ANALELE UNIVERSITATII BUCURESTI

DREPT 2000

SUMAR SOMMAIRE CONTENT

LUCIAN MIHAI, Teaching of Intellectual Property Law in Romania EMIL CERNEA, Adetul pentru muntii obstei Cmpulung-Muscel ION NEAGU, Unele aspecte privind extinderea cercetarii penale si luarea masurilor de preventie BOGDAN DUMITRACHE, Domeniul de aplicare a cauzelor de ineficacitate a contractelor CORNELIU-LIVIU POPESCU, La Confrence des Ministres de lducation des pays ayant le franais en partage (CONFEMEN) CRISTINA ROTARU, El fundamento de la pena en las teorias modernas MARIUS DANIEL GANGAL, Bolnavul psihic n fata Justitiei NICOLAE ZARNESCU, Contracte administrative n dreptul romnesc din perioada interbelica

TEACHING OF INTELLECTUAL PROPERTY LAW IN ROMANIA*

Lucian MIHAI**

1. The first Romanian legal provisions in the field of intellectual property were contained in the chapter regarding copyright (rights of authors) of the Law on press of April 13, 1862. The first industrial property statute was the Law on trademarks of April 15, 1879 2, followed by the Law on patents of inventions of January 17, 1906 3. 2. Consequently to the enforcement of those early laws, teaching of intellectual property law became necessary in the faculties of law of Romania existing meanwhile. 3. However, no university specific course of industrial property or copyright was taught in Romania before the academic year 1979/1980, when a course of Industrial Property Law was included in the curricula of the Romanian faculties of law 4 . Previously, the subject matter of industrial property (patents, trademarks, etc.) constituted chapters of other academic courses, especially of the course of Civil Law, but of the course of International Commercial Law as well. Copyright ("Rights of Authors") was also taught as a separate large chapter of the Civil Law course. 4. After the December 1989 overturn of the totalitarian regime, a separate specific course of Intellectual Property Law (including industrial property and copyright) was introduced in the curriculum of the Faculty of Law of the University of Bucharest in the academic year 1990/1991. This development was shortly followed by the other public faculties of law in the country and by the newly created faculties of law operating in the (too numerous!) private universities. 5 5. References to how the Intellectual Property Law course is currently taught in the faculties of law of Romania are subsequently provided in the next sections of this paper. 6. However, before those references, some brief information regarding teaching of intellectual property law in other education institutions is necessary as well.

7. Thus general knowledge of intellectual property (especially industrial property) has been always taught in the economic education system (faculties of commerce, business administration, etc.), namely as chapters of the courses of commercial law. Such courses are taught for at least one academic year by faculty members who hold law degree. Unfortunately, no specific courses of intellectual property are taught in any technical university in Romania. 8. According to Romanian law in force, the State Office for Patents and Trademarks is authorized to license the patent agents, provided several legal requirements are fulfilled. Thus the person who holds a law degree or an academic technical degree and has practiced for at least five years can participate to the national examination organized from time to time (usually, once a year) by the State Office for Patents and Trademarks. In order to be prepared for such examination, the most numerous candidates have used to attend the courses of industrial property organized by the University Agency for Inventions " Inventa", which is a private entity operating in co-operation with the Technical University for Constructions of Bucharest (that is a public university). The courses are taught for 2 weeks (6 hours daily) by specialists of the State Office for Patents and Trademarks, by retired specialists of this Office, and by university professors. Very few of the teaching staff hold law degree. Out of the 186 patent agents currently licensed in Romania, 124 attended the courses of " Inventa". 9. The course of Intellectual Property Law taught at the Faculty of Law, University of Bucharest (which is a public university, and the most prestigious in Romania) is an obligatory survey course for all the enrolled students. In Romanian faculties of law, education lasts for four years. At the Faculty of Law of the University of Bucharest each year of studies is composed of about 450 students, shared in three equal series. The course of Intellectual Property Law is taught in the first semester of the third year of studies. There are 2 hours of lectures delivered weekly by the faculty member being in charge with the course, and 2 hours of workshops ("seminars") conducted weekly by assistant professors. A written final exam has to be passed. One can state that, generally speaking, the way that the course of the Faculty of Law, University of Bucharest has been taught has constituted a model followed by the large majority of the other faculties of law in the country. However the course of Intellectual Property Law is taught in the second or in the fourth year of studies in various faculties of law in the country. 10. The current syllabus of the teaching of Intellectual Property Law at the Faculty of Law, University of Bucharest is hereto attached. 11. The Faculty of Law of the University of Bucharest has also organized post-graduate programs in various fields of law. One of them has been dedicated to

Commercial Law, and includes lectures on specific matters of intellectual property law (e.g., protection of computer programs, international protection of intellectual property, etc.). The purpose of the lawyers (judges, public prosecutors, attorneys-at-law, in-house lawyers, public notaries, public servants, police officers, etc.) attending such programs is to improve their knowledge in the field, especially in respect of new legal developments. 12. Modernization of the teaching of intellectual property law is certainly needed in Romania.

APPENDIX

INTELLECTUAL PROPERTY LAW

- Syllabus COURSE TAUGHT AT THE UNIVERSITY OF BUCHAREST, FACULTY OF LAW

First part: GENERAL INTRODUCTION IN THE INTELLECTUAL PROPERTY LAW The notion of intellectual property. Historical background. Distinction between the intellectual property as a coherent assembly of legal norms ("legal institution") and the intellectual property as a right of persons ("subjective right"). The main fields of intellectual property. Industrial property law: inventions, industrial creations characterized by relative novelty (innovations), know-how, industrial designs and models, utility models, layout-designs of semiconductor integrated circuits (semiconductor chips), plant varieties, trademarks, geographical indications, trade-names, emblems, other distinctive signs; scientific discoveries. Copyright law ("rights of authors"). Neighboring rights. Correlation of intellectual property law with unfair competition. * Common features of the intellectual property rights. Legal nature of the intellectual property rights. Position of the intellectual property law in the legal system.

Second part: INDUSTRIAL PROPERTY LAW 1. Introduction: The concept of industrial property. Historical development. The two main parts of intellectual property law: industrial creations and distinctive signs. 2. Inventions: Historical background. Sources of law. The legal concept of patentable inventions. Legal conditions for a creation to be patented ("conditions of the subject matter"). Inventions and scientific discoveries. Different types of inventions. Legal conditions for a person to obtain the patent for an invention ("conditions of the subjects of the legal protection"). Employee inventions. Legal procedural conditions for grant a patent of invention. The State Office for Inventions and Trademarks. Patent agents. The legal concept of patent of invention. The rights and obligations of the patentee. Scope of protection. The infringement of the rights of the patentee. The limitations of the rights of the patentee. Exploitation of patent of invention. Assignment and licensing. Transfer of technology. Cessation of the rights of the patentee. Defending the rights of the patentee. Civil, administrative and criminal sanctions. 3. Industrial creations characterized by relative novelty (innovations): General presentation of the legal regime. 4. Know-how: Legal concept. Relation with inventions and other industrial creations. Various approaches in the world. Conditions of the legal protection. Rights of the owner of know-how. Exploitation of know-how. Defending the know-how. 5. Industrial designs and models : Sources of law. The legal concept of industrial designs and models. Legal conditions for creations to be protected patented as industrial designs and models ("conditions of the subject matter").

Legal conditions for a person to obtain the certificate of protection for an industrial design or model ("conditions of the subjects of the legal protection"). Employee industrial designs and models. Legal procedural conditions for grant a certificate of protection. The legal concept of certificate of protection for industrial designs and models. Certificate of protection and copyright approach. Double protection. The rights and obligations of the certificate of protection owner. Scope of protection. The infringement of the rights of the certificate of protection owner. The limitations of his rights. Exploitation of the certificate of protection. Cessation of the rights. Defending the rights. Civil, administrative and criminal sanctions. 6. Layout-designs of semiconductor integrated circuits : General presentation of the legal regime. 7. New varieties of plants : General presentation of the legal regime. 8. Trademarks: Historical background. Sources of law. The legal concept of trademarks. Functions of trademarks. Conditions of registerability. Types of trademarks. Legal procedural conditions to register trademarks. Rights and obligations of the trademark owner. Scope of protection. The infringement of the rights of the trademark owner. Well-known and famous trademarks. Exploitation of registered trademarks. Assignment and licensing. Franchising. Cessation of the rights of the patentee. Defending the rights of the trademark owner. Civil, administrative and criminal sanctions. 9. Geographical indications: General presentation of the legal regime. 10. Trade names and emblems: General presentation of the legal regime. Third part: COPYRIGHT (RIGHTS OF AUTHORS) AND NEIGHBORING RIGHTS

A. Copyright (Rights of authors): Historical development. "Copyright" approach and "rights of authors" approach. Subject matter of copyright protection. Types of protected works. The author. The rights of the author. Moral rights. Patrimonial (economic) rights. Limitations of copyright protection. Transfer of copyright. " Mortis causa" transmission. "Inter vivos" transmission. Specific contracts. Specific rules regarding: motion pictures (movies) and other audiovisual works: computer programs; plastic art works, architectural works and photographic works. Defending copyright. Civil and criminal sanctions. B. Neighboring rights: Common features. Performing artists. Phonograms and videograms producers. organizations. Satellite communication. Retransmission through cable.

Broadcasting

C. Collective administration of copyright and of neighboring rights : Organizations for collective administration. The Romanian Office for Copyright. Remedies for infringement of copyright and neighboring rights. Civil and criminal sanctions.

Fourth part: INTERNATIONAL PROTECTION OF INTELLECTUAL PROPERTY A. The World Intellectual Property Organization. The World Trade Organization. The Agreement on Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights ("TRIPS"). B. International protection of industrial property : The Paris Convention for the Protection of Industrial Property. National treatment principle. The right of priority. Principal provisions. The Patent Cooperation Treaty. The Hague Agreement Concerning the Deposit of Industrial Designs. The International Convention for the Protection of New Varieties of Plants. The Budapest Treaty on the International Recognition of the Deposit of Microorganisms. The Madrid Agreement Concerning the International Registration of Trademarks

and the Protocol Relating to the Madrid Agreement. The Trademark Law Treaty. Conventions on Classification: The Strasbourg Agreement Concerning the International Patent Classification; The Locarno Agreement Establishing an International Classification for Industrial Designs; The Nice Agreement Concerning the International Classification of Goods and Services for the Purposes of the Registration of Trademarks; The Vienna Agreement Establishing an International Classification of the Figurative Elements of Trademarks. The European Patent Convention. The European trademarks system. Agreement Between Romanian Government and the European Patent Office Concerning Cooperation in the Field of Patents (1996). C. International protection of copyright and of neighboring rights : The World Intellectual Property Organization. The Berne Convention for the Protection of Literary and Artistic Works. The Universal Copyright Convention. The Rome International Convention for the Protection of Performers, Producers of Phonograms and Broadcasting Organizations. The Geneva Convention for the Protection of Producers of Phonograms Against Unauthorized Duplications of their Phonograms. European regulations.

ADETUL PENTRU MUNTII OBSTEI CMPULUNG-MUSCEL

EMIL CERNEA

n hrisoavele de ntarire a mosiei obstei Cmpulungului sunt mentionati si cei sapte munti care i apartineau nca din sederea satului, dinainte de ntemeierea tarii 1 . Dreptul obstei de stapnire asupra muntilor a fost confirmat nentrerupt, pna n timpurile moderne 2. Muntii erau folositi si pentru pasunatul oilor, n special de catre ciobanii ungureni, din primavara pna n toamna 3, stiut fiind ca nobilimea maghiara si sasii colonizati le rapisera muntii lor cu pasuni si paduri 4. Mircea cel Batrn si dupa el Mihailov, Vladislav, Laiota Basarab etc. au dat privilegii romnilor ungureni din Cisnadie si Brasov pentru a pasuna oile pe muntii din Tara Romneasca 5. Traditia consemnata de C.D. Aricescu 6 mentioneaza ca n schimbul pasunatului se dadeau, pna n secolul al XVIII-lea, doar cteva oca de brnza si lapte . Temeiul juridic pentru obtinerea acestui venit era legea veche, potrivit careia orice folos tras de cineva din exploatarea proprietatii altor persoane implica o compensare ce se cuvenea titularilor proprietatii. Era un principiu general al dreptului nostru cutumiar, aplicat n mod uniform n Tara Romneasca, Moldova si Ardeal. Pentru Moldova, Th. Codrescu si Gh. Ghibanescu citeaza documente din care rezulta ca proprietarul era ndreptatit sa-si ia din tarina, fnete, priseci, gradini cu legume, vii, livezi cu pomi din tot venitul dupa obicei 7. Iar n ceea ce priveste pasunatul oilor, n Cmpulungul-Moldovenesc erau n vigoare aceleasi norme ca n Muscel8 . n Tara Romneasca este aplicat acelasi principiu general, iar n cazul special al pasunatului muntilor apartinnd altor proprietari dect stapnii turmelor, acestia sunt datori a da stnitul, dupa legea veche 9. Pentru oile aduse din Ardeal, tratatul ncheiat n 1520 de catre Neagoe Basarab si Zapolya se prevedea ca pentru oi unde se vor afla, sau la munte sau la orice loc ar fi, sa li se ia darea dupa dreptate si dupa obicei si dupa lege, adica dupa legea romneasca 10. Se stie ca Legea tarii prevedea accesul pe proprietatea altor persoane numai cu autorizatia acestora, iar Legea romneasca la care se refera tratatul Neagoe-Zapolya este aceeasi din documentul din 28 iulie 1470, dat de Radu cel Frumos cu privire la pasunatul muntilor Tismanei (zakon vlaski), echivalenta cu Jus valachicum din Ardeal 11. Cuantumul obligatiei celor ce se hranesc pe mosii straine este aratat prin formula

sa dea al zecelea ce este venitul pe acea ocina, a zecea cum a fost legea si obiceiul, zeciuiala 12 (n Moldova si deseatina). Foarte des se foloseste termenul de dijma: pentru ca asa este si dreptate si lege sa ia dijma de pe mosia lor, dijma pentru pascut muntele 13. Desigur, aceste norme de precizare a cuantumului determinau si darea pentru oi, datorata de ungureni (ardeleni) pentru pasunatul muntilor din Tara Romneasca si care se numea datul ungureanului 14. Zeciuiala, inclusiv cea pentru pasunat, era datorata de toti cei care se foloseau de mosia altora. Documentele mentioneaza att felul foloaselor aratura pentru cereale, cositul fnului, toate bucatele 15 ct si categoriile de persoane ndatorate: calaras, ros, taran, orasan, sluga domneasca, srb, negutator ori scheau 16, deseori indicate cu formula generala de la tot omul, de la toti oamenii 17, indiferent de categoria sociala. n schimb, rumnii (vecinii) care se hraneau pe mosia stapnilor erau tinuti sa dea dajdia dupa legea veche, sa dea galeata cum a fost dinainte vreme, cum a fost legea si obiceiul, sa dea datul si galetile 18. Zeciuiala pentru pasunat se dadea initial n natura: brnza si lapte. Mai trziu, a nceput sa se dea si n bani. Traditia consemnata de C. D. Aricescu a retinut nemultumirea obstei cmpulungene cu privire la modicitatea celor cteva oca de brnza si lapte. Cuantumul zeciuielii era greu de stabilit cu exactitate, iar distribuirea ntre membrii obstei isca interminabile discutii. Iata de ce obstea Cmpulung a trecut n secolul al XVIII-lea la sistemul arendarii n bani a pasunatului muntilor 19 , iar banii obtinuti au fost destinati nfrumusetarii orasului 20. Cu privire la zeciuiala pentru pasunatul muntilor s-a impus si o alta denumire, anume adetul muntelui21. De origine araba, intrat n limba turca cu o larga circulatie n Peninsula balcanica, termenul adet a fost cunoscut de oierii romni nca din timpul lui Mircea cel Batrn, cnd treceau cu turmele n Dobrogea, unde plateau aceasta taxa de pasunat pe suhaturile din dreapta Dunarii 22. B. P. Hasdeu n Etymologicum Magnum Romaniae si mai recent Luiza Seche si Mircea Seche n Dictionarul de sinonime al limbii romne 23, arata ca termenul adet avea doua ntelesuri: unul general obicei, uz, datina, traditie, rnduiala, uzanta si altul special: redeventa, vama, bir, cota fiscala, compensare, dare, impozit. n Dobrogea adetul muntelui se mai numea si beilic24. Cu sens general, adet este ntrebuintat n Tara Romneasca pentru a preciza ca temeiul juridic al zeciuielii pasunatului este adetul (obiceiul) 25. Cu sens special (taxa), se numeste si darea popilor catre Episcopia Buzaului 26. Termenul este folosit si n Moldova de catre D. Cantemir, cu sensul general de datina, obicei 27, precum si cu cel special de bir datorat turcilor (adetul tarii catre

turci)28. n concluzie, din cele de mai sus rezulta ca regimul juridic al muntilor obstei Cmpulung-Muscel se integreaza n normele generale ale Legii tarii care, la rndul lor, pot fi mai deplin cunoscute datorita docu-mentelor cmpulungene.

UNELE ASPECTE PRIVIND EXTINDEREA CERCETARII PENALE SI LUAREA MASURILOR DE PREVENTIE

ION NEAGU

Luarea masurilor de preventie n procesul penal are scop asigurarea bunei desfasurari a procesului penal ori mpiedicarea sustragerii nvinuitului sau inculpatului de la judecata ori de la executarea pedepsei. Masurile preventive pot fi luate daca exista vreuna dintre conditiile prevazute de art. 148 c.p.p. Asadar, una dintre conditiile esentiale cerute de lege pentru luarea unei masuri de preventie este aceea privind savrsirea unei infractiuni. n vederea respectarii dispozitiilor legale, organele judiciare au obligatia sa administreze probe din care sa rezulte ca nvinuitul sau inculpatul a savrsit una sau mai multe infractiuni si, n acelasi timp, sa observe daca n cauza este vorba de o infractiune continua, continuata sau complexa. n aceasta ordine de idei, organele de urmarire penala si instantele de judecata au obligatia sa contureze cu exactitate elementele materiale ce se nscriu n latura obiectiva a infractiunii si, daca este cazul, pot dispune luarea unei masuri preventive cu privire la nvinuit sau inculpat. n vederea respectarii legii, organele judiciare au obligatia ca ntr-o cauza penala sa fixeze cu precizie perimetrul activitatii infractionale si, n acelasi timp, sa observe daca exista mai multe acte materiale ce intra n continutul laturii obiective a aceleiasi infractiuni aflate n legatura de conexitate sau corelativitate. n raport cu aspectele evidentiate mai sus, organele care instrumenteaza cauzele penale trebuie sa faca aprecieri legate de necesitatea luarii masurilor de preventie. n acest context, n cazurile n care se constata existenta mai multor activitati

infractionale savrsit de catre aceeasi persoana, organele juridice au obligatia sa le ,,atraga n aceeasi cauza penala si sa constate daca activitatile respective formeaza continutul aceleiasi infractiuni sau al mai multor infractiuni aflate n concurs real sau ideal. n numeroase cazuri, din dorinta nejustificata de a constitui dosare penale diferite si pentru a dispune masuri de preventie nejustificate, organele de urmarire penala nu respecta dispozitiile legii, alcatuind mai multe dosare penale n care aceeasi persoana primeste calitatea de nvinuit sau inculpat si mpotriva acesteia se dispun, la anumite intervale de timp, masuri preventive. Practica invederata mai sus contravine dispozitiilor codului de procedura penala, n care sunt prevazute instrumentele procedurale adecvate pentru asemenea ipoteze. Astfel, potrivit art. 238, ipoteza I din c.p.p., organul de cercetare penala, daca constata fapte noi n sarcina inculpatului ori mprejurari noi care pot duce la schimbarea ncadrarii juridice a faptei pentru care s-a pus n miscare actiunea penala, face propuneri procurorului pentru ca acesta sa decida n privinta extinderii cercetarii penale sau schimbarii ncadrarii juridice a faptei. Aceasta dispozitie legala vizeaza att mprejurarile noi care intra n latura obiectiva a aceleiasi infractiuni (continua, complexa sau continuata), ct si mprejurarile noi care pot constitui infractiuni aflate n legatura de conexitate sau corelativitate cu infractiunea care face obiectul cauzei penale. n cazul infractiunii continuate, aceasta solutie se impune deoarece, daca au fost descoperite acte materiale noi, acte care se includ n latura obiectiva a aceleiasi infractiuni, cercetarile trebuie extinse n aceeasi cauza penala si nu poate fi construit un nou dosar penal n care sa fie luata o noua masura de preventie. Extinderea privind actele materiale noi trebuie facuta n faza de urmarire penala n conformitate cu prevederile art. 238 c.p.p., dar si n faza de judecata, potrivit art. 335 alin.1 si 2 c.p.p., chiar daca anterior, cu privire la unele acte materiale, a fost pronuntata o hotarre definitiva. Daca legea (art. 335 alin. 2 c.p.p.) prevede ca n vederea solutionarii corecte a cauzei (cnd este vorba de o infractiune continuata) se desfiinteaza o hotarre definitiva pronuntata anterior cu privire la unele acte materiale ale aceleiasi infractiuni, cu att mai mult se impune reunirea actelor materiale ale aceleiasi infractiuni, ct timp nu a fost pronuntata o hotarre judecatoreasca n cauza. Maniera n care uneori procedeaza organele de cercetare penala, prin ocolirea dispozitiilor art. 238 c.p.p., are ca strategie obtinerea unor mandate de arestare care sunt solicitate contrar legii si principiilor raspunderii penale n lumina legislatiei penale si procesual-penale n vigoare n Romnia. n acest sens, subliniem faptul ca, n materia concursului de infractiuni, legiuitorul prevede aplicarea unor sanctiuni penale distincte si executarea aceleia care este mai aspra (a se vedea art. 34 c.p.), n orice caz se aplica sistemul cumulului juridic. Prin procedeul de a se ntocmi mai multe dosare penale aceleiasi persoane, pentru infractiuni descoperite n aceeasi perioada de timp sau pentru acte materiale ale aceleiasi

infractiuni, cu ncalcarea dispozitiilor art. 238 c.p.p. si art. 335 alin. 1 c.p.p., se ajunge la un cumul aritmetic al masurilor de preventie, adica este antamata o raspundere mai aspra (nainte de a se constata vinovatia persoanei printr-o hotarre definitiva) n desfasurarea procesului penal dect aceea pe care legea a prevazut-o dupa terminarea procesului penal, ceea ce este, desigur, de neconceput, deoarece prin aceasta se ajunge, implicit, la ncalcarea grava a principiilor care garanteaza libertatea persoanei n procesul penal. Subliniem faptul ca ipoteza prevazuta n art. 335 alin. 1 c.p.p., vizeaza acte materiale noi ale aceleiasi infractiuni cu privire la care se desfasoara judecata. Asadar, noile acte materiale nu trebuie sa fie rezultatul cercetarii judecatoresti, deoarece n aceasta etapa a judecarii cauzei legea nu face nici o referire la cercetarea judecatoreasca, asa cum, spre exemplu, face n art. 332 c.p.p. si art. 333 c.p.p. Or, n cazurile n care legea nu distinge expres momentul descoperirii noilor acte materiale ale aceleiasi infractiuni, se ntelege ca oricnd acestea trebuie reunite cu infractiunea din care acestea fac parte. Aceasta solutie, asa cum aratam mai sus, are si sprijinul dispozitiilor art. 335 alin. 2 c.p.p., n care se arata expres ca reunirea actelor materiale se face chiar daca a fost pronuntata o hotarre definitiva pentru unele dintre actele materiale ale aceleiasi infractiuni. Obligatia extinderii cercetarii penale subzista si n cazul infractiunilor complexe si a concursului de infractiuni. In sensul celor aratate mai sus, n practica judiciara, gresit s-a procedat cnd, n aceeasi cauza, a fost retinut un concurs de infractiuni ntre falsul n nscrisuri, evaziune fiscala si contrabanda. Intr-o asemenea speta, organele judiciare nu au avut n vedere faptul ca infractiunea de contrabanda este o infractiune complexa si absoarbe n continutul sau falsul, care este parte componenta a laturii obiective a acestei infractiuni. Este indiscutabil faptul ca n structura infractiunii de contrabanda se include o conditie legala specifica, preexistenta unor documente vamale false. In atare situatie, falsul nu mai poate fi retinut ca infractiune autonoma, intrnd n continutul legal al infractiunii de contrabanda. Pe de alta parte, n materie vamala, intra n continutul infractiunii de contrabanda si art. 12 din Legea nr. 87/1994, deoarece n art. 7 din aceasta lege se arata expres ca: Nerespec-tarea reglementarilor fiscale din domeniul vamal, prin declararea inexacta, sub orice forma, a valorilor sau prin sustragerea bunurilor de la operatiunile de vamuire, n scopul neachitarii taxelor vamale sau al diminuarii acestora se sanctioneaza potrivit legii . Deci, legiuitorul a nteles ca n domeniul vamal sa nu se mai retina infractiunea de evaziune fiscala, ci sa se aplice legea care deja sanctioneaza asemenea fapte, aceasta fiind Legea nr. 141 din 1997. Nesocotirea dispozitiilor legale privind extinderea cercetarilor penale, a actiunii penale si a procesului penal si alcatuirea unor dosare penale distincte n situatii n care, n mod practic, toate activitatile infractionale care sunt n diverse legaturi ar putea forma obiectul aceleiasi cauze penale, conduce, n cele mai multe cazuri, la luarea, mpotriva aceleiasi persoane, a mai multor masuri de preventie, fiind ncalcate astfel normele legale prin care este garantata libertatea persoanei n procesul penal.

Domeniul de aplicare a cauzelor de ineficacitate a contractelor

BOGDAN DUMITRACHE

I. INTRODUCERE 1. Notiunea de ineficacitate a contractelor

1. Notiunea de efecte ale contractului

Orice analiza privitoare la cauzele de ineficacitate a contractelor, indiferent ca sunt avute n vedere domeniul de aplicare a acestora, conditiile sau consecintele pe care le produc, trebuie sa porneasca de la definirea conceptului de ineficacitate a contractelor. La rndul sau, notiunea de ineficacitate a contractelor si determina sensul n functie de acceptiunea data conceptului de efecte. Ca n orice demers de a stabili un continut pentru o notiune juridica, mai ales daca acest demers este facut n cadrul unui sistem de drept continental, unde legea este principalul, daca nu singurul izvor de drept, trebuie sa se verifice n ce masura notiunea respectiva este folosita de legiuitor. Or, din acest punct de vedere, Codul civil romn este generos n a contura notiunea de efecte 1 . Astfel, pe de o parte, potrivit art. 973 Cod Civil, conventiile nu au efect dect ntre partile contractante. Nu exista nici o controversa cu privire la semnificatia acestei dispozitii legale. Este unanim admis ca principiul vizat de acest text este principiul relativitatii efectelor contractului, care presupune ca drepturile si obligatiile la care da nastere un acord de vointa perfectat n conditiile legii nu se pot repercuta asupra persoanelor straine de contract, adica asupra tertilor. De la acest principiu exista exceptii, dintre care contractul n folosul unei terte persoane (stipulatia pentru altul) este singura incontestabila. Exista, cu toate acestea, cel putin o dispozitie n codul nostru civil n care notiunea de efecte paraseste aceasta acceptiune stricta (adica efecte = drepturi si obligatii): art.

1175. ntr-adevar, conform acestei din urma prevederi legale, actul secret, care modifica un act public, nu poate avea putere dect ntre partile contractante si succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect n contra altor persoane. Nu vom reveni in extenso asupra setului clasic de consideratii pe care doctrina si jurisprudenta noastra nu pregeta sa le faca asupra acestui articol. Spicuim doar: proasta inspiratie a legiuitorului de a plasa n materia nscrisurilor, mijloace de proba, o dispozitie care apartine, cu adevarat, institutiei simulatiei; formularea inadecvata a raportului temporal, n sensul ca legiuitorul sugereaza n mod gresit ca actul secret ar modifica actul public, dat fiind faptul ca n realitate l preceda si, totodata, l lipseste de sinceritate. Ceea ce ne intereseaza aici este nsa faptul ca legiuitorul foloseste doi termeni: puterea actului, atunci cnd se refera la raporturile dintre parti si, dupa caz, succesorii universali si cu titlu universal, respectiv efectul actului, atunci cnd priveste raporturile fata de terti. Cu referire la aceasta din urma, se observa ca notiunea de efecte nu mai corespunde acceptiunii date de principiul relativitatii efectelor contractului, astfel cum l-am evocat mai sus, ci acelui principiu care, fara a se contrapune primului, se situeaza n logica lui completare: principiul opozabilitatii contractului fata de terti. A admite contrariul este neproductiv. Un contract, cu exceptiile aratate, nu produce efecte, n sens de drepturi si obligatii, fata de terti nici atunci cnd el reflecta vointa reala a partilor; n acest din urma caz, care nu intereseaza ipoteza prevazuta n art. 1175 Cod Civil, deosebirea fata de solutia cuprinsa n acest din urma articol, este data de faptul ca un contract sincer va putea fi opus tertilor ca o realitate sociala, dar si juridica de neignorat, cu toate consecintele ce pot decurge din aceasta. Dimpotriva, dupa cum este binecunoscut, contractul simulat, mincinos, nu poate fi opus tertilor, acestia din urma putnd opta ntre a lua n serios actul public ignornd, n acelasi timp, existenta actului secret, si a invoca dispozitiile actului secret mpotriva partilor nsesi. n concluzie, atunci cnd precizeaza ca actul secret nu poate avea efect contra tertilor, legiuitorul doreste, fara ndoiala, sa afirme ca un asemenea act juridic nu le este nici macar opozabil, si nu ca nu ar genera drepturi si obligatii n patrimoniul lor.

2. Notiunea de ineficacitate a contractului

Ambiguitatea pe care Codul Civil o ofera notiunii de efecte ale contractului ncurajeaza multi autori sa sustina ca nsusi conceptul de opozabilitate trebuie definit ntr-o dubla dimensiune. n acest sens, se afirma ca opozabilitatea poate fi analizata n raporturile dintre parti (n acest caz, continutul si sfera ei coincid cu cele ale principiului relativitatii) sau n raporturile dintre parti si terti. Trebuie precizat ca aceasta ambiguitate a notiunii de efecte n materia contractului nu reprezinta o creatie a codificatorului romn, ci o mostenire a Codului Civil Francez.

