Miron Manega - Salonul Refuzaţilor

MIRON MANEGA – Salonul refuzaţilor
Pagina 1 din 45
Pagina 2 din 45
Pagina 3 din 45
Pagina 4 din 45
Această carte apare prin graţia lui Dumnezeu…
Plecăciuni Universului întrupat, familiei şi prietenilor
Pagina 5 din 45
Activitate în presă
1980-1990:
- Colaborator la mai multe reviste literare („Luceafărul”, „Amfiteatru”,
„S.L.A.S.T.”, „Steaua”) unde a publicat exclusiv poezie.
1990-2000:
- Colaborator, redactor, reporter sau fotoreporter al publicaţiilor: „Anul
2000”, „Nostradamus”, „Tinerama”, „Timişoara”, „Baricada”, „Phoenix”,
„Kalende”, „Atitudinea”, „Linia întâi”.
- Şef de departament la postul de radio „FUN-Radio”
- Realizator de emisiune la Radio-Nova
- Şef de departament la cotidianele „Evenimentul zilei” şi „Naţional”
- Redactor şef adjunct al săptămânalului „Super Magazin”
- Redactor şef „Super VIP” (săptămânal)
- Initiator şi realizator al saptamânalului „69 - Revista fenomenelor
paranormale”
- Iniţiator-realizator şi director editorial al publicaţiilor:
- „Inimă sălbatică” (săptămânal)
- „Liceenii” (săptămânal)
- „HMM 69” (lunar)
- „Cutezătorii Magazin” (bilunar)
- „Revanşa – Revistă de cultură a celor uitaţi” (lunar)
- „Clubul temerarilor” (lunar)
- „Nopţi albe” (lunar)
- „Oameni singuri” (lunar)
- „Esmeralda” (săptămânal)
- „Clubul liceenilor” (săptămânal)
- Redactor-şef al revistei „Linia întâi”
- Realizator şi director editorial al publicaţiilor:
„Înger sălbatic - Revista serialelor” (bilunar), ,,Clanul liceenilor''
(bilunar) şi “Cinerama” (bilunar).
2000-2005
- Redactor şef adj. la cotidianul NAŢIONAL
Din aprilie 2005:

- Publicist comentator la SAPTAMANA FINANCIARA şi JURNALUL
NAŢIONAL
- Guest-Star editor la revista TANGO.
Pagina 6 din 45
- Redactor şef al revistei ROMANIA 100%, publicaşie bilingvă (engleză-

română), distribuită în Australia, Noua Zeelandă, Noua Guinee, Insulele
Solomon, Indonezia, SUA şi Canada
- Director editorial al publicaţiei lunare VREAU BILET.ro (revistă de
cultura spectacolului)
Pagina 7 din 45
prefaţă
Viaţa poetului Miron Manega seamănă cu cea

a acrobatului care se zdrobeşte cu blândeţe de
plasa salvatoare. Este unul dintre rarii poeţi a căror
viaţă s-a despărţit de poezia pe care o scrie. Poetul
este un damnat precum macii roşii care înfloresc
doar pe calea ferată şi sunt loviţi necontenit de
goana trenurilor, iar omul seamănă cu un navetist
cuminte care merge pe jos, puţin aplecat, să poată
trece pe sub Lună. Până şi umbrele lor sunt diferite.
A poetului are viaţa ei personală, iar a omului abia
mai ţine pasul cu trecerea zilelor. Când stai de
vorbă cu poetul, ai sentimentul că se întregeşte
mozaicul Universului, iar dacă îl asculţi pe om,
deşărtăciunea lucrurilor ţi se pare cea mai sublimă
trăire. De când i-am citit poemele mă întreb dacă
damnarea poetului nu înseamnă fericirea lui Miron
Manega. Pentru că numai aşa fiecare poate să-şi
vadă de viaţa lui. Şi poetul, şi omul.
Laurian Stănchescu
Pagina 8 din 45
povestea zăpezii
Era o ţară-n care nu ningea...
Cu oameni negri e povestea mea:
Atît de negre lacrimi, şi de triste,
Înăbuşeau în negrele batiste
Încît, odată, un străin le-a zis
(Avea străinu,-n braţe, un cais)
C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor
Să piară şi cais, şi călător!
Ei l-au privit cu ochiul stins si tîmp,
Dar cum strîngeau tăciunii de pe cîmp
Şi timp n-aveau de vorbe - au tacut.
Şi dus a fost străinul cel limbut.
A mai trecut o noapte şi ceva.

