c
 


  
Mihai Eminescu este cel mai valoros poet roman,fiind denumit de critica literara "ultimul mare
romantic universal". El apartine perioadei marilor clasici ai literaturii romane, alaturi de Ion Creanga ,Ion
Luca Caragiale,Ioan Slavici. Creatia sa este vasta ,cuprinzand cele trei genuri literare:
liricul,epicul,dramaticul. Opera eminesciana in versuri reprezinta un univers al imaginarului cuprinzator si
original,imbinand teme si motive romantice,de circulatie universala,cu elemente autohtone ale specificului
national.Singurul volum de versuri publicat de M.Eminescu este intitulat "Poezii"(1883) si apare sub
ingrijirea criticului literar Titu Maiorescu.
Ca specie, poezia este o eglog, o idil cu dialog plasat ntr-un cadru rustic. Opera ilustreaza
lirica mastilor (T.Vianu)/tipul de lirism obiectiv, avnd un vag fir epic i ca modalitate de expunere
alternarea replicilor unui eu feminin i a unuia masculin.
 


 
Poezia "Floare albastra" dateaza din perioada studiilor la Viena si Berlin si a fost publicata in
revista "Convorbiri literare",la 1 aprilie 1873.Tema ei este iubirea si natura,aflandu-se la granita dintre
cele doua etape ale eroticii eminesciene,intre visul de iubire, posibil de implinit si iubirea ieremediabil
pierduta.Ea prezinta o idila ipotetica care se petrece intr-un cadru natural paradisiac.









Titlul enunta un motiv de circulatie universala,intalnit in creatia lui Novalis,unde "floarea albastra"
simbolizeaza iubirea si nostalgia infinitului; acelasi motiv romantic apare si in opera lui Leopardi ,fiind
identificat cu idealul de frumusete si puritate.
La Eminescu "floarea",care intruchipeaza viata ,gingasia,frumosul,este simbolul prezentei feminine
ideale;epitetul cromatic "albastra" inglobeaza spatiul infinit ,cerul si marea,proiectand iubirea in eternitate.


 





Poezia este compusa din paisprezece catrene, care pot fi impartite in patru secvente lirice: reprosul
adresat de iubita(primele trei strofe),cugetarea iubitului(strofa a patra),chemarea la iubire initiata de
prezenta feminina (urmatoarele opt strofe),meditatia finala (ultimele doua strofe).
Textul poate fi structurat pe doua planuri; in continuarea lor este folosita lirica mastilor, eul liric
adoptand,pe rand,cele doua ipostaze,masculin si feminin. Fiecare dintre planuri contureaza o sfera
diferita :lumea lui,reprezentantul omului de geniu,al cunoasterii absolute,al sferelor inalte si universul
iubitei, cea care intruchipeaza umanul,terestrul,cunoasterea comuna. Incompatibilitatea celor doua
planuri este principala sursa a neimplinirii in iubire.
R
 


 enunta reprosul adresat de prezenta feminina iubitului ; el contine referiri la
sfera cunoasterii absolute,delimitand un plan indepartat aflat in adverbul "iar"("din nou"),defineste spatiul
infinit,abstract:"Iar te-ai cufundat in stele/Si in nori ,si-n ceruri nalte?" si contureaza nuanta de repros.
Planul iubitului este contemplativ ,ingloband cultura ("campiile asire"),geneza universului
("intunecarea mare"),creatia("piramidele-nvechite").Ratiunea sa abstracta, sugerata de verbele "a
cufunda","a gramadi(-n gandire)","a cata",nu poate fi inteleasa de omul comun; aceasta diferenta este

sesizata de iubita , care isi doresteca el sa recurga la sacrificiul de a-si parasi sfera si a se integra in
lumea terestra pentru a gasi implinirea : "Nu cata in departare/Fericirea ta ,iubite!".
RR 



este una detasata ,atitudine care deriva din intuirea din intuirea profundei
incompatibilitati dintre cele doua planuri.Iubita este numita,printr-un diminutiv "mititica";acesta sugereaza
apropierea dintre cei doi,completata si de adverbul cu valoare de simbol "dulce",care exteriorizeaza
aceasta apropiere prin intermediul gestului:"Dulce netezindu-mi parul".
Interjectia exclamativa "Ah!",completata de constatarea " ea spuse adevarul" accentueaza diferenta
dintre abstarct si concret,geniu si muritor,etern si perisabil. Ideea superioritatii geniului reiese si din ultimul
vers al secventei ,"Eu am ras ,n-am zis nimica ",cel care aduce o nota sagalnica,dar anunta ,in acelasi
timp,cugetarea din final.
RRR   