Pe de alta parte, art. 1321 Codul Civil Francez, sediul materiei simulatiei pentru dreptul civil francez, dispune ca: Les contres-lettres ne peuvent avoir leur effet quentre les parties contractants; elles nont point deffet contre les tiers (subl.n. B.D). Pentru a conchide asupra acestei chestiuni terminologice, a carei clarificare prealabila este nsa necesara, pe de o parte, pentru ca ea faciliteaza urmarirea oricarei demonstratii ulterioare, iar, pe de alta parte, deoarece tangenta dintre relativitate si opozabilitate va reveni n studiul de fata, vom opta, ca majoritatea autorilor, pentru acceptiunea mai concentrata a notiunii de efecte, descrisa exemplar n art. 973 Cod Civil: prin efectele contractului se va ntelege drepturile subiective civile si obligatiile civile aflate n continutul raporturilor juridice nascute, modificate ori stinse prin manifestarea de vointa a partilor, drepturi si obligatii a caror existenta este privita n relatie exclusiva cu partile. A contrario, cauzele de ineficacitate a contractului se refera la acele mprejurari carora legea le acorda posibilitatea de a lipsi contractul de drepturile si obligatiile pe care partile au urmarit ca acesta sa le produca. Precizam ca aceasta lipsa se va analiza, de asemenea, exclusiv n raporturile dintre parti. n consecinta, nu vom include n sfera cauzelor de ineficacitate acele mprejurari care determina inopozabilitatea contractului fata de terti. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, actiunea pauliana nu va face obiectul studiului de fata, cunoscut fiind faptul ca admiterea acestei actiuni nu prezinta nici o consecinta legata de efectele contractului fraudulos astfel cum se manifesta aceste efecte inter partes.

2. Privire generala asupra cauzelor de ineficacitate A. temeiul legal al cauzelor de ineficacitate 1. Caracterul limitativ al listei cauzelor de ineficacitate
n doctrina s-a procedat la o clasificare a cauzelor de ineficacitate n functie de mai multe criterii. nainte de a face apel la cteva dintre aceste clasificari, trebuie subliniat un principiu pe care l-am sugerat prin chiar definitia data cauzelor de ineficacitate si care merita sa caracterizeze aceasta categorie juridica. Avem n vedere faptul ca ineficacitatea nu poate fi dect rezultatul unei mprejurari dotate de lege cu aceasta functie. Ca urmare, preocuparea ce nu poate fi parasita cu nici un pret este aceea de a lua n considerare o lista limitativa a cauzelor de ineficacitate; nu se poate afirma, pur si simplu, ca un act nu produce efecte juridice, tot asa cum trebuie evitata explicarea ineficacitatii prin cauze nenumite, avnd o natura sui generis, ce nu ar putea fi circumscrisa nici uneia din cauzele de ineficacitate consacrate de lege. Argumentul pentru teza caracterului limitativ si determinat prin lege al cauzelor de ineficacitate a contractului rezulta chiar din art. 969 alin.1 Cod Civil, potrivit caruia

Conventiile legal facute au putere de lege ntre partile contractante. Forta cu care legiuitorul avertizeaza partile asupra consecintelor la care se expun prin perfectarea unui acord de vointa impune concluzia ca efectele juridice rezultnd din acest acord nu sunt susceptibile de a fi nlaturate dect ntr-una din urmatoarele situatii: a) ncheierea contractului fara a fi respectate conditiile de validitate cerute de lege, ceea ce pune problema nulitatii; b) manifestarea liberului arbitru al partilor, adica mutuus dissenssus sau denuntare unilaterala acolo unde legea o permite; c) survenirea, dupa ncheierea unui contract valabil, a unei mprejurari care, dincolo de liberul arbitru al uneia sau alteia dintre parti, poate fi invocata astfel nct sa se ajunga la lipsirea contractului de efecte juridice, ex nunc sau chiar ex tunc. n concluzie, ori de cte ori exista temeiuri pentru a se ajunge la solutia ineficacitatii unui anumit contract, este obligatoriu sa se identifice cauza de ineficacitate prin raportare la categoriile deja reglementate de lege.

2. Calificarea legala a cauzelor de ineficacitate

Aceasta concluzie, n principiu necontestat, sufera o grea ncercare n situatia n care legea nsasi greseste n a nominaliza cauza de ineficacitate. ntrebarea care se pune n aceasta ipoteza este daca interpretul este tinut de aceasta calificare, cu toate implicatiile de rigoare, dintre care cea mai grava este aplicarea unui regim juridic inadecvat. Discutia comporta un interes aparte tocmai n situatiile n care, considerndu-se ca interpretul este legat de cauza de ineficacitate identificata de legiuitor, s-ar ajunge sa se aplice actului juridic respectiv consecinte vadit ilogice si inechitabile, iar nu cele pe care le merita n raport cu cauza de ineficacitate cu adevarat incidenta n speta.

3. Calificarea legala a cauzelor de ineficacitate. Aplicatie n materie de renta viagera

Pentru dreptul civil romn, aceasta dilema nu este, din pacate, ipotetica. Retinem, cu titlu exemplificativ, art. 1645 Cod Civil plasat n materia contractului de renta viagera, si, mai recent, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. Ct priveste primul caz, art. 1645 Cod Civil mentioneaza: Contractul de rendita pe viata, n favoarea unei persoane afectate de o boala de care a murit n interval de 20 zile de la data contractului, este nul. Solutia surprinde pentru ca legiuitorul ataseaza sanctiunea nulitatii de o mprejurare ulterioara momentului ncheierii contractului. n literatura juridica s-a exprimat ideea ca ne-am afla n prezenta unei prezumtii

absolute a lipsei de cauza imediata. Dupa cum se stie, cauza imediata n contractele aleatorii este data de sansa cstigului si riscul pierderii. Aceasta ncercare de a subsuma art. 1645 Cod Civil unei cauze generale de nulitate absoluta, pe baza unei prezumtii absolute implicite, printr-un rationament care leaga aceasta dispozitie legala de ideea de alea, justifica, pe cale de consecinta, restrngerea ipotezei acesteia la renta viagera cu titlu oneros. Se subliniaza, din acest punct de vedere, ca renta viagera constituita cu titlu gratuit nu ar avea un caracter aleatoriu, cunoscut fiind ca subdiviziunea contractelor n contracte comutative si contracte aleatorii nu este de conceput dect n interiorul contractelor animate de echivalenta prestatiilor n sensul art.947 Cod Civil, unde sunt definite contractele cu titlu oneros.

4. Aplicatii n materia nstrainarii terenurilor

Legea nr. 54/1998 ofera nsa un exemplu mult mai delicat ntruct, n acest caz, calificarea legala a cauzei de ineficacitate ar conduce la aplicarea unui regim juridic inadecvat. Potrivit art. 2 alin. 2 din lege, n cazul dobndirii prin acte juridice ntre vii, proprietatea funciara a dobnditorului nu poate depasi 200 ha teren agricol n echivalent arabil, de familie. Sanctiunea, prevazuta n alineatul 3 al aceluiasi articol, este reductiunea actului juridic pna la limita suprafetei legale. De aceasta data, calificarea legala creeaza serioase dificultati. Indiscutabil, intentia legiuitorului a fost de a sublinia ca nchierea unui act juridic prin care s-ar depasi limita prevazuta de lege nu ar trebui sa se soldeze cu ineficacitatea integrala a actului. Din contra, ineficacitatea ar trebui redusa pna la limita n interiorul careia actul nu contravine dispozitiilor art. 2 alin. 2 din lege. S-a dorit sa se sublinieze aceasta idee de (in)eficacitate partiala a contractului de nstrainare pentru a se aduce un plus reglementarii anterioare n materie. Astfel, art. din Legea nr. 18/1991, mentiona ca sanctiunea aplicabila pentru depasirea limitei legale (la acea data, 100 de hectare) este nulitatea absoluta a actului de nstrainare. Din pacate, solutia noua este incorecta, pentru a nu mai adauga faptul ca o solutie noua n materie nu era necesara. Solutia noua este incorecta pentru ca, n loc de a se face apel la conceptul de nulitate absoluta partiala, legiuitorul foloseste o notiune ce corespunde unei alte cauze de ineficacitate, si anume reductiunea. Fara a intra aici n detalii, este suficient sa se precizeze ca reductiunea se bucura de consacrare n dreptul nostru civil n legatura cu liberalitatile excesive. Esenta reductiunii este legata de faptul ca efectele actului, determinate n raport cu momentul la care se deschide succesiunea de pe urma dispunatorului, lezeaza drepturile mostenitorilor rezervatari.

Principial, orice liberalitate este susceptibila de reductiune, calculul masei succesorale fiind cel care va permite sa se dea un raspuns afirmativ sau negativ sub aspectul incidentei efective a acestei sanctiuni. n alti termeni, nu se poate sti despre o liberalitate daca ncalca sau nu drepturile recunoscute de lege mostenitorilor rezervatari dect dupa ncheierea sa. Dimpotriva, depasirea limitei legale prevazute n art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 se determina n raport cu momentul ncheierii actului juridic de dobndire. Ca atare, este o chestiune de nulitate, iar nu de reductiune sau de orice alta cauza de ineficacitate ce s-ar analiza n raport cu un moment posterior ncheierii contractului. Solutia nu era nsa nici necesara deoarece, optnd, n mod justificat, pentru sanctiunea nulitatii absolute, Legea nr. 18/1991 nu excludea aplicarea, de la caz la caz, a unei nulitati absolute partiale. Este precaut sa ne gndim la aplicarea nulitatii partiale de la caz la caz, iar nu de plano asa cum o indica noua reglementare, deoarece nu este sigur ca aceasta ultima solutie corespunde, n toate situatiile, cerintelor de echitate privite prin prisma vointei reale a partilor. Nu de putine ori, aplicarea unei ineficacitati partiale, facute de dragul regulii actus interpretandus..., poate fi sursa unui dezechilibru nemeritat de partea care s-a angajat juridic prefigurndu-si numai realizarea integrala a efectelor juridice urmarite. n aceste conditii, se pune ntrebarea daca trebuie luata n serios optiunea legiuitorului n termenii n care a fost exprimata sau se va avea n vedere ratio legis. n ce ne priveste, adernd la punctul de vedere exprimat deja n literatura de specialitate, consideram ca domeniul de aplicare a reductiunii, prescriptibilitatea actiunii n reductiune, sfera restrnsa a persoanelor care o pot intenta si alte asemenea trasaturi de regim juridic exclud posibilitatea de a aplica sanctiunii prevazute n Legea nr. 54/1998 regimul juridic al reductiunii liberalitatilor excesive. Desigur, exemplu selectat este frapant n sensul ca solutia de a trece peste calificarea legala si de a face loc cauzei de ineficacitate pe care nsasi ratiunea legii o impune beneficiaza de argumente solide. Daca am insistat n legatura cu acest exemplu, am facut-o cu titlu de principiu spre a nvedera ca, dincolo de faptul ca ineficacitatea nu poate fi pronuntata fara a avea n vedere incidenta efectiva a unei anumite cauze de ineficacitate dintre cele recunoscute de sistemul dreptului civil, ramne un cmp liber de manifestarea rolului activ al interpretului acolo unde legiuitorul nu este inspirat n a califica el nsusi cauza de ineficacitate aplicabila.

B. Clasificarea cauzelor de ineficacitate 1. Precizari prealabile

O alta precizare prealabila oricarei ncercari de clasificare este oportuna pentru a

delimita sfera analizei, n sensul ca aceasta vizeaza, n mod specific, cauzele de ineficacitate a contractelor civile. Desigur, mai ales n masura n care ar fi relevante, fie si pentru comparatie, pentru dezlegarea unor raporturi de drept civil, si vor gasi locul unele consideratii asupra specificului pe care dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei l determina asupra unora dintre cauzele de ineficacitate. n al doilea rnd, nu se confunda cauzele de ineficacitate a contractelor cu cauzele de stingere a obligatiilor. Acestea din urma au ca premisa lipsa celor dinti, caci a examina daca o obligatie a fost stinsa prin plata ori printr-un alt mod (compensatie, novatie s.a.m.d.), presupune ca aceasta obligatie subzista n sensul ca nu a disparut ca urmare a unei cauze de ineficacitate ce a afectat izvorul obligatiei (n cazul fata, contractul).

2. Clasificari ale cauzelor de ineficacitate

n ce priveste clasificarea cauzelor de ineficacitate, cele mai importante delimitari s-au facut ntre: cauze de ineficacitate aplicabile tuturor contractelor: nulitatea, revocarea prin mutuus consensus, mutuus dissenssus , ndeplinirea conditiei rezolutorii, nendeplinirea conditiei suspensive; cauze de ineficacitate aplicabile anumitor contracte: rezolutiunea, rezilierea, riscul contractului, reductiunea liberalitatii excesive, revocarea liberalitatilor, caducitatea; cauze de ineficacitate care produc consecinte numai pentru viitor ( ex nunc): rezilierea, caducitatea; cauze care produc consecinte si pentru trecut ( ex tunc), facnd posibila restituirea prestatiilor ce ar fi fost executate: rezolutiunea, ndeplinirea conditiei rezolutorii. Clasificarea prezinta interes pentru ca n ipoteza cauzelor de ineficacitate ce produc consecinte ex tunc este posibila restituirea prestatiilor executate dupa ncheierea contractului. cauze de ineficacitate care depind de conduita partilor cu privire la executarea prestatiilor cuprinse n contract: rezolutiunea, rezilierea, revocarea; cauze de ineficacitate care nu depind de conduita partilor cu privire la executarea prestatiilor cuprinse n contract: nulitatea, reductiunea liberalitatii excesive, revocarea, ndeplinirea conditiei rezolutorii, nendeplinirea conditiei suspensive, caducitatea. Importanta clasificarii este reliefata de aspectul ca acolo unde ineficacitatea este imputabila uneia dintre parti devin aplicabile regulile raspunderii civile contractuale, ceea ce, pentru a face o legatura cu clasificarea precedenta, va presupune urmari specifice inclusiv pe planul ntinderii obligatiei de restituire.

 cauze care pot fi invocate numai de parti si succesorii acestora; cauze care pot fi invocate si de alte persoane interesate: nulitatea absoluta, ndeplinirea conditiei rezolutorii, nendeplinirea conditiei suspensive, caducitatea; cauze de ineficacitate care pot fi invocate oricnd, fara limita de timp: denuntarea unilaterala, revocarea prin mutuus consenssus, mutuus dissenssus, nulitatea absoluta, nendeplinirea conditiei suspensive, ndeplinirea conditiei rezolutorii, caducitatea; cauze de ineficacitate care pot fi invocate ntr-un anumit termen: nulitatea relativa, rezolutiunea, rezilierea, riscul contractului. Pentru a reveni la prima clasificare, vom sublinia ca prin domeniu de aplicare a cauzelor de ineficacitate vom ntelege categoriile de contracte la care se aplica aceste cauze.

II. ANALIZA DOMENIULUI DE APLICARE A CAUZELOR DE INEFICACITATE 1. Domeniul de aplicare a nulitatii 1. Notiune
Nulitatea contractului poate fi definita ca fiind acea sanctiune de drept civil constnd n lipsirea de efecte a contractului ncheiat cu ncalcarea normelor imperative ce reglementeaza conditiile sale de validitate. Vocatia generala a nulitatii rezulta chiar din definitia sa. ntr-adevar, elementele constitutive ale notiunii de nulitate contin informatii legate de natura juridica a institutiei (este o sanctiune de drept civil), consecinta nulitatii (contractul este lipsit de efecte juridice) si temeiul acestei consecinte (lipsa efectelor este o sanctiune atrasa de ncalcarea normelor imperative ce reglementeaza conditiile de validitate aplicabile contractului respectiv).

2. Domeniul de aplicare a nulitatii n general

n schimb, nu se face nici o distinctie n functie de natura contractului ce poate sa cada sub spectrul acestei cauze de ineficacitate, adica n functie de o categorie anume, desprinsa prin aplicarea criteriilor de clasificare cunoscute, careia aceasta sanctiune ar fi specifica sau, dimpotriva, straina si de neconceput. ntr-adevar, contractele unilaterale sau bilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu

gratuit, cu executare dintr-o data sau cu executare succesiva s.a.m.d. pot suporta, deopotriva, rigorile nulitatii pentru motivul elementar ca, n toate aceste cazuri, partile trebuie sa se conformeze unor cerinte, mai mult sau mai putin pretentioase (abia sub aspectul acestei gradatii clasficarile redevin relevante), care tin de modul n care trebuie sa se formeze angajamentul lor juridic. Sub acest aspect, al unei comparatii ntra cauzele de ineficacitate pornind de la domeniul de aplicare, orice comentarii s-ar putea opri n acest loc. Ne propunem nsa, n cele ce urmeaza, sa facem unele distinctii, care, de aceasta data, nu mai contrapun nulitatea n ansamblul ei celorlalte cauze de ineficacitate (este un punct definitiv cstigat ca nulitatea este practic singura cauza generala de ineficacitate), ci nuanteaza, progresiv, aplicabilitatea diferitelor cauze de ineficacitate; n alti termeni, daca nulitatea n bloc nu ocoleste nici un contract, numit sau nenumit, se poate examina daca nu cumva anumite cauze de nulitate si contureaza o incidenta specifica. O prima distinctie care ar putea fi, teoretic, urmata este data chiar de summa divisio n aceasta materie, si anume delimitarea ntre nulitatea absoluta si nulitatea relativa. Aceasta distinctie nu este productiva pentru demersul de a determina sfere specifice de aplicare a acestei sanctiuni. ntr-adevar, se regasesc si n categoria nulitatii absolute (de exemplu lipsa cauzei) si n aceea a nulitatii relative (de exemplu, dolul) cauze general aplicabile. Particularizarile devin posibile o data ce se coboara la nivelul cauzelor de nulitate, absoluta ori relativa, luate ut singuli. La acest nivel, este util sa distingem ntre cauzele de nulitate de drept comun, reglementate de o maniera generala, si cauze speciale de nulitate, integrnd n aceasta din urma categorie situatii n care legea declara ca este lovita de nulitate, absoluta ori relativa, o anumita operatiune juridica. La rndul lor, aceste cazuri speciale ar suscita o critica atenta pentru a vedea daca suntem, cu adevarat, n prezenta unor cauze de nulitate distincte de cele obisnuite care, n lipsa reglementarii lor, nu ar putea fi circumscrise uneia dintre cauzele clasice de nulitate sau, din contra, legiuitorul, din ratiuni de siguranta a aplicarii normei juridice, nu a facut dect sa particularizeze, la nivelul unui caz concret, o cauza de nulitate de drept comun. nainte de a expune problema compatibilitatii cauzelor de drept comun cu diferitele tipuri de contracte civile, vom folosi lista acestor cauze, asa cum este aceasta conturata n principalele lucrari din literatura de specialitate. Astfel, sunt retinute drept cauze de nulitate absoluta : ncalcarea dispozitiilor legale referitoare la capacitatea civila a persoanelor (daca este vorba despre incapacitati speciale de folosinta a persoanei fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes obstesc, despre lipsa capacitatii de folosinta a persoanei juridice sau nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta a acesteia); lipsa totala a consimtamntului;

 nevalabilitatea obiectului; nevalabilitatea cauzei contractului (n situatia n care cauza lipseste datorita scopului imediat, cauza este ilicita sau imorala); nerespectarea formei cerute ad validitatem; ncalcarea ordinii publice; fraudarea legii. n categoria cauzelor de nulitate relativa se regasesc: nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei, n cazurile n care nu este incidenta nulitatea absoluta; lipsa discernamntului la ncheierea contractului; viciile de consimtamnt; nerespectarea dreptului de preemptiune izvort din lege.

3. Domeniul specific de aplicare a unor cauze de nulitate absoluta

n ce priveste sfera de aplicare a cauzelor de nulitate absoluta, este de retinut ca unele dintre ele, prin esenta lor, nu pot apartine dect anumitor specii de contracte. Bunaoara, cauza de nulitate absoluta constnd n nerespectarea formei cerute ad validitatem nu poate fi conceputa n afara ariei contractelor solemne. Aceasta arie s-ar putea extinde la maximum daca am defini contractele solemne ca fiind acele contracte a caror solemnitate, ceruta pentru ncheierea lor valabila, poate rezulta nu numai dintr-o prevedere legala, ci chiar din acordul de vointa al partilor. n acest sens, se sustine ca nu ar trebui exclusa posibilitatea partilor actului juridic de a ridica, prin vointa lor, forma unui act juridic care, potrivit legii, nu este solemn, la rangul de conditie esentiala pentru ncheierea valabila a actului juridic respectiv. Un asemenea punct de vedere nu este la adapost de rezerve. Clasificarea contractelor n functie de modul de formare nu trebuie nteleasa ca o clasificare flexibila, dependenta delibera optiune a virtualilor contractanti. n realitate, aceasta clasificare si pastreaza interesul pentru ca, n raport cu ea, se poate determina momentul ncheierii unui contract. Or, singurul tip de contract care permite partilor sa decida asupra momentului ncheierii contractului, fara a tine cont de nici un alt element n afara celui desprins din jocul ntlnirii policitatiunii cu acceptarea este contractul consensual, tocmai pentru ca nimic nu obliga partile sa tina seama de alti factori precum o dispozitie speciala a legii sau natura intrinseca a contractului. Aceasta libertate de decizie dispare daca se tinde la ncheierea unui tip de contract, precum depozitul, amanetul, comodatul, la care executarea obligatiilor specifice acestui contract (n toate cazurile, pastrarea temporara a bunului altuia si, finalmente, restituirea

lui catre proprietar) este iluzorie atunci cnd acordului de vointa cu privire la o asemenea afacere nu i se adauga remiterea bunului de catre proprietar catre detentorul precar. Combatndu-se constructia teoretica a contractului real ca specie a contractelor consensuale, s-a aratat cu ndreptatire ca, singur, acordul de vointa ncheiat ntre deponent si depozitar, ntre comodant si comodatar, ntre proprietarul bunului amanetat si creditorul amanetar s.a.m.d., nu poate constitui, eventual, dect un antecontract. De asemenea, libertatea de decizie dispare daca se urmareste perfectarea unui contract pentru care legea pretinde o forma speciala (contractele solemne). n cazul nerespectarii legii, sanctiunea nu poate fi dect nulitatea absoluta a contractului, nefiind exclusa salvarea manifestarii de vointa ca antecontract, prin mecanismul conversiunii. Pentru a avea o imagine asupra caracterului artificial al tezei contractului consensual prin natura sa, dar devenit solemn prin vointa partilor este suficient sa ne ntrebam ce se ntmpla daca nu se respecta formalitatea prestabilita de parti ad validitatem. Raspunsul este simplu, dupa cum opozitia la satisfacerea formalitatii prestabilite pentru nsasi ncheierea valabila a contractului. a) daca numai una dintre parti refuza sa se conformeze formalitatii convenite, desi, n acelasi timp, si exprima sincer acordul cu fondul acestuia (de exemplu, refuza sa se prezinte la notarul public, desi se convenise anterior ca vnzarea bunului mobil se considera perfectata pe data autentificarii, dar declara ca nu s-a razgndit n privinta clauzelor propriu-zise ale vnzarii), contractul nu se va perfecta; ramne deschisa, daca sunt ndeplinite conditiile necesare, posibilitatea celeilalte parti de a obtine repararea prejudiciului astfel cauzat, inclusiv n natura, prin obtinerea unei hotarri judecatoresti care sa tina loc de contract. b) daca ambele parti se abat de la formalitate, suntem n prezenta unei modificari tacite, nsa neechivoce, prin chiar ncheierea consensuala a contractului, a acordului initial privitor la perfectarea contractului ntr-o anumita forma. Se observa pentru aceasta ultima ipoteza ca nu este admisibila ti nici logica aplicarea sanctiunii esentiale destinate nerespectarii formei ad validitatem, si anume nulitatea absoluta. n alti termeni, a integra n seria contractelor solemne si contractele, consensuale potrivit legii, dar a caror perfectare valabila este conditionata, prin vointa partilor, de ndeplinirea unei anumite formalitati, nseamna, n lumina diferentelor de efecte rezultate din nerespectarea formalitatii n cele doua cazuri (respectiv formalitate ceruta de lege, formalitate convenita de parti), a lipsi de interes si de expresivitate nsasi clasificarea contractelor n functie de modul de ncheiere. (Ar trebui, printr-o argumentatie similara, sa ajungem la concluzia ca sunt reale si acele contracte, consensuale potrivit legii, a caror perfectare valabila este conditionata, prin vointa partilor, de remiterea bunului la care acestea se refera?). n conditiile n care consideratiile expuse mai sus ar fi primite, s-ar confirma teza ca nulitatea absoluta dedusa din ncalcarea formei cerute ad validitatem evoca o cauza de

nulitate de aplicatie speciala, deoarece domeniul acesteia se rezuma la contractele solemne astfel cum acestea trebuie sa fie definite (adica solemne exclusiv ope legis).

4. Fara a intra n detalii, tipice pentru o analiza aprofundata a materiei nulitatii, trebuie adaugat ca, dintre cauzele de nulitate absoluta de drept comun, nu se poate bucura de o incidenta generala nici cauza privind ncalcarea dispozitiilor legale referitoare la incapacitatile speciale de folosinta ale persoanei fizice atunci cnd acestea se ntemeiaza pe un interes general, obstesc. Unele nuantari se cuvin a fi facute n legatura cu nevalabilitatea obiectului si fraudarea legii. 5. Nevaliditatea obiectului
Cu referire la cea dinti, este cunoscut ca obiectul contractului trebuie sa ntruneasca niste conditii generale de valabilitate: sa existe, sa fie n circuitul civil, sa fie determinat ori, cel putin, determinabil, sa fie posibil, sa fie licit si moral. n afara acestora, general aplicabile, exista conditii speciale de validitate a obiectului: sa fie un fapt personal al celui ce se obliga (la contractele intuitu personae), cel ce se obliga sa fie titularul dreptului (la contractele constitutive sau translative de drepturi), existenta unei autorizatii administrative sau judiciare prevazute de lege (desigur, la contractele pentru care legea cere o astfel de autorizatie).

6. Fraudarea legii
Cea de-a doua cauza de nulitate absoluta care merita discutata este fraudarea legii. Delimitarea domeniului de aplicare a acestei cauze de nulitate presupune dificultati aflate n continuarea controverselor ivite n legatura cu nsusi conceptul de fraudare a legii. Nepretinznd a gasi o definitie-model, putem afirma ca fraudarea legii, privita n materie contractuala, constituie acea operatiune juridica prin care anumite persoane, aflate n coniventa, ncheie un contract nu pentru a-si exercita drepturile ce ar rezulta din acesta potrivit naturii sale, ci exclusiv pentru a dobndi o situatie juridica ce atrage incidenta unor dispozitii legale favorabile de care nu ar fi putut sa beneficieze pe o alta cale. Pentru a fi n prezenta unei veritabile fraude la lege, trebuie sa verificam urmatoarele aspecte: a) din punct de vedere obiectiv (material): existenta unui contract, valabil ncheiat sub aspectul tuturor conditiilor de validitate,de fond sau de forma, carora trebuie sa se supuna n conformitate cu natura sa, fie el numit ori nenumit; situatia juridica creata uneia sau, dupa caz, ambelor parti sa fie cuprinsa ca o conditie esentiala n ipoteza unei norme juridice favorabile;

 dispozitia normei juridice respective recunoaste anumite drepturi subiective, civile ori de alta natura (eventual beneficii, masuri de favoare) sau vocatia la dobndirea drepturilor ori la stingerea/diminuarea unor obligatii; prestatiile cuprinse n contract, n afara celor strict legate de crearea acelei situatii juridice, sa nu fie executate ori sa fie executate ntr-o masura neesentiala prin raportare la obiectul contractului n totalitatea sa; b) din punct de vedere subiectiv: partile interesate n fraudarea legii ncheie contractul spre a atrage aplicarea dispozitiei legale favorabile si nu sunt interesate n executarea acestui contract. Aceste elemente constitutive explica de ce frauda la lege se preteaza numai la acele contracte care, n corelatie cu existenta normelor juridice favorabile, au capacitatea de a crea situatia juridica-cheie. Prin urmare, domeniul de aplicare a acestei cauze de ineficacitate se contureaza n raport cu dispozitiile legale cu caracter favorabil, conditionate, n ce priveste incidenta lor, de o situatie juridica ce poate sa rezulte din ncheierea unui contract; desigur, acest contract, numit sau nenumit, are, n toate cazurile, ratiuni economice proprii, independente de situatia juridica pe care, n mod particular o creeaza, nsa partile l perfecteaza exclusiv n considerarea acesteia din urma.