Şi-n ţara asta-n care nu ningea
Nici barem printre gînduri,uneori,
Veni pe lume un copil din flori...
Era frumos copilul, ca un vis

De nimeni povestit, de nimeni scris,
Şi-atît de blînd, încît ţi se părea
Că ochii lui imenşi, de peruzea,
Te vindecau de triste şi de negre.
Iar mai tîrziu, cînd mîinile-i alegre
Şi-au înţeles menirea şi norocul
Dezmeticind în colburi negre - jocul,
Cercat-au el şi frigul, şi arsura,
Şi mîngîierea ierbilor, şi zgura,
Veşmîntul trist pe trupul de vestală,
Pizmaşul mărăcine sub petală,
Tăişul, lanţul, rugul şi cenuşa,
Şi fulgul inefabil, şi cătuşa...
Atît trudit-au gîndul lui să ştie
Ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie
Şi-atît de tainic le-a deprins orîndul
Că se-mbunau stihiile, urmîndu-l...
Cum a crescut copilul, nu v-aş spune,

Ar fi un cîntec negru - de tăciune!
Pagina 9 din 45
În zariştea posacă şi puţină

El n-avea loc de propria lumină,
Că-l urmăreau cu ură fără margini
Locuitorii negrelor paragini
Să-i interzică miinile şi visul
Care trezeau în amintiri caisul
Vestit cîndva de un străin limbut...
Cerneau lumini în visul lui tăcut
Peste pămintul părăsit de iezi;
Lumini cu nume palid, de zăpezi.
Şi visul lui era o piază-rea

În ţara-n care nimeni nu visa,
Căci mulţi l-au ascultat. Şi l-au crezut.
Şi dorul de zăpezi de la-nceput
Mocnea acum ascuns pe sub cenuşi.
Şi paznici negri se-nmulţeau la uşi
Cu jbilţuri groase încercînd să prindă,
În laţul lor, vreun murmur de colindă...
Dar cum, de la un timp, îi urmărea

În truda lor, o pasăre de nea
Şi de nesomn zăreau lunateci iezi,
L-au prins pe visătorul de zăpezi
Şi l-au legat, departe de lumină,
Cu lanţuri grele, într-o fosta mină.
L-au judecat apoi, grăbit, în taină,
L-au condamnat să nu mai poarte haină,
Să n-aibă drept la adăpost ori mas,
La bună ziua sau la bun-rămas,
La somnul cel obştesc, ori la vreun pat,
Să poarte veşnic lesă cu stigmat,
Să fie ars de viu pe metereze
Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze...
Lăsat să fie-n plata nimănui
Cînd s-o dezice de zăpada lui!
Iar cînd la temniţă s-au dus să-l vadă

Găsit-au doar o mînă de zăpadă.
Pagina 10 din 45
dincolo
e-un grohotiş de lacrimi limanul către care
vom asfinţi cu toţii - şi cântăreţ şi mim -
suim de-o veşnicie un deal rotund de sare
iar dincolo de dânsul - acelaşi deal suim.
La Mancha
şi strigătul lehuzei trezi stihuitorii
- era când toamne sterpe frizau zădărnicia –
se prăvăleau bezmetic striviţi sub roata morii
însângeraţi poeţii sfidându-l pe Mesia
cămaşa veşniciei o sfâşiem aiurea

şi ne-nfruntăm în ţarcuri cu râsul ori cu lancea
dar n-avem timp de veghe şi nu zărim securea
în hohotul durerii ce suie din La Mancha.
baltă
sălbăticiţi în idealuri, noi
sfidăm de sus, iluminaţi şi goi
acest adânc împodobit barbar
cu suliţi albe jinduind la har
de-atâta moarte şi tăcere multă

strigăm pierind şi nimeni nu ne-ascultă
că-n marea lumii baltă mai există
Pagina 11 din 45
şi sufletul – o baltă mult mai tristă.
esenin
suntem înalţi şi cristalini, în schimb
(o aflu singur, nu mi-a spus-o taica)
scâncim prin bolgii cocoşaţi de nimb
un plâns ce face ţăndări balalaica.
cadril
Nu plânge, mamă. Am ucis aseară,
eu, fiul tău, pe singurul tău fiu.
Un călător a îngheţat în gară,
stinge lumina, mamă, e târziu.
Nu pot rămâne, am pierdut pariul,

îl voi plăti regeşte, elegant,
vezi, scapără zăpada şi pustiul,
se strâmbă, mamă, Sfinxul la neant.
Nu te aud, a început Cadrilul,

frumosul dans pe care-l tot uităm,
mireasa mea-şi divulgă-ncet profilul,
mi-e frică, mamă. Mamă, îngheţăm!
Pagina 12 din 45
cântec de leagăn
Prunc al plânsului Nirvanii,
dormi, copile, nani, nani,
şi-o să-ţi pun în loc de cruce
sfincşi ironici la răscruce!
O, cum ştie (cum ştia!)

tânjită de carnea mea
c-o să-i cumpăr, c-o să-i cer
mâna ei ca un jungher...
Şi tot ea – ca să mă culce:
nani, nani, lemn de cruce,
nani, nani, nu te prindă
cel ce-n visuri te perindă,
nani, nani, să nu vezi

faţa triştilor aezi
înecaţi – căci cine ştie-i?,
supţi de apa Veşniciei!
Undeva, într-o vâlcea