,adresata de prezenta feminina,contureaza un vis proiectat in mijlocul unei
naturi unice, specific eminesciene,care aminteste de peisajul paradisiac.
Cadrul romantic reprezinta o tentatie pentru cel invocat si se compune din urmatoarele
elemente:"codrul cu verdeata",izvoarele care" plang in vale"(personificare,imagine
auditiva),"stanca","prapastia mareata"(epitet),"ochi de padure"(metafora),"bolta cea senina"(epitet),
"trestia cea lina"(epitet),"foi de mure".
Iubita imagineaza un intreg ritual dupa care se va desfasura povestea de dragoste proiectata in
viitor.Izolarea lor va fi totala,vor trai doar unul pentru celalalt clipe de fericire ancorate in ternitate.Limbajul
devine si el familiar,predominand nota populara:"si mi-i spune atunci povesti [...]/Eu pe-un fir de romanita/
Voi cerca de ma iubesti". Ea se autoportretizeaza ,surprinzand si emotia specifica momentelor de iubire:
"Voi fi rosie ca marul/Mi-oi desface de-aur parul/Sa-ti astup cu dansul gura".Tentatiile apropierii dintre cei
doi culmineaza cu "o sarutare",oferita in taina,in singuratatea cadrului natural,protector.In decorul
romantic ,luminat doar de astrul protector al indragostitilor ,luna, iubitul si iubita aspira la eternizarea
acestui moment unic. Intoarcerea catre casa,"spre sat in vale",pecetluieste,prin sarutari " dulci ca florile
ascunse",unirea spirituala dintre ei.
R 

 


 prezinta cugetarile geniului,care,desi amagit de tendinta fericirii absolute
prin iubire ("inc-o gura"),realizeaza ca ea este doar o himera ("si dispare"),iar clipa magica a chemarii
este perisabila.Exclamatia "Ce frumoasa ,ce nebuna/E albastra-mi dulce floare!" exprima exuberanta
iubitei,dar si revenirea de la visul frumos conturat de imaginatie ,la realitatea cruda a incompatibilitatii
dintre cele doua lumi.Versul"Ca un stalp eu stam in luna" exprima singuratatea ,izolarea geniului,singurul
capabil sa uneasca ,prin purtarea ratiunii,planul cosmic si planul terestru ,fiind o axa intre cer si pamant.
Sentimentul iremediabil pierdut produce nefericire omului superior:"Si te-ai dus ,dulce minune /S-a
murit iubirea noastra".Repetitia exclamativa " Floare albastra ,floare albastra" denota intensitatea trairii
esecului ,generata de contrastul puternic dintre iluzie si realitate.
Ultimul vers a cunoscut doua variante :"Totul este trist in lume!" si " Totusi...este trist in lume!";
deoarece manuscrisul eminescian s-a pierdut,critica literara considera cea de-a doua versiune ca fiind
adecvata ,avand in vedere ca "Floare albastra" este o poezie de tinerete care ,in ansamblu , contine o
raza de speranta,in defavoarea pesimismului total, exprimat prin pronumele nehotarat cu valoare
substantivala "totul".
Tristetea deriva din insasi conditia geniului,care aspira la o iubire ideala,considerata o cale de
cunoastere.Prezenta feminina din lirica eminesciana nu intruchipeaza perfectiunea ,chiar daca este

numita "dulce minune",iar trairea momentului unic este echivalenta cu un miracol.Visul de iubire devine
iluzie din cauza incompatibilitatii dintre sferele celor doi indragostiti.
 








In ceea ce priveste stilul eminescian , se remarca perfectiunea formei care sustine structura
ideatica a poeziei .Lingvistul Iorgu Iordan remarca, in " Floare albastra","simbolismul fonetic" (capacitatea
sunetelor de a crea, in mintea cititorului, reprezentari inedite).
Diferenta dintre cele doua plannuri este redata,la nivel morfologic,prin timpurile verbale: monologul
iubitei este dominat de verbe la timpul prezent sau viitor , iar cugetarile geniului urmaresc axa temporala
trecut (iubirea pierduta).-prezent(destramarea iluziei , revenirea la realitate).
Din punct de vedere lexical,sunt imbinate forme populare ("mi-i spune","voi cerca", "mi-oi desface",
" nime-n lume n-a s-o stie")si termeni livresti( "campiile asire", " piramidele").
Cuvantul "dulce" , folosit de patru ori in text , ca adjectiv sau adverb , are valoare de simbol: "dulce
netezindu-mi parul", "dulci ca florile ascunse", " dulce floare ", " dulce minune",redand atat apropierea
gestuala , cat si unicitatea prezentei feminine a carei aparitie echivaleaza cu un miracol.
 

Ingemanarea dintre descrierea visului de iubire si cugetarea omului superior ,care se confrunta cu
imposibilitatea de a se implini sufleteste ,aspirand vesnic la iubire,confera poeziei "Floare albastra "
caracterul de sinteza a gandirii eminesciene , anuntand problematica poemului "Luceafarul".