7. Sanctiunea nulitatii prevazute n O.G. nr. 12/1998

Trecnd la discutia asupra domeniului de aplicare a cauzelor speciale de nulitate absoluta, am precizat ca ar fi interesanta delimitarea acelor cauze, prevazute n legi speciale, dar care, n realitate, sunt aplicatii particulare ale unor cauze de drept comun, de cele care exista numai gratie prevederii lor n legea speciala. Fara a ncerca o inventariere a acestor cauze, structurata pe cele doua situatii, efortul nu ar fi unul neglijabil avnd n vedere hemoragia legislativa postdecembrista , vom retine ca deosebit de sugestiv exemplul dat de art.6 din Ordonanta Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notariala. Redam n ntregime dispozitiile acestui articol: (1) Este nula vnzarea prin care partile se nteleg, printr-un act ascuns, sa se plateasca un pret mai mare dect cel care se declara n actul ascuns. (2) Nulitatea prevazuta la alin. (1) se extinde att asupra actului ascuns, ct si asupra actului autentic. (3) Dispozitiile alin. (1) si (2) sunt aplicabile si n cazul contractului de nchiriere avnd ca obiect un bun imobil, prin care partile au convenit, printr-un act ascuns, sa se plateasca o chirie mai mare dect aceea care se declara n actul autentic care se nregistreaza la organul fiscal teritorial. (4) Taxa de timbru platita, dupa caz, la valoarea pretului sau a chiriei declarate n

actul autentic nu se restituie. Aceste dispozitii, apte sa puna numeroase si complexe probleme de drept si nu numai, suscita comentarii sub aspectul sanctiunii nulitatii, astfel cum este aceasta reglementata. Pentru a ne referi, n acest loc, numai la apartenenta cauzei de nulitate absoluta reglementate de acest text la dreptul comun sau la categoria cauzelor speciale, este obligatoriu sa se ia n considerare elementele constitutive ale simulatiei. ntr-adevar, n masura n care partile unui act juridic, ncheiat n fata notarului public, simuleaza o parte din efectele acestuia printr-un act juridic, de aceeasi natura, ncheiat anterior, dar n secret fata de terti, ne aflam n prezenta unei simulatii prin deghizare partiala. Aceasta este situatia n cazul de fata. Prin actul secret, vnzare sau nchiriere de imobile, partile se decid sa mentioneze n contractul care se va ncheia n forma autentica un pret/chirie mai mica. Ca urmare a acestui acord simulatoriu, cheltuielile vnzarii/nchirierii se reduc ntr-o masura mai mult sau mai putin importanta, deoarece sumele percepute de stat (cu titlu de taxa de timbru) si de notarul public (cu titlu de onorariu notarial) sunt mai mici fata de cele ce ar reveni acestora prin raportare la adevarata valoare a operatiunii juridice. Esenta problemei n ce priveste sanctiunea aplicabila se afla n alineatul al doilea care mentioneaza ca nulitatea se extinde att asupra actului ascuns, ct si asupra actului autentic. Noutatea se releva la nivelul actului ascuns, dat fiind faptul ca art. 1175 Cod Civil, care ramne textul de aplicatie generala n materia simulatiei, arata, dupa cum am vazut mai sus, ca actul secret produce efecte ntre parti si succesorii universali. ntr-adevar, sanctiunea simulatiei nu este nulitatea ntregii operatiuni, actul secret nefiind lipsit de efecte dect daca, dincolo de faptul ca reprezinta o componenta a simulatiei, cuprinde o cauza proprie de ineficacitate. Or, O.G. nr. 12/1998 introduce sanctiunea nulitatii, n primul rnd pentru actul secret. Nu se specifica despre ce fel de nulitate este vorba, nsa nclinam sa credem ca este avuta n vedere nulitatea absoluta. n contextul n care acest act normativ introduce o sanctiune pentru un contract (actul secret) care este ncheiat n conditii de valabilitate n regimul dreptului comun respectiv art. 1175 Cod Civil prima teza exista motive sa se afirme ca n art. 6 alin. 12 din O.G. nr. 12/1998 este cuprinsa o cauza speciala de nulitate absoluta a contractelor. Orice comentariu asupra nsemnatatii calificarii n sensul de cauza speciala de nulitate este aproape superfluu. Este suficient sa se precizeze ca n toate celelalte ipoteze ce exced celei strict determinate prin art. 6 alin. 1, respectiv alin. 3, se aplica dreptul comun, ceea ce nseamna ca actul secret, valabil fiind, produce efecte ntre parti si, dupa caz, succesorii lor universali. Nu acelasi pare sa fie raspunsul n ce priveste actul autentic notarial, si anume contractul public. n dorinta de a fi categoric, legiuitorul dispune ca nulitatea se extinde

asupra acestuia din urma. Exista aici o a doua cauza speciala de nulitate sau, dimpotriva, legiuitorul, constient sau nu, face referire la o cauza de ineficacitate deja reglementata n dreptul comun? Raspunsul l ofera recursul la dispozitiile art. 1175 Cod Civil, din care reiese ca actul secret are ntotdeauna putere ntre parti daca nu sunt incidente cauze de ineficacitate proprii (Textul alege o formularea nu poate avea putere dect ntre parti nu pentru a sugera o eventualitate, ci pentru a evidentia ca nici un fel de efecte ale acestui act secret nu se pot opune tertilor). A contrario, n nici o situatie contractul public nu poate produce, de la bun nceput, efecte ntre parti, indiferent ca a fost sau nu executat, ca obiectul a pierit, ca a fost ncalcata rezerva succcesorala s.a.m.d. Nu ntmplator am facut trimitere la cteva din cauzele de ineficacitate care intervin n functie de un moment ulterior ncheierii contractului public. n aceste conditii, singura explicatie pentru lipsirea ab initio a contractului public de efecte juridice o da sanctiunea nulitatii. Acest raspuns devine obligatoriu daca ramnem consecventi principiului abia postulat, conform caruia nu putem conchide sa declaram un act nu produce efecte juridice fara a identifica n mod concret cauza de ineficacitate. Or, a spune ca un anumit act nu produce efecte fara a explica aceasta ineficacitate printr-o mprejurare ulterioara ncheierii sale, nseamna a declara actul ca fiind lovit de nulitate. Iar daca se urmareste sa se fundamenteze o asemenea solutie prin raportare la paleta cauzelor generale de nulitate absoluta, se poate sustine teza lipsei cauzei, lipsa analizata n proportie cu elementul asupra caruia se simuleaza. Exprimnd teza n termenii specifici ai cazului de fata, contractul autentic de vnzare este lovit de nulitate absoluta pentru ca obligatia vnzatorului de predare a bunului, cuprinsa, deopotriva, n actul secret si n actul public, nu si are cauza n obligatia cumparatorului de a plati pretul redus, obligatie care figureaza n actul public. O data ce este dovedita existenta actului secret, se observa care este adevarata cauza pentru angajamentul vnzatorului: obligatia cumparatorului de a plati un pret care, prin ipoteza, este mai mare dect cel afisat prin contractul ncheiat n forma autentica. Concluzionnd, urmeaza a observa ca art. 6 alin. 2 partea finala reia o sanctiune a carei consacrare legislativa preexistenta se impune n lumina unei interpretari riguroase a art. 1175 Cod Civil Art. 6 alin. 2 din O.G. nr. 12/1998 este novator pentru soarta pe care o rezerva actului secret si repetitiv pentru regimul actului public.

8. Nulitatea relativa
n categoria cauzelor de nulitate relativa se regasesc: nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei, n cazurile n care nu este incidenta nulitatea absoluta;

 lipsa discernamntului la ncheierea contractului; viciile de consimtamnt; nerespectarea dreptului de preemptiune izvort din lege. n ce priveste sfera de aplicare a cauzelor de nulitate relativa, urmnd acelasi nivel de nuantari, vom constata, nainte de toate, ca unele dintre ele au o vocatie generala de aplicare. Acesta este cazul lipsei discernamntului si al viciilor de consimtamnt, cu exceptia leziunii al carei domeniu de aplicare este strict circumstantiat actele de administrare ncheiate, fara ncuviintarea ocrotitorului legal, de minorul cu capacitate de exercitiu restrnsa. Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei n cazurile n care sunt atacate interese private reprezinta o cauza generala de nulitate relativa numai atunci cnd contractul a fost ncheiat pentru persoana juridica n lipsa ori cu depasirea puterilor conferite.

9. Domeniul de aplicare a nulitatii atrase de ncalcarea dreptului de preemtiune

n toate celelalte cazuri, prin natura acestora, sunt avute n vedere anumite categorii de contracte. n sfrsit, ncalcarea dreptului de preemptiune reprezinta, potrivit legii, o cauza de nulitate relativa n situatiile prevazute n Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor si n Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Nationale. Dreptul de preemptiune reglementat prin Legea nr. 54/1998 este recunoscut coproprietarilor, proprietarilor vecini si arendasului n situatia n care proprietarul unui teren agricol din extravilan intentioneaza sa-l vnda. Acestui drept i corespund anumite obligatii ce incumba proprietarului, enuntate n art. 68 din lege; nerespectarea acestora atrage, potrivit art. 14 alin.1, nulitatea relativa a contractului ncheiat cu ncalcarea dreptului de preemptiune. Prin urmare, suntem n prezenta unei cauze speciale de nulitate relativa, aplicabile exclusiv contractului de vnzare-cumparare avnd ca obiect un teren agricol din extravilan. Cu referire la Legea nr. 16/1996, retinem ca, potrivit art. 15 alin.2, detinatorul care doreste sa vnda documente care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romniei este obligat sa comunice aceasta Arhivelor Nationale sau, dupa caz, directiilor judetene ale Arhivelor Nationale, care au prioritate la cumpararea oricaror documente care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romniei si care trebuie sa se pronunte n termen de 60 de zile de la data nregistrarii comunicarii. Art. 29 lit. f din aceeasi lege arata ca oferta de vnzare sau vnzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romniei de catre persoane fizice sau persoane juridice, fara respectarea prioritatii Arhivelor Nationale de a le cumpara,

potrivit prevederilor art. 15 alin. 2. Iar, potrivit art. 30 alin. 3 din lege, n cazul contraventiilor prevazute la art. 29 lit. f, Arhivele Nationale pot solicita instantei judecatoresti anularea actului de vnzare, chiar si dupa expirarea termenului de prescriptie a raspunderii contraventionale, n conditiile legii civile. Prin urmare, sanctiunea nulitatii relative este atrasa, n cazul prevazut de Legea Arhivelor Nationale, de vnzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romniei de catre detinatorii acestor documente, persoane fizice sau juridice.

2. Domeniul de aplicare a rezolutiilor si rezilierii

Rezolutiunea este definita n literatura de specialitate ca fiind acea sanctiune de drept civil constnd n desfiintarea cu efect retroactiv a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu pentru neexecutarea culpabila a obligatiilor. Majoritatea autorilor denumesc prin termenul de reziliere manifestarea ideii de rezolutiune n cadrul specific al contractului sinalagmatic cu executare succesiva. Rezulta din cele doua definitii mai multe probleme demne de interes sub aspectul domeniului de aplicare a acestor cauze de ineficacitate : Rezolutiunea se poate aplica contractelor unilaterale? Exista contracte sinalagmatice nesusceptibile de rezolutiune? Rezolutiunea este esential legata de contractele cu executare uno ictu? Care este statutul conceptului de reziliere?

1. Rezolutiunea n materia contractelor unilaterale

Ori de cte ori se aduce n primplan distinctia dintre contractele sinalagmatice si contractele unilaterale se evidentiaza ca principal interes al acestei distinctii aplicabilitatea, n cazul celor dinti, a unor efecte specifice, si anume exceptia de neexecutare, rezolutiunea/rezilierea si riscul contractului. S-a pus problema daca rezolutiunea/rezilierea nu s-ar aplica si contractelor unilaterale. Ca argument formal pentru un raspuns pozitiv, ar putea fi invocat art. 1020 Cod Civil, potrivit caruia conditia rezolutorie este subnteleasca totdeauna n contractele sinalagmatice, n caz cnd una din parti nu ndeplineste angajamentul sau. Aceasta ar putea sa nsemne ca, n ultima instanta printr-un pact comisoriu inserat n contractul unilateral, incidenta rezolutiunii ar fi asigurata. Pe de alta parte, unii autori au observat ca neexecutarea culpabila a obligatiilor ce incumba debitorului din contractul unilateral ar justifica dreptul creditorului de a pretinde revenirea anticipata la situatia anterioara. S-a reliefat, n acest sens, ca n caz de nerespectare a obligatiilor de catre

comodatar (de exemplu, ntrebuintarea lucrului n alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea contractului conform regulilor generale, desi contractul este unilateral (iar art. 10201021 Cod Civil vizeaza n mod direct numai contractele sinalagmatice) si partile nu au stipulat un pact comisoriu expres. Lasnd la o parte faptul ca notiunea de reziliere este utilizata n contextul unui contract de executare succesiva, precum si ca tocmai regulile generale nu permit aplicarea rezilierii la contracte unilaterale, apreciem ca o asemenea teorie nu tine seama de ratiunea rezolutiunii/rezilierii. Fara a anticipa asupra unui examen mai aprofundat asupra mecanismelor si consecintelor tuturor cauzelor de ineficacitate, inclusiv ale rezolutiunii/ rezilierii, suntem nevoiti sa remarcam, alaturi de alti autori, ca se recurge la un efect specific al contractelor sinalagmatice pentru a ntemeia n drept o posibilitate pe care o are orice creditor al unei obligatii afectate de un termen prevazut numai ori, dupa caz, si n favoarea debitorului: posibilitatea de a cere decaderea acestuia din urma din beneficiul termenului. Aceasta prghie o pune la dispozitia creditorului art. 1025 Cod Civil, potrivit cu care debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, cnd este cazut n deconfitura, sau cnd, cu fapta sa, a micsorat sigurantele ce prin contract daduse creditorului sau. A doua ipoteza poate fi aplicata n situatia n care comodatarul, debitorul obligatiei de restituire si al obligatiei de folosire a bunului conform destinatiei prevazute n contractul de comodat, schimba aceasta destinatie. Prin urmare, fara a invoca rezilierea, comodantul confruntat cu aceasta stare de lucruri poate cere, n temeiul art. 1025 Cod Civil, restituirea bunului nainte de termen sau, dupa caz, nainte de atingerea scopului urmarit de comodatar prin preluarea bunului n folosinta. Suntem, practic, n prezenta exigibilitatii anticipate a obligatiei de restituire care este oricum efectul final esential al comodatului. De altfel, n aceasta ordine de idei, rezolutiunea si rezilierea sunt traiectorii accidentale ale contractelor sinalagmatice. Att timp ct cele partile contractului sinalagmatic au o conduita normala, se vor produce efectele normale ale acestui contract care, cu exceptia locatiunii, conduc la crearea unor noi situatii de fapt si de drept. Dimpotriva, efectul final normal al oricarui contract unilateral este revenirea la starea de fapt si de drept initiala : comodatarul restituie bunul comodantul (el poate fi obligat sa o faca anticipat chiar daca nu i se poate retine nici o culpa n folosinta bunului), depozitarul restituie bunul deponentului, creditorul gajist debitorului care si-a executat obligatia garantata prin gaj etc. Din aceasta perspectiva, rezolutiunea n special, dar, ntr-o anumita proportie si rezilierea trebuie percepute ca traiectorii exceptionale si accidentale, alese, n ultima instanta, de partea care considera ca este suficient de prejudiciata nct sa prefere desfiintarea contractului n loc de a persevera, pe cale de executare silita, n sensul atingerii efectelor ce sunt determinate de natura sa intrinseca.

2. Rezolutiunea n materia rentei viagere si a contractului de ntretinere

Asadar, rezolutiunea/rezilierea nu se aplica dect contractelor sinalagmatice. Aceasta nseamna ca orice contract sinalagmatic poate fi teren nelimitat de afirmare a unei asemenea cauze de ineficacitate? Legislatia noastra aduce corective n acest sens, ndeosebi n materia contractelor aleatorii, din care vom face referire n acest loc numai la contractul de renta viagera. Astfel, potrivit art. 1647 Cod Civil, singura neplata a termenelor expirate a renditei nu da drept celui n a carui favoare este nfiintata sa ceara ntoarcerea capitalului, sau reintrarea n posesiunea fondului nstrainat. Aceasta dispozitie legala a fost interpretata n sensul ca rezolutiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi ceruta de credirentier pe temeiul neexecutarii de catre debirentier a obligatiei sale principale, chiar daca renta a fost constituita cu titlu oneros. Nu trebuie nsa echivalata aceasta limitare cu excluderea ideii de rezolutiune n materia contractului de renta viagera. n primul rnd, Codul Civil admite rezolutiunea, fara nici o rezerva si n lipsa oricarei stipulatii contractuale, atunci cnd neexecutarea ce se imputa debirentierului priveste alte obligatii dect obligatia de a plati renta. Potrivit art. 1646 Cod Civil, rezolutiunea poate fi ceruta numai daca debirentierul nu prezinta garantiile stipulate pentru asigurarea platii rentei. n al doilea rnd, chiar daca se pune n discutie neexecutarea obligatiei de plata a rentei, rezolutiunea, cu consecinta restituirii bunului prestat de credirentier, este perfect admisibila daca n contract a fost inserat un pact comisoriu, inclusiv de gradul I. Deci, n lumina celor aratate mai sus, domeniul de aplicare a rezolutiunii/rezilierii nu are de suferit restrngeri. n ce priveste contractul de ntretinere, pornindu-se de la teza ca actele nenumite, asa cum este si acest contract, nu se supun regulilor edictate pentru actele numite cu care prezinta cea mai mare asemanare (n speta, contractul de renta viagera), ci regulilor generale n materie de obligatii civile, s-a conchis ca rezolutiunea si recapata aria fireasca de ntindere, dispozitiile art. 1647 Cod Civil nefiind aplicabile prin analogie.

3. Rezolutiunea n materia contractelor cu executare succesiva

Raportul ntre rezolutiune si reziliere este determinat, n opinia n care rezilierea reprezinta o cauza de ineficacitate legata de culpa uneia dintre partile contractului sinalagmatic, de natura contractului stabilita n functie de modul de executare. n majoritatea lucrarilor din literatura de specialitate, clasificarea contractelor n contracte cu executare uno ictu si contracte cu executare succesiva este nfatisata ca decisiva, printre altele, pentru a delimita sfera de aplicare a rezolutiunii (contractele cu

executare uno ictu) de aceea a rezilierii (contractele cu executare succesiva). Exemplul contractului de ntretinere, fructificat mai sus pentru a dezlega chestiunea restrngerii domeniului de aplicare a rezolutiunii/rezilierii n aria contractelor sinalagmatice, este edificator si pentru a dezvalui fisurile acestui rationament. ntr-adevar, contractul de ntretinere, ca si contractul de renta viagera (avem n vedere, n acest ultim caz, ipoteza unui pact comisoriu) este, fara ndoiala, un contract de executare succesiva. Cu toate acestea, restituirea bunului prestat n schimbul ntretinerii ori, dupa caz, al rentei, cu titlu de rezolutiune, fara ca, invers, sa se puna problema restituirii contravalorii ntretinerii, respectiv a rentei executate, este pe deplin admisibila. n sustinerea acestei teze s-a spus, cu aplicatie la contractul de ntretinere, ca debitorului n culpa nu i se cuvine restituirea valorii ntretinerii, independent de faptul ca a avut sau nu folosinta bunului de la data ncheierii contractului, pentru ca problema nu trebuie rezolvata dupa cum opereaza sau nu o compensare de foloase, ci n raport de caracterul aleatoriu al contractului n concluzie, de esenta rezolutiunii nu este existenta unui contract de executare uno ictu; practic, rezolutiunea este aplicabila ori de cte ori este ntemeiata si posibila n raport cu natura contractului (modul de executare este doar unul dintre reperele definirii acestei naturi) restituirea prestatiilor, indiferent ca aceasta se face unilateral sau n favoarea ambelor parti contractante.

4. Domeniul de aplicare a rezilierii

Conceptul de reziliere trebuie clarificat naintea oricarei dezbateri. Literatura noastra juridica acorda acestei notiuni o dubla acceptiune, neomogena. ntr-o acceptiune, rezilierea este corespondentul rezolutiunii n materie de contracte cu executare succesiva. ntr-o alta acceptiune, rezilierea se mentine n teritoriul acestor contracte, nsa nu ca un corespondent al rezolutiunii, ci desprinsa cu totul de ideea de culpa contractuala. Cu privire la aceasta ultima acceptiune s-a afirmat ca rezilierea se deosebeste de rezolutiune prin faptul ca nu retroopereaza la data ncheierii contractului si nu implica neaparat o neexecutare culpabila a contractului.... nainte de toate nsa, adaugam noi, rezilierea nu mai este legata de contractele sinalagmatice. n aceasta viziune, rezilierea poate fi voluntara, fortata sau judiciara. Rezilierea voluntara corespunde revocarii, care, la rndul ei, poate fi consensuala (mutuus dissenssus) sau unilaterala (denuntarea unilaterala). Rezilierea fortata este legata de disparitia, dupa ncheierea contractului de executare succesiva, a unui element esential al contractului (pieirea bunului, decesul partii n considerarea careia s-a perfectat contractul s.a.a.). Rezilierea judiciara ramne sa opereze ori de cte ori, la cererea partii interesate, instanta judecatoreasca, n lipsa acordului de vointa a partilor si fara a fi disparut n ntregime unul dintre elementele esentiale ale contractului, pronunta desfacerea

contractului cu efecte ex nunc. S-a apreciat ca o asemenea solutie este posibila si ca remediu al unui caz de impreviziune. n ce ne priveste, nu putem contesta smburele de adevar pe care l prezinta aceasta viziune asupra notiunii de reziliere. n primul rnd, ar putea fi invocata o justificare de ordin pragmatic caci, practic, n aceasta viziune rezilierea ajunge sa fie sinonima cu desfiintarea, cu consecinte numai pentru viitor, a oricarui contract cu executare succesiva. n alti termeni, nerevenirea la situatia anterioara, ca si neatingerea drepturilor tertilor sunt reputate ca fiind constante pentru desfacerea unor contracte cu derulare n timp, indiferent de temeiul desfiintarii. Printre obiectiile de principiu ce s-ar formula n combaterea acestei viziuni ar fi aceea ca rezilierea, o data conceputa ca factor comun pentru ineficacitatea contractelor cu executare succesiva, ar putea absorbi, la prima vedere, inclusiv situatiile de nulitate a acestor contracte. De aceea, este ntelept sa se analizeze comparativ toate cauzele de ineficacitate si comportamentul acestora n aria contractelor cu executare succesiva pentru a afla daca nu mai exista, n afara nulitatii, si alte cauze ce nu se pot subsuma marii familii a rezilierii, avnd nevoie de un loc distinct. n al doilea rnd, viziunea totalizatoare asupra rezilierii este, ntr-o anumita masura, hranita de anumite dispozitii legale, unele de data recenta. Este ndeajuns sa evocam n acest sens dispozitiile Legii nr. 114/1996 a locuintei. Citam n ntregime art. 24 din aceasta lege: Rezilierea contractului de nchiriere nainte de termenul stabilit se face n urmatoarele conditii: a) la cererea chiriasului, cu conditia notificarii prealabile ntr-un termen de minimum 60 de zile; b) la cererea proprietarului, atunci cnd: chiriasul nu a achitat chiria cel putin 3 luni consecutiv; chiriasul a pricinuit nsemnate stricaciuni locuintei, cladirii n care este situata aceasta, instalatiilor, precum si oricaror alte bunuri aferente lor, sau daca nstraineaza fara drept parti ale acestora; chiriasul are un comportament care face imposibila convietuirea sau mpiedica folosirea normala a locuintei; chiriasul nu a respectat clauzele contractuale; c) la cererea asociatiei de proprietari, atunci cnd chiriasul nu si-a achitat obligatiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioada de 3 luni, daca au fost stabilite, prin contractul de nchiriere, n sarcina chiriasului. Din aceste prevederi legale edictate n materie de nchiriere a locuintei, rezulta ca rezilierea acopera att situatii de culpa contractuala, precum cele de la lit. b si c, ct si situatia denuntarii unilaterale, recunoscuta exclusiv chiriasului, potrivit art. 24 lit. a. Este, asadar, n acest articol, un argument legislativ pentru teza ca notiunea de reziliere este

proprie contractului de executare succesiva, nsa nu inseparabila de ideea de culpa si, deci, implicit, de ideea de raspundere contractuala; rezilierea nu este, n mod esential, o sanctiune. Ca o ultima chestiune ce ar interesa domeniul de aplicare a rezolutiunii/rezilierii, se cuvine adaugat ca att dispozitiile Codului Civil, ct si cele cuprinse n legi speciale fac aplicatii ale acestor cauze de ineficacitate. Comentariile acestor texte si au rostul atunci cnd se evidentiaza particularitatile pe care le comporta aceasta cauza de ineficacitate la anumite contracte; cu alte cuvinte, metodologic vorbind, nu este, n opinia noastra, un aspect de ntindere a sferei de aplicare, ci unul care tine de conditii specifice n care functioneaza cauza de ineficacitate.

3. Domeniul de aplicare a riscului contractului

Problema care se ridica este daca si n ce masura riscul contractului intereseaza materia cauzelor de ineficacitate. Este de remarcat ca autorii nu fac o asemenea ncadrare, raspunsul la ntrebarea cine suporta riscul contractului fiind plasat n zona efectelor specifice contractelor sinalagmatice. Consideram ca o anumita inertie n sistematizarea materiilor este responsabila pentru omisiunea de a sublinia valenta riscului contractului de cauza de ineficacitate. Pe de alta parte, nuantnd discutia, vom recunoaste ca riscul contractului nu poate fi vazut, global, ca o cauza de ineficacitate. Astfel, n cazurile n care creditorul obligatiei imposibil de executat este acela care suporta riscul (acesta este cazul contractelor sinalagmatice n general, dar, de ce nu, si contractelor sinalagmatice lipsite de acest efect n masura n care ele gazduiesc o clauza prin care s-a convenit, prealabil survenirii cauzei straine, ca riscul sa fie suportat, cel putin n parte, de creditorul obligatiei imposibil de executat), nseamna ca el ramne tinut sa-si execute propria obligatie desi, prin ipoteza, nu va primi contraprestatia n considerarea careia s-a angajat juridiceste. Prin urmare, daca riscul apartine creditorului obligatiei ce a devenit imposibil de executat, contractul ramne eficient ct priveste obligatia ce incumba acestuia. Daca nsa debitorul obligatiei imposibil de executat suporta riscul, se poate observa ca, o data cu survenirea cazului fortuit contractul, desi valabil ncheiat si nesabotat prin fapta culpabila a vreuneia dintre parti, devine ineficace: obligatia imposibil de executat se stinge potrivit dreptului comun, iar cealalta obligatie, care, sub aspect obiectiv, poate fi executata, dispare pentru ca dispare nsasi cauza imediata si esentiala a acesteia. Cu adevarat, lipsirea, ex nunc sau, dupa caz, ex tunc, a contractului de efecte n ceea ce priveste obligatia posibil de executat se explica prin mecanismul suportarii riscului. De aceea, se poate sustine ca suportarea riscului contractului se poate manifesta, n functie de identitatea partii sacrificate, ca o cauza de ineficacitate.

n legatura cu domeniul de aplicare a riscului contractului, nu sunt consideratii speciale de facut. Sunt vizate contractele sinalagmatice, indiferent de modul de ncheiere, de modul de executare, de caracterul numit sau nenumit s.a.m.d. Acest domeniu ramne ferm conturat att timp ct riscul contractului nu se confunda cu riscul pieirii bunului. Dincolo de mprejurare ca cel de-al doilea poate pune problema celui dinti, reciproca nu este, n nici un caz, valabila.

4. Domeniul de aplicare a reductiunii libertatilor excesive 1. Notiune

Reductiunea liberalitatilor excesive este sanctiunea de drept civil atrasa de ncalcarea, prin liberalitati, a rezervei succesorale. Asa cum s-a afirmat n literatura de specialitate, reductiunea lipseste de eficacitate liberalitatile excesive n masura necesara ntregirii rezervei, dar fara a atrage nulitatea lor. Dat fiind faptul ca studiul de fata se orienteaza asupra cauzelor de ineficacitate a contractelor, nseamna ca domeniul de aplicare, precum si celelalte aspecte referitoare la regimul reductiunii, au a fi cercetate numai n legatura cu contractul de donatie.

2. Domeniul de aplicare a reductiunii donatiilor

Este de observat ca domeniul de aplicare a reductiunii donatiilor este mai ntins dect cel al conditiei de forma cerute ad validitatem, respectiv forma autentica, conditie care ramne altminteri emblematica pentru acest contract. Astfel, reductiunea se aplica tuturor contractelor de donatie obisnuite. n plus nsa, aceasta cauza de ineficacitate priveste varietatile de donatie de care este straina forma solemna: donatiile indirecte (renuntarea la un drept, remiterea de datorie si donatia realizata printr-o stipulatie pentru altul) si darul manual. Cu privire la cele dinti, s-a precizat ca donatia indirecta se poate realiza si n cadrul unui act cu titlu oneros, daca una dintre parti, cu intentie liberala, ncheie contractul n parte cu titlu oneros, n parte cu titlu gratuit. n acest caz, problema reductiunii se va pune, desigur, numai n legatura cu acea parte a actului juridic ce releva intentia de a procura un folos, n forma dispunerii de un bun n favoarea altuia, fara a urmari n schimb un folos corespunzator de la acesta din urma. n aceste cazuri, problema donatiei indirecte trebuie corelata cu conditiile specifice de validitate. Spre exemplu, daca pretul prevazut ntr-un contract de vnzare-cumparare este mult prea mic ori simbolic n raport cu valoarea bunului vndut, nseamna ca vnzarea este nula absolut pentru pret derizoriu, respectiv pret fictiv ceea ce, potrivit principiului conversiunii, face aplicabile, n mod direct, regulile de fond ale donatiei, inclusiv reductiunea; n alti termeni, liberalitatea nu mai este una indirecta, ci dimpotriva.

5. Domeniul de aplicare a revocarii 1. Notiune. Speciile revocarii

Notiunea de revocare este susceptibila de mai multe ntelesuri, chiar daca toate acestea denota, ntr-un mod oarecare, imaginea unui act juridic caruia i este rapita cel putin o parte din puterea sa. Bunaoara, se face referire la revocarea ofertei sau, dupa caz, a acceptarii ofertei, savrsita de ofertant, respectiv de acceptant. n acest caz, revocarea se analizeaza ca o cauza de ineficacitate a unui act juridic unilateral ceea ce justifica ignorarea ei n studiul de fata. n al doilea rnd, ineficacitatea fata de creditorii chirografari a contractelor ncheiate n frauda lor de catre debitor poate fi obtinuta prin promovarea cu succes a actiunii revocatorii (pauliene). Am conturat nsa de la bun nceput aria cauzelor de ineficacitate, determinata prin prisma ntelegerii ineficacitatii ca stare ce submineaza puterea contractului n primul rnd ntre parti, ca fiind una distincta de inopozabilitate. Or, natura juridica a actiunii revocatorii ca actiune n inopozabilitate explica de ce nu i vom face loc nici ei n studiul de fata. Fata de aceste amendamente, revocarea ar ramne, ntr-o acceptiune stricta a termenului, sa acopere actul juridic prin care se retracteaza de catre o parte sau de catre ambele parti un act juridic valabil ncheiat. Am observat mai sus ca unii autori cerceteaza revocarea n contextul rezilierii, definind-o ca o reziliere voluntara. Pentru o mai buna delimitare a celor doua notiuni s-a propus criteriul stadiului de executare a contractului, revocarea gasindu-si locul pentru contractele ce nu au fost puse n executare, iar rezilierea pentru cele executate n tot sau cel putin n parte. n aceasta viziune, revocarea este o cauza de ineficacitate a contractului daca manifestarea de vointa, neconditionata de un temei anume, n sensul lipsirii de efecte juridice a unui contract nca neexecutat provine de la toate partile contractante.

2. Domeniul de aplicare a revocarii n general

Pe aceasta cale, se poate contura si domeniul de aplicare al revocarii astfel ntelese. Trimiterea se face n mod necesar la art. 969 Cod Civil potrivit cu care conventiile pot fi revocate prin consimtamnt mutual sau din cauze autorizate de lege. Dat fiind faptul ca revocarea din cauze autorizate de lege corespunde ndeosebi unor cazuri exceptionale n care este admisa denuntarea unilaterala a contractelor,

indiferent ca este permisa de lege ori n temeiul conventiei partilor, revocarea prin consimtamntul mutual al cocontractantilor se nfatiseaza ca o cauza generala de ineficacitate. Granitele revocarii sunt, asadar, doua: principiul irevocabilitatii contractelor si sfera cazurilor de denuntare unilaterala; n acest din urma caz, acordul celeilalte parti cu privire la denuntarea unilaterala nu mai este necesar, ceea ce nseamna ca este irelevant. Din aceasta perspectiva, pare un nonsens sa se afirme ca mutuus dissenssus se poate aplica si locatiunilor fara termen; dimpotriva, aplicabilitatea revocarii la locatiunile cu termen trebuie subliniata pentru ca, fara acordul mutual, aceste locatiuni nu si-ar putea epuiza efectele nainte de mplinirea termenului, n afara unor situatii exceptionale ce ar evoca, desigur, alte cauze de ineficacitate (pieirea bunului, neexecutarea culpabila a obligatiilor). n concluzie, pe de o parte, principiul irevocabilitatii se opune posibilitatii ca una dintre parti sa puna capat contractului, singura si fara un motiv anume. Pe de alta parte, exista situatii n care, cu titlu de exceptie, manifestarea, discretionara, a uneia sau unora dintre partile contractante este suficienta pentru desfacerea contractului: denuntarea unilaterala.