Marele Hingher plângea.
Pagina 13 din 45
palid şi frânt, împietrit în sutană

frunză verde bătută de vânt
eşti cumva duhul palid şi frânt
al Poetului împietrit în sutană
ce-şi înmoaie cuţitul în rană
să transcrie pe propria piele
urme vechi şi adânci de nuiele
desluşite de el printre legi şi porunci
în privirea statuilor furată de prunci
ori în lumina ce încă aşteaptă
să-i despice făptura de faptă
pe când lumina Duhului Sfânt, duhul Ei,
al oricăreia dintre femei
îi dezleagă cu dinţii, cu unghiile
lacrimile înnodate ca frânghiile…?
învinsul
iertaţi-mi insolenţa de-a fi insul
ce-a pogorât peste noroi cu ninsul
am mai trecut pe-aici. Priviţi-mi chipul,

el seamănă cu luna şi nisipul
eu sunt tăcerea voastră cea mai mare

ce-şi stinge setea-n bolovani de sare
mă recunoaşteţi? M-aţi mai frânt odată

pe-aceeaşi cruce, cu aceeaşi roată
cu care pregătiţi luminii stinsul.

Sunt obstinarea candelei. Învinsul.
Pagina 14 din 45
autodafé
mai pune vreascuri gâde chiulangiu
nu vezi că-mi asfinţeşte jalnic rugul?
prin vechi haznale de batjocuri, burgul
jumate ars m-o îngropa de viu
şi-mi vor rămâne singure insemne

rânjind la cer, tichia şi marota
o, bolero, tango, cadril, gavota,
vă părăsesc, de-acum dansez pe lemne!
Aprinde gâde rugul, nu trişa

sau eşti şi tu în slujba altui gâde
sau chiar acela eşti – drapat în toamne
ce-ţi dă tot aurul şi-apoi ţi-l ia...

aprinde gâde focul, nu mai râde!
Mai toarnă gaz, mai pune vreascuri – Doamne!
în lupanare moartea e gravidă

(rondel)
în lupanare moartea e gravidă

în bube tolănit renaşte Iov
din tot ce-am vrut rămân o arahnidă
ce-i ţese doamnei sale visuri mov
chiar dacă nu iubesc mulţimea vidă

tot ce cuprind e cât un bungalov
în care moartea a rămas gravidă
şi tolănit în bube arde Iov
ai să-nţelegi acum că sub hlamidă

ascund un prematur şi trist istov
Pagina 15 din 45
doar gura mea e uneori avidă

să bea paharul bunului jidov.
În lupanare moartea e gravidă.
pasăre fără picioare

ochiul meu privind în sus
mi l-a ars şi l-a răpus
trupul tău fără culoare,
pasăre fără picioare!
şi-am rămas un pumn de humă

pârjolit de veri şi brumă
şi de zborul tău ce doare,
din lumină faci durere

şi din lacrimă tăcere
şi te doare, şi te doare,
tac şi eu – dar ce tăcere

a minunilor stinghere
suptele, plânse de zare,
Pagina 16 din 45
dragoste în bernă
în bernă părul tău, în bernă,
e ultimul din care mor
cu fumul rânced din tavernă
se duce ultimul cocor
în bernă ochii tăi, în bernă,

sunt ultimii care mă dor
o, strălucirea lor eternă
cu cât mai ternă-i umbra lor!
în bernă sânii tăi, în bernă,

sunt ultimii ce mă mai vor
pe patul rece din cavernă
ce dulce fu dogoarea lor!
rămâi aici, rămâi eternă

dacă mai poţi, dacă mai dor:
căderea vorbelor în bernă,
ninsoarea lor, ninsoarea lor.
fata fără nume

când timpului arde crepusculul turmele
fată frumoasă, care ţi-e numele?
ţi se zbătea încleştat între pleoape răspunsul

dar ai tăcut – adânc ai tăcut – ca-n lacrimă plânsul!
iată, ultima clipă mi-o scot de pe deget

ultima frunză să ţi-o dărui nu preget
dar spune-mi cât încă lumina nu-i stoarsă
care ţi-e numele, fată frumoasă?
de ce însetatului fântânile-şi seacă răspunsul?
Pagina 17 din 45
curat o, curat e-n lacrimă plânsul!
fărădelege a lacrimii prelungind un amurg

am găsit în nisipuri umbra Femeii
şi pe mări în furtuni am zărit-o jucând
euritmie a morţii, îşi strivea bazileii
cu doar tremurul gleznei – ca lumina de blând
fărădelege a lacrimii prelungind un amurg

şi împietrire a fost, în uitare,
nesfârşită sau nu, colţuroasă ori lină,
bântuitu-mi-a veghea – decât somnul mai mare
şi m-au zidit, şi m-au sfărâmat cu blândeţe

mai întâi o femeie, un şirag mai apoi
şi în toate orbitu-m-a o aceeaşi sclipire
de pe braţul de gheaţă la Femeii-de-Fum.
o lungime de lance ne desparte acum.
te sfâşie des, tăcut peregrin

te sfâşie des, tăcut peregrin,
această - de-atunci – ne-ngropată durere
încă trăind printre morţi exilat
cu mâinile tale din cot retezate!
lentă-njunghiere, piezişă, prin somn

şi condamnat să nu-ţi înţelegi întruparea
(te năşteai când sângele-ţi se zbătea şiroind)
n-ai ochi de hienă să vezi pe-ntuneric
că gâdea la toate şi-ascunde securea
în umbra şi-n inima ta.
Pagina 18 din 45
osândă
mai hămesi-vei aici, unde lumina se desparte de sine
întru aceeaşi lumină pe care o am cântat întunericului?
şi ochiul tău jumătate cenuşă, jumătate izvor

se va face prin moarte vreuna din ele?
sau: ţipătul sfâşiind uterul lumii

al întâiului născut cântec de slavă
te va izbăvi de cădere?
ascultă! mugetul bucuriei înjunghiate

- pentru a câta oară? - pe tipsia amurgului
se revarsă spre tine din toate oglinzile
ci nu ţi-e dat să te îneci încă!
până nu ispăşi-vei restul măririi păcatului

mâinile tale vor mai gâtui albul hulubelor
şi până când malul dinspre umbră al curgerii tale
nu va-nceta să se surpe
vei mai zăbovi în mişcătoarea statornicie a nisipurilor!
adevăr, adevăr grăiesc umbrei:

vei fi blestemul şi slava dintâi
a ultimei torţe.
Pagina 19 din 45
mâinile
sunt curmarea-n cuvinte a sângelui meu
sunt destămarea Tatălui în rugă
sunt desăvârşirea până la tăcere a cântecului
sunt retezarea mâinii prin gest
sunt arderea ta fără de trup, îţi spuneam,

alunecare mai presus de peşte a apei
limpezindu-se-n prăpastia ochiului
sunt toate acestea şi încă ceva, îţi spuneam,

dar cuvintele mele n-ajunseseră gură,
eu eram răstignit în porunci
eram una cu ele, eram Depărtarea,
şi mâinile mele ah, mâinile mele, ce prunci
răvăşind memoria lui Dumnezeu!
sunt curmarea-n cuvinte a sângelui meu.
transgresiuni
ce convertire, Doamne, ce urnire
a blândelor Gorgone înspre chipuri,
al neodihnei ochi se vinde mire
flămândelor, imenselor nimicuri!
dar ce surpare, Doamne, ce surpare

a albelor meduze înspre stele:
învinse ceruri spumegând pe mare,
străpuns de lăncii – cerul gurii mele!
şi ce cădere, Doamne, ce cădere

a lacremilor oarbe înspre lacuri,
cu nici un fel de mânuri mi se cere
restul cetăţii – târfă-n bivuacuri!
ce îngeri subalterni mă ţin la vamă

să nu mă sting decât pe foste clape?,
Pagina 20 din 45
dar umbra mea de luturi se deshamă,

ce desfrunzire, mamă, peste ape!
sunt spaime în adâncul acestor dimineţi

sunt spaime în adâncul acestor dimineţi
cu fluturi născând din căderi de stele
nebun să alergi, să arzi, să îngheţi
în zăpezile răvăşite de ele!
şi mâna Poetului printre gheţuri arzând

fără putinţă de lacrimi, fără putinţă, fără putinţă,
din lumină, spre mai pură lumină, pe rând,
fără chip, fără trup, doar fiinţă
şi cântecul lebedei, şi elefanţii

răscumpărându-şi fildeşul în taină
într-un loc unde zeii speranţei
nu-şi ascund absenţa sub haină.
atât doar să ştim, prin ce truc

lumina e sabie-ncinsă şi cine-s nebunii
incendiaţi în tăcerea unui templu de stuc
plăpânzi şi sublimi ca lăstunii!
golgota
alunecoasă panta
- şi grea!
cuvintele - pietrele
depărtate şi line
căci nu eu duc crucea - ea

mă duce pe mine
Pagina 21 din 45
cine?
dar cum s-ar mai putea - şi când
să fii un altul mai arzând
mai prins de gheţuri ca o arcă
ce-ncarcă zodii şi descarcă?
şi când s-ar mai putea - şi unde

să te-nfieze trei flămânde
una de foc, alta de aer
a treia de pământ în vaier?
şi unde s-ar putea – şi cum

să fii şi floare, şi parfum
să fii şi moarte, şi-nviere
cuvânt şi, mai ales, tăcere?
şi cum, şi când, şi până unde

mai poate cineva răspunde
când ştii că te prefaci în toate
răspunsurile? Cine poate?
în apa lor
sunt prea adânci fântânile şi prea
înveninată apa de cuvinte,
în labirintul formelor, nu bea
ferigile aducerii aminte!
ţi-ar fi de-ajuns un metru de curea

ca să pluteşti uşor peste cuvinte
dar şi atunci, desigur, te-ar durea
aducerile, aducerile-aminte...
Pagina 22 din 45
sunt prea adânci cuvintele şi prea