3. Domeniul de aplicare a revocarii donatiilor

Ct priveste domeniul de aplicare a revocarii merita a mai fi discutat un aspect care are n vedere terminologia legala. Astfel, Codul civil utilizeaza notiunea de revocare n materia liberalitatilor. Raportata la contractul de donatie, aceasta cauza de ineficacitate mbraca trei forme: revocarea pentru ingratitudine, revocarea pentru neexecutarea sarcinii si revocarea pentru survenienta de copii. Cu referire la primele doua, se cuvine mentionat faptul ca revocarea se face pe cale judecatoreasca n temeiul unei conduite culpabile a donatarului. Acesta din urma fie nu-si executa obligatia asumata cu titlu de sarcina (inclusiv o obligatie stipulata n folosul sau), fie se face vinovat de anumite fapte prevazute de lege (art. 831 Cod Civil) care, de altfel, nu reprezinta ncalcarea unor obligatii expres mentionate n contract. Pentru ambele situatii, doctrina s-a considerat ndreptatita sa ignore calificarea legala, apreciind ca, n realitate, trebuie aplicat regulile din materia rezolutiunii. Fara a intra n detaliile legate de conditiile revocarii donatiei pentru neexecutarea sarcinii si a revocarii pentru ingratitudine, dar fiind, pe de alta parte, consecventi concluziei desprinse n cadrul observatiilor preliminare, conform careia calificarea legala a cauzei de ineficacitate nu se poate impune interpretului de plano, n toate cazurile, vom privi ca ntemeiata aceasta solutie. Ea tine seama att de caracterul judiciar al revocarii, ct si de imputabilitatea mprejurarilor ce ntemeiaza revocarea. Revocarea pentru survenienta de copil al donatorului pare, la rndul sau, departata de ideea de revocare astfel cum a fost definita mai sus.

ntr-o opinie, s-a afirmat ca si n acest caz este vorba despre o rezolutiune care, de aceasta data, opereaza de drept. Este de netagaduit ca mecanismul consecintelor produse de survenienta copilului donatorului prezinta anumite asemanari, inclusiv pe planul efectului ex tunc al desfacerii contractului, cu urmarile unui pact comisoriu de gradul IV inserat ntr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu. Ni se pare, totusi, prea putin pentru a accepta o astfel de asimilare. ntr-adevar, ideea de culpa, mai mult, poate, chiar dect caracterul judiciar, este suficient de atasata de conceptul de rezolutiune nct sa fie de evitat extinderea domeniului de aplicare a acesteia din urma la situatii n care desfacerea contractului este cu totul detasata de conduita partii mpotriva careia se cere rezolutiunea. n ultima instanta, nihil obstat sa se convina anticipat asupra unei desfiintari de drept pentru motive neimputabile nici uneia dintre parti, dar aceasta nu este nici pe departe ipoteza art. 836 Cod Civil. Pe de alta parte, daca s-ar opune o fundamentare a acestui caz de ineficacitate pe o conditie rezolutorie subnteleasa nu s-ar face dect sa se deschida un cmp nou de afirmare pentru cei care critica acest concept ca fiind contradictoriu. Formal, critica este fondata pentru ca, admitnd ca starea normala a unui act juridic este de a fi neafectat de modalitati, nseamna ca acestea, inclusiv conditia, trebuie sa fie explicit stipulate de parti. O ultima posiblitate de a argumenta notiunea de revocare n legatura cu desfiintarea de drept a donatiilor pentru nasterea ulterioara a copilului donatorului este nsa oferita chiar de formularea art. 969 alin.2 Cod Civil : Ele se pot revoca (...) din cauze autorizate de lege. Referirea generica la cauze autorizate de lege permite, n chip onest, interpretarea ca legiuitorul a dorit sa recunoasca drept cauze de revocare a unui contract, n afara lui mutuus dissenssus, att denuntarea unilaterala, ct si orice alte mprejurari autorizate de lege sa produca acelasi efect, ntre care survenirea unui copil al donatorului. 6. Domeniul de aplicare a denuntarii unilaterale

1. Notiune. Exemple
Denuntarea unilaterala este o veritabila exceptie de la principiul irevocabilitatii. Ea este, n fond, o revocare a contractului, ceruta nsa numai de una sau, dupa caz, de unele dintre partile contractante. Pentru acest motiv, majoritatea autorilor fac din examinarea domeniului de aplicare a revocarii mutuale contextul preferat al cercetarii denuntarii unilaterale. Domeniul de aplicare a denuntarii unilaterale trebuie delimitat n functie de cele doua surse de nastere a acestei prerogative exceptionale. ntr-adevar, posibilitatea de a pune capat contractului n mod unilateral, fara a invoca un motiv anume, poate fi acordata de lege sau printr-o clauza convenita n acest scop.

n ce priveste cazurile prevazute de lege, cele mai cunoscute sunt mentionate de Codul Civil: revocarea donatiei ntre soti (art. 937 Cod Civil); denuntarea contractului de locatiune ncheiat pe durata nedeterminata (art. 1436 Cod Civil); revocarea mandatului de catre mandant, respectiv renuntarea mandatarului la mandat (art. 15531556 Cod Civil); ncetarea depozitului la cererea deponentului (art. 1616 Cod Civil). La acestea se adauga cazurile prevazute n legi speciale, dintre care, pentru a ne mentine n sfera raporturilor de drept civil, vom aminti numai rezilierea contractului de nchiriere nainte de termenul stabilit, la cererea chiriasului, cu conditia notificarii prealabile ntr-un termen de minimum 60 de zile (art. 24 lit. a din Legea nr. 114/1996). Este de observat, sub aspect terminologic, ca legiuitorul nostru nu aloca un singur concept pentru toate aceste situatii n care efectele contractului nceteaza la initiativa unei singure parti, fara ca aceasta sa fie tinuta a justifica vreun motiv anume. Astfel, n ce priveste ultimul exemplu, legiuitorul apeleaza la notiunea de reziliere, care acopera, alaturi de denuntarea unilaterala pusa la dispozitia chiriasului (reglementata n conditii mai riguroase dect cele date de dreptul comun), cauze de ineficacitate care implica ideea de responsabilitate contractuala. Reiteram afirmatia ca procedeul nu este recomandabil pentru ca utilizarea extensiva a conceptelor juridice este calea care conduce cel mai sigur la deprecierea lor. Pe de alta parte, varietatea termenilor nu depinde de varietatea contractelor. ntr-adevar, n materia contractului de mandat, legiuitorul, definind cele doua cazuri de denuntare unilaterala determinate n functie de partea care are initiativa, se refera la revocarea mandatarului (de catre mandant) si renuntarea mandatarului la mandat. Aceasta distinctie terminologica, preluata ca atare din Codul Civil Francez (art. 2003), nu se justifica din punct de vedere al regimului juridic aplicabil. Privita fata de raporturile dintre parti, ct si avnd n vedere efectele fata de terti, ncetarea mandatului prin denuntare unilaterala produce aceleasi consecinte, indiferent ca provine de la mandant sau de la mandatar. Singura relevanta, care excede dreptul, este aceea de a surprinde, n planul ncetarii contractului, rolul de initiator al afacerii pe care l-a avut mandantul: mandantul revoca, n timp ce mandatarul care, initial, a acceptat nsarcinarea, renunta ulterior la aceasta.

7. Domeniul de aplicare a nendeplinirii conditiei suspensive si a ndeplinirii conditiei rezolutiei 1. Notiune. Delimitare
Conditia suspensiva este acel eveniment viitor si nesigur a carui realizare conduce la nasterea efectelor contractului, pe cnd ndeplinirea conditiei rezolutorii atrage desfiintarea contractului. Prin raportare la cauzele de ineficacitate, conditia suspensiva se manifesta, pna la proba contrarie a ndeplinirii sale, ca o cauza care blocheaza de la nceput manifestarea efectelor urmarite de parti. Un contract afectat de o conditie suspensiva se naste ca un contract inapt, cauza de ineficacitate aparnd o data cu manifestarea de vointa. Aceasta dinamica este, de altfel, identica, pna la un punct, cu aceea a nulitatii, diferenta facnd-o chiar realizarea evenimentului. La conditia rezolutorie, dinamica este inversa, n sensul n care a inspirat vechiul adagiu pura est, sed sub conditione resolvitur .

2. Domeniul de aplicare. Limite

Sfera de aplicare a celor doua cauze de ineficacitate este destul de larga: dimensiunea acestei sfere o da, n fond, sfera de aplicare a conditiei nsesi, fie aceasta suspensiva ori rezolutorie. Limitele ramn cele clasice, traditional acceptate, ceea ce nu exclude necesitatea unei succinte analize. n primul rnd, conditia suspensiva n ansamblul ei, ca si conditia rezolutorie privita global, este valabila n orice contract ar fi inserata. Exceptiile se contureaza la nivelul unor subclasificari ale conditiei. Avem n vedere, concret, specia conditiei potestative, care, la rndul ei, cunoaste o subclasificare semnificativa pentru analiza de fata, aceea n conditie pur potestativa si conditie potestativa simpla. n ce priveste conditia pur potestativa, nu exista controverse cu privire la nulitatea clauzei care cuprinde o conditie pur potestativa din partea debitorului. Cu toate acestea, s-a sustinut n doctrina o teza care, plasnd conditia pur potestativa din partea debitorului n contextul lui summa divisio n materia conditiei, arata ca numai conditia suspensiva pur potestativa din partea debitorului ar atrage nulitatea. Se sustine ca ratiunea textului s-ar regasi numai pentru aceasta interpretare restrictiva a art. 1010 Cod Civil care, de altfel, nu distinge ntre conditia suspensiva si conditia rezolutorie , adaugndu-se un argument ce tine de o interpretare gramaticala:

legiuitorul vorbeste de obligatia contractata, deci se refera la conditia de care depinde existenta obligatiei, iar nu stingerea ei, ceea ce nseamna ca s-ar stipula n mod valabil o conditie rezolutorie pur potestativa a carei realizare depinde de vointa celui ce se obliga. Consideram ca nici ratiunea legii, nici sintagma obligatie contractata nu sunt elocvente pentru a ajunge la o astfel de concluzie. Intentia de angajare ntr-un raport juridic nu poate fi conditionata de un liber arbitru din partea debitorului, indiferent ca momentul n care se exteriorizeaza aceasta atitudine discretionara este concomitent sau ulterior ncheierii contractului. Pe de alta parte, notiunea de obligatie contractata nu a fost aleasa pentru a sugera aplicarea nulitatii exclusiv la obligatia afectata de o conditie rezolutorie. Obligatie contractata nseamna pur si simplu obligatie cuprinsa ntr-un contract. Daca legiuitorul ar fi avut n vedere un regim juridic special numai pentru ipoteza conditiei suspensive, credem ca ar fi putut sa o spuna direct, si nu apelnd la formulari implicite. n plus, ca un ultim contraargument de text, care valorifica sistematizarea legala a materiei, este de remarcat ca distinctia dintre conditia suspensiva si conditia rezolutorie este plasata la art. 10171021 Cod Civil, ceea ce nseamna ca toate dispozitiile legale ce preced aceasta delimitare fundamentala, inclusiv art. 1010 Cod Civil, au vocatie de aplicare att pentru conditia suspensiva, ct si pentru conditia rezolutorie. Concluzionnd, conditia pur potestativa din partea debitorului atrage nulitatea indiferent de tipul de contract n care este stipulata clauza care o contine.

3. Domeniul de aplicare a conditiei potestative simple din partea debitorului

Veritabila exceptie de la principiul aplicabilitatii conditiei la toate contractele civile o ofera conditia potestativa simpla din partea debitorului. n acest sens, se admite ca, sub sanctiunea nulitatii absolute totale, conditia potestativa simpla nu poate fi inclusa n contractul de donatie daca ea afecteaza obligatiile asumate de donator. O asemenea conditie ramne perfect valabila pentru toate celelalte contracte. Aceasta exceptie a fost conturata n literatura de specialitate n legatura si ca expresie a irevocabilitatii de gradul II a contractului de donatie. S-a subliniat n acest sens ca irevocabilitatea donatiilor are un caracter special, mai accentuat dect forta obligatorie a oricarui contract, n sensul ca n materie de donatii (indiferent daca s-au realizat n forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual) irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci nsasi esenta contractului, fiind o conditie de validitate pentru formarea lui... Prevederea legala ce ar ntemeia o asemenea solutie ar fi art. 822 Cod Civil, potrivit cu care este nula orice donatiune facuta cu conditiia caror ndeplinire atrna numai de vointa donatorului. S-a observat, cu deplin temei, ca formularea art. 822 Cod Civil nu este compatibila cu ideea de conditie potestativa simpla daca prin acesta din urma se ntelege acel eveniment a carui realizare depinde att de vointa unei parti, ct si de un element exterior

acesteia, precum un fapt sau vointa unei persoane nedeterminate. Dimpotriva, art. 822 Cod Civil, n modul n care este redactat, pare sa evoce o prohibire a conditiei pur potestative din partea donatorului, singurul debitor al contractului de donatie. Este de presupus ca motivul pentru care autorii care interpreteaza art. 822 Cod Civil cu aplicare la conditia potestativa simpla este refuzul de a admite, si coerenta ce trebuie sa anime legiferarea le da dreptate ca legiuitorul a dorit doar sa anticipeze dispozitiile art. 1010 Cod Civil la nivelul contractului de donatie, reglementarea acestuia din urma precednd-o pe aceea a modalitatilor. n alti termeni, art. 822 Cod Civil, ntr-o formulare care, aparent, ar relua, cu titlu de caz particular, o prevedere de drept comun (adica art. 1010 Cod Civil), ar trebui vazut ca un text de lege care doreste sa spuna mai mult, adica sa interzica nu doar conditia pur potestativa, ci si conditia potestativa simpla din partea donatorului. Apreciem ca toate aceste speculatii ar putea fi nlaturate daca ar fi privita cu mai multe rezerve categoria juridica a conditiei pur potestative. Aceasta specie nu este reglementata n Codul Civil Romn, care cunoaste numai conditia potestativa, si nu se vad motivele pentru care ar trebui inventata doctrinar. Nu este justificat, n ce ne priveste, a face o delimitare n cadrul evenimentului pe care si una si alta din partile contractante poate sa-l faca a se ntmpla, sau poate sa-l mpiedice (art. 1006 care reglementeaza conditia potestativa) dupa cum aportul partii este exclusiv aceasta ar fi conditia potestativa pura sau s-ar corela cu un element exterior (un fapt sau vointa unei persoane nedeterminate) aceasta ar fi conditia potestativa simpla. n orice caz, art. 1010 Cod Civil nu face o asemenea distinctie, referindu-se la conditia potestativa, definita la art. 1006. Din nou, argumentul derivat din plasarea textelor face artificiala interpretarea restrictiva a art. 1010 Cod Civil n sensul ca s-ar referi la categoria, de sorginte doctrinara, a conditiei pur potestative. Ca urmare, art. 822 Cod Civil ramne un caz particular al art. 1010 Cod Civil, ceea ce poate fi explicat, formal, prin faptul ca materia donatiei precede materia teoriei generale a obligatiilor, iar, pe fond, prin aceea ca protectia acordata donatorului a parut legiuitorului suficient de importanta nct sa reitereze dreptul comun. Caci este important sa nu se acorde efecte unei liberalitati dect daca actul nu cuprind clauze care, fie si indirect, releva o ezitare din partea celui ce se angajeaza ntr-o operatiune patrimoniala att de dezavantajoasa. Or, identificarea unei conditii potestative (nu simpla, nici pura) din partea donatorului ar fi suficienta pentru invocarea nulitatii donatiei, cu consecinta pastrarii dreptului de proprietate n patrimoniul dispunatorului.

8. Domeniul de aplicare a caducitatii 1. Notiune

Caducitatea este definita ca fiind acea cauza de ineficacitate care loveste un act juridic valid, ce nu a produs nca efecte si care se datoreaza unui eveniment survenit dupa formarea valabila a actului si independent de vointa autorului. Notiunea de caducitate are, ca elemente constitutive, n afara validitatii actului (care caracterizeaza, dupa cum am vazut toate cauzele de ineficacitate prin comparatie cu nulitatea), interventia unui caz fortuit. Acest caz fortuit intervine dupa ncheierea actului, nsa nainte ca acesta sa produca vreunul din efectele sale. Cu privire la aceasta idee, se afirma chiar ca un act care a primit un nceput de executare nu poate fi caduc.

2. Aplicatii ale caducitatii n materia contractului

O parte substantiala din sfera de aplicare a caducitatii o regasim n domeniul actelor unilaterale (legatul si oferta de a contracta sunt doar cele mai importante si consacrate exemple). Ct priveste contractele, se pune problema identificarii contractelor susceptibile de a fi lovite de caducitate. Aceasta identificare depinde de analiza cauzelor de caducitate. La rndul lor, acestea nu se pot raporta dect la acele elemente ale contractelor care exista la momentul ncheierii contractului, dar dispar ulterior si, n orice caz, nainte ca actul sa produca vreunul din efectele urmarite de parti. Aceste elemente pot fi persoana cocontractantului ori a unui tert de care depinde producerea efectelor contractului, sau obiectul contractului. Consimtamntul si capacitatea sunt si ele elemente esentiale ale contractului, nsa existenta lor se consuma integral la momentul acordului de vointa, neputnd fi examinate n raport cu o data ulterioara. O alta premisa a discutiei este ca nu pot deveni caduce dect contracte care, prin natura lor, nu pot sa produca efecte chiar de la data ncheierii lor. Aceasta nseamna ca, n principiu, caducitatea va ocoli contractele cu executare uno ictu, dar, n egala masura, si contractele cu executare succesiva n masura n care acestea din urma si-au epuizat o parte din efecte. Pentru ultima ipoteza, este sugestiv exemplul ncetarii locatiunii pentru pieirea fortuita totala a bunului: contractul este valabil ncheiat, mprejurarea care survine perfectarii locatiunii este exterioara vointei partilor, nsa nu suntem n prezenta

caducitatii ntruct, pna la data ivirii cazului fortuit, contractul a produs efecte juridice, altminteri ireversibile. n conceptia Codului Civil, contractul este de drept desfacut (art. 1423), dar unii autori au ncercat sa ofere o calificare juridica mai putin echivoca si au avansat ideea rezilierii fortate. n aceste conditii, aria contractelor susceptibile de caducitate se restrnge considerabil, mai ales daca se ia n considerare faptul ca termenul, ca modalitate a actului juridic, nu amna producerea efectelor, ci doar exercitarea dreptului nascut la data ncheierii contractului. O ipoteza ce ar satisface exigentele n materie de caducitate a contractului ar fi pieirea fortuita a bunului individualizat printr-un antecontract si care ar urma sa faca obiectul contractului pe care l pregateste antecontractul. Daca pieirea nu ar fi fortuita, ci imputabila celui tinut sa puna la dispozitie bunul (fie cu titlu de transfer al proprietatii, fie cu alt titlu), problema s-ar analiza pe terenul raspunderii pentru ncalcarea antecontractului. Pe de alta parte, este necesar ca n virtutea antecontractului sa nu se fi executat nici o prestatie, caci ntr-o atare situatie redevine aplicabila rezilierea fortata, riscul contractului sau o alta institutie prin care se va pune de acord cazul fortuit survenit cu faptul ca s-au produs anterior anumite efecte juridice n temeiul antecontractului. n tiparul aceluiasi exemplu (antecontractul) poate fi imaginata situatia decesului cocontractantului, cu conditia ca operatiunea juridica sa se fi ncheiat n considerarea calitatilor esentiale ale acestuia.

III. SCURTE CONCLUZII

Analiza domeniului de aplicare a cauzelor de ineficacitate depinde de anumiti factori comuni, n sensul ca acestia sunt implicati n orice examen critic legat de unul sau altul din aspectele ce pot fi discutate n ce priveste cauzele de ineficacitate. ntr-adevar, indiferent ca este vorba de domeniu de aplicare, conditii, consecinte ori corelatii ntre diferitele cauze de ineficacitate, trebuie definita notiunea de ineficacitate a contractului. Studiul de fata a dat un raspuns axat pe acceptiunea restrnsa a notiunii efecte, si anume aceeea de drepturi si obligatii, examinate nu ca situatie juridica opozabila tertilor, ci ca una privita n contextul raporturilor dintre parti. Efortul de definire a fost adncit pe masura ce s-a ncercat sa se delimiteze domeniul de aplicare pentru fiecare cauza de ineficacitate n parte. n acest sens, nu de putine ori domeniul de aplicare al unei anumite cauze de ineficacitate a fost restrns sau, dupa caz, largit ori de cte ori s-a identificat o gresita calificare din partea legiuitorului ori a doctrinei. Aceasta definire apreciem ca este cea mai importanta pentru ca, asa cum s-a precizat, o calificare eronata poate conduce la aplicarea unui regim juridic total

inadecvat, sursa sigura de creare a unor solutii paradoxale si, nainte de orice, inechitabile. Efortul de definire reala a cauzelor de ineficacitate nu se opreste o data cu investigarea domeniului de aplicare, nefiind exclus ca analiza comparativa facuta pe planul conditiilor de existenta, dar mai ales al tipurilor de consecinte generate de incidenta cauzelor de ineficacitate sa impuna alte noi permutari si reasezari n aceasta materie. Rezultatul ncercarii de sistematizare a cauzelor de ineficacitate ntr-o tipologie caracterizata de mai multa rigoare si siguranta nu poate fi, n fond, dect delimitarea a contrario a teritoriului n care functioneaza principiul eficacitatii contractului, altfel spus pacta sunt servanda.

La Confrence des Ministres de l'ducation des pays ayant le franais en partage (CONFEMEN)
Corneliu-Liviu POPESCU*

1. La nature juridique de la CONFEMEN

La Confrence des Ministres de l'ducation des pays ayant le franais en partage (CONFEMEN) est une organisation internationale intergouver-nementale, cre par les tats qui sont partie l'acte constitutif de l'organisation, savoir les Statuts de la CONFEMEN. La CONFEMEN remplit toutes les conditions d'une organisation internationale intergouvernementale: ses membres sont des tats, l'acte constitutif est un trait international, il y a une structure institutionnelle permanente, un budget et des fonctionnaires internationaux, elle dispose de personnalit juridique internationale et des privilges et immunits qui en dcoulent. Le trait constitutif prvoit la possibilit de la conclusion d'un accord de sige avec l'tat o se trouve le sige de l'organisation (l'article 36 alina 3). Les Statuts de la CONFEMEN utilisent le mot " institution" (l'article 1 er alina 1 er) pour designer cette organisation internationale. La CONFEMEN, en tant qu'organisation internationale, est intimement lie la Francophonie. Seuls les tats membres de la Communaut Francophone ont vocation d'tre membres de la CONFEMEN (l'article 1 er alina 1 er des Statuts). De plus, certaines comptences de l'organisation et attributions de ses organes sont lies la Francophonie (l'article 12 alinas 2 et 3, l'article 16 para. 2.1, l'article 20 alina 6 para. 3 et 5, l'article 21 alina 2). Cependant, la CONFEMEN reste une organisation internationale distincte de la Francophonie. Le nom de l'organisation peut conduire certaines confusions. Bien qu'il soit fait mention de "confrence", il ne s'agit pas d'une confrence internationale, mais d'une organisation internationale, donc d'une structure internationale caractre permanent, dote de personnalit internationale; sous un autre angle, la Confrence ministrielle n'est que l'organe dlibratif de l'organisation, qui ne se confond pas avec l'organisation internationale entire. Bien qu'il soit fait mention de " pays", il s'agit d'tats en tant que

membres de l'organisation. Bien qu'il soit fait mention de " ministres de l'ducation ", les membres de l'organisation sont les tats, reprsents dans la Confrence ministrielle, l'organe principal de la CONFEMEN, et dans le Bureau, l'organe excutif, par leurs ministres de l'ducation. Le sige de l'organisation est Dakar Sngal et il peut tre transfr dans tout autre tat membre (l'article 2). Sa langue de travail est le franais (l'article 7).

2. Les membres de la CONFEMEN

Les membres de la CONFEMEN sont les tats qui dsirent en faire partie, accepts par l'organisation. Pour tre membre ( part entire) de la CONFEMEN, un tat doit remplir deux conditions pralables, l'une culturelle et l'autre politique: qu'il soit un tat dont le franais est langue officielle, langue de travail ou langue de communication; qu'il soit membre de la Communaut Francophone (les articles 1 et 8). Mis part les tats qui ont constitu l'organisation, la qualit de membre s'acquiert par demande d'adhsion formule par l'tat intress, suivie de l'admission prononce par la Confrence ministrielle de la CONFEMEN, lors de la session gnrale (l'article 8). Vu la procdure d'adhsion, il en rsulte que la CONFEMEN est une organisation internationale ferme, o l'acquisition de la qualit de membre requiert l'accord des membres en exercice. La qualit de membre se perd par: dmission notifie au prsident en exercice; par exclusion prononce par la Confrence ministrielle et notifie par le prsident l'tat concern (l'article 10). Le trait constitutif ne dispose rien sur les motifs de l'exclusion. Bien que les Statuts ne la prvoient pas, la cessation de la qualit de membre de la Francophonie attire la perte de la qualit de membre de la CONFEMEN. En tant qu'hypothse d'cole, la cessation du caractre de langue officielle, de langue de travail et de langue de communication du franais, dans un tat membre, entrane la mme consquence. ct des membres, la CONFEMEN comporte aussi des observateurs. Pour devenir observateur, un tat doit respecter la seule condition culturelle, savoir avoir le franais langue officielle, langue de travail ou langue de communication, et non pas la condition politique de l'appartenance la Francophonie. L'admission en qualit d'observateur aux travaux de la CONFEMEN peut tre dcide soit sur une demande adresse par l'tat intress au prsident en exercice, soit sur invitation de l'tat hte (l'article 9). Il faut signaler une inconstance des Statuts quant au mots dsignant les membres de l'organisation. Ainsi, les Statuts disposent, par exemple, que: "il est cr entre les tats et Gouvernements adhrents une institution" (l'article 1 er alina 1 er), "pays membres" (le titre II), "la Confrence se compose des ministres des pays membres

chargs de l'ducation et de la formation aux diffrents niveaux d'enseignement" (l'article 7). En ralit, s'agissant d'une organisation internationale intergouver-nementale, ses membres sont des tats, dsigns par les Statuts par le mot " pays", imprcis du point de vue juridique. Les rfrences aux " gouvernements" et, respectivement, aux " ministres de l'ducation" s'expliquent aisment par le fait que, dans les organisations internationales, les tats membres sont reprsents par leurs gouvernements, et, dans la Confrence ministrielle de la CONFEMEN (le principal organe de l'organisation) et dans le Bureau (son organe excutif), les reprsentants des tats membres sont les ministres de l'ducation. D'ailleurs, la relation de synonymie que les Statuts de la CONFEMEN tablissent entre "tats", "pays", "Gouvernements", quand ils parlent des membres de l'organisation, rsulte de la rdaction de l'article 20 alina 1 er: "Le bureau se compose de 9 membres dont cinq ministres reprsentant les pays du Sud et quatre ministres reprsentant les tats et Gouvernements du Nord". Une particularit importante de la CONFEMEN doit tre souligne. Les membres de l'organisation ne sont pas exclusivement des tats (au sens d'tat souverain dans le droit international), mais aussi des entits infra tatiques, savoir des tats fdrs. Ainsi, parmi les membres de l'organisation, numrs dans l'annexe 2, figurent: la Communaut franaise de Belgique; le Canada Nouveau-Brunswick; le Canada Qubec. Dans la premire situation, ce n'est que l'entit fdre qui est membre de la CONFEMEN; dans les deux dernires situations, ct de ces entits fdres, il est membre part entire aussi l'tat fdral dont elles dpendent. Il est possible que cette particularit de la CONFEMEN, d'accueillir aussi des tats fdrs (dont une la Communaut franaise de Belgique reprsente elle-mme une entit fdre atypique, composante de la fdration complexe et atypique qui est la Belgique), ait conduit les rdacteurs des Statuts prfrer l'utilisation du mot " pays" la place et au lieu du mot "tat".

3. L'acte constitutif de la CONFEMEN

L'acte constitutif de la CONFEMEN est reprsent par les Statuts. L'acte constitutif est un trait international. Le trait ne prvoit rien sur les modalits par lesquelles un tat exprime son consentement d'tre li juridiquement par ce trait. Ce sont alors les principes gnraux du Droit des traits et les rgles constitutionnelles internes de chaque tat qui s'appliquent en toute libert. Par consquent, on peut avoir soit la procdure courte (signature qui vaut consentement), soit la procdure longue (signature et ratification ou, selon le cas, adhsion, accession, approbation, suivie du dpt de l'instrument respectif). La qualit de partie contractante est synonyme la qualit de membre de

l'organisation. Il en rsulte que, pour les nouveaux membres, un tat acquiert cette qualit: soit au moment de l'admission prononce par la Confrence ministrielle de la CONFEMEN, lors de la session gnrale, s'il signe au mme moment les Statuts et que la signature vaut consentement; soit une date ultrieure, savoir la date du dpt de l'instrument d'adhsion. L'absence de toute disposition du trait constitutif concernant la possibilit de rserves ou de dclarations interprtatives conduit la solution de l'applicabilit des rgles gnrales du Droit des traits. La modification des Statuts est de la comptence de la Confrence ministrielle de la CONFEMEN. Les Statuts peuvent tre modifis par accord unanime des tats membres prsents la session gnrale de la Confrence ministrielle. Toute demande de modification des Statuts est adresse au prsident en exercice, au moins six mois avant la Confrence ministrielle la plus proche. La demande de modification est soumise par le prsident en exercice au Bureau de la CONFEMEN, charg de prparer un projet de texte soumettre la Confrence ministrielle (l'article 49). Compte tenu du fait que l'acte constitutif ne prvoit rien ni sur les modalits par lesquelles les tats membres expriment leur consentement pour les modifications, ni sur le nombre d'tats membres ayant accept les modifications pour leur entre en vigueur, les rgles gnrales du Droit des traits et celles constitutionnelles internes s'appliquent galement. La forme actuelle des Statuts est le rsultat des modifications apportes par la Rsolution 944601 concernant les modifications des statuts de la CONFEMEN, adopte par la Confrence ministrielle runie lors de sa 46 e session gnrale, Yaound Cameroun, du 27 juin au 1 er juillet 1994 (l'annexe 1 aux Statuts). Le trait constitutif peut tre dnonc par un tat membre, la dnonciation attirant la perte de la qualit de membre de la CONFEMEN. Cette possibilit rsulte clairement du droit des tats membres de se retirer de l'organisation (" dmission notifie au prsident en exercice"), prvue par l'article 10 des Statuts. Les Statuts restent muets sur le nombre minimal d'tats parties requis pour qu'ils continuent tre en vigueur, suite aux dnonciations. Par consquent, les rgles gnrales s'appliquent. Cependant, il faut remarquer que l'organe excutif de la CONFEMEN, le Bureau, est compos de 9 membres, chacun reprsentant un tat membre, et que certains de ces membres sont lus par la Confrence ministrielle, l'organe o tous les tats membres sont reprsents. Vu que le nombre de membres de la Confrence ministrielle doit tre suprieur au nombre de membres du Bureau (car, autrement, l'lection n'a plus de sens), il en rsulte que le nombre minimal d'tats parties aux Statuts et, donc, membres de la CONFEMEN est 10. Si le nombre des parties contractantes diminue sous cette barre, cette situation ne conduit pas automatiquement la cessation de l'existence du trait constitutif et de l'organisation, mais une rvision des Statuts s'impose logiquement. Nous ne pouvons pas nous empcher remarquer la faible qualit, du point de vue

de la technique juridique, de ce trait international. Il y a des mots imprcis ou incorrects, des situations qui ne sont pas rglementes, des confusions, voire des contradictions. Certaines de ces carences du trait constitutif de la CONFEMEN ont t indiques par nous dans les chapitres antrieurs, d'autres seront prsentes dans ceux qui suivent.

4. Le but et les fonctions de la CONFEMEN

Les principes fondamentaux du fonctionnement de la CONFEMEN sont dfinis dans le titre I er des Statuts. La CONFEMEN procde d'une volont commune de coopration des tats membres pour dfinir avec lucidit les objectifs et ordonner rigoureusement les moyens en vue de l'intgration adquate des systmes ducatifs nationaux dans le processus de dveloppement conomique et social. La CONFEMEN constitue ainsi une structure: d'information, de rflexion et de concertation. L'information mutuelle porte notamment sur l'volution des systmes ducatifs, les rformes nationales en cours ou envisages, les difficults rencontres, les rsultats positifs enregistrs. La rflexion est institue sur des thmes d'intrt commun. Elle peut ncessiter la runion de comits techniques et elle peut donner lieu la production de documents de synthse. Les recommandations qui en dcoulent, tout en nourrissant les politiques nationales et internationales en matire d'ducation, peuvent conduire des oprations propres la CONFEMEN ou des actions mener en coopration avec des organismes rgionaux ou internationaux visant des objectifs similaires ou complmentaires. La concertation doit permettre aux tats membres d'laborer des positions communes faire valoir dans les organes des organisations internationales, en particulier ceux de la Francophonie.

5. Les organes de la CONFEMEN

Sous le nom "instances" de la CONFEMEN, l'article 11 des Statuts numre: la Confrence ministrielle; le Bureau; les correspondants nationaux; la Commission administrative et financire. En ralit, les organes de la CONFEMEN sont rglements dans les titres IIIVIII des Statuts, les articles 1137. Les organes de la CONFEMEN sont: la Confrence ministrielle; le Bureau; la runion des correspondants nationaux; les Commissions techniques; le Secrtariat technique permanent. a) La Confrence ministrielle est un organe principal de la CONFEMEN, caractre dlibratif, qui travaille en sessions gnrales priodiques.

La Confrence ministrielle est compose des reprsentants de tous les tats membres. Le prsident de la dlgation de chaque tat est normalement le ministre de l'ducation. En cas d'empchement de celui-ci, l'tat peut tre reprsent par un autre membre de son Gouvernement (" personnalit ministrielle", selon l'article 14 alina 1 er) ou par un haut fonctionnaire dment mandat. La Confrence ministrielle tient normalement une session gnrale tous les deux ans, dans un tat membre qui l'aura invite la session prcdente. Elle se runit avant la Confrence ministrielle des Affaires trangres et de la Francophonie, laquelle elle transmet directement ses conclusions. La priodicit des sessions gnrales peut tre revue, si les tats membres en dcident, en raison notamment de charges matrielles et financires qu'elle entrane ou pour tenir compte du calendrier de travail des organes de la Francophonie. Compte tenu de la permission dlivre par les Statuts, la dcision d'augmenter ou de rduire le dlai entre deux sessions gnrales de la Confrence ministrielle ne requiert pas la rvision des Statuts et relve de la comptence de la Confrence ministrielle. Toutefois, si une nouvelle priodicit commence jouir de stabilit, il sera prfrable qu'elle soit inscrite expressment dans les Statuts, par le biais d'une rvision. Bien que les Statuts ne prvoient rien, il est vident que le lieu de la session gnrale soit arrt par la CONFEMEN, plus prcisment par la Confrence ministrielle. De plus, la qualit d'tat hte de la Confrence ministrielle (antrieure, prsente, future) dtermine, de plein droit, la qualit de prsident et de certains vice-prsidents du Bureau de la CONFEMEN, aspect qui serra dvelopp plus loin. En outre, comme on va le dmontrer ultrieurement, la Confrence ministrielle de la CONFEMEN doit dcider non seulement sur le lieu (ou, plus prcisment, l'tat hte) de la Confrence ministrielle qui suit immdiatement, mais galement sur celui de la Confrence ultrieure (la deuxime future Confrence ministrielle). L'esprit des Statuts (qui lient la qualit d'tat hte de la session gnrale la prsidence et certaines vice-prsidences du Bureau de la CONFEMEN) impose l'interdiction qu'un tat soit l'hte de plus d'une session gnrale durant une succession de quatre sessions gnrales, bien qu'un texte exprs n'existe pas aspect sur lequel nous allons revenir. De plus, vu que les textes imposent un certain partage entre les reprsentants des tats du Nord et ceux des tats du Sud au sein du Bureau et que, parmi les 9 membres du Bureau, seulement 4 sont lus, les autres 5 tant membres de plein droit (qui, une exception, occupent leurs fonctions en raison de la qualit de leur tat d'hte de l'ancienne, de la prsente et des deux futures sessions gnrales) n'tant donc pas possible que le partage entre les deux groupes soit pratiquement assur par le biais seul des membres lus , il en rsulte que pour dcider sur les tats htes des prochaines sessions gnrales ce partage doit tre pris en compte. Ce problme sera aussi analys plus loin. Le quorum pour la session gnrale est constitu par la majorit des tats membres ayant annonc leur participation la session gnrale. Donc, le quorum n'est pas dtermin par rapport au nombre d'tats membres, mais par rapport au nombre d'tats

ayant annonc leur participation la session gnrale. Cette rgle permet que les sessions gnrales de la Confrence ministrielle aient lieu et empche un possible blocage dtermin par absence. Le quorum est indispensable la validit des dlibrations. Aucun tat membre ne peut reprsenter un autre tat membre ni dcider sa place. La Confrence ministrielle a pour comptences: 1. de dbattre des questions relatives l'valuation des systmes ducatifs nationaux et d'tudier les expriences menes ou conduire en liaison avec les organisations internationales visant des objectifs similaires ou complmentaires ceux de la CONFEMEN; 2. de se prononcer: sur des axes d'orientation de la programmation en matire d'ducation formation soumise l'approbation des Sommets de la Francophonie; sur le programme d'activits de l'intersession prpar par le Bureau de la CONFEMEN et pralablement tudi par la runion des correspondants nationaux; ainsi que sur les questions qui auront fait l'objet d'tudes par des groupes de travail, la demande du Bureau ou d'une prcdente Confrence ministrielle; 3. de dcider sur les questions lies au fonctionnement mme de la CONFEMEN: modification des Statuts; demandes d'adhsion et dcisions d'exclusion des membres; lection du Bureau de la CONFEMEN (membres ligibles); nomination du secrtaire gnral et du personnel d'encadrement du Secrtariat technique permanent et des deux commissaires aux comptes; cration de groupes de travail; rapports du prsident sortant, de la runion des correspondants nationaux, des groupes de travail, du secrtaire gnral, des commissaires aux comptes; dcision sur les tats htes des deux prochaines Confrences ministrielles; adoption du Rglement administratif et financier; approbation des budgets de fonctionnement et de programmes de la CONFEMEN; approbation de la cl de rpartition des contributions des tats membres pour alimenter le budget de fonctionnement; dcision sur l'utilisation du fonds commun (l'article 16, ainsi que l'article 8 alina 2, l'article 10, l'article 20 alinas 3 et 4, l'article 22 alina 3, l'article 24 alina 1 er, l'article 27 alina 2, l'article 30, l'article 31 alina 3, l'article 34 alinas 1 er et 3, l'article 37 alina 1 er, l'article 39 alina 1 er, l'article 41 alina 1er, l'article 45, l'article 46, l'article 47, l'article 49). Le projet de l'ordre du jour de la Confrence ministrielle est tabli par le Secrtariat technique permanent, sur instruction du prsident en exercice. Il est soumis l'approbation du Bureau de la CONFEMEN et ensuit adress aux tats membres, qui peuvent demander d'y inscrire des questions supplmentaires. Le Secrtariat technique permanent prpare, sur la base de l'ordre du jour provisoire et de la liste des questions supplmentaires demandes par les tats membres, un ordre du jour rvis. L'ordre du jour rvis est tudi par la runion des correspondants nationaux et soumis l'approbation de la session gnrale plnire de la Confrence ministrielle. L'approbation de l'ordre du jour a lieu immdiatement aprs l'audition du rapport d'activit du prsident en exercice, sur proposition du nouveau prsident. Les dbats de la Confrence ministrielle se droulent en prsence des seules dlgations officielles des tats membres et des observateurs invits, des organismes internationaux, ainsi que des responsables du Secrtariat technique permanent. Aux

crmonies d'ouverture et de clture, l'tat hte de la session gnrale de la Confrence ministrielle peut inviter les personnalits de son choix. La Confrence ministrielle peut dcider de tenir des sances huis clos pour dbattre certaines questions, les dcisions prises cette occasion pouvant tre communiques la sance plnire sans faire l'objet de dbats. Dans toutes les dlibrations de la Confrence ministrielle, ainsi que de tous les autres organes de la CONFEMEN, le vote est, autant que possible, remplac par des consultations en vue de parvenir un consensus. Les actes de la Confrence ministrielle sont: les rsolutions concernant la modification des Statuts de la CONFEMEN; le Rglement administratif et financier; les rsolutions. Les deux premiers types d'actes sont adopts l'unanimit des membres prsents la session gnrale de la Confrence ministrielle; pour les rsolutions (simples), aucune majorit de vote n'est requise expressment par les Statuts, alors ce sont les rgles gnrales d'adoption des dcisions par un organe collgial qui s'appliquent, savoir la majorit simple des membres prsents. b) Le Bureau est un organe principal de la CONFEMEN, caractre excutif. Il veille au bon droulement des travaux de la CONFEMEN. Le Bureau se compose de 9 membres. En ralit, dans certaines hypothses, le nombre de membres peut tre infrieur ou suprieur 9, aspects qui seront analyss plus loin. Les membres du Bureau sont les ministres de l'ducation de leurs tats. Les membres du Bureau sont rpartis selon un critre gographique et culturel: 5 reprsentants des tats du Sud et 4 reprsentants des tats du Nord. Comme nous allons le prouver ultrieurement, ce critre ne peut tre respect que par hasard. Quant la composition du Bureau, les textes ( savoir l'article 20 alinas 2 et 3, l'article 22 alinas 1 er, 2 et 3 et l'article 23) sont totalement contradictoires. L'article 20 alinas 2 et 3 dispose: "Sont membres de droit: le prsident, ministre du pays hte de la Confrence; le doyen, ministre le plus ancien dans ses fonctions; les deux vice-prsidents, le ministre du pays ayant accueilli la dernire Confrence et le ministre du pays hte de la prochaine Confrence. Sont lus par la Confrence: le rapporteur gnral et les quatre membres ". Selon l'article 22 alinas 1 er, 2 et 3: "La premire vice-prsidence est attribue au ministre du pays qui sera l'hte de la session qui suit immdiatement. La deuxime vice-prsidence est assume par le ministre du pays qui accueillera la session ultrieure. Une troisime vice-prsidence est attribue au ministre d'un pays membre sur dcision de la session gnrale. []". L'article 23 dispose: "Le prsident sortant devient membre de droit du bureau pendant deux ans ". Avant d'analyser la composition du Bureau, nous allons rpondre la question:

Qui est le prsident en exercice? Si l'article 20 alina 2 dit qu'il est le ministre de l'tat hte de la session gnrale de la Confrence ministrielle, il n'en est pas moins vident qu'il faut dcider sur la date du dbut et de la fin de son mandat. Deux solutions y sont possibles: soit le mandat du prsident en exercice commence le jour de l'ouverture de la session gnrale de la Confrence ministrielle dont son tat est l'hte et il s'achve le jour de l'ouverture de la session gnrale qui suit; soit le mandat commence le lendemain de la fermeture de la session gnrale prcdente et s'exerce jusqu'au jour de la fermeture de la session gnrale dont son tat est l'hte. Autrement dit, il faut voir si l'intersession est prside par le ministre de la session gnrale antrieure ou par celui de la session gnrale suivante. La rponse est donne, de manire indirecte, par l'article 17 alina 3: " Aprs l'ouverture de la Confrence, et ds aprs l'audition du rapport d'activit du prsident en exercice, le prsident du nouveau bureau []". Par consquent, le mandat du prsident commence le jour de l'ouverture de la session gnrale de la Confrence ministrielle dont son tat est l'hte est prend fin le jour de l'ouverture de la session gnrale suivante, aprs la prsentation de son rapport d'activit; donc, l'intersession est prside par le ministre de l'tat ayant accueilli la session gnrale immdiatement antrieure. Cette conclusion est confirme par la dure du mandat d'autres membres du Bureau, qui sont lus et pour lesquels les textes indiquent expressment le dbut et la fin de leur mandat, de la mme manire. Il s'agit du vice-prsident lu et du rapporteur gnral, leurs mandats courant de leurs lection jusqu' l'ouverture de la session gnrale suivante (l'article 22 alina 3 et l'article 24). De plus, les textes indiquent clairement qu'il s'agit d'un nouveau Bureau ds l'ouverture de la session gnrale (l'article 17 alina 3) et que la dsignation des membres (lus) du Bureau est faite au dbut de la session gnrale de la Confrence ministrielle (l'article 20 alina 4). Quant aux vice-prsidents du Bureau, la confusion des textes est totale. L'article 20 alina 2 dit "les deux vice-prsidents", donc il n'y a que deux; l'article 22 alinas 1 er, 2 et 3 tablit trois vice-prsidents; compte tenu du fait que les vice-prsidents numrs dans le premier texte ne sont pas les mmes que ceux indiqus dans le deuxime, il en rsulte finalement qu'il y a quatre vice-prsidents. Sont vice-prsidents: le ministre de l'tat ayant accueilli la dernire session gnrale de la Confrence ministrielle (l'article 20 alina 2); le ministre de l'tat qui sera l'hte de la prochaine session gnrale (l'article 20 alina 2 et l'article 22 alina 1 er c'est le seul vice-prsident indiqu par les deux textes); le ministre de l'tat qui sera l'hte de la deuxime session gnrale qui suit (l'article 22 alina 2); un ministre lu par la Confrence ministrielle (l'article 22 alina 3). L'ordre des vice-prsidents rsulte de l'interprtation systmatique des articles 20, 22 et 23, savoir: le premier vice-prsident est le ministre de l'tat qui sera l'hte de la session gnrale qui suit immdiatement (l'article 22 alina 1 er); le deuxime vice-prsident est le ministre de l'tat qui sera l'hte de la deuxime session gnrale qui suit (l'article 22 alina 2); le troisime vice-prsident est le ministre lu (l'article 22 alina 3); le quatrime vice-prsident est le ministre de l'tat qui a t l'hte de la session

gnrale antrieure. En tant qu'exemple d'cole, supposant que les sessions gnrales de la Confrence ministrielle se sont droules ou se drouleront en 1992, 1994, 1996, 1998, 2000, 2002, 2004 et 2006, entre 1998 (ds l'ouverture de la session gnrale) et 2000 (jusqu' l'ouverture de la session gnrale) les fonctions de droit sont rparties comme suit: le prsident est le ministre de l'tat hte de la session gnrale du 1998 (ancien deuxime vice-prsident entre 1994 et 1996, ancien premier vice-prsident entre 1996 et 1998 et futur quatrime vice-prsident entre 2000 et 2002), le premier vice-prsident est le ministre de l'tat hte de la session gnrale du 2000 (ancien deuxime vice-prsident entre 1996 et 1998, futur prsident entre 2000 et 2002 et futur quatrime vice-prsident entre 2002 et 2004), le deuxime vice-prsident est le ministre de l'tat hte de la session gnrale du 2002 (futur premier vice-prsident entre 2000 et 2002, futur prsident entre 2002 et 2004 et futur quatrime vice-prsident entre 2004 et 2006) et le quatrime vice-prsident est le ministre de l'tat hte de la session du 1996 (ancien deuxime vice-prsident entre 1992 et 1994, ancien premier vice-prsident entre 1994 et 1996 et ancien prsident entre 1996 et 1998). Plusieurs aspects sont encore signaler. D'abord, selon l'article 20 alina 3, sont lus par la Confrence ministrielle le rapporteur gnral et les membres (au sens strict) du Bureau, tandis que l'article 22 alina 3 inclut parmi les lus un vice-prsident. Puis, selon l'article 20 alina 2, le ministre de l'tat qui a t l'hte de la session gnrale antrieure (c'est--dire l'ancien prsident) est vice-prsident, alors que, selon l'article 23, le prsident sortant ne devient, de droit, que membre (au sens strict) du nouveau Bureau. Ce dernier texte, qui tablit un membre (au sens strict) de droit, est en contradiction galement avec l'article 20 alinas 2 et 3, qui disposent que tous les membres (au sens strict) sont lus. Mis part la situation du prsident sortant, le mandat de tous les membres du Bureau a une dure qui n'est pas fixe, mais commence l'ouverture de la session gnrale (pour les membres de plein droit, ainsi que pour ceux qui sont lus) et dure jusqu' l'ouverture de la session suivante (l'article 17 alina 3, l'article 20 alina 4, l'article 22 alina 3, l'article 24 alina 1 er) exception faite pour le doyen. Pour le prsident sortant, ses fonctions de membre de droit du nouveau Bureau s'exercent pour un mandat de 2 ans (l'article 23). Si la priodicit des sessions gnrales de la Confrence ministrielle reste celle ordinaire, de 2 ans, alors aucun problme particulier ne se pose. Au contraire, si cette priodicit est diffrente, on peut arriver deux situations distinctes: 1. si la nouvelle session gnrale est organise plus tt, le mandat de membre de droit de l'ancien prsident sortant ne cesse pas la date de l'ouverture de la nouvelle session gnrale, mais celui-ci continue exercer ses fonctions jusqu'au but de ces deux ans; compte tenu du fait que le nouveau prsident sortant devient, lui aussi, membre de droit du Bureau, celui-ci, pour une certaine dure, comportera 10 membres; 2. au contraire, si la nouvelle session gnrale se droule plus tard que la priodicit normale de 2 ans, alors le mandat de l'ancien prsident ne prend

fin qu'au dbut de la prochaine session gnrale, sans plus tenir compte de son mandat de 2 ans (nous allons expliquer tout de suite cette conclusion), et donc le Bureau ne reste jamais avec 8 membres. Pour le prsident sortant, nous considrons que ses fonctions de droit se prsentent comme suit: il devient quatrime vice-prsident jusqu' l'ouverture de la session suivante, quelle que soit la date de celle-ci (au terme de 2 ans, avant ou aprs ce dlai), car l'article 20 alina 2 le prvoit expressment. Si la prochaine session gnrale de la Confrence ministrielle a lieu aprs la priode normale de 2 ans, il continue donc exercer ses fonctions de vice-prsident de droit. Si la prochaine session gnrale se droule avant le dlai de 2 ans, ds l'ouverture de cette nouvelle session gnrale il n'est plus prsident sortant, donc il n'est plus quatrime vice-prsident, qualit qui est transfre de plein droit au nouveau prsident sortant; mais, l'ancien prsident sortant, donc l'ancien quatrime vice-prsident, tout en perdant cette qualit, reste membre (proprement dit) de droit du Bureau, jusqu' l'accomplissement du dlai de 2 ans ( partir du moment o il est devenu ancien prsident), selon les dispositions expresses de l'article 24 cas o, comme nous l'avons montr, le nombre total de membres du Bureau arrive 10. Quant au doyen, qui est le ministre le plus ancien dans ses fonctions, son mandat commence la cessation des fonctions de l'ancien doyen ( savoir la cessation de ses fonctions de ministre de l'ducation) et prend fin la cessation de ses fonctions de ministre de l'ducation, quand il est remplac, en tant que nouveau doyen, par un autre ministre en exercice, celui qui est le plus ancien dans ses fonctions. Malgr le fait que les Statuts ne prvoient rien expressment, nous considrons que l'anciennet est dtermine par rapport aux fonctions de ministre de l'ducation, et non pas par rapport aux autres fonctions ministrielles, exerces antrieurement, car ce n'est que la fonction de ministre de l'ducation qui compte pour la CONFEMEN. De plus, si un ministre de l'ducation avait exerc antrieurement un autre mandat de ministre de l'ducation, entre ses deux mandats s'interposant un autre (ou autres) mandat(s), ce n'est que le dernier mandat qui, notre avis, doit tre pris en compte, sans additionner le mandat antrieur avec lequel il n'y a pas de continuit. Au contraire, si deux ou plusieurs mandats d'un mme ministre de l'ducation sont successifs, l'anciennet sera calcule au niveau total. Pour un nouveau tat membre de l'organisation, nous apprcions que ce ne soit qu' partir de la date d'adhsion la CONFEMEN que l'anciennet dans ses fonctions de son ministre de l'ducation doit tre prise en compte. Vu la modalit de dsigner le doyen, il en rsulte qu'il est le seul membre du Bureau qui occupe sa place en raison de sa personne, et non pas de l'tat dont il est ministre. Pour tous les autres membres (au sens large) du Bureau, qu'ils soient lus ou de droit, cette qualit est attribue l'tat, et non pas une personne. Par consquent, si un tat change son ministre de l'ducation qui est membre dans le Bureau (autre que le doyen), le nouveau ministre devient automatiquement membre du Bureau, au lieu et la place de son prdcesseur.

La date du dbut des fonctions de chaque ministre de l'ducation tant importante pour la CONFEMEN, car elle dtermine la qualit de doyen du Bureau, il en rsulte que les tats membres doivent notifier le secrtaire gnral du remplacement de son ministre de l'ducation et de la nomination d'un nouveau ministre de l'ducation, avec la date du dbut de son mandat. La qualit de doyen tant automatiquement attribue au ministre le plus ancien dans ses fonctions, il n'est pas ncessaire qu'une dcision d'un organe de la CONFEMEN soit prise en ce sens. Cependant, il faut qu'un organe de la CONFEMEN constate le remplacement du doyen, savoir la cessation des fonctions de l'ancien doyen et le dbut des fonctions du nouveau doyen, et qu'il notifie ce dernier. notre avis, ce constat doit tre fait, sur proposition du secrtaire gnral (qui dispose des informations communiques par les tats membres), par le prsident en exercice. Dans le cas exceptionnel o le prsident en exercice devient en mme temps le plus ancien ministre dans ses fonctions, donc il doit assurer aussi les fonctions de doyen (la possibilit de cumul sera analyse plus bas), ce constat sera fait, sur proposition du secrtaire gnral, par le premier vice-prsident. Un autre problme est soulev par la possibilit qu'un membre (au sens large) du Bureau, qu'il soit lu ou de plein droit, devient le ministre le plus ancien dans ses fonctions. Dans ce cas-l, devient-il ou non doyen et, dans l'affirmatif, peut-il cumuler ses fonctions avec celles de doyen ou doit-il renoncer ses anciennes fonctions de membre du Bureau? La rponse doit tenir compte de plusieurs paramtres: d'abord, le mandat de tout autre membre du Bureau que le doyen (mis part la situation, prcdemment analyse, du prsident sortant) a la dure de la session gnrale de la Confrence ministrielle, plus de l'intersession qui suit, tandis que le mandat du doyen peut tre soit plus long (si le ministre en cause continue rester ministre dans son pays, donc il continue tre le ministre le plus ancien dans ses fonctions), soit plus court (dans le cas contraire, car, admettant le cumul possible, il est vident qu'au moment o le ministre qui serait en mme temps membre lu ou de droit du Bureau et doyen n'est plus ministre, le nouveau ministre de l'tat respectif conserve la qualit de membre du Bureau, qui est attribu son tat, et non pas une personne, mais il n'acquiert pas la qualit de doyen, qui passe au ministre le plus ancien dans ses fonctions); ensuite, les fonctions de doyen, selon l'article 20 alina 2, sont places immdiatement aprs le prsident, donc avant les vice-prsidents; encore, toutefois, les fonctions de doyen (autres que celles dcoulant de la qualit de membre au sens large du Bureau) ne semblent que purement formelles, savoir la prsidence des oprations d'lection, par la Confrence ministrielle, des membres lus du Bureau; enfin, la possibilit du cumul diminuerait 8 le nombre des membres du Bureau, car il n'y a aucune possibilit de remplacer ni les membres de droit, ni pendant l'intersession les membres lus. Les deux solutions la possibilit ou l'impossibilit du cumul des fonctions de membre (au sens large) du Bureau, lu ou de droit, avec celles de doyen prsentent de consquences ngatives. La possibilit du cumul diminuerait 8 le nombre des membres

du Bureau. L'interdiction du cumul aura pour consquence: 1. soit la variante que le ministre concern devrait continuer garder ses fonctions de membre (au sens large) du Bureau, cas o la qualit de doyen passerait au deuxime ministre le plus ancien dans ses fonctions le dsavantage tant, d'abord, qu'il ne serait plus le ministre le plus ancien qui serait le doyen, contrevenant la lettre expresse des Statuts, puis que la limite , si les 8 membres du Bureau (autres que le doyen) seraient tous, parmi les ministres des tats membres de la CONFEMEN, les premiers huit ministres les plus anciens dans leurs fonctions, ce ne serait que le neuvime ministre par ordre d'anciennet qui deviendrait doyen, solution qui contredit totalement l'ide de doyen; 2. soit la variante que le ministre concern devrait renoncer ses fonctions de membre (au sens large) du Bureau, pour assumer celles de doyen variante qui maintient le dsavantage de la rduction 8 du nombre des membres du Bureau (car ni les membres lus ni les membres de droit ne peuvent tre remplacs pendant l'intersession) et, en plus, qui obligerait les membres du Bureau qui ont des responsabilits particulires (le prsident, les quatre vice-prsidents et le rapporteur gnral) renoncer les exercer de plus, pour le cas du prsident, cette variante conduirait la situation de vacance de la prsidence et elle serait aussi une diminution de la position du prsident, oblig de se contenter avec celle infrieure de doyen. notre avis, la solution prfrable, qui apporte donc le minimum de consquences ngatives, est la premire, savoir la possibilit du cumul. Le seul dsavantage est la diminution du nombre de membres du Bureau 8, mais la variation de ce nombre (dans l'autre sens, l'augmentation au 10) est possible galement dans une autre situation, que nous avons dj nonce. Les problmes poss par le cumul seront rgls de la mme manire au moment de la constitution du nouveau Bureau. Autrement dit, la qualit de ministre le plus ancien, donc de doyen, ne peut empcher ni son lection en tant que membre lu du Bureau, ni la dsignation de son tat en tant que prochain hte de la session gnrale de la Confrence ministrielle, avec la consquence d'une vice-prsidence (la premire ou la deuxime) de droit du Bureau. Le dernier problme soulev par l'institution juridique de doyen du Bureau nat au moment (extrmement rare) o deux ministres ont exactement la mme anciennet (et qui est la plus grande par rapport tous les autres ministres des tats membres). Il faut donc dcider lequel devient doyen. Plusieurs hypothses: 1. si l'un des deux est dj membre du Bureau, et l'autre ne l'est pas, nous considrons que c'est le deuxime qui devient doyen, pour assurer le maintien du nombre des membres du Bureau 9, bien qu'un dsavantage de cette solution soit que le premier ministre, autre que le prsident, n'accderait pas au poste plus lev de doyen; 2. si aucun des deux n'est membre du Bureau, la dsignation du doyen peut avoir comme critre soit l'ordre alphabtique (en franais) des tats membres de l'organisation, soit l'anciennet en tant que membre de l'organisation des deux tats concerns, soit un tirage au sort effectu par le prsident en

exercice, assist par le secrtaire gnral; notre option incline pour la premire solution; 3. si les ministres concerns sont tous les deux membres du Bureau, il y a trois possibilits: a. les deux ministres occupent chacun un poste avec des tches spcifiques (prsident, vice-prsident, rapporteur gnral), cas o celui qui dtient la position la plus leve devient doyen, pour garder l'ordre dj existant au sein du Bureau; b. les deux ministres sont tous les deux simples membres (au sens stricte) du Bureau, cas o la solution est la mme que dans l'hypothse des deux ministres non-membres du Bureau; c. l'un des ministres dtient un poste avec des tches spcifiques, l'autre est un simple membre (au sens stricte), situation quand le premier assume aussi les fonctions de doyen, pour les mmes raisons de prserver l'ordre des postes au sein du Bureau. En conclusion, la composition du Bureau, par ordre des fonctions (selon l'article 20 alinas 2 et 3 et l'article 22 alinas 1 er, 2 et 3), est la suivante: le prsident; le doyen; le premier vice-prsident; le deuxime vice-prsident; le troisime vice-prsident; le quatrime vice-prsident; le rapporteur gnral; 2 membres. Il est vident que le nombre de membres (stricto sensu) n'est plus que de 2, et non pas de 4 (comme prvu par l'article 20 alina 3), pour ne pas dpasser le nombre total de membres ( lato sensu) de 9. ces 9 membres numrs s'ajoute, le cas chant, l'ancien prsident sortant, rest seulement membre de droit, et non plus quatrime vice-prsident, dans l'hypothse que nous venons de prsenter. Malgr le fait que l'article 20 alinas 2 et 3 tablit que, parmi les membres du Bureau, 4 sont membres de droit, et 5 sont membres lus, la ralit, selon l'ensemble des textes, interprts systmatiquement, est la suivante: sont membres de plein droit: le prsident, le doyen, le premier vice-prsident, le deuxime vice-prsident et le quatrime vice-prsident donc, 5 membres sur 9 (auxquels s'ajoute, le cas chant, l'ancien prsident, rest seulement membre de droit, quand le Bureau est compos de 10 membres). Sont lus: le troisime vice-prsident, le rapporteur gnral et les deux membres donc, 4 membres sur 9 (ou, exceptionnellement, sur 10). Comme nous l'avons dj annonc antrieurement, la manire de dsignation du prsident et de trois des vice-prsidents de droit mne la conclusion que la succession des sessions gnrales de la Confrence ministrielle ne doit pas conduire des superpositions, car, dans l'hypothse contraire, un ministre (de l'tat hte de deux sessions gnrales) remplirait en mme temps deux fonctions de droit (soit prsident et vice-prsident, soit deux fonctions de vice-prsident), ce qui est anormal. Vu qu'il s'agit des ministres des tats htes de l'ancienne, de la prsente, de la prochaine et de deuxime prochaine session gnrale, on peut tirer deux conclusions: la dtermination des tats htes des sessions gnrales doit tre faite par la Confrence ministrielle pour la future et pour la deuxime future session gnrale; une succession de quatre sessions gnrales ne peut jamais comporter deux tats htes. De mme, il faut combiner l'lection de 4 membres du Bureau avec la dtermination des deux prochains tats htes de la session gnrale, compte tenu