ţâşnesc fântâni bolnave din cuvinte,
în apa lor desigur vei cădea
- penultimă aducere aminte.
ce vezi tu
(rondel)
nu e lumină ce vezi tu
e lacrima, e plânsetu’
e-o amintire ce te vru
a ochiului – uscat de-acu’
şi raza ce te străbătu
e vis al unui stins iglu
nu e lumină ce vezi tu
e lacrima, e plânsetu’
e-un loc în care - nu te du

căci n-ai s-ajungi la el - o, nu,
cu doar părelnicul atu
al depărtării vuietu’...
nu e lumină ce vezi tu.
graniţă
să nu întrebi aici de ce
e graniţă şi e zăpadă
ca să nu fim din ce în ce
aprinşi de-o secetă nomadă
nimic să nu întrebi, nimic,

e graniţă şi e zăpadă
ne-nchide-n noi un zeu calic
ca-ntr-o famelică monadă
cad stele de pe el în noi

Pagina 23 din 45
în fiecare câte una

pe fiecare dintre noi
îşi dau zăpezile arvuna
aici să nu întrebi de ce
încep luminile să scadă
şi până când şi pentru ce
e graniţă şi e zăpadă.
agonie
umblă prin stepele
pelor ciuturii
stelele, sterpele,
destinul, fluturii
să-mi lase folia,

floarea să-şi lepede
implor magnolia
s-o pun de lespede
iar când postumele

mi-or lua costumele
mândro, cu genele
să-mi stingi poemele.
amurg cu pietre
înserezi în bănuiala că se-ntâmplă o plecare
pe acelaşi drum pe care se zvonise un întors
pe acest întins de pietre amintind o fostă mare
-n care nimeni, niciodată, nici o lacrimă n-a stors
cine-ar îndrăzni să-ţi spună care-i piatra ce te duce

şi ce pietre laşi în urmă, împrejur de urma ta?,
dar-ar mâna care-ţi arde să-ţi mai fie gura dulce
Pagina 24 din 45
să-ţi mai fie dor de-o jale fără pietre peste ea!
în spatele oglinzii
spargeţi oglinzile, murmură nebunul
spargeţi oglinzile - strigă
ele v-au furat chipul
şi v-au lăsat imaginea,
spargeţi oglinzile, Narcis
căzu fulgerat
de propria frumuseţe
tulburaţi apa, şopti, tulburaţi apa

în faţa oglinzii
frumuseţile pier
nici tu nu exişti, Caron,

strigă nebunul
nebunule,
eşti doar propria mea imagine
cu care trec râul
în spatele oglinzii!
toamnă
încet-încet
te vei desfrunzi
Pagina 25 din 45
până când sufletul tău

va rămâne
o spadă
competiţie
erai făcut pentru această alergare
superbă, orgolioasă, ridicolă
linguşit din toate părţile
de iluzia
că poţi fi primul
sau al doilea
sau chiar ultimul
nu bănuieşti că de fapt
eşti singurul
- singur, vreau să spun! -
şi dacă
te podideşte râsul
şi abandonezi
la mijlocul cursei
e acelaşi lucru
nu-i aşa?
ca o roată dinţată
să scrie altul pentru mine
să scrie Moartea
Pagina 26 din 45
pe lespezi invizibile
ca o graniţă
a păsărilor
desperecheate
ca o graniţă
a desperecherilor
peste care
cântecul meu
ca o roată dinţată.
iuda murind
Doamne, liniştea
hohotind
la măsluirea Mielului Sfânt
ce strigăt o va face
să tacă?
dacă
apă voi fi
şi nisip voi fi
dacă tac
murmură Oedip.
sânge,
beznă de sânge
vei fi
dacă răspunzi!
şuieră Sfinxul
Pagina 27 din 45
împietrind.
ochii
două răni
ale neantului
spre mine
sângerând
sângerând
sângerând
chipul vostru
daţi-vă jos chipul

sub care se ascunde
Masca
sub care
nu se
ascunde
nimic
anno domini
un pluton de marote
înarmează recruţi
din copacii vânduţi
vântul smulge bancnote
a dat ordin Acela

Pagina 28 din 45
să se-mpuşte cenuşa
celor prinşi cu cătuşa
mai uşoară ca vela
dezertor din durată

scriu acum ce-am mai scris
eu, soldatul ucis
într-o altă armată.
viaţă I
răgazul
dintre două tristeţi
infinite
viaţă II
această veşnică
reamintire,
ecou
al cărui cuvânt
nezămislit?
Pagina 29 din 45
efeb încolţit de moşnegi

răspunde-mi tu care le ştii pe toate
şi stai ascuns după uşă,
spune Doamne dacă asta-i dreptate
cenuşa să ne-o-ngroape-n cenuşă?
dacă-i dreptate la sfârşit să te-alegi

c-un cactus superb în loc de magnolii,
biet efeb încolţit de moşnegi
curcubeu într-o oază de molii?
s-ar mai pune-ntrebarea dacă-ntr-adevăr exişti,