galement des tats htes de l'actuelle et de la prcdente session gnrale, pour que le partage entre les tats du Nord et ceux du Sud soit respect. Vu que, parmi les 9 membres du Bureau, seulement 4 sont lus, les autres 5 tant membres de droit, et vu que ce partage gographique et culturel aboutit un groupe de 4 tats et un de 5 tats, il est vident que la possibilit de respecter ce partage sera purement thorique en utilisant seulement le moyen des lections. De surcrot, il n'est jamais certain que ce partage gographique et culturel au niveau du Bureau sera respect, malgr l'utilisation de bonne foi de ces deux mthodes. Et c'est ainsi car un des membres du Bureau, en tant que membre de droit, est le doyen, savoir le ministre le plus ancien dans ses fonctions. Si le lendemain de la cration du nouveau Bureau (en respectant scrupuleusement le partage) ce ministre cesse d'exercer ses fonctions ministrielles et un autre ministre devient doyen, sans aucune importance de son appartenance au groupe des tats du Nord ou du Sud, alors il n'est plus certain que le partage sera respect, mais il appartient au hasard de dcider. Pour les quatre membres lus du Bureau, en l'absence de toute disposition expresse des Statuts, une seule limitation existe, l'interdiction du cumul entre les fonctions de membre lu et celles de membre de droit ( l'exception du doyen, pour les raisons que nous avons dj dveloppes). Tout autre ministre peut tre lu ou rlu, n'existant aucune limitation du nombre des mandats. Si le consensus n'est pas ralis, la majorit de vote suit la rgle gnrale, car aucune disposition statutaire expresse contraire n'existe, savoir la majorit simple des participants la session gnrale de la Confrence ministrielle. Quant au fonctionnement du Bureau, celui-ci n'est pas un organe activit permanente, mais il se runit, en session ordinaire, une fois par an, sur convocation du prsident. En tant que le besoin, le Bureau peut tre convoqu en session extraordinaire la demande de son prsident ou de deux de ses membres (l'article 20 alina dernier). En cas d'empchement d'un ministre membre du Bureau d'assister la session du Bureau, l'analogie avec la situation pour la Confrence ministrielle (l'article 14 alina 1 er) conduit la solution qu' la session participera soit un autre membre du Gouvernement, soit un haute fonctionnaire dment mandat. Le Bureau traite de toute question concernant les activits de la CONFEMEN. Pendant l'intersession de la Confrence ministrielle, il a pour mandat, selon l'article 20 alina 6 paras. 1 8: de mettre en uvre les dcisions arrtes par la Confrence ministrielle, en s'appuyant cet effet sur le Secrtariat technique permanent; de se prononcer sur l'tat d'excution du budget de l'anne acheve et sur toutes dcisions modificatives ventuelles; de mener ou faire mener toute tude de nature nourrir les rflexions et les dbats de la Confrence ministrielle et permettre l'orientation de la programmation en matire d'ducation et de la formation de la Francophonie; de rechercher pour les activits de la CONFEMEN de nouveaux moyens la fois humains, matriels et financiers; d'intensifier les relations avec les tats et organismes concerns

ou intresss par la CONFEMEN, notamment avec les organes de la Francophonie; d'initier toute action visant son largissement d'autres tats qui remplissent les conditions statutaires d'adhsion; de renforcer l'audience, la crdibilit et l'efficacit de la CONFEMEN; de veiller l'indpendance de la CONFEMEN et de ses organes. Le prsident prsente son rapport la Confrence ministrielle. c) La runion des correspondants nationaux est un autre organe de la CONFEMEN. L'article 11 alina 1 er inclut parmi les "instances" de la CONFEMEN "les Correspondants nationaux". En ralit, ce ne sont pas les correspondants nationaux qui sont des organes de la CONFEMEN, mais leur runion. Le correspondant national est un haut fonctionnaire du Ministre de l'ducation de son tat, dsign par le ministre. Le Secrtariat technique permanent de la CONFEMEN en est inform dans les meilleurs dlais. Un tat peut dsigner plusieurs correspondants nationaux, leur nombre pouvant varier suivant les structures existantes dans les diffrents tats (l'article 25). Le correspondant national est l'interlocuteur privilgi du Secrtariat technique permanent. La runion des correspondants nationaux a lieu la veille de chaque session gnrale de la Confrence ministrielle, sur convocation du Secrtariat technique permanent. l'occasion de cette runion, les correspondants nationaux entendent le rapport du secrtaire gnral sur le degr de ralisation du programme en cours et celui de la Commission administrative et financire. Ils font rapport de leurs activits et tudient l'ordre du jour de la Confrence ministrielle, ainsi que le programme de l'intersession et les ventuelles amliorations apporter au fonctionnement de la CONFEMEN. En tant que besoin, une sance extraordinaire peut tre convoque par le prsident en exercice du Bureau (l'article 27). Les textes ne prvoient rien sur le lieu o la runion extraordinaire se droule, donc la dcision revient aux correspondants nationaux. Il est vident que, dans l'hypothse o un tat a dsign plusieurs correspondants nationaux, bien qu'ils puissent assister tous cette runion, il y aura un seul correspondant national membre de la runion, exprimant officiellement la position de son tat. En cas d'empchement d'un correspondant national de participer la runion (et, videmment, si l'tat en question n'a qu'un seul correspondant national), compte tenu du fait que les Statuts ne prvoient rien, nous considrons qu'il appartient au ministre de l'ducation la comptence de dsigner un autre haute fonctionnaire de son ministre pour participer la runion des correspondants nationaux, celui-ci, en tant que reprsentant de son tat dans cet organe, disposant de vote dlibratif. La prsidence de la runion des correspondants nationaux revient l'tat hte et elle est normalement exerce par son correspondant national. Le prsident est assist

dans ses fonctions par un vice-prsident, un rapporteur et un rapporteur adjoint, lire pour la circonstance (l'article 28). Pour les runions ordinaires, il faut souligner que ce n'est pas le mme tat qui assure la prsidence du Bureau et celle de la runion des correspondants nationaux; compte tenu du fait que la runion des correspondants nationaux lieu pendant l'intersession, mais avant la prochaine session gnrale de la Confrence ministrielle, il en rsulte que le prsident du Bureau est (encore) le ministre de l'tat qui a t l'hte de la session gnrale antrieure l'intersession, tandis que le prsident de la runion des correspondants nationaux est le reprsentant de l'tat qui sera l'hte de la session gnrale de la Confrence ministrielle qui suivra immdiatement. Pour les runions extraordinaires, c'est le reprsentant permanent de l'tat hte de cette runion extraordinaire qui assume la prsidence. La runion des correspondants nationaux prsente son rapport la Confrence ministrielle. d) Les commissions techniques sont des organes subsidiaires de la CONFEMEN. Selon les articles 29 et 30, il s'agit de deux types de commissions techniques: la Commission administrative et financire et les groupes de travail. Par erreur, l'article 11 alina 1 er indique exclusivement la Commission administrative et financire en tant qu'"instance" de la CONFEMEN. La Commission administrative et financire, en tant que commission technique, est un organe statutaire, son existence tant prvue dans le trait constitutif. Elle est compose des correspondants nationaux des tats membres du Bureau de la CONFEMEN (9 membres). Elle se runit annuellement, sur convocation du prsident du Bureau. Comme attributions, elle: entend le rapport des commissaires aux comptes; examine l'tat d'excution du budget et propose au Bureau toute modification ncessaire; examine le projet du budget de l'exercice suivant, tabli par le Secrtariat technique permanent, avant d'tre soumis au Bureau; adresse des recommandations au Bureau. La Commission administrative et financire prsente un rapport la runion des correspondants nationaux qui a lieu la veille de la session gnrale de la Confrence ministrielle. Par consquent, la Commission administrative et financire est un organe subsidiaire auprs du Bureau et de la runion des correspondants nationaux. Les groupes de travail sont le deuxime type de commissions techniques. Ils n'ont pas d'existence permanente, mais ils sont crs pour tudier des questions particulires et pour faire un rapport. Les groupes de travail sont crs soit par la Confrence ministrielle, soit, pendant les intersessions, par le Bureau. Par consquent, les groupes de travail sont des organes subsidiaires auprs de la Confrence ministrielle ou du Bureau. Les correspondants nationaux peuvent tre appels par le prsident du Bureau participer aux activits de groupes de travail. e) Le Secrtariat technique permanent est l'organe technique de la CONFEMEN, caractre permanent. Les modes et procdures de gestion du Secrtariat technique

permanent sont consigns dans le Rglement administratif et financier (l'article 31). Selon les articles 32 36, le Secrtariat technique permanent comprend: le secrtaire gnral, le personnel d'encadrement et le personnel de service. Le secrtaire gnral est nomm par la Confrence ministrielle, sur proposition de l'tat de sige, pour une dure de 4 ans, renouvelable une fois. En cas de vacance du poste ou d'empchement mettant le secrtaire gnral dans l'incapacit d'agir, le Gouvernement de l'tat de sige est habilit par le trait constitutif dsigner un secrtaire gnral intrimaire. Bien que les Statuts ne le prvoie pas, les fonctions de secrtaire gnral intrimaire s'exercent jusqu'au moment o le secrtaire gnral empch est en mesure de reprendre l'exercice de ses fonctions, ou, en cas de vacance, jusqu' la prochaine session gnrale de la Confrence ministrielle. Le personnel d'encadrement est nomm par la Confrence ministrielle, aprs publication des postes pourvoir, dfinition des profiles de ces postes et dtermination de la dure des mandats. En cas de vacance imprvue, les Statuts habilitent le Bureau prendre les dispositions intrimaires indispensables au bon fonctionnement du Secrtariat technique permanent. Les rmunrations du personnel d'encadrement sont, sauf dispositions contraires stipules dans le Rglement administratif et financier, la charge des tats qui mettent ce personnel la disposition de la CONFEMEN. Le personnel de service est recrut dans l'tat de sige par le secrtaire gnral. Il est pris en charge par le budget de fonctionnement de la CONFEMEN. Les Statuts restent muets sur la rmunration du secrtaire gnral. notre avis, elle doit tre assure par le budget de fonctionnement. Tous les membres du Secrtariat technique permanent sont des fonctionnaires internationaux, ils exercent des fonctions caractre exclusivement international. Ils ne peuvent ni demander ni recevoir d'instructions d'un Gouvernement ni d'aucune autorit extrieure la CONFEMEN. Dans l'exercice de leurs fonctions, les membres du Secrtariat technique permanent entretiennent avec l'tat de sige les rapports dfinis par l'accord de sige ou par toute autre modalit approuve par l'organisation. Sous l'autorit du prsident en exercice, le secrtaire gnral assure l'excution et la coordination gnrale des actes de la Confrence ministrielle; il rend compte de son activit, prsentant un rapport la Confrence ministrielle. Entre les sessions gnrales de la Confrence ministrielle, le secrtaire gnral: tient rgulirement informs le prsident, le Bureau et les correspondants nationaux de l'tat d'avancement des tches qui lui sont confies et, le cas chant, des difficults majeures rencontres; prpare avec eux les travaux des Confrences ministrielles; maintient les liaisons entre les tats membres pour assurer la mise en uvre des rsolutions, reoit et distribue les documents, rapports et projets de rsolution de la Confrence ministrielle; assure la conservation de tous les actes et documents produits dans le cadre de la CONFEMEN; recueille les informations transmises par chaque tat membre, les exploite et les adresse l'ensemble des tats membres (l'article 37).

6. Le budget de la CONFEMEN

Le budget de la CONFEMEN fait l'objet de la rglementation du titre IX des Statuts. La CONFEMEN dispose d'un budget propre, qui se dcompose en: un budget de fonctionnement; un budget de programmes. Chacun des comptes fait l'objet d'une gestion distincte et rigoureusement autonome. Il existe galement: un fonds commun; un fonds de rserve. Chacun de ces fonds est dpos dans un compte de banque distinct. La gestion de ces diffrents budgets et fonds se fait selon les dispositions consignes dans le Rglement administratif et financier. Le budget de fonctionnement sert au fonctionnement de l'organisation. Il est aliment par: les contributions financires des tats membres, selon une cl de rpartition fixe par la Confrence ministrielle; des contributions des tats non-membres et des organismes d'aide et de coopration; l'tat de sige est exempt de contribution, tant donn sa participation directe au Secrtariat technique permanent (mise disposition gracieuse des locaux et moluments d'une partie du personnel). Le budget de programmes est destin la ralisation d'activits de coopration dcides par la CONFEMEN. Il est aliment par des contributions particulires des tats et organismes. Le fonds commun sert financer les projets correspondant aux priorits de la CONFEMEN; ces projets peuvent tre constitus d'oprations multilatrales intressant l'ensemble d'tats membres ou d'actions caractre rgional ou national, lorsqu'elles sont le prolongement d'actions multilatrales ralises antrieurement par l'organisation. Il est aliment par: des contributions volontaires des tats membres; les reliquats du budget des programmes; des subventions, dons et legs des personnes physiques et morales, d'organisations et institutions internationales s'intressant au dveloppement de l'ducation; les produits de la vente des documents raliss par la CONFEMEN, d'activits promotionnelles, de collecte et d'autres manifestations organises par ses soins. Le fonds de rserve est aliment par: des contributions volontaires des tats membres, des personnes physiques, de toute institution vocation ducative, scientifique ou culturelle; les produits financiers gnrs par le placement de ce fonds. L'exercice financier est de 2 ans, rparti en tranches annuelles dbutant le 1 er janvier et se terminant le 31 dcembre. Les budgets de fonctionnement et de programmes sont prpars par le secrtaire gnral, examins par la Commission administrative et financire, soumis au Bureau et approuvs par la Confrence ministrielle. L'utilisation du fonds commun est arrte par la Confrence ministrielle. L'utilisation des produits du fonds de rserve est soumise l'autorisation expresse du prsident en exercice de la CONFEMEN.

Le secrtaire gnral est administrateur des crdits et ordonnateur des budgets et des fonds. La vrification des comptes des diffrents budgets est effectue par deux commissaires aux comptes, non ressortissants de l'tat de sige, choisi par la Confrence ministrielle. Ceux-ci font rapport la Commission administrative et financire et la Confrence ministrielle. La Commission administrative et financire examine, l'occasion de sa runion annuelle, l'tat d'excution du budget et propose au Bureau, en tant que besoin, toute modification soumettre aux membres de la CONFEMEN. Lorsque la session du Bureau a lieu en mme temps que la session gnrale de la Confrence ministrielle, les dcisions du Bureau sont entrines par la Confrence ministrielle. Le rapport des commissaires aux comptes et l'avis de la Commission administrative et financire font ncessairement partie de l'ordre du jour de la Confrence ministrielle appele se prononcer sur le quitus du secrtaire gnral. Pendant les intersessions, le quitus est donn lors de la runion annuelle du Bureau. En cas de retard dans l'approbation du budget de fonctionnement, la procdure dite des "douzimes provisoires" est utilise.

7. Le Rglement administratif et financier de la CONFEMEN

Le Rglement administratif et financier est un acte de la CONFEMEN, qui prvoit: les modes et les procdures de gestion et le schma d'organisation du Secrtariat technique permanent; la gestion des budgets et des fonds de la CONFEMEN (l'article 31 alina 2, l'article 32, l'article 38 alina dernier). L'article 31 alina 3 des Statuts prvoit: "Ce rglement peut tre modifi selon les dispositions fixes pour la rvision des statuts l'article 49". L'interprtation de ces dispositions incompltes mne la conclusion que le Rglement administratif et financier est arrt par la Confrence ministrielle de la CONFEMEN, sur proposition du Bureau. Son adoption par la Confrence ministrielle requiert l'accord unanime des tats membres participants la session gnrale de la Confrence ministrielle. La modification du Rglement administratif et financier se fait sur demande d'un tat membre, adress au prsident en exercice au moins 6 mois avant la session gnrale la plus proche, et suit la mme procdure que l'adoption.

El fundamento de la pena en las teorias modernas

CRISTINA ROTARU

El fundamento de la pena ha sido una tema tratada no solo por juristas, sino tambin por filosofos, psichologos, sociologos. Los varios puntos de vista se han agrupados en las teorias de la pena.

Las teorias absolutas de la pena

En la conceptin de Kant la pena es el resultado que se impone cada vez cuando se comete un delito. Es la retribucin que siempre debe accionar, y debe ser equivalente al dao causado por delito punitur quia peccatum est. En su opinion el castigo no debe ser fundado en razones de utilidad social porque el hombre es fin en si misma y no un instrumento en beneficio de la sociedad. Entonces la pena debe basarse en el hecho de que el delincuente la marece segn las exigencias de la ley penal. Por eso, la ley penal se presenta como un imperativo categorico, una exigencia de la Justicia. Ella debe ser ariba de las concideracions utilitaria como proteccin de la sociedad or otras. La pena es un fin, y no un medio para conseguir un bien, ni en la situacin en que el se consige para sociedad porque el hombre nu puede ser tratado como un objecto al servicio de ciertos fines. Otro representanto de la teorias absolutas es Hegel con su teoria retribucionista. El mira la pena como la afirmacin del Derecho. El delito es la negacion de orden juridico (tesis) y la pena (antitesis) es la negacin del delito. En este construccin negacin de la negacin, la pena se concibe como reaccin, como un instrumento que restablece el orden juridico sin tener fines utilitarios posteriores. Se han dicho que estas teorias no atribuen a la pena ninguna utilidad social y el resultado es que la pena no sirve para nada. La funccin de la pena se funda en un exigencia intercondicionada ya sea religiosa, moral o juridica de Justicia. Es una Justicia absoluta, que no depende de conveniencias utilitarias. La escuela clasica de Derecho Penal ha asumada estas ideas que han sido adaptados en los principios formulados en obra de Montesquien y Cesare Beccaria.

Las torias relativas (de la prevencin)

La falta de la utilidad social de la teorias retribucionistas ha conducida a sus fracaso. Por este razon han nacido algunas teorias donde la pena no se justificaria como una respuesta retributiva al mal cometido sino como una modalidad de prevenir delitos futuros. Frente a las teorias absolutas, estas teorias (preventivas) reciben el nombre de teorias relativas. Como se dijo mientras que la retribucin mira al pasado, la prevencin mira al futuro. Las teorias relativas han conocidos dos corrientes : prevencin general; prevencin especial.

1. La prevencin general
Las teorias de la prevencin general concibe la pena como medio de prevenir los delitos en sociedad. El Derecho puede tener en la sociedad 2 efetos : un efetos intimidatorio (la prevencin general negativa); un efetos integrador (la prevencin general positiva). La prevencin intimidatoria concibe la sociedad como un comulo de delincuentes y la pena como una amenaza para los ciudadanos. Pero el concepto moderno de prevencin general ha sido introducido por Feurbach con su teoria de la coaccin psicolgica. Con esta teoria se trata de inhibir determinados conductas consideradas delictivas. La pena opera como coaccin psicolgica en el momento abstracto de la incriminacin legal. La ejecucin de la pena debe confirmar la seriedad de la amenaza legal. Entonce la pena no corresponde siempre a el mal sufrido de la victima. Ella es proporcional con el mal amenazado : cuanto mas grave sea el mal amenazado, mas grave sea el efeto intimidante. Un coriente doctrinal sostiene que la prevencin general no significa solo intimidacin positiva del Derecho Penal, el respeto por la ley. Mietras que la prevencin intimidatoria se llamo tambien prevencin negativa, el aspeto de confirmacin del Derecho Penal se denomina prevencin general positiva o integradora. La prevencin general positiva debe entendido como una forma de limitar el

efeto puramente intimidatorio de la prevencin general. La teoria de la prevencin general es criticable desde el punto de vista empirico porque no se ha demonstrado que puede pevenir el delito por el temor que puede infundir la pena. Tambien es criticable porque es incompatible con la dignidad de la persona. No es etico castigar una persona por la que puedan hacer los demas, utilizarla como ejemplo para los demas. La persona no es un medio para lograr un fin. La persona es un fin en si misma.

2. La prevencin especial
A diferencia de la pevencin general que usa como sujeto la colectividad, la prevencin especial tiende a prevenir los delitos de una persona determinada. Por eso, la prevencin especial opera en el momento de la ejecucin de la pena y no de la conminacin legal como la prevencin especial. El fundamento de la pena es evitar que el delincuente vuelva a delinquir en el futuro. Los principales tendencias en la prevencin especial ha sido : la Escuela positiva en Italia; la Escuela de von Liszt en Alemania. En Italia, la Escuela Positiva ha cabiado la imagen promovada en el sistemo de Derecho Penal y Criminologia porque ha puesto en el centro del atencin el delincuente. Su principales representantes Lombroso, Ferri y Garofalo han echo un estudio completo del delito como un hecho natural y social y han conclusionado que el delincuente es como un enfermo o inadaptado social, que no tiene libero arbitre. Porque el delincuente no tiene responsabilidad, la pena es ineficace, razon para que ella debe ser recambiada con las medidas de seguridad. En Alemania la Escuela Sociolgica conducida de Franz von Liszt ha establecido que la finalidad de la pena debe investigarse en funccin de las destintas categorias de delincuentes y no de manera uniforme para cualquier autor. Von Liszt en su Programa de Marburgo ha echo un programa politico-criminal: para el delincuente de ocasin la pena constituye un recordatorio que le inhiba ulteriores delitos; frente al delincuente no ocasional pero corigible debe perseguirse la correccin y resocializacin por medio de una adecuada ejecucion de la pena; para el delincuente habitual incorregible la pena puede ser perpetua. La direccin iniciada por van Liszt ha sido continuada en Italia por Filippo Gramatica que propone la substitucin de Derecho Penal con la defensa social

y con linea mas moderado de Marc Ancel La defnse sociale nouvelle. Pero un grande eso ha tenido la teoria de van Liszt en los aos sesenta de este sieglo en Alemania en que se vivio retorno a von Liszt y cuando han aparecindo una serie de institucions que permiten substituir la pena en delitos pocos graves cuando la permiten las condiciones del delincuente por ejemplo: la condena condicional, la libertad condicional, etc. Pero las teorias de prevencin especial que paracen a una vista que han encontrado soluciones muy buenas para los delincuentes no explican tampoco el fundamento de la pena. La prevencin especial no puede justificar por si sola el recurso a la pena: 1. en algunas situaciones la pena no seria necesaria para la prevencin especial porque los delincuentes primarios y ocasionales no manifestan peligro de volver a delincvir por ejemplo los delitos cometidos con cupla; 2. en otros casos no se puede resocializar usando la pena porque el delincuente habitual no puede a veces ser resocializado; 3. en otros casos la resocializacin puede no resultar licita por ejemplo los delincuentes por conviccin politicos, terroristas, con quien no se debe intentar persuasion por la fuerza de un tratamiento poeque en un Estado democratico la resocializacin no debe ser obtenida contra la voluntad del delincuente.

Las teorias mixtas (de la union)

El resultado de la lucha entre los escuelas fue las teorias mixtas que combinan los principios de las teorias absolutas con los principios de las teorias relativas. Para las teorias de la union la pena debe cumplir en el mismo tiempo las exigencias de la retribucin y prevencin. Ella debe ser justa y til. Una primera direccin ha dado prioridad a las exigencias de la justicia. La segunda direccin de las teorias mixtas es la utilidad pero a diferencia de las teorias preventivas, se busca soluciones tiles que no sean injustas. Porgue la utilidad es el fundamento de la pena solo es legitima la pena que opere preventivamente. La segunda orientacin es preferible desde el punto de vista de la politica social, pero en Derecho Penal solo se pueden trabajar con una serie de criterios justificantes de la pena en su trayectoria : el momento de la amenaza, el momento de la aplicacin y la ejecucin. El autor aleman Roxin ha propuesta una conceptin dialictica (teoria dialctico de la union) en la medido en que accenta la oposicin de las diferentes puntos de vista y trato de alcanzar una sintesis. En el momento de la amenaza el fin de la pena es la proteccin de los bienes juridicos.

En el momento de la aplicacin (individualizacin judicial) la pena no sirve para prevencin general, sino para confirmar la seriedad de la amenaza legal, pero sin sobrepasar la culpabilidad del autor. En el momento de la ejecucin, la pena sirve para resocializacin del delincuente como forma de prevencin especial. Ninguna de estas teorias no explican suficientemente la utilidad y en el mismo tiempo la necesidad de la pena. En general la conclusin es que la pena es un malo necesario, pero se trata de una cuestion abierta, en que se busca soluciones para un Derecho Penal mas humano.

Bibliogafias
1. COSTICA BULAI, Manual de Drept Penal parte generala, Ed. All, 1997. 2. SANTIAGO MIR PUIG, Derecho Penal parte general, Barcelona, 1990. 3. ENRIQUE BACIGALUPO, Principios de Derecho Penal. Parte general, Ed. Akal 1990. 4. VALERIAN CIOCLEI, Criminologie etiologica, Ed. Actami, Bucuresti, 1996. 5. MANUEL JAN VALLEJO, La funcin social de la pena, Revista de Ciencias Juridicas Universidad de Las Palmas de Gran Canaria, nr. 3 / 1998.

Bolnavul psihic n fata Justitiei

Marius Daniel Gangal

Bolnavul pshic reprezinta un exemplu elocvent de relatie particulara medicpacient n care aspectele medico- legale primeaza. Bolnavul psihic prezinta pe lnga afectiunea sa si un grad de pericol social fapt ce impune uneori un comportament particular al societatii n raport cu el: internarea obligatorie. Consimtamntul de internare si tratament sufera o serie de fluctuatii determinate de evolutia bolii: sunt momente n care pacientul este prezent psihic si poate fi de acord cu tratamentul si cu internarea. Lipsa tratamentului sau alti factori pot determina degradarea starii pacientului fapt ce duce la scaderea sau disparitia capacitatii de exercitiu si a discernamntului cu urmari personale si sociale grave, care duc la nrautatirea starii generale, cu lipsa tratamentului, etc deci aparitia unei spirale de agravare. Bolnavul psihic beneficiaza de o suita de masuri medico-juridice speciale cunoscute sub numele de masuri de siguranta cu caracter medico-legal, masuri care protejeaza bolnavul de consecintele faptelor sale pe de o parte iar pe de alta parte protejeaza societatea de traume generate de o persoana lipsita total sau partial de discernamnt. Relatia medicpacient bolnav psihic este analizata prin studiul surselor internationale de drept privind bolnavul psihic, prin prezentarea expertizei medico-legale psihiatrice si prin analiza masurilor de siguranta care se impun in urma evaluarii bolnavului psihic.