între doi pereţi uriaşi ne scuturi,
nu-ţi ajunge, Doamne, de ce ne confişti
şi restul de fluturi?
salonul refuzaţilor
(bocet de întâmpinare)
o, ce bogat erai! şi-acum

sărac ca ultimul parfum,
adio bani, blazon, idei
la hanul Crucea-Mamii-Ei!
nu-ţi porunciră Ei atunci

în valea asta să n-ajungi
- nepângărita de femei –
la hanul Crucea-Mamii-Ei?
nepângărita de vreun vis

al mânurilor care-au scris
sub mişcătorul Pantha rei
acelaşi: Crucea-Mamii-Ei!
Pagina 30 din 45
aici se tipăresc pereţi

şi vin, ligavi de frumuseţi,
să se declare popi şi zei
la hanul Crucea-Mamii-Ei!
aici vii tu să bei catran,

(catranul mă-sii de chiolhan!)
iluminând cu flori-femei
altarul Crucea-Mamii-Ei.
Pagina 31 din 45
pâlpâind
vae victis! gândul ce te-nconjură ca o apă neagră
pe tine te va îneca mai întâi.
apele lumii şi apele tale
nu se vor împreuna
decât spre nimicirea vasului despărţitor
şi a setei care l-a zămislit.
căci ura ta, purpură înşelătoare

superbie a îmbătării sinelui întru nimic pieritor
întru nimic te va pierde.
întru nimic te vei naşte şi te vei scufunda

încă o dată
şi încă o dată
de o mie de ori
şi nimic nu-ţi va lumina rătăcirea.
şi tot de atâtea ori mâinile tale

în zadar istovite bâjbâind un liman
se vor întoarce asupră-ţi
într-un ultim spasm al deşertăciunii.
ci nu ţi-e îngăduită atâta trufie!
lasă-te desfrunzit dacă vrei să exişti

atâta cât poate frumuseţea ta să îndure!
lasă-te sfâşiat, jefuit
de privirile celor pe care-i iubeşti
crude şi firave ca nisipul clepsidrei.
din ce ţi se smulge te vei întrupa
şi numai atunci când din tine nu va rămâne
decât această rană pâlpâind ca o torţă
ca o candelă
ca o amintire
ca o...
Pagina 32 din 45
despodobit, cu buzele sfărâmate

n-am participat la frumuseţea lumii
decât cu primul scâncet!
despodobit de beteala cuvintelor

vinovat de naşterea mea
mă-ntorc – iată!
cu buzele sfărâmate
de amintirea sărutului tău.
pentru că nu ştii
(şi dacă ai şti-o tot tăcere se cheamă)
eu sunt fiul şi fratele tău bicefal
Şlefuitorul-de-Lacrimi
umbra şarpelui încolăcit în sine
ca un blestem comprimat!
sunt partea de neatins a lucrurilor
lăuntrul şi numele
cântecul şi tăcerea cântecului
amintirile, dorul, absenţa
şi toate câte ţi le aşez dinainte
în timp ce tu spulberi totul
cu un surâs.
Pagina 33 din 45
strivit de fumul acela străveziu

I
voiam numai să mă eliberez, să spun tot şi pe urmă să sparg

oglinda
sau doar imaginea aceea de nicăieri apărută, întruchipare a
somnului
II
stătea în faţa mea frumoasă ca o minune şi mă privea cu

nişte ochi adânci,
pătrundea în mine ca aerul, ba nu, ca lumina, şi puteam să
mă sting
în vijelia aceea de frumuseţe, apoi ea a vorbit şi totul a
început să se năruie
şi eu în faţa ei strivit de fumul acela străveziu, nu pricepea că
trebuie să tacă,
vorbea şi eu sufeream îngrozitor, taci, i-am spus şi zicea că
da, o să tacă şi vorbea întruna, liniştindu-mă, vorbea, până ce
n-a mai rămas nimic din minunea aceea,
doar câteva picături de rouă şi prăpastia asta, singurătatea
mea care nu se mai termină, nu se mai termină
III
şi tu care-mi zâmbeşti fericită că înţelegi totul, tremurai de

dorinţă,
dă-mi mâna, doamne ce piele rece ai, de ce ţipi, te-ai ars,
fugi, nu-mi pasă că ard
de unul singur, ba da, îmi pasă dar ce pot să fac, oameni buni,
mai puneţi vreascuri,
nu mă priviţi aşa, n-aţi mai văzut un foc plângând, doar şi eu
sunt om, ce Dumnezeu, nu râdeţi oameni buni!
Pagina 34 din 45
Pagina 35 din 45
şi iarăşi plânsul, şi iarăşi frumuseţea

în pântecul ei luminos am deprins
murmurul nesfârşit al lacrimilor
care aveau să-mi împodobească mai târziu
toate izbânzile.
târziu
când ea mă aştepta iarăşi
în cercul sacru al unei alte palestre
ca să mă înveţe până la capăt
deznădejdea numită Iubire.
şi mai departe:
plânsul şi frumuseţea
zarea şi limita
nemişcarea şi dansul
şi iarăşi plânsul
şi iarăşi frumuseţea.
şi-n timp ce eu redeveneam amintire
ea se topea, orbindu-mă
în înţelesul de foc al cuvintelor:
“copile, iată mama ta!”
arătându-mi-se o clipă
aşa cum eu abia înduram s-o privesc:
un dor fără-ntoarcere
un vis visat în nesomnul adânc
al Ochiului-care-Se-vede-pe Sine.
Pagina 36 din 45
spre o nouă pierzare

petalele trandafirului se vor închide ca un cleşte
peste degetele întinse spre profanare
va sfârâi zvârcolindu-se
spurcata iluminare a tăgăduirii
sinelui îmbătat de vinul pierzării
- o, niciodată definitiv acest vin
nepieritor însă
ca amintirea viermelui în fluturi!
strugurii transformaţi brusc în viespar
sau zăpada însângerată de cuvintele tale
sau un vânt neştiut
vor îngheţa la timp sexul netrebnic al Nefiinţei
căreia îi închinai ultima candelă
- ultima candelă care nu era, vai,
limanul la care ai ajuns, în sfârşit!
şi din pâlpâirea care mai eşti
sau numai din amintirea ei
vei striga, vei striga, aud de pe-acum:
"trandafir, Dezminţire-a-Morţii, Femeie,
culege-mă din aer cu buzele
din iarbă adună-mi risipirea, cu trupul,
strânge-mă între coapsele tale statornice
şi închegându-mă, naşte-mă iar
spre o nouă pierzare".
Pagina 37 din 45
roua de diamant
ce deznădejde, femeie străină,
te-a trimis să-mi imaculezi pragul
cu pulpele sângerând o răcoare necunoscută?
cum ai putut auzi năruirea unei candele
când cuvântul lui Dumnezeu e un foşnet abia?
ce deznădejde, femeie străină,

te-a trimis nesilită în acest pat îngheţat
de câte iubiri a cuprins pân-la tine
- empireu al schimniciei fără speranţă?
cine ţi-a dat liniştea cu care mă-nvălui
dăruindu-te parcă, întregindu-mă doar,
potolind orbirea copilului
lacom să smulgă fructul,
apucându-i doar forma,
ce deznădejde, femeie străină?
înţeleg, o, abia acum înţeleg,

eu am mai cunoscut umilinţa victoriei
şi îmbogăţit cu încă un naufragiu
recunoscător m-aplec peste buzele tale
umezite de roua de diamant a castităţii
impenetrabilă-n veci.
ce deznădejde! ce deznădejde!
Pagina 38 din 45
dintr-o psaltire
lui Cezar Ivănescu
ca peceţile de grea,
gura ei mă murmura.
i-au fost rupt dinr-o psaltire

trupul învăscut subţire?
dintr-o steauă ce s-au stâns

într-o lacrimă de plâns?
au din mânurile mele

ce de ea căzut-au grele,
atingând abia, abia,
trupul ce se depărta
uşure ca pulberea?
ca lumina luminá
părul ei de noapte grea
peste arsă pleoapa mea!
ca peceţile de grea
gura ce mă murmura
adunându-mă puţin
în cea lacrimă de vin,
în cea lacrimă de plâns,
cătră steaua ce şi-au stâns
trupul învăscut subţire
de l-au pus într-o psaltire
au pe mânurile mele
ce din nou cădea-vor grele...
ca peceţile de grea,
gura ei mă murmura.
Pagina 39 din 45
adună-mi, mamă, umbra

(rondel)
adună-mi, mamă, umbra cu lopata

şi vars-o în grădină printre crini
să nu te vadă cerul când te-nchini
la umbra unui vis zdrobit cu roata
când ţi se umple perna de lumini

visează-ncet, să nu se scoale tata
şi vars-o în grădină printre crini
au tras în mine rudele şi gloata

c-am desenat pe prispă zei străini,
nu da crezare, mamă, sunt lumini
din visul meu pe care arde roata
Pagina 40 din 45
nici gândul, nici ideea de gând
cum să te apăr de privirile lor, Gladiatorule?
cu propria-mi umbră?
împărtăşind cu tine osânda

acestei mantii căptuşite cu cioburi?
cu braţele mele care au cunoscut

mustrarea fulgerului?
cu ochii mei – cenuşa cenuşilor lumii?
ci fugi din preajma mea

până nu te vor înghiţi nisipurile,
întoarce-te în arenă şi lasă-te sfârtecat!
fiara fremâtând în tribune se va sătura

cu doar priveliştea trupului tău
pe când aici, unde încă te afli
nici gândul nu va rămâne întreg
nici ideea de gând!
întoarce-te-n arenă, Gladiatorule,

mult mai uşoară-ţi va fi nemurirea!
Pagina 41 din 45
cântecul Jidanului
cum nu tremuri când te duce
seva lemnului de cruce?
hei, Jidane, hei, Jidane,
îngheţat pe scânduri vane!
şi cămaşa - nu te strânge
albăstrindu-se de sânge?
prăbuşiri de scânduri vane!
tu cu preţul, eu cu banii
eli, lama sabachtani,
amândoi pe scânduri vane!
recviem pentru mine însumi

tu, care nu m-ai văzut niciodată plângând
tu, care n-ai ucis niciodată
te-ndepărtezi ca lumina topindu-se blând
din nevăzut murmurând: niciodată!
niciodată mai trist, niciodată mai blând!