Consideratii generale privind etica relatiei medic bolnav psihic

Probabil ca psihiatria a ridicat mai multe controverse medicale, etice si juridice dect oricare alt domeniu medical. Una din explicatii este data de faptul ca daca medicina clinica nu poate trata pacientul fara consimtamntul liber si informat acestuia, psihiatrul poate fi chemat sa trateze un pacient care nu este capabil sa-si exprime consimtamntul. Pe de alta parte tratamentul psihiatric poate impune si o internare involuntara pe termen lung, lasata la liberul arbitru al medicului. Tratamentul psihiatric, pentru a fi eficient, trebuie sa produca modificari de durata ale comportamentului. Se vor produce alterari ale functiilor psihice deci ale autonomiei umane, care pot fi justificate doar n circumstante exceptionale. Acestea sunt motivele care determina pe criticii sistemului psihiatric actual sa considere ca medicul psihiatric beneficiaza de puteri care i permit sa interfere n mod nenecesar si nedorit n viata unor indivizi avnd comportament bizar si

nealiniat social. Criticile aduse sistemului psihiatric actual se bazeaza pe doua doctrine. Prima a fost intens mediatizata de Thomas Szasz. Considera ca afectiunea psihiatrica nu exista. Acei care au un comportament bizar se manifesta de fapt n sensul asteptat de un grup, capabil sa-i catalogheze ca fiind bolnavi. Prin aceasta, psihiatria a devenit un instrument de control al realitatii, al non-conformismului social. Al doilea grup nu neaga existenta afectiunilor psihice, dar considera cauzele afectiunii psihiatrice ca fiind cantonate n social mai curnd dect n orice patologie a psihicului. Privind asa lucrurile, bolnavul psihic este o persoana care este fortata sa se refugieze din fata socio-presiunilor efectuate de micro sau macrosocial asupra sa. Cel mai cunoscut aderent al acestei teorii este R. D. Laing, care considera schizofrenia ca o aparare a pacientului impotriva dificultatilor de ntlnite n crestere. Notiunea de temnicer asociat al unui regim politic atribuita psihiatrilor poate fi fundamentata de abuzurile pe care acestia le-au avizat n cadrul tarilor dedicate doctrinei comuniste. Abuzurile psihiatrice din fosta Uniune Sovietica sunt cunoscute att ca ntindere si ca durata. Exista numeroase dovezi n directia unei colaborari ntre psihiatru si Securitate. Internarea disidentilor politici n spitale de psihiatrie a dus la instituirea tratamentelor medicamentoase n absenta oricarei fundamentari medicale serioase. A fost fundamentata astfel notiunea de "Schizofrenie Lenta", care nu intrunea nici unul din semnele clinice cunoscute, dar care asigura un pretext suficient pentru internarea celor cu o atitudine politica inconforma cu normele rigide impuse de stat. n Romnia astfel de abuzuri au fost evidensiate dar psihiatrii implicati n ele au dezvoltat o teza a abuzului pozitiv. Astfel, disidentul a fost internat cu diagnostic psihiatric, involuntar si n scopul evitarii unor pedepse penale (de cele mai multe ori de drept comun). A aparut si o teza imunista, corespunzatoare unei atitudini de "limitare a raului" si de fraternizare tacita a medicului psihiatru cu disidentul. Teza pare imposibil de acceptat din punct de vedere etic, tinnd cont de faptul ca pacientul nu a fost de acord nici cu internarea, nici cu tratamentul psihiatric si nici cu etichetarea de "sociopat", mai ales n conditiile n care comunicarea medic pacient era, eufemistic spus, "unilaterala". Psihiatria vestului a fost si ea intens criticata chiar din interiorul sistemului. Accentul critic n acest caz nu a fost pus pe abuzul tratamentului ci pe circumstantele si mediul de tratament. Abuzurile si imixtiunile politice n tratamentul psihiatric au constituit exceptii (dar au existat). Problema ridicata a fost determinata de izolarea bolnavului psihic pe timp variabil n interiorul unui stabiliment sanitar, izolare la care bolnavul nu a consimtit. n acest curent de opinie un rol major la avut (trebuie sa recunoastem) si costul ridicat al tratamentului spitalicesc. Tendinta actuala este de a ingradi posibilitatile psihiatrilor de a dispune pe timp nelimitat de libertatea pacientului si de a integra (pe ct posibil), pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp, bolnavul psihic n societate. Existenta unei afectiuni psihice nu poate duce automat la internarea bolnavului n

sectia de psihiatrie si la instituirea unui tratament. Sunt afectiuni psihice care permit un grad de discernamnt suficient pentru a elabora un consimtamnt rezonabil. Atitudinea paternalista este acceptata n conditiile n care apare un grad de urgenta medico-psihiatrica sau legala (n sensul unui grad de pericol social evident) sau n situatia n care, chiar sub tratament evolutia afectiunii nu poate fi controlata. Aceste teze rigoriste de tratament paternalist la care s-au adaugat si cele ale confidentialitatii actului medical dusa la extrem au constituit fondul procesului "Tarasoff versus Universitatea din California", proces binecunoscut si intens exemplificat. n acest caz pacientul s-a confesat medicului psihiatru asupra intentiei lui de a ucide o femeie care i-a refuzat avansurile sentimentale. Medicul nu a anuntat pe nimeni si femeia a fost ucisa. Familia victimei a cstigat procesul intentat psihiatrului, n care acuzatia principala a fost de diagnostic si tratament neglijent si necorespunzator. Consimtamntul la tratament sufera deci (cu unele amendamente) acelasi regim cu cel al oricarei alte afectiuni. Aspectul specific al tratamentului psihiatric este generat de modificarea temporara sau definitiva a compor-tamentului pacientului care apare post terapeutic. Metodele de tratament psihiatric sunt complexe si se pot cataloga n neinvazive (fara interventii fizice) sau invazive (exemplul tipic este psiho-chirurgia). Ambele ridica o suita de ntrebari etice extrem de severe: sunt mai acceptabile dect masurile ordinare de tratament? pna la ce punct poate impune medicul pacientului un comportament considerat dezirabil? poate fi considerat consimtamntul la tratament ca viabil sau ca o alternativa la o pedeapsa coercitiva? Psiho-chirurgia poseda astazi tehnici care modifica comportamentul uman ntr-un sens predictiv. Tehnicile moderne tintite evita cruzimea lobotomiei (leucotomiei), actionnd direct la nivelul structurilor cerebrale implicate n comportamentul agresiv, durere si impulsul sexual agresiv. Psiho-chirurgia poate fi considerata ca fiind o metoda de tratament eficienta daca se considera strict starea pacientului si transformarea acestuia ntr-un individ docil si pasiv. Un numar mare de chirurgi au raportat succese. Depresia pare domeniul de maxim succes al psiho-chirurgiei, imediat naintea tulburarilor pulsiunilor sexuale si a comportamentului anti-social. A fost frecvent ntlnita cerinta depasirii stadiului experimental si introducerii psiho-chirurgiei obligatorii pentru cei condamnati pentru delictele mentionate. Criticile metodei sunt nsa numeroase si extrem de consecvente. Baza criticii l constituie natura drastica si ireversibila a interventiei. Consecintele tratamentului chimic pot fi neplacute dar ele sunt reversibile la ntreruperea tratamentului. Interventia chirurgicala este nsa ireversibila, iar consecintele ei n cazul unei greseli sunt de nereparat. Consimtamntul pentru o asemenea interventie nu poate fi liber si informat, iar interventiile de psiho-chirurgie se pot transforma n instrumente de control al realitatii si

al comportamentului, determinnd abuzuri complet incontrolabile. Totusi psiho-chirurgia poate fi controlata prin lege si poate reprezenta n viitor o solutie pentru o mare categorie de bolnavi. Controversata este si metoda chimica de control al comportamentului si personalitatii. Oponentii metodei o descriu n termeni de "castrare chimica" datorita actiunii special coercitive. Refuzul administrarii chirurgicale de implanturi hormonale unui individ cu comportament sexual agresiv, dar constient si care doreste tratamentul n scopul integrarii sociale, poate fi considerata ca o atitudine paternalista si ne-etica. Etica psihiatrica reprezinta o garantie a profesionalismului psihiatrului practicant si o aparare n fata imixtiuni politicului n medicina. n elaborarea unui cod de psihoetica sunt cteva idei esentiale care trebuiesc reamintite: limitarea interventionalismului n cazurile controversate politic; tratament corespunzator afectiunii att ca intensitate ct si ca durata; evitarea abuzului de non interventionalism n cazurile evident clinice; responsabilitate crescuta a psihiatrului n raport cu societatea n lega-tura cu pacientii aflati n tratament si n perioade de remisie; integrarea, n masura posibilului, a pacientului aflat n faze de remisie n sfera sociala comunitara. Societatea nsa este datoare sa devina toleranta fata de bolnavul psihic, indiferent de gradul de integrare sociala a acestuia. Interventiile capabile sa modifice comportamentul par a fi solutii de viitor, dar n acest moment sunt extrem de controversate datorita fragilitatii posibilitatilor de a le tine sub control.

Surse internationale de drept privind bolnavul psihic

n trecut, societatea a considerat bolnavii psihici ca fiind o permanenta amenintare pentru cei din jur. Acesti pacienti au fost obligati sa-si petreaca un timp mai lung sau mai scurt n conditii de recluziune, iar tratamentul indicat n astfel de cazuri se limita frecvent la prevenirea auto si heteroagresiunii. Conceptele terapeutice moderne permit folosind diferite mijloace terapeutice inclusiv terapia medicamentoasa, permit vindecarea unor afectiuni psihice usoare si stabilizarea starii bolnavilor grav. Medicul psihiatru este un medic specialist care are drepturi si ndatoriri statuate de lege (vezi legea 74/1995). Caracterul impus medicului psihiatru de agent de paza al societatii nu poate sa fie prevalent n raport cu cel primar, de vindecator. Pacientii bolnavi psihici au acelasi drepturi cu ceilalti bolnavi inclusiv au dreptul la o relatie medicpacient cu caracter privat . Sunt nsa o suita de tari inclusiv Romnia care solicita depasirea caracterului privat al relatiei n conditiile n care se contureaza o sursa de pericol din partea pacientului, pentru societate n special sau pentru

o alta persoana. Sursele internationale de drept care analizeaza situatia medico-juridica a bolnavului psihic sunt n totalitate preocupate de o suita de probleme privind consimtamntul bolnavului (tratament, participarea la experimente medicale, actele de dispozitie inclusiv sterilizarea) si masurile de siguranta avnd caracter pre si post-infractional. Principiile etice generale care fundamenteaza relatia medicpacient bolnav psihic se regasesc n cadrul declaratiei Asociatiei Medicale Mondiale (AMM) publicate n cadrul celei de-a 47-a Adunari Generale, Bali, Indonezia, 1995. n cadrul acestei adunari, AMM a propus un cod alcatuit din cteva principii generale: Combaterea discriminarii sociale si medicale a bolnavilor psihici. Realizarea unei relatii terapeutice bazate pe ncredere ntre medic si pacientul bolnav psihic, realizata prin informarea concreta si completa a pacientului inclusiv referitor la riscurile care decurg din tratament. Tratamentul fara consimtamntul pacientului precum si internarea obligatorie vor fi considerate conduite de exceptie si vor fi aplicate numai n stadii acute ale bolilor, cnd starea pacientilor reprezinta un pericol pentru ei sau pentru societate. Tratamentul si spitalizarea obligatorie vor fi impuse pe perioade obligatorii. Nu orice bolnav psihic va putea fi considerat n mod automat ca iresponsabil pentru faptele sale. Terapia psihiatrica va fi individualizata, concordanta cu starea si diagnosticul. Confidentialitatea si pastrarea secretului medical vor fi garantate, iar date semnificative vor putea fi dezvaluite numai n caz de pericol si numai catre autoritatile abilitate. Medicul psihiatru va fi loial pacientului, iar n caz de conflict (aparator al valorilor sociale numit de societate) sa informeze pacientul n legatura cu natura conflictului sau. Medicul nu va profita de pozitia sa pentru a abuza fizic, sexual sau psihic de pacientii sai. Medicul nu va permite unei persoane sau unui grup sa influente tratamentul sau deciziile sale medicale. Deciziile AMM au caracter de recomandare deontologica n toate tarile care participa la aceasta organizatie medicala. n anul 1977, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 818/1977 privind situatia bolnavilor psihic. Recomandarea mentiona necesitatea unei mai bune protectii legale a bolnavilor psihic. Plecnd de la un caz celebru (Winterwerp judecat la Curtea Europeana a drepturilor omului), Comitetul European pentru Cooperare Legala a stabilit ca prioritate a anului 1979 protejarea suplimentara legala a bolnavilor psihic. n anul 1983 Comitetul de Ministri al Consiliului

Europei a adoptat recomandarea R(83)2 privind protejarea bolnavului psihic. n anul 1994, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat n unanimitate Recomandarea 1235 (1994) privind psihiatria si drepturilor omului. n ansamblu, toate aceste recomandari legale au la baza documentul Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a libertatilor fundamentale (art 3,5,6,8). Principalele prevederi ale recomandarilor mentionate sunt: Diagnosticul de boala psihica este o problema strict medicala, fiind pus de catre un medic n conformitate cu stiinta medicala; dificultati de integrare a unei persoane la valori morale, sociale sau politice nu pot fi considerate ca apartinnd bolilor psihice. Internarea obligatorie (preinfractionala) poate fi luata de un repre-zentant al legii la recomandarea unui medic specialist; decizia este luata numai daca persoana reprezinta un pericol pentru sine sau pentru alti. n caz de urgenta psihiatrica, se admite internarea bolnavului pe timp scurt, n conformitate cu un aviz medical competent si pe o perioada scurta. n aceasta situatie pacientul trebuie informat, trebuie sa i se faca posibila contestarea legala a deciziei. Pacientul trebuie reprezentat de un reprezentant legal care se poate numi din oficiu n conditiile n care pacientul nu se poate reprezenta singur. Tratamentul psihiatric trebuie sa fie condus dupa aceleasi reguli ca orice tratament medical. n caz de tratament neomologat, consimtamntul pacientului este esential. Daca acestuia i lipseste discernamntul, consimtamntul va fi dat de reprezentantul legal al pacientului. Alte tratamente cu caracter experimental efectuate pe bolnavi psihic internati n virtutea masurilor de siguranta sunt interzise. Restrictiile privind libertatile bolnavilor psihic vor fi luate numai pentru protejarea persoanei si a societatii. n orice caz, bolnavul are dreptul la comunicare libera cu un avocat sau magistrat si sa trimita scrisori nchise. Internarea obligatorie va fi facuta pe timp limitat sau va fi reevaluata periodic. Internarea obligatorie va fi ridicata de medic sau de o autoritate competenta fara ca acest lucru sa impuna ntreruperea tratamentului obligatoriu. Internarea obligatorie nu implica aplicarea unor masuri cu caracter restrictiv asupra intereselor materiale ale pacientului. n toate situatiile, demnitatea pacientului va fi respectata. n plus, recomandari actuale (neadoptate) al Comitetele de Experti ai CE recomanda si o conduita specifica si n privinta tratamentului obligatoriu n caz de boala psihica (aplicarea tratamentelor gradual si numai n avantajul pacientilor, neutilizarea masurilor de constrngere fizica dect ca ultima masura de protectie a pacientului 4).

Etapele expertizei medico-legale psihiatrice a adultului

Supunerea imediat dupa comiterea faptei, a infractorului (inclusiv minor) unui examen medico-legal, psihologic si psihiatric. Se tine cont de felul cum raspunde la ntrebari, de motivatia faptei celui expertizat. Daca nu se interogheaza infractorul imediat, atunci convorbirile inculpatului cu apararea, cu persoanele de afara sau din mediul de detentie, pot schimba n mod radical comportamentul expertizatului. De asemenea, uneori se suprapun elemente reactive care fac imposibil examenul psihic. Pe lnga examen, se pot da date valoroase organelor de ancheta, despre modul cum trebuie desfasurata, daca se poate continua ancheta, sau este nevoie de un tratament sau o internare. Prima expertiza medico-legala psihiatrica are cea mai mare valoare si se bazeaza pe examenul complet, dar acesta trebuie repetat si trebuie studiat ntregul dosar al cauzei. Se vor scoate n evidenta atunci cnd exista, trasaturile patologice ale inculpatului ca halucinatii, delir, idei de persecutie sau betia patologica. Se va cerceta ntregul trecut patologic al inculpatului pe baza actelor medicale existente (sau foi de observatie de la spitalele unde a fost internat); de asemenea, se va tine sub observatie pentru a nu fi vorba de debutul unei boli, a unei stari reactive, simulari etc. Se vor cere relatii, alteori, asupra starii expertizatului dinaintea comiterii infractiunii, comportamentul n familie, locul de munca. Toate aceste date trebuie analizate cu multa atentie, pentru ca unii delincventi au comportamente diferite, n diferite medii. Se va studia dosarul cauzei cu deosebita atentie, iar concluziile trebuie trase cu multa rezerva, pentru a nu fi nentemeiate, eronate, pentru ca de ele depinde ntreg viitorul expertizatului. n urma analizei cazului, se vor trage concluziile care trebuie sa arate: daca exista vreo boala psihica la cel expertizat si daca ea i altereaza constiinta sau discernamntul; sa precizeze daca faptele comise sunt sau nu legate cauzal de simpto-matologia bolii; sa stabileasca responsabilitatea expertizatului pentru fapta comisa. Responsabilitatea cuprinde totalitatea particularitatilor psihice ale individului care-l fac capabil sa nteleaga libertatea si necesitatea actiunilor sale n unitate dialectica cu legile obiective de dezvoltare a societatii si sa aprecieze consecintele faptelor sale atunci cnd actioneaza contrar acestei unitati. n cadrul expertizei, uneori este usor de stabilit lipsa discernamntului la bolnavii cu psihoze grave, dar intervin greutati n fata celor cu instabilitate, hiperreactivitate, labili psihici, care sunt privati adesea de simtul proportiilor si incapabili de a-si doza

raspunsul la nivelul stimulilor de circumstanta. O mare valoare o are discutia cazului unde se va insista mai mult pe unele elemente cum ar fi intentia, mobilul, masurile de aparare, cautndu-se o corelare stiintifica ntre boala si fapta, ct si stabilirea unei forme de manifestare a bolii. Problemele pe care le ridica expertiza medico-legala psihiatrica sunt multiple si, uneori de o dificultate deosebita. Dintre ele, problema posibilitatilor de recuperare si reinsertie sociala este o problema de foarte mare importanta, pe care se pune din ce n ce mai mult accentul astazi. n vederea aprecierii posibilitatilor de recuperare si reintegrare sociala a celor n cauza, pe lnga criteriile generale raportate la sex, vrsta, antecedente penale si medicale, se impun ca fiind utile si criterii speciale cu semnificatie criminologica: gradul de intimidabilitate, de adaptabilitate, potentialul de agresivitate, perspective de perfectabilitate si sociabilitate. n activitatea de recuperare a individului, se impune, din analizele facute de specialisti, ca cele mai mari sanse de recuperare le prezinta categoria tinerilor infractori, n perioada n care se definitiveaza trasaturile de personalitate si constiinta sociala. Posibilitatile de recuperare scad la infractorul adult, n special prin adaugarea factorilor de agravare a psihopatiilor ce caracterizeaza infractorii din obicei, a cazurilor de degradare a personalitatii la etilicii cronici si toxicomani si aspectelor psihopatologice determinate de vrsta naintata. Cercetari efectuate n ultimii ani la loturi de infractori privind principalele categorii de vrsta se indica procente de 5: 37,72% minori recuperabili prin masuri nediferentiate; 51,42% minori recuperabili prin masuri speciale pe plan medico-social; 75% tineri infractori recuperabili prin masuri cu caracter general; 20% tineri infractori recuperabili prin masuri speciale, individualizate; 34% adulti (n majoritate psihopati) recuperabili prin masuri cu caracter de reeducare; 54% adulti ce necesita pentru recuperare masuri complexe n vederea reinsertiei sociale; 12% adulti infractori, cu certitudine nerecuperabili. Daca pentru infractorul minor recuperarea nseamna continuitatea activitatilor de psihoprofilaxie, socioprofilaxie, alaturi de activitatea instructiv-educativa, la adultul recidivist, recuperarea este conditionata de caracterul si gradul disolutiei psihice si posibilitatile de remediere a factorilor sociogeni de microclimat negativ. Avnd n vedere psihopatii adulti, recuperarea lor trebuie sa urmareasca evitarea unor situatii conflictuale, sa-i creeze posibilitatea de ntelegere si dezvoltare a atitudinii critice fata de sine si fata de mediu, un climat de ntelegere si stergere a sentimentului de stigmatizare sociala. Notiunea de recuperare are un caracter complex si vizeaza nu numai o reechilibrare psihica, ci si existenta tuturor premizelor unei reintegrari active si adecvate

n mediul social, cu reale posibilitati de perfectare a personalitatii. Masurile de recuperare trebuie sa cuprinda o intensa activitate profilactica de prevenire a decompensarilor, n special pentru categoria minorilor si a tinerilor cu dezvoltare psihopatica, cu potential antisocial. Privind n general bolnavul psihic, referindu-ne la pericolul pe care-l prezinta pentru societate si deci la necesitatea unei bune orientari a expertizelor medico-legale psihiatrice asupra acestuia, putem sublinia ca specific infractional urmatoarele aspecte 6: 1. Un mare potential infractogen, ce se explica prin trasaturile de caracter ce se reflecta n multiplele tulburari de comportament si care contureaza personalitatea deosebita a acestor indivizi. Lipsa de corelatie ntre orientarea caracterului si pornirile temperamentale, nematurarea afectivitatii si vointei, insuficienta inhibitie interna, stau la baza acestor trasaturi. 2. Comportament antisocial polivalent, ce este legat de instabilitatea, neadaptabilitatea permanenta ce caracterizeaza personalitatea patologica deosebita a acestor indivizi. 3. Spontaneitatea, actele antisociale fiind savrsite, n cea mai mare parte a cazurilor, fara o pregatire deosebita, fara o asigurare pentru reusita lor. 4. Comiterea unor acte de o deosebita periculozitate, legata de dezinhibarea si pervertirea instructiv-evolutionala, rautatea si mai ales agresivitatea. 5. mbinarea dintre aceasta dizarmonie a personalitatii cu narcomania sau betia. n aprecierea evolutiei bolnavului psihic am putea decela o suita de tendinte specifice, medico-legale 7: tendinta de a face rau, deficitul sentimentelor moral-sociale; tendinta de bravare n fata unor pericole pentru a-si scoate n evidenta personalitatea, tendinta ce caracterizeaza perioada postinfractionala; simularea sau tendinta de simulare n etapa postinfractionala; ndaratnicia, neadaptabilitatea ntretinuta de conditii favorabile de mediu n care au aparut actele antisociale, uneori consecinte fie ale relaxarii supravegherii, fie ale naspririi acesteia, n cadrul masurilor represive, explica recidivismul; malignitatea activitatii infractionale. Din cele expuse pna acum, reiese periculozitatea sociala deosebita a infractorului cu tulburari psihice, fapt care scoate n evidenta odata n plus necesitatea existentei si rolul deosebit pe care l joaca n depistarea psihopatilor, a comisiilor de expertiza medico-legala psihiatrica, precum si existenta n legislatia noastra a masurilor de siguranta cu caracter medical.

Masuri de siguranta cu caracter medical

Denumirea de masuri de siguranta a fost aleasa de Uniunea Internationala de Drept Penal, n scopul deosebirii acestor sanctiuni pre sau postinfractionale si pedepse. n Romnia au fost adoptate ncepnd cu anul 1936, fiind considerate sanctiuni penale si fiind deosebite de pedepse 8. Prin luarea masurilor de siguranta se urmareste nlaturarea starii de pericol, crendu-se, n locul ei, o stare de siguranta. Se realizeaza asadar, schimbarea starii de pericol n stare de siguranta, indiferent daca realitatea care constituie cauza starii de pericol la rndul ei ar putea fi sau nu nlaturata. Prin internarea unui alienat se nlatura starea de pericol pe care o constituie prezenta sa n libertate si aceasta, indiferent daca starea lui ar fi sau nu curabila. Starea de pericol care serveste ca temei la luarea masurilor, nu se confunda cu pericolul social pe care l prezinta fapta prevazuta de legea penala. Ea priveste persoana faptuitorului sau anumite lucruri n legatura cu fapta sa, ce constituie o amenintare pentru viitor. Masurile de siguranta de natura medicala au caracter de sanctiune de drept penal, iar instituirea lor este, de regula, de competenta instantei judecatoresti. Strict cu titlu provizoriu, unele masuri pot fi luate si de organele de urmarire penala. Masurile de siguranta se pot clasifica 9 n functie de scop n: masuri curative (tratament obligatoriu sau internare obligatorie); masuri educative (inclusiv reorientare profesionala). n functie de drepturile subordonate pot fi: privative de libertate; restrictive de libertate; privative de drepturi; patrimoniale (confiscari). n functie de durata de aplicare a masurilor, acestea se pot clasifica n: masuri de siguranta pe durata nedeterminata (pe durata starii de pericol); masuri de siguranta pe durata determinata (fara aplicare medicala); masuri de siguranta definitive (fara aplicare medicala). Articolul 113 Cod Penal prevede obligarea la tratament a faptuitorului care sufera de o boala sau de o intoxicatie cronica cu alcool, stupefiante sau alte substante, ce prezinta pericol social. Textul de lege nu defineste ce boli si nu arata toate substantele care l pot intoxica cronic pe faptuitor. Fie ca este vorba de boli psihice sau intoxicatii cronice, acestea trebuie sa fie susceptibile de a forma obiectul tratamentului medical efectuat n ambulator.

Masura de siguranta a obligarii la tratament medical poate fi luata fata de faptuitor, indiferent daca acestuia i s-a aplicat sau nu o pedeapsa. Boala ori intoxicatia cronica trebuie constatata de organele sanitare de specialitate, n speta de comisiile de expertiza medico-legala psihiatrica, singurele care se pot pronunta asupra cazurilor ce necesita obligarea la tratament medical. Medicii specialisti pot aprecia cronicitatea bolii psihice sau a intoxicatiei cu alcool, stupefiante sau alte astfel de substante, situatie n care psihicul individului se modifica, n sensul ca acesta nu-si mai poate reprezenta n mod corect consecintele faptelor sale. Asta atrage dupa sine starea de periculozitate pentru societate. Masura de siguranta a obligarii la tratament medical se ia pe o durata nedeterminata, perioada ce se poate ncheia odata cu aparitia unui element determinant nsanatosirea. Masurile de siguranta prevazute de articolul 113 Cod Penal se pot lua n mod provizoriu si n cursul urmaririi penale sau a judecarii. n cazul ncetarii urmaririi penale, a scoaterii de sub urmarire penala sau cnd procesul penal ia sfrsit n fata instantei de judecata si se constata aici ca fapta ce formeaza obiectul nvinuirii nu este prevazuta de legea penala sau nu a fost savrsita de inculpat, masura de siguranta luata provizoriu va nceta, fiind ndeplinita cerinta legii de a se nfaptui o fapta penala. n acest caz, instanta urmeaza sa sesizeze organul administrativ competent, pentru a se lua masurile ce se impun. Cnd masura propusa nsoteste pedeapsa nchisorii, tratamentul se va efectua si n timpul executarii pedepsei. n acest caz, al obligarii la tratament medical, procedura este urmatoarea: n cazul n care masura de siguranta s-a luat provizoriu, n faza de urmarire sau judecata, procurorul sau instanta care a luat masura o vor comunica Directiei sanitare judetene pe teritoriul caruia locuieste persoana n cauza. Directia sanitara comunica persoanei fata de care s-a luat masura de siguranta, unitatea sanitara unde i se va face tratament. Ordinul de executare ce se refera la obligarea la tratament medical consta n comunicarea facuta de catre instanta de judecata a copiei de pe dispozitivul hotarrii definitive si a copiei de pe raportul de expertiza medico-legala psihiatrica, organelor ce au obligatia de a duce la ndeplinire ordinul (art. 429 alin. 1 Cod de procedura penala). Ordinul de executare se comunica de catre instanta si persoanei n cauza. Ordinul de executare se comunica administratiei locului de detentie, cnd obligarea la tratament medical nsoteste pedeapsa nchisorii, ori priveste o persoana aflata n stare de retinere (art. 429 alin. 3 Cod de procedura penala). Unitatea sanitara unde a fost repartizata persoana n cauza pentru efectuarea tratamentului medical este obligata sa comunice instantei care a dispus executarea, modul cum se comporta cel n cauza, daca tratamentul aplicat este eficient, daca poate fi continuat n aceleasi conditii. Cnd comunicarea se refera la prezentarea persoanei la tratament, atunci ea se face

instantei ce a dispus executarea. Celelalte date se comunica instantei care a dispus executarea numai daca aceasta se afla pe aceeasi raza teritoriala cu unitatea sanitara. n caz contrar, comunicarea se face judecatoriei pe a carei raza teritoriala se afla unitatea sanitara respectiva. n cazul n care persoana obligata la tratament medical se afla n stare de detentie, comunicarea se face la locul de detinere (art. 430 alin. 3 Cod de procedura penala). Daca persoana fata de care s-a luat masura obligarii la tratament medical nu se prezinta regulat la tratament, se poate dispune internarea medicala. Hotarrea instantei poate fi atacata cu recurs, dar acesta nu suspenda executarea masurii. Articolul 114 Cod Penal prevede ca atunci cnd faptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman si se afla ntr-o stare care prezinta pericol pentru societate, se poate lua masura internarii ntr-un institut medical de specialitate pna la nsanatosire. Aceasta masura si gaseste justetea n starea de pericol ce rezulta din alterarea capacitatilor psihice ale individului n cauza si de savrsirea, din aceasta cauza, a unor fapte prevazute de legea penala. Spre deosebire de prevederile articolului 113 Cod Penal, n acest caz masura se ia atunci cnd starea psihica a faptuitorului este grav alterata, din care cauza individul nu mai poate fi stapn pe actiunile sale. Totodata, ceea ce justifica internarea, este si temerea grava ca faptuitorul, daca nu va fi internat, va savrsi si alte acte antisociale, n general de o deosebita gravitate, deci se ajunge la concluzia ca numai prin aceasta masura se poate nlatura starea de pericol. n general, aceasta masura se ia pentru bolnavii considerati irecuperabili. Potrivit reglementarilor n vigoare, masura internarii medicale se ia de instanta care l judeca pe faptuitor pentru savrsirea unei infractiuni, dupa ce, n prealabil, faptuitorul a fost supus unei expertize medico-legale psihiatrice, care a constatat boala psihica sau toxicomania sau alcoolismul etc. si a propus aplicarea masurilor de siguranta prevazute n articolul 114 Cod Penal. Odata stabilita necesitatea aplicarii masurilor de siguranta, cel n cauza este privat de libertate, fiind internat ntr-o institutie medicala de specialitate, unde trebuie sa se supuna tratamentului prescris. Masura de siguranta prevazuta de articolul 114 Cod Penal poate fi luata fata de faptuitor, indiferent daca psihopatia sau toxicomania a existat n momentul comiterii faptei sau a aparut ulterior. Internarea medicala obligatorie poate fi dispusa si n mod provizoriu, n cursul urmaririi penale sau a judecatii, daca procurorul sau instanta de judecata constata n actele dosarului ca individul sau inculpatul este bolnav psihic sau toxicoman. Aceasta masura de siguranta va fi luata cnd pericolul pe care-l prezinta faptuitorul este evident. Masura va ramne n vigoare pna la confirmarea ei de catre instanta de judecata. Cnd intervine o cauza de ncetare a urmarii penale sau de scoatere de sub urmarirea penala, procurorul va sesiza organele administrative pentru a dispune internarea medicala.

Daca tulburarea psihica survine dupa definitivarea hotarrii de condamnare, nainte de nceperea executarii pedepsei sau n timpul executarii ei, se dispune amnarea executarii pedepsei sau ntreruperea executarii ei pna la nsanatosire, iar daca faptuitorul prezinta periculozitate sociala, se ia masura de siguranta a internarii medicale. Procedura penala a aplicarii articolului 114 Cod Penal este urmatoarea: cnd masura a fost luata printr-o hotarre definitiva a instantei de judecata sau provizoriu de catre instanta sau procuror, o copie de pe dispozitivul hotarrii si o copie de pe raportul de expertiza medico-legala psihiatrica se trimit organelor ce au obligatia de a duce la ndeplinire acest ordin de executare a masurilor de siguranta. Ordinul de executare se comunica Directiei Sanitare din judetul pe teritoriul caruia locuieste persoana fata de care s-a luat aceasta masura, acestui organ revenindu-i sarcina de a interna persoana n cauza, nstiintnd de acest lucru instanta de executare, respectiv procurorul sau instanta de judecata care a dispus luarea masurii n mod provizoriu. Unitatea sanitara la care s-a facut internarea are, pe lnga obligatia de a supune persoana respectiva la tratament adecvat, si pe aceea de a ncunostiinta judecatoria din raza sa teritoriala, n cazul n care considera ca internarea nu mai este necesara. (Articolul 433 alin. 2 Cod de procedura penala). n afara celor doua articole din codul nostru penal, articolul 113 C.P. si articolul 114 C.P., n anul 1980 a fost republicat decretul 12/1965. Decretul 313 /1980 specifica masurile ce trebuiesc luate pentru bolnavii psihici periculosi cu potential infractogen, care nca nu au comis fapte prevazute de legea penala. n conformitate cu acest decret, bolnavii psihici periculosi sunt supusi n mod obligatoriu la tratament medical ce poate fi efectuat n ambulator sau n sectiile de psihiatrie ale celorlalte spitale. Procedura n cazul Decretului 313/1980 specifica nsa ca instituirea si ncetarea tratamentului medical ambulator se dispune de catre organele sanitare (art. 3 alin. 1). Internarea pentru tratament medical se hotaraste de instanta de judecata cu avizul comisiilor medicale din institutiile medicale de specialitate. Membrii familiei si persoanele care vin n contact permanent cu cel ce prezinta stari de tulburare psihica sunt obligate sa anunte organele procuraturii. Procurorul, care se poate sesiza si din oficiu, daca deduce ca sunt suficiente date referitoare la starea de tulburare psihica n care se afla cel presupus bolnav, va dispune examinarea medicala a acestuia, iar n caz de nevoie punerea lui sub paza speciala. Daca n urma examinarii medicale se concluzioneaza ca este necesar tratament ambulatoriu, procurorul trimite o copie a avizului dat de medicul psihiatru serviciului de sanatate si prevederi sociale al unitatii pe raza caruia domiciliaza cel n cauza, n vederea instituirii acestui tratament. Daca din avizul medicului reiese ca se impune masura internarii medicale, procurorul dispune internarea provizorie a acelei persoane, n unitatea de specialitate cea mai apropiata. Masura internarii medicale provizorii se mentine pna la solutionarea de catre

instanta de judecata a cererii de internare pentru tratament medical. Dupa internarea bolnavului n unitarea sanitara, acesta va fi supus de ndata examenului unei comisii medicale, care si va da avizul asupra masurii, aviz ce va fi comunicat procurorului ce a dispus internarea provizorie, n cel mult 5 zile de la internare. Cnd din dosarul persoanei n cauza ct si din avizul comisiei medicale, procurorul ajunge la concluzia ca se impune internarea, acesta va sesiza instanta de judecata pentru tratament medical. Daca instanta de judecata hotaraste ca este necesara internarea, va dispune, prin sentinta, sesizarea serviciului de sanatate si prevederi sociale a Spitalului de care apartine bolnavul. Tot cu aceasta ocazie, daca din avizul comisiei medicale ct si din celelalte date din dosarul cauzei rezulta necesitatea instituirii tratamentului medical ambulator, instanta de judecata poate dispune sesizarea serviciului de sanatate si prevederi sociale a Spitalului de care apartine persoana n cauza, n vederea instituirii acestui tratament (articol 15 alin.3). Cnd masura internarii medicale nu mai este necesara n raport cu starea persoanei, institutia sanitara de specialitate n care se afla internat cel n cauza, va sesiza instanta de judecata, cernd sa dispuna ncetarea internarii. Sesizarea trebuie sa fie nsotita de avizul motivat al comisiei medicale din unitatea sanitara n care a fost internat cel n cauza. Cererea de ridicare a masurii internarii pentru tratament medical mai poate fi ceruta si de procuror, de persoana internata, de un membru major al familiei sau de orice alta persoana, iar n cazul minorilor, si de autoritatea tutelara sau tutore. Instanta de judecata, dupa dezbaterea cererii, poate hotar ncetarea masurii: n cazul n care considera ca mentinerea masurii de internare este necesara, poate respinge cererea. n caz de urgenta, bolnavii psihici periculosi vor putea fi internati provizoriu direct de organele sanitare, cu avizul medicului psihiatru din localitatea n care se afla bolnavul sau din localitatea cea mai apropiata. Unitatea sanitara de specialitate care a primit si internat un astfel de om, va anunta n 24 de ore procurorul sef al municipiului respectiv al sectorului, n municipiul Bucuresti, n raza caruia locuieste bolnavul. Ulterior, n cel mult 5 zile de la internare, institutia sanitara de specialitate va comunica procurorului si avizul comisiei medicale, dupa care va urma procedura amintita anterior. Masurile prevazute de Decretul nr.313/1980 se propun spre instituire sau se ridica de catre comisiile de expertiza psihiatrica. De asemenea, desi comisiile medico-legale nu au n sarcina efectuarea examinarilor privind aplicarea sau ridicarea masurilor prevazute de Decret, totusi, cnd parerile comisiei de psihiatrie din unitatile spitalicesti de specialitate au fost diferite, sau cnd organele judiciare au sesizat situatii ce pot avea implicatii penale, s-a solicitat n

mod exceptional efectuarea expertizelor medico-legale n comisii cu caracter interdisciplinar.

Alte dispozitii legale privind relatia medicpacient bolnav psihic

n conditiile n care se pune un diagnostic ferm de lipsa de capacitate psihica a unui pacient bolnav psihic, acesta va fi reprezentat legal n toate situatiile inclusiv n conditii de boli traumatice, de catre institutia care l are n grija (inclusiv rude). Aceasta prevedere legala este consfintita de art 124 al Legii 3/1978 (articol neabrogat). n conformitate cu acelasi articol, lipsa consimtamntului de tratament n situatii de urgenta, n cazul bolnavilor cu incapacitate juridica, impune medicului curant o atitudine interventionista paternalista.

CONTRACTE ADMINISTRATIVE N DREPTUL ROMNESC DIN PERIOADA INTERBELICA

NICOLAE ZARNESCU

1. Chestiuni introductive si precizari de ordin metodologic Teoria contractelor administrative este o constructie a dreptului francez modern, nascuta din jurisprudenta Consiliului de Stat, jurisprudenta con-ceptualizata apoi de doctrina administrativa. Teoria Consiliului de Stat s-a sprijinit pe existenta unor instante administrative ncadrate n puterea executiva si pe dreptul pozitiv care a reglementat aceasta materie. Aceasta teorie se ntemeiaza pe o conceptie a separatiei puterilor, caracteristica dreptului francez (care a permis crearea unor instante admi-nistrative ncadrate n puterea executiva) si pe o serie de legi care au reglementat competenta instantelor administrative: legea din 28 pluviose, anul VIII, decretul din 11 iunie 1806 si n special legile din 1624 August 1790 si din 16 fructidor anul III. Aceasta constructie jurisprudentiala a fost determinata de faptul ca principiul fundamental al egalitatii partilor contractante consacrat n dreptul privat nu functioneaza atunci cnd administratia ncheie un contract cu un particular n ceea ce priveste functionarea unui serviciu public. Asigurnd realizarea unui serviciu public (prin care este satisfacuta o nevoie sociala de interes deosebit), administratia promoveaza un interes public, iar prin prisma acestui fapt vointa administratiei (exercitata n regim de putere) depaseste si domina vointa particularului. Jurisprudenta Consiliului de Stat a fost preluata de doctrinari de seama ai dreptului francez care au dezvoltat aceasta teorie n lucrari de referinta, unele monumentale. Prin demersul jurisprudentei si al doctrinarilor din perioada clasica, contractul administrativ a devenit o institutie solida n dreptul public francez cu fundament consistent att n practica ct si n doctrina. n Romnia, aceasta teorie a patruns pe fondul dezvoltarii economice din primele decenii ale secolului XX, dezvoltare care a determinat si intensificarea raporturilor juridice dintre administratiile publice si ntreprinzatorii particulari n vederea concesionarii diferitelor lucrari publice sau servicii publice. Avnd n vedere ca particularii erau de obicei firme cu capitaluri straine si, de ce nu, specificul politic al vremii, institutia a fost primita n mod diferit de jurisprudenta si doctrina. Regasirea teoriei franceze n dreptul romnesc a fost impietata de la nceput de doua chestiuni (care au stat, practic, la baza teoriei franceze): 1. inexistenta unei jurisdictii administrative speciale care sa faca parte din sfera

executivului; 2. lipsa unui drept pozitiv care sa reglementeze expres existenta contractelor administrative. Cu toate acestea, realitatile economice, sociale si politice au impus necesitatea realizarii unor servicii publice sau punerea n valoare a unor bunuri din domeniul public ntr-o forma privata de exploatare. Pe fondul acestor probleme se nastea evident ntrebarea: este institutia contractului administrativ compatibila cu sistemul de drept din Romnia sau reprezinta o institutie exogena ce nu poate evoca esenta realitatilor endogene? Redactnd acest material la o distanta de sapte-opt decenii de vremurile respective, putem formula un raspuns rapid, dar care nu ar fi n conformitate cu rigorile stiintifice,si anume ca problema nu ar fi strnit controverse si nu ar fi generat discutii att n practica ct si n doctrina daca nu ar fi existat un temei real al aplicarii acestei institutii si n sistemul nostru interbelic. n cazul primului punct aratat mai sus, au existat la nivelul Curtii de Casatie si Justitie practici neunitare, mai ales n cursul deceniului patru, n legatura cu acest lucru reactionndu-se serios si n publicistica de specialitate. Disputa s-a dus ntre Sectiunea I si Sectiunea III prima fiind competenta sa solutioneze recursurile n materie civila iar cea de-a doua att recursurile n materie comerciala ct si recursurile n materie de contencios administrativ sau n materie administrativa si fiscala care nu sunt date prin legi speciale n competenta altor instante. Apare ca evidenta o cristalizare a orientarii catre Sectiunea III, aspect asupra caruia vom reveni ulterior. n cazul dreptului pozitiv din perioada, ntr-adevar, nu asistam la o reglementare expresa a notiunii de contract administrativ, dect cu o singura exceptie si aceea comentata diferit n doctrina. Cu toate acestea, se regasesc n actele normative importante ale vremii dispozitii privitoare la contractele ncheiate de catre administratie cu particularii, n vederea realizarii unor servicii publice. De asemenea, gasim (n diferite contexte) si enumerari ale unor contracte care sunt supuse acestui regim derogatoriu. Aceste dispozitii au un caracter derogatoriu de la dreptul comun, fapt care conduce n mod clar ca realitatea a impus crearea unor norme de catre legiuitor care sa fie n afara cadrului contractual descris de legea civila aspect asupra caruia, de asemenea, vom reveni. Opiniile formulate n perioada interbelica n legatura cu institutia contractelor administrative parcurg tot registrul, de la negare pna la o larga acceptare. De aceea se impune o analiza facuta pe toate nivelurile deptului: drept pozitiv, jurisprudenta, doctrina. n demersul nostru vom ncerca sa surprindem: 1. modul n care doctrina de drept public a acceptat si a subliniat caracterul derogatoriu de la dreptul comun al contractelor ncheiate de administratie; 2. solutiile practicii judiciare;

3. modul n care dreptul pozitiv a reglementat acest tip de contracte ncercnd sa surprindem elementele deogatorii de la dreptul comun. 2. Contractele administrative n doctrina interbelica Asa cum am aratat n prima parte a lucrarii, opiniile formulate n doctrina au fost diferite. Analiznd opiniile formulate n doctrina interbelica, Prof. univ. Antonie Iorgovan, determinnd perioada pna la adoptarea Constitutiei de la 1948, considera ca n literatura s-au exprimat trei mari opinii: a) de acceptare a teoriei contractelor administrative, n sens restrns (prof. J. H. Vermeulen, E. D. Tarangul, I. Vntu); b) de respingere a oricarei teorii a contractelor administrative (prof. A. Teodorescu, P. Negulescu); c) de acceptare a teoriei contractelor dministrative n sens larg. ( P. Strihan) Petre Strihan, facnd o analiza similara, identifica urmatoarele criterii de structurare a doctrinei: a) autori care au preluat si au cautat sa introduca teoria franceza (I. G. Vntu, J. H. Vermeulen); b) autori care neaga teoria contractelor administrative (P. Negulescu, A. Teodorescu); c) autori care admit existenta a doua categorii de contracte: contracte de drept public, supuse unui regim de drept public si contracte de drept privat supuse unui regim de drept privat; nepunndu-se n discutie natura juridica a primei categorii chiar si contractele de drept privat au un regim derogatoriu (E. D. Tarangul); d) autori care considera ca fiind administrative toate contractele ncheiate de administratiile publice si care sunt supuse unui regim de drept administrativ rezultnd din principii si legi de drept public (Em. Botis, G. Costi). Paul Negulescu admite ideea conform careia contractul de concesiune nu poate fi asimilat cu vreunul din contractele reglementate n legea civila sau comerciala. Concesiunea, trebuie sa recunoastem, ca nu a fost prevazuta si reglementata nici de Codul civil, nici de Codul de comert; concesiunea nu se aseamana cu vnzarea, caci nu are loc nici un transfer de proprietate, si nici nu se constituie n favoarea concesionarului nici un drept perpetuu; ea nu se poate asemana nici cu nchirierea, caci concesionarul nu plateste chirie, din contra el este autorizat sa perceapa taxe asupra celor ce se folosesc de serviciul concedat; ea se poate asemana mai mult cu contractul de societate, n sensul ca autoritatea concedenta are o participatiune de beneficii. Gasim ntr-o concesiune aporturi aduse de ambele parti, si de concedent folosinta temporara a domeniului public si de concesionar capital, munca, pricepere; gasim intentiunea de a realiza beneficii si mpartirea beneficiilor. Cu toate acestea, diferentele ntre concesiune si contractul de societate sunt foarte mari, caci autoritatea administrativa aduce ca aport o parte din domeniul public, asupra caruia ea are un drept de putere publica. Un asemenea drept nu poate fi nstrainat, ci numai folosinta lui poate fi acordata pe un termen anumit. Asociatii au drepturi egale, pe cta vreme concesionarul are drepturi superioare; asociatul care gireaza afacerea, lucreaza pentru comptul tuturor asociatilor, pe cta vreme concesionarul lucreaza pe comptul sau, el suporta riscurile, pe el l privesc pierderile

exploatarii. Cu toate ca ia n calcul distinctia dintre concesiune si contractele prevazute n dreptul privat n momentul n care se pune n discutie prezenta contractelor administrative n dreptul nostru, Paul Negulescu apreciaza: Noi credem, cel putin pentru Tara noastra, ca ideea contractului administrativ nu prezinta nici un interes,caci la noi aceste contracte sunt crmuite de legea civila n ceea ce priveste raporturile ntre parti, iar, daca ele sunt supuse la anumite formalitati si abilitari, aceasta nu modifica situatiunea.[] n asemenea conditiuni cum se poate sustine ca concesiunea ar fi un contract de drept public, caci ideea de dispozitiune reglementara exclude ideea de contract unde se cere concurs de vointe. Iata de ce nu mpartasim parerea acelora care sustin, mpreuna cu prof. Gaston Jeze, ca ar exista asemenea contracte administrative. Opiniei profesorului Negulescu i se raliaza si Anibal Teodorescu care situeaza aceste contracte printre actele de gestiune ale administratiei. Autorul nu poate sa accepte ideea unui contract administrativ (termenul contract viznd prin esenta o situatiune consensuala) atta vreme ct n actul de autoritate, administratia nu discuta si nu trateaza nimic cu nimeni, nu convine nimic, ci numai si manifesta vointa sa actul de autoritate apare asa dar ca un act unilatral de vointa a Statului, ceea ce l deosebeste de actul de gestiune. Spre deosebire de actul de autoritate, care are caracter unilateral, actul de gestiune este un act bilateral, contractual, caci el consta ntotdeauna ntr-un acord de vointe din aceasta cauza va mbraca totdeauna forma obisnuita a actelor contractuale din dreptul privat. Prof. J. H. Vermeulen considera ca exista n doctrina si jurisprudenta noastra o teorie a contractelor administrative, proprie dreptului public,marcnd o treapta nsemnata n evolutia dreptului administrativ. Autorul considera ca contractul dintre o autoritate si un particular nu implica echilibrul de interese care caracterizeaza contractele de drept privat, deoarece autoritatea reprezinta nsasi serviciul public care cristalizeaza interesul colectivitatii. Acest element implica aplicarea unor reguli straine dreptului privat, avnd drept scop ocrotirea interesului colectivitatii care este aceia a functionarii regulate si continua, nu poate fi asigurata numai cu normele statornicite n codul civil, dar fara ndoiala ca el nu va putea sa raspunza necesitatilor scopului urmarit: functionarea unui serviciu public n mod continuu si regulat. Tocmai spre a putea asigura acest scop, tinndu-se seama n tot momentul de nevoile publicului, partile pot conveni adoptarea unor anumite regule care ndeparteaza si mai mult nca contractul respectiv de contractele de drept privat. (subl.ns.) n opinia prof. Erast Diti Tarangul contractele ncheiate cu particularii n scopul de a colabora mpreuna n vederea realizarii unui serviciu public sau a unui interes general sunt contracte de drept public sau contracte administrative. Particularitatile acestor contracte rezida n regimul lor juridic special concretizat n forme speciale necesare pentru ncheierea si executarea acestora. Autorul marcheaza distinctia dintre regimul contractelor administrative si cel al contractelor civile retinnd urmatoarele: particularul care a ncheiat un contract cu administratia nu va putea sa l cedeze ntreg

sau n parte altei persoane, dect cu aprobarea administratiei; unele clauze din contractul administrativ sunt de natura reglementara; administratia si rezerva dreptul, daca interesul general o cere sau cnd conceesionarul nu si-a ndeplinit obligatiile stipulate n actul de concesiune, sa poata rezilia contractul, fie direct din oficiu, prin decizie administrativa data pe cale unilaterala, fie pe cale judecatoreasca; contractelor administrative li se aplica teoria nimpreviziunii, care nu se aplica contractelor de drept comun. Unul din partizanii teoriei contractelor administrative n sens larg este George Costi. n opinia sa prin contract administrativ ntelegem acordul de vointa, manifestat ntr-o anumita forma si ncheiat ntre reprezentantii competenti ai unei persoane administrative si particulari sau agentii altor administratii publice, asupra unor obiecte determinate, cu scopul de a produce efecte juridice necesare satisfacerii interesului general.

3. Contractele administrative n jurisprudenta interbelica

Lipsa unui drept pozitiv care sa reglementeze expres existenta contractelor administrative si opiniile exprimate n doctrina au avut un rol hotartor n ceea ce priveste optica instantelor judecatoresti, mai ales instanta suprema, asupra institutiei n cauza. Sunt rare solutiile n care instantele folosesc sintagma de contract administrativ. Curtea de Casatie sec. I, n decizia 279/1929, mentioneaza notiunea de contract administrativ opus contractului de drept civil. Astfel, instanta suprema apreciaza: Avnd n vedere ca n principiu o administratiune publica poate sa ncheie cu un particular n vederea serviciului public un contract de Drept privat, guvernat de legea dreptului comun,sau un contract administrativ guvernat de regimul Dreptului public . n decizia 1030/1929, Curtea de Casatie sec. III considera ca angajarea unui functionar public ntruct priveste functionarea unui serviciu public constituie un contract administrativ, pe care l califica ca fiind un act de autoritate. n anul 1934 instanta suprema, prin decizia 1917 pronuntata de sectiunea III reediteaza jurisprudenta sus amintita pronuntndu-se asupra admisibilitatii unor asemenea contracte n Dreptul nostru administrativ preciznd nsa un criteriu de distinctie al acestor contracte si anume stipulatiunea partilor privind jurisdictia aleasa n caz de litigii privind executarea contractului. n afara acestor solutii, n care instanta suprema s-a pronuntat uzitnd expres termenul de contract administrativ, au existat frecvent solutii n care s-a constatat caracterul derogatoriu de la dreptul comun al prevederilor contractelor ncheiate de administratiile publice n vederea realizarii unor servicii publice fara nsa a se face vorbire expresa despre contracte administrative. ntr-un articol aparut n Curierul Judiciar , Petre Strihan ilustreaza n mod relevant situatia din jurisprudenta deceniului patru. El arata ca pe fondul interventiei Statului, n domenii tot mai numeroase si mai

variate, preferinta administratiilor pentru procedura contractuala s-a intensificat. Autorul releva faptul ca administratiile pot ncheia att contracte civile ct si contracte comerciale. Acestea din urma se pot diferentia n contracte obiectiv comerciale si contracte subiectiv comerciale (n functie de calitatea de comerciant a particularului cocontractant; contracte subiectiv comerciale din partea administratiei publice neputndu-se ntlni, deoarece aceste persoane de drept public nu pot avea calitatea de comerciant). n functie de aceste date ale problemei, litigiile sunt apreciate diferit, solutionate de sectii diferite, solutii materializate n opinii diferite. Au existat solutii,din rndul celor care au negat caracterul derogatoriu al contractelor ncheiate de administratia publica (n cazul de speta n vederea exploatarii unui bun aflat n domeniul public), pronuntate n ciuda unor sustineri ndraznete (chiar daca ntemeiate pe considerente de drept privat). Astfel, n cauza solutionata prin decizia 345/1932 pronuntata de Sectia a IV-a a Tribunalului Ilfov, administratia a sustinut ca fiind vorba de concesiunea unui domeniu public, o asemenea concesiune, chiar atunci cnd rezulta dintr-o concesiune expresa constituie o simpla toleranta administrativa si deci e revocabila ad nutum pentru ca domeniul public nu este susceptibil de apropriatiune privata. Respingnd aceste sustineri, instanta a considerat ca fiind vorba de un contract care obliga pe parti la respectarea conditiunilor cuprinse ntr-nsul, sustinerile facute de prta relativ la revocabilitate contractului trebuie nlaturate. Alte solutii de acest gen au considerat ca fiind simple recomandatiuni normele derogatorii stabilite prin legi speciale. n conditiile n care textul de lege prevedea n cazul contractelor de nchiriere ncheiate de administratie cu particularii prin buna nvoiala supunerea proiectelor de contracte Contenciosului administratiei respective si apoi consilierului controlor instanta apreciaza aceasta ca fiind o simpla recomandatiune a legiuitorului, fara a se fi prevazut vreo sanctiune n cas de nerespectare a lor. n aceste conditii, nerespectarea lor nu poate atrage nulitatea contractului. Concesionarea dreptului de a percepe taxe comunale a fost perceputa ca un act de comert prin prisma cracterului speculativ al operatiunii pentru particular. n marea lor majoritate, nsa, solutiile pronuntate n practica judiciara au relevat caracterul derogatoriu si regimul juridic distinct al contractelor ncheiate de administratii n vederea realizarii unor servicii publice. Lipsa licitatiei publice obligatorii n baza legii conduce n mod invariabil la nulitatea contractelor. n acest sens s-a retinut: Daca este exact ca principiul pe baza de licitatie publica a fost edictat de lege n interesul exclusiv al Statului, n scopul, bine nteles de a nu se frusta avutul lui prin contracte oneroase,nu este mai putin adevarat ca legea n discutiune lege administrativa si deci de ordine publica (Legea contabilitatii n.n.) nu a avut n vedere interesul relativ si limitat al Statului, considerat ca persoana juridica de drept privat, ci interesul obstesc asupra caruia Statul, ca organ de drept public administrativ, e chemat sa vegheze si pe care e dator a-l satisface n cadrul strict si

riguros al dispozitiunilor legale. n aceste conditii, ncalcarea unei norme de ordine publica va atrage nulitatea absoluta a contractului. Pentru aceste considerente, principiul nulitatilor relative admis n dreptul privat nu poate fi admis prin analogie sau interpretare n materia legilor de drept public. Asupra caracterului absolut sau relativ al nulitatii a existat nsa un dezacord n jurisprudenta ntre Sectiunea I si Sectiunea III a Curtii de Casatie. n anul 1939, Curtea de Casatie n sectiuni unite a transat problema stabilind jurisprudenta n sensul nulitatii absolute. Administratia nu poate face nici un angajament fara un credit prealabil deschis. n acest sens, lipsa creditului prealabil si ncheierea contractului fara existenta acestui element esential a fost cenzurata de practica judiciara. Chiar daca prestatia particularului s-a realizat (n speta un contract de furnituri constnd n masa lemnoasa pentru un regiment), lipsa creditului prealabil deschis si ncheierea contractului din initiativa si pe raspunderea personala a ofiterilor determina instanta sa constate ca n cauza a avut loc furnitura fara paza dispozitiunilor categorice, nscrise n lege (Legea contabilitatii n.n.), urmeaza ca nu poate exista pentru minister raspunderea. Chiar daca n cauza exista o adresa a autoritatii ierarhic superioare prin care se comunica ca suma n litigiu, privind un exercitiu nchis, va fi ordonantata cnd ministrul de finante va deschide creditele necesare, acceptnd prin aceasta obligatiunea de plata fara nici o rezerva lipsa creditului prealabil deschis atrage nulitatea contractului. Chiar daca instantele inferioare au obligat Ministerul de Interne sa plateasca contravaloarea unor furnituri facute Inspectoratului General al Politiei din Basarabia, n recurs, ministerul se plnge de exces de putere si violarea legii sustinnd ca n speta este vorba de un raport de drept public si actiunea nu trebuia admisa daca se examina ca pentru angajarea cheltuielii nu era credit deschis. Curtea de Casatie admite recursul retinnd ca esntiala chestiunea (in)existentei creditului prealabil deschis. n baza dispozitiunilor din Legea contabilitatii din 1929, contractele care depasesc o anumita suma prevazuta de lege nu se pot ncheia dect cu aprobarea Consiliului de Ministri. ncheierea unor astfel de contracte fara aceasta aprobare este lovita de nulitate. Mai mult dect att n conditiile n care particularul contracteaza n lipsa acestei aprobari, se afla n culpa. S-a considerat ca acesta contractnd cu un incapabil, era ndatorat la diligentele necesare pentru ca contractul sa fie ncheiat n conditiuni care sa asigure validitate lui; aceste conditiuni fiind prescrise de legi si regulamente, recurentul era n masura sa le cunoasca si putea impune Ministerului ndeplinirea lor. Nefacnd aceasta, recurentul se afla dnsul n culpa, ceea ce i ridica orice drept la daune.

4. Dispozitii derogatorii cuprinse n actele normative din perioada

Asa cum aratam anterior, termenul de contract administrativ este folosit n dreptul pozitiv ntr-o singura ocazie si anume Decretul-lege 3557 din 22 octombrie 1940 privitor la rezilierea contractelor administrative . n opinia autorilor din acea perioada

s-a considerat ca acest act normativ reglementeza rezilierea pe cale administrativa a unui singur gen de contract si anume concesiunea. Acest lucru a fost determinat si de continutul relativ ambiguu al primului articol al decretului-lege. La vremea respectiva n doctrina deja fusesera enumerate si definite contractele administrative. Contractul de concesiune apare ca fiind unul din contractele administrative.Primul articol al acestei legi poate fi interpretat nsa si n sensul n care nu toate concesiunile sunt contracte administrative. Cu toate acestea, actele normative ale vremii au cuprins dispozitiuni derogatorii care au dus la conturarea n doctrina si n jurisprudenta a regimului distinct al contractelor ncheiate de administratiile publice. Principalul act normativ si care putem spune ca a constituit dreptul comun n materie a fost Legea asupra contabilitatii publice si asupra controlului bugetului si patrimoniului public. Era firesc ca n aceasta lege sa apara discutii n legatura cu relatiile contractuale ale administratiilor publice avnd n vedere ca orice demers de acest fel angajeaza relatii cu bugetul public.Acest act normativ reglementeaza,printre altele, modul de angajare al cheltuielilor, organizarea oficiului central de licitatii si modul de tinere al licitatiilor, norme privind ncheierea si executarea contractelor ncheiate de administratii. n 1931, printr-un Jurnal al Consiliului de Ministri, sunt adoptate Normele pentru tinerea licitatiilor administratiilor publice. Actul normativ prevedea dispozitii privind chestiunile prealabile tinerii licitatiei, conditiile participarii la licitatie, tinerea licitatiilor, formalitatile efectuate pentru aprobarea licitatiilor, despre oferte si garantii, receptionarea materialelor, taxe de timbru, plata si reduceri de pret, transmiterea contractului, riscuri, sanctiuni si renuntari. Discutiile care s-au facut n legatura cu natura juridica a contractului de concesiune a bunurilor din domeniul public si a lucrarilor publice ale administratiilor au fost determinate si de faptul ca reglementarea acestui tip de contract a fost cuprinsa n Legea pentru organizarea si administrarea pe baze comerciale a ntreprinderilor si avutiilor publice cunoscuta sub numele de legea comercializarii. Obiectul arendarii sau nchirierii l constituiau bunurile publice, iar al concesiunii ntreprinderile, institutiile, asezamintele, exploatarile, bunurile si drepturile apartinnd statului, judetelor, comunelor si oricaror altor institutiuni, aflate sub controlul acestora. Dispozitii speciale sunt cuprinse si n Legea pentru exploatarea minelor . n conformitate cu art. 1, obiectul reglementarii l constituiau zacamintele substantelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinatiuni ale acestora, precum si zacamintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate n genere si gazele naturale de orice fel, precum si bogatiile de orice natura ale subsolului. Toate acestea sunt si ramn ale Statului, n toata desvoltarea lor, de la suprafata pna la orice adncime. Acest act normativ cuprinde dispozitii viznd punerea n valoare a substantelor miniere care apartin statului.Punerea n valoare se face prin lucrari de prospectare, explorare si concesiune. Actul cuprinde dispozitii derogatorii de la dreptul comun dintre care cele mai interesante pentru conturarea caracterului special al acestui tip de contracte l constituie

cale referitoare la ncetarea concesiunii prin retragerea acesteia (Art. 101 si urm.). Dispozitii viznd ncheierea contractelor autoritatilor publice ntlnim si n Legea pentru organizarea corpului de avocati publici . Am ncercat sa facem o scurta trecere a actelor normative ale vremii care au reglementat contracte nchiate ntre administratii si paarticulari surprinznd elementele derogatorii care, spunem noi, definesc un regim juridic aparte, un regim de drept public. 5. Concluzii Putem spune ca institutia contractelor administrative a avut n dreptul romnesc o nastere cu dureri si o copilarie agitata. Au existat opinii care au considerat ca fiind nociva preluarea acestei institutii n dreptul nostru. Argumentele n favoarea acestui punct de vedere plecau n esenta de la faptul ca elementele care au stat la baza aparitiei si dezvoltarii institutiei n dreptul francez au lipsit n dreptul nostru. Cu toate acestea, realitatile economico-sociale au impus realizarea unor sarcini ale administratiei ntr-o forma particulara de exploatare. n acest sens au fost edictate norme si s-a creat practica judiciara. Era evidenta aparitia unor deosebiri de opinii avnd n vedere ca n chiar patria-mama a contractelor administrative aceasta institutie cunoaste critici chiar de la unii autori de drept public. Cu toate acestea, demersurile teoretice n sensul acreditarii acestei conceptii au fost consistente si de valoare.n baza acestora s-au formulat opiniile din perioada 19501989, opinii care stau la baza teoriilor actuale privind contractele administrative din dreptul nostru.

BIBLIOGRAFIE

1. ANTONIE IORGOVAN Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Buc.1966, vol. I, II. 2. PAUL NEGULESCU Tratat de Drept administrativ romn, ed. IV, 1934. 3. ANIBAL TEODORESCU Tratatul de Drept administrativ 1929. 4. E. D. TARANGUL Tratat de drept administrativ romn, Editura Glasul Bucovinei, Cernauti, 1944. 5. GASTON JEZE Les Contrats Administratifs, 4 vol., Ed. Girard, Paris,1927. 6. PETRE STRIHAN Contractele administrative n dreptul romn. Contributiuni la o teorie generala, Tipografia Curierul judiciar, Buc., 1946. 7. PETRE STRIHAN Contractele administrative sub unghiul competentei sectiunilor naltei Curti de Casatie, Curierul Judiciar, nr. 16/1936. 8. JEAN H.VERMEULEN Evolutia Dreptului Administrativ Romn, Institutul de Arte Grafice Vremea, Buc. 1943. 9. JEAN H. VERMEULEN Contractul de concesiune de serviciu public, Ed. Scrisul Romnesc, Craiova, 1930. 10. ALEX CERBAN Variatiuni jurisprudentiale cu privire la caracterul nulitatii actelor de gestiune ilegale, Curierul Judiciar, nr. 12/1936. 11. C. G. ZOTTA Cod de sedinta, Ed. Cugetarea, Buc. 1938.