ca frunza de plop luminând retezată
sub bocancul cazon al acestui orând:
niciodată, nicicând, nicăieri, niciodată!
edgar poe, histrionul, de m-ar prinde furând

acest fir de cenuşă curată
i-aş şopti, ca şi ţie, acuma, plângând:
de ce tu, de ce eu, nicăieri, niciodată?
vei mai fi, vei mai sta, într-o baltă de rând

nufăr alb încrustând o erată
Pagina 42 din 45
a obştescului mâl, până când, până când

va-nceta acest muget, acest plâns: niciodată.
poezia
I
e ca şi când
în loc să mori
ar începe deodată să ningă
II
în gamela soldatului
brusc, amintirea
magnoliei
III
ţi-e rugul monarc

ioană d’arc, ioana mea d’arc
ce a-asfinţire!
IV
cine să-ţi şteargă

năduşeala aceasta
de perle triste?
visase un rug
a doua zi l-au găsit
în zăpadă, ars
Pagina 43 din 45
patria
poate mi-ar putrezi buzele
luând în deşert numele Tău
la început a fost Cuvântul
dar ce cuvânt
n-ar tulbura cu deşertăciunea lui
tăcerea acestei catedrale de capete retezate?
purpură imperială sângele scurs.

apus de soare
Pagina 44 din 45
Pagina 45 din 45

Miron Manega - Salonul Refuzaţilor

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

You might also like

Miron Manega - Salonul Refuzaţilor

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Miron Manega - Salonul Refuzaţilor

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

MIRON MANEGA – Salonul refuzaţilor

Această carte apare prin graţia lui Dumnezeu…

Plecăciuni Universului întrupat, familiei şi prietenilor

Din aprilie 2005:

- Redactor şef al revistei ROMANIA 100%, publicaşie bilingvă (engleză-

Viaţa poetului Miron Manega seamănă cu cea

A mai trecut o noapte şi ceva.

Era frumos copilul, ca un vis

Cum a crescut copilul, nu v-aş spune,

În zariştea posacă şi puţină

Şi visul lui era o piază-rea

Dar cum, de la un timp, îi urmărea

Iar cînd la temniţă s-au dus să-l vadă

cămaşa veşniciei o sfâşiem aiurea

de-atâta moarte şi tăcere multă

şi sufletul – o baltă mult mai tristă.

Nu pot rămâne, am pierdut pariul,

Nu te aud, a început Cadrilul,

O, cum ştie (cum ştia!)

nani, nani, să nu vezi

Undeva, într-o vâlcea

palid şi frânt, împietrit în sutană

am mai trecut pe-aici. Priviţi-mi chipul,

eu sunt tăcerea voastră cea mai mare

mă recunoaşteţi? M-aţi mai frânt odată

cu care pregătiţi luminii stinsul.

şi-mi vor rămâne singure insemne

Aprinde gâde rugul, nu trişa

ce-ţi dă tot aurul şi-apoi ţi-l ia...

în lupanare moartea e gravidă

în lupanare moartea e gravidă

chiar dacă nu iubesc mulţimea vidă

ai să-nţelegi acum că sub hlamidă

doar gura mea e uneori avidă

În lupanare moartea e gravidă.

pasăre fără picioare

şi-am rămas un pumn de humă

din lumină faci durere

tac şi eu – dar ce tăcere

în bernă ochii tăi, în bernă,

în bernă sânii tăi, în bernă,

rămâi aici, rămâi eternă

fata fără nume

ţi se zbătea încleştat între pleoape răspunsul

iată, ultima clipă mi-o scot de pe deget

de ce însetatului fântânile-şi seacă răspunsul?

curat o, curat e-n lacrimă plânsul!

fărădelege a lacrimii prelungind un amurg

fărădelege a lacrimii prelungind un amurg

şi m-au zidit, şi m-au sfărâmat cu blândeţe

o lungime de lance ne desparte acum.

te sfâşie des, tăcut peregrin

lentă-njunghiere, piezişă, prin somn

şi ochiul tău jumătate cenuşă, jumătate izvor

sau: ţipătul sfâşiind uterul lumii

ascultă! mugetul bucuriei înjunghiate

ci nu ţi-e dat să te îneci încă!

până nu ispăşi-vei restul măririi păcatului

adevăr, adevăr grăiesc umbrei: