Moldova State University

UNESCO Chair of South East European Studies

&
forum plural

PONTES
review
of south east
european studies
vol. 5

2009
This issue of Pontes. Review of South East European Studies is
supported financially by the SCOPES Program of the Swiss National
Science Foundation.

Editors (in alphabetical order):

Igor CAŞU
Andrei CUŞCO
Emil DRAGNEV
Petru NEGURĂ
Virgil PÂSLARIUC

Academic board (in alphabetical order):

Ioan CAPROŞU (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi)

Catherine DURANDIN (INALCO, Paris)
Charles KING (Georgetown University)
Irina LIVEZEANU (University of Pittsburgh)
Ioan-Aurel POP (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca)
Mark SANDLE (King’s University College, Edmonton, Canada)
Jutta SCHERRER (EHESS, Paris)
Lavinia STAN (Francis Xavier University, Canada)
Vladimir TISMĂNEANU (University of Maryland)

Graphic design: Ion Cernavcă

Address:
Moldova State University, UNESCO Chair of South East European
Studies, Chişinău, 60 Alexei Mateevici St., Republic of Moldova, MD-
2009, tel./fax: 00 373 22 577598. Email: pontesunesco@gmail.com
Forum PLURAL:
http://forumplural.blogspot.com/
forum.plural@gmail.com

Copyright©2009 UNESCO Chair of South East European Studies,

Moldova State University & forum plural
All rights reserved

ISSN 1812-333

2
 From the Editors

The 5th issue of Pontes. Review of South East European Studies is

published in a new and significantly changed format. The changes are
obvious from several points of view. First, starting with this volume,
our journal will add two more members (Andrei Cuşco and Petru
Negură) to its editorial board. Dr. Cuşco holds a Ph.D. in History from
the Central European University in Budapest (2008). His research
interests focus on Modern East European history. Dr. Negură holds a
Ph.D. degree in Sociology from the Ecole des Hautes Etudes en
Sciences Sociales in Paris (2007). He specializes in the sociology and
history of culture of Eastern Europe and the former Soviet space.
Second, the current issue also features a new, modern, graphic
design and format, which will hopefully correspond to a renewal of the
academic discourse of our journal and a broadening of its academic
profile. We will further support the publication of high-quality articles
and reviews, concerning topics that attracted little research interest.
Moreover, we will promote a critical approach towards historical
sources, fighting certain enduring and entrenched myths and stereo-
types which are directly connected to politically motivated historical
interpretations. We will also aim at initiating an academic “dialogue”
that would transcend the established disciplinary boundaries. This
dialogue could contribute, in the long term, to the creation of an open
space for critical debates, thus fostering a lively exchange of ideas and
the development of innovative approaches in the sphere of East- and
Southeast-European Studies. We will naturally pursue our traditional
focus on the regional dimension, but we will also attempt to go beyond
the limits of our particular geographical setting, taking into account the
European and global context.
We classified the articles in this volume according to chronological
principles and criteria. However, there are two exceptions to this gene-
ral rule, which we inserted in a separate rubric, due to the specificity of
their style and subject matter. We placed these articles after the main
corpus of “historically-oriented” contributions. In the future issues, we
will try to revert to our previously practiced thematic criteria in
selecting the materials for publication.
Our journal aims to be an academic forum and “meeting point” for
the new generation of scholars in the field of the social sciences and
humanities in the Republic of Moldova.

3
 Din partea editorilor

Numărul 5 al revistei Pontes. Review of South East European Studies

apare într-un format nou, din mai multe puncte de vedere. În primul
rînd, începînd cu acest volum, revista va avea încă doi editori, Andrei
Cuşco şi Petru Negură. Primul este doctor în istorie al Central
European University din Budapesta (2008), specialist în istoria
modernă a Europei de Est. Al doilea editor este doctor în sociologie la
École des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS) din Paris (2007),
specialist în sociologia şi istoria socială a culturii în Europa de Est şi
spaţiul ex-sovietic.
În al doilea rînd, volumul de faţă apare într-un design nou,
modern, care sperăm să fie pe măsura discursului academic reînnoit şi
al extinderii profilului academic al revistei noastre. Vom susţine în
continuare publicarea unor studii şi recenzii care se referă la teme mai
puţin sau deloc cercetate şi care, mai ales, promovează o abordare
critică a surselor, îndreptată împotriva unor mituri şi stereotipuri
vetuste şi tributare unei lecturi angajate politic. De asemenea, ne
propunem să iniţiem un dialog academic care ar transcende limitele
disciplinare consacrate şi ar putea contribui, în timp, la crearea unui
spaţiu pentru dezbateri, schimb de idei şi dezvoltarea unor abordări
inovatoare în sfera studiilor est- şi sud-est europene. Vom continua,
fireşte, să promovăm studii axate pe dimensiunea regională; totodată,
vom încerca să depăşim limitele acestui spaţiu geografic, înscriindu-l
într-un context european şi global.
Am organizat materialele din acest volum pornind de la principiul
cronologic. Există două excepţii în acest sens, pe care le-am inserat într-
o rubrică aparte, dat fiind registrul specific al acestor contribuţii, diferit
de cel istoric, care caracterizează corpus-ul central al volumului. În
numerele viitoare vom încerca să revenim la criteriul tematic de
selectare a materialelor, aşa cum am practicat anterior.
Revista Pontes se doreşte a fi o platformă a noii generaţii de
cercetători în domeniul ştiinţelor sociale şi umane din Republica
Moldova.

4
 CONTENTS / CUPRINS

Articles / Articole

Virgil PÂSLARIUC, „Să fie cercetate şi certate pentru aceste 8

fapte”. Păcat şi Stat la începutul stăpînirii ruseşti în Basarabia.
Studiu de analiză micro-istorică

Victor TAKI, Spying for Empire: I. P. Liprandi in the Romanian 37

Principalities in the 1820s and 1830s

Andrei CUŞCO, The Russian-Romanian 1878 Controversy: 51

Between Realpolitik and National Dignity

Andrei PROHIN, Boierimea română în viziunea lui N. Iorga 103

Lilia CRUDU, Implicarea elitelor intelectuale în mişcarea 113

naţională din Basarabia, înainte şi după 1918

Daniel - Valeriu BOBOC, Ritualurile puteriii. Vizita regelui 122

Ferdinand I în Bucovina şi Basarabia din mai 1920

Руслан РАХИМОВ, Интеграция кочевников в 132

социалистическую систему (на примере Кыргызстана -
1917-1950 гг.)

Petru NEGURĂ, Les « idéologies bessarabiennes ». Les 149

écrivains bessarabiens des années 1930, entre régionalisme
culturel et quête d’identité nationale

Diana DUMITRU, Imaginea basarabenilor în viziunea 176

administraţiei civilo-militare româneşti (anul 1941)

Igor CAŞU, Opinia publică în RSSM în contextul destalinizării 193

şi revoluţiei maghiare (1956)

Miscellanea

Martin HAUSER, Globalisation, identité culturelle et dialogue 234

entre les cultures – la contribution des Chaires UNESCO

5
Sylvie HAUSER-BOREL, Marie de Magdala entre Orient et 243
Occident -Une diversité d’approches de la féminité dès les
premiers siècles

Reviews / Recenzii

Stefan Ihrig, Vasile Dumbravă, Dietmar Müller, Igor Şarov (ed.), 288
Istoria între ştiinţă şi şcoală – perioada interbelică în Basarabia. Studii,
materiale, surse şi sugestii, Chişinău, Editura Cartdidact, 2008.
(Sergiu MUSTEAŢĂ)

Stefan Ihrig, Wer sind die Moldawier? Rumänismus versus 296

Moldowanismus in Historiographie und Schulbüchern der Republik
Moldova, 1991-2006, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2008. (Sergiu
MUSTEAŢĂ)

Florin Curta, (Ed.), The Other Europe in the Middle Ages. Avars, 300
Bulgars, Khazars, and Cumans, Florin Curta, General Editor, East
Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450-1450,
volume 2, Leiden/Boston: BRILL, 2008. (Sergiu MUSTEAŢĂ)

Valentin Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din 307

Basarabia (1812-1828), vol. I, 218 p., vol. II, 404 p., Chişinău, CEP
USM, 2007. (Virgil PÂSLARIUC)

Григоре Еремей, Невидимое лицо власти. Кишинэу, «Литера», 314

2005. (Lilia CRUDU)

И.И.Бодюл, Дорогой жизни. Время, события, раздумья. 321

Воспоминания. Книга вторая, Кишинев, Издательство
«Кушнир и К», 2001. (Lilia CRUDU)

Рабочий в XX веке. Российский опыт, Москва, КомКнига, 2005 326

(Victor PUŞCAŞ).

Таисия Осипова, Российское крестьянство в революции и 330

гражданской войне, М., Стрелец, 2001, 400 с. (Oleg URSAN)

И. Левит, Год судьбоносный: от провозглашения молдавской 338

республики до ликвидации автономии Бессарабии (ноябрь 1917 г. –
ноябрь 1918 г.), Кишинев, 2000. (Ivan DUMINICA)

6
ARTICLES / ARTICOLE

7
 „Să fie cercetate şi certate pentru aceste fapte”.
Păcat şi Stat la începutul stăpînirii ruseşti în Basarabia.
Studiu de analiză micro-istorică

Virgil PÂSLARIUC

„Fiindcă am luat înştiinţare că o călugăriţă din schitul

Curăturile ar fi făcut un copil cu un nepot al nacealniţii de acolo
şi l-au dat la mînă cuiva la satul Climăuţi, ţin. Soroca. Drept aceia
Dicasteria să poruncească blagocinului (protopopului, n. n.) ca să
cerceteze această pricină şi văzîndu-să adevărat, să triimată pe
acé călugăriţă, cum şi pe nacealniţă la Dicasterie ca să fie
cercetate şi certate pentru aceste fapte 1 ”. Scrisoarea era semnată
de Mitropolitul, Exarh şi Cavaler Gavriil Bănulescu-Bodoni, la
1813, septembrie 13 şi era adresată blagocinului schiturilor din
ţinutul Soroca, Onisifor, egumenul mănăstirii din Cosăuţi. Astfel
începe istoria unei călugăriţe căzute, certate, iertate şi finalmente
uitate… într-unul din dosarele păstrate la Arhiva Naţională din
Republica Moldova.
Obiectul cercetării noastre îl constituie informaţiile cuprinse
în acel dosar păstrat în Fondul Dicasteriei Chişinăului 2 . Este
judecarea unui caz de „relaţii extraconjugale” ce a avut loc la
schitul Curătura, ţinutul Soroca. Ceea ce ne-a atras atenţia nu a
fost atît cazul Căderii în sine – picanterii de genul acesta se mai
găsesc în istoria vieţii monahale basarabene (ca şi a celei din
lumea întreagă) – ci modul în care a fost receptată de actorii
sociali ai timpului, cum a fost definit de către autorităţi spaţiul
Păcatului, pendulînd între un delict moral şi unul penal. Un alt
punct de atracţie l-a constituit momentul efectuării judecăţii, la

1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), f. 205, inv. 1, d. 90, f. 2-3. Ucaz
semnat în 19 septembrie 1813 sub nr. 1440.
2 ANRM, f. 205, inv. 1, d. 90. El cuprinde 58 de file legate într-un dosar intitulat, în

rusă: „Dosar despre aplicarea canonului (epitimiei) călugăriţei Persida de la schitul

Călătura (sic!), ţinutul Soroca pentru concubinaj cu lucrătorul aceluiaşi schit Ioan”.
Primul act din dosar este din 13 septembrie 1813 şi ultimul din 28 iulie 1818. Toate
actele, în afară de primul, semnat de mitropolitul Gavriil Bănulescu, au fost
redactate în limba rusă.

8
începuturile stăpînirii ruseşti în spaţiul nostru, fapt care ne-a
permis să observăm diferite niveluri de abordare ale unor
probleme, legate de viaţa socială. În acest articol am încercat să
reliefăm totodată discursul noii Puteri în procesul „etatizării”
societăţii basarabene de la începutul secolului al XIX-lea. Pentru
un asemenea gen de investigaţie, am folosit metoda micro-
istorică, care a dat rezultate notorii în analiza documentelor de
acest gen 3 .
Microistoria se naşte în cercurile istoricilor italieni 4 ca reacţie
faţă de „marile naraţiuni” istoriografice (grand narratives), care
folosesc categorii temporale extrem de largi (antichitate, ev
mediu, modernitate, contemporaneitate). O altă dimensiune
discutabilă a abordărilor tradiţionale era şi utilizarea unor
categorii sociale cuprinzătoare (stat, piaţă, dezvoltare economică
etc.), considerate a fi incapabile să ţină cont de permanenţele şi
mecanismele istorice concrete. S-a observat că istoria socială
„dominantă”, care grupează şi analizează datele prin interme-
diul acestor categorii largi şi adesea „vagi”, scapă din vedere
elemente importante ce ţin de acţiunile indivizilor, experienţa lor
socială, precum şi formarea identităţii grupurilor 5 . Adepţii

3 Ne referim în primul rînd la cîteva cărţi de succes, care au pornit de la analiza

informaţiilor cuprinse în dosarele inchizitoriale, cf. Emmanuel Le Roy Ladurie,
Montaillou sat occitan (1294 -1324), 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1992; Carlo
Ginzburg, Brînza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI- lea, traducere de
Claudia Dumitriu, Bucureşti, Editura Nemira, 1997; D. Sabean, Kinship in
Neckarhausen, Cambridge, 1998.
4 Printre teoreticienii microistoriei se numără istorici de referinţă cum ar fi Carlo

Ginzburg, Carlo Levi, E. Grendi, Simona Cerutti ş.a. Printre lucrările programatice,
cf. Carlo Ginzburg, Microstoria: due o tre cose che so di lei, în „Quaderni Storici”, nr. 86,
1994, p. 510-539, Idem, C. Poni, Il nome e il come: scambio ineguale e mercato
storiografico, în op. cit, nr. 40, 1979, p. 181-190; E. Grendi, Micro-analisi e storia sociale,
în op. cit., nr. 35, 1977, p. 506-520; G. Levi, On Microhistory, în vol. New Perspectives
on Historical Writing, ed. by Peter Burke, Oxford, 1991, p. 93-113; Jaques Revel,
Micro-analyse et construction du social, în vol. Jeux d’échelles. La micro-analyse à
l’expérience. Textes rassemblés et présentés par Jacques Revel, Paris, 196, p. 15-36.
Există şi versiune italiană, cf. Giochi di scala. La microstoria alla prova dell’esperienza, a
cura di Jaques Revel, Viella, Roma, 2006, p. 19-44 şi o traducere rusă, cf. Jacques
Revel, Mikroanaliz i konstruirovanie sotsial’nogo, în vol. Sovremennye metody
prepodavaniia noveishei istorii, Moskva, 1996, p. 236-261.
5 E. Grendi, op.cit., p. 508-510.

9
microistoriei consideră drept inovatoare şi productive analizele
îndreptate spre reconstituirea unităţilor sociale mici- Studierea
lor detaliată ar face posibilă, conform opiniei lor, înţelegerea
logicii proceselor sociale în general. Ca metodă, reducerea scării,
concentrarea atentă pe document, acea privire „la firul ierbii”
(J. Revel), este considerată cheia pentru stabilirea „ierarhiei
relevanţelor”. Această metodă este diferită şi chiar opusă celei
tradiţionale, de factură „macroistorică”. Pe de altă parte, adepţii
metodei microistorice nu consideră că menirea lor este aceea de a
cerceta lucrurile „mărunte” şi „insignifiante”, care au scăpat din
vizorul investigaţiilor „fundamentale”. Prin urmare, scopul
microistoriei nu este completarea lacunelor „naraţiunilor mari”,
ci încercarea de a oferi o altă imagine, mult mai adecvată, a
aceloraşi realităţi. Mai mult chiar, mărirea sau reducerea „scării”
(„jeux d’échelles”) înseamnă nu doar redimensionarea obiectu-
lui, dar şi transformarea, adesea substanţială, a imaginii sale, de
care depind chiar rezultatele cercetării şi cunoaşterii obiectului
studiat 6 .
În lucrările criticilor, adesea se vorbeşte despre relevanţa
dubioasă a documentelor, selectate „la întîmplare” de către
microistorici 7 . Teoreticienii genului resping însă ideea de repre-
zentativitate a documentului. Astfel, un document mai puţin
obişnuit poate fi mult mai relevant decît mii de documente
stereotipizate 8 . Nu putem reduce importanţa metodei la triviala
opinie conform căreia scopul microistoriei este de a reconstrui
biografiile oamenilor „de jos”, ale celor umili, chiar dacă micro-
istoria apare în cercurile de stînga, dezamăgite de criza marilor
„paradigme” ale secolului al XX-lea, inclusiv a marxismului 9 .

6 “Dacă este să utilizăm un alt sistem de referinţă, folosind analogii din cartografie,
mărirea sau micşorarea scării nu ne dă o realitate care să rămînă aceeaşi, ci prin
alegerea pe care o efectuăm schimbăm radical conţinutul reprezentării. Adăugăm
totodată că scara micşorată (micro) nu oferă nişte avantaje particulare. Ceea ce
contează este principiul varierii, indiferent ce fel de scară alegem”, Idem, Micronalisi
e construzione del sociale, în Giochi di scala, p. 24.
7 Pentru criticile aduse metodei, cf. Elizabeth A. Clark, History, Theory, Text.

Historians and the Linguistic Turn, Harvard University Press, 2004, p. 78-79.
8 C. Ginzburg, C. Poni, La micro-histoire, în „Le débat”, nr. 17, 1981, p. 133-136.
9 G. Levi, op. cit, p. 94.

10
Atenţia este îndreptată nu spre indivizi izolaţi, ci spre relaţiile
sociale, spre acele raporturi, în cadrul cărora membrii societăţii
îşi construiesc „strategiile”. Grupurile sociale şi instituţiile nu
există „în sine” şi nu pot fi detaşate de indivizi, ca nişte structuri
„obiective”. Ele sînt nişte construcţii sociale, în cadrul cărora nu
doar marile personalităţi, dar şi „oamenii mici” participă la con-
struirea grupurilor respective prin intermediul „conflictelor şi
negocierilor”, aplicînd diverse strategii determinate de norme
sociale mai mult sau mai puţin definite şi (pre)stabilite. De aceea,
scopul (micro)istoricilor constă tocmai în reconstruirea acestor
„constelaţii sociale” sau legături adesea difuze şi greu detecta-
bile 10 .

Mănăstirea Bunăvestirii din Curătura sau Curături 11 se afla în

ţinutul Orhei (între Vadul Raşcov şi Saharna), la 117 km de
oraşul de reşedinţă, pe o stîncă deasupra Nistrului. Aşezămîntul
a fost înfiinţat la 1771 de către ieromonahul Gudiil, stareţul de la
Poiana, împreună cu călugărul Rafail. Schitul avea doar o mică
bisericuţă din lemn, cu hramul Bunăvestirii, şi o clopotniţă adiţio-
nată cu patru clopote nu prea mari. Chiliile erau sărăcăcioase,
din lemn şi acoperite cu stuf. În mănăstire se aflau aproximativ
30-33 maici, chiar şi în cele mai „bune” timpuri ale sale. Din
momentul înfiinţării lăcaşul se afla pe moşia boierului Petrachi
Catargi, care iniţial era destul de îngăduitor cu obştea şi nu
percepea taxă pentru folosirea pămîntului, dar ulterior a obligat
măicuţele la plată 12 . Cazuri de acest gen erau frecvente în
Basarabia secolului al XIX-lea, din moment ce valoarea pămîn-
tului a crescut brusc, ca urmare a stabilizării politice şi securizării
regiunii, intrate în componenţa Imperiului Rus. În secolul al
XVIII-lea, cînd ţinutul era în permanenţă supus invaziilor, aici au
fost înfiinţate mai multe schituri, beneficiind de multitudinea de

10 Ibidem.
11 Cf. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale
din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 231. În textul dosarului se scrie invariabil Calatura.,
probabil, din cauza deficienţelor de înţelegere a noii limbi de către autorităţile
eparhiale.
12 Kishiniovskie Eparkhial’nye Vedomosti, nr. 2, 1879, p. 538.

11
pămînturi în părăsire. Ele activau în condiţii extreme, neavînd
posibilităţi de dezvoltare. Situaţia lor incertă a condus rapid fie
la destrămarea obştilor, fie la sărăcie materială. Din acest motiv,
schiturile au început să fie desfiinţate de autorităţile ruseşti,
începînd cu Bodoni 13 . Mănăstirea Curătura va avea aceeaşi
soartă peste 15 ani de la istoria pe care o descriem. Sărăcia
materială şi extremitatea condiţiilor de trai şi-au lăsat amprenta
asupra mănăstirilor basarabene, lipsa de fonduri fiind cauza
principală a mizeriei în care se aflau membrii clerului monastic.
După scrisoarea mitropolitului, în data de 8 octombrie 1813
(nr.1628), vine şi raportul egumenului Onisifor: „În conformitate
cu ordinul Majestăţii Sale Imperiale din Dicasteria Duhovni-
cească Exarhicească din Chişinău din 19 septembrie 1813, sub nr.
1440, prin care mi s-a poruncit să mă deplasez la schitul
Curătura, pentru a întreprinde o cercetare despre o călugăriţă
care a născut în nelegiuire i proci. Sus-numitei Dicasterii am
onoarea să-i raportez că, într-adevăr, o călugăriţă pe nume
Persida, a născut un prunc prin desfrîu (bludno prizhila
mladentsa), cu nepotul stareţei Tavifta, Ioan, care trăia atunci la
schit şi care de atunci a fugit de la mănăstire şi unde se află
acum, nu se ştie. Acel prunc a fost născut nu la schit (f. 4 r.), ci în
satul Isacova, la o distanţă de 30 de verste, în luna februarie a
anului 1813. La scurt timp după naştere, copilul a fost dat de
către Persida unei alte persoane în satul Climăuţi, unde în luna
iunie a şi murit". Raportul se încheie cu fraza: „Pe fosta stareţă
Tavifta şi călugăriţa Persida vi le trimit sub escortă, 8 oct. 1813.
Blagocinul, igumen de Cosăuţi, Onisifor” 14 .
Blagocinul îşi îndeplineşte misiunea şi le trimite pe călugă-
riţe sub escortă la Chişinău, aşa cum i-au cerut-o instrucţiunile

13 De altfel, autorităţile ruse – cele ţariste şi, evident, cele sovietice - nu au deschis
nici o mănăstire în timpul stăpînirii lor. Singura excepţie a fost cea de la Chiţcani
(Noul Neamţ), dar şi aceasta a fost deschisă de călugării veniţi din Moldova
carpatină, ca rezultat al secularizărilor operate de Al. I. Cuza şi, foarte important, pe
pămînturile stavropighiei nemţene în Basarabia, cf. Visarion Puiu, Mănăstirile din
Basarabia, Chişinău, 1919; Ştefan Berechet, Mănăstirile, în vol. Basarabia, sub îngrijirea
lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926.
14 ANRM, f. 205, d. 90, f. 6.

12
venite din Dicasterie, dar rolul său în această istorie, cum vom
vedea mai jos, nu se termină aici.
În organizarea administrativ-canonică a Imperiului rus un
loc important l-a avut instituţia Consistoriului (Dicasteria). La
1744, în locul Departamentelor arhiereşti, s-a decis fondarea
Consistoriilor duhovniceşti, care reprezentau, de fapt, cancelarii
ale episcopului. Definiţia extrasă din legislaţia rusă sună în felul
următor: „Consistoriul duhovnicesc este un departament, prin
intermediul căruia, cu nemijlocita participare a episcopului, se
efectuează judecata ecleziastică în unitatea administrativă locală
a Bisericii Ortodoxe Ruse, numită eparhie” 15 . În Consistoriu
putea să intre doar clerul monahal. Mai tîrziu au primit acces şi
clericii de mir. Aceste instituţii se aflau sub nemijlocita condu-
cere a Sinodului, iar conducătorii eparhiilor erau numiţi, de
asemenea, la Sankt Petersburg. În structura eparhială intrau
vicarii, locţiitorii nemijlociţi ai arhiereilor, protopopii (blagoci-
nii), reprezentînd autoritatea eparhială în teritoriu, consiliile
eparhiale şi deputaţii. Aceştia din urmă erau reprezentanţii
clerului, numiţi pentru cercetarea unor cazuri judecate de
Consistoriu, membri ai unor consilii eparhiale sau reprezentanţi
din partea Bisericii în chestiunile legate de fondul funciar
ecleziastic. Pe lîngă episcop exista şi o unitate administrativ-
economică – casa eparhială, care avea statut de mănăstire. De la
sfîrşitul secolului XVIII apar şi blagocinii pentru mănăstiri, aleşi
dintre cei mai respectaţi egumeni. La 1766 Sinodul obţine
revizuirea pedepselor administrative: se interzic pedepsele
corporale pentru cler, atît pentru cel regular 16 , cît şi pentru cel
parohial.
Următoarele file ale dosarului sînt dedicate interogatoriului
celor două călugăriţe. Documentul cu numărul 1669 este semnat
la 13 octombrie 1813 17 . Mărturiile sînt precedate de nişte date
biografice, care ni se par extrem de importante în schiţarea
portretelor ambelor protagoniste ale „scandelei”. Tavifta avea la

15 Cf. Rusak, Istoria Rossiiskoi tserkvi, Moskva, 2003, p. 11.

16 Termen specializat care se referă la clerul monahal.
17 Ibidem, f. 7-8

13
acel moment în jur de 60 de ani şi era analfabetă. Părinţii ei se
numeau Andrei şi Eudochia Sikorsky, din satul Kamennaya
(probabil Camenca) 18 , gubernia Podolia şi erau şleahtici. Faptul
că o neştiutoare de carte putea să ajungă în fruntea unei
comunităţi monastice a acelei epoci nu pare a fi un lucru ieşit din
comun, deoarece avansarea în această funcţie cerea, înainte de
toate, calităţi pragmatice: spirit organizatoric şi experienţă. Mai
degrabă ar fi excepţional faptul că descendenta unei familii
nobiliare polone, fie şi modeste, nu a avut parte de o educaţie, fie
şi elementară. Tavifta a fost botezată la naştere în rit ortodox,
numele ei laic era Tatiana 19 . Ancheta încearcă să stabilească cu
multă acribie cele mai amănunţite detalii despre viaţa Taviftei
din tinereţe: dacă a fost botezată şi în ce rit, numele preotului
care a botezat-o etc.
Raportul arată că la momentul anchetei, adică la 1813,
Tavifta avea aproximativ 60 de ani (prin urmare, s-ar fi născut pe
la 1753). Cînd avea 20 de ani, părinţii ei au decedat. Nu se
menţionează cauza, dar înţelegem că dispariţia lor a fost una
simultană. Viitoarea stareţă a împlinit vîrsta de 20 de ani în anii
1773-1774, adică exact în perioada războiului ruso-turc, care a
avut urmări dezastruoase pentru regiunea dintre Nistru şi Bug 20 .
După acel dramatic eveniment din viaţa sa, Tatiana, împreună cu
rudele sale, a trecut Nistrul. În general, mai multe izvoare
păstrate la Arhiva Naţională 21 atestă o migraţie în masă a polo-
nezilor din Podolia în interfluviul pruto-nistrean, aflat pe atunci
sub suzeranitate otomană. Dacă ar fi să ne conducem după
„marile naraţiuni” despre caracterul progresist al Imperiului Rus

18 Harta Statului Major Rus nu dă pentru gubernia Podolia un sat cu acest nume.

După toate probabilităţile este localitatea Camenca de peste Nistru, nu departe de

locul mănăstirii Curătura.
19 Ibidem, f. 5r.
20 A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrîurirea lor asupra Ţărilor

Române, Bucureşti, 1997; Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice

internaţionale, Iaşi, 1986; Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. I (secolele al XVIII-
lea şi al XIX.-lea), Bucureşti, 2001.
21 Fondul 88 care păstrează arhiva Adunării Nobililor basarabeni, conţine mai

multe dosare despre şleahticii poloni din Podolia, trecuţi în partea dreaptă a
Nistrului şi care cereau recunoaşterea drepturilor nobiliare.

14
şi atracţia exercitată asupra populaţiilor creştine supuse de oto-
mani, construite cu grijă în secolul al XIX-lea, fuga intempestivă
a şleahtei ortodoxe din faţa eliberatorilor ruşi ni se pare cu totul
stranie şi lipsită de logică.
Tatiana şi rudele sale s-au aşezat la cîţiva kilometri de
locurile lor de obîrşie, la Curătura. Pe atunci, stareţă la schit era
Ermiona, care a primit-o drept soră de ascultare. Peste cîteva luni
fondatorul schitului, Ghideon, a uns-o în monahism. Acest fapt a
atras, în special, atenţia anchetatorilor, deoarece, în conformitate
cu legislaţia rusă, între momentul intrării la mănăstire ca ascul-
tătoare (posluşniţă) şi cel al călugăririi trebuia să treacă un timp
apreciabil, pentru a testa adevăratele intenţii ale candidatului.
Ancheta subliniază faptul că de atunci Tavifta a avut un
comportament onorabil, fiind aleasă în funcţia de stareţă de trei
ori. Recent a fost destituită din funcţie, la o lună de la intero-
gatoriu, în septembrie 1813, dar nu din cauza nepotului său, ci
din cauza altui scandal, ce a avut loc acolo în vara aceluiaşi an 22 .
Din mărturiile depuse de Tavifta, aflăm că, la puţin timp
după alegerea sa în a treia stăreţie (de obicei, alegerile se făceau
înaintea sărbătorilor de iarnă), călugăriţa Persida a dispărut fără
urmă de la schit. Peste patru luni, însă, ea s-a întors la mănăstire
şi, la întrebările stareţei şi ale soborului, a răspuns că a făcut un
copil din flori cu nepotul stareţei, Ioan. Acesta din urmă a fost
luat la schit în calitate de lucrător de către mătuşa sa, încă din
prima stăreţie, dar a fost lăsat şi de alte stareţe ce i-au urmat.
Persida a mărturisit soborului că Ioan ar fi violat-o, iar copilul,
după naştere, a fost dat spre educaţie unui om, la care a şi murit
în scurt timp. Tavifta imediat a raportat despre toate aceste
lucruri blagocinului egumen Onisifor, care i-a stabilit Persidei o
penitenţă canonică. Întrebată fiind despre Ioan, fosta stareţă a

22 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 88, f. 23. Este vorba despre adulterul în care a fost
implicat preotul schitului, Ioan Şumleanschi, cu călugăriţa Ivanfia, în rezultatul
căruia aceasta, de asemenea, a rămas gravidă. Ambii, atît Ivanfia, cît şi Ioan, au
fost caterisiţi. Ceva era „putred” la Curătura în al treisprezecelea an al secolului
al XIX-lea.

15
răspuns că, de cînd, a fugit de la schit, cu un an în urmă, nu se
mai ştie nimic despre el 23 .
Mărturiile Persidei le putem găsi în textul sentinţei tribuna-
lului, care a cuprins toate etapele de desfăşurare a anchetei 24 . La
momentul interogatoriului, Persida avea 20 de ani, ştia să
citească în rusă („po-rossiiski”), datorită faptului că a crescut de
mică la o mănăstire unde majoritatea călugăriţelor erau de
origine slavă. S-a născut cu handicap fizic („rodilas’ kalikoju”),
lipsindu-i mînă stîngă pînă la cot. Părinţii ei au fost de condiţie
socială umilă, locuitori ai guberniei Podolia 25 .
La naştere a fost botezată cu numele Daria şi „unsă cu mir”
de un preot ortodox. După moartea tatălui ei, mama a luat-o în
Moldova şi împreună au devenit surori de ascultare la mănăsti-
rea Curătura. După moartea mamei sale, Daria a mai fost cîţiva
ani „posluşniţă”, după care, în timpul primei stăreţii a Taviftei,
solicită călugărirea, fiind tunsă de către ieroschimonahul de la
Japca, Ghervasie 26 şi primind numele de Persida 27 . Raportul
menţionează că de la momentul intrării în monahism s-ar fi scurs
11 ani şi, în acel răstimp, Persida a dus o viaţă castă şi „fără
cusur”. Astfel, din datele pe care le avem, înţelegem că Persida la
momentul călugăririi nu avea mai mult de 9 ani. Nu întîmplător
acest detaliu este subliniat în raport, deoarece, conform
canoanelor bisericii ruse, era interzisă călugărirea sub 50 de ani
pentru femei. De aceea autorităţile eparhiale, şi mai ales Gavriil
Bănulescu, încercau să reglementeze, adică să limiteze, accesul în
cinul monahal.

23 Ibidem, f. 4-5.
24 Ibidem, f. 17.
25 Menţionăm acest amănunt: deja se sublinia faptul că erau din gubernia Podolia,

adică deja după înglobarea regiunii din Nistru şi Bug la Rusia după tratatul de la
Iaşi.
26 La acea vreme, stareţ în schitul Japca, după toate probabilităţile era ieromonahul

Theodosie, cf. G. Bezviconi, Mănăstirea Japca, Bucureşti, 1942, p. 10.

27 Creştină romană, amintită de apostolul Pavel în epistola către Romani, 16,12:

„Îmbrăţişaţi pe Trifena şi pe Trifosa, care s-au ostenit în Domnul. Îmbrăţişaţi pe

iubita Persida, care mult s-a ostenit în Domnul.”

16
 În continuare raportul analizează cauzele „căderii”. În luna
mai 1812 28 , fosta stareţă Luchia îi porunceşte Persidei să se mute
în chiliile din vie, aflate în afara aşezămîntului monahal. Iniţial
ea trăia împreună cu sora Irina, dar, după decesul acesteia, a fost
lăsată singură. Combinaţia irezistibilă a tinereţii, primăverii şi
singurătăţii a dus la scăderea imunităţii faţă de ispită şi, implicit,
la declanşarea dramei personale, care i-a marcat viaţa.
Din spusele Persidei, nepotul stareţei Tavifta, Ioan, s-a folosit
de singurătatea tinerei călugăriţe şi „a pătruns noaptea în chilia
ei, unde a violat-o şi a lăsat-o însărcinată”. Despre această
întîmplare nici stareţa şi nici alte călugăriţe nu ştiau nimic. Însă
în luna februarie 1813 Persida a simţit că este timpul să nască şi
că acest „eveniment” nu va mai putea fi ascuns. De aceea, fără
ştirea stareţei şi a călugăriţelor, ea părăseşte schitul şi vine în
satul Isacova, de lîngă Orhei, unde naşte o fetiţă, în casa unui
localnic pe nume Ştefan. Raportul precizează că ea nu şi-a
dezvăluit identitatea monahală. Copilul născut a fost botezat cu
numele de Aniţa de către preotul din sat, Vasile. După Paşti,
Tavifta a dat acel copil spre educare lui Ioan, unui locuitor al
satului Climăuţi, ţinutul Soroca, la care pruncul în scurt timp a
murit. Persida s-a întors la schit, unde a anunţat stareţa şi
soborul de călugăriţe despre faptul că a fost lăsată gravidă de
către Ioan, precum şi despre faptul că a născut un prunc. Imediat
după aceasta Tavifta îl anunţă pe blagocinul egumen Onisifor,
care i-a aplicat Persidei următorul canon 29 : frecventarea zilnică a
slujbelor din biserică, să îndeplinească cu stricteţe toate „poslu-
şaniile”, iar în timpul liber să citească din Vieţile Sfinţilor şi
Psaltirea, însoţite de mătănii. Se menţiona că Persida îndeplinea
canonul cu cea mai mare rîvnă şi promitea ca pe viitor să ducă o

28 Moment crucial în soarta Basarabiei, cînd la Bucureşti se semna tratatul ruso-turc

care ceda provincia de răsărit a principatului moldav Imperiului rus.
29 În conformitate cu legile canonice, canonul („epitimia”) nu este o pedeapsă,

nu-l anatemizează, nu-i anulează statutul de membru al Bisericii, ci este doar o

„medicaţie spirituală”. Există o deosebire dintre tradiţia referitoare la canon
(„epitemie”) în Biserica ortodoxă şi cea romano-catolică, în aceasta din urmă
penitenţa este tocmai pedeapsa pentru anumite păcate. Canonul se impune de
către duhovnic şi se deosebeşte de sentinţa judecăţii laice.

17
viaţă cinstită, în conformitate cu cinul călugăresc. Amintitul
muncitor Ioan, după ce a săvîrşit fapta, a fugit şi unde se află nu
se ştie” 30 .
Ştirea că egumenul Onisifor, de fapt, era la curent cu isprava
Persidei de mai multă vreme, ba, mai mult, că i-a aplicat şi
canon, i-a „intrigat” pe membrii tribunalului ecleziastic. Astfel
putem înţelege că informaţia despre cazul de la Curătura a ajuns
la Dicasterie nu de la protopop, aşa cum prevedea regulamentul,
ci de la alte surse de informare. De aceea, în ziua de 30
noiembrie, din numele Majestăţii Sale Imperiale blagocinului de
Soroca i-a fost transmis un ucaz, în care i se cerea să explice în ce
calitate i-a aplicat Persidei canonul: în cea de duhovnic ori în cea
de „nacealnic”? Întrebarea nu a fost întîmplătoare şi hazardată,
deoarece, în conformitate cu legislaţia ecleziastică rusească, doar
duhovnicul avea dreptul să aplice canon de iertare. În plus, i se
cereau explicaţii în legătură cu faptul că în formularul mănăstirii
din anul 1813, pe care l-a contrasemnat şi Onisifor, nu se afla
trecută şi Persida. De asemenea, Dicasteria se interesa ce fel de
comportament a avut eroina noastră înainte de căderea în Păcat.
Onisifor răspundea printr-un raport în care se spunea că
Persida nu a fost indicată în formular, fiindcă nu i-a fost arătată
în timpul întocmirii listelor. Mai tîrziu, însă, stareţa Tavifta l-ar fi
anunţat despre cazul Persidei, spunîndu-i că aceasta ar fi fugit de
la mănăstire în ţinutul Orhei pentru naşterea unui prunc. „Dar
eu, continuă Onisifor, nevrînd să deranjez cinstita Dicasterie cu
fapta ei mîrşavă („za gnusnyi eja Persidy postupok”), i-am stabilit
drept pedeapsă canon („posluşanie”) la bucătărie pe timp de un
an, ca să se smerească şi, cînd va avea timp liber, să meargă la
biserică, dar citirea Sfintelor Cărţi şi Psaltirii şi mătănii nu i-am
prescris, deoarece îi sînt Persidei doar nacealnic, nu şi
duhovnic”. Blagocinul încheie raportul cu o confesiune-plîngere:
„Şi recunosc cinstitei Dicasterii că mie îmi este adesea greu cu
maicile de la Curătura. Acest fapt vi-l raportez în data de 18

30 ANRM, F. 205, d. 90, f. 17-18v.

18
decembrie 1813” 31 . Într-adevăr, două mămici tinere în acelaşi
schit, într-un singur an!
În 13 februarie 1814 de la Dicasterie vine o nouă indicaţie în
care i se aminteşte că nu a răspuns la întrebarea cu privire la
comportamentul Persidei înainte de căderea sa. I se reiterează
cererea, cu porunca expresă să meargă cît mai curînd la Curătură
şi să facă cercetări în această privinţă 32 .
La aceasta, blagocinul răspunde printr-un raport semnat în
22 februarie 1814, în care informează Dicasteria, că făcînd o
vizită la schitul Curătura în luna ianuarie, a chestionat-o atît pe
stareţă, cît şi pe călugăriţele bătrîne, cunoscute prin virtuţile lor,
care toate într-un glas au declarat că Persida înainte de căderea
în Păcat a fost un model pentru alte călugăriţe prin viaţa ei plină
de supunere şi smerenie, dar „de Vechiul Ispititor nu a putut
fugi şi s-a umplut de ruşine şi hulă, dar acum (în timpul
penitenţei, n. n.) cu răbdare şi smerenie trece posluşania la
bucătărie” 33 .
Textul central al întregului dosar îl constituie Raportul final
şi Sentinţa propusă de tribunalul ecleziastic în cazul figuranţilor
acestui incident. El a fost redactat la 10 august 1814 şi semnat de
către arhimandritul Chiril, protoiereul Gheorghie Batcu, Alexei
Gubskii şi iereul Ilie Guriţîn. Documentul este de o maximă
importanţă, deoarece prezintă punctul de vedere oficial al Puterii
în acest caz şi constituie punctul final al anchetei 34 .
De la bun început instanţa stabileşte faptul, că demararea
anchetei a fost o „autosesizare” a autorităţilor eparhiale, fiind
vorba chiar de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni care a
„aflat” din surse nedezvăluite despre faptul că la mănăstirea
Curătura una din călugăriţe (de fapt, alta decît Ivanfia) a născut
un prunc. Apoi este prezentat primul raport al lui Onisifor, care
confirmă că la Curătura există o călugăriţă ce a născut în desfrîu

31 Ibidem, f. 11 v.
32 Ibidem, f. 12-13 v.
33 Ibidem, f. 14. Readucem aminte detaliul că Persida avea un handicap fizic,

care nu-i uşura deloc munca la „cuhnie”.

34 Ibidem, f. 16-24.

19
un copil cu nepotul stareţei de acolo, Ioan. Ambele monahii,
Persida şi Tavifta, sînt trimise conform dispoziţiilor la Dicasterie.
Procesele verbale ale interogatoriilor celor două călugăriţe
sînt prezentate şi ele în cadrul documentului. Este menţionată şi
corespondenţa tribunalului cu protopopul de Soroca Onisifor în
privinţa cauzei omiterii Persidei din formularele pe anul 1813,
precum şi despre aprecierile pozitive pe care le-au făcut, stareţa
şi alte călugăriţe de la schit în privinţa comportamentului acestei
călugăriţe înainte de săvîrşirea „infracţiunii”.
Partea cea mai interesantă, dar şi cea mai utilă pentru
înţelegerea discursului Puterii o reprezintă comentariile comisiei.
Iniţial au fost enumerate prevederile legilor canonice, care stipu-
lau diverse măsuri punitive pentru comportamentele deviante
de la moralitate ale clerului monahal. Astfel, Nomocanonul
(Kormčaja Kniga), Concilul al VI-lea Ecumenic, Regula lui Vasile
cel Mare sau cea a Sfîntului Nichifor al Constantinopolului
prevedeau diverse pedepse: de la rinotmeză 35 pînă la excomu-
nicarea pe timp de 15 ani. Dacă tribunalul s-ar fi limitat doar la
prevederile legislaţiei canonice, atunci cazul nu ar fi prezentat un
interes deosebit. Ceea ce face din acest caz, după expresia lui E.
Grendi, unul de o „normalitate excepţională” 36 este utilizarea şi
aplicarea legislaţiei civile.
Astfel, Regulamentul spiritual, legea de bază a Imperiului Rus
în materie de legislaţie canonică, adoptat pe timpul lui Petru cel
Mare (1721) 37 , stipula că fecioara care va dori să intre la
mănăstire va trebui să fie examinată în privinţa seriozităţii
intenţiilor: dacă este sau nu capabilă să fie călugăriţă, dacă o face
din sinceră dorinţă de a păstra toată viaţa castitatea sau, din
contra, merge la mănăstire din strîmtoare (reţinem acest element)
sau din ipocrizie. Tot aici este specificat, că o asemenea persoană
va fi primită într-un aşezămînt monahal doar în calitate de soră

35 Pentru tăierea nasului în istoria bizantină şi medievală românească, cf. Emil

Dragnev, Virgil slariuc, „Rhinocopia în tradiţia bizantină şi medievală românească”, în

vol. In honorem Ioan Caproşu, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 95-109.
36 Edoardo Grendi, op. cit., p. 512: „eccezionalmente normale”.
37 Regulamentul spiritual din 1721 a fost publicat în Polnoie Sobranie Zakonov

Rossiiskoi Imperii, s 1649 goda, tom. VI, Sankt-Petersburg, 1830, p. 314-346.

20
de ascultare şi nu i se va permite călugărirea decît la 60 de ani
(„acum la 50 de ani!”.), iar dacă va dori să se mărite, să nu fie
împiedicată. Cu alte cuvinte, Petru cel Mare a înţeles că una
dintre strategiile familiilor umile era să se sustragă stării de
globnic, intrînd în monahism. Înţelegînd că fluxul mare de ţărani
intraţi în mănăstiri ar fi prejudiciat starea economiei, Statul a
îngrădit accesul categoriilor pauperizate în aşezămintele mona-
hale 38 . De asemenea, pentru a nu perturba echilibrul demografic
al populaţiei (Rusia încă nu avea surplusul de populaţie, pe care
i l-au adus cuceririle teritoriale din secolele XVIII-XIX 39 ), s-a
interzis intrarea femeilor în monahism înainte de erodarea
capacităţilor procreative ale acestora. În Ţările Române, în
conformitate cu tradiţia de sorginte bizantină, nu se ţinea cont de
vîrsta candidatului la călugărire. De aceea Persida şi mama ei au
ales să vină în Moldova pentru a scăpa de insecuritate şi sărăcie,
mai ales după moartea capului familiei. Vom vedea că, în analiza
situaţiei, tribunalul va ţine cont de acest amănunt.
Destul de grave erau pedepsele pentru părăsirea nesancţio-
nată a mănăstirii de către călugări. În general, mitropolitul
Bănulescu Bodoni încă din primii ani de păstorie a dorit să
îngrădească deplasarea liberă a clerului monahal din aşezămin-
tele lor, considerînd peregrinările acestora în necorespundere cu
cinul. Aceste idei au fost în concordanţă cu politica prea puţin
permisivă a autorităţilor ruseşti faţă de ceea ce s-ar numi astăzi
„libera circulaţie a indivizilor”. Regula lui Vasile cel Mare
prevedea pedepse pentru plecarea fără acordul stareţilor, cu
interdicţia de împărtăşanie, ceea ce constituia o pedeapsă destul
de dură 40 . Punctul 52 al Regulamentului spiritual prevedea ca acei
călugări care au fugit din mănăstire să fie ţinuţi în fiare şi impuşi
la munci de corecţie 41 .

38 Spre exemplu, iobagii nu puteau să se călugărească decît cu acordul stăpînilor, iar

globnicii cu acordul autorităţilor.
39 Boris N. Mironov, The Social History of Imperial Russia, 1700-1917, vol. I, Westwiew

Press, 2000, p. 2-16.

40 Ibidem, f. 16 r.
41 Ibidem.

21
 Pentru a asigura o transparenţă cît mai mare în luarea
deciziei, „inchizitorii” dezvăluie nişte detalii din codul de
procedură penală. Astfel, conform legilor ruse, dacă inculpatul
îşi recunoaşte şi declară vina, atunci ancheta imediat trebuie să
se încheie, „căci recunoaşterea proprie este mai bună decît
mărturia întregii lumi”. Capitolul 16 din Codul Naval militar
(Voenno Morskoi Ustav) 42 este şi el indicat, în care se spune că:
„dacă cineva va viola o femeie şi va recunoaşte (acest lucru, n. n.)
atunci acesta să fie pedepsit cu moartea sau trimis pe viaţă la
galere”. Mai departe, acelaşi cod legislativ oferă o „tălmăcire”,
adică un îndrumar pentru judecători în luarea deciziilor, de care
tribunalul ecleziastic de la Chişinău, s-a ţinut mot-à-mot: „femeile
depravate (skvernye), ruşinate de comportamentul lor, au
obişnuinţa să declare că sînt violate, în acest caz judecătorul nu
trebuie să se grăbească, crezîndu-le pe cuvînt, ci să facă totul că
să stabilească adevărul, continuînd ancheta. În cazul în care în
timpul violului victima încearcă să atragă atenţia eventualilor
martori prin strigăt este una, iar dacă „isprava” se săvîrşeşte într-
un loc dosit, în pădure sau în intimitate („na odin”), credibilita-
tea unei asemenea femei, chiar dacă înainte avea un comporta-
ment ireproşabil, este scăzută” (iată de ce Dicasteria insista să
afle ce fel de comportament avea Persida înainte de evenimen-
te!); totuşi judecătorul ar trebui să cerceteze cu atenţie un
asemenea caz, în funcţie de împrejurări şi dacă o va găsi ( pe
victimă, n. n.) cinstită, atunci poate să recurgă fie la tortură, fie la
luarea jurămîntului. Asemenea împrejurări pot avea loc în
următoarele cazuri: 1) dacă femeia ori siluitorul, sau ambii, au
hainele rupte, ca rezultat al rezistenţei opuse; dacă la unul sau
altul, ori la ambii vor exista vînătăi ori semne de sîngerare;
2) dacă partea vătămată este minoră sau este inegală ca şi forţă
fizică cu violatorul; 3) dacă persoana violată va veni de curînd în
faţa judecătorului şi va aduce plîngere pentru comiterea violului,
în acest caz făţărnicia şi intenţiile rele ar fi mult mai uşor de
observat. Dar dacă victima nu va aduce imediat plîngerea, ci va

42 Publicat în Polnoie Sobranie Zakonov Rossiiskoi Imperii, s 1649 goda, tom. VI, Sankt-

Petersburg, 1830, p. 3-116.

22
ascunde acele întîmplate o zi sau mai multe, atunci s-ar adeveri
că acea persoană a fost şi ea „dornică” („ona k tomu ohotu
iméla”). La finalul tălmăcirii se invocă autoritatea Apostolului
Pavel, Prima epistolă către Corinteni, cap. 7, 8: „Celor ce sînt
necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămînă ca
şi mine. 7, 9. Dacă însă nu pot să se înfrîneze, să se căsăto-
rească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decît să ardă.”
Urmează partea cea mai importantă din document, verdictul
tribunalului. El avea un rol consultativ (mnenie), decizia
aparţinîndu-i ierarhului, dar mitropolitul va confirma întocmai
părerea instanţei. Din această cauză oferim mai jos pasajul
aproape integral:

„Părerea Dicasteriei (Dikasteriia mneniem polagaet)

Partea 1. Chiar dacă monahia Persida şi spune că la 1812, la
porunca nacealniţei de atunci Luchia, locuia într-o casă în afara
schitului din via mănăstirească, / 20 r. iar nepotul fostei nacealniţe
Tavifta Ioan, care era slujitor pe lîngă mănăstire şi care într-o
noapte, cînd Persida era în casă singură, a intrat prin efracţie în
casa ei, s-a unit cu ea trupeşte, siluind-o, iar apoi a fugit. Şi cu
toate că din raportul blagocinului asupra schitului egumenului
Onisifor se vede că pînă la săvîrşirea păcatului trupesc, ea, Persida,
a avut un comportament bun; nu există probe destule că Ioan a
săvîrşit asupra ei viol, deoarece Persida nu numai că nu a adus
probe destule pentru aceasta, indicate în punctul 120 al capitolului
al 16-lea al Codului Naval şi nu a anunţat pe nimeni despre actul
siluirii. Abia la revenirea ei în mănăstire, după naşterea şi decesul
pruncului a fost anunţată stareţa şi maicile, dar nu a demonstrat că
Ioan a fugit anume cu acea ocazie şi nu cu alta. Nu a adus nici alte
mărturii, care ar putea demonstra existenţa violului. Mai mult ca
atît, tăcerea ei de lungă durată, ascunderea gravidităţii, fuga de la
schit pentru naşterea pruncului, vagabondajul timp de patru luni
şi întoarcerea la schit abia după moartea pruncului, o demască în
mod clar în faptul că a comis actul desfrîului în deplină conştiinţă
de cauză, / 21 v. iar în conformitate cu tălmăcirea sus-menţiona-
tului punct 120 (din Codul Naval, n. n.) nu se poate sprijini pe
mărturiile unei asemenea persoane; iar după indicaţiile exacte ale

23
 acestui îndrumar legal, ea trebuie declarată o desfrînată conştientă
(„samovol’noju bludnitseiu”), deoarece dacă Ioan ar fi comis violul,
atunci el ar fi trebuit să-i cauzeze nişte lucruri, care i-ar fi lăsat
Persidei mărturii ale violenţei, cum ar fi cele prezentate mai jos. În
primul rînd, Ioan nu a putut să intre noaptea prin efracţie,
nerupînd zăvoarele de la uşi, care, de la sine înţeles, erau încuiate
pe timp de noapte; în al doilea rînd, Ioan nu a putut să o violeze pe
Persida, fără a-i lăsa acesteia anumite semne pe corp sau fără a-i
rupe hainele. Rezistenţa putea să fie opusă şi cu o singură mînă,
fiindcă cu toate că îi lipseşte cealaltă mînă pînă la cot, aflîndu-se la
cercetări la Dicasterie s-a văzut că ea este destul de robustă şi că ar
fi putut, dacă ar fi dorit, să opună o rezistenţă şi cu o singură mînă
(pe lîngă cele două picioare, n. n.). Persida, însă, nu menţionează
aceste lucruri, dar nici nu are alte dovezi că ar fi opus vreo
rezistenţă, deoarece dacă Ioan ar fi săvîrşit asupra ei siluire, atunci
ea nu ar fi întîrziat să anunţe stareţa şi pe celelalte maici imediat
după ce s-ar fi săvîrşit acea întîmplare; în al treilea rînd, cu toate că
în conformitate cu art. 60 al Regulei lui Vasilie cel Mare şi altora
ar fi trebuit, / 21 r. ca Persida să fie supusă pedepsei canonice
(epitimie) doar pentru desfrîu, avînd în vedere faptul că: 1) Persida,
în afară de „adulter” 43 , a fugit de la schit, pentru care încălcare
Regulamentul Spiritual, p. 52, prevede pentru călugări pedepse
severe 44 , iar prin ucazul (imperial, n. n.) din anul 1725, noiembrie
19 se ordonă: după prinderea călugărilor fugari şi cercetarea
acestora să fie privaţi de oricare titlu monahal şi trimişi spre
judecată în instanţa civilă; 2) prin faptul că ea, Persida, în timpul
evadării sale de la mănăstire, şi chiar după naşterea pruncului a
hoinărit prin diferite localităţi în haine civile („svetskom plat’ie”),
spre ispitirea poporului, încălcînd legile canonice şi defăimînd cinul
monahal, s-a întors la mănăstire abia după patru luni de zile, adică
abia atunci cînd a decedat pruncul, prin care fapt a demonstrat că
nu sincera căinţă în săvîrşirea păcatului sau recunoaşterea faptului
că nu era capabilă să ducă pînă la capăt misiunea monahală au
făcut-o să se întoarcă la schit, ci moartea copilului, pentru care,

43 Călugăriţele sînt „nevestele lui Hristos”, prin urmare actul infidelităţii este şi mai

grav în cazul lor.

44 S-a vorbit mai sus: muncă silnică pe lîngă mănăstire şi înfierarea.

24
 dacă ar fi rămas în viaţă, fără nici o umbră de îndoială Persida ar fi
părăsit pe veci obligaţiile, şi s-ar fi ascuns prin diferite locuri sub
nume laic 45 ; şi 3) datorită faptului că Persida, aşa cum arată
mărturiile sale, a fost tunsă în monahism într-o vîrstă fragedă, mai
exact la 9 ani, cînd încă nu putea să conştientizeze însemnătatea
gestului şi responsabilităţile deciziei celibatului, dar şi acum, avînd
doar 21 de ani, nu se află în vîrsta prin care Regulamentul spiritual
permite călugărirea, atunci Persida să fie lipsită de cinul monahal,
ca o persoană care prin păcatul ei a demonstrat incapacitatea de a
rezista ispitelor şi de a face la vîrsta sa faţă misiunii călugăreşti
(„monasheskii podvig”), dar şi pentru a nu da exemplu altora; fiind
privată de statutul monahal să i se redea cel laic, fiindu-i permisă
căsătoria, deoarece conform spuselor Apostolului Pavel în Prima
Epistolă către Corintieni, cap. 7, vers. 8-9 „mai bine să se căsăto-
rească, decît să ardă”. 4) „Cu toate că egumenul blagocin Onisifor,
pentru faptul că nu a raportat conducerii eparhiale despre fapta
Persidei, dar i-a stabilit ilegal („v protivnost’ uzakoneniiu”) şi de la
sine putere canon de ascultare, cu toate că trebuia să-i administreze
o pedeapsă în conformitate cu legea; însă, ţinînd cont de faptul că,
în primul rînd, acest caz s-a produs la scurt timp după ce a fost
numit în această funcţie, din care cauză nu cunoştea regulile şi
modul de a acţiona în cazurile date, iar încălcarea nu s-a datorat
unei rele voinţe, ci faptului că în condiţii similare, pînă la alipirea
acestei regiuni la Rusia (s. n.), funcţionarii ecleziastici locali
(„dukhovnye dolzhnostnye chinovniki”) nu erau obligaţi să anunţe
autorităţile eparhiale (despre anumite încălcări, n. n.), ci puteau să
stabilească canoane celor vinovaţi, după bunul (lor) plac („po
svoemu rasmostreniiu”); în al doilea rînd, funcţionarul dat a avut o
purtare bună şi îşi îndeplineşte conştiincios obligaţiile, nefiind
penalizat pînă acum 46 , să fie lăsat fără sancţiune, dar să i se aducă
la cunoştinţă la modul cel mai serios, că pe viitor, asemenea cazuri
să fie în mod obligatoriu denunţate (s. n.) conducerii eparhiale
(„donosit’ Eparkhial’nomu svoemu nachal’stvu”), în caz contrar i
se vor aplica sancţiuni în conformitate cu legea, fără nici un fel de

45 Observăm foarte bine cum, cu mare migală şi acribie, se conturează şi se

construieşte spaţiul Păcatului şi al culpabilizării de către Stat al individului.

46 Autorităţile eparhiale ruse au introdus în formularele de evidenţă ecleziastică

chiar o rubrică specială cu privire la sancţiunile aplicate fiecărui membru al clerului.

25
indulgenţă. 5) Fostei stareţe a schitului Curătura Luchia, care
în formularul pe anul 1813 este arătată ca avînd 58 de ani, i
s-a imputat faptul că „nu a raportat imediat autorităţilor crima
(„prestuplenie”) Persidei, care, de altfel, s-a întîmplat din cauza
slabei supravegheri şi neglijenţei sale. Ea nu trebuia să ţină la
mănăstire lucrători tineri şi nici nu avea dreptul după moartea
călugăriţei Irina, cu care trăia, să o lase pe Persida, călugăriţă
tînără şi neexperimentată, să trăiască singură în afara mănăstirii.
Prin aceasta Luchia a dat motiv pentru declanşarea unui comporta-
ment imoral („podala povod k razvratu”) din partea Persidei, dar şi
motiv pentru ispitirea mirenilor şi a contribuit la defăimarea
cinului călugăresc („ponoshenie monasheskogo chinu”). Pentru
aceasta, Luchia să fie destituită pînă la ultimul grad, cel al surorii
de ascultare, conform Regulamentului Spiritual, punctul 50 şi pe
viitor să nu fie aleasă şi numită („opredeliat’”) în funcţia de
stareţă. „Mai mult ca atît, continuă textul, pentru conştientizarea
vizuală a faptei („k viaschemu vozchuvstvovaniiu postupka”) să
fie pedepsită cu efectuarea a 100 de mătănii („sta dozemnykh
poklonov”) timp de şase zile în biserica schitului Curătura în
timpul slujbelor religioase, sub supravegherea preotului de acolo şi
în prezenţa stareţei actuale, maica Antonia şi a tuturor călugă-
riţelor”.
6) Nu a fost uitată nici Tavifta, mătuşa seducătorului:
„Cu toate că Persida a efectuat actul depravării („bludodejanie”)
înainte ca Tavifta să intre în funcţia de stareţă, care prin ordinul
din 22 septembrie 1813 a fost eliberată din această funcţie, pentru
slaba supraveghere, după ce o altă călugăriţă pe nume Ivanfia, care
a păcătuit şi a adus pe lume un prunc cu preotul de acolo, Ioan
Şuleanschii şi care, de asemenea, conform Regulamentului
Spiritual, punctul 50 a fost destituită la ultimul rang, dar,
deoarece, primo, ea, Tavifta, s-a făcut vinovată de faptul că a primit
la schit ca slujitor pe nepotul său Ioan şi care, din vina ei, a fost
ţinut la mănăstire şi de alte stareţe, secundo, că Tavifta nu numai
că nu a raportat blagocinului despre fuga din mănăstire a Persidei,
dar nici nu a întreprins nici o măsură pentru căutarea ei, prin care
fapt a încurajat-o pe Persida să păcătuiască, dar şi să vagabondeze.
Pentru aceste încălcări să i să stabilească Taviftei drept pedeapsă
cîte 60 de mătănii timp de patru zile în biserica schitului Curătura,

26
 în timpul slujbelor, sub supravegherea preotului de acolo şi în
prezenţa stareţei actuale Antonia şi al tuturor călugăriţelor”.

Proiectul deciziei trebuia să fie examinat de către Înaltul

ierarh şi, în aceeaşi zi, pe 10 august, acesta pune rezoluţia spre
îndeplinire: „Aşa să fie” („Byt’ po semu”). Ucazul din numele
Împăratului este semnat de Mitropolitul Gavriil în data de 17
septembrie 1814 şi este adresat egumenului de Cosăuţi, Onisifor,
care trebuia să execute toate prevederile sale 47 . Textul repetă
slovă în slovă pe cel al deciziei Cancelariei sale. În octombrie,
blagocinul de Soroca raportează că o trimite pe Persida la
Dicasterie, pentru a i se hotărî soarta 48 .
Pe 30 decembrie 1814, Onisifor mai primeşte un ordin cu
sentinţa finală în privinţa cazului Persidei 49 . Din el vedem că
toate concluziile tribunalului şi sancţiunile au fost lăsate intacte.
Este revăzută doar soarta principalului personaj al cazului –
Persida. După ce Persida ajunge la Chişinău, ea înaintează o
cerere de graţiere, care… este satisfăcută. Să urmărim textul
deciziei: „După ce sus-numita Persida a fost trimisă de către
Dumneavoastră [se adresa lui Onisifor] la Dicasterie, [aceasta] a
depus o cerere înaintată Întaltpeasfinţiei Sale, prin care ruga ca,
deoarece ea a săvîrşit crima menţionată pînă la Manifestul
Imperial de Amnistiere, datat din 30 august 50 , iar în data de 29
octombrie 1814 pe această cerere, Înalt Preasfinţia sa a pus
rezoluţia: „Petiţionara să fie iertată conform Manifestului
imperial şi să-i fie întors statutul monahal. Să fie trimisă la
mănăstire să ispăşească canonul desfrîului sub supravegherea
duhovnicului său.” Această rezoluţie i-a fost citită Persidei la

47 ANRM, F. 205, d. 90, f. 24-32 r.

48 Document semnat în 17 octombrie 1814, Ibidem, f. 23 v.
49 Ibidem, f. 33-37r.
50 Înaltul manifest acordat cu ocazia victoriei asupra lui Napoleon, datat din 30

august 1814, întitulat Despre instituirea de cruci pentru cler, iar pentru nobilime şi
negustori medalii şi despre diferite scutiri şi milostenii, la punctul 16 arăta că: „Toţi
funcţionarii sau reprezentanţi ai altor categorii sociale aflaţi sub anchetă sau
judecată, cu excepţia celor care au comis omucidere, să fie eliberaţi de sub judecată
şi anchetă”, cf. Polnoe Sobranie Zakonov Rossiiskoi Imperii, vol. 32, Sankt-Petersburg,
1830, p. 909.

27
Dicasterie şi a fost lăsată mai departe călugăriţă, întoarsă fiind la
schitul Curătura. Ca rezultat vă este indicat să supravegheaţi
îndeplinirea punctelor 4, 5 şi 6 din Ucaz. Iar călugăriţei Persida i
se ordonă să îndeplinească cuvenitul canon, prescris în cazul
desfrîului de lege, timp de 7 ani, sub supravegherea duhovni-
cului său. Acesta constă din următoarele: în fiecare Duminică şi
în zi de sărbătoare să frecventeze biserica la slujbe religioase şi să
aducă lui Dumnezeu sincerele sale regrete pentru fapta comisă,
şi să efectueze în fiecare an, în post, la fiecare patru zile cîte 100
de mătănii, să ţină post şi să se spovedească, dar îi este interzis să
se împărtăşească, în afara cazului dacă ar fi pe moarte. Să se
căiască sincer de cele făcute şi să trăiască viaţa în virtute. După
ispăşirea celor şapte ani, blagocinul egumen Onisifor trebuie să
raporteze Dicasteriei în ce mod a ispăşit ea canonul şi dacă din
acest raport se va vedea că ea s-a pocăit, atunci să i se reducă
timpul penitenţei aşa cum este prevăzut de hotărîrea celui de-al
VI-lea Conciliu şi ucazului Sinodului guvernamental din 1780,
martie 21. Datat 30 decembrie 1814”.
Onisifor, probabil din exces de zel, roagă la începutul anului
1816 Dicasteria să-i lămurească exact cînd să trimită acest raport,
după şapte ani, adică la terminarea penitenţei ori la fiecare an
sau jumătate de an. Dicasteria i-a prescris să scrie rapoarte
fiecare jumătate de an. De aceea, ultimele file din dosar sînt
rapoartele lapidare ale lui Onisifor privind conştiinciozitatea
îndeplinirii tuturor prescripţiilor de către Persida. Ultimul docu-
ment este din 1818, dar nu există alt document care ar stabili
închiderea cazului.

Criticii metodelor istorice tradiţionale au observat că dimen-

siunea macro-istorică, constituită din categorii, concepte, serii,
elimină, mai bine zis, scapă din cîmpul de cercetare acţiunile
concrete ale oamenilor, experienţele lor sociale, crearea identită-
ţilor de grup, dar şi a celor individuale. În cazul abordării micro-
istorice sociale, abordare pe care o îmbrăţişăm în acest articol,
atenţia principală nu se focalizează pe nişte acţiuni abstracte şi
adesea artificiale, fictive chiar, ci pe nişte comportamente şi
atitudini concrete ale indivizilor, ale căror urme pot fi citite şi

28
interpretate în texte. Desigur, această abordare nu absolvă
istoricul de la anumite dificultăţi metodologice, care nu fac
obiectul prezentului articol şi care au fost discutate pe larg în altă
parte. Ne-am putea întreba în acest sens, printre altele, asupra
reprezentativităţii acţiunilor particulare analizate în cadrul unei
analize micro-istorice.
Pornind de la cazul concret analizat de noi în acest articol,
am încercat să vedem în acţiunea fiecărui actor al acestei drame
imaginea unui comportament social şi al unui discurs social.
Înţelegînd acţiunile actorilor din acest unghi vom putea să ne
apropiem mai mult de culturile diverselor grupuri sociale din
acea perioadă, în spaţiul studiat. „Descrierea intensă”, „densă”
sau „în profunzime”, practicată în acest articol, ne poate oferi o
apropiere de acest deziderat. Prin descifrarea conţinutului
cultural şi elucidarea discursului social, se poate ajunge la o
explicare mai pertinentă a faptelor care constituie miezul tramei
evenimentelor. Necesitatea unei analize atente a formelor
simbolice (cuvinte, forme de comportament, dar şi instituţii) şi
înţelegerea sensurilor absconse ale acestora constituie obiectivul
de bază al oricărei analize istorico-antropologice 51 .

Privită din această perspectivă, istoria noastră oferă trei grile

de lectură. Prima este constituită de punctul de vedere al
călugăriţei Persida, cea de-a doua apare din perspectiva „funcţio-
narilor” ecleziastici locali (Onisifor, Tavifta) şi a treia reiese din
intervenţiile autorităţilor eparhiale centrale, care erau purtătorii
discursului oficial al Puterii.
În ceea ce o priveşte pe Persida, din datele pe care le avem
înţelegem că la mijloc a fost, cel mai probabil, o scurtă pasiune.
Duşi de valul acesteia, tinerii n-au ţinut cont de consecinţe.
Tribunalul a pus la îndoială versiunea Persidei, conform căreia
ea ar fi fost violată, punînd pe rol o procedură judiciară rusească
(Codul militar naval), pentru a se stabili veridicitatea faptelor. De
altfel, dispoziţii similare au existat şi în tradiţia juridică româ-

51 S. Obolenskaja, Nekto Josef Schefer, soldat gitlerovsogo wermachta, Odissei, Celovek v

istorii, 1996, p. 131-132.

29
nească, de care însă nu s-a ţinut cont. Cercetări recente au scos la
iveală diverse strategii de rezistenţă sau non rezistenţă în cazul
violului şi felul în care aceste cazuri au fost instrumentalizate în
procesele judiciare din epocă 52 . Neanunţarea la timp putea fi
interpretată drept o dovadă de înscenare a faptului 53 . Strigătul
fetei presupuse a fi violate constituia un indiciu de primă mînă,
menit să stabilească gradul de vinovăţie şi de participare a fetei
la săvîrşirea faptei. Dacă şi au existat strigăte în via mănăsti-
rească de la Curătura într-o noapte de mai a anului 1812 (poate
în aceeaşi noapte în care generalul Kutuzov spărgea rezistenţa
negociatorilor otomani la Bucureşti, pentru a adăuga la zestrea
ţarului teritoriul dintre Prut şi Nistru), atunci e posibil ca ele să
nu fi fost auzite de nimeni sau că acestea să fi fost făcute „de
plăcere”, aşa cum au presupus judecătorii care au instrumentat
acest caz.
Rămasă gravidă, Persidei i s-a trezit simţul maternităţii.
Doar astfel poate fi explicat comportamentul ei după dispariţia
de la schit: ascunderea sarcinii, fuga, cu siguranţă plănuită, şi
naşterea la o distanţă destul de mare de schit. Au urmat botezul
Aniţei şi apoi lăsarea copilului la Climăuţi. Tribunalul a dedus
(în mod judicios, după cît se pare) că în cazul în care pruncul
rămînea viu, Persida/Daria nu se mai întorcea la mănăstire.
Singura ei raţiune de a trăi în „laicitate” era copilul. Lăsarea
copilului la o altă persoană şi deplasarea ei în „haine civile”
poate fi explicată prin căutarea surselor de existenţă. Am văzut
că Persida nu avea rude în Basarabia şi nici alte mijloace de
existenţă. Este posibil de asemenea să fi căutat o „partidă”
reuşită pentru căsătorie. Chiar dacă avea un handicap fizic, din

52 Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în

societatea românească (1750-1830), Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006, p. 78-79:
„…participarea activă a fetei este evidentă atunci cînd totul se desfăşoară în
mijlocul comunităţii, în sat, în mahala, în casă, în curte, pe prispă, unde un simplu
ţipăt poate antrena prezenţa umană, aşadar salvatorii de care ar avea nevoie, în
cazul unui viol, unui amor nedorit”.
53Cazurile în care autorităţile nu sîntsînt anunţate despre viol decît la naşterea

copilului, erau interpretate de tribunalul ecleziastic din Ţările Române drept o

„năpăstuire”, iar „tăcerea fetei, păstrarea secretului, ascunderea sarcinii, ignorarea
deflorării anulează veridicitatea faptelor”, Ibidem, p. 79.

30
descrierea făcută de anchetatori putem înţelege că nu era lipsită
de calităţi: era robustă, harnică, iar cunoaşterea de carte nu putea
decît să-i ridice meritul în ochii unor eventuali peţitori (văduvi
sau celibatari trecuţi de vîrsta primei căsătorii). Căutarea unui
astfel de „parteneriat” 54 ar putea explica părăsirea temporară a
copilului şi lăsarea sa în grija unui om străin.
Totul se termină brusc odată cu moartea subită a Aniţei. În
urma acestei pierderi, Persida, lispită de alt sprijin, se întoarce la
mănăstire. În cazul Persidei, avem de a face cu o strategie de
schimbare a identităţii în funcţie de interese. Trecerea de la
monahism la viaţă laică şi vice versa a fost determinată de
anumite evenimente particulare. Această mobilitate fulminantă
de la un statut la altul arată că societatea din acea vreme nu era
chiar atît de statică cum se putea crede, cel puţin aşa cum apare
ea în istoriografia tradiţională 55 .
Observăm cum, cu migală metodică, tribunalul conturează
spaţiul Păcatului săvîrşit de către Persida. Aplicînd litera legii, se
stabileşte că Persida nu poate fi considerată victimă a violului, ci
din contră, cuplarea ei cu un bărbat fiind considerată un act,
dacă nu premeditat, cel puţin asumat de aceasta. Instanţa nu
judeca doar un Păcat individual, ci un delict cu evidente
dimensiuni sociale.
Chiar şi colegele ei îi interpretau fapta prin aceea că nu ar fi
rezistat Ispitei („nu a reuşit să fugă de vechiul Ispititor”). În plan
metafizic Persida era privită ca o victimă a unei lupte eterne
dintre Bine şi Rău şi, în această privinţă, merita compasiune,
deoarece oricum s-a acoperit de „ruşine şi de hulă”. Dar, ceea ce
în Vechiul Regim moldovenesc constituia un păcat individual,
care trebuia tratat ca atare, nu era şi în condiţiile Statului Rus.

54 În istoriografie s-a vehiculat ideea că pentru strategiile matrimoniale medievale

cuvîntul potrivit este „parteneriat”, atît sub raport economic, cît şi emotiv. Cf. B.
Hanawalt, The Ties That Bound. Peasent Families in Medieval England, New York,
1986, apud, L. P. Repina, Istorija jenscin segodnja, în vol. Čelovek v krugu semj,
Moskva, 1996,
p. 41.
55 Cf. Hartmut Kaelble, Social Mobility, în Encyclopedia of European Social History from

1350 to2000, vol. III, ed. Peter N. Stearns, New York, 2001.

31
Din perspectiva codurilor ruseşti, isprava Persidei depăşea
limitele spaţiului privat. În percepţia autorităţilor ruse, Persida,
prin comportamentul său, a adus prejudiciu clasei sale, cinului
monahal şi, prin urmare, întregii ordini sociale a Imperiului 56 .
Nu întîmplător s-au menţionat articolele din legislaţia medievală
canonică, Nomocanonul sau deciziile Conciliului Ecumenic, care
prevedeau pedepse grave pentru depravare în rîndul „clerului
negru” („chernoriztsy”). Am văzut că tribunalul sublinia faptul
că acţiunile ei au adus prejudicii grave cinului monahal (purta-
rea hainelor civile, folosirea numelui laic, ascunderea identităţii
sale monahale). Pe de altă parte, un factor atenuant l-a constituit
interpretarea „masculină” a incapacităţii sale de a păstra casti-
tatea, prin căutarea febrilă de a se căsători.
Decizia de a o priva pe Persida de statutul de călugăriţă
poate părea blîndă la prima vedere. Totuşi, avînd în vedere
faptul că „vinovata” era o fată de origine umilă, orfană şi cu
handicap fizic, pe lîngă stigmatul pe care îl va purta de acum
încolo de călugăriţă dizgraţiată, căzută în păcat, şansele ei de a
supravieţui într-o lume laică ostilă erau minime. Declasată şi
lipsită de orice sprijin, ea ar fi decăzut în vagabondaj şi poate
chiar ar fi murit în scurt timp. De aceea, Persida a cerut clemenţă
şi dreptul de a fi iertată. Drept urmare, Manifestul Imperial de
amnistiere a constituit baza legală, folosită de autorităţile
eparhiale, pentru a o reprimi în rîndul clerului monastic.
Altă grilă de lectură este cea aplicată de autorităţile eclezias-
tice locale. Punctul patru al deciziei este dedicat lui Onisifor. Din
lectura sa observăm în primul rînd existenţa a două tradiţii
administrativ-canonice. În Ţările Române, faţă de Imperiul Rus,
a existat o mai largă autonomie la nivelul autorităţilor eclezias-
tice. Toate deciziile se luau la nivelul blagocinilor sau protopopi-
lor, aceştia nefiind obligaţi să anunţe autorităţile centrale despre
acele cazuri pe care le puteau soluţiona de la sine putere.
Onisifor spunea că nu a vrut să deranjeze Dicasteria cu o
corespondenţă inutilă, privind nişte lucruri, din punctul său de
vedere, insignifiante. Cazul, în viziunea sa, era extrem de clar: o

56 Boris N. Mironov, op. cit., p. 197-285.

32
călugăriţă a păcătuit şi i s-a administrat un canon de ascultare,
pentru care nu mai trebuiau „deranjate” autorităţile centrale.
Onisifor, însă, nu a ţinut cont de faptul că după anexarea la
Imperiu, regulile jocului s-au schimbat. Înainte de toate el a
ignorat capacitatea de informare a autorităţilor eparhiale. Statul
rus, centralizat şi autocratic, a privat autorităţile locale de luarea
unor decizii importante. Acestea deveneau simple executante, iar
orice pas trebuia coordonat cu autorităţile sus-puse. În primul
rînd, autorităţile centrale le-au imputat celor locale că au stabilit
de la sine putere un canon. Doar duhovnicul are dreptul să
stabilească canonul pentru asemenea gen de contravenţii.
Această tradiţie rusă era însă necunoscută de Onisifor la acel
moment. De fapt, această necunoaştere a şi constituit o circum-
stanţă atenuantă în cazul său. El ar fi putut fi uşor destituit
pentru un asemenea delict. Dar aici ne amintim de contextul
istoric şi de faptul că primii ani ai dominaţiei ruseşti au fost nişte
ani dificili de construire a administraţiei, lipsa cadrelor cerînd
imperios cooptarea elitelor locale, care deşi nu erau pregătite în
litera legii, puteau înţelege spiritul ei. Onisifor a înţeles spiritul
acestui cod şi pentru aceasta a fost iertat. Totuşi i s-a indicat
foarte clar că pe viitor nu va fi iertat dacă nu va „denunţa” vreo
acţiune răufăcătoare. Aceasta era una din principalele responsa-
bilităţi ale cinovnicului rus 57 .
Observăm că dacă blagocinul, fiind considerat un funcţionar
„de perspectivă”, a fost iertat, mai puţin norocoase au fost fostele
stareţe, care au primit pedepse destul de dure. Luchia a fost
declarată în parte responsabilă pentru căderea Persidei, fiind
învinuită de neglijenţă. Acuzaţia standard care i se imputa era că
prin neglijenţa ei a ştirbit imaginea clerului monahal, iar pentru
aceasta a fost destituită pînă la ultima treaptă, fără dreptul de a fi
aleasă sau numită ca stareţă. Tavifta a fost pedepsită, de
asemenea, pentru faptul că a adus la schit un nepot al ei şi
pentru faptul că le-a influenţat pe alte stareţe în decizia de a-l
păstra. De asemenea, i s-a imputat că nu a făcut nimic pentru a o

57 Karl W. Ryavec, Russian Bureaucracy. Power and Pathology, Rowman and Littlefield

Publisher, 2003.

33
căuta pe Persida, după dispariţia acesteia. Extrem de interesant
este, în acest context, aspectul vizibilităţii pedepselor. Ne putem
imagina spectacolul în care două femei în etate făceau zilnic cîte
100 şi, respectiv, 60 de genuflexiuni în faţa unui public numeros.
Este un adevărat spectacol al umilinţei sau ceea ce s-a numit
„teatralizarea pedepselor” 58 .
Una din întrebările majore pe care investigaţia micro-istorică
poate să o provoace, , la „scară redusă”, se referă la gradul de
autonomie legislativă a Basarabiei. Textul citat mai arată foarte
clar că aplicarea legilor ruseşti a constituit o „normă” chiar din
primii ani de stăpînire ţaristă. Şi aici nu este vorba doar de
aplicarea legislaţiei canonice ruseşti, a deciziilor Sinodului sau a
Regulamentului spiritual, care era deja o lege organică ce trebuia
îndeplinită. Am insistat asupra aplicărilor procedurale, cele din
Codul Militar Naval 59 . În limbajul tribunalului conceptul de „fără
de lege” („bezzakonie”) putea fi aplicat doar atunci cînd se
încălcau prevederile juridice ruseşti. Onisifor a fost avertizat
pentru faptul că a stabilit Persidei un canon, care în Biserica rusă
nu se aplica decît de duhovnic, dar Dicasteria a recunoscut că
acest tip de pedepse constituia o normă „pînă la alipirea regiunii
la Rusia”. Prin urmare, acest canon aplicat Persidei ieşea la acea
vreme de sub incidenţa legii în vigoare. Dar principala greşeală
atît a blagocinului, cît şi a celor două stareţe pedepsite, a fost
aceea că au încălcat ordinea („poriadok”), adică modalitatea de
anunţare în timp util a şefilor direcţi. De altfel, Onisifor a fost
avertizat că dacă se mai repetă „samavolniciile” de acest gen,
atunci i se vor aplica cele mai drastice sancţiuni („so vsei
strogostiu zakonov”).
În această ordine de idei, credem că se impune o revizuire a
conceptelor cheie ale istoriografiei noastre, cum ar fi „autono-
mia” sau „semi-autonomia” Basarabiei în primii ani de guver-
nare rusească. Trebuie de văzut în ce limite acţionau legile locale.
Este deci important de revăzut ce parte din legislaţia veche a fost

58 Cf. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii, ed. a 2-a, Piteşti,

2005, p. 5.
59 Publicat în Ponlnoie Sobraniie Zakonov Rossiiskoi Imperii, s 1649 goda, tom. VI,

Sankt-Petersburg, 1830, p. 3.

34
adoptată şi imediat implementată de noile autorităţi. Alexandru
Boldur a expus o concepţie care şi astăzi poate fi întîlnită în
istoriografie, conform căreia pînă la 1818 „din punct de vedere al
psihologiei administrative, Basarabia continuă să rămînă un
punct foarte îndepărtat de centrul Rusiei… Ruşii nu cunoşteau
această provincie şi se interesau foarte puţin de ea” 60 . Credem că
a venit timpul să revedem această concepţie, care subapreciază
aria de exercitare a puterii de către administraţia rusă în
Basarabia 61 .
Michel Foucault spunea că Puterea nu este „posesie”, ci
„strategie”. La cercetarea acestei „microfizici” a Puterii este
important să se descifreze raporturile permanent active şi
încordate din sînul ei, iar ca model de bază trebuie să fie luat nu
„tratatul de cedare al unui teritoriu, ci lupta eternă” 62 , în cazul
nostru construcţia „eternă”, de zi cu zi, a Imperiului Rus. Un mic
fragment al acestei „zidării” îl constituie cazul călugăriţei
Persida, pe care Statul a recunoscut-o vinovată, dînd dovadă de
slăbiciune individuală, în virtutea „cinului” pe care îl ocupa.
Păcatul acesteia a fost absolutizat, cconsiderat a fi avut un impact
asupra întregului corp social. Cu această ocazie, am putut
observa lupta dusă de autorităţile eparhiale pentru instaurarea
controlului asupra factorilor decizionali locali, precum şi organi-
zarea spaţiului social în conformitate cu realităţile din cadrul
Imperiului. Omogenizarea administrativă a atins mult mai de-
vreme perifieriile Imperiului ţarist decît eram dispuşi să credem.

P.S.
În octombrie 1828, la propunerea arhiepiscopului Dimitrie
Sulima al Chişinăului şi Hotinului, călugăriţele de la Curătura au
fost strămutate la schitul Rudi, care nu putea fi folosit din cauza

60 Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 274.

61 Ultima contribuţie în acest domeniu este cea semnată de Lucia Argint, Sistemul
administrativ al Basarabiei în perioada autonomiei 1812-1818, în istoriografie, Teză de
doctor în istorie, Chişinău, 2009.
62 Michel Foucault, op. cit., p. 33-34.

35
problemelor cu proprietarul de acolo 63 . Pentru a se putea muta,
călugăriţele au fost nevoite să-şi vîndă chiliile 64 . Din Curătura au
fost expediate la Rudi 18 călugăriţe şi şapte ascultătoare-surori,
printre care şi Persida 65 . Viaţa pe care a dus-o Persida la Rudi a
fost mai grea decît la Curătura. Toate călugăriţele au dus-o prost
aici, îndurînd foame, mai ales după ce stăpînul moşiei, Mihai
Boguş, le-a sustras orice ajutor, interzicîndu-le să se folosească de
ogorul şi de via sa. În 1845 o inscripţie lapidară din formularele
mănăstirii arată că monahia Persida a murit 66 . A luat cu sine
amintirea primăverii „zbuciumate” a anului 1812, a lui Ioan şi a
Aniţei pentru care era dispusă să sacrifice totul şi să-şi schimbe
radical viaţa, depăşindu-şi condiţia. Dar visul ei „rebel” n-a ţinut
mult. Moartea fetiţei o întoarce la mănăstire, adevărata ei casă, în
care a crescut de mică A păcătuit şi s-a pocăit, pentru a-şi
continua viaţa plină de lipsuri şi a muri în mizerie, împăcată cu
sine însăşi. Căci a fost iertată…

63 M. Ganiţchi, Svedeniia o Kishiniovskoi eparkhii, sobrannye i redaktirovannyia

preosviaschennym arkhiepiskopom Dimitriem Sulimoi v 1821 g., în „Kishiniovskie

Ėparkhial’nye Vedomosti”, nr. 2, 1889, p. 538.
64 Al. Proţenco, Istoria schitului Rudi, în „Revista Societăţii Istorice-Arheologice

Bisericeşti”, Chişinău, vol. XVI, 1925, p. 6.

65 ANRM, F. 205, d. 96, f. 5-8
66 Al. Proţenco, op. cit., p. 18.

36
 Spying for Empire: I. P. Liprandi in the Romanian
Principalities in the 1820s and 1830s

Victor TAKI

Descending from the family of Pedro di Liprandy, a

Piedmontese nobleman of Spanish origin, I. P. Liprandi (1791-
1880) started his career in the Russian army as a dashing young
officer during the Finnish and Turkish campaigns of 1808-1809
and 1809-1812. Fighting at Borodino against Napoleon, he later
participated in the European campaigns of 1813-1814, staying in
France with the Russian occupation corps commanded by M. S.
Vorontsov until 1818. Returning to Russia, he served in the
Kamchatka regiment stationed in Bessarabia, temporarily
retiring from the army in 1822 and entering the civil service next
year to join the staff of Vorontsov (recently appointed governor-
general of New Russia and Bessarabia) as a special agent
(chinovnik osobykh poruchenii). Ever since he settled in Bessarabia,
Liprandi devoted his time, money and extraordinary linguistic
abilities to his lifetime pursuit – the study of the Orient in
general and of the Balkan provinces of the Ottoman Empire in
particular. The library which he started around 1820, according
to his own proud testimony, included all European works on the
Ottoman Empire produced after 1800 and already in the 1830s
was known to the major scholarly societies of Europe. During his
years in Bessarabia he became acquainted with Pushkin (exiled
to Chişinău between 1820 and 1823), closely observed the Greek
rebellion in the Principalities headed by Alexander Ypsilanti in
1821, as well as the Decembrist conspiracy, his connection to it
remaining obscure. As time went by, Liprandi became
increasingly involved in espionage, an interest for which he
developed already during his stay in France in 1815-1818, with
the Russian occupation corps. As the head of military police of
the Russian occupation corps, Liprandi had an opportunity to
learn the techniques and methods of the famous Parisian police
headed by the notorious cooperative of Foucher, Vidocq. This
article examines the activities of I. P. Liprandi before, during and

37
after the Russian-Ottoman war of 1828-1829, which offered a
unique context for combining his two lifetime passions –
Orientalism and espionage. At this time Liprandi served as a
Russian intelligence agent and a commander of an auxiliary
detachment of pandury. Although a conflict with the Russian
commander Field Marshal I. I. Diebitch at one point greatly
imperiled his whole career, in the wake of the war Liprandi
continued to provide the Russian occupation authorities with
valuable information on the attitudes of the Romanian elites.
Later, getting employed by the Russian Ministry of Interior and
the Ministry of State Domains, Liprandi never abandoned his
earlier interest in the region, writing and publishing a number of
historical and statistical surveys. 1
In 1827 Liprandi convinced P. D. Kiselev, who at the time
was the Head of Staff of the Second Army, of the necessity of a
thorough intelligence operation for the successful planning of
the campaign. 2 Obtaining Kiselev’s support, Liprandi entered
the Romanian Principalities and, with the help of a network of
agents recruited in various social milieus, collected information
about the Ottoman fortresses on the Danube, the disposition of
the Austrian troops in Transylvania and the attitudes of the
Romanian boyars. 3 Like the Russian consuls in the Principalities,
Liprandi supplied the Russian occupation authorities with lists
of boyars classified according to their sympathies for the
Ottoman Empire, Austria or Russia. 4 As was usually the case,
the relationships between two competing agencies performing

1 See N. Ia. Eidelman, “Gde i chto Liprandi?” in N. Ia. Eidelman, Iz potaennoi istorii
Rossii 18-go – 19-go vv, Moscow, Vysshaia Shkola, 1993.
2 At this time he also wrote an overview of the Russian occupation during 1806-

1812 war, “Kratkoe obozrenie kniazhestv Moldavii i Valakhii v voennoie vremia

1807-1812,” OP RSL, Belt/III 16/2, Ff. 1-8.
3 “Zapiska o sostoianii umov v Moldavii adresovannaia P. D. Kiselevu 1828.” RGIA

(Rossiiskii Gosudarstvennyi Istoricheskii Arkhiv), fond 673, op. 1, no. 231.

4 “Spisok valakhskikh boiar s pokazaniem kakim gosudarstvam predany,” RGIA,

fond 673, op. 1, no. 329. During the 1830s, Liprandi summarized the observations
he made in the Principalities during the previous decade in his “Vzgliad
proisshestvia v Moldavii i Valakhii s nachala 1820 g. do zakliuchenia
Adrianopol’skogo mira s kratkim soobshcheniem svoistv byvshikh kniazei do togo
vremeni i boiar voobshche do sikh por,” RGIA, F. 673, op. 1, no. 233.

38
the same functions were so hostile that the Russian Consul
General M. L. Minciaky recommended to the Russian foreign
ministry to recall Liprandi on the ground that his activities
generated undesirable rumors. Liprandi reciprocated by
suspecting the loyalty of Minciaky and Lelly, both of whom were
of Greek Constantinople extraction, and insinuated that he had
been wounded in Lelly’s home by a hired killer not without the
cognizance of his host. In April 1828, at the head of a small
detachment, he arrested the Moldavian Hospodar Ion Sturdza
before the latter had the chance to follow suit of his Wallachian
counterpart Grigore Ghica, who escaped to Transylvania.
After hostilities began, Liprandi came forward with the idea
of volunteer troops (panduri) recruited from the local population
to assist the Russian army. The Russian high command in the
person of the Imperial Chief of Staff (since 1829 Field Marshal
and Commander of the 2nd army) I. I. Diebitch treated the idea
with reservation on the account that it poorly corresponded to
the ideology of the war, which stressed the violation of the
treaties by the Ottomans rather than national liberation. By the
end of the campaign, the permission to form the detachment was
finally granted. Yet, despite some results scored by the
detachment, the Russian command failed to remunerate them,
which provoked Liprandi’s fighters to take their commander
hostage in order to obtain the promised rewards. Despite this
unpleasant experience, Liprandi continued collecting informa-
tion for Kiselev, who in September 1829 was appointed
President-Plenipotentiary of the Moldavian and Wallachian
Divans and headed the Russian occupation authorities in the
Principalities until April 1834. Thus, in the autumn of 1830, he
provided the President-Plenipotentiary with a memoir on the
intrigues of the Moldavian members of the Committee that
drafted the Organic Statutes. Mihail Sturdza, Costache Conachi
and Iordache Catargi, according to Liprandi, all sought to secure
votes for the future Hospodar election on the wave of the
discontent of the boyars of the second and third rank with the
new Statute, leaking its content to them, denying any effective

39
role of their own in its elaboration and encouraging the lesser
boyars to demand the convocation of a broad assembly. 5
According to Liprandi, the lesser boyars tried to turn to the
Ottomans for help and even dispatched a certain monk Isaphite
with an address to the Ottoman government. Some pro-Ottoman
Wallachian boyars also tried to provoke the Porte to make a
demarche against the innovations, yet this produced no result. 6
The oppositional activities culminated in May 1831 with the
appearance of political leaflets on the streets of Iaşi and the so-
called affair of Sion, taking place against the background of
peasant mutinies in the districts of Roman and Neamţ. 7 The
investigations led to the arrest of the spathar Antioch Sion, a
second rank boyar, in whose house a number of such petitions
and proclamations were found. According to Liprandi, spathar
Sion was a subordinate of the Moldavian Vestiar Alexandru
Sturdza, who sought to exploit the mounting political crisis for
his own advantage. Having implicated himself in the illegal
machinations with the tax farms, the Vestiar tried to win the
gratitude of the Russian authorities by giving away Sion as the
main leader of the small boyar opposition. 8 The commission,
appointed by Kiselev to investigate the affair, discovered that the
only document, which was truly “incendiary,” dated from 1821. 9
However, Sion’s papers contained the text of another petition in
Romanian, the analysis of which reveals changes in the political
language of the opposition.
In his next report, Liprandi alarmed the President-
Plenipotentiary to the growing influence that the Austrian

5 “O poslednikh proisshestviakh v Moldavii,” RGIA, fond 673, op. 1, no. 402, Ff. 1-8.
6 “O poslednikh proisshestviakh v Moldavii,” RGIA, fond 673, op. 1, no. 402, Ff. 1-8.
7 The description of the May 1831 events in Fedor Iakovlevich Mirkovich. Ego

zhizneopisanie sostavlennoie po ostavlennym ego zapiskam, vospominaniam

blizkikh liudeii, i podlinnym dokumentam vol. 2 (SPb.: Voennaia tip, 1889), 220-
221.
8 “O poslednikh proisshestviakh v Moldavii,” RGIA, Fond 673, op. 1, no. 402, Ff. 1-

8.
9 Traduction litérale d’un project de proclamation saisi dans les papiers du boyar de

Moldavie Sion (AVPRI, f. 133, “Kantseliaria”, op. 469, no. 138, (1831), Ff. 5-6; Kiselev
to Nesselrode , February 16, 1831, Ibid., l. 42 rev.

40
consuls exerted on the Romanian boyars. If twenty years ago the
boyars were oriented towards Russia, now they were seeking
personal protection with the Austrian authorities, bought estates
in Transylvania and sent their children to Austria for education.
A number of Moldavian boyars drew handsome revenues from
their estates in Bessarabia, which they spent in the principality or
placed in Austrian banks. Liprandi complained about the
difficulties, which he faced in extracting information from the
boyars on the eve of the war and attributed the deterioration of
Russia’s moral standing in Moldavia and Wallachia to the fact
that after the Bucharest treaty Russia was represented in the
Principalities by Perote Greeks (i. e. Greeks from the district of
Pera in Constantinople), who were related to Phanariote families
and minded their interests better than the interests of Russia. 10
Liprandi’s “Perote Greeks” included the Russian Consul
General M. L. Minciaky, although his active promotion of
Russian policy in the Principalities in the second part of the
1820s makes such accusations unfair and has to be attributed to
personal animosity. The conflict that emerged between Minciaky
and Liprandi back in 1827 might have contributed to the latter’s
demotion. All this time, Liprandi, according to his own
testimony, was plagued by the intrigues of his adversaries, who
denounced him to Field Marshal I. I. Diebitch. To Liprandi’s
great disconsolation, Diebitch referred to him as a “person
harmful for the government,” and only Liprandi’s illness and,
possibly, Kiselev’s intervention saved him from exile to the
Caucasus. 11 At the same time, although Liprandi’s alarmist
reports failed to change the course of Russian policy in the
Principalities, they informed Kiselev’s memoirs to the Russian
Foreign Ministry examined above. The information and observa-

10 I. P. Liprandi, “Kratkoe obozrenie kniazhestv Moldavii i Valakhii v politicheskom

otnoshenii ot obrazovania onykh do poloviny 1831go goda,” RGIA, Fond, 673, File,
230, F.135. Liprandi’s memoire was published in “Chtenia Imperatorskogo
Obshchestva Istorii i Drevnostei,” (Moscow: Izdanie Moskovskogo Universiteta,
1861).
11 “Obiasnenia uvolennago so sluzhby general-Maiora Liprandi”, GARF

(Gosudarstvennyi Arkhiv Rossiiskoi Federatsii), fond 109, op. 8, no. 154 , F. 60.

41
tions supplied by Liprandi demonstrated to the President-
Plenipotentiary how contested and uncertain Russia’s influence
in Moldavia and Wallachia remained, despite the reaffirmation
of its formal political dominance. If anything, it determined the
Russian occupation authorities to turn the Principalities into a
protective buffer zone for the Empire and use such institutions
as quarantine and censorship in order to combat foreign
influences.
According to Liprandi, the Organic Statutes hardly restored
Russia’s popularity. The election of the Hospodars introduced by
the Statutes opened room for the ambition of the first-rank
boyars, which turned Iaşi and Bucharest into “places of intrigue
and scheming.” Although the Statutes gave the great boyars
certain advantages, they remained dissatisfied with the new
institutions and “sincerely desired the continuation of chaos.” 12
The same essentially referred to the boyars of the second rank.
Although the Organic Statutes expanded their formal rights,
they closed before them the perspective of becoming boyars of
the first rank that existed during the rule of the last Hospodars.
According the Liprandi, “they were too convinced that the loss
of the possibility for abuses would never be compensated by the
direct protection of law.” That is why “the introduction of a
better administration, a clear definition of the customs” would
never accord with their “self-interest, vanity, avidity and
arbitrariness.” 13 As to the boyars of the third rank, the Organic
Statutes encroached on their privileges to an even greater extent.
According to Liprandi, this was a great mistake that threatened
with complications in the future. “The sheer size of this stratum
(1/20 of Moldavia’s population) should have made the authors
of the Statute attentive to their interests.” 14 As to the lower
classes, the absence of a precise definition of peasant obligations

12“Kratkoe obozrenie kniazhestv”, ll. 136-138.

13Ibid., 139.
14 Ibid., 139-141. Obviously Liprandi blames the Romanian members of the

Committee of reforms and not Kiselev for all the shortcomings of the Statute. The
former tried to portray their role as simple translators of the text of the Statute and
caused the rumor that the Statute was written in St. Petersburg.

42
to their landlords existing before the Statutes was compensated
by the “wild freedom,” which was in “complete accordance with
their moral and intellectual faculties.” 15 Conversely, the Organic
Statutes frightened the peasantry since they eliminated their
“simple, and in their essence, quite good customs,” increased the
number of days that the peasants had to work for their landlords
and burdened them with new obligations, such as the military
draft. Noting the discontent of all classes with the new
institutions, Liprandi noted pessimistically that Russia “was
losing support in this country, losing it forever or at least for a
long period of time.” 16
After the appointment of Alexandru Ghica and Mihail
Sturdza as Wallachian and Moldavian Hospodars and the
evacuation of the Russian troops in the spring of 1834, Liprandi
continued his intelligence activities for some time. Before long,
Sturdza’s ambitions clashed with those of the Moldavian boyars,
as a result of which both the Hospodar and the opposition tried
to enlist the support of the Russian Consul General Baron
Ruckmann, as well as the Russian Ministry of Foreign Affairs.
The opposition that included half a dozen boyars of the first rank
and a number of lesser boyars complained that the Hospodar
withheld the monetary compensations that the boyars were to
receive in return for the skutelniks abolished by the Statutes,
embezzled public funds, arbitrarily prohibited the export of
cereals, manipulated with the tax farms, traded in boyar ranks,
and re-established the practice of personal petitions to the prince
circumventing the normal judicial procedures. In response, the
Hospodar had the opposition leaders expelled from the ranks of
the Assembly on the ground that petitionary activities and
public assemblies outside the General Assembly were prohibited
by the Statute. Sturdza’s correspondence with the Russian
Consul General contained a point-by-point refutation of the
boyar accusations, as well as a project of amendments to the
Statute that explicitly prohibited any public assemblies, defined

15 Ibid., 144.
16 Ibid., 137.

43
such activities as criminal and prescribed the procedures that
had to be adopted against the culprits. 17 Evoking his partici-
pation in the elaboration of the Statutes, Sturdza wrote that one
of the goals of the new institutions was to “abolish the abusive
privileges of the noble caste and to suppress its pernicious
influence upon the country.” The Hospodar pointed out that the
aristocracy had always been hostile to the statutes and that it had
always “violated them out of its egoistic and detrimental
interests.” 18 Making the preservation of the Statute conditional
upon the suppression of aristocratic factions, Sturdza articulated
both the Russian stereotypes about the boyar class as well as the
Russian concern about the stability of the new institutions.
Although Liprandi's earlier reports played an important role
in the formulation of these very stereotypes and concerns, his
representation of the political conflict in Moldavia could not be
more different. According to the Russian agent, Sturdza himself
was the main intrigue-monger. In his bid for power, Sturdza
secured an important support from the part of Moldavia’s
traditional representative in Istanbul (capuchehaia), the Bey of
Samos Ştefan Vogoridi, which ultimately brought him the
desired appointment. Liprandi reported that already before his
investiture Sturdza became disloyal to Russia, as he met with the
former French envoy to the Porte Boix-le-Comte, who co-opted
the future Hospodar into the Anglo-French alliance against
Russian influence. According to Liprandi, Sturdza “dreamed
about becoming a Dromichaites, Oroles or Dechevil (Decebal - V.
T.)” (sic!) and of ruling a Dacian or Slavic kingdom, (i. e., uniting
Moldavia, Wallachia and possibly Serbia in a personal union
under his rule). 19 Sturdza’s anti-Russian inclinations were
further confirmed during his stay in the Ottoman capital, when
he met with the French and British ambassadors Admiral

17 “Eclaircissements sur le mémoire, le 25 fevrier 1835.” RGIA, F. 958, op. 1, no. 640

and “Proekt protivopravitel’stvenyikh sobranii v kniazhestvakh.” Ibid., op. 1, no.

639.
18 RGIA, F. 958, op. 1, No. 637, l. 2rev.
19 “Zapiska Sluzhaschaia vvedeniem k izlozheniiu proisshestvia v Moldavii

voznikshego v kontse 1835 g.” RGIA, F. 673, op. 1, no. 239, l. 20.

44
Roussin and Lord Ponsonby. Back in Iaşi, he complained to the
French consul Cochelet that the Organic Statute was detrimental
to Moldavia and that he was powerless to change anything as
long as the Russian troops stayed in the Principalities. Advising
France and Britain to press Russia for the quickest evacuation of
the Principalities, Sturdza declared his determination to destroy
thereupon the aristocracy that was loyal to the Russian
monarchy and to start implementing the project of a Dacian
kingdom for the purpose of maintaining the balance of power in
Europe. 20 Using his liaison with Moldavia’s official representa-
tive at Constantinople, the Bey of Samos Ştefan Vogoridi,
Sturdza sought to obtain an Ottoman firman for the suppression
of the boyar opposition, while proclaiming himself “the friend of
the people” and “the enemy of the aristocratic hydra.” 21 Yet, the
first concern of the new Hospodar, in the representation of the
Russian agent, was to remove the majority of the boyars that
served under the Russian provisional administration in order to
surround himself with individuals known for their hatred of the
new institutions. According to Liprandi, Sturdza “offered to spy
for the British and French missions in Constantinople, provided
materials for the press declarations against Russian influence
and published articles in which he sought to convince Europe
that Moldavia’s discontent with his rule is provoked by Russian
intrigues.” 22
Just as the bitterness of Liprandi’s earlier invectives against
the Greeks in Russian consular service, his bilious portrayal of
Sturdza is partly explained by his powerlessness. Similarly to
Minciaky in 1828, the Hospodar ultimately managed to have the
Russian secret agent revoked from Moldavia, putting an end to
Liprandi’s intelligence activities in the Principalities, although
not to his interest in the region. Since 1840, Liprandi’s talent for
espionage was employed by the Russian Ministry of Interior. His
career there culminated with the discovery of the famous

20 Ibid., ll. 25-25rev

21 Ibid., ll. 33-33rev
22 Ibid., ll. 34-34rev

45
“conspiracy” of Petrashevsky that brought Dostoevsky to the
verge of public execution. However, European Turkey in general
and the Principalities in particular remained Liprandi’s hobby
until his death in 1880, at the age of 89. In the late 1830s, he
completed a voluminous description of the Ottoman Empire that
represents a fascinating example of the nineteenth-century
Russian amateur Orientalism. It was organized as a dictionary
that contained 8000 entries on various subjects, which was
preceded by a long introduction. 23 In the mid-1850s, Liprandi
complemented this description with statistical accounts of
Albania, Bulgaria, Bosnia, Thessaly, Macedonia and the
Danubian Principalities. 24 Although the description itself was
never published, some of the statistical accounts were, including
the one on the Principalities.
Containing one of the most stereotypical descriptions of the
older and younger generations of Romanian boyars at mid-
century, Liprandi's work combines the already traditional
Russian criticism of the moral state of Moldavia and Wallachia
with an alarmist account of subversive activities in the Princi-
palities. According to I. P. Liprandi, “the influence of the Phanar
made the boyars of all classes completely different from the
nobility of all other European countries.” 25 In his presentation,
their treachery and villainess acquired truly demonic propor-
tions. As Liprandi warned his readers, Europeans dealing with
the boyars should take great care not to fall prey to their
intrigues: “For a minister with a respectable patriarchal counte-
nance… all the means are right, even those that involve his wife,
daughter, sister or anyone. Conscience, virtue, self-denial,
chastity, good reputation, according to him, are just vestments

23 “Ottomanskaia imperia” 1836, RGIA, F. 673, op. 1, no. 217-218.

24 “Kratkii ocherk etnograficheskogo, politicheskogo, nravstvennogo i voiennogo
sostoiania khristianskikh oblastei Turetskoi Imperii. Albania, Bolgaria, Bosnia,
Pridunaiskie kniazhestva, Fessalia, Makedonia.” 1854. RGIA F. 673, op. 1, nn. 246-
250.
25 Liprandi, Kratkii ocherk etnograficheskogo, politicheskogo, nravstvennogo i

voennogo sostoiania khristianskikh oblastei Turtsii. Dunaiskie kniazhestva,

Moscow, Izdanie Imperatorskogo Obshchestva Istorii i Drevnostei Rossiskikh, 1877,
5, further cited as Pridunaiskie kinazhestva.

46
that serve to hide human intentions and cunnings.” 26 According
to Liprandi, the intrigues that the boyars employed to obtain and
preserve lucrative public offices made them “alien to all the
reasonable maxims of the enlightened reason, all the constant
rules of pure morality. Virtue, conscience, shame and good
reputation carry no meaning for them. Only physical fear can
rein in their passions. In a word, they are used to the spirit of the
Ottoman government, they like it and are worthy of it.” 27
However, the “oriental” political culture of the traditional
Romanian boyars was not the biggest problem. Written at the
time of the Crimean war, Liprandi’s account reveals new
challenges to maintaining the Russian Empire in the region.
According to him, the Principalities for some time had served as
a “secret club of all the demagogues of all European countries.
Nowhere, not even in London, are they so well protected from
supervision as in the Principalities, which lack the kind of police
service that would keep an eye on them or at least dispose of a
list of the dangerous persons.” According to the author, such
individuals enjoyed the protection of foreign diplomatic agents
in the major towns, and in the districts they received a friendly
welcome of the ispravniks, and caused troubles to the Russian
consuls. Liprandi correctly sensed in these activities a much
greater challenge than in the seditious activities of a treacherous
Hospodar or the intrigues of the cunning boyars.
Liprandi’s understanding of this challenge is clear from the
attention he devoted to the writing of Saint-Marc Girardin, a
Sorbonne professor of literature, whom Liprandi personally met
in Moldavia in 1836. His Voyage à Constantinople par le Danube
included three letters devoted to the Principalities. Liprandi’s
archive contains handwritten copies of these letters, in which the
French writer expressed the “interest of the entire Europe” that
the peoples of Serbia, Wallachia and Moldavia are born for
civilization” and “enter in the political balance of Europe.”

26Liprandi, Pridunaiskie kniazhestva, 5.

27Liprandi, “Zapiska o sostoianii umov v Moldavii adresovannaia P. D. Kiselevu,”
1828, RGIA, fond 673, no. 231, F. 3.

47
Identical with the interests of Europe, the interest of France
consisted in preventing any power from making conquests that
would disturb the European balance of power. According to
Girardin, “however far [these people] are from France, they
nevertheless could harm or serve us depending on whether they
are in the hands of our enemies or enjoy an independent
destiny.” Some time ago, wrote Girardin, “one of those
audacious and savage spirits, a perfect child of old Russia,
Suvorov, in his campaigns against France” could conceive a
project of mobilizing the peoples of Bulgaria, Bosnia, Serbia and
Hungary “in order to precipitate upon France all the Slavic
hordes docile to the command of a Slavic general.” According to
the French writer, “in 1798 that was possible [because] the
politics of the Russian name was deeply embedded in these
countries; today this is less likely and will become impossible
when civilization and commerce convert these peoples to the
spirit of Western Europe.” 28
Liprandi deplored the “pernicious influence” that Girardin
had upon the younger people in the Principalities, “enticing
them into the realm of Utopia” and sowing the idea of acquiring
independence by the creation of a Dacian Kingdom.” 29 As a
result, “the younger generation of the boyars hates the present
order and concentrates its hatred primarily on Russia, which had
created this order and is guarding it.” Having received their
education in Paris or in Bucharest under the guidance of Heliade
(Ion Heliade-Rădulescu – V. T.), the younger generation of the
Romanian elite was influenced by the “pernicious” or “bizarre”
ideas “that the Wallachians were the true descendants of the
ancient Romans, shared a common origin with Western Euro-
peans, and therefore should try to imitate them in everything,
from the language to the way of thinking, mores, government
and even religion.” To this end, the new Wallachian writers were
trying to seduce the simple people away from Russia, with

28 Saint-Marc Girardin, Voyage à Constantinople par le Danube, 9-ème lettre, RGIA,

F. 673, op. 1, no. 305, l. 12.

29 Liprandi, Pridunaiskie kniazhestva, 3-4.

48
which it had been related by instinct and centuries-long ties, by
gradually replacing numerous Slavic words with Italian, French
or Latin expressions and gradually replacing the Cyrillic
alphabet with the Latin one. 30
However, ringing this alarm bell was futile. Significantly, the
“Short description” remained unpublished until the new Russo-
Turkish war of 1877-1878, by which time it was clearly overtaken
by events. The Russian troops that briefly occupied the
Principalities in 1853-54 had to evacuate under Austrian pressure
while Russia’s defeat in the Crimean war brought about an end
of the Organic Statutes and the regime of Russian protectorate
over the Principalities. In the decades that followed, the attention
of the Russian government and society was too much absorbed
by domestic reforms, expansion into Central Asia, as well as the
destiny of the Slavic peoples under Ottoman rule, to conceive
any schemes of re-establishing Russian dominance in the
Romanian Principalities. For all practical purposes, these had
extricated themselves from Ottoman control. In this situation,
Liprandi devoted himself to his service in the Russian Ministry
of State Domains, writing papers on Russian sectarians, while
continuing to publish on various historical and statistical
subjects. 31 By this time, his practical preoccupation with the
Romanian Principalities was long over.
Long before Lord Curzon famously pronounced that “the
East is a career”, Liprandi tried to implement this motto in
practice. As has been mentioned, Liprandi’s involvement in the
affairs of Moldavia and Wallachia was motivated by his broader
interest in European Turkey, while his texts offer one of the most
important testimonies to the process of “orientalization” of the
Romanian Principalities in the Russian discourse of the first half
of the nineteenth century. Unlike the majority of Russian
authors, whose writings about Moldavia and Wallachia were
based on either short stays there during the Turkish campaigns,

Ibid., 6-8.
30
31See his, Vostochnyi Vopros i Bolgaria. Мoscow, 1868; Bolgaria. Moscow, 1877;
Vzgliad na teatr voiennykh deistvii na Dunae. Moscow, 1878.

49
or brief sojourns in the course of diplomatic trips or tourist
voyages, Liprandi’s intelligence reports and statistical accounts
were the product of a much more thorough knowledge of the
region. The Principalities were the object of his personal and
scholarly investigations that spanned several decades, making
him a rare expert in the local history, culture, statistics and
politics. His informants and personal contacts among the
Romanian boyars were complemented by his knowledge of
Romanian and Turkish – a rare accomplishment among the
Russian military men. In a word, Liprandi had all the pre-
requisites for a successful career as a Russian agent in and expert
on the Principalities - and yet he failed. Apart from the hostility,
with which his enthusiasm was met by the Russian consuls and
the Commander-in-Chief Diebitch, as well as the intrigues of
Sturdza, the most fundamental reason for this failure was the
fact that, at a certain point, Liprandi’s “East” simply disap-
peared. The Russian agent might have felt at home in the palaces
of the Phanariote boyars and might have learned to discern their
intrigues. However, by the 1850s the people Liprandi dealt with
were replaced by a new generation of Romanian elites, whose
political ideals he could denounce as “illusory,” “pernicious,” or
“dangerous” without actually knowing what to do with them.
Politics had left the parlors of the old boyars, where its bitterness
was sweetened with dulceaţa and smoked with Turkish tobacco,
and had acquired the form of public meetings and proclamations
addressed to wider audiences. In this new world Liprandi, with
his conspiratorial thinking, was clearly out of place. In this
situation, the nonagenarian author of A Short Description of the
Ethnographic, Political, Moral and Military State of the Christian
Provinces of Turkey himself turned into a curious relic of a passed
epoch. This is well testified by the anachronism of his subtitle:
“The Danubian Principalities.” At the moment of the work’s
publication in 1878, Moldavia and Wallachia had long united
and adopted the name Romania. However, Liprandi seems not to
have recognized the new country. He lived too long. He lived in
the past.

50
 The Russian-Romanian 1878 Controversy: Between
Realpolitik and National Dignity

Andrei CUŞCO

The emergence of the Romanian national state in 1862 did

not significantly alter the Russian official stance or policy
towards the remote Bessarabian borderland. During the 1860s
the potential challenge of the Romanian project was only dimly
and sporadically perceived by the imperial bureaucracy of the
province. The occasional reports filed by the local police,
purportedly identifying a certain “Romanian” party composed
of a handful of young nobles, emphasized the “platonic” nature
of their national sentiments and pointed to the ultimate loyalty
of even these presumably “dangerous” elements that were
worthy of police surveillance. 1 Moreover, these apprehensions of
the Russian administration were linked primarily to the political
turmoil provoked within the empire by the Polish uprising of
1863. It is hardly surprising to find the “Polish intrigue” among
the possible catalysts of the fledgling Bessarabian “national
movement” that remained in an embryonic stage throughout the
rest of the XIX century. The newly united Romanian Princi-
palities were hardly viewed as a future “Piedmont” for the
Romanians of the Bessarabian province even during the darkest
moods of the Russian official discourse. Isolated incidents akin to
that of Alexandru Hajdeu, an eccentric and learned landowner
from the Hotin district who was elected a founding member of
the Romanian Academic Society (soon to become the Romanian
Academy) in 1866 and whose attempt to emigrate to Romania
was eventually blocked by the governor P. A. Antonovich
(engendering a rather extensive and interesting correspondence
in the process) are but additional proof of the conspicuous

1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 2, op. 1, d. 7573, ff. 65-66
verso. Cited in Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia
[The Tsarist Regime and the National Movement of the Romanians from
Bessarabia], Chişinău, Prut International, 2000, p. 125.

51
absence of any internal challenge of the imperial regime even
within the ranks of potentially oppositional groups in local
educated society. 2 The “lack of articulation” that characterized
the local Romanian-speaking intellectuals’ position up to the
revolution of 1905-1907 invalidates any claim to the existence of
a “national movement” in the province in the second half of the
XIX century. The contested character of the region did not
crystallize in the form of two coherent and continuous narratives
that spanned the whole pre-World War I period. Rather, one can
speak about certain moments of heightened discursive tension
that corresponded to a closer entanglement of the Russian and
Romanian polities in the international politics of the era. While
“real” events determined the motives and dynamics of these
“nodal points” of symbolic competition, the internal evolution
and the disproportionate rhetorical investments that accompa-
nied their unfolding originated in the different criteria of poli-
tical legitimacy of the two states, as well as in their otherwise
unstated mutual grievances.
The problem of Bessarabia first emerged on the “map” of
Russian-Romanian relations at a crucial juncture of the “Eastern
Question,” during the Russian-Ottoman War of 1877-1878. This
moment marked the elaboration of an official position of the
Romanian government concerning the inclusion of (Southern)
Bessarabia into the “national body” and provoked the reaction of
Russian official and semi-official circles, which developed a
series of counter-arguments that responded to the Romanian
stance. However, this acute stage of Russian-Romanian contro-
versy was also paradoxical and uncharacteristic in many
respects. First, the object of the argument was curiously
“metonymic,” in the sense that it could not be easily integrated
into the Romanian national narrative due to both ethnographic
and historical circumstances. Aside from a rather narrow line

2 Liviu Marian, Alexandru Hâjdeu şi Academia Română: după dosarul secret Nr. 41
din 1867 al Guvernatorului Basarabiei, cu 24 documente [Alexandru Hajdeu and
the Romanian Academy: according to the secret file Nr. 41 from 1867 of the
Bessarabian governor, with 24 documents], Bucharest, 1932.

52
along the Prut, the Romanians represented a minority of the
local population and thus could not be squarely reclaimed as the
only “autochthonous” inhabitants of the area. Moreover, this
territory was for the most part directly administered by the
Ottoman Empire for almost three centuries before being annexed
by Russia in 1812. To make matters even more insecure from a
Romanian national point of view, this region also became the
center of state-sponsored colonization in the first decades of the
XIX century. The three Southern Bessarabian districts of Cahul,
Bolgrad and Ismail that represented the disputed territory were
awarded to the Moldavian Principality in 1856 according to the
Paris Treaty that sanctioned Russia’s defeat in the Crimean War.
Article XX of this act explicitly stipulated that the “rectification”
of the frontier in Bessarabia was accepted “in order to secure in
the future the freedom of navigation on the Danube.” The
primacy of the strategic element caused an interesting two-
pronged “argumentative displacement” that accompanied the
traditional historically inspired arguments that underlay the
Romanian official view. On the one hand, the three southern
Bessarabian districts were “conflated” under the generic name of
“Bessarabia” to implicitly include the rest of the province
remaining under Russian domination. This deliberate omission
allowed the Romanian polemicists to use the traditional claim of
historical sovereignty even in the case of a territory to which it
could be only tenuously applied. On the other hand, the
“displacement” manifested itself through the insistence upon the
economic, strategic and legal aspects of the problem. This
strategy was explicitly aimed at the international audience that
had to be impressed by the invocation of an “all-European”
interest in the region of the Lower Danube that Romania was
presumably best fit to uphold.
The arguments employed by the Romanian officials and
publicists differed according to the target audience, but also
according to the institutions that elaborated them. Thus, the
mainly legalistic and “interest-based” arguments of the Roma-
nian discourse can be partly explained by its official nature. The
Romanian position was explicated in various diplomatic papers

53
(telegrams, circular notes to the country’s foreign agents or
lengthy memoranda to the same diplomats or to Russian
officials, starting from the Russian agent in Bucharest and
culminating with A. M. Gorchakov in St. Petersburg). The bulk
of these documents emanated from the Chancellery of the
Romanian Ministry of Foreign Affairs, headed at the time by
Mihail Kogalniceanu, one of the most prominent intellectuals of
the 1848 generation. However, this official “moderate” line of the
“Bessarabia campaign,” promoted by M. Kogalniceanu and,
more ambiguously, by the Liberal Prime Minister I. C. Bratianu,
was vigorously challenged at least from two directions. The first
was the “internal opposition” within the liberal government. It
was headed by Dimitrie A. Sturdza, a rising political figure who
waged a relentless anti-Russian campaign throughout and after
the war both in press and, especially, in frequent parliamentary
speeches. The second, more virulent, campaign stemmed from
the circles of the conservative opposition and reached a parti-
cular intensity in the series of articles by Mihai Eminescu
published in the official organ of the Conservative Party- the
“Timpul” newspaper. Eminescu’s case is of special importance
due to the openly articulated nationalist rhetoric that consecrated
him as one of the most original (and extremist) thinkers of pre-
1914 Romania. These aspects will be detailed during the
following discussion. Two important points should be empha-
sized at the outset, however. First, it is impossible to speak of a
unitary Romanian stance on Bessarabia at the time of the 1878
controversy. Besides representing a “transitional” phase in the
appearance and development of the “Bessarabian topic” within
the Romanian national narrative, this controversy was diffe-
rently exploited by the various circles competing within the
Romanian political and intellectual establishment for its appro-
priation. Though these differences are of secondary importance
for my argument (I would suggest they are of degree rather than
of kind), such nuances can hardly be ignored. Second, the 1878
diplomatic conflict had far-reaching repercussions on the
practical-political level. While in the intellectual realm it only
reinforced pre-existing anti-Russian tendencies (which were a

54
feature of the 1848 generation as a whole), the events accompa-
nying the Russian-Romanian “settlement” of 1878 were an
incentive for the new policy of diplomatic alliances pursued by
the Bratianu government that culminated by Romania’s signing
of the 1883 treaty with Germany and Austria-Hungary that
consecrated its adherence to the Triple Alliance. Though after
1878 the “Bessarabian problem” entered the shadows of Roma-
nian diplomacy, its sudden reemergence during World War I
cannot only be explained away by the irredentist logic of a
nation-state’s foreign policy, but has to take into account the
previous experience of mutual symbolic competition. The
following argument will focus on two distinct but interrelated
topics. First, I examine the polemics between the Romanian and
Russian authorities concerning the validity of their mutual
claims to the territory of Southern Bessarabia. The second track
of discussion pursues the specifically Romanian context of the
1878 debate and, more narrowly, a comparison between the
relative “value” of Southern Bessarabia and Dobrogea for the
Romanian “national project” both from a material and from a
symbolic point of view.
A succinct pre-history of the Russian-Romanian negotiations
leading to Romania’s material and military cooperation with the
Russian forces during the 1877-78 war is necessary in order to
contextualize the counter-arguments of the Romanian govern-
ment in the process of the diplomatic struggle for Southern
Bessarabia. Two stages of this intense diplomatic activity are
worth emphasizing here. The first concerns the preliminary talks
held between the Romanian Prime Minister I. C. Bratianu and
the Russian Foreign Minister A. M. Gorchakov during the visit of
a Romanian delegation to the tsar’s Crimean residence at Livadia
in the autumn of 1876. During this preliminary stage of
negotiations, the “Bessarabian problem” figured among the most
sensitive issues of the Russian-Romanian relations. The mutual
interest for a future anti-Ottoman alliance precluded any open
discussion of the matter and left a generous place for all kinds of
interpretations that crystallized in the latter historiography into
two opposing sets of arguments. For writers defending a

55
“Russophile” position, it seemed clear that “at least a beginning
of a deal in this respect [of the retrocession of the Bessarabian
districts with an appropriate territorial compensation] was
reached between the Romanian and Russian governments.” 3
Thus, the subsequent rhetorical “battle” between the Russian
and Romanian officials appears either as a tactic of dissimulation
of the Romanian government used in order to “deceive” its own
public opinion (that was apprehensive of a Russian-Romanian
alliance) or as a calculated tactics employed in order to gain a
larger territorial compensation at the peace conference at the
expense of manipulating the differing and antagonistic interests
of the Great Powers on the Lower Danube. A second view,
supported by most Romanian publicists and “nationally
minded” historians, blamed the Russian government for the
same tactics of “dissimulation” while predictably insisting on the
common myth of “Russian expansionism” that served as a
privileged (pseudo)explanatory tool for the complex interplay of
considerations of political interest that in fact determined the
dynamics of Russian-Romanian relations in this period. 4 A closer
scrutiny of the contemporary sources reveals that the Romanian

3 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, Galaţi, Tipografia
Buciumul Roman, 1911, p. 278.
4 For a somewhat more balanced account along these lines, see: G. I. Brătianu, Le

problème des frontières russo-roumaines pendant la guerre de 1877-1878 et au Congrès de

Berlin, Bucureşti, Cartea Românească, 1928), esp. pp. 39-49. Heavily influenced by
the contemporary Soviet-Romanian dispute over Bessarabia and directly engaged
in a polemics with Christian Racovski on this subject, Brătianu concludes that “dans
cet affaire, la diplomatie imperiale a manqué non seulement de franchise, mais
aussi de suite et d’unite dans ses vues.” (p. 49). For a classic contemporary account
of the 1877-1878 controversy as a case of Russian expansionism, see A. D. Xenopol,
Războaiele dintre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Bucureşti,
Albatros, 1997, chapter on “The War of 1877. The Peace of Berlin. 1878”, pp. 326-
369. The author’s conclusion is characteristic: “… the Russians have but one aim
with regard to the Romanians: that of wiping out their name from the face of the
earth as soon as possible. As protectors, as allies they have dispossessed us; what
more could they do as enemies? Therefore, an alliance with the Russians in any
circumstance… will always be an expensively paid folly.” [Original edition 1880]. A
contemporary account following the same basic line of argument and lacking any
trace of a critical analysis is Dumitru P. Ionescu, Războiul de Independenţă a României
şi problema Basarabie, Editura Academiei Romane, 2000.

56
government, while clearly aware of the Russian claims on
Southern Bessarabia, decided to pursue a strategy of “suspen-
sion” of the Bessarabian “question” until the end of the war in
the hope of striking an advantageous bargain at its completion.
The ambiguous position of St. Petersburg, careful to assuage the
apprehensions of a potentially useful ally and to secure its
military communications in Romania for the duration of the
military campaign, only enhanced the hopes of the Romanians
for an ultimate compromise on the matter. These considerations
transpired during the second stage of the Romanian-Russian
negotiations that culminated with the signing of a military
convention regulating the passage of the Russian troops through
Romania and their status in the country.
On the one hand, the Liberal government sought to acquire
an explicit guarantee of Romania’s territorial integrity in the text
of the convention that would eliminate any basis for later
Russian territorial demands from the point of view of interna-
tional law. This insistence on “legalistic” aspects led to the
inordinate prolongation of the negotiations, which dragged on
from November 1876 until early April 1877. Despite the interest
shown by the Russian government in a speedy signing of the
document (confirmed by the secret mission of the head of the
diplomatic chancellery of the Russian General Staff, A. I Nelidov,
sent to Bucharest on November 15, 1876), 5 the Romanians
pursued their rather cautious approach. This prompted A. M.
Gorchakov to write to the Russian agent in Bucharest, Baron D. I.
Stuart (who was left in charge of the negotiations after Nelidov’s
departure), instructing him not to insist upon an immediate
signing of the convention and to “leave Bratianu to his own
thoughts.” 6 After several months of further delays and expla-
nations by the highest Russian military officials concerning the

5 G. I. Brătianu, Le problème des frontières russo-roumaines, op. cit., p. 12.

6 AVPRI, fund Chancellery, 1876, d. 15, l. 311. (date: December 26, 1876 O.S.). Cited
in:
V. N. Vinogradov, M. D. Ereshchenko etc. Bessarabiia na perekrestke evropeiskoi
diplomatii. Dokumenty i materialy, Moskva, Indrik, 1996, p. 144.

57
goals and prospective results of the future war, 7 the military
convention was finally concluded on April 4/16, 1877, barely a
week before the outbreak of the war. The most important
provisions regarding Romania’s legal and political status during
the period of the military campaign were contained in Article 2,
which stipulated: “In order that no inconvenience or danger can
result for Romania from the fact of the passage of Russian troops
upon its territory, the Government of H. M. the Emperor of All
the Russias engages itself to maintain and effectively respect the
political rights of the Romanian State as these result from
internal laws and existing treaties, as well as to maintain and
defend the present integrity of Romania [l’integrité actuelle de la
Roumanie].” 8 This clause, introduced at the behest of the
Romanian government at the last stage of the negotiating process
and initially resisted by the Russian officials, would prove to be
the cornerstone of the Romanian position both in its later
protests addressed to the Russian authorities and in the presen-
tation of its grievances at the Berlin Congress in June 1878.
Though this “legal” argument would be later dismissed by
Russian diplomats by using similar “legal” motivations (e.g. by
invoking the validity of the convention only for the duration of
military operations or by arguing that this guarantee was only
effective against the violation of the Romanian territory by
Ottoman or Austrian troops), it can be surmised that the clause
in question was intended not so much for the attention of its
Russian signatories, but mainly for the diplomats of the Great
Powers that presumably had to appreciate the salience of the
principle of territorial sovereignty. The wider implications of the
provision are demonstrated by the stance of the Romanian

7 AVPRI, fund Main Archive U-A 1, d. 1, l. 15, Letter of Grand Duke Nikolai
Nikolaevich to the Romanian Prince Charles I, where he asserted: “this aim [of the
war] leaves out any idea of conquest, annexation or warlike ambitions and can be
resumed to the holy duty of protecting the oppressed from the oppressors, the
restoration of our co-faithful brothers of the Orient to their legal rights…” (date:
January 12 (24) 1877). Cited in: Vinogradov et al., p. 144.
8 Conventions conclues entre la Russie et la Roumanie le 4/16 avril 1877, Edition

officielle, Bucarest, Imprimerie de l’Etat, 1877, p. 3-4.

58
delegation at the Berlin Congress, when it used the text of the
convention as the main “material” proof for its claims to
preserve the Southern Bessarabian districts.
On the other hand, however, the Romanian leaders were
very much aware that Russia’s victory would almost auto-
matically invalidate the provisions of the Paris Treaty of 1856
and thus endanger the Romanian position in Southern
Bessarabia. Though it has been argued that the Romanian
government was divided between the moderate approach
pursued by Kogalniceanu and the more intransigent position
held by Ion C. Bratianu 9 , such a conclusion is hardly supported
by the Russian sources. It appears, in fact, that the tactics of
“suspension” was promoted by both Romanian officials. Thus, in
a report to St. Petersburg of a conversation he held with the
Prime Minister more than one month before the signing of the
convention, the Russian consul D. I. Stuart writes: “He [Bratianu]
confesses, that the trip to Livadia convinced him completely that
Bessarabia from now on is lost for Romania, and that Russia will
not miss the occasion to take back this small slice of land which
is so necessary to it, at the first opportunity.” 10 The Russian
diplomat reported Bratianu as saying that “all… Romanians who
possess common sense understand well the inevitable necessity
of liquidating the anomalies created by the Paris Treaty, but it is
hard for them to acquiesce in the irredeemable loss of a territory
that they perceived as rightfully belonging to them.” 11 After
invoking this purported admission by Bratianu of the primacy of
Realpolitik in comparison with arguments inspired by the rhetoric
of “historical rights,” Stuart concluded that “the Romanian
government, being prepared for the idea of giving up Bessarabia,
is secretly harboring the hope of receiving from Russia’s
magnanimity a compensation in the eventuality of being forced
to renounce a part of its territory to the advantage of its mighty

9 For this argument, see especially G. I. Brătianu, Le problème des frontières russo-

roumaines, op. cit., p. 20.

10 AVPRI, fund Chancellery, 1877, d. 17, l. 49-50. Cited in: Vinogradov et al., p. 146.
11 AVPRI, fund Chancellery, 1877, d. 17, l. 49-50. Cited in: Vinogradov et al., p. 146.

59
neighbor.” 12 Following the same logic of a future territorial
compensation, A. I. Nelidov devised a project (elaborated imme-
diately before the outbreak of hostilities) arguing that the most
appropriate solution would be to grant Romania the Danube
Delta and a portion of the “territory between the Danube, Serbia
and the course of the Lom River with the fortress of Vidin”
instead of Dobrudja. 13 The latter province had to become a part
of the future Bulgarian Principality, since “for strategic reasons it
would be desirable” for Russia to “preserve a direct communi-
cation with Bulgaria, in order not to be forced in the future, in
case of a new campaign beyond the Danube, to pass through the
territory of Romania, which will become independent and,
possibly, ill disposed towards us…” 14 Romania’s entry into the
war was also partly conditioned by the hope of reaching a
territorial compromise with the Russian Empire. Characteris-
tically, the country’s participation in military operations was
viewed both by Romanian officials and their Russian counter-
parts as a negotiating tool at the future peace settlement. The
potential difficulties that the Romanian military cooperation
would entail for the projected territorial exchange were
perceived by certain Russian diplomats as early as April 1877,
when Nelidov stated that “Romania’s cooperation [in the war]
did not occur, due to our efforts and at our behest.” 15 Though
later developments caused the Russian military to reconsider the
usefulness of Romanian assistance, the Bucharest government
saw its military involvement not only in terms of an “effective
consecration” of the country’s independence (proclaimed on
May 10/22, 1877), but also as an additional argument in its
(potential) “frontier dispute” with the Russian Empire. Thus, in
an instruction to the Romanian diplomatic agent in Vienna
written during the war, in November 1877, Kogalniceanu openly
asserted that “the obligation to rescue this part of our country

12 AVPRI, fund Chancellery, 1877, d. 17, l. 49-50. Cited in: Vinogradov et al., p. 146-
147.
13 AVPRI, fund Main Archive, A-U1, d.1, l. 97. Cited in: Vinogradov et al., p. 149.
14AVPRI, fund Main Archive, A-U1, d.1, l. 97. Cited in: Vinogradov et al., p. 148.
15 AVPRI, fund Main Archive, A-U1, d.1, l. 97. Cited in: Vinogradov et al., p. 148.

60
[Southern Bessarabia] was, to a great extent, the cause of the
cooperation of our army in front of Plevna. We gave our blood in
order not to give up our land. (emphasis in original).” 16 This
invocation, in an otherwise pragmatic context, of the organic link
between the “redeeming blood” of the Romanian soldiers and
the territory that had to be thus secured for the “national body”
indicates the complex relationship between the exalted rhetoric
of Romanian diplomacy and the impact of Realpolitik that it
obscured.
The “Bessarabian question” did not effectively reemerge as
the main contentious issue between the two governments until
the successful achievement of the anti-Ottoman campaign in the
winter of 1877-1878. Despite occasional references to a future
“compromise” that hinted at the salience of this matter for
Russian officials (as exemplified by the conversation between the
Romanian prince and Gorchakov held at Ploiesti in June 1877) 17
and the apprehensions of the Romanian Foreign Minister
articulated during his trip to Vienna in the summer of the same
year, 18 the official position of the Russian government was only
explicated in a letter written by the Russian Chancellor to the
Romanian Foreign Minister in the early days of 1878 and
dispatched to Bucharest by Gen. N. P. Ignatiev, who was passing
through Romania on his way to the headquarters of the Russian
High Command in the Balkans as a plenipotentiary for signing
the armistice with the Ottomans. Referring to the “suspension
tactics” pursued by the Romanian government, Gorchakov

16 N. Iorga, Războiul pentru independenţa României: acţiuni diplomatice şi stări de

spirit, Bucureşti, Albatros, 1998, p. 169-170.
17 G. I. Brătianu, Le problème des frontières russo-roumaines, op. cit., p. 18-19.
18 G. I. Brătianu, Idem, p. 19. During his conversations with the Romanian

diplomatic agent in Vienna, I. Balaceanu, Kogălniceanu made an interesting

comparison between the situation of Romania in 1877 and that of Piedmont in 1859,
referring to the cession of Nice and Savoy to France. Balaceanu, who did not share
Kogălniceanu’s scepticism at the time, made the comment that such a comparison
was not appropriate, since “Russia was not France, Alexander II was not Napoleon
III, Romania was not Piedmont and, above all, Kogălniceanu was not Cavour.”
Behind the superficial rhetorical level, the parallel between Bessarabia and
Nice/Savoy indicates to what extent this region was integrated into the image of an
“ideal fatherland.”

61
asserted that “the Emperor has judged this moment appropriate
for clarifying certain questions that I was already in the position
to discuss with Your Excellency in general terms in view of the
future peace.” 19 While emphasizing his desire to avoid any
“misunderstanding,” the Chancellor forcefully stated the
Russian position in the following terms: “we also have interests
and rights to safeguard, which we cannot subject to any kind of
bargain [sur lesquels nous ne pouvons pas transiger].” 20 The active
involvement of the Russian Empire in the Eastern Question and
its former protectorate over the Principalities were also invoked
(vaguely) as constituting the basis for a special relationship
between the two countries 21 that could, however, be established
only by the adoption of a Realpolitik approach by the Romanian
leadership. This equivocal language was meant, on the one hand,
to prepare the way for N.P. Ignatiev’s mission to Bucharest (he
was officially instructed to clarify the position of the Russian
government during his meetings there) and, on the other hand,
to preempt the active opposition of the Romanian officials.
The diplomatic conflict that was in gestation for several
months due to both governments’ interest in muting their
grievances during the war suddenly erupted on January 14/26,
1878, when the Romanian diplomatic agents in Paris and St.
Petersburg informed Kogalniceanu about the formal Russian
claims concerning the retrocession of Southern Bessarabia. The
implicit clash of the national and imperial discourses crystallized
in a coherent set of arguments and counter-arguments that
framed the symbolic competition over the region in the
following months. In a telegram sent from the French capital, the
Romanian agent there reported a conversation with the Russian

19 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiaires de S. A. le Prince de

Roumanie. Buc., 1878, p. 12.

20 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de

Roumanie. Buc., 1878, p. 12.

21 The Russian Foreign minister reminded his Romanian counterpart about the

“traditions that connected Romania to Russia” and attempted to defend Russia’s

moral high ground by emphasizing that “your country owes its entire past to [these
connections] and I think that it will equally find [in Russia] its most solid support in
the future.” (Ibidem, p. 12).

62
ambassador, Prince Orlov, who, while still preserving a cautious
tone, declared that he “believed in the probability of such a
demand” [the reclamation of Southern Bessarabia] on the
following grounds: “that there are, in Ismail and its environs,
memories and monuments of glorious fights that are dear to the
hearts of every Russian; that he recalls that at the Congress of
Paris this cession cost [the Russians] more than the destruction of
the fleet; that he knows that the Emperor Alexander personally
attaches a great importance to this question, and that this [issue]
has perhaps been one of the determining causes of the war.” 22
Thus, an emphasis on strategic considerations and powerful
invocations of past and present military exploits, coupled with
the restoration of the monarch’s honor (a recurring motive that
points to the importance of the “conqueror” image of the tsar for
his domestic legitimacy) combined into a “defense of empire”
somewhat unlikely to result from a diplomat’s thinking.
Mingling a moral and “legalistic” stance, the Romanian agent
retorted by stressing the “serious moral considerations that link
us to this part of our heritage [patrimoine]” and the “painful
sacrifice” that the loss of the territory entailed for the nation, but
was also careful to point to the “unsparing” efforts of the
Romanian army during the war and to the legal guarantee
“contained in the April Convention.” 23 In stark contrast to his
previous position, Orlov responded that “after all, this territory
has no great importance” and assured his Romanian colleague
that Romania would receive a “large compensation” in case of a
final decision that would deprive it of Southern Bessarabia. 24 The
national rhetoric of “heritage” and sacrifice clashed here with an
imperial vision that curiously combined an utterly pragmatic
attitude with musings on military prestige and “honor” that

22 Telegram of N. Callimaki-Catargi to M. Kogalnicenu, Paris, January 14/26, 1878.

Cited in: Documente oficiale din Corespondinţa diplomatică de la 5 (17) octombrie

1877 până la 15 (27) septembrie 1878, prezentate corpurilor legiuitoare în sesiunea
anului 1880-1881, p. 22.
23 Ibidem.
24 Ibidem.

63
seemed to better fit a pre-modern polity than the ostensibly
modern empire of Alexander II.
An even more revealing example of the discursive
“conundrum” facing the two governments can be found in the
telegram sent to Bucharest the same day by the Romanian agent
in St. Petersburg, Gen. Prince Ioan Gr. Ghica. Informing his
minister about the “formal intention” of the emperor to “retake
the part of Bessarabia until Kilia,” instead of which Romania
would acquire “the Danube Delta and Dobrudja until Kustenge
[Constanta],”the diplomat listed the arguments that the two
highest-ranking persons in the empire invoked: “that this
territory had been returned [retrocédé] to Moldavia and not to
Romania; that it had been severed from Russia by a treaty of
which there is nothing at all left; that it isn’t just that Russia
alone should abide by it to its own damage [détriment], and that
this claim is for it [Russia] a question of national honor and
national dignity [d’honneur et de dignité nationales].” 25 Though the
difference in emphasis is striking if one compares the thrust of
these essentially legal points with the previous document, the
common topic of “honor and dignity” provides the opportunity
to appreciate the extent to which such a lexicon impacted the
thought of Russia’s leaders and how it was linked to the self-
legitimizing of imperial elites. 26 The answer of the Romanian
diplomat to these considerations was, if also partly “legalistic” in
its essence, also framed in unambiguously national terms. Thus,
Ghica’s resume of his own answer emphasized, on the one hand,
the “specious” [spécieux] nature of the argument that invoked the
non-existence of the Romanian state at the time of the Paris
treaty, as well as the “unconditional” character of the inclusion
of Southern Bessarabia into Moldavia. On the other hand, Ghica

25 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, January 14/26,

1878. Cited in: Documente oficiale din Corespondinţa diplomatică, op. cit., p. 22.
26 Though it would be tempting to “read into” this fragment the possible influence

of a “nationalizing” agenda and a deeper symbolic inclusion of Bessarabia into the

Russian core, the French-language document probably refers in this case (while
using the term “national”) to the Russian “state” (this substitution is customary in
French).

64
argued in front of Alexander II and Gorchakov that “this
territory is a strip of our own body [un lambeau de notre corps], a
possession that is our right ab antiquo.” 27 This historical-
organicist rhetoric of course failed to impress the Russian digni-
taries, who reiterated their “unalterable” [inébranlable] decision
to pursue their announced course of action, adding that Russia
would prefer to discuss this question directly with Romania
instead of submitting it to a future peace conference. 28 The
reaction of the Romanian Foreign Minister, if it is not viewed as
a calculated manoeuvre in order to impress the foreign capitals,
represented not a diplomatic answer of a politician, but an emo-
tional response of a nationally minded historian. Kogalniceanu
said as much when, in his telegram sent to Ghica the next day, he
bluntly asserted that he was “so troubled by what your
telegrams reveal” that he did not “feel capable of dominating
[his] indignation.” In a series of exalted phrases, he declined his
stature as a “public person” that entailed the use of “cold
reason” and proclaimed: “for the moment, it is the Romanian
alone who can speak.” 29 Accusing the Russian Empire of a
“desire to deprive the Romanians of a part of their heritage
[patrimoine],” Kogalniceanu, while mentioning the moral and
legal obligations of the Russian authorities presupposed by the
Convention of April 4, 1877, and by Romania’s military assis-
tance, ultimately resorts to a classical instance of the “rhetoric of
victimization:” “Thus, we have spilled our blood, we have
exhausted our country, not in order to gain, not even in order to
preserve [our territory], but in order to lose! Wouldn’t it have
been better, then, to let the Turks become victorious? for they,
certainly, in case of victory, wouldn’t have taken Bessarabia from
us!” 30 The historical component could hardly be omitted from
this inventory of grievances by a nation-builder who started his

27 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, January 14/26,

1878, Ibidem, p. 22.

28 Ibidem.
29 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica. Bucharest, January 15/27, 1878.

Ibidem, p. 23.
30 Ibidem, p. 23.

65
career as the editor of medieval Romanian chronicles and as the
author of the first modern history of the Romanians, published
in 1837. Moreover, Kogalniceanu added an unexpected personal
note (his family was of Bessarabian origin) in the following
passage: “It is not the Minister who is talking to you at present;
… for the moment, it is the Romanian, the descendant of those
who have protested, even under the Turkish yoke, against the
annexation [prise] of the Bukovina, against the annexation of
Bessarabia!” The exalted tone of the dispatch culminated in the
final phrase, when the Minister’s stance reached an almost
“prophetic” intensity: “May God prove me wrong, but there are
plenty of tempests coming in the wake of the taking away [la
prise] of this strip of land [lambeau de terre] that they call
Romanian Bessarabia.” 31 It is not clear whether Kogalniceanu
meant here the diplomatic complications that might result from a
clash of interests of the Great Powers on the Lower Danube
(which the Romanian leadership hoped to exploit) or the future
of the Russian-Romanian relations. The importance of these
diplomatic sources (perhaps analyzed in too much detail) lies in
the framing of the Romanian arguments in terms of a nationally
colored discourse which had probably to consider the reaction of
the public opinion as well as to provide a token of symbolic
resistance that would supersede the impact of the Realpolitik and
the inequalities of international power the ultimately determined
the outcome of this diplomatic struggle. The explanation of
Kogalniceanu’s apparent incoherence stems from the duality of
the Romanian discourse concerning Southern Bessarabia. While
the national agenda was meant for “internal consumption” by
the Romanian political elites and educated public, the legalistic
arguments had a better chance to “function” on the international
arena, where the Romanian government hoped to find effective
support. However, one can hardly delineate the two spheres (at
most, the difference in emphasis is a significant indicator of the
prevailing stance at any given moment).

31 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica. Bucharest, January 15/27, 1878.

Ibidem, p. 23-24.

66
 The further exchange of telegrams between the Romanian
Foreign Minister and the diplomatic agent in St. Petersburg
reveals the same tension between the rhetoric of “national
dignity” and the pragmatic dimension that prompted the
Bucharest officials to invoke the legal grounds of their resistance
to an amiable settlement. In a dispatch dated January 17/29,
1878, Gen. Ghica informed his superior in Bucharest that during
a conversation with the Russian Chancellor he “again developed
the moral and political considerations that can be opposed to a
[Russian] claim” on Bessarabia, 32 which included “article 2 of the
[1877] Convention, the aim of our [military] cooperation, our
rights of possession, the interests of Russia not to lose the
benevolent attitude [les sympathies] of Romania.” 33 This time,
however, Gorchakov had no patience to develop the Russian
point of view and dismissed the Romanian arguments as
irrelevant, reaffirming the “unalterable” [inébranlable] character
of the political decision concerning Southern Bessarabia and
confronting the Romanian authorities with a “political necessity”
that had to be treated accordingly. 34 Reverting to the previously
used language of diplomatic interest, he suggested that the
Bratianu government persuade the country that “the awarded
territorial compensation much exceeds both by its size and its
importance the loss of the reclaimed strip [lambeau].” 35 Here one
encounters for the first time an open comparison between the
intrinsic value of the two territories that constituted the object of
the “territorial bargain.” Though other mutual recriminations
followed (Gorchakov accused Bucharest of waging a diplomatic
“campaign” against the Russian Empire and of “instigating” pro-
government petitions in the disputed districts, while
Kogalniceanu complained about the policies of the Russian
military authorities in Romania), the “Bessarabian question”
remained at the center of the dispute. Initially determined to
discuss the controversy with Russia in strictly legal terms

32 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, January 17/29,

1878. Ibidem, p. 24-25.

33 Ibidem.
34 Ibidem.
35 Ibidem.

67
(insisting that “we have in our favor Article 2 of the [1877]
Convention, and this is the only act of which we shall make
use”), 36 the Foreign Minister nevertheless made recourse to the
motive of “historical rights” and the absolute legitimacy of the
“national will” embodied in the “public opinion” and stemming
from “human consciousness.” The latter, Kogalniceanu pro-
claimed, “will not rest on the side of Russia, which, as a reward
for the material resources that Romania has provided it with, as
a price of the blood of our children generously spilled in front of
Plevna, instead of giving us back [rendre] the entire province of
Bessarabia, unjustly annexed [prise] in 1812, wants to deprive us
of the strip [lambeau] that we owe to the Great European
Powers.” 37 The national narrative is reflected at its height in this
fragment, where the rhetoric of material sacrifices, heroic feats
and historical justice combine in a powerful case against the
claims of the rival power. Ignoring (deliberately) the issue of the
proposed territorial exchange, Kogalniceanu emphasized the
national solidarity that legitimized his argument. Far from being
“duplicitous,” it in fact embodied the “national will,” since this
“[rhetorical] language is held by all the Romanians, without
distinction.” 38 In a revealing sample of the “national dignity”
motive, the Foreign Minister added a “finishing touch” to his
discourse by asserting that “Prince Gorchakov… will be obliged
to respect us nevertheless, since, if we lose our land, we do not
want, at least, to lose also our honor.” 39
The oscillation between the emphasis on the discourse of
“national dignity” and a more “pragmatic” approach to the
Bessarabian question became apparent on the occasion of Gen.
N. P. Ignatiev’s official visit to Bucharest at the beginning of
February 1878. According to the official report sent to St.
Petersburg by the Russian agent in Bucharest, Baron D. I. Stuart,
the general believed that he succeeded in convincing the
Romanian government of the “futility of its attempts aimed at

36 Ibidem.
37 Ibidem, p. 25.
38 Ibidem.
39 Ibidem.

68
resisting” the Russian demand. 40 Moreover, Ignatiev’s exagge-
rated optimism prompted him to interpret the reaction of the
Bucharest officials in a key that was completely invalidated by
later occurrences. The Romanian government seemed to pursue
a tactic of rhetorical dissimulation that was meant to temporarily
assuage the Russian delegate while allowing Bucharest to gauge
the position of the other Great Powers. The situation was in fact
rather complex. Kogalniceanu, while ultimately realizing the
inevitability of the territorial “exchange,” 41 probably sought to
gain time before assessing the country’s international situation
and the domestic costs of a “compromise” policy. Otherwise, one
can hardly explain the position of an official who, while earlier a
staunch defender of Romanian “inalienable rights” and moral
superiority, should suddenly agree to “print a brochure in
which, on the basis of statistical data that are in Kogalniceanu’s
possession, it will be argued that the part of Dobrudja offered in
exchange for Bessarabia provides unquestionable advantages,
that it would be unpractical to ignore them and thus to pro-
voke… the rancor of a mighty neighbor and ally, being opposed
to the exchange.” 42 Both Gorchakov and Stuart remained uncon-
vinced by this unexpected change of mind of the Romanian
authorities and were proven right several days after Ignatiev’s
departure. 43 Ignatiev’s optimism is even more puzzling if one
resorts to the Romanian diplomatic correspondence. Thus, in a
dispatch sent to the Romanian delegate in St. Petersburg the
Romanian Foreign Minister, while reinforcing the “legalistic”
counterarguments that Bucharest opposed to the Russian claims,

40 AVPRI, fund Chancellery, 1878, d. 15, ll. 6-10. Cited in: Vinogradov et al., pp. 151-

154, here p. 152.

41 As is obvious from the telegram the Minister sent to the Romanian diplomatic

agent in Vienna on January 17/29, 1878. Ibidem, p. 25.

42 AVPRI, fund Chancellery, 1878, d. 15, ll. 6-10. Cited in: Vinogradov et al., pp. 151-

154, here p. 152.

43 Gorchakov remarked that Ignatiev’s impression of Bucharest’s readiness to reach

a compromise with the Russians was “nowhere to be seen in the telegrams sent to
Ghica” from Romania, while Stuart observed that, though Ignatiev’s declarations
“give some grounds for admitting” a “change of mind of the Romanian government
favorable to us,” he noticed “certain indices” that induced him to “doubt the sincerity
of such a quick and unexpected change.” See Vinogradov, p. 153.

69
also spoke about the “awkward and ugly [pénible] impression
that the Russian demand produced in the entire country, and
above all in Moldavia, without any party distinction. The
[public] spirit is very troubled [agité].” 44 The rhetorical consis-
tence seems remarkable, despite Ignatiev’s claims to the
contrary. The terms of the political debate spurred by Ignatiev’s
official communication found their consecration in the joint
resolution adopted by the Romanian Parliament on January
26/February 7, 1878. This document synthesized the various
arguments presented above while clearly insisting on the legal
and moral aspects of the problem without resorting to a
specifically historical language. The rationale for “maintaining
the integrity of the Romanian territory” and for rejecting “any
alienation of whatever portion of Romanian territory against any
kind of territorial compensation” was based on a set of legal,
morally binding and political considerations. These included: the
guarantee of the integrity of the Romanian territory by the Great
European Powers; the signing by Russia of the 1877 Convention;
the invocation of Romania’s faithful completion of the provisions
of this Convention and the appeal to the “sentiment of justice” of
the Russian monarch; the “great sacrifices” that Romania suffered
during the war and, finally, the European interest in the existence
of an “independent and homogeneous” Romanian state. 45
As a consequence of these political acts, the Russian-
Romanian relationships suffered a serious setback that triggered
the efforts of the Romanian government to find a more consistent

44 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica. Bucharest, January 23 (February

4), 1878. Ibidem, pp. 30-31. Kogălniceanu again mentioned the Romanian rights “ab
antique” and the place of Southern Bessarabia within the national “heritage.”
45 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiaires de S. A. le Prince de Roumanie.

Buc., 1878, p. 14. The same arguments were repeated in an extended form in an
official letter written by the Romanian Foreign Minister to his Russian counterpart
on January 29/ February 9, as well as in the instructions to the Romanian agent in
St. Petersburg compiled by Kogălniceanu on February 2/14, 1878. In the latter
document, Kogălniceanu again invoked the “unanimous public opinion” that was
“solemnly formulated by its legal organs” and proclaimed that the act of territorial
exchange would signify a “suicide” for the national organism. He also referred to
the argument of “ingratitude” that was to be expected (and was already
formulated) from the Russian part while referring to the famous Austrian quip.
(“our ingratitude will surprise the world”).

70
support of the other members of the “European concert.” The
atmosphere of mutual suspicion and apprehension only
increased after the signing of the San Stefano treaty on February
19/ March 3, 1878. Before and around that date, the rhetoric of
the Russian officials attempted to resort to a strategy of
“appeasement” of their Romanian counterparts by insisting on
the benefits that a rational and Realpolitik approach would entail
for the Romanian state. This strategy can be discerned from an
article published on February 11/23 in the quasi-official organ of
the Russian Foreign Ministry, Journal de St. Petersbourg, which
asserted that “national susceptibilities are to be respected, on the
condition that they are not exaggerated,” 46 as well as from the
language used by Gorchakov’s deputy, N. K. Giers, during a
later conversation with Ghica. While accusing the Romanian
government of “encouraging” and fomenting the expressions of
public “outrage” against Russia, Giers also blamed the
Romanians for “being too sensitive [susceptibles], too inclined at
exaggerating [grossir] everything,” 47 which amounted to a veiled
appeal at pragmatism and potential compromise. However, the
Romanian government also had to respond to the growing
internal pressure from the opposition and to the domestic
accusations of a faltering and even “treacherous” position in the
dispute with St. Petersburg. 48
This increase of the internal and diplomatic tension expressed
itself in a series of memoranda elaborated by the Foreign Ministry
(some of them clearly written by Kogalniceanu himself) which
attempted to delineate a coherent position of official Bucharest on
the “Bessarabian question.” The first of these memoranda was
sent by the Minister to Romanian diplomats abroad on February
25 (March 9) in the form of a circular note. In the preamble
explaining the necessity of such a document, Kogalniceanu stated
his aim as being “to succinctly present the arguments of a
historical, political and economic nature [ordre] upon which the

46 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, February 11/23,

1878. Ibidem, p. 60
47 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, February 24/

March 8, 1878. Ibidem, p. 72

48 See the series of scathing articles by M. Eminescu in the Conservative newspaper

Timpul.

71
Romanian Cabinet, faithful interpreter of the national senti-
ment…, bases its repudiation of an exchange of Bessarabia for
Dobrudja.” 49 Despite his stated intention, the document itself is
rather peculiar if compared to the earlier emphasis of the
Romanian official rhetoric. Far from granting the same attention to
the three sets of ideas mentioned above, this memorandum is
unmistakably “economic” in its thrust. The most plausible expla-
nation for this is the intended audience that it was addressed to,
namely, the future peace conference that the Romanians hoped
would meet their multiple grievances. This is confirmed not only
by the Foreign Minister’s open admission of the fact, 50 but also by
the main body of the text, that was structured on two fundamental
premises: 1) the “European interest” that demanded the Romanian
possession of the left (Bessarabian) bank of the Danube in order to
secure the free navigation and unhindered commerce on the river
and that conditioned the “mission” of the Romanian state on the
Lower Danube and 2) the detrimental (if not disastrous) effect on
Romania’s economy and “civilization” of the loss of Southern
Bessarabia, which was determined by the “direct proportion”
presumably existing between the country’s prosperity and its
control over the whole extent of the Lower Danube. 51 The author

49 Circular note of M. Kogălniceanu to the Romanian diplomatic agents abroad.

Bucharest, February 25 (March 9), 1878. Ibidem, p. 73.
50 Circular note of M. Kogălniceanu to the Romanian diplomatic agents abroad.

Bucharest, February 25 (March 9), 1878. Ibidem, p. 73.

51 The Memorandum defended the first point in the following eloquent terms: “The

rectification of frontiers in Bessarabia, stipulated by the Treaty of 1856, and the return
to the Principality of Moldavia of a portion of its ancient territory on the left bank of
the Danube, had as their goal to satisfy a double interest of European public order: 1.
To secure the free navigation of a river that forms the main commercial artery of
Central Europe, entrusting the protection [la garde] of its mouths to a country of
secondary importance whose constant deference to the intentions of the Powers was
thereby assured; 2. To place the Romanian Principalities, due to the partial restoration
of a province that had anciently belonged to them [Bessarabia], in the position to
fulfill, according to the requirements of topography and the economic necessities, the
mission that was delegated to them, with the consent and to the advantage of the
whole of Europe.” The second point was summed up in the phrase: “History shows
that the commercial activity of the peoples bordering the Danube slowed down or
developed in direct proportion to the increase or the decrease [diminution] of their
immediate contact with the river.” See Congrès de Berlin. Actes et discours des
Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie. Buc., 1878, p. 21.

72
also insisted upon the “sudden revivals and brusque fluctuations
caused by the changes of domination upon the left bank of the
[Danube] river.” The conclusion that Moldavia’s economy
suffered heavily as a result of the loss of Bessarabia in 1812,
while “in 1830 Wallachia has gained the most precious
advantages from the recuperation of the towns and territories of
Braila, Giurgevo [Giurgiu] and Turnu” was thus quite
predictable. 52 An especially interesting point emphasized by
Kogalniceanu refers to the negative appreciation of the proposed
territorial exchange, that is squarely judged to be “essentially
damaging” [préjudiciable] to Romania. The supporting argument
is worth being cited at length: “It is enough… to examine the
configuration of those places to become convinced that the loss
of the Bessarabian bank would make the maintenance of
Dobrudja” under Romanian control both “awkward and
onerous,” since this region was “separated by a wide river from
the body of the country [corps du pays]” and, moreover, lacked
any proper ways of communication with the rest of the territory
(aside from some “impracticable marshes”). 53 The invocation of
geography as a potent (and ostensibly “neutral”) ally in this
dispute is suggestive and shows to what extent the official
discourse was malleable to immediate political necessity. This
stance could not be more different from the later arguments that
re-discovered Dobrudja’s “Romanian-ness” once it was clear that
the territorial exchange was inevitable. At this stage, however,
the Romanian officials perceived the relative importance of
Dobrudja and Southern Bessarabia in the following terms: “it is
apparent that the abandoning of Romanian Bessarabia would
entail for all of Romania the most annoying results, since the
acquisition of Dobrudja would be, from the moment of the loss
of the left bank of the Danube, which is the true and the only key

52 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie.

Buc., 1878, p. 21. The ultimate benefits of the possession of the entire left bank of the
Lower Danube were not purely material, since “the [Bessarabian] districts that
endow this possession with its useful value” have always led to the “almost
mathematical corollary of a rapid and continuous progress [élan] of the Romanian
commerce, its inudtry and its interior culture.” (Ibidem, p. 21).
53 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de

Roumanie. Buc., 1878, p. 22.

73
for the opposing bank, an embarrassment, a burden and,
perhaps, a permanent danger [un danger à titre permanent].” 54 The
“material” interpretation of Romania’s “mission” on the Lower
Danube was only somewhat diluted in the final phrases of the
memorandum by the invocation of the moral and political
considerations otherwise so important for the direct Russian-
Romanian diplomatic exchanges. The tendency to alter the
emphases and terms of the dispute according to the intended
audience shows the multiple rhetorical methods that in fact
constituted the “unitary” national discourse. To the extent that it
is possible to speak about such a “discourse” at all, the combi-
nation of “pragmatic,” historical and moral elements denotes the
dexterity of the Romanian elite in subordinating its open rhetoric
to the vagaries of the shifting “national interest.”
Following several unsuccessful attempts at finding a poten-
tial “common ground” with the Russian officials, undertaken at
the end of February and in early March 1878, 55 the pessimism of
the Romanian diplomacy was clearly expressed by the envoy in
St. Petersburg in a short dispatch sent on March 2/14, 1878,
where he remarked that he “[saw] the question of Bessarabia in
black [tones]” and that he even lacked “belief in the [future]
Congress,” since the “loss of this territory seems imminent.” 56
This state of mind seemed to prevail among the Romanian
leadership especially after the official reports concerning the
signing of the treaty of San Stefeno reached Bucharest. The
reaction of the Bratianu government was expressed in two

54 Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie,

Buc., 1878, p. 22. It is not clear to what extent the last words might refer to possible
future conflicts with Bulgaria.
55 For the details of the continuous diplomatic tension, see the telegram sent by the

Romanian agent in St. Petersburg, Gen. I. Ghica, on February 28/ March 12, 1878, as
well as the response by Kogălniceanu on March 1/13, 1978. While in the first of
these documents Ghica appreciated any further discussion of the Bessarabian
question with the Russian Chancellor as “sterile,” Kogălniceanu resorted to a
strategy of “total negation,” instructing Ghica to reassert the Romanian position as
“Non possumus.” See Documente oficiale din Corespondinta diplomatica de la 5 (17)
octombrie 1877 pana la 15 (27) septembrie 1878, prezentate corpurilor legiuitoare in
sesiunea anului 1880-1881, p. 87-89.
56 Telegram of General I. Ghica to M. Kogălniceanu, St. Petersburg, March 2/14,

1878. Ibidem, p. 89.

74
lengthy letters written by Kogalniceanu to Gen. I. Ghica,
respectively, on March 8/20 and March 10/22, 1878. Since both
of these memoranda were meant for the “consumption” of the
Russian officials, the discourse of mutual historical grievances
and “national dignity” reemerged in full force. The first letter
was explicitly designed in order to refute the Russian reproach
of “ingratitude” that became recurrent both in the official circles
of the empire and in the Russian press. Reasserting the high
appreciation that Romania preserved for the “good deeds”
[bienfaits] of the Russian Empire towards the Romanians, the
Romanian Foreign Minister built his case upon two intercon-
nected arguments that were also developed in the second
document. The first of these points emphasized the “sufferings”
of the Principalities as a result of their transformation into a field
of battle between the Russian and Ottoman armies during the
XVIII and XIX centuries: “Haven’t the Principalities been, since
Peter the Great, the theater of all the major wars between Russia
and Turkey? A field of battle perpetually open to the most
bloody clashes, haven’t they, for one hundred and fifty years,
carried all the weight and endured all the horrors of the
struggles engaged on their territory?” 57 This rhetoric of “national
victimization” was supplemented by the motive of “Turkish
vengeance” that purportedly explained not only the much
abhorred Phanariot regime, but also the loss of Bessarabia in
1812, due to the “malevolence” of the Porte towards the
Romanians. 58 The second argument, however, was much more
important, since it involved the principle of “national dignity”
that demanded an energetic and unanimous reaction of the
country. Far from any hint at a material interest in the possession
of Southern Bessarabia, the language of official Bucharest
suffered a marked shift: “The Romania of 1878 understood that it
could not be less concerned about its dignity than the Moldavia
of 1812 had been; 59 that it should not, at the conclusion of a war

57 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878.

Ibidem, p. 104.
58 Ibidem, p. 105.
59 Allusion to the protests of certain Moldavian boyars after the Russian annexation

of 1812.

75
during which it showed a universally recognized valor,
subscribe by itself and with its own consent to the cession of a
province that the transactions [convenances] of the neighboring
and powerful empires had at another time stolen [enlevée] from
under its authority. Faithful depositories of the heritage
[patrimoine] that they have received from their fathers and for
which they are responsible in front of their children, the
Romanians would renege on [démentiraient] their past, would
betray their present, would ruin their future if they agree to sign
the renunciation to a part of their heritage [heritage].” 60 Aside
from the symbolic integration of the contested region into the
image of the “national heritage,” another interesting aspect
involves the (implicit) conflation of the three Bessarabian
districts with the whole region annexed in 1812. This invocation
of historical continuity was supplemented by the introduction of
the element of “national will” that transformed the “manifesta-
tion of national sentiment” into a “spontaneous and unanimous”
act that endowed the Romanian official protests with an aura of
universal consent. 61 This argument, however, proved especially
vulnerable to Russian accusations of manipulation and “insti-
gation” of collective protests and petitions by the Romanian
government (including in the contested territory) that cannot be
simply dismissed, despite the claims of the Romanian Foreign
Minister to the contrary. 62 In a curious attempt at “re-
appropriating” the motive of Russia’s “liberating mission” in the

60 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878.

Ibidem, p. 106.
61 Ibidem, p. 106.
62 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878.

Ibidem, p. 107. A similar starting point informed the recrimination addressed by the
Russian diplomatic agent in Petersburg to the Romanian prince, in a later
conversation held in April 1878. Baron D. I. Stuart remarked that “the complete
indifference that the country exhibited towards Bessarabia until the day when the
question of its retrocession to Russia arose gives [him] grounds to doubt the
sincerity of the feelings that provoked the complaints in connection with the return
of this piece of land.” (AVPRI, fund Chancellery, 1878, d. 15, l. 68. Cited in:
Vinogradov et al., p. 162. Kogălniceanu spoke about the “explosion of a legitimate
patriotism, alarmed by certain sudden revelations,” while accusing his
Conservative opponents of returning to their “old errors” and of serving as a
“polemical instrument.”

76
Balkans, the Romanian official did not hesitate to interpret it as a
“glorious task to recall to an individual life the nationalities of
the Orient and to reconstitute their patrimonial territory in its
integrity.” 63 This tendency to challenge the Russian visions of the
empire’s role in the Romanian Principalities and the region as a
whole from an “internal” point of view, insisting on the
weaknesses and inconsistencies of the imperial narrative was
even more pronounced in the next letter discussing the historical
background of the “Bessarabian question.”
The memorandum of March 10/22, 1878, has a special signi-
ficance among the plethora of official and quasi-official “signals”
exchanged between Bucharest and St. Petersburg in the early
months of 1878. It has an unmistakably historical character and
displays Kogalniceanu’s claim to professional expertise as much
as to political competence. The main focus of the document is a
historical review of the Russian-Romanian relationships during
the XVIII and XIX centuries, analyzed through the lens of the
relative advantages and disadvantages that accrued to the
Principalities as a result of the Russian- inspired peace settle-
ments with the Ottoman Empire and of the regime of Russian
protection that functioned from 1774 until 1856. 64 The details of
the account are of little relevance for the dynamics of the
Russian-Romanian polemics as such. In fact, the narrative
followed the usual pattern of the successive Russian-Ottoman
wars and argued along the lines of the previously analyzed
letter, emphasizing the “calamities” that befell the Principalities
as a result of the armed clashes between the Russian and
Ottoman forces. If anything, the motive of “Turkish vengeance”
is elaborated in more detail. The significant exception to this
bleak picture is provided by the figure of Count Kiselev, who,
however, represents the exception that confirms the rule. Thus,
the period of 1829-34 is described as “an epoch in which the

63 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 8/20, 1878.

Ibidem, p. 108. The usual elements of Romania’s “moral superiority” were also
present in the final part of the document.
64 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878.

Ibidem, p. 108-115.

77
constant confidence and the traditional good feelings of the
Principalities towards Russia at last found their reward,” while
Kiselev himself “left indelible memories in the Romanian
hearts.” 65 In the final analysis, this “comparative” discussion of
the Russian and Romanian mutual relationship clearly left
Russia with a “moral debit” that could not be compensated by
the sum total of the past historical experience. Much more
relevant than the narrative part of the memorandum are several
“general” remarks that the author strategically places in the
introductory and final part of the document. First, Kogalniceanu
displays his “belief” in history as an almost transcendental and
“illuminating” force that could provide the ultimate arguments
for the dispute. Though the balance between Romantic and
“positivist” elements in his “appeal” to history’s “judgment” is
hard to assess, his phrases are revealing: “The principles of a
loyal historical criticism would demand that the parallel annals
of Russia and Romania lend one another [se prêtassent] a mutual
light” in order to examine “on which side there is impartiality
and on which side the sincerity of history is suffering.” 66 The
invocation of “objectivity” is by no means accidental, since the
author’s professed aim is to transcend the polemical spirit
(stirred by “certain passions and a so-called [prétendue] raison
d’etat”) and thus to achieve a scholarly (if not scientific) under-
standing of the controversial issues. 67 Second, the author
displays a striking example of an “avoidance tactics” that
pretends to refuse the discussion of certain aspects of the
“Bessarabian question,” but in fact amounts to a condensed
dismissal of a series of arguments invoked by the Russian press
and official circles. This strategy of “discursive suspension” is
especially important, since it touches upon the national “sensi-
tivities” of the Romanian nation-builders. Thus, Kogalniceanu
asserts:

65 Ibidem, p. 113.
66 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878.
Ibidem, p. 108.
67 Ibidem, p. 108.

78
 I refrain from discussing the question of the true nationality of
the inhabitants of the Bessarabian districts and the property rights
[titres de propriété] of Romania on Bessarabia. The nature of this
nationality and the authenticity of these rights are sufficiently
proven by irrefutable documents, and the scholarly [savantes]
responses opposed by our publicists to the scientifically erroneous
assertions of certain Russian [press] organs have already discre-
dited [renversé] the theses that ingeniously tried to demonstrate
that Bessarabia had been conquered by the Russian armies from
Tatar hordes, and [thus] belongs to Russia by the sovereign right of
force. 68

The opposition between the “scholarly” stance of the

Romanian press and the “polemical” extremes to which its
Russian opponents presumably resorted served to reinforce the
veiled (but potent) claim of a “privileged” access of the
Romanian public opinion to the “historical truth.” Thus, behind
Kogalniceanu’s “modest” claim to provide a “balance sheet” of
the Russian-Romanian relations lay a whole set of presuppo-
sitions that were imbedded in the national narrative that he
helped to create. Third, the Romanian Foreign Minister empha-
sized a point that hinted at his appreciation of the importance of
collective national “rituals” of remembrance in a symbolic
competition for a part of the national body. The peculiarity of his
argument resided in the “pro-Russian” twist that he endowed it
with. He elaborated on an “eloquent symptom of our sentiments
towards Russia” that signaled a fundamental difference in the
“commemoration” of the “loss” of Bukovina in 1775 and that of
Bessarabia in 1812. The 1775 events were “the object of a [yearly]

68 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878.

Ibidem, p. 108. This passage is also revealing in the sense of showing to what extent
the “official” Romanian discourse was aware of and exploited the rhetoric of the
intellectuals, even if this rhetoric came from oppositional circles (it is almost certain
that Kogălniceanu refers in this context to Eminescu’s articles, which represented
the most consistent and detailed response to be found in the Romanian press of the
time).

79
patriotic ceremony of a somewhat funerary character” 69 that
acquired the importance of a “periodic protest” (expressed by
religious services in the memory of Prince Grigore Ghica,
beheaded by the Ottomans for resisting the Austrian annexation
of Bukovina), and this “despite our excellent relations with
Austria-Hungary.” 70 The attitude towards the annexation of
Bessarabia was, however, totally different: “Never has the loss of
Bessarabia in 1812, as alive [vivace] and painful as its memory
still is, been deplored by analogous manifestations, and the
respect of the Romanians towards the court of Russia has always
constrained the explosion of their regrets.” 71 The phenomenon of
Bessarabia’s marginality within the Romanian national discourse
was thus transformed into an additional argument for
reinforcing the moral “superiority” that the Romanians availed
themselves of in their dealings with the Russian empire. This
symbolic “inversion” also sought to invalidate the Russian
accusations of “disinterest” of the Romanian government in its
Southern Bessarabian districts that figured prominently in the
Russian rhetorical “arsenal,” as well as to rebut the accusation of
“ingratitude” that constituted the starting point for this stage of
the dispute. 72
Both documents discussed above should be integrated into
the wider effort that the Romanian diplomacy undertook in
order to protest against the treaty of San Stefano. Though only
tangentially referring to the narrower Russian-Romanian contro-
versy on Bessarabia, a further important piece of the “puzzle”
was added on March 16/28, 1878, when the Romanian Foreign
Ministry sent out a circular note to its representatives abroad
arguing forcefully against the provisions of the treaty. The issue

69 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878.

Ibidem, p. 115.
70 Ibidem, p. 115.
71 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 10?22, 1878.

Ibidem, p. 115.
72 In a final touch of his “rhetorical pen,” Kogalnicenau accused the Russian Empire

of falsely claiming to have “held its word of evacuating the Romanian Principalities
every time following a military occupation,” invoking Bessarabia’s annexation in
1812.

80
of Southern Bessarabia was only discussed to the extent that it fit
the “European interests” agenda and, in general, closely
repeated the arguments presented in the earlier memorandum of
February 25/ March 9, with more attention devoted to matters
linked to the security of navigation on the Danube in case of
Russia’s admission to the European Commission overseeing the
river. 73 The previously discussed official papers are highly
relevant for one of the most detailed and cogent Russian
responses to the Romanian stance. This response appeared in the
quasi-official journal of the Russian Foreign Ministry, Journal de
St. Petersbourg, as a front page article in the issue of March 16/28,
1878. It represented a direct reaction to the Romanian official
view outlined by Kogalniceanu and, while repeating some
motives of the earlier diplomatic controversy, provided a
synthesis of the Russian position. The author (probably a Foreign
Ministry official) used a whole array of arguments (some of them
curiously reminiscent of later Soviet positions) in order to rebut
the tenets of the Romanian official position held at the time.
Some of these arguments are especially eloquent: 1) at the time of
Southern Bessarabia’s “detachment” from Russia in 1856, the
Romanian state did not exist as such and, in any case, the
territorial provisions of the Treaty of Paris did not conform to
any “law or right,” but purely to the “European interest;” 2) the
Treaty of 1856, which serves as the only legal basis of the
Romanian possession of Southern Bessarabia, has no juridical
power any longer because of its constant violation by all of its
signatories; 3) Romania’s military alliance with Russia presup-
posed a clear knowledge of the Russian territorial demands, and
all Romanian claims to the contrary are but a tactics of deliberate
dissimulation, 4) the Romanian administration proved inefficient
and detrimental to the territory in question and this leaves no

73 Telegram of M. Kogălniceanu to the diplomatic agents of Romania. Bucharest,

March 16/28, 1878. The “Bessarabian question” was only mentioned in connection
with the “competence of Europe” necessary to solve it, since it “implies an essential
modification of the European accomplishment of 1856, through a displacement of
domination in a region where the whole of Europe has constant interests.” Ibidem,
p. 118.

81
“moral” justification for the Romanian claims; 5) the strategic
and economic importance of Dobrudja as a “more than
adequate” compensation for Southern Bessarabia. 74 This
refutation of the Romanian position, if expressed in clearer terms
than the earlier fragmentary observations of the Russian officials,
also signalled the “apogee” of the diplomatic dispute around the
Bessarabian question. From this point forward, this issue faded
from the focus of direct Russian-Romanian polemics due to
several reasons. First, the controversy, while not entirely
overcome, moved from the sphere of discourse to the sphere of
international power. The Romanian government had now to
confront the reality of the provisions of the treaty of San Stefano
and to seek to accommodate the internal opposition that it faced
along with the international complications that dominated the
relations within the “European concert.” The Romanian
leadership, while still declaring that “we have firmly decided not
to negotiate [transiger]” 75 any terms of a settlement with Russia
regarding Bessarabia, in fact attempted to mute this issue in the
hope of submitting its grievances to the peace Congress that was
scheduled to open in Berlin in June 1878. Second, the
“Bessarabian question” became overshadowed by more practical
matters as the stipulation of the San Stefano treaty became an
object of close analysis. In the lengthy protest submitted to the
Russian government on March 24/ April 5, 1878, the retrocession
of Bessarabia figured among other grievances only insofar as
“the free and effective domination of the mouths of the great
river [the Danube]” 76 was concerned. Third, the efforts of the
Romanian leaders now concentrated upon the presentation of
their case to the Western powers and were thus directed towards
arousing the preoccupation of the European chancelleries with
regard to their “interests” on the Lower Danube. The two

74 V.N. Vinogradov et al., eds. Bessarabiia na perekrestkah evropeiskoi diplomatii.

Dokumenty i materialy. Moscow, Indrik, 1996, pp. 157-160.

75 Circular telegram of M. Kogălniceanu to the Romanian diplomatic agents abroad.

Bucharest, March 16/28, 1878. Ibidem, p. 121.

76 Telegram of M. Kogălniceanu to Gen. I. Ghica, Bucharest, March 24/ April 5,

1878. Ibidem, p. 127.

82
months preceding the Berlin Congress witnessed an intense
diplomatic activity pursued by the Romanian envoys in Western
capitals with the aim of assessing the position of the European
powers at the prospective negotiations. These attempts to exploit
the rivalries within the European “concert” ultimately failed 77
due to the secret negotiations between the major European
powers that resulted in a preliminary settlement. The only
success of the Romanian government was limited to the
admission of its plenipotentiaries (M. Kogalniceanu and I. C.
Bratianu) to the proceedings of the congress in order to present
their case at one of its meetings. The issue of Southern Bessarabia
thus gradually left the arena of international polemics.
The final attempt to use the combined strategies of Realpolitik
and “historical rights” in order to defend Romania’s “territorial
integrity” was undertaken in the memorandum elaborated by
Kogalniceanu and read in front of the official delegations at the
Berlin Congress on June 19/ July 1, 1878. By this time, as a result
of a number of private conversations with the plenipotentiaries
of the European governments, the Romanian delegates realized
the futility of their rhetorical and diplomatic efforts. In a
dispatch sent from Berlin on June 9/21 to his temporary deputy
in Bucharest, Kogalniceanu admitted as much when reporting
that “the illusions that we might have preserved would be fatally
disappointed: Bessarabia must be regarded as lost, despite all
our efforts; it would be almost too much still to believe in one
favorable chance against ninety-nine unfavorable [ones].” 78 The
Romanian position at the Congress was outlined in two variants
of the memorandum submitted first in written form and then as
an oral presentation by Kogalniceanu at the meeting of June 19/
July 1, 1878. The importance of these papers derives from the
peculiar combination of “legalistic,” economic and “national”
arguments, all inspired by an underlying vision of a special

77 See the telegrams of the Russian diplomatic agent in Bucharest reporting the
“probing” of a potential Romanian participation in the eventual war between
Russia and Britain or Austria-Hungary and the angry reaction of the Russian
officials in: Vinogradov et al., p. 163-164.
78 Report of M. Kogălniceanu to the interim Foreign Minister in Bucharest. Berlin,

June 9/21, 1878. Ibidem, p. 165.

83
mission of “order, civilization and progress” that Romania was
purportedly meant to fulfill in the “Orient.” 79 The first account
emphasized the evolution of the diplomatic conflict with Russia,
following the usual pattern of the invocation of the April 1877
convention and insisting on Romania’s role in the hostilities.
Nevertheless, the Romanian claims were reinforced by two
additional considerations. One of them related to the material
circumstances that transformed the Danube into a precondition
for the existence of the Romanian state. 80 While the first
argument rested on the “particular interests” of Romania, the
second referred in a somewhat veiled form to the “national
sentiment” that did not square well with the mainstream stance
favoring the topic of “European interest.” Significantly, the
“national discourse” was diluted by emphasizing the importance
of Bessarabia as an outlet to the sea. 81 Further emphasizing the
purported danger for Romania’s international status due to the
perceived annulment of the regime of collective guarantee of the
Great Powers, the Romanian delegation used these general
premises in order to claim the fulfillment of five conditions that
responded to “the legitimate necessities and desires of the
country.” 82 These five points (that provided the structure of the
second memorandum) included: 1) the refusal of the detachment
of any part of the Romanian territory (directly referring to

79 This characteristic motive of a “European mission” that consecrated Romania’s

role in the region was expressed in the following words: “The particular interest of
the Romanian nation is in complete harmony with the general interest of Europe.
Because of its geographical situation, its cause is that of the Orient’s calm [repos] and
peace.” See: Congrès de Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de
Roumanie, Buc., 1878, p. 7.
80 “The country that was once called the Danubian Principalities could not give up

the most important part of the river, to which it owed its ancient denomination, its
commercial development and the benefits of its geographical situation.” Congrès de
Berlin. Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie, Buc., 1878,
p. 6.
81 “Romania attaches a still greater price to the preservation of a province that is a

part of the country’s body [fait corps avec le pays] and puts it in contact with the sea,
since it has better appreciated, after the loss of the whole of Bessarabia, suffered in
1812, the advantages of the partial restitution effected in 1856.” Congrès de Berlin.
Actes et discours des Plénipotentiares de S. A. le Prince de Roumanie, Buc., 1878, p. 6.
82 Congrès de Berlin, op. cit., p. 7.

84
Bessarabia); 2) the request to abolish the provision stipulating
the right of passage of the Russian troops through Romania for a
period of two years; 3) the restoration to Romania of the mouths
and islands of the Lower Danube; 4) the awarding of a financial
compensation (indemnity) proportionate to the country’s losses
during the war; 5) the definitive consecration of Romania’s
independence and the neutralizing of its territory. 83 For our
purposes, the first point is of special significance. The peculiarity
of the Romanian stance concerning Bessarabia as expressed in
the second memorandum resided in the change of rhetorical
emphasis. Thus, aside from detailing the “argument from interest”
addressed specifically to the representatives of the “European
concert,” the Romanian delegates insisted to an unprecedented
extent upon the “historical rights” motive usually reserved for
bilateral diplomatic “skirmishes” with Russia. This discursive
shift was probably meant to impress the Russian negotiators,
who foresaw the potential complications and were reluctant to
admit Romania’s delegation to the Congress proceedings. 84
Kogalniceanu’s presentation in fact represented a systematic (if

83 Congrès de Berlin, op. cit., p. 7.

84 Les Protocoles du Congrès de Berlin avec le traite preliminaire de San Stefano et le Traite
de Berlin, Bucharest : Official Press, 1878, p. 67. The debates sparked by the
discussion of the conditions of Romanian independence is quite revealing for the
alignment of opinions among the Great Powers. While the principle of territorial
exchange was accepted by the majority of the plenipotentiaries, the only
“dissident” opinion was expressed by (not surprisingly) the British Prime Minister,
who declared to “regard with the deepest regret the provisions of article 19 of the
treaty of San Stefano relative to Bessarabia.” His protest was of course based upon
“legal” arguments (the “letter” of the Paris Treaty) and his “fears” concerning the
liberty of navigation on the Danube. The objections of his Russian counterparts
centered, on the one hand, upon the distinction between the legal status of
Moldavia in 1856 (which was at the time part of the Ottoman Empire) from that of
the Romanian Principalities and, on the other hand, upon the importance of the
retrocession as a “question of honor” (as opposed to “interest and ambition”) for
the Russian Empire. An additional argument invoked by Gorchakov referred to the
“value of the exchange” and to Dobrudja’s superiority in comparison with
Bessarabia. The Russian Chancellor remarked that the annexation of Dobrudja
would entail “the augmentation of [Romania’s] territory by… 3,500 sq. km. and
80.000 souls of population” and would secure for Romania the Danube Delta,
certain agricultural districts and a good commercial port on the Black Sea
[Constanta]. For this polemics, see Ibidem, pp. 68-70.

85
self-contained in terms of the national discourse) rebuttal of the
fundamental tenets of the Russian claims on Bessarabia. His
demonstration can be interpreted as an implicit response to a
series of Russian arguments discussed above. The most important
among these included: 1) the presumed “right of conquest” by
which the Russian Empire legitimized its possession of
Bessarabia. Declaring that “the partition [morcellement] of 1812
could not be justified by the fact or the right of conquest,” the
Romanian delegate based his position on a two-pronged strategy
(the repeated “conflation” of the 1812 and 1878 events is conspi-
cuous). First, he invoked the “external” status of the Princi-
palities at the time of both “founding moments,” arguing that “in
1812 Bessarabia depended on a Principality whose autonomy
had been solemnly attested by all the treaties previously
concluded between the Russian and Ottoman Empires.” 85
Second, as a corollary of this assertion, the Moldavian
Principality acquired, under the historian’s inspired glance, a
clear institutional, legal and even national identity at the time of
Bessarabia’s annexation in 1812. All of this was presumably
confirmed by Emperor Alexander I in the official decree
sanctioning Bessarabia’s integration into the Empire; 86 2) the
claim of a predominantly “Tatar” historical legacy in Southern
Bessarabia that rendered Russia’s “liberating” mission in the
region both necessary and logical while depriving the “national”
Romanian stance of its substance; 87 3) the trope of “liberating

85Congrès de Berlin, op. cit., p. 9

86Congrès de Berlin, op. cit., p. 9-10. Kogălniceanu asserted : “It [Bessarabia] was thus
a Romanian country, with Romanian institutions and laws, explicitly maintained
by H. M. the Emperor Alexander I. This respect of the ancient nationality [sic] was
formulated in the imperial decree, promulgating the administrative and judiciary
organization of this province following its incorporation into Russia, without the
least distinction being made between the Lower and the Upper Bessarabia.” The
retrospective “reading” of national elements into the early imperial policy in
Bessarabia is not unexpected given the polemical context.
87 Congrès de Berlin, op. cit., p. 10. “One apparently wished to conclude that

Bessarabia was a Turkish or Tatar region, from the simple fact that the Ottomans
occupied three fortresses there. But the history of Wallachia presents an analogous
anomaly: Turkish fortresses have existed there for a long time; it doesn’t result,
however, that Wallachia had ever been a Turkish country.”

86
mission” in the Balkans and the recurring memories of past
military exploits that strengthened Russia’s “historical rights” in
Bessarabia; 88 4) the much debated reproach of “ingratitude”
already laboriously refuted by the same Kogalniceanu in the
earlier memoranda and treated here in the same vein of a
“balance sheet” of gains and losses, of which the most significant
was “the loss, to Russia’s advantage, of half of Moldavia, that is,
the Bessarabia from the Prut to the Dniester.” 89 Bratianu added a
more “pragmatic” dimension to this polemical discourse replete
with historical references, pointing to the dangers that would
ensue from the projected “dispossession” for the future national
development of Romania as well as for the successful accompli-
shment of its progressive “mission” in the region. 90 The practical
impact of these impassioned pleas was minimal, but their
importance as illustrations of Bessarabia’s symbolic place within
the Romanian national discourse was paramount. The 1878
controversy remained a defining moment for the later nationalist
re-workings of the Bessarabian issue in the XX century and
provided both the lexicon and most of the topics that were
merely “recycled” in later phases. The above analysis is certainly
one-sided and essentialist. Thus, it accorded pride of place to the
official diplomatic discourse instead of focusing of possible alter-
native stances of the intellectuals and public figures opposed to
the government agenda. I aimed, however, at focusing on the
governmental position because of the constraints of the
Realpolitik that operated on this level and in order to show how

88 Congrès de Berlin, op. cit., 1878, p. 10. “Memories of military glory and valor have
been invoked to support the retrocession of Bessarabia. But, during a long series of
wars, the Russian armies have distinguished themselves on plenty of battlefields,
and have carried their glory as far as the walls of Adrianople. This, however, does
not represent a title to the property of the Balkan region.” The impact of the
recurring myth of “Russian expansionism” is scarcely veiled here.
89 Congrès de Berlin, op. cit., 1878, p. 10.
90 Congrès de Berlin, op. cit., 1878, p. 12. “I would simply allow myself to add, that

our dispossession of a part of our heritage would mean not only a profound pain
for the Romanian nation; it would also destroy any confidence in the effectiveness
of treaties and in the observation both of absolute justice and of written law. The
troubles [le trouble] that [our] belief in the future would suffer would paralyze [our]
peaceful development and [our] enthusiasm [élan] for progress.”

87
flexible the “national discourse” could become under its strains.
Pragmatic considerations of diplomacy and “interest” accompa-
nied the organicist and “historical” spheres of the national
discourse in an “uneasy alliance” whose terms shifted as much
as a result of internal oscillations as of external “irritants.” Most
importantly, both the Russian and the Romanian cases should be
studied in close interaction, as they responded to each other’s
arguments and opened new areas of controversy. My ultimate
goal was to identify the terms under which Bessarabia was
integrated into the Romanian national discourse. The discussion
did not follow a “diplomatic history” narrative, since it would be
completely inadequate for my purposes.
The Berlin Congress, aside from confirming Romania’s
independence (under certain conditions), 91 marked the high
point of the “internationalization” of the Bessarabian question,
but also induced a fundamental shift in the formulation of
Romanian foreign policy up until World War I. In fact, aside
from certain symbolically charged moments, like that of the
anniversary of Bessarabia’s annexation in 1912, the Romanian
official stance consciously avoided any kind of claims that might
have been interpreted as “irredentist.” This position was clearly
articulated by the same person who elaborated Romania’s
foreign policy during the Russian-Romanian 1878 controversy,
Mihail Kogalniceanu. In a speech held in the Romanian
Parliament on September 30, 1878, on the occasion of the
ratification of the Berlin Treaty, in response to a speech by D. A.
Sturdza, who argued for an “intransigent” attitude towards any
territorial exchange, he declared: “… what aspirations can we
Romanians have? Could we harbor any beyond the Carpathians
or beyond the Prut? Would [Mr. Sturdza] dare recommend to his
country such a revolutionary policy, and can we hope to secure
the future of our fatherland by such a policy? God can bend

91The most important were the acceptance of the “territorial exchange” proposed
by the Russian Empire, the granting of civil rights to all Romanian citizens
regardless of religious confession (which provoked a fiery debate on “the Jewish
question”) and the solving of certain pending financial conflicts with a number of
Western (mostly German) creditors (the so-called “Strosberg affair”).

88
mountains and dry rivers in the future, but if we want to enter
and live peacefully within the family of European states, we
must… live in peace with our neighbors, the Russians and the
Hungarians, by repudiating any policy of [territorial] claims
beyond the Prut and the Carpathians.” 92 Thus, the impact of
Realpolitik finally superseded the motive of “national dignity”
that informed so much of the Romanian diplomats’ dealings
with their Russian counterparts in 1878. On the other hand, the
anti-Russian inflammatory rhetoric, though sporadically present
before 1878, was now systematized due to the efforts of thinkers
such as Eminescu and became a commonplace of Romania’s
“national narrative.” This quasi-consensus was rarely broken
and was only seriously questioned during World War I.
The (implicit or explicit) comparison between the impor-
tance of Southern Bessarabia and Dobrudja for the Romanian
state surfaced during the early phases of the 1878 conflict, as it
became apparent that a “neutral stance” of the Romanian offi-
cials and public opinion on this question was no longer possible
or desirable. As is obvious from the fragmentary examples
discussed above, the idea of a territorial “bargain” was squarely
rejected by the Romanian authorities and press during the initial
phase of the conflict. An additional example of such an attitude
is offered by the debates that took place in the Romanian
Parliament during late January of 1878 in the context of the
adoption of the resolution reconfirming Romania’s territorial
integrity. The rejection of any territorial “compensation” was
motivated by the nature of the Romanian nation itself, whose
“essence” would be altered in case of such an event: “The
Romanians are a homogeneous nation, without any expansionist
ambitions, preoccupied not to sow tempests for the future.” 93 In
fact, this position anticipated two of the later arguments that
enriched the rhetorical arsenal of the conservative opposition.
One of them claimed that Russia’s “hidden intention” lurking

92 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches],

Bucharest, Minerva, 1994, p. 142.

93 Apostol Stan, Rezistenţa la raptul Basarabiei în 1878, in: Revista istorică, tom. III, 1992,

pp. 61-80, here p. 68.

89
behind its apparently generous proposal for Dobrudja’s inclu-
sion into Romania aimed at reclaiming this territory at a con-
venient time because of strategic considerations. The second was
linked to the perceived “permanent threat” for the Bulgarian-
Romanian relations that the contested status of Dobrudja would
entail in case of a Romanian annexation of the region.
The coordinates of the discourse on Dobrudja’s role for the
future Romanian development were essentially derivative from
the terms in which Bessarabia’s severance from the “national
body” was viewed. The image of the territory situated between
the Danube and the Black Sea was thus anything but stable.
While initially regarded as a barren country consisting of
nothing but marshes and a few insignificant settlements on the
Black Sea, mostly inhabited by a mixed Muslim and Slavic
population (and thus endangering the homogeneity of the
Romanian nation), the country gradually came to be seen as both
materially superior to Southern Bessarabia and morally fit to
become an integral part of the Romanian “heritage.” Moreover,
the trope of Romania’s “civilizing mission” was invoked within
an unmistakably “Orientalizing” frame of mind that turned
Dobrogea into a field of the transforming designs of the
Romanian nation-state. Another important feature was the
“rediscovering” of the region’s historical “Romanian-ness” that
provided additional arguments for the internal justification of
the annexation. The motive of “European interest” that Romania
had to consider was also not absent in the rhetorical arsenal used
in order to integrate the new acquisition in the ideal image of the
“fatherland.” In what follows, I will mostly discuss the evolving
picture of the newly acquired province as it transpired, on the
one hand, from a direct comparison with Bessarabia, and, on the
other hand, from a broader view of Romania’s role in the
Balkans.
The most consistent position in the problem of Dobrogea’s
relative importance vis-à-vis Bessarabia emerged from the circles
advocating a “Russophile” attitude. Meagerly represented in the
overall intellectual life of the Romanian nation-state, this kind of
texts fully “internalized” the logic of the Russian arguments

90
presented during the controversy on Southern Bessarabia and
appreciated Dobrogea’s integration into Romania in terms of
relative “gains and losses.” One of the most interesting examples
of this stance comes from a later work on Russian-Romanian
relations written from a pro-Russian perspective. In this rare
instance of a “counter-current” to the “mainstream” of the
national narrative, Dobrogea is presented as “hardly a thing to
despise,” since it is “superior to Bessarabia.” 94 In order to
substantiate his claim, the author uses a whole set of material
“arguments” meant to impress the reader: 1) Dobrogea’s greater
territorial extension and its closer association with the mouths of
the Danube, where a lively and flourishing commercial activity
has been developing; 2) the larger dimensions of the Black Sea
coast offered by Dobrogea in comparison with Bessarabia (225
km vs. 85 km of sea littoral), as well as its more favorable
geographical setting; 3) the existence of three important sea ports
in Dobrogea (Sulina, Constanta and Mangalia) as opposed to
none in Southern Bessarabia; 4) the region’s wealth in all kinds of
mineral resources and fertile soils, which clearly surpass those of
Southern Bessarabia both by their number and variety; 5) the
strategic and military advantages that the control of Dobrogea
presents in the case of a future war and the better possibilities for
constructing a solid defense line, linked to the existence of
“powerful natural frontiers,” while those of Southern Bessarabia
are both uncertain and indefensible. 95 Significantly, the “histo-
rical” argument is also present, though mostly in order to
minimize the impact of Bessarabia’s “loss.” Thus, the writer
emphasizes that “our rights have extended in ancient times also
to Dobrogea” and that “along the Danube and in the northern
part of Dobrogea there exists for a long time a numerous
Romanian population,” reaching the conclusion that “the
country that has been given to us is not wholly foreign.” 96 The
combination of “strategic-material” and historical arguments

94 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, op. cit., p. 288.
95 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, op. cit., p.
288-289.
96 Const. Calmuschi, Relaţiunile politice ale Ţărilor Române cu Rusia, op. cit., p. 289.

91
even in an account poised to defend the Russian position in the
“Bessarabia vs. Dobrogea” dispute shows the salience of the
discourse of “historical rights” and of its pervasive influence
throughout the period.
A more interesting picture emerges from several articles
written by Eminescu on the problem of Dobrogea’s annexation
to Romania. While his overall contribution to the articulation of
the Romanian vision of Bessarabia will be analyzed elsewhere,
his articles on Dobrogea represent an object in their own right
and provide a cogent counter-argument both to the intransigent
position of certain dissident Liberal groups advocating the
refusal of the “exchange” and to the position of the government,
accused by the Conservatives of duplicity and double-dealing.
Eminescu’s position is discernible mainly from two articles
published in the official Conservative newspaper in August
1878. 97 The first article represented, in fact, a reaction to the
“skeptical” view of Dobrogea’s acquisition promoted by the so-
called “free and independent faction” of the Liberal Party,
consisting of a group of politicians based in Moldavia who,
along with a number of other political figures of the party,
notably D. A. Sturdza, rejected any compromise on the
“Bessarabian question.” 98 For our purposes, two of Eminescu’s

97 The first article was published in the issue of August 2, 1878, while the second
(explicitly named “Dobrogea’s annexation”) appeared on August 16, 1878. As is
obvious, both articles represented reactions to the provisions of the Berlin Treaty.
Thus, the “conciliatory” position towards Dobrogea’s inclusion into Romania
espoused by Eminescu should be viewed in this context. Both articles are included
in: M. Eminescu, Basarabia [Bessarabia] (Chişinău: Hyperion, 1991), respectively pp.
43-49 and 52-62.
98 The points that Eminescu opposed can be summarized as follows: 1. the

purported “contamination” of the Romanian “Latin” race with Bulgarian elements

from Dobrogea, which would eventually lead to the Romanians’ “engulfing” by the
Slavic element; 2. the complications that would follow for the Romanian-Bulgarian
relations and Russia’s role as an “arbiter” in the dispute, that would enhance
Romania’s dependence on its eastern neighbor; 3. the necessity of maintaining a
standing army in Dobrogea in order to control its “savage” populations and the
increasing financial burden; 4. the further financial expenses necessary to transform
the “marshy” province into a productive part of the country; 5. the possibility of
Bulgarian territorial claims that could be supported by Russia at a later moment
and the ensuing instability of Romanian control in Dobrogea.

92
considerations are worth emphasizing. First, contrary to his
implicit opponents, Dobrogea represented for him a “barrier” to
Slavic advancement much more formidable than Southern
Bessarabia could ever be. Far from rejecting the substance of the
“anti-Slavic” argument, he turned it on its head: “By not
accepting Dobrogea, we leave… a free way for Russia in the
Balkan Peninsula. Moreover, the mix and contact with the Slavic
race [in Dobrogea] cannot be proven, since Dobrogea is not
inhabited by Bulgarians, but for the most part by Romanians,
Turks and Tatars.” 99 It is not the only instance when the image of
Dobrogea as a “bulwark against Russian expansionism” surfaces
in Eminescu’s writings. In the introduction to an earlier series of
articles discussing the parallel historical “destinies” of Bessarabia
and Bukovina, the same author employs the topic of Dobrogea’s
“blocking” of Russia’s communication with Bulgaria. 100 Ho-
wever, he uses this argument to substantiate a totally different
demonstration. In Eminescu’s own words, “Admitting the
legitimacy of Russia’s interests, we do not understand how
Russia [can] offer us Dobrogea in exchange [for Bessarabia],
since, as soon as Dobrogea becomes a Romanian territory, the
communication between Russia and Bulgaria could only be
effected through our country… In any case, Russia can only
grant us Dobrogea on the condition of later forcing us to give it
up in her favor.” 101 Though the “dialectics” of the two examples
is curious (and revealing), the central piece of the argument
stressing the comparative strategic advantage of Dobrogea’s
possession for Russia is worth noticing. 102 The second aspect of
Eminescu’s demonstration is much more puzzling, however. His
position represents a fascinating instance of the manipulation of

99 M. Eminescu, Basarabia [Bessarabia] (Chişinău: Hyperion, 1991), p. 45.

100 M. Eminescu, Bucovina şi Basarabia: Un studiu istorico-politic [Bukovina and
Bessarabia : An Historical-Political Study], Bucharest, Editura Acad. De Înalte
Studii Militare, 1991, p. 26.
101 M. Eminescu, Bucovina şi Basarabia, p. 26.
102 The parallel with the considerations presented in Nelidov’s abortive

memorandum envisaging alternative territorial compensations for Romania is

striking here.

93
“Orientalism” and suggests to what extent apparently “Orienta-
list” lines of argument could in fact be subverted internally. In
Eminescu’s hierarchy of “ethnic dangers” the Slavic element
clearly took precedent over any other group, including the
undoubtedly “oriental,” but essentially “harmless” Turkish and
Tatar population of Dobrogea. The tendency to minimize the
importance of the Bulgarian (i.e., Slavic) inhabitants of the region
prompted him to “exonerate” Dobrogea’s Turks and Tatars from
the stigma of “savagery” that transpired through the discourse
of the oppositional Liberals. This rhetorical twist did not mean
the abandoning of the “Orientalist” logic as such. On the
contrary, Dobrogea was nothing less than a “small Orient”
waiting to be cultivated by the intelligent and cautious policy of
the Romanian nation-state: “To do what everybody does, that is,
to take and possess [Dobrogea] through the bayonet, is an easy
thing; on the contrary, to preserve this “Orient in miniature,”
with its entire mix of peoples, to prove that we have enough
justice and enough prudence in order to hold the most diverse
elements in equilibrium and in good peace is an art, is the true
and real policy, in comparison to which the policy of brute force
is nothing but a toy.” 103 Romania’s “mission” that was deducible
from these lines rested upon the presumed moral superiority of
the Romanian nation that had to invest its best qualities in the
administration of Dobrogea and become a better “civilizer” than
its counterparts elsewhere (the reference to the Russian Empire
is almost explicit here). This “mission,” however, was also
fundamentally different because of the existence, in Dobrogea, of
an “oxymoron” in terms of Orientalism, that is, of a “civilized
Orient.” The belonging of the local Turks and Tatars to
“civilization” was based on two premises: on the one hand, the
specificity of their settlement patterns and economic activity and,
on the other hand, the existence of “national susceptibilities” in
their midst. Thus, Dobrogea’s Tatars “are not savage,” since they
“are for the most part emigrants from the steppes of the Kuban…
and agriculturalists who… produced significant quantities of

103 M. Eminescu, Basarabia [Bessarabia] (Chişinău: Hyperion, 1991), p. 57.

94
grain for export. Those who are working for export, however,
and who become producers and consumers in Europe’s general
economy cannot be called savage.” 104 The author reinforced his
claim by insisting on the flourishing urban and railway
development that was purportedly initiated by the same Tatars,
who are thus portrayed as quintessentially modern. 105 The
Turks, conflated (in typically Orientalist fashion) under the same
category of “Muslim population”) are nevertheless presented as
both politically and nationally conscious: “With what right could
we complain that our people is being divided as a silent flock, if
we ourselves treated as a silent flock the parts of a people that
also possesses great qualities and, especially, powerful and not
entirely unfounded national susceptibilities? Or, maybe,
Dobrogea’s Turks, with their magnificent military past, they,
conquerors on three continents, could be regarded as a spineless
herd, that doesn’t care what master rules it?” 106 Thus, the local
Muslims, far from being exotic and “immobile,” appear as
essential allies for Romania’s “civilizing project” in the Balkan
“Orient.” This eccentric (even illogical) view appears very
consistent once Eminescu’s attitude towards the Russian Empire
as the greatest danger for the existence of the Romanian state is
taken into account. Without dwelling on this point here, it is
worth noting that Eminescu’s stance is not as singular in the
epoch as it might seem. His argument can be inscribed in the
same logic that contributed to the earlier anti-Russian “diatribes”
of Ion Heliade Radulescu, who saw the reforming Ottoman
Empire of the 1850s as a “lesser evil” (if not a useful ally) in
comparison with stifling and constraining influence of the
“despotic” Russian protectorate. 107 The rhetorical strategy of the
Romanian publicist also contained a significant “historical”
narrative meant to legitimize the Romanian control of Dobrogea.

104 M. Eminescu, Basarabia (Chişinău: Hyperion, 1991), p. 46.

105 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 46.
106 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 57.
107 See: I. Heliade Radulescu, Protectoratul Ţarului sau România şi Rusia: Noi

documente asupra situaţiei europene, Bucharest, Cartea Românească, 2002 (reprint of

the original edition).

95
Based on a personal reconstruction of the Thracian, Roman and
finally Wallachian (rather short) presence in the region, the thesis
of Romanian “continuity” as locally applied to Dobrogea added
a post facto legitimacy to the annexation sanctioned by the
European congress. 108 The final part of Eminescu’s claims
derived from the “moral superiority” motive referred to above.
Romania’s position in Dobrogea was, in principle, congruent
with “political morality” from two points of view. First, the
Conservative journalist squarely rejected the logic of “territorial
exchange” that informed the Liberal government’s “transac-
tions” with the Russian authorities. Eminescu’s image of the
Romanian nation-state as an “organic entity” naturally impelled
him to protest against the view of Dobrogea as a “compensation
for Bessarabia.” 109 Second, this region could be integrated into
Romania only on the basis of a “peaceful conquest” that would
thus correspond both to Romania’s “civilizing mission” and to
the perceived interest of the local inhabitants, who possessed the
effective “property rights” over its territory, as opposed to the
Romanians’ anciently lost historical rights. The importance of the
free consent of Dobrogea’s population was especially empha-
sized, since this represented the concrete application of the
principle of national solidarity, which could alone, in Eminescu’s
view, assure the success of Romania’s “mission” in the newly
acquired province. 110 The apparent pragmatism of these

108 Historical accounts constitute an important part of the substance of both articles
discussed here. In both cases, Eminescu proceeds from the conclusion that “from a
historical point of view, our rights over Dobrogea cannot be contested” (and that in
the absence of these rights the “European interest” demanding Dobrogea’s
annexation would be “null and void”) in order to present his readers with
condensed presentations of the province’s history. See M. Eminescu, Basarabia,
Chişinău: Hyperion, 1991, pp. 47-48 and 58-60.
109 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 48: “We have said from the

start that there cannot be any compensations for Bessarabia, as there can never be
any fee for even a small portion [palma] of the fatherland’s soil. These are holy
things, that are lost or gained through historical circumstances, but can neither be
sold, nor bought, nor exchanged.”
110 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Hyperion, 1991, p. 60-61. In a very interesting

parallel, the principle of consent sanctioned through a referendum was illustrated

through the invocation of the examples of Nice and Savoy.

96
considerations derived from the link between the expression of
the “national will” and the possibility of a real “merging” of the
region with the “national body.” The “national will” represented
the basic moral principle upon which a reconstruction of
Dobrogea along modern and national lines was feasible. In its
absence, the region would continue to languish in the “state of
nature” that made it a “desert” and a “marshy and unhealthy,”
though “fertile” piece of land. 111 Thus, the “cultivation” of
Dobrogea entailed not so much a material component (that was
certainly indispensable), but a “spiritual” investment that was
attainable through a community of the “national psyche” of its
inhabitants with the rest of the country. The motive of Dobrogea
as a potential “danger” for the viability of the Romanian state
thus resurfaced again, this time in the form of a warning rather
than a threat. Eminescu’s distinction between principles of
“political morality” and “state pragmatism” allowed him to
present his case in ostensible terms of Realpolitik while in fact
basing his argument upon a series of almost “metaphysical”
presuppositions about the Romanian nation’s “essence” and
“mission.”
Despite their political differences, the Liberals’ discourse on
Dobrogea following the Berlin Congress did not significantly
differ from that of Eminescu. The most important discursive shift
relates to the internal evolution of the official view that was
discussed above. An articulate position of the government
concerning Dobrogea crystallized during the debates on the
provisions of the Berlin Congress in the Romanian Parliament at
the end of September 1878. I. C. Bratianu and M. Kogalniceanu
presented their case as a response to the recriminations of the
Conservative opposition and the accusations of the dissident
Liberal faction headed by D. A. Sturdza. Aside from “recycling”
the argument of the European interest on the Lower Danube that
caused the Great Powers to reach a compromise on Dobrogea’s
inclusion into Romania, both politicians agreed on a set of
advantages that the possession of the region presupposed. The

111 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău, Hyperion, 1991, p. 62.

97
most important among these involved the strategic benefits that
Dobrogea presented in comparison with Bessarabia. Thus, it
provided not only a “gate through which we enter directly in
connection with the entire world and with the West,” 112 but also
a breach in the “Slavic wall” that would surround the Romanian
nation in case it did not take advantage of this commercial and
territorial “outlet to the sea.” The image of Dobrogea evolved
from a dangerous “Trojan horse” that could subvert the
Romanian-Bulgarian entente to its exact opposite, becoming a
bulwark against Russian (and, by extension, Slavic) “expansio-
nism.” 113 Another strategic advantage that the Romanian Prime
Minister emphasized referred to the “natural defenses” that
guaranteed a more solid Romanian control over this region in
comparison to Bessarabia: “Dobrogea is obviously endowed
with a much better natural defense against all invasions than
Bessarabia. Consequently, if you say that we cannot defend the
freedom of the Danube without possessing Bessarabia, which is
much easier to conquer, how can you claim that we cannot
protect this freedom by having Dobrogea?” 114 Bratianu did not
omit the “historical argument” from his demonstration, though it
was subordinate to more “pragmatic” considerations. The
“ethnic priority” of the Romanians in the region was an addi-
tional factor that de-legitimized any serious Bulgarian irredentist
claims. Moreover, Bratianu made a revealing comparison
between the Bulgarians from Dobrogea and those from
Bessarabia. The latter appeared as both more numerous and
more articulate and, thus, as a potentially greater danger for the
homogeneity of the Romanian nation, that, however, was not
endangered by this mutual contact. Thus, Bratianu appeased his

112 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu: Acte şi cuvântări [I. C. Brătianu.

Documents and Speeches]. Vol. IV., Bucharest, Cartea Româneasca, 1932, p. 103-
104, also p. 122.
113 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 104.
114 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 121. Brătianu

reinforced his point by stating: “it is incontestable, that the Bessarabia that we lose
has no boundaries that could be defended… against an invasion, that it is an open
field impossible to protect.” Ibidem, p. 121.

98
colleagues’ fears of an active resistance of the local population. 115
In a similar intervention in the Senate, Kogalniceanu con-
centrated mostly on the material and economic advantages that
the annexation of the new province would provide. On the one
hand, he emphasized the outstanding fertility of a major part of
the province’s territory (in stark contrast to the earlier vision of a
“marshy and unhealthy desert”). On the other hand, he rejected
D. A. Sturdza’s assertion that viewed Dobrogea as a “nest of
fevers.” This “epidemiological” aspect is rather important, since
it directly refers to the degree of “cultivation” (in both senses of
the word) that the newly acquired territory enjoyed. In this
context, Kogalniceanu invoked the example of the “Tatar
agriculturalists” already used by Eminescu and spoke about the
“rare energy” that these atypical “Orientals” displayed in
transforming Dobrogea’s “virgin land” into a cultivated soil. 116
Dobrogea’s belonging to “civilization” was further demonstrated
by the invocation of the economic productivity of the land and
by the minimal efforts and financial expenses that the Romanian
government would have to invest in its further development. 117
All these material considerations were subsumed, however, by
the “mission” that the Romanian state had to turn Dobrogea into
a “truly Romanian country,” this being the only precondition for
the fulfillment of the larger role of Romania bestowed upon it by
the “European concert:” the guardianship of the mouths of the
Danube. The process of Dobrogea’s inclusion into the national
“body” was rhetorically expressed through a lexicon of “national
vitalism.” This region now became not only a “moral” compen-
sation for Bessarabia’s loss, but the preferred field for the display
of the Romanians’ “national energy.” Bratianu put it as follows:

115 N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 124.

116 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches],
Bucharest, Minerva, 1994, p. 139-140.
117 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches],

Bucharest, Minerva, 1994, p. 141. In a vein repeating Brătianu’s stance almost ad

litteram, Kogălniceanu insisted that Dobrogea represented “a country given to us
by Europe, a country that places us in contact with Western Europe, that from the
first day secures commercial advantages for us …”. Ibidem, p. 141.

99
“it has been said… that, in case we take Dobrogea, we will not be
able to transform it into our own land [pamant al nostru]. But
these… doubts can only arise in the mind of those who do not
have faith in the vitality and the nature of the Romanian
nation.” 118 The same national framework informed Bratianu’s
appeal to the “bravery of the Romanians,” who “will know how
to create a free Romanian [land] from a country that had
belonged to our ancestors, from a rich country that secures for us
the mouths of the Danube.” 119 The same symbolic appropriation
of Dobrogea (prefiguring its effective integration) was expressed
in more eloquent terms by Kogalniceanu: “I believe that what we
have to do in this situation is to surrender to Europe’s decision,
to take Dobrogea, to rule it well, to make it truly ours [să o facem
a noastră], to make it one with Romania’s body, to make it the
heritage [patrimoniul] of our children. From the first day, let us
prove to Europe that we take it for [all the] Romanians and that
we do not intend to sell it to the Bulgarians.” 120 Thus, Dobrogea
became not only a suitable “replacement” for Bessarabia as an
element of the Romanian national discourse, but also proved a
welcome substitute for “nation-building” in practical terms.
Aside from the diplomatic conjunctures that determined the
reality of the “territorial exchange,” Dobrogea served as an
appropriate moral compensation for the damage dealt to the
“national prestige” by the loss of Southern Bessarabia. The offi-
cial stance proved extremely flexible in realizing this symbolic
“transfer” and in endowing a previously ignored region with the
aura of “national destiny.” More importantly, the palpable
successes achieved in the “merging” of Dobrogea with the rest of
the country secured for it a place on the map of national ima-
gination that not only Southern Bessarabia, but also Bessarabia
as a whole never came close to matching before World War I.
Romania and the Russian Empire completed the formal
transfer of powers by December 1878 (in a gesture that pre-

118N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 103.

119N. Georgescu-Tistu, ed. I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. IV, p. 124.
120 Mihail Kogălniceanu. Discursuri parlamentare [Parliamentary Speeches],

Bucharest, Minerva, 1994, p. 142.

100
tended to be symbolically charged, the Romanian Parliament
never gave its official consent to the cession of the Bessarabian
districts in a separate act). The former “Romanian Bessarabia”
(re-united into one district under the Russian administration,
having its center in Ismail) retained its peculiar position within
the structure of the Russian Empire, being governed internally
according to the old Romanian laws and possessing a
“communal” administration and a judiciary constructed on the
Romanian (in fact, the French) model. The administrative and
judicial reforms undertaken in the 1860s were never applied to
the Ismail district, which remained an awkward reminder of a
nationalizing state’s agenda in a slowly evolving imperial
framework. Despite the intense debates raging up until World
War I concerning the necessity of “harmonizing” the adminis-
tration of the Ismail district with the rest of the Empire, no
practical consequences followed. Some of the more insecure local
Russian officials even voiced their apprehensions about the
possibility of this region’s “estrangement” from the wider impe-
rial economic and even cultural sphere due to its purported
“orientation” towards Romania. Though these fears proved
unfounded, the loyalty of the local inhabitants remained a matter
of contention in a way that had not been possible before 1856.
The “contested” character of this “strip of land” thus spilled over
(in a rather more benign form) from the realm of discourse,
rhetoric and representation into the more complex world of
“reality.” 121
In the Romanian case, the dilemma between the require-
ments of Realpolitik and the rhetorical accouterments of the
“national discourse” provided the framework for the internal
political debate sparked by the provisions of the Berlin treaty.
While the Conservative opposition emphasized the moral
impossibility of accepting the “mutilation of the national body”
under any form, the government defended the Realpolitik

121 “Pravila, podlezhashchie sobliudeniiu pri rassmotrenii ugolovnyh I

grazhdanskih del, voznikshih pri Rumynskom pravitel’stve v prisoedinennoi k
Rossii po Berlinskomu traktatu chasti Bessarabii.” See ANRM, fond 2, op. 1, d. 8465.

101
approach, best exemplified by I.C. Bratianu’s declaration that
“the country should have enough reason and enough patriotism
to submit itself to Europe’s will.” 122 This stance was a part of a
strategy of defense of the Romanian claims that involved a
dualistic discourse with reference to Russia and the European
“Great Powers” assembled at the Berlin Congress. The Romanian
Prime Minister again explained this in unambiguous terms
during the debates in Parliament: “To Russia we presented [our
case at the Congress] by means of invoking our rights [over
Bessarabia] ab antiquo; we told her [diplomats]: Bessarabia was
never yours, but ours, and you took it from us without any legal
basis; [you did this] before as you are doing it now, by breaking
the formal engagements that you have agreed to; whereas
Europe we told that it is a European interest that Bessarabia
remain in our hands.” 123 However, the fault lines between the
two rhetorical strategies were not those of Conservative vs.
Liberal political factions. The national discourse was divided
internally and was expressed through a constant oscillation
between the lexicons of “national dignity” and Realpolitik. The
“reactive” nature of the Romanian position, as well as its uneasy
adaptation to different “audiences,” also contributed to its
unstable character. The most important conceptual shift linked to
the Russian-Romanian controversy concerns the emergence of
Bessarabia (paradoxically, of its southern part, which comprised
the least ethnically Romanian parts of the province) as an
identifiable object of the Romanian “national space.” Similarly,
the analysis of the shifting discourses on the relative importance
of Southern Bessarabia and Dobrogea provides an illuminating
example of the ambiguities and dilemmas of the Romanian
national discourse. It also points to the varied and sometimes
ingenious solutions that the government and the intellectuals
coined to supersede (or at least lessen) these ambiguities and
dilemmas.

122 N. Georgescu-Tistu, ed. Ion C. Brătianu, Acte şi cuvântări. [Documents and

Speeches]. Vol. IV. Bucharest, “Cartea Românească,” 1932, p. 115.
123 N. Georgescu-Tistu, ed. Ion C. Brătianu, Acte şi cuvântări. [Documents and

Speeches]. Vol. IV. Bucharest, “Cartea Românească,” 1932, p. 120.

102
 Boierimea română în viziunea lui Nicolae Iorga

Andrei PROHIN

Schimbările social-politice din epoca modernă au promovat

în poziţii-cheie anumite grupuri ale societăţii (deţinătorii de
capital, liber profesioniştii, femeile, unele segmente ale tine-
retului etc.), lăsînd în umbră stări care, odinioară, beneficiaseră
de un prestigiu considerabil (nobilimea, clerul, militarii, bătrînii
ş.a.). Pentru spaţiul românesc de astăzi, boierimea poate fi consi-
derată un relict socio-cultural: termenul nu mai exprimă realităţi
actuale, lipseşte din documentele contemporane, nu-şi mai gă-
seşte locul în structurile instituţionale. Acest lucru nu înseamnă
însă că misiunile economice, sociale şi politice, asumate cîndva
de boieri, au încetat a fi îndeplinite. Analizînd diverse ipostaze
sociale dintr-o perspectivă de lungă durată, am putea identifica
„urmaşii” vechii boierimi între reprezentanţii intelectualităţii de
astăzi, ai elitei financiare şi politice. Deşi nu sînt consfinţite
oficial, practicile de dobîndire a privilegiilor, titlurile onorifice,
ocuparea posturilor prin succesiune ereditară, „vasalitatea” şi
„legarea de pămînt” chiar, supravieţuiesc tacit la nivelul
relaţiilor interpersonale. Iată de ce, a examina specificul istoric al
clasei boiereşti, destinul ei, reprezintă nu doar o ambiţie de ordin
ştiinţific, ci şi o temă actuală, generatoare de sugestii privind
modelele de organizare şi conducere a comunităţii umane.
În lucrările cu caracter istoric şi publicistic ale lui Nicolae
Iorga, întîlnim mai multe referiri la boierimea românească –
privită în ansamblul ei, ca stare socială, precum şi în particular,
prin personalităţi concrete. Fireşte, dacă am valorifica un număr
impunător de opere ale istoricului, se pot scrie articole separate
despre boierii din diferite secole, despre anturajele boiereşti ale
unui anumit domn etc., după cum i-a descris Iorga. În studiul de
faţă, ne propunem să examinăm cîteva dintre ideile lui N. Iorga
cu privire la semnificaţia generală a boierimii în trecutul
românesc. Concomitent, demersul nostru va pune în lumină
gîndirea istorică, metodele de cercetare şi scriere ale celui care a
fost supranumit „Titus Livius al poporului său”.

103
 Instituţia social-politică a boierimii, după Iorga, reprezintă
un model împrumutat din statul bulgar şi din realităţile
Imperiului Bizantin, avînd, astfel, ascendenţa în vechea lume
romană 1 . Însuşi lexemul boier, N. Iorga îl deriva din bolliar,
bolgar, substituind titlul de jupan, dat conducătorului unei
formaţiuni politice regionale 2 . În perioada anterioară formării
statelor medievale, „în fruntea poporului nostru nu stăteau
boieri, ci alţi cîrmuitori şi îndreptători, cari nu părăsiseră întru
nimic haina şi firea ţărănească” 3 . Iorga sublinia că, în vechea
societate românească, nu se putea forma o nobilime,
conducătorii de obşti săteşti fiind înconjuraţi „numai de sfetnici
în port românesc, asămănători cu bătrînii chemaţi la judecăţile
ţerăneşti” 4 . De aceea, cînd s-a constituit totuşi o clasă boierească,
ea era alcătuită, după N. Iorga, din „foşti ţerani, sau străini” 5 .
Această viziune se înscrie într-o concepţie mai largă a lui Iorga
despre vechea organizare a satului românesc, alcătuit din
comunităţi înrudite care stăpînesc pămîntul în devălmăşie, sub
un regim politic pe care îl numeşte „democraţia ţărănească de la
1300” 6 . Tabloul acelei epoci arhaice, din perioada prestatală, –
asupra căruia totuşi a revenit, ajustîndu-l noilor cercetări – este
sintetizat în următoarea teză: „Eram, la începuturile vieţii
noastre naţionale, un popor cinstit de ţerani harnici; ţerani erau
boierii noştri” 7 .
În primele veacuri după întemeierea Ţării Româneşti şi a
Moldovei, raporturile dintre boieri şi ţărani s-au caracterizat

1 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p. 220.
2 N. Iorga, Sfaturi pe întunerec. Conferinţe la radio 1931-1940, ed. S. şi V. Rîpeanu,
Bucureşti, Ed. Casa Radio, 2001, p. 377.
3 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 219.
4N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a II-a, Vălenii-de-Munte, Ed. Datina

Românească, 1925, p. III.

5 Ibidem, p. IV.
6 Apud, H.-R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, ed. a V-a, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p.

79.Apud H.-R. Patapievici. Cerul văzut prin lentilă. – Iaşi: Polirom, 2005, ed. a V-a, p.
79.
7 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. V. Durnea, Iaşi, Polirom, 1999,

ed. a IV-a, p. 82.

N. Iorga. Generalităţi cu privire la studiile istorice (ed. V. Durnea). – Iaşi: Polirom, 1999,
ed. a IV-a, p. 82.

104
printr-o „solidaritate românească desăvîrşită” 8 . Deşi în textele
consultate, Iorga nu fixează limite cronologice exacte, el
sugerează că este vorba despre secolele XIV – prima jumătate a
sec. XVI 9 . Ca să argumenteze lipsa antagonismelor sociale,
istoricul invocă formulele de politeţe utilizate în Maramureş şi în
alte provincii româneşti, prin care ţăranul era numit „cinstit
boier”, iar copiii săi – „coconi” şi „cocoane” 10 . Mărimea proprie-
tăţii funciare deţinute de boier depindea de meritul personal
manifestat în muncă, în serviciul militar şi în fidelitatea faţă de
domn 11 . Liantul care a transformat boierii într-o stare socială
distinctă, se compunea din „faimă”, „amintiri frumoase”,
„odoare strînse din neam în neam”, „moşii” şi „oameni” 12 .
Istoricul a încercat să reconstituie valorile morale împărtăşite de
vechea boierime, considerînd că aceasta locuia într-un „regim
patriarhal, egalitar, al gospodăriilor independente şi al schim-
bului în natură” 13 . În ediţia germană a Istoriei poporului românesc,
lucrare ce trebuia să familiarizeze cititorul european cu specificul
românesc, N. Iorga zugrăveşte plastic imagini din anturajul
boieresc, comparabile cu idealurile casnice ale autorilor antici
romani: casa „strălucea veselă şi modestă în lumina soarelui”,
„nobila jupîneasă stătea în cămara ei de lucru, pregătind,
împreună cu roabele, cele mai de trebuinţă pentru casă” 14 .
Boierilor le lipsea o cultură elitară (nu ştiau să scrie, să citească,
nu cunoşteau limba slavonă), se aflau într-o stare de „barbarie
desăvîrşită” 15 , în schimb posedau un orizont etic format din
învăţăturile părinteşti, ale preoţilor. Fragmente din gîndirea

8 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 378.

9 Idem, Scrisori de boieri, p. V-VI.
10 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 378.
11 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 225; Idem, Scrisori de boieri, p. IV-

V.
12 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 228.
13 Idem, Scrisori de boieri, p. V.
14 N. Iorga, Istoria poporului românesc, ed. G. Penelea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1985, p. 507-508. N. Iorga. Istoria poporului românesc (ed. G. Penelea).

– Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 507-508.
15 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, Ed. Litera, 1990, p. 69.Idem, Istoria

românilor în chipuri şi icoane, p. 206.

105
boierilor au supravieţuit în cronici şi în scrisorile particulare
(dintre care N. Iorga a publicat un volum separat), de unde
autorul conchide că boierii au fost „oameni de înţeles”, iar
virtutea lor supremă constituia „această putinţă de a prinde
îndată lucrul care interesează, fără să fi dat atîtea explicaţii
preliminare” 16 . Din rîndurile acestei boierimi proveneau tova-
răşii de război ai lui Mircea cel Bătrîn sau ai lui Ştefan cel Mare,
personajele unei epoci legendare. În descrierea bătăliei de la
Lipnic, istoricul scoate în relief contrastul dintre nobilimea polo-
neză, iubitoare „de haine frumoase şi de petreceri”, şi curtenii
Ţării Moldovei, „apărători aspri ai unui pămînt sărac” 17 . Boierii
căzuţi la Valea Albă „se închinară frumos înaintea morţii şi o
primiră în faţă. Pieriră astfel – bunicii lîngă nepoţi, înveşmîntaţi
în acelaşi giulgiu de glorie”. Iorga scrie un adevărat pomelnic cu
numele participanţilor la luptă, menţionînd „şi atîţia alţii
vrednici de a fi pomeniţi în veci pentru bucuria cu care şi-au
vărsat sîngele gîndindu-se la cei ce vor veni după ei” 18 .
Fără a se opri doar la aceste scene idealizate din lumea
boierilor, Nicolae Iorga semnalează transformările intervenite în
raporturile sociale. Astfel, în cadrul luptelor pentru domnie din
Moldova, în jurul anului 1560, Iorga situează „antagonismul
dintre ţeran şi stăpînul cel nou” 19 . Aceste schimbări sînt explicate
prin influenţa moravurilor aristocraţiei ungureşti, poloneze şi
otomane, care ar fi trezit gustul pentru lux, pentru o existenţă
leneşă. Multiplicarea numărului titlurilor nobiliare şi a funcţiilor
oficiale se datora prezenţei mai multor urmaşi ai boierilor. Este
limpede că Nicolae Iorga, care subordona evenimentele istorice
idealurilor naţionale, aduce acuzaţii în următoarele formulări:
„Dezertă Domnul, dezertară boierii mari, restul boierimii”,
„Boierimea se deznaţionalizase, se levantinizase în cea mai mare
parte” 20 . Cu toate acestea, autorul sugerează că proprietatea
funciară şi gospodăria adiacentă rămîneau, în secolele XVII-

16 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 360.

17 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, Ed. Litera, 1990, p. 69.
18 Ibidem, p. 101.
19 Idem, Scrisori de boieri, p. V-VI.
20 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 82.

106
XVIII, cele mai sigure averi: „Boierii cari au avut pămînt s-au
păstrat în dregătorii aproape neîntrerupt. [...] Dimpotrivă, cîţi s-
au rezemat numai pe bani sau pe sprijinul unor domni, au trecut
repede pe la curte pentru a se întoarce în răsărit sau pentru a
pieri în nenorocire ori sărăcie” 21 .
Istoricul a consacrat pagini aparte boierilor cărturari, apre-
ciind în operele lor sentimentele naţionale, valorile etice, con-
ştiinţa propriei misiuni culturale. Meritului lor le atribuie Iorga
„tot ce-am dobîndit în acest secol [XVII]” 22 . Mai întîi, menţio-
nează că în familiile boiereşti s-au scris expuneri istorice, în timp
ce unii boieri, precum Radu Greceanu, au redactat versiuni
oficiale ale cronicilor 23 . Aminteşte pe feciorii de boieri care,
studiind în Polonia, au descoperit originea romană a neamului
lor: „Şi astfel deodată se ridică perdeaua greoaie de dispreţ, de
sărăcie şi umilinţă care ne acoperea. Aureola Romei înconjura
fruntea ţăranului robit, a boierimii supuse tuturor poftelor
turceşti” 24 . Miron Costin este caracterizat drept „boier inimos şi
cărturar”, în timp ce fiul său, Nicolae, apare ca „un harnic
întregitor şi compilator” 25 . Constantin Cantacuzino a fost „un
tînăr foarte bine înzestrat, foarte activ”, „un om superior, în
adevăratul înţeles al cuvîntului, străbătut de cultură italiană” 26 ,
iar Udrişte Năsturel – „un boier învăţat” 27 . Urmărind, în paralel,
eforturile lui Miron Costin şi ale lui Constantin Cantacuzino
pentru a argumenta originea şi continuitatea românilor, cititorul
asistă la „spectacolul interesant a două spirite agere, a două
minţi cultivate, cari [...] se sîrguiesc, dorite de adevăr şi de iubire
de ţară” 28 . N. Iorga subliniază valoarea acestor scrieri şi din
perspectiva construirii unei culturi naţionale: „şi astăzi poporul

21 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 229.

22 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 82.
23 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 149.
24 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 182.
25 Ibidem, p. 183.
26 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Chişinău, Litera, 1997,

p. 104.
27 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 211.
28 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (ed. B. Theodorescu),

Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1969, vol. I, p. 138.

107
înţelege mai bine pe vechii cronicari, cari scriau pentru toţi,
într-un grai care nu era încă osebit după clase” 29 . Într-o altă
lucrare, comentînd operele lui Dosoftei şi ale lui Cantemir, Iorga
vorbeşte de „curentul indigen” din literatură, „care trece din
secol în secol”, „un glas al obştii româneşti”, a cărei trăsătură
esenţială este că „la noi, între cel mai mare cărturar şi cel mai
umil ţăran a fost totdeauna o legătură aşa de veche, şi aşa de
sacră, încît nici un fel de pretenţie modernă nu izbuteşte s-o
rupă” 30 .
Secolul XVIII este descris de istoric în tonalităţi sumbre, între
care mai răzbat totuşi cîteva unde luminoase. Respectiv, aceleaşi
semnificaţii le capătă şi figurile de boieri din acele vremi.
Preocupat constant de afirmarea naţional-statală a românilor, N.
Iorga aduce invective boierilor care, în opinia sa, nu şi-au
îndeplinit misiunea politică: „Grija pentru ţară şi apărarea ei de
drept ar fi trebuit să cadă aspra lor, dar ei nu erau în măsură să
răspundă acestei datorii, căci se certau mereu între dînşii în
favoarea unui nou domn sau pentru a primi un loc la Curte” 31 .
Din nou, este atent la schimbarea de moravuri („boieri ghiftuiţi,
somnoroşi şi fără grijă”) şi gravele sale consecinţe sociale
(„Ei răpiseră ţăranului averea, libertatea şi toate drepturile”) 32 .
Într-un valoros pasaj istoriografic, aflăm care erau aşteptările lui
Iorga vizavi de clasa boierească: aceasta trebuia să se sprijine pe
„un ideal”, să scrie şi să promoveze „mîndre cărţi de afirmaţie
românească” 33 .
Veacul al XVIII-lea a fost marcat de domniile fanariote, faţă
de care, se ştie, N. Iorga a avut o atitudine deosebită de cea a
altor istorici români. El preciza că „Epoca fanariotă nu înseamnă
stăpînirea prin Greci”, deoarece şi-au menţinut autoritatea poli-
tică în stat marii proprietari funciari, boierii 34 . Graţie influenţei
lor, s-a menţinut vechea tradiţie de cîrmuire a ţării, iar fanarioţii

29 N. Iorga, Din faptele străbunilor, Bucureşti, Chişinău, Ed. Litera Int., 2004, p. 25.
30 Idem, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, p. 157.
31 Idem, Istoria poporului românesc, p. 507.
32 Ibidem.
33 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 215.
34 Idem, Scrisori de boieri, p. VII.

108
nu au încălcat-o, ci, dimpotrivă, au încercat să se integreze în ea,
chiar şi la nivel literar, poruncind a scrie cronici în limba
română 35 . Făcînd bilanţul epocii fanariote, Iorga ajunge la
concluzia judicioasă că „stăpînii ţării sînt boierii români” 36 .
Între boierii din sec. XVIII n-au lipsit nici preocupări
cărturăreşti. În generaţia de la începutul veacului, erau boieri
„însufleţiţi de dragoste aprinsă pentru ţara subjugată”, purtînd
„în pieptul lor scînteia sfîntă a inspiraţiei” 37 . Pe cei de la sfîrşitul
secolului, familiari cu scrieri şi preceptori din Apus, N. Iorga îi
prezintă drept „bătrîni foarte respectaţi”, „tineri cu totul cuviin-
cioşi, iubitori de cărţi, tineri cari traduceau lucrările literare ale
străinilor”, „boieri patrioţi cari nu se împăcară niciodată cu
domni prin străini”, „oameni vrednici de stimă, cari iubeau a
doua ţară a lor”, adăugînd că „existau tradiţii morale pe care am
fi bucuroşi să le avem acum” 38 .
Ideea despre misiunea politică şi naţională a boierilor
reapare în legătură cu anexarea Basarabiei la Imperiul Rus.
Istoricul formulează aprecieri contradictorii. Într-un discurs
rostit la 1912, el acuză boierii din Moldova care au acceptat
autoritatea ţarului, iar unii chiar au trecut în stînga Prutului:
„Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812,
călcînd astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi
exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată
mîndria şi onoarea unui popor” 39 . Rusificarea spaţiului pruto-
nistrean, considera Iorga, s-ar fi realizat mult mai anevoios „dacă
ar fi fost boieri mari în număr mare” 40 . Puţin mai tîrziu, la 1918,
argumentînd continuitatea spiritului românesc în Basarabia,
afirma că, în momentul anexării, „mulţi dintre vechii fruntaşi ai

35 N. Iorga, „Au fost Moldova şi Ţara Românească provincii supuse fanarioţilor?” în

Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, tomul XVIII, mem. 12,
Bucureşti, 1937, p. 356.
36 Ibidem, p. 360.
37 Idem, Istoria poporului românesc, p. 508-509.
38 Idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, p. 452.
39 N. Iorga, Comemorarea pierderii Basarabiei în M. Eminescu, N. Iorga, I. I. Nistor,

Cartea vie a Basarabiei şi a Bucovinei (ed. C. Barbu), Craiova, Ed. Sitech, 2007, vol. I, p.
54.
40 Idem, Veşti din Basarabia, în op.cit., p. 12.

109
acestor ţinuturi au preferat să rămîie decît să se vadă siliţi la o
asemenea vînzare” 41 .
N. Iorga elaborează un ultim portret elocvent al boierilor
atunci cînd se referă la generaţia paşoptistă şi la precursorii săi.
De la început, se opune imaginii stereotipe a acestei categorii
sociale: „Boierul de la 1822 nu ducea existenţa trîndavă pe care o
descriu cu plăcere autorii cărţilor de istorie” 42 . Despre virtuţile
boierului tradiţional, aflăm că, între multele vicisitudini, „nu-şi
pierdea nădejdea, nu se simţea lipsit deodată de scop şi de
orientare”, „era înainte de toate capul gospodăriei sale, adminis-
tratorul unei averi”. În relaţiile dintre membrii familiei sale,
predominau „sentimentul respectului faţă de tată, de soţ, de
stăpîn”, „sentimentul demnităţii personale” al boierului, „în
cuvîntul lui te puteai încrede, sfatul lui puteai să-l urmezi”. Lui
Nicolae Iorga, care-i privea la distanţă de un secol, acei boieri i se
păreau „serioşi, demni”, avînd „o măreţie antică sau biblică” 43 .
Întruparea concretă a cîtorva dintre aceste valori o întîlnim în
tatăl lui Mihail Kogălniceanu, care a fost „un gospodar bun, un
socotitor sigur” 44 . În discuţiile dintre boierii anilor 20-30 ai
secolului al XIX-lea, s-au dezvoltat idei politice moderne 45 , s-a
conturat o nouă epocă în literatură 46 , idealuri care au condus
societatea la „România largă şi tare de astăzi” 47 .
Cum şi de ce s-a încheiat îndelungata istorie a clasei
boiereşti? Această categorie socială, conform opiniei lui Iorga, a
fost subminată de ocupaţia rusească a Principatelor, de preve-
derile Regulamentului Organic şi „dictatura lui Chiselev”: ele
„uciseră boierimea supt raportul politic” 48 . Pe fundalul transfor-
mărilor modernizatoare care au cuprins societatea românească la
sfîrşitul secolului al XIX-lea, urmaşii boierimii au preferat să se

41 Idem, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia // Ibidem, p. 77.

42 N. Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot (trad. A. Pippidi),
Bucureşti, Ed. Humanitas, 2008, p. 206.
43 Ibidem, p. 206-207.
44 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 126.
45 Idem, Scrisori de boieri, p. VIII.
46 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 230.
47 Idem, Sfaturi pe întunerec, p. 150.
48 Idem, Scrisori de boieri, p. VIII.

110
închidă într-o cultură străină sau chiar să emigreze în Franţa:
„Înstrăinîndu-se astfel cu totul de naţiunea pe care o condusese
pănă acum, ea se sinucise moral” 49 , „Sufletul limpede românesc
al boierimii dispăru în acest vălmăşag de prefacere şi rămaseră
numai forme goale” 50 .
La sfîrşitul acestor lecturi din opera lui N. Iorga, se cuvine să
adăugăm cîteva comentarii. Boierimea a ocupat un loc notabil nu
doar în studiile lui Iorga, dar şi în biografia sa. După cum
mărturiseşte în cartea O viaţă de om, a avut, printre strămoşii săi,
mai multe figuri de boieri. Unul dintre aceştia se numea Ioan
Arghiropol care, luînd în căsătorie o româncă, a ajuns să arate
„un gospodar îmbrăcat moldoveneşte, un boier bizantin cu
suman şi iţari”. Aici, autorul face o apreciere interesantă: „de la
dînsul şi de la ai lui îmi vine ce e mai istoric în fiinţa mea” 51 .
Bunica lui Nicolae Iorga provenea „din boierimea cea mai
înrădăcinată a ţerii” 52 . De la ei, afirmă Iorga, „am acea simţire
pentru tot ce se leagă de acest pămînt” 53 . Evocînd educaţia
primită în familie, istoricul susţine că a însuşit o limbă şi o
manieră specifică de exprimare „de la cine păstra o lungă şi
folositoare tradiţie boierească, în care cuvintele se selecţionaseră,
se îmbogăţiseră în nuanţe” 54 . Între primele lucrări ştiinţifice şi
colecţii de documente îngrijite de N. Iorga se numără acte
provenite din arhivele familiilor boiereşti: Scrierile Cantacuzinilor
(1901), Despre Cantacuzini. Studii istorice (1902), Documente privi-
toare la familia Cantacuzino (1902), Genealogia Cantacuzinilor de
Banul Mihai Cantacuzino (1902), Documente privitoare la familia
Callimachi (1902-1903), Scrisori de boieri şi negustori olteni şi
munteni către casa de comerţ sibiană Hagi Pop (1906) 55 etc. Pentru
contemporanii săi, N. Iorga părea „un om al Lumii vechi”, fidel

49 Ibidem.
50 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 218.
51 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost (ed. V., S. Rîpeanu), Bucureşti, Minerva, 1972,

p. 5.
52 Ibidem.
53 Ibidem.
54 Ibidem, p. 79.
55 L. Predescu.,Enciclopedia României Cugetarea, Bucureşti, Ed. Saeculum I. O.,

Vestala, 1999, p. 437.

111
valorilor tradiţionale româneşti, valori împărtăşite odată de
boierime. Din acest motiv, întreaga operă a istoricului s-a dorit o
restituire a „icoanei” acelei societăţi 56 . Anumite trăsături boie-
reşti, de dominare asupra altora, se desprind din portretul
bătrînului Iorga: înalt, masiv, cu o barbă impunătoare, acoperit
de multiple distincţii, irascibil, spirit polemic, intolerant...
Proprietar de tipografie şi autor al unui număr impresionant de
lucrări de popularizare, N. Iorga relua, de fapt, opera cărturarilor
din secolele XVII-XVIII îndreptată spre afirmarea demnităţii
neamului său. Boierii i-au revenit în amintire, ca modele de
gospodărire, în legătură cu discuţiile din Senatul României
privind reforma agrară. Politicianul invoca în faţa celor prezenţi
„splendidele curţi ale marilor proprietari de odinioară”,
menţionînd şi dispariţia acestei categorii pe care „am distrus-o
economiceşte, am scos-o din politică şi i-am interzis pînă şi
intrarea în funcţiuni” 57 . Din pasajele citate în cuprinsul artico-
lului, se poate observa că unele aprecieri date boierimii se bazau
pe experienţe personale, pe cunoaşterea realităţilor etnografice
româneşti. Tendinţa lui spre idealizare, spre zugrăvirea unor
adevărate scene dramatice din trecut, proiectînd asupra lor
propriile valori, ne sugerează că Iorga a căutat în trecutul
românesc modelul unei elite politice şi culturale naţionale, pe
care el însuşi o reprezenta la vremea sa. În acest sens, misiunea
istorică pe care Iorga o atribuia boierimii româneşti, coincide
perfect cu opţiunile sale: „datoria [...] de a sprijini din răsputeri,
cu orice jertfe, agonisirea prin muncă a culturii neamului” 58 .

56 Dicţionar analitic de opere literare româneşti (coord. I. Pop), Cluj-Napoca, Ed. Casa
Cărţii de Ştiinţă, 2002, vol. III, p. 242-243.
57 N. Iorga, „Discurs în Senatul României la proiectul legii pentru valorificarea

grîului, 6 iulie 1939;” apud I. Ţurcanu, Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940,
Chişinău, Ed. Universitas, 1991.
58 Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 231.

112
 Implicarea elitelor intelectuale în mişcarea naţională din
Basarabia, înainte şi după 1918. Consideraţii preliminare

Lilia CRUDU

Formarea Sfatului Ţării la Chişinău, votarea Unirii la 27

martie 1918 şi apoi situaţia fostei gubernii ruseşti a Basarabiei în
cadrul României Mari constituie, vreme de două decenii, teme pe
larg analizate de istoricii din Republica Moldova şi România. De
fapt, primele reflecţii privitoare la experienţele elitei politice
basarabene în Regatul Român datează chiar din perioada
interbelică, aparţinînd unor nume marcante ale Sfatului Ţării
precum Elena Alistar 1 şi Emanuil Catelly 2 . Ulterior, mai ales
după 1945, memoriilor acestora li se vor alătura alte scrieri
similare. Rămase însă în formă de manuscris şi păstrate în parte
la Arhivele Naţionale din Bucureşti, acestea continuă să fie
inaccesibile publicului larg interesat de istoria provinciei dintre
Prut şi Nistru. În România, pe de altă parte, sînt necunoscute
studiile istoricilor sovietici, cum ar fi contribuţiile istoricului „de
curte” din Moldova sovietică, Artem Lazarev 3 .
În continuare propunem o analiză a locului şi rolului elitei
basarabene la începutul secolului al XX-lea în mişcarea naţională
a acestei regiuni. De la început se impune o observaţie legată de
o trăsătură specifică a elitelor româneşti din partea de est a vechii
Moldove. Spre deosebire de elitele românofone din Transilvania
şi Bucovina, majoritatea absolută a reprezentanţilor de vază ai
populaţiei româneşti din Basarabia s-a format şi a activat în afara
provinciei, ajungînd să ia parte la evenimentele decisive din
viaţa acesteia doar în urma declanşării mişcărilor revoluţionare
din Rusia. De asemenea, se cuvine a fi reţinut şi faptul că pînă în
1917-1918 Basarabia a fost izolată de România printr-un zid
informaţional aproape impenetrabil. Potrivit lui Paul Gore, în
ultimele două-trei decenii de existenţă a Imperiului Rus, studiile

1 Elena Alistar, Mişcarea naţională în Basarabia, Chişinău, 1930.

2 Emanuil Catelly, Din trecutul îndepărtat al Basarabiei, Bălţi, 1935.
3 A se vedea, pe larg, Artem Lazarev, Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennost' i

bessarabskii vopros, Chişinău, 1974.

113
la universităţile din Austro-Ungaria, Germania sau Franţa erau
mult mai accesibile tinerilor proveniţi din familii basarabene
înstărite, decît la universităţile din Iaşi sau Bucureşti 4 . Odată
ajunşi în Europa, mulţi dintre aceştia încetau să se mai intereseze
de situaţia din Basarabia. Acest fapt explică în parte de ce, spre
deosebire de polonezi, baltici, ucraineni sau georgieni, vîrfurile
culte ale nobilimii basarabene nu s-au implicat aproape deloc în
mişcarea naţională din provincie. Locul lor va fi ocupat, inclusiv
în cele patru dume de stat (parlamentele) de la începutul seco-
lului al XX-lea, de către persoane care aveau prea puţine legături
cu populaţia românească din Basarabia. În acest sens trebuie
amintit grupul format în jurul lui Al. Krupenski şi a influentei
sale familii (cu rădăcini în vechea boierime moldovenească,
rusificată însă), care a reuşit să impună o credibilitate însemnată
autorităţilor imperiale. De asemenea, un timp, Vl. Purişkevici,
considerat de către intelectualii patrioţi ai vremii drept un şovin
notoriu, a revendicat statutul de portavoce al Basarabiei. Astfel,
într-o şedinţă din 1911 a Dumei de stat, în care se discuta
proiectul unei legi a instrucţiunii publice, Purişkevici afirma că
introducerea în şcoală a limbilor naţionale ar echivala cu un
dezastru pentru imperiu.
Beneficiind de o relativă liberalizare a vieţii publice din
Imperiul Rus la începutul secolului al XX-lea, apar şi primele
elemente, încă slabe, ale unei mişcări naţionale şi în Basarabia.
Un anumit timp, motorul acesteia a fost Partidul Naţional
Ţărănesc din Basarabia, care însă nu a reuşit performanţe deose-
bite la alegerile în prima Dumă de stat 5 . Un aspect important al

4 A se vedea, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Fond

P. Gore, dosar 21, f. 23.
5 În acest sens este reprezentativ cazul lui I. Pelivan. A se vedea, ANIC, Fond I.

Pelivan, dosar 445, f. 1-5. O analiză a vieţii politice din secolul al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea în Basarabia o propune P. Gore. Acesta remarca de pildă faptul
că membrii Partidului Moldovenesc au fost atraşi în mod special de Viena şi mai
puţin de Petersburg, că preferau universităţile germane în locul celor ruseşti.
Printre consecinţele unei astfel de atitudini s-a numărat şi faptul că, spre deosebire
de Finlanda, Polonia, guberniile baltice şi chiar Caucaz, elita locală din Basarabia a
fost mai puţin conectată la viaţa politică din Imperiul rus. Vezi, în acest sens, ANIC,
Fond P. Gore, dosar 21, f. 23.

114
activităţii intelectualilor moldoveni din Basarabia, înregistrat şi
de către instituţiile de cenzură şi represiune ruse, a fost contactul
cu mediul cultural de la vest de Prut. Astfel, din 1905, cărţile şi
ziarele româneşti au început să ajungă şi în Basarabia, iar la
Universitatea din Iaşi, cu concursul direct al lui Constantin Stere,
au fost înscrişi şi primii studenţi basarabeni 6 . Contactul direct cu
mediul intelectual românesc şi-a găsit ecoul şi în primele
organizaţii moldoveneşti de orientare naţională şi democratică
de la Chişinău, avîndu-i în frunte pe Emanuil Gavriliţă şi Pavel
Dicescul. La solicitarea acestuia din urmă, Zamfir Ralli-Arbore
organiza trimiterea la Chişinău a unei tipografii, numite simbolic
„Dezrobirea Basarabiei”, la care urma să se tipărească un ziar în
limba română, deşi cu litere chirilice. De asemenea, „Liga
culturală a românilor din Basarabia” a colectat publicaţii pentru
deschiderea la Chişinău a unei biblioteci publice de carte
românească.
O istoriografie a mişcării naţionale a românilor din Basarabia
la începutul secolului al XX-lea ar fi incompletă dacă nu s-ar lua
în calcul şi implicarea organizaţiilor basarabenilor – în principal
studenţi – din oraşele Imperiului Rus, ca Dorpat (în prezent
Tartu, Estonia) şi Kiev. Aceştia organizau frecvent conferinţe şi
dezbateri publice pe teme legate de istoria şi actualitatea
Basarabiei, întreţineau corespondenţă cu emigranţi basarabeni
din România şi colegii de la Chişinău, făceau schimb de publi-
caţii în limba română. Un alt moment important pentru mişcarea
naţională din Basarabia l-a constituit inaugurarea cu sprijinul lui
C. Stere a ziarului „Basarabia”, prima publicaţie de limbă
română de la Chişinău.
Constantin Stere a fost una din figurele de vază ale intelec-
tualităţii basarabene de la sfîrşitul secolului al XIX-lea - începutul
secolului al XX-lea, către el îndreptîndu-şi privirea şi speranţa
majoritatea tinerilor interesaţi de problematica naţională. Aflat în

6 Printre cei care au studiat la Universitatea din Iaşi s-a numărat şi E. Alistar.
Aceasta va susţine mai tîrziu că Stere inspira studenţimii basarabene cea mai adîncă
dragoste faţă de neam, fapt care îi va determina pe mulţi să se întoarcă în Basarabia
şi să se implice în mişcarea naţională. A se vedea, Alistar, Mişcarea naţională în
Basarabia, p. 8.

115
Regatul Român, dincolo de limitele de acţiune directă a autorită-
ţilor ţariste, alături de implicarea în evenimentele din Basarabia,
C. Stere încerca să stimuleze şi interesul elitei politice şi al
intelectualilor din Bucureşti şi Iaşi pentru situaţia provinciei de
la est de Prut. Chiar dacă se implica în activităţile culturale legate
de Basarabia, Stere era convins că emanciparea acesteia nu era
posibilă decît în urma unui conflict armat, susţinînd ideea alătu-
rării României la o alianţă europeană în cazul izbucnirii unui
război cu Rusia. Era însă o idee care la acea vreme avea în
România un număr redus de simpatizanţi, miza principală
pentru majoritatea absolută a elitei româneşti constituind terito-
riile populate de români din Austro-Ungaria. Relevante în acest
sens sînt mărturiile lui Pantelimon Halippa 7 . Spre deosebire de
basarabeni, ardelenii şi chiar bucovinenii au avut o prezenţă
remarcabilă în spaţiul public românesc, reuşind să atragă
simpatia populaţiei din Regat.
Izolarea relativă a lui Constantin Stere, din punct de vedere
politic şi intelectual, a avut urmări şi pentru situaţia studenţilor
basarabeni din România, un exemplu în acest sens fiind ostili-
tatea faţă de aceştia a profesorului A. C. Cuza de la Universitatea
din Iaşi 8 , ostilitate care avea să aibă la un moment dat drept
consecinţă unele incidente în sălile de curs. Printre alte pre-
supuse învinuiri, studenţii basarabeni şi mentorul acestora,
C. Stere, erau acuzaţi de propagandă bolşevică. Aceste dispute
vor continua, cu o intensitate chiar mai mare, şi după 1918 9 ,
alimentînd o stare continuă de suspiciune a unei părţi a societăţii
din Vechiul Regat faţă de intelectualitatea basarabeană 10 .
Revenind la opţiunile de politică externă ale lui Stere, carac-
terizate în mare parte de sentimente filo-germane, se cuvine a fi

7 A se vedea, ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1166, f. 23-27.

8 Halippa aminteşte în acest sens faptul că studenţimea basarabeană era foarte
atentă la situaţia ţăranilor (ANIC, Fond P.Halippa, d. 1166, f. 27-31).
9 Constantin Stere, Documente politice, 1930, p.15-17. Despre presa timpului, vezi şi

materialele Siguranţei (ANIC, Fondul CC al PCR, colecţia 50, dosar 3669, f. 121-124).
10 În rapoartele Siguranţei se sublinia însă faptul că propaganda comunistă prinsese

rădăcini doar printre grupurile etnice minoritare din Basarabia (Drept exemplu, a
se vedea: ANIC Fond CC al PCR, colecţia 50, dosar 3669, f. 407.

116
amintit faptul că acestea erau în contradicţie cu orientările
dominante ale elitelor româneşti, marcate mai ales de simpatia
deosebită pentru Franţa 11 . Stere îşi justifica pledoaria pentru
Basarabia nu doar prin originea sa, ci şi prin raţionamente prac-
tice. El afirma de pildă că separarea politică a provinciilor româ-
neşti a lăsat urme adînci şi la nivelul mentalităţilor, a stilului de
trai al românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Una
dintre deosebiri ţinea chiar de sentimentele naţionale ale aces-
tora. Astfel, potrivit lui Stere, graţie unui învăţămînt modern, a
existenţei unor libertăţi cetăţeneşti elementare, românii din
Austro-Ungaria au putut dezvolta o conştiinţă naţională compa-
tibilă cu aceea a românilor din Regat 12 . De aceea, credea Stere,
pentru România ar fi fost mult mai indicat să se orienteze către
alianţe care ar fi deschis calea recuperării Basarabiei, provincia
care ar fi cea mai ameninţată de pericolul înstrăinării definitive
de statul român modern 13 . Tocmai prin această grilă trebuie
interpretată şi poziţia lui Stere din timpul Primului Război
mondial.
Dacă intrarea României în război de partea Antantei l-a
dezamăgit profund pe Stere, eşecurile militare ale armatelor
române dîndu-i chiar dreptate într-o primă fază, evoluţiile
interne din Imperiul Rus din anul 1917 au reaprins speranţa
emancipării Basarabiei. Încurajate de evenimentele de la St.
Petersburg, forţele de orientare naţională din Basarabia au
început să cîştige tot mai multă importanţă. În acest sens, con-
tribuţia unor originari din provincia dintre Prut şi Nistru, pe care
revoluţia din 1917 i-a prins în oraşe importante ale Rusiei sau pe
front, nu a fost deloc neglijabilă. Imediat după înlăturarea de la
putere a ţarului şi instituirea guvernului provizoriu, tendinţele
centrifuge din teritoriile imperiului au intrat într-o dinamică
nemaicunoscută pînă atunci. Mulţi dintre basarabenii aflaţi în
capitala Imperiului făceau parte la acea vreme din partidele
revoluţionare ruse. Unii dintre aceştia, printre care I. Inculeţ, P.

11 Exemplul lui C. Stere este comparabil cu cel al lui J. Pilsudski, patriot apoi om

politic lituanian şi polonez din acea epocă.

12 Vezi ANIC, Fond P. Gore, dosar 44, f. 2.
13 C. Stere, Documente politice, p. 23-24.

117
Erhan, V. Cristi, vor fi trimişi în Basarabia cu misiunea clară de a
consolida revoluţia şi de a încerca să contracareze mişcarea
naţională de aici. Într-adevăr, la început, emisarii de la Chişinău
ai guvernului Kerenski s-au dovedit mai puţin interesaţi de
revendicările naţionale ale unei părţi a elitei moldoveneşti 14 ,
concentrîndu-se asupra problemelor sociale din gubernie. Graţie
simpatiei unei părţi însemnate a populaţiei rurale pentru ideile
reformatoare, Inculeţ, Erhan şi Cristi au fost aleşi deputaţi în
Sfatul provincial al ţăranilor, avînd astfel deschisă calea accederii
în Sfatul Ţării. Toţi trei au făcut politică şi după 1918, deţinînd
funcţii importante în administraţia din Basarabia şi România. Pe
de altă parte, nu trebuie neglijat nici faptul că cei trei, la fel ca şi
alţi basarabeni activi la început în organizaţiile ruse de orientare
socialistă, au avut şi un merit incontestabil în promovarea la
început a autonomiei, apoi a independenţei Basarabiei faţă de
Rusia şi în sfîrşit a unirii acesteia cu România. De reţinut mai este
contribuţia lor în convingerea unei părţi importante a populaţiei
locale, reticentă la acea dată faţă de ruperea Basarabiei de Rusia.
Alături de activiştii basarabeni de orientare socialistă, un alt
grup al mişcării reformatoare din Basarabia anului 1917 şi
începutului anului 1918 a fost format de către cercurile unor
intelectuali cu o orientare naţională clară. Printre aceştia, un loc
deosebit de important l-au avut Ion Pelivan şi Pantelimon
Halippa. Spre deosebire de Inculeţ şi apropiaţii săi, concepţiile
naţionale promovate de Pelivan şi Halippa au fost primite cu
răceală de către reprezentanţii altor grupuri naţionale, pentru
care independenţa Basarabiei sau, mai mult, unirea acesteia cu
România ar fi putut diminua statutul lor faţă de grupul etnic
majoritar. Astfel putem înţelege şi alegerea în fruntea Sfatului
Ţării a lui Ion Inculeţ, caracterizat de către cei mai mulţi contem-
porani ai săi ca o personalitate pragmatică, care ştia să se
acomodeze cu uşurinţă la condiţiile politice ale momentului. Nu

14 În scrierile sale P. Halippa trimite la o relatare a lui V. Bîrcă, potrivit căruia I.

Inculeţ ar fi înfiinţat la Petrograd o „pămîntenie basarabeană” (asemănătoare cu

cele din Tartu şi Kiev). Halippa combate însă aceasta afirmaţie, susţinînd că la
venirea sa la Petrograd, în vara anului 1917, nu a găsit nici o „pămîntenie” de acest
fel (ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1167, f. 32-44).

118
e de mirare deci faptul că ulterior Inculeţ a trecut în tabăra PNL,
bucurîndu-se de o apreciere deosebită din partea lui Ionel
Brătianu 15 . De altfel, apropierea de liberali i-a permis lui Inculeţ
să desfăşoare o strălucită carieră politică, ajungînd la un moment
dat vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri din România 16 .
Spre deosebire de grupul Inculeţ, Erhan şi Cristi, susţinătorii
ideilor naţionale au avut de înfruntat mult mai multe dificultăţi
în tentativele lor de a convinge populaţia basarabeană reticentă
faţă de discursul naţionalist sau unionist. Potrivit relatărilor din
epocă, aceştia au fost practic condamnaţi să desfăşoare o activi-
tate de pesuasiune „de la om la om”, fie aceştia preoţi, învăţători
sau simpli ţărani. Din cauza afirmării deschise a idealului
naţional românesc, unii dintre aceştia au trebuit să suporte chiar
anumite măsuri represive din partea autorităţilor, aşa cum a fost
cazul lui I. Pelivan, îndepărtat la un moment dat din postul de
judecător al judeţului Bălţi. Chiar şi în aceste condiţii, ajuns
simplu avocat, Pelivan a continuat să militeze pentru cauza
naţională românească. Datorită activităţii sale, judeţul Bălţi a
votat încă la 3 martie 1918 unirea cu Regatul Român. Asemănă-
toare cu cea lui Pelivan este şi preocuparea lui P. Halippa,
implicat direct în activitatea mai multor asociaţii culturale, naţio-
nale şi politice şi susţinător fervent al ideii unirii cu România,
mai cu seamă în ultima parte a războiului.
Am invocat în mod special traiectele politice ale lui I. Inculeţ,
I. Pelivan şi P. Halippa deoarece, alături de C. Stere, aceştia au
avut un rol important şi în viaţa politică din Regat de după 1918,
fiind aleşi inclusiv în Parlamentul României. În acest context este
de observat însă că modul în care au fost aplicate principiile
stabilite prin Actul Unirii din 27 martie 1918 a provocat
nemulţumiri în sînul majorităţii politicienilor basarabeni 17 .
Autorităţilor centrale de la Bucureşti li s-a reproşat mai ales

15 Halippa invocă următoarea apreciere a lui I. Brătianu: „I. Inculeţ a fost singurul
om politic pe care l-a dat provinciile alipite la România în 1918”, afirmaţie care i se
pare totuşi exagerată. ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1167, f. 32-44.
16 ANIC, Fond „P. Halippa”, dosar 1167, f. 32-44.
17 Stere a fost ultimul preşedinte al Sfatului Ţării, apoi senator în Parlamentul

român.

119
faptul că foarte multe legi şi decizii de guvern nu ţineau cont de
realităţile din Basarabia. Potrivit lui Stere, de pildă, proasta
organizare a administraţiei locale a stat la originea haosului din
provincie şi la apariţia unor nemulţumiri chiar şi în rîndul
populaţiei moldoveneşti. Faptul de pildă că a fost desfiinţată
efectiv instituţia zemstvei a condus la lipsirea prefecţilor de
mijloace financiare sigure şi de un personal calificat.
Imediat după Unire, în Basarabia a fost aplicat principiul
„mîinii forte”, care, potrivit lui Stere şi Halippa, nu îşi găsea nici
o justificare în situaţia reală din Basarabia. Ambii constatau că
problemele Basarabiei nu au fost gestionate suficient de bine,
provincia fiind supusă practic unei permanente stări de asediu,
în care cenzura şi arestarea persoanelor indezirabile se numărau
printre puţinele certitudini ale cotidianului. Acest lucru nu
înseamnă însă că reprezentanţii importanţi ai elitei basarabene
nu au lăsat şi reflecţii autocritice. P. Halippa, de pildă, regreta
faptul că generaţia 1917-1918 s-a implicat după Unire prea puţin
în dezbaterile care priveau realităţile din Basarabia, acceptînd să
se mulţumească doar cu roluri mai degrabă secundare în acest
sens, aşa cum a fost şi cazul lui I. Inculeţ 18 .
Mult mai radicale au fost observaţiile lui Constantin Stere,
care, în clipe de dezamăgire, a pus administraţia românească pe
acelaşi cîntar cu regimul ţarist. Printre altele, Stere se întreba de
ce a fost nevoie ca administraţia locală din Basarabia să fie
recrutată cu predilecţie din persoane venite din Vechiul Regat,
observînd că teritoriul dintre Prut şi Nistru nu era nici ţară
cucerită, pe care trebuia să o controleze cuceritorul, nici deşert
care ar avea nevoie de colonizare. Faptul că foarte mulţi dintre
noii veniţi nu îi cunoşteau pe localnici şi ignorau particularităţile
locale a condus la apariţia şi întreţinerea unei agitaţii şi stări de
încordare care ar fi putut fi evitate. Rezumînd, Stere scotea în
evidenţă faptul că în Basarabia nu numai că nu au existat condiţii
esenţiale pentru o administraţie modernă, ci şi că aceasta nu s-a
bucurat nici de susţinerea presei şi opiniei publice româneşti 19 .

18 ANIC, Fond P. Halippa, dosar 1167, f. 32-44.

19 C. Stere, Documente politice, p. 59.

120
 În încheierea acestei scurte incursiuni, bazată pe surse de
arhivă mai puţin sau deloc cunoscute, se poate spune că studiul
intelectualităţii basarabene de la începutul secolului al XX-lea ne-
ar putea ajuta să înţelegem mai bine condiţiile în care a apărut şi
s-a dezvoltat mişcarea naţională românească din afara României
în ajunul Primului Război mondial şi particularităţile de
integrare a provinciilor alipte după 1918 în statul român.

121
 Ritualurile puterii: vizita regelui Ferdinand I
în Bucovina şi Basarabia în 1920

Daniel-Valeriu BOBOC

Pe data de 16 mai 1920 începea vizita pe care familia regală

română a întreprins-o în Bucovina şi Basarabia. Ajuns la
Cernăuţi, regele Ferdinand I era salutat de către ministrul
Bucovinei Ioan Stîrcea cu următoarele cuvinte:

Maiestate! Zilele de 16, 17 Mai 1920 sînt zile care vor rămîne
înscrise în cartea de aur a frumoasei Bucovini. După 145 de ani de
dor arzător după patria mumă, poporul bucovinean a putut avea în
aceste zile strălucite pentru el nespusa bucurie de a primi, de a
vedea şi de a saluta pe cel mai viteaz şi pe cel mai bun urmaş al
Domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi Bun, pe regele Ferdinand I
făuritorul României Mari 1 .

Utilizarea unor registre simbolice cu conotaţii grandiloc-

vente era o practică destul de frecventă în epocă la asemenea
evenimente. Cu toate acestea, vizita familiei regale, şi în primul
rînd a lui Ferdinand I, era de o importanţă indiscutabilă: pentru
prima dată regele român venea pe teritoriul acestor două
provincii după unirea din 1918, afirmînd printr-un gest simbolic
prezenţa autorităţii regale în Bucovina şi Basarabia 2 .
Pornind de la acest eveniment, ne propunem să evidenţiem,
pe de o parte, modalităţile prin care vîrfurile puterii au construit
simbolic, cu ajutorul unor ritualuri, imaginea autorităţii centrale,
iar pe de altă parte, felul în care locuitorii din cele două provincii
s-au „pus în scenă” faţă de această construcţie ritualică. Prin
acest studiu de caz, intenţionăm să identificăm anumite elemente
de cultură politică specifice bucovinenilor şi basarabenilor din
acea perioadă.

1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Direcţia Generală a Poliţiei

(DGP), Dosar 6/1919, vol. I, f. 197.

2 Gestul era cu atît mai important ca urmare a faptului că din punct de vedere

juridic internaţional statutul Basarabiei nu fusese încă hotărît.

122
 În vederea realizării acestui demers am utilizat atît datele
furnizate de presa timpului (destul de bogată în informaţii cu
privire la ceremoniale şi discursuri), memorii, cum ar fi cele ale
reginei Maria, şi mai ales rapoartele întocmite de Direcţia
Generală a Poliţiei cu privire la starea de spirit a locuitorilor,
măsurile de siguranţă luate în vederea desfăşurării fără incidente
a vizitei, precum şi datele culese de la informatori cu privire la
opiniile bucovinenilor şi basarabenilor despre rege şi familia
regală.
Decizia suveranului de a vizita Bucovina şi Basarabia în acea
perioadă a fost comentată în diferite feluri. Unele cercuri politice
din opoziţie (mai ales din zona Partidului Naţionalist Democrat
şi a Partidului Ţărănesc) au afirmat că prin acest gest regele
acceptase să se pună în slujba unui partid politic – Partidul
Poporului – căruia îi făcea campanie electorală 3 . Într-adevăr,
prezenţa generalului Alexandru Averescu, şeful guvernului, în
cadrul alaiului regal putea fi cu uşurinţă interpretată drept un
gest de susţinere a guvernului în alegerile care aveau să se
desfăşoare la finele lunii, mai ales că în provinciile vizitate,
Partidul Poporului stătea destul de slab, avînd organizaţii
încropite în grabă şi neavînd nici ascendentul popularităţii lui
Alexandru Averescu din vechiul regat.
Aceste acuzaţii au fost însă în bună măsură nefondate.
Regele a transmis invitaţii de a participa şefilor tuturor parti-
delor politice, dar aceştia au preferat să privească vizita în
termenii luptelor politice şi au refuzat să participe 4 .
Vizita în Bucovina şi Basarabia reprezenta o continuare
firească a celei efectuate de către rege un an mai devreme în
Transilvania. Călătoria lui Ferdinand I în teritoriile unite cu
România era necesară mai ales din alte puncte de vedere.
Prezenţa fizică a regelui într-un teritoriu reprezintă un act de
afirmare a legitimităţii şi suzeranităţii, mai ales în cadrul

3 G. Rosin, Rostul vizitei regale în Bucovina şi Basarabia. În Bucovina d. Averescu a

pierdut situaţia. Rupturi şi candidaturi suspecte, în „Adevărul”, XXXIII, nr. 11679,

14 mai 1920, p. 1.
4 Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol. II (ianuarie 1920-decembrie 1920),

traducere de Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 146.

123
societăţilor în care elementele culturale de factură pre-modernă
sînt puternic înrădăcinate. Bucovinenii şi basarabenii trăiseră
mai bine de o sută de ani în cadrul unor regimuri imperiale în
care figura împăratului fusese puternic impregnată în mentalul
colectiv. Prăbuşirea celor două mari imperii produsese un vid
care risca să conducă la grave tensiuni şi frămîntări, dacă
imaginii foştilor monarhi nu i se substituia o alta, fapt surprins şi
de către Regina Maria în memoriile sale. La data de 22 decembrie
1918 / 4 ianuarie 1919 ea a primit o delegaţie basarabeană în
frunte cu Pantelimon Halippa care „s-a plîns că nu este nici un
şef, nici o organizare, nu au un conducător adevărat sau un
stăpîn (...) că ei iubesc pe rege şi pe regină şi contează pe noi şi că
toată puterea ar trebui să fie în mîinile noastre” 5 .
Nu în ultimul rînd, trebuie avută în vedere şi starea de spirit
a populaţiei din acea perioadă. Atît în Bucovina, cît şi în
Basarabia, minorităţile naţionale reprezentau o proporţie impre-
sionantă şi nu toate manifestau entuziasm faţă de unirea cu
România. Rapoartele informative realizate de către Direcţia
Generală de Poliţie în Bucovina la sfîrşitul anului 1919 şi
începutul anului 1920 arătau că rutenii ar fi dorit mai degrabă
alipirea la Ucraina, iar mişcarea lor avea tendinţa de a se „bolşe-
viza” 6 . Evreii, în principal comercianţii, considerau România un
stat sărac şi înapoiat, susţinînd că scumpetea vieţii se datora
apariţiei noului stat 7 , germanii erau nemulţumiţi de administra-
ţia românească 8 , în timp ce printre poloni circula zvonul că la
conferinţa de pace se va lua hotărîrea ca nordul Bucovinei să fie
alipit la Polonia 9 . Victoriile bolşevicilor din martie 1920 au
impresionat pozitiv multe din minorităţile bucovinene 10 . Chiar şi
în rîndul românilor situaţia economică dificilă şi corupţia din
administraţie şi de la Căile Ferate produceau numeroase nemul-

5 Maria, Regina Romaniei, op. cit., vol. I (decembrie 1918 – decembrie 1919), p.

19.
6 ANIC, Fond DGP, Dosar 1/1920, f. 33.
7 Ibidem, f. 5.
8 Ibidem, f. 35.
9 Ibidem, f. 33.
10 Ibidem, f. 98.

124
ţumiri 11 . Nici în Basarabia situaţia nu stătea mai bine. Minori-
tatea rusă, mai ales printre intelectuali, era nemulţumită de
administraţia românească şi de acordarea dreptului de vot
universal unei ţărănimi cvasi-analfabete 12 , numeroşi evrei
aderau la ideile comuniste, iar preoţimea era dominată de un
spirit separatist şi revoluţionar 13 .
Călătoria a început la 16 mai 1920, regele Ferdinand I fiind
însoţit de regina Maria, principesa Elisabeta, primul ministru
Alexandru Averescu şi directorul Poliţiei şi Siguranţei Generale
Romulus P. Voinescu. Absenţa – remarcabilă – în cadrul alaiului
oficial a fost cea a principelui moştenitor, Carol, care se mai afla
încă sub efectul aventurii Zizi Lambrino.
Traseul regelui a urmat itinerariul Iţcani, Suceava, Putna,
Rădăuţi, Cernăuţi, Noua Suliţă, Hotin, Bălţi, Chişinău, Cetatea
Albă, Şaba, Leipzig, Basarabeasca, Valul lui Traian, Bolgrad,
Reni, Ismail. Localităţile vizitate nu au fost alese întîmplător. Au
fost vizate în primul rînd acele localităţi legate simbolic de ele-
mente ale românismului şi în primul rînd de figura emblematică
a lui Ştefan cel Mare. De altfel, voievodul moldovean şi
reîntruparea calităţilor sale în persoana regelui Ferdinand I au
fost leit-motivul simbolic al întregii călătorii.
În Bucovina elementele centrale ale călătoriei au fost vizita la
cetatea de scaun din Suceava, slujba religioasă de la Putna,
Biserica Sf. Neculai de la Rădăuţi cu criptele domneşti şi mani-
festările de la Cernăuţi, iar în Basarabia – cetatea de la Hotin,
manifestările de la Chişinău, vizita la Cetatea Albă şi Valul lui
Traian.
Primirea regelui presupunea un ritual ales cu grijă. Regele
era întîmpinat cu pîine şi sare, era salutat de cele mai importante
oficialităţi locale, care rosteau discursuri în cinstea iluştrilor oas-
peţi. După vizitarea locurilor simbolice ale identităţii naţionale
româneşti – cripte voievodale, cetăţi, cîmpuri de luptă (ca în
cazul vizitei la Codrii Cosminului) etc., regele trecea în revistă

11 Ibidem, f. 32.
12 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 133.
13 Ibidem, f. 126.

125
trupele – element simbolic al prerogativelor monarhice -, decora
drapele şi vizita diferite şcoli sau instituţii de cultură din locali-
tate. Un rol central în cadrul acestui ritual era jucat de slujbele de
pomenire – a lui Ştefan cel Mare, la Putna, 14 şi a „eroilor martiri”
căzuţi în timpul Marelui Război, slujbă oficiată la Catedrala din
Chişinău 15 .
Legătura cu trecutul ştefanian era subliniată prin tehnici
variate – discursuri, gestică, alegorii. Astfel, la Putna cuvîntarea
regelui accentua asupra îndeplinirii mandatului testamentar al
marelui voievod:

Ştefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei

trăi deapururea. Sămînţa ce-ai pus în inimile noastre a rodit şi
poruncile tale s’au îndeplinit. Prin jertfa de sînge a sute de mii din
fiii patriei am împins hotarele pînă la marginile însemnate de
graiul şi de sîngele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea
cărora a sîngerat inima Ta sînt ale noastre, şi Ardealul, pentru care
Tu şi viteazul tău fiu Petru Rareş aţi purtat armele victorioase
peste munţi, este al nostru 16 .

Pentru a sublinia şi mai clar legătura cu trecutul, regele a

îngenuncheat în faţa mormîntului de la Putna, iar în cadrul
ceremoniei oficiale de primire Ferdinand I era întîmpinat atît în
Bucovina cît şi în Basarabia de tineri călare, simbolizînd
plăieşii 17 .
Totuşi, gestica regală nu s-a oprit doar la elementele de
identitate naţională. Prezenţa unor grupuri minoritare însemnate
în provinciile vizitate l-a convins pe rege că în cadrul călătoriei
anumite gesturi simbolice trebuiau făcute la adresa lor. Astfel, în
Bucovina, regele a vizitat la Cernăuţi lăcaşurile de cult ale
tuturor confesiunilor – evanghelică, Templul Evreiesc (de unde a
primit binecuvîntările rabinului), armeană, greco-catolică

14 Ibidem, f. 188.
15 Ibidem, f. 223.
16 Ibidem, f. 190.
17 Ibidem, f. 195 şi C. D. B., Vizita Maiestăţilor Lor în Basarabia, în „Sfatul Ţării”, An III,

nr. 614, 28 mai 1920, p. 1.

126
(ruteană) – precum şi aşezămintele culturale Casa Polonă şi Casa
Germană 18 . În Basarabia, ceremonialul s-a repetat, regele vizitînd
spitalul evreiesc, azilul evreiesc, sinagoga, şi bisericile catolică,
polonă, grecească şi armeană 19 .
Într-un editorial consacrat vizitei suveranilor publicat în
ziarul „Sfatul Ţării” din Chişinău, autorul aprecia că vizita
suveranilor în Basarabia

a spulberat legenda că duhurile rele, duhurile anarhiei şi

distrugerii de peste Nistru, s’au putut încuiba în sufletele
cetăţenilor Basarabiei, (...) iar conştiinţa şi mîndria naţională a
reînviat, a încolţit mai adînc în sufletele plugarilor ca şi ale
intelectualilor 20 .

Indubitabil, vizita familiei regale în ambele provincii a fost

un succes. Oamenii s-au adunat de fiecare dată în număr foarte
mare şi şi-au exprimat entuziasmul. Regina Maria consemna în
însemnările sale în legătură cu primirea făcută la Chişinău că

întreaga atmosferă a fost caldă şi de adevărată simpatie

reciprocă şi cînd, în final, a venit ora despărţirii, am simţit că
oraşul ne-a îndrăgit din felul entuziast în care ne-au condus la
plecare, atît oamenii de pe stradă, cît şi oficialităţile. Am avut
plăcutul sentiment că ne-au acceptat şi că acum ovaţiile nu mai
erau un lucru aranjat, pentru că oamenii veneau bucuroşi din toate
părţile să ne salute şi să-şi ia un afectuos rămas bun cu multe
lacrimi şi rugăminţi de a reveni cît mai curînd posibil. Am senzaţia
certă că vizita noastră a fost de un mare impact, din toate punctele
de vedere. Oamenii pluteau, erau în al nouălea cer 21 .

Totuşi, pentru a surprinde mai bine modul în care familia

regală a fost percepută, informaţiile culese de către agenţii

18 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 196 şi 199-200.

19 Ibidem, f. 223-224.
20 N. F., Efectul vizitei Suveranilor, în „Sfatul Ţăriii”, An III, nr. 612, 24 mai 1920, p. 1.
21 Maria, Regina Romaniei, op. cit., vol. II, p. 156.

127
Siguranţei sînt mai detaliate şi pot fi considerate chiar şi mai
obiective.
Unele atitudini şi reacţii au fost comune atît în Basarabia, cît
şi în Bucovina. În acelaşi timp au existat şi elemente de dife-
renţiere.
Astfel, în Bucovina, o provincie cu un grad mai ridicat de
alfabetizare şi în care elementele de modernitate politică pătrun-
seseră mai bine ca urmare a stăpînirii austriece, putem surprinde
chiar şi unele elemente de factură civică.
În comuna Dorneşti, judeţul Siret, locuită în proporţie de
peste 90% de unguri, atunci cînd a venit regele, el a fost întîm-
pinat de o mulţime numeroasă, venită chiar şi din localităţile
învecinate, în principal ruteni, evrei şi români. La început au
venit din curiozitate, dar apoi au devenit brusc contagiaţi de un
entuziasm general. Ei îl catalogau pe Ferdinand I drept popularul
şi democratul rege 22 . În acelaşi timp, agenţii Siguranţei care se
ocupau cu securitatea familiei regale au fost profund impresio-
naţi de faptul că populaţia, chiar şi cea minoritară, are un respect
deosebit faţă de jandarmi, la care apelează cu încredere şi faţă de
care nu sînt nemulţumiri 23 . În aceeaşi comună, în cinstea
evenimentului maghiarii au organizat din proprie iniţiativă o
defilare de retragere cu torţe 24 .
Prezenţa regelui între oameni, apropierea de aceştia a fost în
mod constant comentată pozitiv, deşi avea să stea şi la baza unui
incident nedorit. La Putna, regina Maria a fost lovită la ochi de
un buchet de flori care avea şi ramuri de brad ce fusese aruncat
spre ea de la mică distanţă 25 . De altfel, la Putna autorităţile locale
erau complet depăşite de situaţie, neştiind cum să se organizeze
şi nici ce discursuri să ţină, dar totul a fost promt organizat de
către comisarul de poliţie. Cu toate acestea, populaţia a mani-
festat şi aici un entuziasm ridicat 26 .

22 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 138.

23 Ibidem, f. 139.
24 Ibidem, f. 193.
25 Maria, regina României, op. cit., vol. II, p. 146.
26 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 141.

128
 La Suceviţa, atunci cînd locuitorii au aflat că va veni regele,
au fost foarte încîntaţi de faptul că Măria sa vine să îşi vadă noii
supuşi, dar atunci cînd, datorită unor modificări de ultim moment,
a fost anunţat faptul că regele nu va mai trece, locuitorii au fost
foarte supăraţi, mulţi dintre ei începînd chiar să plîngă, fapt ce a
determinat autorităţile locale să insiste pe lîngă rege să vină şi
acolo 27 .
În toate gările pe unde trenul a trecut, oamenii s-au strîns
pentru a aclama familia regală, fiind necesare numeroase opriri
neprogramate prin diferite gări 28 .
Şi în Basarabia pot fi identificate anumite percepţii întîlnite
în cazul Bucovinei, doar că aici elementele culturale de factură
pre-modernă sînt mai accentuate, ceea ce face ca anumite
raportări la persoana regelui să fie ceva mai diferite.
Populaţia, mai ales românii, au primit încă de la început cu
entuziasm familia regală. Şi aici, apropierea regelui de oameni a
surprins în mod plăcut. La Hotin au venit foarte mulţi să îl
întîmpine, mai puţin ruşii care au participat în număr redus.
Evreii în schimb au venit în număr foarte mare. Pe toată lumea a
impresionat popularitatea şi democratismul regelui. Mulţimea a fost
impresionată că regele venea spre ea şi se întreţinea cu fiecare în
parte 29 .
În Chişinău, minoritatea rusă şi într-o anumită măsură cea
evreiască au tratat regele la început cu neîncredere, dar răceala
manifestată în prima zi avea să se transforme în acceptare în
zilele următoare, mai ales după vizita la sinagogă şi întîlnirile cu
reprezentanţi ai intelectualităţii ruse din oraş 30 . Entuziasmul
avea să ajungă la apogeu în ultimele zile ale vizitei, toată lumea,
indiferent de naţionalitate, apreciind democratismul familiei regale
române 31 .

27 Ibidem, f. 147.
28 Ibidem, f. 202.
29 Ibidem, f. 230.
30 Ibidem, f. 126.
31 Ibidem, f. 224.

129
 Şi locuitorii satelor au fost încîntaţi de sosirea regelui. Atunci
cînd Ferdinand I străbătea diferite zone ale Basarabiei cu maşina,
„grupuri de plăieşi” erau improvizate pe loc, numeroşi tineri
intrînd în cadrul unei cete care escorta călare automobilul regal,
uneori spre puţina încîntare a familiei regale care, din cauza
călăreţilor apropiaţi şi a noroiului, a fost împroşcată din cap pînă
în picioare pe drumul de la Basarabeasca la Bolgrad 32 .
Reprezentările de factură patriarhală, pre-modernă, transpar
atunci cînd oamenii de rînd comentau în piaţa din Chişinău că
Vodă al nostru este om cu noroc şi bun la suflet 33 , regele fiind aici
reprezentat prin atributele prosperităţii şi milosteniei. Mai mult
decît atît, atributele regalităţii, în această accepţiune, ar fi de
natură divină sau cerească, ei avînd şi puterea de a săvîrşi
acţiuni supra-naturale. Înainte de venirea familiei regale în
Basarabia a fost secetă, iar ploaia care a căzut în timpul vizitei a
fost interpretată ca un semn divin. La Chişinău ţăranii spuneau
că Vodă le-a adus ploaia care s-a revărsat asupra Basarabiei 34 , iar la
Basarabeasca afirmau că regele este trimisul lui Dumnezeu şi de
aceea el a adus ploaia 35 .

Construcţiile simbolice sînt foarte importante în politică.

Simbolurile pot fi folosite atît pentru afirmarea şi întărirea auto-
rităţii, cît şi pentru contestarea acesteia 36 . Realizarea construcţii-
lor simbolice este strict legată de crearea şi punerea în scenă a
unor ritualuri standardizate exprimînd un determinism social. 37
Ritualurile sînt utilizate în politică cu aceleaşi scopuri ca şi în
religie: ele oferă cunoaştere, dar mai ales contribuie esenţial la
realizarea unui impact emoţional care mobilizează şi oferă
elemente identitare participanţilor. Oamenii sînt cuprinşi de un

32 Maria, regina României, op. cit., vol. II, p. 160.

33 ANIC, Fond DGP, Dosar, 6/1919, vol. I, f. 126.
34 Ibidem.
35 Ibidem, f. 224.
36 David I. Kertzer, Ritual, politică şi putere, traducere de Sultana Avram şi Teodor

Fleşeru, Editura Univers, Bucureşti, 2002, p. 14-17.

37 Ibidem, p. 22.

130
mare sentiment de satisfacţie atunci cînd participă la un rit, iar
de-a lungul mileniilor guvernanţii au plănuit şi folosit ritualurile
atît pentru a se legitima, cît şi pentru a stîrni entuziasmul
maselor în favoarea programelor lor politice 38 .
Din acest punct de vedere, vizita familiei regale în Bucovina
şi Basarabia a reprezentat un succes. Ea a afirmat suveranitatea şi
legitimitatea monarhică în aceste teritorii, a produs o imagine
simbolică menită să se substituie imaginii foştilor suverani, iar
prin participarea la ritualuri colective a reuşit să convingă într-o
măsură ridicată noii supuşi să o accepte.

38 Ibidem, p. 27.

131
 Интеграция кочевников
в социалистическую систему
(на примере Кыргызстана - 1917-1950 гг.)

Руслан РАХИМОВ

Спустя почти 20 лет после распада Советского Союза,

осмысление национальных историографий и нарративов
обретает новую волну интереса, что говорит о достаточном
времени для создания интеллектуальной дистанции и
научной объективизации исследовательских тем, которые
воспринимались, как уже достаточно изученные или же
понятные и не вызывающие особого интереса для местных
исследователей. Появление на Западе таких теоретических
областей и концепций, как советология, постсоциалисти-
ческие, постсоветские или постколониальные исследования,
“провоцируют” и заставляют по-новому взглянуть на во-
просы, связанные с социалистическим прошлым в частности
и советской культурой в целом.
Современные дебаты относительно советского влияния в
рамках постколониальной теории строятся вокруг двух
основных вопросов: насколько применима данная теория в
контексте Центральной Азии, и в частности, для анализа
процесса советизации Кыргызстана? Являлся ли советский
режим модернисткой политией или же империей? Эти
вопросы требует пристального внимания и в методологи-
ческой сфере в том числе. В данной статье рассматривается
процесс интеграции кыргызских кочевников в социалисти-
ческую систему, которая включила их в новое идеологи-
ческое поле, советское политическое пространство. Данный
вопрос в историографии совесткого периода представлен
довольно монолитной интерпретацией в терминах модер-
низации отсталых обществ. Однако сегодня появляются
новые точки зрения на данный процесс, в том числе и в
работах западных исследователей. В этом контексте в пред-
лагаемой публикации представлен анализ работ западных
исследователей, рассматривающих предмет статьи с иной по

132
отношению к традиционным взглядам на данную проблема-
тику, теоретической перспективы.
Cчитается, что седентаризация происходила главным
образом, “благодаря” или “из-за” модернистского проекта
советской власти, организовавшей сначала идеологическую
пропаганду земельной реформы 20-х годов ХХ века, при-
ведшей к организации коллективных советских хозяйств.
Кыргызские кочевники, несмотря на колониальное правле-
ние, в большинстве своем практиковали полный календар-
ный цикл пасторальной жизни, который заключался в том,
что скот зимой выпасался на солнечной стороне в течение
дня на пастбищах, прилегающих к зимнему стойбищу , где
он питался высохшей травой. Каждое племя и родкочевали
по определенным маршрутам, имевшим вертикальный ха-
рактер, т.е. из долин к альпийским лугам и обратно. Зимой
скотоводы находились в защищенных от ветра ущельях.
После окончания зимнего периода, кочевники перебира-
лись на весенние пастбища, где ожидали ягнение овец (в
марте или апреле). С насуплением жары скотоводы пере-
кочевывают еще выше в горы, где в течение лета постоянно
передвигаются со своим скотом, на выскогорные пастбища, с
таким расчетом, чтобы в начале сентября оказаться около
зимовки, где выпадает снег. Осенью скот снова выпасается в
предгорьях, зимой же - на долинных пастбищах 1 . Таким
образом, родоплеменные кочевые объединения были орга-
низованы в оседлые поселения, социальная организация и
родственные связи были частично разрушены, нарушен
традиционный уклад жизни, произошло обобществление
скота, наконец, миграция в разные страны и сопротивление
со стороны определенной части населения. Очевидно, что
нужно различать присоединение кыргызов в северных и юж-
ных регионах, к повстанческому движению “Басмачество”.
Излишне говорить, что данный процесс был большим пси-
хологическим шоком для кочевников. Большинство работ

1 См. например, С. М. Абрамзон ., Киргизы и их этногенетические и историко-

культурные связи, Ленинград, 1971, с. 71-78

133
советских и постсоветских исследователей принимают факт
вхождения кыргызов в Советский Союз, как историческую
данность, без объяснения многогранных факторов данного
процесса и анализа того, как это происходило и, самое
главное, воспринималось меcтными сообществами. Отноше-
ние людей к предлагаемым реформам,, их воприятие, пони-
мание советских проектов индустриализации и модерни-
зации местных сообществ остается за рамками совесткой
историографии. С этнопсихологической позиции “ethic” и
“emic” подходов, для того, чтобы объяснить то или иное
социокультурное явление, необходимо попытаться понять
происходящее с точки зрения категорий восприятия и
понятий местного контекста и культуры. Методы устной
истории, опираясь на этнографические методы, могут зна-
чительно дополнить историческую интерпретацию, более
полноценно отразить “местное” видение и специфику куль-
турного контекста. Методологически роль устной истории в
исторических постсоветских исследованиях, еще не полу-
чила определенного развития, и ограничивается лишь
архивными исследованиями, которые выражают зачастую
одностороннее видение и связаны с государственно цент-
ричным и идеологическим подходом.
Согласно Яну Вансина (Jan Vansina), устные традиции
могут выступать в качестве надежной информации при
условии, если они используются с осторожностью, которого
требует историческая методология к какому бы то ни было
источнику. 2 Это означает, что исследования устных тради-
ций не может осуществляться без тщательного изучения
культуры и языка. Это может восприниматься как нечто
очевидное для историков, которые работают над письмен-
ными источниками, но иногда совершенно забывается теми,
кто исследует прошлое дописьменных народов. В данном
случае, устная история помогла бы услышать “локальный
голос”, в целях сопоставления повседневного восприятия

2Jan Vansina, Oral tradition and: A study in Historical Methodology, trans. H.M.
Wright, Chicago, 1965, c. 123.

134
происходящих событий с официальной позицией правя-
щего режима.
В этом контексте интерес представляют работы, посвя-
щенные постколониальному анализу и конструктивистской
природе советизации центрально- азиатских обществ. В
частности, в работе Оливье Роя коллективизация характери-
зуется как, социальная инженерия, цель которой было не
только создать национальную идентичность, но и посредст-
вом новых административных мероприятий инициировать
новое общество и реальность 3 . Роль социальных наук имеет
стратегическое значение; стараясь оправдать политику, они
не носят индивидуальный характер, а развиваются в целую
мануфактуру. Советские лингвисты создавали языки, чтобы
соответствовать политическим директивам. Интересно отме-
тить, что на советского этнографа, была возложена задача
изобрести обряды, цель которых - как можно лучше закре-
пить “советскость” или “советизм” в изучаемую им социаль-
ную реальность. Исторические исследоавния были, естест-
венно, более проблематичными, политическая цензура
вмешивалась даже в процесс поиска источников и фактов.
Другой советолог, историк раннего советского периода в
Средней Азии, Адиб Халид, ссылаясь постоянно на больше-
виков, утверждал, что они не были заинтересованы в стиму-
лировании инициатив со стороны местного населения.
Напротив, были постоянные попытки инкорпорировать их в
новые советские органы. Запущенная программа «корениза-
ции», посредством создания этнических и административ-
ных единиц, представлялась выходцами местных этниче-
ских групп. Кроме того, подчеркивается интеграция бедных
слоев населения в профессиональные союзы, которые слу-
жили бы посредническими каналами с обществом 4 .

3 Olivier Roy, The New Central Asia, I.B. Tauris Publishers, London-New York, 2000
p. 74-75.
4 Khalid Adeeb, “The Soviet Union as an Imperial Formation: A View from Central

Asia,” in Imperial Formations, ed. Ann Stoler, Carole McGranahan, and Peter Perdue,
Santa Fe, School of Advanced Research Press, 2007, p. 123-131.

135
 Интересны компаративные исследования относительно
постколониального влияния на социалистическое простран-
ство. Так, например, известная работа Дениза Кандиоти
анализирует лимиты и потенциал данной теории в рамках
двух регионов: Ближнего Востока и Центральной Азии.
Основные постулаты сводятся ко многим общим и отличи-
тельным элементам. Например, русификация была значи-
тельно глубже в качестве внедрения ценностей метрополии,
чем распространение западных ценностей на Ближнем
Востоке. Это касается вопросов запрета исламских практик и
мусульманской политики 5 . Очевидно, что необходимо учи-
тывать научный опыт индийских исследователей в этой
сфере. В статье Гайатри Спивак, «Может ли говорить угне-
тенный?», предлагается интересная гипотеза о том, что
угнетенный в рамках постколониальной ситуации, не смеет
подать голос до репрезентации, соответственно за него
говорит и транслирует реальность «другой» 6 .
Анализируя позиции западных исследователей, можно
прийти к выводу, что вопросы, связанные с советским влия-
нием в Центральной Азии, часто обобщаются с попыткой
создать мета нарративы, то есть модели, стремящиеся объяс-
нить проблематику для всего региона, что создает проблему
методологического характера. Модернизационный проект в
каждой республике Центральной Азии имел разный опыт и
историко-культурные факторы. Кроме того, некоторые ис-
следования также не отличаются эксплицитностью полевых
данных и устных историй различных исторических перио-
дов.

5 Kandiyoti Deniz, “Post-Colonialism compared: potentials and limitations in the

Middle East and Central Asia”, int. j. Middle East Studies, 34 (2002), p. 295.
6 Spivak, Gayatri Chakravorty, “Can the Subaltern Speak?” in Marxism and the

Interpretation of Culture. Eds. Cary Nelson and Lawrence Grossberg. Urbana, IL,
University of Illinois Press, 1988, 271-313.

136
 Царский колониальный проект

Чтобы ответить на вопрос, почему советский опыт был

негативен, нужно также определить и сопоставить картину
повседневности, предшествующую советскому режиму.
Социально-политическая и геполитическая ситуация в
регионе, описываемая в терминах «Большой игры», показы-
вает в каких аспектах кочевой образ жизни имел свои
преимущества. Необходимо отметить, что в ходе строитель-
ства домов, получивших распространение благодаря рус-
ским переселенцам, главы родов и зажиточные баи 7 строи-
лись и огораживались только для того, чтобы переждать
зимовку (кыштоо), и затем устремиться на джайлоо (летовка).
При таком раскладе кочевой уклад жизни как таковой
практически не был изменен. Царские чиновники имели
возможность изучать быт и социальную структуру кочев-
ников, вырабатывая различные концепции восприятия и
рапортуя имперскому правительству. Это способствовало
созданию образа дикости, отсталости обществ ЦА в России,
где также имели место различные взгляды и дискуссии о
роли российской колонизации 8 . В полемике относительно
применимости постколониальной теории к практике сове-
тизации Центральноазиатских обществ возникает вопрос
сравнительной перспективы: можно ли проводить аналогию
между советским колониальным проектом и проектом Бри-
танской короны на африканском континенте? Существует
мнение, согласно которому Британский проект отличался
относительной либеральностью, опираясь на изучение и
описание образа жизни и социально-политической струк-
туры. Именно в этих условиях зародилась российская
этнография, трансформировавшаяся в советскую науку.
Возможно, данный пример слишком далек географически и
культурно, но такие сопоставления могут помочь лучше по-

7Зажиточные вожди племен.

8И. П. Седельников, Борьба за землю в киргизской степи, С. Петербург, 1907, с.
72-73.

137
нять природу колониального проекта Российской Империи,
в частности, в контексте кыргызских и казахских кочевни-
ков.
К сожалению, теоретические позиции в отношении
царского и советского периодов, устоявшиеся в советской
этнографии, до сих пор воспроизводятся, что не позволяет
создать условия для появления альтернативной истори-
ческой дискуссии. Это связано, как было указано выше, с
недостаточностью исследования повседневности того вре-
мени через устную историю и местные нарративы, которые
могли бы создать важный источник дополнения картины
происходящего. Данный императив относительно трудно
выполним для местных исследователей (тем более сформи-
ровавшихся в советское время), с точки зрения близости
интеллектуальной дистанции, исследующих свою культуру,
и более доступен для зарубежных этнографов и антропо-
логов. Несмотря на то, что постоянно подчеркивалась
“добровольность” оседания кочевников, у них фактически
было только несколько путей реагирования на «проект»,
представленный Советской властью: мигрировать в несо-
циалистические страны или уйти в активную, даже воен-
ную, оппозицию происходящему.

Модернистская логика

Процесс модернизации обществ Центральной Азии,

проводимый советской властью, остается мало изученным и
требует переосмысления и переоценки. К сожалению, доми-
нировавшее в СССР понимание советской модели модерни-
зации как единственного способа встать на путь «прогресса»
для кочевых обществ, находит продолжение в современной
национальной историографии. Такое состояние сохраняется
из-за отсутствия исследований истории советского периода с
позиции различных концептуальных школ, с одной сто-
роны, а с другой, связанно с минимальной диверсифика-
цией источниковедческой базы. В данном случае, земельные
реформы и модель восприятия и взаимоотношений внутри

138
кочевого общества, были навязаны посредством пропаганды
новой модели деления общества на классы и их антаго-
низмы. Серия этнографических экспедиций об обосновании
земельных реформ, исследующие кочевые хозяйства, объяс-
няют социально-экономические отношения и стратегии
обогащения кочевников с точки зрения вложения капитала
в тот или иной племенной скот. Джатачные (т.е. оседлые)
хозяйства определяются, в основном, как индивидульно-
семейный тип. Они не носят масштабного характера и
демонстрируют более естественный путь оседания в кочевой
среде. При этом оседание происходит за неимением ресур-
сов для кочевания (т.е. когда в наличии имеется как мини-
мум, одна лошадь). Группа этнографических экспедиций,
организованных с целью обоснования оседания кыргызских
кочевников, часто, напрямую была связана с идеологией.
Необходимо отметить, что механизм пропаганды имел опре-
деленную схожесть в разных регионах Кыргызстана и
Казахстана. В рамках мероприятий коммунистической
партии и советского правительства по созданию условий к
переходу кочевников киргизов на оседлый образ жизни,
были приняты декреты Всероссийского съезда Советов о
земле и о мире, а также приняты Декларации прав народов
России, провозгласившие равноправие и суверенность наро-
дов. 9 После конфискации имущества и скота крупных баев в
1929 г., были организованы кредитные товарищества,
началось массовое оседание кочевого населения. Согласно
В.Ленину, единственный выход из нищеты – кооперирова-
ние и коллективизация крестьянских хозяйств. Кочевники -
не крестьяне, но попадали под эту категорию «по умолча-
нию», тем более учитывая «отсталость», отсутствие всякого
намека на промышленность, безграмотность и прочее.
Кроме того, дискуссии советских историков о феодализме и
патриархально-родовом строе кочевых народов 10 всячески

9 П. К.Алпацкий, К историии оседания кочевых и полукочевых хозяйств

Киргизии, Фрунзе, 1959, с. 24.
10 Н. Н. Крадин, Кочевые общества (проблемы формационной
характеристики), Владивосток, 1992, с. 32-38.

139
оправдывали модернизационную политику Советского
Союза, без единого предположения об альтернативности
данной модели, или хотя бы частичной коллективизации, с
правом предоставления части населения традиционного
уклада жизни. Важно отметить, что тоталитарный режим
исключал свободу выбора. Пропагандистская схема заклю-
чалась в выявлении убежденных активистов и коммунистов
из числа местного населения, а также в создании товари-
ществ по обработке земли (ТОЗ-ов), которые затем перехо-
дили в артели, колхозы и совхозы. Были среди местной
знати и убежденные в позитивности советской власти. Так,
например, в селе Тоголок Молдо, Нарынской области,
зажиточный бай Кожо Муса агитировал простой народ за
принятие советских идей и реформ, со словами, что русские
помогут с земледелием и обустройством кочевников 11 . С
точки зрения советской стратегии, необходимо было подор-
вать экономическое могущество баев и кулаков, уничтожить
их политическое доминирование. Различные обращения к
“трудящимся”, использования техник протоколирования,
массового распространения культуры письма, через ликви-
дацию безграмотности среди кочевого населения, доста-
точно эффективно достигали своей цели. Вот, например,
выдержка из воззвания киргизского обкома партии:

Манап – враг трудящихся

“Киргизская беднота и батрачество уже понимают, что

манапство – враг, жестокий классовый враг, живущий за счет
их, из их труда создающий свои богатства. Даже тогда, когда
манап уходит на джайлоо, оставляя часть своего молочного
скота: коров, лошадей, коз, той части бедноты, которая не в
состоянии кочевать, при этом без всяких условий и видимой
для себя выгоды (саан), даже тогда он эксплуатирует,

11 Интервью с Кубанычбеком Мамбетовым (село Кара ОЙ), полевая запись от

23 авг., 2004 г.

140
обирает бедноту. Разве обычаи, которые прежде всего под-
держивают сами манапы, не заставлют бедноту впоследст-
вии отслуживать саан топливом, личными услугами, на тех
работах, которые имеются в хозяйстве манапа?” 12
Из данного обращения видно, что на выделении манапа
в особый негативный слой-врага кыргызов заостряется
особое внимание, чему придается систематический характер
с наделением особой символики. Другой аспект полити-
ческой пропаганды был связан с внушением об отсталости
кочевого образа жизни и внедрения в сознание кочевников
существования другого, “лучшего”, образа жизни. Инте-
ресно отметить, что в языке , риторике, которые нашли свое
выражение в листовках, плакатах и других пропагандист-
ских инструментах того времени, преобладают такие клю-
чевые слова,как бай, манап, трудящийся, класс, классовый
враг, эксплуатация, эксплуатируемый, бедняк, кулак, серед-
няк, батрак и.т.д.
Анализ дискурса периода становления Советской власти
отражает создание понятийного аппарата, который не был
бы самостоятельно осознан местным населением. Соответст-
венно, большую роль играли кыргызы - активные сторон-
ники Совесткой власти, свободно говорившие по–русски, с
опытом проживания в русскоязычной среде и обладающие
определенным уровнем образования. Интересно отметить,
что анализ дискурса необходим также с целью понимания
восприятия местной стороны. Для целостности картины
источником может служить анализ фольклорного исскуства
того времени. Например, кыргызский акын Молдо Кылыч
акцентировал внимание на отсутствие классов и классовой
борьбы в кыргызских сообшествах и восхвалял родовую
солидарность 13 .
Распространение советских идей являлось длительным
процессом, который охватил несколько десятков лет,, с

12 С. И. Ильясов, Кооперативно-колхозное строительство в Киргизии (1918-

1929), Фрунзе, 1969, с.222-223

13 М. Т. Айтбаев, Социально-экономические отношения в киргизском ауле в

XIX и начале XX веков, Фрунзе, 1957, 1962, с. 84.

141
момента прихода Советской власти, вплоть до послевоен-
ного времени. Исследователь П.Кушнер в своей монографии
“Горная Киргизия: социологическая разведка” пишет о
Керимбае, богаче (бае) на Суусамыре, устроившего празд-
ник (той) на целую неделю, куда были приглашены члены
колхозов, милиция и,т.д. Автор анализирует стратегии баев,
как врагов социалистического строя, которые внедряются в
колхозы и совхозы с целью сохранения своего влияния и
имущества. Можно сделать вывод, что процесс инкорпо-
рации в советскую сферу был неодназначным и носил
противоречивый характер . в 20-30 –е годы прошлого века. 14
С приходом Советской власти, кочевники, объединяясь в
колхозы и совхозы, вынуждены были адаптироваться к
оседлому образу жизни,Теперь уже практически круглый
год большая часть населения начинает проживать в селе-
ниях и ориентироваться на новый тип социалистических
отношений, где скот становится общим. Практика коллек-
тивного труда выражается в новых отношениях, родовые
объединения учатся жить вместе, стационарно, где главным
мотиватором выступает социалистическое накопление иму-
щества, выполнение плана. Частная собственность на скот
исчезает из семейно-индивидуальной плоскости и перехо-
дит в новую,, общинную , сферу.
Кроме оседания и коллективизации имущества, что
само по себе носит переломный характер, местное население
привлекается к строительству больших социальных и
инфраструктурных объектов. Необходимо отметить, что
практика труда меняет свою природу в социальной органи-
зации. Если раньше кочевое хозяйство имело родо-племен-
ной тип, а разделение труда было по принципу “каждый
род и семья выживает самостоятельно”, то теперь различные
родовые объединения вынуждены адаптатироваться к
совместному проживанию с другими родами, например, в
Таласской долине Кыргызстана.

14П. Кушнер, Горная Киргизия: социологическая разведка, Москва, издание

КомУниверситета им. Сталина, 1929, с. 111-132

142
 Так, строительство железной дороги, пастбищной
инфраструктуры, было эффективным методом реконфигу-
рации практики труда кыргызских кочевников по совет-
скому принципу. Очевидно, что культура труда коченивков
отличается от практики труда в оседлых культурах.
Коллективный труд - мощное “оружие” инкорпорации
советской идеологии. Мы не имеем в виду сознательную
политику местной партийной элиты, направленной на соз-
дание рабочего класса, и только рабочего класса. Данная
активность была продиктована более скорой инкорпора-
цией Киргизстана в социально-экономическое хозяйство
СССР. Тем не менее, индустриализация вызывала неодно-
значную реакцию у местных партийных лидеров.
Абдрахманов, Тынаев, Рыскулов,, секретари коммунисти-
ческих партий Кыргызстана и Казахстана, были против
индустриализации, опасаясь, что дым фабрик и завод
загрязнит пастбища. 15
Другим фактором распространнения и закрепления
советской идеологии мы можем считать вступление Совет-
ского Союза во вторую мировую войну, когда много
кыргызов, ушли на фронт, “проливать кровь” и “бороться”
за советскую идею. В военные годы весь кыргызстанский
народ, оставшийся в тылу, героически трудился и ждал
возвращения своих мужей, отцов и братьев, что способст-
вовало созданию местных нарративов. Таким образом, дан-
ные события служили мощным источником распростране-
ния и закрепления советской идеологии, утверждающей
легитимность модернистких реформ.
Через несколько поколений социальная структура начи-
нает сегментироваться с оседанием значительной части
населения и с появлением уже оседлого населения, где
пасторальная практика становится частью специализиро-
ванной профессии. В официальном дискурсе и риторике
кочевники превращаются в советских животноводов и ското-
водов. Появляются такие газеты, как «Животновод», «За

15 Х. М. Мусин, Формирование рабочего класса в Киргизии, Фрунзе, 1950, с. 8.

143
кадры животноводства», «За коллективизацию», «За молоко-
сдачу», «За образцовое хозяйство», «За образцовый мясоком-
бинат», «За социалистическое животноводство», «Овцевод-
ство», «Племсовхоз», «Путь животновода», «Совхозное овце-
водство», «Ударник животноводства», «Ударник овцевод-
ства». Таким образом, кочевничество превращается в про-
фессию, а чабаны в ударников социалистического труда.
Теперь пастушество становится достаточно престижной
специальностью, на котором держится социалистическое
хозяйство, и которое всячески поддерживается государством.
Многие чабаны, с ностальгией вспоминают о советских
временах. Так, например, регулярно в зависимости от
запроса самих чабанов или установленного графика кол-
хоза, на пастбища отправлялись периодически так называе-
мые автолавки, то есть грузовые автомобили, приспособлен-
ные под магазин с товарами первой необходимости с до-
статочно низками ценами, с целью поддержать скотоводов
на пастбищах. Иногда в этом направлении совершали рейсы
автопарикмахерские, автобани и автопоезда - концерты
групп самодеятельности, кинопоказы на близлежащих по-
граничных заставах. Все это делалось с целью максимально
обеспечить быт и досуг тружеников села. В труднодо-
ступные места в горной местности с помощью вертолета
доставлялись врачи для осуществления медицинского
осмотра 16 .
Перевыполнившие план чабаны получали регулярно
премии и скидки на приобретение бытовой техники. За счет
профсоюзных путевок казахские и кыргызские скотоводы
могли позволить себе отдых на лучших курортах Советского
Союза.
Немаловажноотметить фактор переселения и депорта-
ции различных этнических групп с разных уголков Совет-
ского Союза - карачаевцев, курдов-месхетов, греков, венгров,
чехов и.т.д. Депортированныенароды, направленные на

16 Материалы интервью с Б. Жумановом и Мамбетовым, с. Тоголок Молдо,

полевая запись от 17 июля 2005 г.

144
строительство больших объектов, выполняли также цель
интернационализации Средней Азии, населения которой
расширяло контакты с другими культурами.
На примере другого села, в местности Кара-Ой (Талаская
область, Кыргызстан), где была образована первая артель из
близлежащих долин, таких как Кара-Булун, Кулун Эмбес,
Чон Чычкан, Таш-Добо, Ит-Албарс и Солтонун Сазында
потянулись представители следующих родов: чылпак, канай
баян, сакалды, торпок и чылпак бейбит. Процесс оседания
проходил примерно по такой же схеме, как и в Нарынской
области, по выработанному сценарию организации артелей,
то есть создавалась группа единомышленников из бедных
слоев местного населения. Батрачкомы 17 выполняли функ-
цию консолидации рабочего населения. Согласно новой
идеологии, предложенной советской властью, батраки полу-
чили новый статус и трансформировались из низших групп
традиционного общества в прог рессивный слой нового
общества. Роль батрачкома в селе Кара-ой выполнял
Качканов Мусуралы 18 .
Седентаризация, по мнению исследователя А.Хазанова,
означала психологическую ломку поведения, традицион-
ного образа жизни, наконец, разрыва социальных связей. Все
это, так называемая кочевническая идеология, сознательно
или бессознательно поддерживалась кочевой знатью 19 .
Можем ли мы говорить о существовании некой кочевой
идеологии? Была ли это формой противостояния советской
идеологии? Насколько эти идеи могли быть убедительными
для членов своего рода?
Согласно Британской энциклопедии, пропаганда (от
лат. propaganda — подлежащее распространению) опреде-
ляется как распространение информации: фактов, аргу-
ментов, слухов и других сведений, в том числе заведомо
ложных, для оказания воздействия на общественное мнение

17 Объединение бедных слоев села.

18 Полевая запись от 21.10.08.
19 А. М. Хазанов, Кочевники и внешний мир, Алмата, Дайк-Пресс, 2000, с.324

145
или иную целевую аудиторию. Нельзя сказать, что полити-
ческая пропаганда оседания была только лишь идеологи-
ческим навязыванием со стороны советской власти, это было
также связано с реальными проблемами кочевых кыргызов
того периода и, возможно, была объективным отражением
сложившейся негативной политической ситуации, в которой
оказались кыргызские кочевники. Основываясь на данных
полевых исследований в северных областях Кыргызстана,
можно сделать следующие выводы:
- оседание как процесс начался уже в XIX веке, был
связан с политикой царизма, в частности, с переселением
русских в Иссык-кульские и Чуйские области;
- седентаризация носила более частный характер, в связи
с диверсификацией кочевого населения и смешиванием с
другими этническими, оседлыми группами;
- появление земледельческих зон меняло маршруты,
развивало торговые контакты между кочевым и растущим
оседлым населением, что благоприятствовало альтернатив-
ной хозяйственной деятельности и образу жизни.
Наконец, приход Советской власти и мощная полити-
ческая пропаганда коллективизации стало основным факто-
ром, приведшим к вынужденному оседанию кочевников.
Кочевники всегда были трудно контролируемыми гражда-
нами, и если, царское правительство позиционировало
более или менее либеральную политику в отношении
кочевого образа жизни, то оседание и коллективизация
были необходимым условием для идеологической инкор-
порации кочевников в социалистическую систему.
Также представляется интересным применение постко-
лониальной теории в контексте анализа кочевничества.
Очевидно, что наиболее сложным для исследователя
является оценка исторического периода, с которым он себя
ассоциирует и связан, тем более применение данной теории
в контексте постсоветского пространства. Вызов состоит в
том, чтобы, не поддаваясь идеологическому «искушению» и
сталкивая два культурно-исторических пласта, удержать
научную объективизацию темы.

146
 Национальная историография играет ключевую роль,
которая состоит из текстов и наративов: как мы передаем
информацию о нашей истории в исторической ретроспек-
тиве. Колониализм поглощает исторический дискурс и
включает в себя закон, методы и термины для описания
локального общества. Согласно тезисам данной теории,
колониальное правление всегда представляется в качестве
прогресса над прошлым. Колониализм представляет модер-
низацию в качестве прогресса, принесенным колониальным
правительством.
Является ли признаком постколониального человека
утеря своей идентичности? Можно ли сказать, что советский
режим был, в конце концов, навязанной моделью и прину-
дительным образом жизни для кыргызских кочевников
начала ХХ века? Применима ли вообще данная теория к
советскому периоду в контексте Кыргызстана, в частности, к
реформам коллективизации и седентаризации? Как опреде-
ляется грань между модернистким государством и коло-
ниальной империей? Все эти вопросы бурно обсуждаются
как на Западе, так и на постсоветском пространстве.
Немаловажен учет поколенческого фактора, т. е. в каких
социально-экономических условиях формировалось каждое
поколение, насколько взаимосвязана была советская идеоло-
гия с повседневностью, и наконец, как одно поколение
передавало знание и ценности следующему поколению? В
контексте кочевничества первое поколение “советских”
граждан среди осевших кочевников перенесло все трудности
перемен, связанных с трансформацией образа жизни, а
также с принятием нового социального порядка и идеоло-
гии. Данное поколение, создавая первичную инфраструк-
турную и идеологическую базу для следующего поколения,
выполняла роль трансфера ценностей и передачи поведен-
ческих, уже “советских” установок.
Подводя итоги, отметим, что период вхождения, социа-
лизации и инкорпорации кочевников являлся длительным и
противоречивым этапом оседания, пропаганды и создания
рабочего класса через практику коллективного труда.

147
“Изобретение” классов, антагонизма, социалистической
модели общества, пролетарского лидерства, изменение
понятий социальной справедливости, - все это значительно
трансформировало кочевое сообщество в новый тип совет-
ских отношений. Данная тема предполагает длительное и
дальнейшее исследование в целях воссоздания объективной
и целостной картины в рамках постсоциалистического про-
странства.

148
 Les « idéologies bessarabiennes ».
Les écrivains bessarabiens des années 1930,
entre régionalisme culturel et quête d’identité nationale

Petru NEGURĂ

Tout au long des années 1920, les intellectuels bessarabiens –

pédagogues, journalistes, gens de lettres – travaillent et militent
côte à côte pour arracher leur province à l’arriération et pour
l’intégrer dans la Grande Roumanie, poursuivant la cause qu’ils
ont embrassée depuis le début du siècle. Mais ces intellectuels
autochtones ont tous été formés sous le tsarisme dans l’esprit de
la culture russe. Malgré le credo unioniste inébranlable qu’ils
affichent, l’éducation russe et la synchronisation tardive - et sans
doute partielle - à la culture roumaine leur posent des entraves
sérieuses à l’intégration aux valeurs et aux aspirations des
milieux intellectuels du Royaume. Après avoir réalisé
l’unification politique, il leur reste encore à faire l’unification
« spirituelle » de la Bessarabie avec la « Mère-Patrie ». Incapables
de l’accomplir eux-mêmes en raison de leur éducation russe, ils
délèguent cette tâche à la future génération des gens de culture,
autochtones et entièrement instruits dans l’École roumaine. Mais
ce Messie tant attendu n’annonce vaguement son apparition que
vers le milieu des années 1930. Et sous une forme pour le moins
surprenante. Alors que l’ancienne génération se déclare
unioniste, de vocation occidentaliste et traditionaliste sur le plan
esthétique, la nouvelle génération se présente comme éprise de
poésie moderniste, résolument autochtoniste et régionaliste par-
dessus le marché. La cohabitation s’annonce difficile. Les
rapports entre la génération dite « de l’Union » et la jeune
génération (des régionalistes) rappellent certaines relations entre
pères et fils, lorsque ces derniers atteignent l’âge trouble de
l’adolescence. En dépit de l’impétuosité iconoclaste des jeunes,
les espérances initiales des anciens à leur égard s’avèrent, du
moins en partie, justifiées. Complètement intégrés au point de
vue de la langue et du goût esthétique par rapport à leurs

149
congénères de tout le pays, les jeunes régionalistes bessarabiens
ne font que déplacer l’accent dans un processus entamé par leurs
aînés. En s’opposant à la « standardisation » de la région à partir
du Centre, ils plaident pour une unification spirituelle à partir de
la région 1 . Mais n’est-ce pas là l’aspiration la plus profonde, mais
inavouée, des unionistes de l’ancienne génération ? Le conflit
entre les générations n’est que de surface. En fait, les « jeunes »
continuent avec des ressources différentes (dues à leur éducation
roumaine) et avec plus de courage (et de légitimité ?) l’œuvre
commencée par les « anciens », à savoir l’éveil de la conscience et
de la dignité régionales des Bessarabiens dans le cadre d’une
entité nationale pan-roumaine, par le moyen de l’École et des
institutions culturelles autochtones.

Les cadres littéraires des « idéologies bessarabiennes »

À partir de 1934, plusieurs jeunes collaborateurs de la revue

Viaţa Basarabiei publient régulièrement des articles-manifestes
revendiquant de plus en plus fermement la spécificité foncière
de leur province. Tout ce qui est émanation de l’esprit humain –
culture, économie, politique, etc. - et qui naît sur le sol de la
Bessarabie doit nécessairement porter l’empreinte – profonde –
de la particularité de cette région. Mais pour prendre conscience
de cette unicité régionale, il faut que les fils et les filles de la
Bessarabie la découvrent et la cultivent en eux-mêmes. Le ton de
ces écrits programmatiques est tranchant et péremptoire. Les
manifestations énergiques de régionalisme sur les pages d’une
revue fondée par les « apôtres » mêmes de l’Union créent un
effet mêlé de scandale – surtout auprès des nationalistes les plus
ardents du Royaume - et de fascination, particulièrement chez
les jeunes intellectuels locaux. Entre le rejet ferme des uns et
l’adhésion sans réserves des autres, les écrivains de « la
génération de l’Union », les seuls qui pourraient avoir une
certaine emprise sur le comportement provocateur de leurs

1Paraphrase de l’affirmation faite par Bogdan Istru dans Viaţa Basarabiei (désormais
VB), novembre-décembre 1935, p. 92.

150
cadets, préfèrent longtemps rester « au-dessus de la mêlée »,
avant d’afficher une attitude conciliatrice. Mais ils deviennent
ainsi les compagnons de route inavoués du régionalisme des
« jeunes ».
Vers 1935, le régionalisme suscite un large engouement
parmi les jeunes écrivains bessarabiens. De même que dans
l’Ancien Royaume le nationalisme le plus radical obtient à cette
époque une légitimité quasi nationale, confirmée par la
bénédiction (souvent tacite) des politiciens et des intellectuels
d’arrière-garde les plus en vue 2 , en Bessarabie, le régionalisme
devient une référence symbolique incontournable dans les
discours portant sur la province natale. Le régionalisme est
désormais un lieu commun à formes et contenus variables en
fonction du groupe d’appartenance de la personne qui s’en
réclame. L’élément central du discours régionaliste des « jeunes »
est l’autochtonisme, idée qui prône le « salut » de la province par
la découverte et la transmission de valeurs établies comme
autochtones, par des représentants marquants de la population
autochtone. Les « anciens », eux, formulent leur conception
régionale autour de la nécessité de l’intégration nationale. Selon
eux, il ne peut y avoir d’unification effective de la Bessarabie
avec la Mère-patrie que par la suppression de tous les défauts
propres à cette province qui font obstacle à son intégration :
analphabétisme, précarité économique ou hétérogénéité
culturelle de la population. Vers la fin des années 1930, certains
représentants de la génération « intermédiaire » (ni jeunes ni
anciens), comme Petre Ştefănucă, essaient de s’approprier
(et d’officialiser) le phénomène régionaliste, en lui donnant une
définition fortement chargée de prénotions nationalistes
(à caractère ethniciste) qui, à cette époque, gagnent
progressivement de l’ampleur. Mais au-delà de la classe d’âge,
de l’adhésion politique ou de la conviction esthétique, les
écrivains bessarabiens, y compris les plus jeunes et donc les plus

2Voir Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930 (Culture et

nationalisme en Grande Roumanie. 1918-1930), Bucarest, Humanitas, 1998, pp. 289-
346.

151
radicaux, adoptent une attitude régionaliste sans mettre en
question la légitimité de l’appartenance nationale de la
Bessarabie et des Bessarabiens à la Grande Roumanie.
L’idée régionaliste apparaît en Grande Roumanie comme
une réaction manifestée par les intellectuels des provinces
nouvellement intégrées par rapport à la centralisation à outrance
engagée par le gouvernement en vue de consolider les
prérogatives de l’État et les fondements culturels de la Nation
sur toute l’étendue de ses territoires. En Bessarabie, les
régionalistes remettent en question le rapport – jusque-là
fortement inégal – entre cultures populaires et culture savante,
entre langages locaux et langue nationale, entre appartenances
régionales et identité nationale.
Compte tenu des rapports privilégiés qu’entretiennent les
écrivains à la langue littéraire et aux traditions culturelles, il n’est
pas surprenant que le régionalisme bessarabien se soit affirmé
principalement au sein du milieu littéraire. La naissance du
« régionalisme culturel » modifie fondamentalement la
hiérarchie des valeurs littéraires en leur attribuant des valences
idéologiques extérieures au « marché restreint » de l’espace
littéraire. En même temps, le régionalisme exprime une nécessité
inhérente au milieu des écrivains provinciaux, celle de la
décentralisation et de l’autonomisation vis-à-vis de la capitale et
de ses instances de promotion et de consécration.

La Bessarabie : une roumanité mal mise au point

Le régionalisme « culturel » est engagé par les nouvelles

élites culturelles de la Bessarabie afin de favoriser une prise de
conscience collective de l’identité régionale, jusque-là déniée et
refoulée du fait de son discrédit par les agents officiels de la
« roumanisation ». Comme dans l’émergence des identités
nationales en situation coloniale – ou de « colonialisme interne »
–, l’appartenance bessarabienne s’affirme dans la mesure où elle
est attribuée – négativement – de l’extérieur, du fait de son

152
arriération économique et culturelle et de son hétérogénéité
ethnique. 3
La perception de l’identité régionale dans le cadre de
l’appartenance nationale varie considérablement d’une
génération à l’autre. Les écrivains de l’ancienne génération
militent dès leur jeunesse sous le régime tsariste pour
l’autonomisation, puis pour l’indépendance et ensuite pour
l’unification de la Bessarabie avec la Mère-Patrie. Une fois leur
province natale intégrée, ils œuvrent à bâtir un système scolaire
et culturel pour supprimer les différences culturelles qui
séparent les Bessarabiens des autres Roumains. En revanche,
pour les écrivains formés dès leur enfance dans le système
d’enseignement roumain, la spécificité régionale n’est guère une
évidence. En principe, l’éducation qu’ils ont acquise à l’école les
met sur pied d’égalité par rapport à tout autre jeune Roumain.
Toutefois, ils ne tardent pas à apprendre, quelquefois de façon
déplaisante, leur différence. Dans un article se revendiquant de
la « nouvelle génération », Vladimir Cavarnali, jeune écrivain
provenant du sud de la Bessarabie, issu de parents d’origine
bulgare, dit avoir découvert douloureusement son appartenance
régionale :

« (…) dès le moment de la réalisation de l’acte de l’Union,

nous autres [représentants de la « jeune génération »] n’avons
pas fait la différence entre nous et les « Roumains du Royaume » 4 .
Pour nous, ce mot n’avait aucune valeur et aucune signification. Il

3 Voir sur l’émergence des nationalismes ethniques et des régionalismes dans les
régions pauvres, lors d’un « colonialisme interne », comme ce serait le cas de
l’Irlande du Nord (et de la Bretagne), Michael Hechter, Internal Colonialism : The
Celtic Fringe in British National Development, 1536-1955, Londres, Routledge & Kegan
Paul, 1975 et Anthony D. Smith, Nationalism and modernism : a critical survey of recent
theories of nations and nationalism, Londres, Routledge, 1998, pp. 57-63. Voir aussi sur
la création des identités de groupe en condition de discrédit venu de la part du
groupe majoritaire (les "normaux") , Erving Goffman, Stigmate. Les usages sociaux des
handicaps, Paris, Minuit, 1975, pp. 127-148.
4 En roumain : « regăţeni », c’est-à-dire les habitants du Royaume. Dans les

provinces nouvellement intégrées, ce nom était attribué aux Roumains de Valachie

et de Moldavie, les anciennes principautés unifiées en 1859.

153
 nous a été extrêmement douloureux de comprendre, lors d’une
connaissance réciproque plus détaillée, que ceux qui venaient de là-
bas faisaient cette différence. » 5

Les jeunes Bessarabiens apprennent également le stigmate

pesant sur leur origine lors du concours d’admission aux écoles
préparant des cadres pour les institutions publiques. Après avoir
terminé l’école orthodoxe avec les félicitations du jury, N.
Costenco, le futur chef de file des écrivains régionalistes, dépose
le dossier pour l’admission au lycée militaire.

« Les documents ont été envoyés et moi, écrit Costenco dans

ses mémoires, j’ai été… rejeté avec succès, parce que je portais un
nom russe. Quand je me suis vu dans les listes des rejetés, c’était
comme si j’avais pris une douche froide. J’étais donc un Russe ! » 6

Les efforts d’intégration dans la culture roumaine manifestés

par un groupe de jeunes écrivains originaires de la minorité
bulgare d’une petite ville du sud de la Bessarabie cachent mal
l’appartenance marginale qu’ils adoptent par rapport à la
roumanité. Leur attitude est emblématique de l’identité de
groupe de la nouvelle génération des écrivains bessarabiens.
Dans l’un de ses poèmes, Vladimir Cavarnali se dit slave et
désigne la Roumanie comme « ma nouvelle patrie » 7 . Un autre
poète de la « Bessarabie du Sud », Teodor Nencev, fait l’apologie
de sa double origine : « Je verse dans le chant mon âme slave /
Trempée sous le ciel doux, moldave / Je suis né de deux mondes
(…) » 8 . Pour ces poètes de provenance minoritaire, comme pour
beaucoup de jeunes écrivains bessarabiens d’origine ethnique
mixte, la découverte de l’identité régionale est une alternative au
« dépaysement ».

5 Vladimir Cavarnali, « Revendicări » (Revendications), VB, 1936 octobre, p. 2.

6 Nicolai Costenco, Povestea vulturului (Le conte du vautour), mémoires écrites
pendant son exil en Sibérie, en 1954, Chişinău, Arc, 1998, p. 212.
7 Vladimir Cavarnali, cité par Burlacu, Alexandru, Tentaţia sincronizării (La tentation

de la synchronisation), Timişoara, Augusta, 2002, p. 119.

8 Teodor Nencev, « Origine » (ibid., poème), VB, 1939 mai, p. 49.

154
 Agents fervents de l’unification, les écrivains de l’ancienne
génération – de Bessarabie comme de l’Ancien Royaume – sont
aussi les premiers à percevoir les différences entre les
« nouveaux » Roumains et les « anciens ». En mission de service
ou poussés par des sentiments patriotiques, les écrivains
roumains constatent dans la province de l’Est nouvellement
intégrée – les uns avec enthousiasme, d’autres avec
condescendance – l’arriération profonde des Bessarabiens et,
pour cette raison, la primitivité intacte de leur roumanité. Ce
tableau archaïsant et, du coup confortant un certain sentiment
national, n’apparaît pas dans toutes les descriptions que les
visiteurs roumains font de la nouvelle province roumaine. Geo
Bogza, un jeune écrivain roumain ayant visité la Bessarabie en
1933 dit avoir découvert un pays et une population
profondément différents des provinces de l’Ancien Royaume. Se
référant à la pénurie des villages bessarabiens, Geo Bogza
estime :

« (…) en Valachie, la misère, aussi terrible soit-elle, reste une

misère ; pénible, atroce, mais pure misère. Avec combien de choses
se complique-t-elle en Bessarabie ! Avec une sorte de mysticisme
bizarre, avec une frénésie du désespoir, avec des contes et des
légendes et surtout avec ce trait général d’une vie condamnée à la
folie et au cauchemar. » 9

L’impression d’étrangeté que cet écrivain de l’avant-garde

bucarestoise éprouve pendant son voyage dans les localités de
Bessarabie découle surtout de l’hétérogénéité culturelle de cette
province. En effet, le recensement de 1930 désavoue toutes les
spéculations concernant la présumée pureté ethnique des
Bessarabiens : 45 % des habitants de la Bessarabie sont d’origine
« étrangère ».
Désormais, les partisans de l’unité roumaine manifestent
ouvertement leur déception à l’égard du manque de volonté des

9 Geo Bogza, Basarabia, ţară de pămînt (Bessarabie, terre de glèbe), Bucarest, Ara,
1991, p. 62.

155
Bessarabiens à progresser dans la campagne de « roumanisation
culturelle ». Nichifor Crainic, professeur de théologie à
l’université de Iasi et directeur de conscience de la « nouvelle
génération » des nationalistes radicaux, déclare à ce propos :

« (…) le nom de la Bessarabie est un artefact politique. 10 Dans

la Grande Roumanie celui-ci devrait disparaître pour revenir à
l’état d’avant 1812. Si le langage courant l’a adopté c’est, peut-être,
pour définir un état culturel transitoire qui tarde trop longtemps.
La Bessarabie et les Bessarabiens signifient une roumanité non
encore mise au point avec notre culture nationale. » 11

Le professeur Crainic (devenu ministre de l’Instruction dans

le gouvernement d’Antonescu) met ce phénomène sur le compte
de la russification et de la judéisation des élites urbaines et sur la
« formation non roumaine de la classe gouvernante [de
Bessarabie] » 12 Pour la « mise au point » de la roumanité de cette
province périphérique, N. Crainic propose le remplacement de
l’ancienne élite issue de l’Empire tsariste par des cadres invités
de l’Ancien Royaume et par des jeunes Bessarabiens formés à
l’École roumaine.
Les jeunes écrivains bessarabiens reprennent alors à leur
compte l’état d’esprit nationaliste des intellectuels et des
politiciens du Royaume qui mettent en cause la crédibilité des
« unionistes » bessarabiens de l’« arrière-garde ». À partir de
1934, plusieurs poètes de la « jeune génération » occupent des
postes de responsabilité dans diverses revues littéraires
d’envergure et deviennent, au sein du milieu littéraire de
Bessarabie, une force de décision et de reconnaissance
incontournable. Mais les attentes des nationalistes roumains sont

10 Le nom de la Bessarabie est attribué à l’ancienne région de l’Est de la principauté

moldave par les autorités tsaristes. Avant 1812, ce toponyme désignait seulement le
sud de cette région.
11 Nichifor Crainic, cité par Terziman, Alexandru, dans une chronique sur le dernier

numéro de la revue Gândirea (dirigée par Nichifor Crainic), dans VB, 1932 mai,
p. 74.
12 Nichifor Crainic, Idem.

156
trompées d’autant plus durement que les revendications
générationnelles et avant-gardistes des écrivains bessarabiens de
la nouvelle génération sont accompagnées de prétentions
régionalistes, portées contre l’idéologie même de l’unité et de la
pureté de la nation roumaine.
Un combat à coups d’encre se déclenche alors entre certains
adeptes du nationalisme officiel et les jeunes régionalistes de la
revue Viaţa Basarabiei, avec pour enjeu le degré d’autonomisation
(et d’intégration) de la Bessarabie et de la littérature
bessarabienne dans les cadres respectifs de la nation et de la
culture nationale. Écartés tour à tour par les nationalistes du
Royaume et par la « nouvelle génération » locale, les écrivains
bessarabiens de l’ancienne génération acceptent pourtant de
nouer des alliances avec leurs cadets, auxquels ils facilitent la
relève, tout en restant fidèles à leurs idéaux d’« unification
spirituelle ».
En juin 1936, Liviu Rebreanu, grand romancier roumain de
la paysannerie, visite Chisinau pour donner une conférence
littéraire. À cette occasion, il s’entretient avec Pan. Halippa sur
les progrès enregistrés par les écrivains bessarabiens. Informé
sur les réalisations et les difficultés de la revue Viaţa Basarabiei,
Rebreanu estime :

« Pour moi, personnellement, votre revue, des Bessarabiens,

représente un foyer de culture roumaine. Au-delà des égarements
des soi-disant modernistes, bâtissez avec persévérance et sagesse
l’âme de la Bessarabie future. » 13

S’attaquant aux « modernistes » dans le contexte de

l’édification de « l’âme de la Bessarabie », le romancier patriote
vise les « égarements » des jeunes écrivains régionalistes.
Trois mois plus tard, en septembre 1936, un autre partisan de
la cause nationale, le professeur Onisifor Ghibu, d’origine
transylvanienne comme Rebreanu, publie dans un journal
roumain une « Note sur la Bessarabie d’aujourd’hui » où,

13 Liviu Rebreanu, cité par un chroniqueur anonyme de VB, 1936 mai-juin, p. 125.

157
passant en revue les graves problèmes d’intégration culturelle –
en l’occurrence, linguistique – de la province de l’Est, il déplore
l’engouement des jeunes écrivains de Viaţa Basarabiei pour le
régionalisme, qu’il dénonce comme un « danger national ». La
revue visée réplique aussitôt par une chronique signée par Petre
Ştefănucă, représentant de la génération « intermédiaire ». Le
chroniqueur accuse à son tour le professeur transylvanien de
manque profond d’originalité dans son approche des difficultés
d’intégration de la Bessarabie. Bien avant lui, les « régionalistes »
de Viaţa Basarabiei, qu’il blâme comme un « danger national »,
auraient clairement identifié le problème de la russification des
professeurs formés sous l’ancien régime et proposé des
solutions. Selon P. Ştefănucă, le professeur O. Ghibu ignore
complètement le sens des « tourments culturels » du groupe de
Viaţa Basarabiei. Son ignorance serait une preuve de plus
qu’aucun originaire de Transylvanie ou d’ailleurs n’est qualifié
pour clamer dans tout le pays les besoins de la Bessarabie,
d’autant que la première promotion des jeunes formés dans
l’École roumaine est arrivée à la maturité. 14
Les réactions des jeunes collaborateurs de Viaţa Basarabiei
aux tracasseries venues de la part des nationalistes de l’Ancien
Royaume sont nettement plus défensives dans la seconde moitié
des années 1930 que les répliques – fortement pacifiques -
données jusqu’en 1934 par les rédacteurs de l’ancienne
génération aux zélateurs de l’unité nationale. En 1932, lorsque N.
Crainic accuse Pan. Halippa d’avoir fait « l’apologie stupide de
la culture russe », le secrétaire de la revue demande
prudemment des arguments. 15 Autre exemple : en 1933, dans le
compte rendu du livre d’un chercheur roumain sur « l’influence
de la psychologie sociale russe sur la Bessarabie », l’auteur de la
chronique salue l’intention du chercheur de comprendre
l’histoire et la « psychologie » de la Bessarabie et des

14 Je résume ici l’article de Petre Ştefănucă, « Le phénomène de la langue roumaine

et le bessarabisme », VB, 1936 novembre-décembre, pp. 116-117.

15 Voir Alexandru Terziman, article cité, VB, 1932 mai, p. 74.

158
Bessarabiens avant de les juger, rappelant que cette dernière
attitude est la plus courante dans les situations de ce type. 16
Quelques années plus tard, la réaction des jeunes écrivains
bessarabiens est déjà à la mesure des diatribes dont la revue
Viaţa Basarabiei fait de temps en temps l’objet. En juin 1937, un
auteur anonyme déclare dans l’un des journaux littéraires
d’envergure de Bucarest 17 , à la rubrique « Polémiques », que « la
tolérance accordée jusqu’aujourd’hui à la revue de Chisinau
[Viaţa Basarabiei] touche à son terme. ». Offensé par l’autorité
justicière adoptée par le polémiste anonyme à l’adresse de
« l’œuvre à laquelle pendant six ans ont collaboré le désintérêt,
l’enthousiasme et l’amour de la jeunesse bessarabienne », Nicolai
Costenco (qui est à cette époque le rédacteur en chef de la revue)
lui jette un violent « Bas les pattes ! ». 18
En Bessarabie et dans le milieu littéraire bessarabien, qui
n’est pas spécifique, la naissance de l’identité régionale ne résulte
pas des seuls facteurs « internes ». Elle apparaît comme le
résultat des politiques de centralisation et d’unification
nationales mises en place par l’État roumain et, ainsi, de la
disqualification progressive des appartenances locales. 19 Le
discrédit des appartenances minoritaires est réhabilité par les
jeunes intellectuels bessarabiens scolarisés dans le système
d’enseignement roumain (dotés pour ce fait d’un surcroît de
légitimité par rapport à leurs précurseurs, mais d’origine

16 La chronique est signée par D. Remenco, dans VB, 1933 avril-mai, p. 99.
17 Il s’agit de l’hebdomadaire Adevărul literar şi artistic (La Vérité littéraire et
artistique).
18 Rafail Radiana (alias Costenco, Nicolai), « Pentru adevărul literar şi artisitic »

(Pour la vérité littéraire et artistique), VB, 1937 septembre, p. 62-63.

19 Sur la formation des régionalismes français, voir Anne-Marie Thiesse, Écrire la

France. Le mouvement littéraire régionaliste de langue française en France entre la Belle

Époque et la Libération, Paris, PUF, 1991, précisément aux pages 57-62 (« L’émergence
du régionalisme politique ») et 103-107 (« Retourner le handicap »). Le régionalisme
bessarabien diffère du mouvement régionaliste français (bien qu’il l’imite à plus
d’un titre) dans la mesure où la Bessarabie est, pendant l’entre-deux-guerres, une
province de date récente dans le cadre de la Roumanie. Les efforts d’intégration (au
niveau de la province et de l’État) y sont donc plus forts et en même temps plus
difficiles. Le cas de la Bessarabie serait, en un sens, comparable à celui de l’Alsace et
de la Lorraine, après la Première guerre mondiale.

159
ethnique diverse) dans le contexte de la valorisation de l’identité
régionale, en tant que partie autonome mais intégrante de
l’entité nationale. Les nationalistes roumains, qui deviennent les
adversaires fervents du régionalisme bessarabien, ne font que
développer chez les régionalistes de Chisinau un esprit défensif,
tout en leur prêtant des instruments théoriques et des modèles
d’action.
Les discordes de la langue

L’analphabétisme de masse des paysans, la russification de

la classe cultivée et, enfin, l’hétérogénéité ethnique de la
population générale de la Bessarabie soulèvent autant de
barrières culturelles dans la voie de l’intégration nationale de la
nouvelle province. Mais le problème le plus urgent, puisque le
plus sensible, est l’écart linguistique qui sépare une partie
considérable des Bessarabiens de la langue roumaine littéraire et
une autre partie – non moins importante - du roumain tout
court.
Les premiers visiteurs roumains de la Bessarabie expriment
leur satisfaction devant ce qu’ils considèrent comme la résistance
des Roumains de cette région à la russification. Pour certains
d’entre eux, le roumain parlé par les Bessarabiens, familier et en
même temps exotique, n’est pas dépourvu de charme. Ainsi, le
critique et l’historien littéraire roumain George Calinescu trouve
que « ce qui est sympathique (…) chez les Bessarabiens en
général, c’est ce parler brut qui sonne à nos oreilles
d’aujourd’hui comme probablement le français des Canadiens
sonne pour les Français. » 20 Parce qu’il n’a pas été touché par la
« francisation » de la langue roumaine littéraire, entreprise en
Roumanie durant la seconde moitié du XIXe siècle, l’idiome parlé
par les Bessarabiens roumanophones apparaît, à l’oreille d’un
Roumain « de souche », comme une version primitive du
roumain littéraire. Son aspect archaïque passe pour une preuve

20 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Histoire de la

littérature roumaine des origines jusqu’à présent), Bucarest, p. 941, cité par
Alexandru Burlacu, Critica în labirint (La critique dans le labyrinthe), Arc, Chişinău,
p. 66.

160
incontestable de la roumanité de ses locuteurs. Découvrant des
paysans de Bessarabie, peu après l’unification, Mihail Sadoveanu
éprouve

« (…) un sentiment de douceur infinie (…), en les écoutant et

en les regardant. Comme dans d’autres endroits, mais plus
qu’ailleurs [en Roumanie], je trouvais à Frumoasa [nom d’un
village en Bessarabie] l’âme pure du pays. Je la trouvais
immaculée, moldave comme en 1812, en harmonie avec ce paysage
unique tellement distinct, tellement pénétrant, plein des douleurs et
des souvenirs du passé. » 21

Bien sûr, la situation linguistique n’est pas toujours aussi

« idyllique », de même que la perception des visiteurs de la
Bessarabie n’est pas toujours aussi exaltée que celle de
Sadoveanu. Organisant entre 1917 et 1918 des cours de roumain
pour les professeurs bessarabiens, Onisifor Ghibu,
propagandiste assidu de l’unification de la Bessarabie à la Mère
Patrie, se heurte à une situation de nature à décourager toute
aspiration unioniste :

« La majorité des professeurs n’étaient guère familiarisés avec

la culture roumaine – ils ne savaient même pas l’alphabet latin – et
ne manifestaient aucune sorte de conscience nationale. » 22

Une vingtaine d’années après, en 1936, lors d’une visite en

Bessarabie pour des examens de baccalauréat, O. Ghibu retrouve
chez les citadins bessarabiens le même état d’esprit apathique,
parfois hostile, aux efforts de roumanisation menés par l’État :

21 Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene (Routes bessarabiennes), Chişinău /

Bucarest, Saeculum / Ştiinţa, 1992, p. 92.

22 Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii :îin Basarabia revoluţionară (1917-1918), Amintiri

(Sur les barricades de la vie : dans la Bessarabie révolutionnaire (1917-1918),

Souvenirs), Chişinău, Universitas, 1992, p. 244-245, cité par King, Charles,
Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală (Les Moldaves, la Roumanie, la Russie
et la politique culturelle), Arc, Chişinău, 2002, p. 31.

161
 « (…) contrairement aux apparences, on ne parle pas beaucoup
le roumain dans les villes de Bessarabie et surtout on ne le parle ni
bien ni joyeusement. » 23

Comme d’autres intellectuels patriotes, le professeur Ghibu

déplore l’avancement modeste de la campagne de roumanisation
en Bessarabie et attribue cette difficulté à l’activité persistante
des pédagogues formés sous l’ancien régime.
Dans les villes bessarabiennes surtout, l’usage officiel de la
langue roumaine rejette le russe dans la sphère privée. En 1922,
bien que la totalité des professeurs du district de Soroca passe
avec succès l’examen de langue, la plupart d’entre eux, « dans
leurs conversations privées et aux réunions, même officielles,
mais surtout en famille, parlent en russe. » 24 Vers le milieu des
années 1930, les inspecteurs constatent, au lieu d’une
amélioration attendue, la dégradation de la maîtrise linguistique
d’une partie considérable des professeurs bessarabiens de
l’ancienne génération. Cette fois, la méconnaissance de la langue
roumaine par les professeurs bessarabiens (et par les
Bessarabiens en général) est imputée explicitement à la
reproduction de la langue et de la culture russes dans les foyers
familiaux des pédagogues. 25
Les écrivains bessarabiens formés dans les lycées roumains
de la province et du pays rejoignent alors la campagne
déclenchée par les autorités contre les professeurs formés sous
l’ancien régime, pour saper l’autorité – devenue vulnérable sur le
plan des nouvelles valeurs légitimes - des représentants de
l’ancienne génération des lettrés bessarabiens. Ce faisant, les
jeunes écrivains poursuivent leur propre stratégie consistant à
succéder à leurs précurseurs. Dotés de la qualification scolaire
appropriée et investis du statut de nouvelle élite culturelle de la

23 Onisifor Ghibu, « Notes sur la Bessarabie d’aujourd’hui », article cité, VB, 1936

novembre-décembre, p. 116.
24 D’après un document d’archives, cité par Irina Livezeanu, Culture et nationalisme,

ouv. cité, p. 147.

25 Cf. F. Săgeată, « Cultura rusă în Basarabia s-a refugiat în familie » (La culture

russe en Bessarabie s’est réfugiée en famille), VB, 1935 avril, pp. 31-34.

162
province, ils veulent instaurer, enfin, des rapports équitables
avec l’intelligentsia culturelle de l’Ancien Royaume et les
autorités en place.
Munis d’une excellente connaissance de la langue littéraire et
de la culture nationale, les écrivains bessarabiens de la « nouvelle
génération » s’en prennent néanmoins aux valeurs qui sont
censées garantir l’unité même de la nation roumaine. Ils
revendiquent à partir de 1934 « l’indépendance culturelle » et
« l’autodétermination spirituelle » de la province. Ces
déclarations régionalistes rappellent toutefois, par leurs style et
langage, les manifestes que les étudiants nationalistes n’arrêtent
de produire, à Iasi et à Bucarest, depuis une décennie. La
chronique d’une revue littéraire de Iasi, capitale de l’ancienne
principauté moldave, vise précisément cette inconséquence entre
message et expression dans les textes programmatiques des
régionalistes bessarabiens :

« Les éléments autochtones réunis autour de la revue Viaţa

Basarabiei manifestent une aspiration parfaitement légitime
lorsqu’ils veulent canaliser la vie culturelle de la province. Mais il
est regrettable que la spécificité bessarabienne se produise dans un
cadre qui paraît ne pas convenir du point de vue de la langue. Il est
curieux, ainsi, que les « valachismes » [mots et expressions
employés en Valachie] abondent dans les pages de la revue, c’est-
à-dire des formes absolument pas spécifiques à la Bessarabie. (…)
Seraient-ils plus « conquis » qu’ils ne le pensent ? » 26

Le défi jeté par le chroniqueur de la revue de Iasi sera

prochainement prise en compte par les jeunes rédacteurs de
Viaţa Basarabiei, lorsqu’ils chercheront une formule de langue
littéraire adéquate à leurs conceptions de la spécificité
bessarabienne.
Sans partager les aspirations régionalistes - jugées trop
téméraires - des « jeunes », les écrivains de l’ancienne génération

26 Dans une chronique de la revue Însemnări ieşene (Les Notes de Iaşi), 1936, nos 13-

14, p. 75, cité par Alexandru Burlacu, La critique dans le labyrinthe, ouv. cité, p. 74.

163
sont, eux aussi, à la recherche d’une langue littéraire
représentative de leurs origine et expérience régionales. Malgré
les stages (ou même les études) que plusieurs d’entre eux font au
début du siècle à l’université de Iasi, dans l’intention expresse
d’apprendre la langue littéraire et la littérature roumaines, le
langage parlé par les personnalités culturelles et politiques
bessarabiennes est, à l’époque de l’Union, sensiblement marqué
par le dialecte local et par la langue russe. Plusieurs années après
1918, les créations poétiques des « apôtres de l’Union » ont une
prosodie et un langage poétique passablement vétustes. Vers le
milieu des années 1930, parallèlement aux premières tentatives
régionalistes manifestées dans la revue Viaţa Basarabiei, certains
écrivains de l’arrière-garde essaient de « retourner le handicap »
linguistique, conférant au dialecte bessarabien des valeurs
ethnographiques. Ainsi, Gheorghe Madan, un écrivain-
folkloriste de la génération « de l’Union » (dans laquelle il exerce
un rôle passif et marginal), publie un texte en prose où il mêle
l’observation ethnographique à la création folklorique, tant dans
l’intrigue qu’au niveau narratif. La réaction venue promptement
de la part de Petre Ştefănucă, directeur de l’Institut Social de
Bessarabie (filiale de l’Institut dirigé à Bucarest par Dimitrie
Gusti), met fin - décidément et une fois pour toutes - aux essais
de « folklorisation » appliqués à la langue :

« Le dialecte moldave (…) apparaît horriblement mutilé et

impossible à lire. Peut-être l’auteur voulait-il faire du folklore ? La
composition du morceau montre pourtant (…) la participation de
l’auteur. Son intention était donc littéraire. La beauté du langage
populaire apparaît moins à travers l’usage du vocabulaire dialectal
et de l’aspect phonétique (impossible à représenter) mais du ton de
la narration, de l’ordre des mots dans la phrase, des images, des
expressions, des proverbes, etc. L’essai de Monsieur Madan n’est
utile ni à la dialectologie, ni à la littérature. Demandons-lui
d’arrêter. » 27

27 Cf. Petre Ştefănucă, « Dialectul moldovenesc în literatură » (Le dialecte moldave

dans la littérature), VB, 1933 novembre, p. 59.

164
 Du côté des « jeunes », les expériences linguistiques,
effectuées par la contribution des tournures dialectales ou
empruntées du russe, sont exploitées pour atteindre une plus
haute suggestibilité de leurs œuvres. Il est vrai que, plus que les
essais de « folklorisation », les recherches esthétiques à volonté
innovatrice tentées par les jeunes écrivains bessarabiens sont
durement attaquées par les critiques littéraires du Royaume. Le
critique George Calinescu s’attaque ainsi au poète Alexandru
Robot (alias Alter Rottmann), né à Bucarest mais juif d’origine et
Bessarabien d’adoption, et donc doublement passible de sanction
devant la pureté de la langue roumaine. Calinescu déclare que A.
Robot a créé l’hermétisme de ses poèmes par « une ignorance
terrible de la langue roumaine », « presque inconnue à l’auteur
dans sa logique interne » 28 .
Alexandru Robot est le poète bessarabien le plus avancé
dans la recherche formelle de l’expression poétique. Selon
Nicolai Costenco, les poèmes que Robot publie à Chisinau en
1936 « ne sont pas écrits pour le grand public et encore moins
pour le public bessarabien. » De ce point de vue, il fait figure
d’un solitaire, voire d’un exilé, dans l’espace des lettres
bessarabiennes. En général, « la maîtrise artistique de Monsieur
Robot est tellement peu roumaine », qu’elle semble être dérivée
de « la vieille civilisation française ». 29
En d’autres occasions, Nicolai Costenco s’en prend au
snobisme linguistique des écrivains bessarabiens qui font un
usage abusif des néologismes d’origine française :

« (…) j’ai vu un érudit bessarabien qui lisait la Revue

roumaine des Fondations royales avec le Larousse. Mais pour ne
pas aller trop loin : Cuvantul moldovenesc [revue bessarabienne :
La Parole moldave], feuille pour le peuple de Chisinau, n’est

28 George Călinescu, « Al. Robot. Apocalips terestru. Poeme » (Al. Robot. Apocalypse

terrestre. Poèmes), Adevărul literar şi artistic (hebdomadaire littéraire roumain), 1932,

le 21 août, cité par Alexandru Burlacu, La tentation de la synchronisation, ouv. cité,
p. 141.
29 Nicolai Costenco, « Al. Robot. Somnul singurătăţii » (Al. Robot. Le sommeil de la

solitude), VB, 1937 janvier-février, p. 120.

165
 pas lue, puisqu’elle n’est pas comprise par le peuple. Les
journaux Viaţa Basarabiei et Gazeta Bassarabiei de Chisinau
sont écrits dans une langue francisée, dans « du chinois », comme
diraient les paysans. » 30

Selon le chef de file des écrivains régionalistes bessarabiens,

l’élitisme culturel et linguistique des écrivains mène à
l’éloignement croissant de la classe cultivée et du « petit
peuple », perpétuant l’analphabétisme de ce dernier.
La conception de la langue littéraire, qui est en train de
prendre forme chez les régionalistes bessarabiens de la « jeune
génération » vers la seconde moitié des années 1930, est
influencée par certaines idées populistes de type marxiste et par
le nationalisme. Cherchant une langue et une littérature
légitimes dans l’espace de la province, les régionalistes de
Chisinau s’efforcent de faire un compromis entre l’éducation
qu’ils ont reçue en famille et leur formation scolaire.

L’esprit autochtone

L’une des revendications principales avancées par les jeunes

écrivains régionalistes de Chisinau est l’autochtonisme, soit,
pour dire vite, « la Bessarabie aux Bessarabiens ! » 31 . En lui-
même, ce principe n’est pas nouveau. Depuis le début des
années 1920, le mot d’ordre « la Roumanie aux Roumains ! » est
inséparable du discours des nationalistes radicaux des
universités de Iasi et de Bucarest, avec une connotation
nettement xénophobe, voire antisémite. 32 À partir du milieu des
années 1930, les écrivains bessarabiens de la « nouvelle

30Nicolai Costenco, « La nécessité du régionalisme culturel », VB, mars-avril, p. 114.

31 « Voilà pourquoi je demande la Bessarabie aux Bessarabiens : [selon la nécessité
de la création d’une culture « hybride », savante et populaire] l’âme, les coutumes,
les lois non écrites, le battement du cœur, le patois doivent se combiner dans une
parfaite harmonie avec [la vie et les sentiments] du peuple. » Nicolai Costenco,
« Necesitatea regionalismului cultural » (La nécessité du régionalisme culturel), VB,
mars-avril, p. 114.
32 Voir Irina Livezeanu, « Les universités : des laboratoires pour une élite

nationale », dans Culture et nationalisme en Grande Roumanie, ouv. cité, pp. 251-288.

166
génération » se l’approprient à leur guise. L’autochtonisme
prôné par les régionalistes de la « province roumaine de l’Est »
se dresse cependant contre son propre modèle. Les jeunes
intellectuels provinciaux s’opposent ainsi à l’installation en
Bessarabie, à partir de 1918, d’un nombre croissant de
fonctionnaires, pédagogues et gendarmes originaires de l’Ancien
Royaume. L’ancienne élite intellectuelle et administrative étant
d’origine russe ou russifiée, l’importation des cadres était
justifiée après 1918. Mais à partir des années 1930, lorsque les
premières promotions des jeunes Bessarabiens sortent des lycées
roumains de la province, cette politique de « colonisation interne
» de la Bessarabie apparaît, aux yeux des jeunes régionalistes,
comme de plus en plus discriminatoire et injuste.
Sur le plan littéraire, plus qu’en politique, l’autochtonisme
des écrivains bessarabiens de la « nouvelle génération » rejoint le
modèle offert par les intellectuels roumains conservateurs
(Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, etc., eux-mêmes
inspirés de théoriciens étrangers comme Charles Maurras,
Oswald Spengler ou Nicolas Berdiaev) aux écrivains roumains
de la « génération de 1922 » 33 . Pour les jeunes écrivains
bessarabiens, il s’agit notamment de retrouver un caractère
spécifique, propre à la littérature bessarabienne et à elle seule.
Pour y arriver, les créateurs de la « littérature bessarabienne »
doivent renoncer une fois pour toutes aux modèles occidentaux
(en particulier français) et retourner aux sources pérennes de la
culture populaire pour y puiser l’inspiration authentique de
leurs œuvres. D’ailleurs, « tous les courants de la littérature
cultivée, mais absolument tous, du classicisme au romantisme, au
symbolisme et même jusqu’à la littérature absurde de la
modernité » tirent leurs origines des fonds de la culture
populaire propre à chaque nation. 34 « La Bessarabie littéraire n’a
pas le droit d’emprunter ! » 35 - proclame l’un des adeptes de
l’autochtonisme. Par voie de conséquence, les écrivains

33 Les écrivains roumains dont les représentants les plus connus aujourd’hui sont

Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Émile Cioran, Constantin Noica.

34 Nicolai Costenco, « La nécessité du régionalisme culturel », article cité, p. 114.
35 Sergiu Matei Nica, « Teodor Vicol. Dureri si nadejde », VB, février, p. 67.

167
bessarabiens doivent tout réinventer à partir des sources et du
terreau des traditions vernaculaires. La tâche s’annonce difficile,
puisque « nous devrons créer, à la fois pour les classiques et
pour les romantiques, pour les parnassiens et pour les
samanatoristes, pour les populistes et pour les modernistes ». 36
À mesure qu’ils rejettent les tentations des avant-gardes
occidentales, les jeunes littérateurs bessarabiens veulent
récupérer l’héritage de la spiritualité slave et orientale. Pour
certains d’entre eux, l’influence des cultures slave et orientale
serait à l’origine de la spécificité bessarabienne. L’imitation
excessive de la poésie russe, en l’occurrence de l’œuvre
d’Essénine, peut également nuire à la recherche de la spécificité
de la « littérature bessarabienne ». Le rejet des modes et des
modèles étrangers est enfin invoqué au nom de l’originalité
littéraire, principe cher aux écrivains se revendiquant de
la nouvelle génération. Pour les jeunes écrivains régionalistes, la
recherche de l’originalité esthétique doit être subordonnée à la
quête de l’identité régionale.
Dans la première moitié des années 1930, les jeunes écrivains
bessarabiens pratiquent le vers libre et les « métaphores vives »
de la poésie symboliste ou expressionniste. À partir de 1934,
attirés par le régionalisme, plusieurs d’entre eux proclament la
nécessité de récupérer la prosodie et la sagesse de la création
populaire. Le retour aux traditions populaires dépasse, dans ce
cas, les inquiétudes et les recherches strictement littéraires. Par la
revendication de l’« esprit autochtone » en littérature, les
écrivains bessarabiens de la « nouvelle génération » se mobilisent
à la recherche d’une nouvelle esthétique littéraire. Cette
esthétique doit faciliter la communication entre la classe cultivée
en ascension continue et la population rurale condamnée à
l’isolation et à l’immobilisme.

36 Nicolai Costenco, « Literatura basarabeană de astăzi » (La littérature

bessarabienne d’aujourd’hui), VB, 1937 mai-juin, p. 114.

168
 Les paradis ruraux de la littérature régionale

Au « pays des paysans » - comme le sociologue Dimitrie

Gustie appelle la Roumanie pendant l’entre-deux-guerres - la
Bessarabie est la province avec un taux de population rurale le
plus élevé. 37 La prédominance de la population rurale apparaît
pourtant comme un avantage aux yeux des partisans de
l’intégration nationale. En Bessarabie, comme en d’autres régions
issues à la fin de la Première guerre mondiale des empires russe
et austro-hongrois, la paysannerie comporte une proportion
relativement élevée de représentants du groupe ethnique
autochtone. 38 En revanche, les villes apparaissent comme
« complètement étrangères à l’âme du peuple roumain d’entre le
Prut et le Dniestr » 39 . Dans ces conditions, les intellectuels
patriotes – d’un côté et de l’autre du Prut – sont fortement
enclins à revêtir le paysan bessarabien de toutes les valeurs
constitutives de la nation roumaine, et ce non en dépit mais en
vertu même de son arriération et de son analphabétisme. 40
L’idée qui fait du paysan roumain un archétype de la nation
roumaine tout entière est développée et théorisée par plusieurs
savants et penseurs roumains nationalistes de l’entre-deux-

37 En 1930, les paysans constituent 87% de la population totale de la Bessarabie,

alors que, sur l’ensemble de la Roumanie, la proportion de la classe rurale s’élève à

80%. D’après Nicolae Enciu, Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-1940 (La
population rurale de Bessarabie dans les années 1918-1940), Chişinău, Epigraf, 2002, p.
14.
38 Ainsi, en 1930, le groupe roumanophone représente 60 % de la population rurale,

alors qu’il remonte à seulement 30 % de la population urbaine de la Bessarabie.

D’après Nicolae Enciu, ibid., pp. 136, 149.
39 Stefan Ciobanu, Chişinău, l’Édition de la commission des monuments historiques,

Chişinău, 1924, p. 74, cité par Nicolae Enciu, ibid., p. 136.

40 Dans ce sens aussi, le cas de la Bessarabie est analogue à d’autres situations de

construction des identités régionales et nationales. Voir par exemple le cas de la

Bretagne : « Cette terre où finit la France est perçue comme musée et résumé du
pays tout entier : « (…) le réel retard économique du pays a renforcé l’impression
d’un monde archaïque. (…) » (Catherine Bertho, « L’invention de la Bretagne,
genèse d’un stéréotype », Actes de la recherche en sciences sociales, novembre 1980,
p. 45) », cité par Anne-Marie Thiesse, Écrire la France, ouv. cité, p. 41, voir aussi
p. 242.

169
guerres 41 . Elle n’est pas neuve : les idéologies nationales créées
en Europe au XIXe siècle ont offert dans ce sens maints modèles à
suivre 42 . Ces modèles sont d’autant plus attractifs pour les
adeptes du nationalisme roumain en Bessarabie que les élites
urbaines sont ici presque complètement russifiées. Les théories
nationalistes qui font du village et des paysans le fondement de
la nation roumaine s’accordent pourtant mal à la réalité
bessarabienne. Les paysans bessarabiens sont, eux, peu attachés
aux idéaux de la roumanité, non seulement parce que 40 %
d’entre eux sont d’origine « allogène », mais surtout parce que
les villages – et particulièrement les villages bessarabiens,
caractérisés par un taux très élevé d’analphabétisme –
représentent des communautés closes sur elles-mêmes, isolées de
la « communauté imaginée » qui se forme à cette époque à
l’échelle de la Roumanie. L’illettrisme rural de Bessarabie ne
décourage pourtant pas les idéologues de la nation roumaine.
Parce qu’ils n’ont pas suivi l’école tsariste, les paysans
bessarabiens auraient échappé aux influences néfastes de la
russification et auraient gardé leur pureté ethnique et éthique
originaire. En revanche, le système pédagogique et culturel
instauré en Bessarabie après 1918 se doit d’élever chez ces
paysans leur conscience nationale propre en les transformant en
des citoyens actifs et conscients.
Du « samanatorisme » au réalisme socialiste, le village est le
cadre et la référence symbolique capitale de la littérature
roumaine. 43 Le village symbolise la nation roumaine tout entière.
L’image de la localité rurale pouvait aider la majeure partie de la
population roumaine à penser, en termes plus familiers,
l’appartenance à une collectivité aux limites bien plus étendues.
D’autre part, la représentation de la nation comme village s’érige

41 Voir en particulier Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Nichifor Crainic.

42 Voir Anne-Marie Thiesse, « Ruralisme et nationalisme », ibid., p. 241-257 et
« Folclorul », dans Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX (La
création des identités nationales. Europe XVIIIe-XXe siècle), Iaşi, Polirom, pp. 115-
169.
43 Voir à ce propos Ion Tiba, Univers rural în romanul românesc (Univers rural dans le

roman roumain), Chişinău, Ştiinţa, 2002, pp. 87-88.

170
sur l’idée de la cohésion très forte de la société rurale. Au sein du
village, les individus sont liés entre eux par des relations
parentales et par une proximité physique immédiate. À l’opposé
des villes où la société serait atomisée par l’anonymat et la
désaffection, où les communautés de masse ne peuvent exister
que dans la mesure où elles sont « imaginées », les villages, « où
le face-à-face est de règle » 44 , représentent le cadre concret et
familier d’une communauté bien soudée.
Le modèle de la littérature rurale trouve de nombreux
épigones parmi les écrivains bessarabiens de l’entre-deux-
guerres. Après 1918, les écrivains de l’ancienne génération se
disent les porte-parole ardents de la paysannerie, dans la
politique (ils sont membres du Parti National Paysan 45 ) et dans
la littérature. Le monde rural, dont les problèmes sont à l’ordre
du jour des politiciens, apparaît complètement transfiguré dans
les œuvres des littérateurs. Au moment même où les agriculteurs
se confrontent avec les effets dévastateurs de la grande crise
économique, les paysans des poèmes de Pan. Halippa ou d’Ion
Buzdugan - l’un ministre, l’autre député – continuent à cultiver
avec amour et sagesse leur terre. Quand, par des temps difficiles,
le paysan se montre accablé par des soucis (accident rare dans les
œuvres des « paysannistes »), le poète le console en lui rappelant
l’exemple du Christ et en l’exhortant : « Laissez donc la plainte
insensée ! / Allons tous ensemble au travail / Avec assiduité et
croyance profonde (…) » 46
Dans un premier temps, les écrivains de la jeune génération
opposent au patriotisme et au didactisme des œuvres des
écrivains « paysannistes » une conception de la création poétique

44 « En vérité, au-delà des villages, où le face-à-face est de règle, il n’est de

communauté qu’imaginée. » Benedict Anderson, L’Imaginaire national. Réflexions sur

l’origine et l’essor du nationalisme, Paris, Éd. La Découverte, 1996, p. 20.
45 Le Parti National Paysan est une formation politique qui a bénéficié d’une large

audience en Bessarabie pendant l’entre-deux guerres. Ce parti se proposait de

représenter et de promouvoir les intérêts de la population rurale. En Bessarabie, les
animateurs du PNP sont les écrivains les plus illustres de la génération « de
l’Union » : Pan. Halippa, Ion Buzdugan, Sergiu Cujbă.
46 Pantelimon Halippa, « Pe urmele Mielului Divin » (Sur les traces de l’Agneau

Divin), VB, 1932 mai, p. 17-18 (la traduction littérale m’appartient).

171
qui accorde la primauté à la forme esthétique et à la charge
affective. Sous l’influence des épigones roumains du
symbolisme, les jeunes écrivains bessarabiens renversent le cadre
idyllique des poèmes agrestes de leurs précurseurs et prennent
pour toile de fond de leurs œuvres des paysages sombres,
mélancoliques qui deviennent dans cette poésie d’« avant-
garde » la substance lyrique même. Les « vents tristes, brisés » 47 ,
« l’eau des morts » 48 , « les routes délabrées » 49 , « l’ordure et la
boue » 50 sont autant d’images qui expriment la misère de cette
« Arcadie négative » 51 . Par la suite, les poètes de la « nouvelle
génération » intègrent dans leur création la composante
politique. Ils lancent dans leurs manifestes et dans leurs vers un
message social contestataire. Ils refusent toutefois le double
discours des « anciens » - selon le type d’activité, politique ou
littéraire - par rapport à la classe paysanne dont ils prétendent
défendre les intérêts. Les « jeunes » se revendiquent désormais
d’un « réalisme poétique, d’un réalisme cru » pour dépeindre

« notre vie provinciale (…), [avec] les affres de la vie réduite

aux limites, le grand combat pour un bout de mamaliga, les besoins
de l’agriculture, l’épopée du travail rural, soutenu par des
troupeaux d’analphabètes débonnaires… » 52 .

La figure du paysan lui-même supporte un processus de

« désenchantement » pour être rendue à sa réalité brute et
souvent triviale. Un pêcheur dont « la bien aimée est morte de
vodka » 53 , des « laboureurs galeux au grand ventre » 54 , des

47 Sergiu Sârbu, « Toamna » (« Automne »), VB, mars, 1933, p. 41.

48 Nicolai Costenco, « Iarna » (« Hiver »), VB, janvier, 1934, p. 15.
49 Vasile Luţcan, « Itinerar rual » (« Itinéréaire rural »), VB, octobre, pp. 53-54.
50 Vasile Luţcan, Idem.
51 Alexandru Burlacu, Poezia basarabeană şi antinomiile ei (La poésie bessarabienne et ses

antinomies), Les Éditions de l’Université d’État de Chişinău, 2001, p. 67.

52 Vasile Luţcan, « Ideologii basarabene » (Idéologies bessarabiennes), VB, 1934

décembre, pp. 13, 14.

53 Nicolai Costenco, « Prietenie » (Amitié), VB, 1934 juillet-août, p. 30.
54 Vasile Luţcan, « Itinerar rual » (Itinéréaire rural), VB, octobre, pp. 53-54.

172
« paysans obscurs, paysans hérissés » 55 ou, en général, « le
peuple aux vêtements en loques » 56 sont les nouveaux « héros »
des œuvres rustiques des jeunes poètes bessarabiens.
À partir de la seconde moitié des années 1930, à mesure que
les poètes de la « nouvelle génération » avancent en âge, le
village, où ils ont passé, presque sans exception, leur enfance, se
colore progressivement de nuances nostalgiques. Les manques et
les souffrances que les jeunes écrivains se rappellent avoir subis
pendant leur enfance rurale s’estompent à travers des procédés
d’euphémisme ou d’ironie, pour céder la place aux expériences
bien plus plaisantes de l’aventure et de la communion avec la
nature, associées à la vie au village. Souvent, la nostalgie des
origines rurales s’accompagne d’un sentiment confus de
culpabilité d’avoir « oublié » les parents ou les grands-parents à
une époque où les futurs écrivains s’installent définitivement en
ville. Propulsé par une mobilité sans retour, le personnage
lyrique se demande toutefois, rongé par le remord :

« Mais qu’est-ce que je ferais parmi vous, / Mes ancêtres, qui

ne savez pas grand-chose ? / Mes chers, je vous ai trahis, trahis, /
Au travers des villes, au travers des livres. » 57

Dans ce contexte, la ville, avec ses quartiers marginaux

plongés dans le brouillard de la phtisie et de la détresse,
représente dans les œuvres des jeunes écrivains bessarabiens,
urbanisés de date récente ou citadins de seconde génération,
l’image renversée et décidément négative de l’univers originaire
du village.
Poussés par la nostalgie de l’origine rurale et en même
temps par la culpabilité de l’avoir abandonnée, les poètes
bessarabiens de la « nouvelle génération » se proposent, vers la
fin des années 1930, de sauver les paysans bessarabiens de la
« haute culture » qui leur est imposée de la ville, et

55 Bogdan Istru, « Ţăranii » (Les paysans), VB, 1938 juin-juillet, p. 96,

56 Vasile Luţcan, « Plugarul şi ogorul » (Le laboureur et la terre), VB, 1937 mars-
avril, p. 9.
57 Bogdan Istru, « Ţăranii » (Les paysans), ouv. cité, p. 96

173
particulièrement des villes de l’Ancien Royaume, dans les
publications périodiques de masse et le système scolaire. À la
satisfaction malicieuse des jeunes écrivains régionalistes, les
paysans sont réfractaires aux offres « empoisonnées » de la
culture roumaine de leur temps. 58 Pour atteindre les strates
populaires, la littérature doit être créée à la mesure – et, selon
eux, à la hauteur – du peuple, dans un langage et une référence
qui lui soient familiers et en même temps dignes de son intérêt.
Cet idéal de littérature est difficile à réaliser et même, dans les
conditions politiques de l’époque, il paraît presque utopique.
Mais, « du moins, nous caressons l’espoir, - s’exprime le chef de
file des régionalistes bessarabiens dans un article-programme,
que, demain, [les écrivains] partageront nos idéaux », pour les
mettre, un jour, en œuvre.
Les écrivains régionalistes n’attendront pas longtemps cette
opportunité. En 1940 le pouvoir soviétique s’instaure en
Bessarabie et proclame une nouvelle conception officielle de la
littérature. Stimulés par le soutien et les recommandations des
nouveaux dirigeants et assistés par leurs confrères transnistriens
plus expérimentés, une partie d’entre eux s’emploient à créer
une littérature « moldave » à partir de critères analogues à leurs
aspirations de naguère : une littérature destinée au peuple,
nourrie et mûrie des sèves de la culture populaire.

En Bessarabie de l’entre-deux-guerres, le conflit

générationnel et politique des écrivains prend une tournure qui
peut sembler paradoxale. Malgré leurs études dans les écoles et
universités de l’Empire russe, les écrivains de l’ancienne
génération sont et resteront des « unionistes » militants, c’est-à-
dire des partisans inconditionnels de la réunification avec la
Roumanie. À l’opposé, les jeunes écrivains bessarabiens, issus au
début des années 1930 des lycées roumains, professent à partir
de 1934 le régionalisme. Ce paradoxe apparent peut être
expliqué par le conflit de légitimité engagé au sein des écrivains

Nicolai Costenco, « La nécessité du régionalisme culturel », article cité, VB, 1937

58

mars-avril, p. 114.

174
bessarabiens selon leur capital scolaire et position idéologique.
Pour compenser le « discrédit » de leur capital scolaire, les
« anciens » se doivent d’afficher aux yeux des nouveaux
gouvernants un comportement politique irréprochable. Les
« jeunes », quant à eux, se targuent de l’avantage de leurs
diplômes comparés aux « anciens » pour réclamer aux autorités
centrales, au nom des Bessarabiens dont ils se proclament
« porte-parole », plus d’autonomie pour leur province. Mais le
conflit générationnel n’est que d’apparence, car les « jeunes »
écrivains revendiquent ouvertement ce que leurs « aînés » n’ont
pas de légitimité pour réclamer : l’intégration et non l’assimilation
de leur province au Royaume roumain.

175
 Imaginea basarabenilor în viziunea administraţiei
civilo-militare româneşti
(anul 1941)

Diana DUMITRU

Istoria tumultuoasă a Basarabiei a lăsat o amprentă profundă

asupra identităţii locuitorilor acestui teritoriu şi le-a creat
adeseori o imagine greu de înţeles în ochii autorităţilor ce
guvernau acest ţinut de-a lungul diverselor perioade istorice 1 .
Suferind fracturi şi stratificări culturale marcante 2 , uneori contra-
dictorii, sentimentul de apartenenţă al basarabenilor a suscitat
suspiciuni atît din partea guvernărilor de factură imperială, cît şi
a administraţiei româneşti. Problema presupusei lipse de loiali-
tate a populaţiei teritoriului dat faţă de administraţiile respective
explică eforturile întreprinse de acestea în sensul „reeducării”
civice, naţionale şi morale a basarabenilor.
Lucrările istorice din perioada sovietică au excelat în denun-
ţarea „românizării” populaţiei basarabene în perioada aflării sale
în componenţa României mari, 3 precum şi în avansarea argu-
mentelor privind existenţa identităţii naţionale moldoveneşti 4 .
Mai recent, o serie de publicaţii au denunţat întreprinderile de
manipulare a identităţii basarabenilor de către administraţiile

1 O serie de articole ce ţin de problema identităţii basarabene pot fi găsite în lucrarea

Basarabia. Dilemele identităţii, Editată de Flavius Solomon, Alexandru Zub, Iaşi:
Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 2001.
2 George Ciorănescu, Bessarabia, Disputed Land between East and West,

Muenchen, 1984.
3 S. Brysiakin, Kul’tura Bessarabii v 1918-1940 gg, Kishinev, 1978; S.K. Brysiakin,

M.K.Sytnik. Torzhestvo istoricheskoi spravedlivosti, Kishinev, 1969; A.Dolinik, Pod

vlastiu rumynskikh boiar. Moskva, 1945; V.Lungu. Politika terrora i grabezha v
Bessarabii (1918-1920 gg), Kishinev, 1979; S. F. Kustriabova, Polozhenie
trudiashikhsia i demograficheskie protsessy v gorodakh Bessarabii (1918-1940),
Kishinev, 1977.
4 A.M. Lazarev. Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennost’ i bessarabskii vopros,

Kishinev, 1974; Împotriva falsificatorilor burgheji ai istoriei şi culturii poporului

moldovenesc, Chişinău, 1974; V. Stati, Limba moldovenească şi răuvoitorii ei:
împotriva falsificatorilor burgheji ai dezvoltării limbii moldoveneşti, Chişinău,
1988.

176
ţaristă şi sovietică 5 . După 1991, Republica Moldova a devenit
terenul unor confruntări cu caracter politic în chestiuni ce
vizează probleme istoriografice şi educaţionale care au drept
miză identitatea locuitorilor săi 6 .
Articolul de faţă nu pretinde să se includă în dezbaterile pe
aceste teme şi nici nu intenţionează să furnizeze argumente
istorice şi politice părţilor implicate în disputa referitoare la
identitatea basarabenilor. Autorul îşi propune scopul modest de
a analiza una din multiplele faţete ale imaginii basarabenilor de-
a lungul istoriei acestei regiuni. Ne-am propus să analizăm
imaginea basarabenilor în viziunea administraţiei româneşti din
1941 din motivul că această temă nu s-a bucurat de multă atenţie
din partea cercetătorilor, în ciuda abundenţei documentelor
păstrate în arhivele române şi moldoveneşti pe acest subiect 7 .
Anul 1941 reprezintă o perioadă crucială şi de maximă intensi-
tate în istoria statului român. Cu toate acestea, el este studiat
mult mai puţin de către istorici decît anul 1940. Anume odată cu

5 Mihail Bruhis, Rusia, România şi Basarabia (1812, 1918, 1924,1940), Chişinău,

1992; W. P. van Meurs, The Bessarabian Question in Communist Historiography.
Nationalist and Communist Politics and History Writing, Chişinău, Arc, 1996;
Charles King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2002;
Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău, 1998; Doru
Mihăiescu, Basarabia şi Bucovina (pornind de la numele lor), Iaşi, 2000; Gheorghe
Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chişinău, Ed. Prut internaţional,
2000; Igor Cașu, ”Politica națională” în Moldova Sovietică, Chișinău, Cartdidact, 2000;
Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura „Civitas”, 2006; Petru
Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline
(1924-1956), Ed. L’Harmattan, Paris, 2009.
6 Mircea Snegur, “Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”, in Pămînt şi

oameni, 12 februarie 1994, p. 3, Mihai Cimpoi, Basarabia sub steaua exilului, Bucureşti,
1994; Anatol Petrencu, În serviciul zeiţei Clio, Chişinău, 2001; Ion Eremia, Falsificarea
istoriei sau “Fenomenul Stati” în Republica Moldova, Chişinău, 2003. Pentru o mai bună
cunoaştere a confruntărilor ce au loc la acest capitol în şcolile din Moldova vezi
articolele semnate de Elizabeth Anderson: „Don’t Falsify Our History! Moldovan
Teacher and Student Reaction to State Proposed History Courses”, Nationalisms
Across the Globe: An Overviews of Nationalisms in Sate-Endowed and Stateless Nations,
Vol. I, Europe, Poznan, The Polish Academy of Sciences, 2005; Elizabeth A.
Anderson, „Backwards, Forwards, or Both? Moldovan Teachers’ Relationship to
the State and the Nation„, European Education, 2005, vol. 37, nr. 3, p.53-67.
7 Autorul prezentului articol cercetează chestiunea Holocaustului în România; mai

multe materiale de arhivă citate fac referinţă la aceste evenimente.

177
începerea războiului cu URSS, conducerea statului român face
anumite bilanţuri şi, concomitent, lansează nişte proiecte de
viitor, de mare însemnătate pentru toată ţara, dar şi pentru
Basarabia în particular. Vechile ranchiune, apărute în sînul
administraţiei româneşti mai ales în urma cedării Basarabiei în
iunie 1940, au influenţat crearea unor proiecte ce vizau populaţia
regiunii, în condiţiile în care se prevedea o redobîndire durabilă
a acestui teritoriu. În acest context, modul în care era privită
populaţia basarabeană de către administraţie urma să constituie
fundamentul noii construcţii sociale preconizate pe teritoriul dat
şi, totodată, urma să stabilească locul şi rolul definitiv al
basarabenilor în societatea românească.
Ne propunem aşadar să scoatem în evidenţă imaginea pe
care şi-a format-o administraţia românească despre basarabeni
începînd cu iunie 1941. Pentru atingerea acestui obiectiv am
analizat o serie de documente de arhivă ce conţin referiri făcute
de reprezentanţii administraţiei civile şi militare a Basarabiei,
inclusiv de guvernatorul provinciei, la populaţia civilă din
Basarabia rămasă sub ocupaţie sovietică între iunie 1940 şi iunie
1941. Majoritatea materialelor utilizate pentru acest studiu
provin din fondurile Arhivelor Ministerului Apărării Naţionale a
României, din Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova şi din
unele arhive regionale din Ucraina. 8
Între diverse regiuni istorice ale României au existat întot-
deauna diferenţe culturale, etnice sau de alt ordin. În ciuda (sau
poate datorită) acestui fapt nu s-au creat unităţi administrative
mari viabile, pentru a se evita formarea unor identităţi regionale
puternice. 9 Cu toate acestea, remarcăm că în perioada studiată în
Basarabia este instaurată o ordine ce se deosebeşte radical de

8 Materiale date au fost cercetate la Muzeul Memorial al Holocaustului din

Washington (în continuare -USHMM), care păstrează o colecţie importantă de
documente provenite din diferite arhive europene, referitoare mai ales la perioada
anilor celui de-al Doilea Război mondial.
9 Pentru o analiză minuţioasă a mişcărilor regionaliste şi a eforturilor de construire

naţională în România Mare, vezi lucrarea Irinei Livezeanu, Cultural Politics in

Greater Romania: Nationalism, Nation Building, and Ethnic Struggle. 1918-1930, Cornel
University Press, 1995.

178
situaţia din restul ţării. Astfel, prin decizia Mareşalului Ion
Antonescu, Generalul C. Gh. Voiculescu devine guvernatorul
Basarabiei, responsabil doar în faţa Mareşalului şi cu împuterni-
ciri deosebite, ce presupuneau inclusiv prerogativa de a anula
legile ţării pe teritoriul guvernat, dacă interesele naţionale ar
cere-o. 10
Circulaţia bunurilor şi oamenilor între Basarabia şi restul
României a fost puternic restrînsă, propunîndu-se să se ridice un
zid impenetrabil între acestea. 11 Din primele zile ale războiului
cu URSS, Antonescu cere departamentelor şi ministerelor să
numească în Basarabia şi Bucovina funcţionari competenţi.
Pentru a încuraja funcţionarii să plece cu lucrul în aceste pro-
vincii periferice se preconiza o creştere a salariului cu 30%,
precum şi accesul la magazine speciale create pentru aprovizio-
narea funcţionarilor cu mărfuri deficiente în aceste regiuni. 12
Deseori funcţionarii şi militarii regăţeni numiţi în Basarabia
după iunie 1941 aduc cu sine anumite opinii şi atitudini, caracte-
ristice grupului lor social. Ele reflectă totodată, în linii generale,
imaginea sincretică pe care o aveau basarabenii în sînul societăţii
româneşti la acel moment.
O serie de factori obiectivi contribuie la crearea şi la difu-
zarea acestei imagini specifice a basarabenilor pe care o atestă
documentele de arhivă din 1941. În majoritatea documentelor,
populaţia basarabeană era privită mai ales din perspectiva gra-
dului de devotament manifestat faţă de administraţia româ-
nească restabilită. Indiscutabil, basarabenii erau priviţi de către
reprezentanţii administraţiei româneşti ca parte componentă a
naţiunii române, compatrioţi cu fraţii lor de peste Prut. Acest
fapt era acceptat ca un adevăr incontestabil. Anume din această

10 Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial, 1940-1944, Chişinău:

Lyceum, 1997, p. 245; Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: guvernarea
lui Ion Antonescu. 5 octombrie 1941- ianuarie 1942, Vol. V, Bucureşti, Arhivele
Nationale ale României, 2001, p. 442-444.
11 Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: guvernarea lui Ion Antonescu. 3

aprilie- iunie 1941, Bucureşti, 1999, p. 597; ibid., Vol. IV, p. 200.
12 Stenogramele…, Vol. III, p. 645; ibid., Vol. IV, p. 566, p. 601, p. 607; ibid., Vol.

VI, p. 456.

179
cauză în majoritatea documentelor, etnicii români din Basarabia
erau remarcaţi în raport cu alte grupuri etnice conlocuitoare din
teritoriu. În numeroasele documente ce examinează starea de
spirit a românilor din Basarabia se subliniază că anume românii
basarabeni au manifestat cea mai mare bucurie la reinstalarea
autorităţilor româneşti:

„În toate localităţile de peste Prut, pe unde unităţile noastre au

trecut, populaţia românească a primit cu foarte mare bucurie şi
mulţumire sufletească, atît Armata Română, cît şi cea Germană. La
trecerea prin sate, unităţile au fost primite cu flori şi urale. Pe feţele
tuturor se citea bucuria de a fi scăpat de jugul rusesc... Populaţia
românească a primit ca o binefacere şi cu un accentuat entuziasm
intrarea trupelor Române în Basarabia.” 13

O notă emisă de Armata a 3-a vine să fortifice, într-un limbaj

propagandistic sclipitor, o opinie predominantă în cercurile
militare româneşti:

„Nu putem să nu remarcăm mîndria şi satisfacţia ostaşului

român care nu numai au desrobit pe fraţii noştri din Bucovina şi
Basarabia, dar au şi înfipt prin jertfa lor tricolorul românesc, de-
parte, pe meleagurile Ucrainei, stăpînită pînă deunăzi de caracatiţa
comunistă, care timp de 22 ani s’a lăudat că orice duşman va fi
zdrobit pe teritoriul lui.” 14

Alte acte informative confirmă cu convingere că „sentimen-

tele de loialitate şi profundă încredere în spiritul nou al vremii şi
bucuria realipirii Basarabiei la Patria Mumă, se poate citi pe faţa
tuturora”. 15

13 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a”, Inventar nr.

S/6776, rola nr. 352; Raportul Secţiei a 2-a a Armatei a 3-a din 8 iulie 1941; USHMM,
RG-25.003, rola 18.
14 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a”. Inv. S/6776, rola

352, f. 133, Nota informativă de la 12 august 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18.
15 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Notă infor-

mativă de la 31 august 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

180
 Este remarcabil în acest context că basarabenii de alte origini
etnice erau percepuţi ca fiind ostili 16 - sau în cel mai bun caz
indiferenţi - faţă de administraţia românească. Astfel, conform
unei note informative, populaţia de origine ucraineană „se arată
într-o oarecare măsură indiferentă faţă de noua situaţie. Nu lasă
a se înţelege nici în bine, nici în rău, reocuparea de către trupele
noastre a Basarabiei. 17 ” Populaţia rusă era apreciată ca nepriete-
noasă noului guvernămînt, fiind pusă pe acelaşi cîntar cu sim-
patizanţii puterii Sovietice. Astfel, la 14 septembrie 1941, Ion
Antonescu i-a ordonat guvernatorului Basarabiei C. Gh. Voiculecu
să fie consideraţi suspecţi „toţi cei de origine rusă şi toţi cari au
servit sub bolşevici”. 18
În paralel cu aplicarea unei politici ferme de românizare în
Basarabia, în cadrul căreia românii basarabeni erau consideraţi
parte integrantă a naţiunii române, documentele studiate
înregistrează de asemenea şi sentimente de alt ordin. Ele decurg
din experienţa percepută ca traumatizantă a pierderii teritoriale
şi din umilinţele suferite de reprezentanţii statului român în vara
anului 1940. Faptul că unii basarabeni şi-au manifestat atunci
mulţumirea faţă de incorporarea provinciei lor de către URSS,
sau că au decis să rămînă în teritoriul ocupat de sovietici, a
afectat profund orgoliul demnitarilor români, într-o perioadă
cînd aspiraţiile etnocratice ale statului român erau în plină
ascensiune. Aceasta a dus la o descalificare relativă a locuitorilor
Basarabiei în ochii funcţionarilor români, imediat după recuceri-
rea provinciei. Astfel, raportul legiunii jandarmeriei oraşului
Chişinăului menţionează că in perioada retragerii trupelor
române din Basarabia „această populaţie şi-a pierdut cel mai mic
sentiment românesc, s’au întruchipat una cu hoardele bolşevice

16 În perioada verii şi toamnei anului 1941 au avut loc execuţii în masă şi deportări

ale evreilor basarabeni. Documentele administrative abundă în învinuiri la adresa

evreilor şi pretinse intenţii ale acestora de destabilizare a situaţiei şi de sabotare a
conducerii româneşti.
17 Ibidem.
18 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei

Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr.651, p. 533; USHMM, RG-25.003M, rola 121.

181
şi minoritarii locali şi au început a se deda la jafuri contra
armatei şi funcţionarilor” 19 .
Resentimentul acumulat de către funcţionarii români în
urma evenimentelor din iunie 1940, cumulat uneori cu frica faţă
de statul sovietic, marchează într-un mod aparte atitudinea lor
faţă de populaţia din Basarabia, odată cu recuperarea provinciei
în iunie 1941. Contactul pe care l-au avut basarabenii cu puterea
sovietică între 1940 şi 1941 este apreciat ca unul nefast, calificat
cîteodată în termeni religioşi. Astfel, opţiunea basarabenilor de a
nu se împotrivi incorporării provinciei lor de către statul sovietic
este asociată de către autorităţile româneşti cu dezicerea de
Dumnezeu şi cu trecerea de partea Satanei 20 . Odată cu aşa-zisa
renegare a bunei credinţe de către populaţia basarabeană sub
regimul sovietic, s-a presupus că manifestările ei antiromâneşti
ar fi atins punctul culminant. Un raport al jandarmeriei insistă că
în această perioadă basarabenii „şi-a[u] pierdut în majoritate
simţul de român” şi au trecut la fapte îndreptate împotriva
statului român:

„Mulţi dintre ei s-au dedat la acte de spionaj, trădare şi

aducerea trupelor sovietice spre poziţiunile noastre în timpul
operaţiunilor, culminînd prin aceia că unii din ei în mod voluntar
au luptat în rîndurile armatei roşii contra noastră, au prins agenţi
de ai noştri pe care i-au predat autorităţilor sovietice şi i-a
executat”. 21

Fapt curios, deşi „trecut de partea Satanei”, basarabeanul nu

este văzut ca un colaboraţionist activ al puterii sovietice, ci mai
curînd ca un obiect pasiv în mîinile ei. Basarabeanul în sufletul
căruia „propaganda comunistă prinsese rădăcini” apare ca slab
de fire, oportunist, incapabil de o analiză judicioasă a situaţiei
create. Calculul acestor basarabeni „a fost amar şi greşit,”
deoarece ei „nu au aşteptat rezultatele viitorului şi deznodă-

19 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941; USHMM, RG-25.010M, rola 6.

20 Ibidem.
21 Ibidem.

182
mîntul ce a dat loc la salvarea lor din ghiarele bolşevismului”.
Mai mult ca atît, conform acestui document, chiar şi basarabenii
care au „spionat” statul român şi i-au ajutat pe sovietici sînt
parţial disculpaţi prin afirmaţia conform căreia ei ar fi făcut acest
lucru „printr-un nenorocit act de inconştientă cauză comunistă.” 22
Unele documente redactate de reprezentanţii administraţiei
româneşti trădează o atitudine paternalistă amestecată cu o
oarecare condescendenţă. Astfel, ostaşii români sînt reprezentaţi
într-un raport al Armatei a 3-a ca „nişte cruciaţi care au mers să
se jertfească pentru credinţă în Dumnezeu şi în biserica batjoco-
rită de iudeo-comunişti”. În acelaşi timp, unul dintre basarabeni
s-ar fi adresat acestora cu cuvintele: „ne-aţi luat jugul, daţi-ne
minte”. 23
În mod aparent paradoxal, contactul populaţiei din Basarabia
cu statul sovietic nu întotdeauna era privit în corespondenţa
administraţiei româneşti ca avînd o influenţă dăunătoare asupra
mentalităţii basarabenilor şi a spiritului românismului în această
provincie. Unii funcţionari şi militari români erau de părerea că
simpatia basarabenilor faţă de regimul sovietic s-a diminuat
considerabil după un an de aflare în componenţa URSS, în pri-
mul rînd din cauza terorii exercitate de poliţia politică sovietică,
în al doilea rînd, în urma lipsurilor materiale suferite în această
perioadă. Astfel, un buletin contrainformativ al inspectoratului
regional de poliţie Chişinău susţine că:

„un an de ocupaţie sovietică a produs în sînul populaţiei la

oraşe şi sate mari nemulţumiri. Au rămas decepţionaţi chiar şi acei
cari simpatizau cu mişcarea comunistă. La toate categoriile sociale
standardul de viaţă din timpul ocupaţiei sovietice era inferior celui
românesc”. 24

22USHMM, RG-25.010M, rola 6, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941.

23Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a”. Inv. S/6776, rola
nr. 352, f. 133, 12 august 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18.
24Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei

Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, de la 10-20 august 1941; USHMM, RG -
25.003M, rola 121.

183
 Şeful poliţiei Cetatea Albă Venculescu şi şeful Biroului
Siguranţei Teodorescu Petre reiau aproape cuvînt cu cuvînt
afirmaţiile sus-menţionate, subliniind, de asemenea, că

„acţiunea dusă contra religiei conduse de evrei, regimul sever

la care erau supuşi muncitorii agricoli ţărani care acceptaseră să
intre în colhozuri cari trebuia să dea un randament fixat în orele de
lucru cerute de autorităţile sovietice şi impozitele în natură şi bani
pe cari trebuia să le plătească populaţia rurală statului şi în special
acei cari nu intraseră în colhozuri a produs cele mai mari
nemulţumiri”. 25

Jandarmeria notează că ţăranii basarabeni consideră acţiunea

miliţiei sovietice ca fiind mai eficientă decît a poliţiei româneşti.
Unul din ei apreciază:

„era destul un miliţian pentru o plasă pentru a ţine în mînă

toată ordinea, siguranţa şi executarea ordinelor, pe cîtă vreme la
Români, din cauza favorurilor şi a corupţiei în serviciu, populaţia
iarăşi nu execută la timp toate dispoziţiunile date în Administra-
ţie”. 26

Conform afirmaţiei omului politic şi de stat basarabean

Vladimir Cristi, populaţia basarabeană, în special cea rurală,
este „incontestabil mulţumită că a scăpat de sub jugul şi tirania
bolşevismului, datorită soldatului român şi înţelepciunii
Conducătorului”. 27 Mai mult ca atît, politicianul subliniază că
dacă administraţia românească n-a reuşit să cucerească simpatia
şi loialitatea basarabenilor în perioada interbelică, atunci regimul
bolşevic, prin politica sa şi prin nivelul de viaţă impus populaţiei

25 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23; USHMM,

RG-31.014; Acc.1996.A.0115.
26 Inspectoratul general al jandarmeriei, Anul 1941, 12 noiembrie 1941; USHMM,

RG 25.010M, rola 9.
27 Cabinetul Civilo-Militar pentru Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi

Transnistriei, Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fondul nr. 706, inv. 1, dos.
10, f. 16; USHMM, CBBT, rola 2.

184
în 1940-41, i-a apropiat mai mult pe basarabeni de România. V.
Cristi exprimă o părere îndrăzneaţă, susţinînd că „într’un an de
stăpînire bolşevică Basarabia a fost românizată mai mult decît în
cei 22 ani ai stăpînirii noastre [româneşti].” 28
Chiar şi rapoartele ce criticau aspru convertirea basarabeni-
lor la comunism recunosc că, totuşi, o parte din basarabeni au
rămas loiali statului român şi că aceştia „a[u] răsuflat uşor” la
intrarea românilor şi „a[u] adus laudă lui Dumnezeu că au
scăpat de sub regimul bolşevic, care le urmărea distrugerea”.
Chiar şi cei care n-au fost loiali administraţiei româneşti şi nu
priveau cu ochi buni reinstalarea ei, „nu se manifestă sub nici o
formă de frica rigorilor legilor şi caută a se reabilita prin diferite
acte de supunere şi loialitate de care dau dovadă”. 29
Atitudinea ambiguă a autorităţilor româneşti poate fi expli-
cată şi prin faptul că resentimentele provenite din frustrări apă-
rute în trecutul recent se ciocneau de necesităţile imperioase ale
prezentului. Dacă trecutul cerea pedepsirea „colaboraţioniştilor,”
şi răzbunarea statului românesc, atunci interesele prezentului şi
viitorului impuneau necesitatea stabilizării puterii şi a reconcilie-
rii cu populaţia locală din această regiune. Discursul funcţiona-
rilor ”regăţeni”, veniţi să conducă viaţa provinciei recucerite,
este marcat de această dilemă, el încercînd să condamne şi să
justifice în acelaşi timp comportamentul basarabenilor între 1940
şi 1941. Astfel, o dare de seamă a Biroului de Siguranţă din
Cetatea Albă explică comportamentul basarabenilor ce s-au eva-
cuat spre est împreună cu sovieticii prin aceea că, în momentul
reocupării Basarabiei, majoritatea populaţiei plecată peste Nistru
„a fost luată cu ordin fie sub forma mobilizărilor în armată sau
formaţiunior auxiliare, sau obligaţi să plece tot prin ordine îm-
preună cu stabilimentele în care lucrau, în planul de mobilizare
generală a bolşevicilor” 30 . Pe de altă parte, potrivit aceluiaşi
document, o parte din populaţia venită în interiorul ţării din

28 Ibidem.
29 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941; USHMM, RG-25.010M, r. 6.
30 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, op.1, ed. hr. 23, raportul

cuprinde perioada de la 6 noiembrie la 6 decembrie 1941; USHMM, RG-31.014;

Acc.1996.A.0115.

185
Basarabia după 28 iunie 1940 s-ar fi întors pentru a-şi lua
familiile, în timp ce elevii şi studenţii, printre alţii, au revenit la
domiciliile părinţilor lor. 31 În fine, autorii documentului aduc la
cunoştinţa superiorilor lor că

„categoriile locuitorilor enumerate mai sus speră că Guvernul

şi înţelegătoarea conducere a D-lui Mareşal Antonescu vor
reglementa în mod echitabil situaţia cetăţeniei lor prin măsurile ce
se vor lua ulterior sau prin regulamentul egal ce va apare”. 32

Basarabenilor li se atribuie uneori o atitudine rezervată faţă

de administraţia românească. O dare de seamă informativă
pentru judeţul Ismail caracteriza populaţia basarabeană ca fiind
„într’o stare de neclarificare a opiniei”, stare explicată prin faptul
că aceasta „trăieşte sub o permanentă frică” 33 .
Un document important, semnat la 4 septembrie 1941 de
către guvernatorul Basarabiei generalul C. Gh. Voiculescu şi
trimis către toate direcţiile, prefecturile, primăriile, Inspectoratul
de Jandarmi şi subdirecţiile respective 34 , ilustrează în mod
expresiv imaginea basarabenilor în percepţia administraţiei
provinciei. În deschiderea comunicatului se declară tranşant că
„un an de stăpînire sovietică a fost suficient ca să atrofieze
multor basarabeni orice simţămînt de disciplină, de respect şi de
ierarhie”. C. Gh. Voiculescu se arată în continuare nemulţumit
de schimbările impuse de puterea sovietică care ar fi dus la
zdruncinarea sistemului ierarhic, considerat un element constitu-
tiv al societăţii româneşti din perioada interbelică. Guvernatorul
Basarabiei critică cu asprime „acea „tovărăşie” care tindea la
nivelarea claselor sociale, formula încetăţenită de a se adresa
numai cu „tu” [ce] a dat o iluzie de egalitate celor situaţi pe cele

31Ibidem.
32Ibidem.
33 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei

Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, f. 397, septembrie 1941; USHMM, RG -
25.003M, rola 121.
34 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei

Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, f. 306; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

186
mai mici trepte sociale”. Pentru Voiculescu, privilegierea clasei
de jos sau „a celor fără nici un căpătîiu” echivalează cu transfor-
marea lor în „tip[i] refractar[i] faţă de orice ordine, disciplină şi
ierarhie”. În acelaşi timp, persoanele ce aparţin claselor superioare
ar fi fost de fapt coborîţi, prin această „egalitate”, impunîndu-li-se
un fel de „complex de inferioritate” 35 .
Voiculescu este indignat de atmosfera de „egalitatism” ce
domnea în instituţiile şi organizaţiile din Basarabia în care
activau funcţionari localnici. După părerea guvernatorului,

„un observator atent ar rămîne surprins de lipsa de deferenţă

ce o datorează cei mici faţă de cei situaţi pe o treaptă ierarhică mai
înaltă. Nu mai vorbim de maniera şi de ţinuta multor cetăţeni
atunci cînd se adresează unei autorităţi; au parcă ceva poruncitor, -
„ceva” cu care cel care a trăit în Vechiul Regat nu este obişnuit” 36 .

Afirmaţia este sprijinită de cîteva exemple. Printre altele, este

invocat cazul inginerului Vasenco de la serviciul tehnic de pe
lîngă Prefectura oraşului Bălţi, despre care se subliniază că
„rămase sub soviete”. Din documentul dat aflăm că, în timpul cît
acesta lipsea de la birou, curierul său, la fel „rămas sub soviete”,
s-a aşezat la birou pe scaunul şefului său, inginerul Vasenco.
Voiculescu se arată scandalizat de faptul că la întoarcerea
inginerului, curierul nu s-a ridicat de pe scaun; mai mult decît
atît, „nici inginerului nu i s’a părut acest fapt anormal”, ci „a luat
alt scaun şi s’a aşezat alături de el.” Un exemplu similar adus de
guvernator este cel al fostului director al Seminarului Teologic
din Chişinău despre care susţine că „s’a complăcut pe tot timpul
ocupaţiei în anturajul servitorilor de la acea şcoală.” În final,
autorul documentului conchide că „[acestea] sînt exemple mici,
neînsemnate, dar care ilustrează o anumită stare de lucruri, o
anumită mentalitate”. 37

35 Ibidem.
36 Ibidem.
37 Ibidem.

187
 În circulara sa, Voiculescu explică constatările sale prin
faptul că sub ocupaţie sovietică, nici funcţionarii, nici profesorii
nu aveau vreo autoritate faţă de cetăţeni sau elevi; că aceştia îşi
pierduseră orice prestigiu. O serie de măsuri este menită să
îndrepte situaţia creată. Astfel, se ordonă ca întreg personalul
administrativ, profesorii, învăţătorii, şi funcţionarii localnici,
reprimiţi în serviciu în urma verificărilor efectuate, să fie trimişi
dincolo de Prut „sau cel puţin în altă localitate mai îndepărtată
de cea în care au servit sub regimul sovietic”. Posturile eliberate
urmau să fie completate „în primul rînd cu elemente din Vechiul
Regat şi cu refugiaţi basarabeni, verificaţi, cari la evacuare au
plecat peste Prut”. În sfîrşit, guvernatorul cere insistent ca
„fiecare şef de orice categorie şi treaptă să vegheze continuu la
restabilirea ideii de disciplină, respect şi ierarhie, intervenind
energic ori de cîte ori aceasta ar suferi”. 38
După cum putem observa, în percepţia autorităţilor româ-
neşti basarabenii constituiau, în linii generale, o populaţie româ-
nească care a fost într-un fel „contaminată” în urma contactului
cu regimul comunist-sovietic. Aceasta ar putea fi readusă la
normalitate prin aplicarea unei serii de măsuri speciale. Pînă
atunci însă, populaţia civilă din Basarabia nu se putea bucura de
o încredere deplină, urmînd a fi administrată de elemente
devotate, în principal de funcţionari originari din Vechiul Regat.
De altfel, localităţile din Basarabia administrate în majoritate de
funcţionari „regăţeni” erau incluse în categoria celor mai de
încredere. O sinteză informativă alcătuită de biroul Siguranţei
din oraşul Cetatea Albă aduce la cunoştinţa superiorilor că
populaţia românească a acestui oraş era alcătuită exclusiv din
funcţionari, profesori, învăţători, ofiţeri şi subofiţeri veniţi pentru
serviciu în această localitate din Vechiul Regat, pe lîngă cîteva
familii băştinaşe. Conform acestui document, starea de spirit a
populaţiei româneşti din oraş „nu lasă de dorit sub nici un
raport”; românii de aici dau dovadă de „cea mai desăvîrşită
încredere în actuala conducere a statului şi comentează foarte

38Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei

Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr.651, f. 306; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

188
favorabil toate măsurile de ordine ce se iau şi acţiunea ce se
desfăşoară pentru refacerea şi reclădirea Basarabiei”. 39
Uneori, atitudinea depreciativă exprimată public de unii
funcţionari regăţeni la adresa basarabenilor putea provoca situa-
ţii de conflict, cum sînt cele raportate de postul de jandarmi din
comuna Ţaul (actualmente raionul Donduşeni). Potrivit acestui
raport, majoritatea oamenilor din satul şi comuna Ţaul nu-şi
dădeau copiii la şcoală din cauza că directoarea Plămădeală,
soţia preotului Valerian Plămădeală, „veşnic îi batjocoreşte pe
copii cu cuvintele „feciori de comunişti şi bolşevici ce sînteţi
voi”, şi că „din această pricină, locuitorii acestei comune sînt
foarte nemulţumiţi”. 40
Lipsurile pricinuite de război acutizează relaţiile dintre o
parte a populaţiei basarabene şi autorităţile româneşti. Potrivit
ordinului de informare emis la 14 septembrie 1941 de inspectorul
de jandarmi, colonelul T. Meculescu, populaţia din unele locali-
tăţi rurale din Basarabia „manifestă nemulţumiri foarte mari din
cauza lipsurilor articolelor de primă necesitate pe care nu şi le
poate procura şi de care duc lipsă foarte mare”. Meculescu se
arată îngrijorat de faptul că aceste nemulţumiri ar putea fi specu-
late de anumite elemente subversive, iar populaţia s-ar putea
deda la manifestări ostile statului. În consecinţă, inspectorul de
jandarmi ordonă să fie luate „măsuri de supraveghere şi urmă-
rire a acestei probleme, raportînd la timp inspectoratului orice
constatări în această privinţă”. 41 Chiar şi la Cetatea Albă, unde
cu puţin timp înainte s-a raportat o relaţie armonioasă între
autorităţi şi populaţia românească din oraş, Biroul de Siguranţă
din municipiu remarcă totuşi că „starea de spirit a populaţiei

39 Gosudarstvennyi Arkhiv Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Raportul de la 19

septembrie pînă la 19 octombrie 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.
40 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, f. 532; USHMM, RG – 25.010M,

rola 11.
41 Inspectoratul General al Jandarmeriei, An. 1941, f.462; USHMM, RG – 25.010M,

r. 11.

189
române se prezintă foarte bună, afară de mici nemulţămiri mani-
festate atunci cînd sînt rechiziţionaţi pentru diferite munci”. 42
De multe ori, refugiaţii basarabeni întorşi în Basarabia după
iulie 1941 erau criticii cei mai aşpri ai populaţiei rămase sub
ocupaţie sovietică pentru pretinsa ei lipsă de loialitate daţă de
statul român. Astfel, dintr-o notă informativă a legiunii de
jandarmi Lăpuşna, aflăm că refugiaţii basarabeni din această
localitate considerau că cea mai potrivită formă de guvernare
pentru Basarabia ar fi „o dictatură militară cît mai severă”,
deoarece locuitorii acesteia „nu au nici-o conştiinţă naţională” şi
le „este indiferent faptul că azi fîlfîie drapelul tricolorului sau
steagul roşu”. 43
Nu toţi basarabenii refugiaţi împărtăşeau însă asemenea
opinii radicale. Vladimir Cristi, 44 menţionat mai sus, manifesta o
atitudine cu totul diferită. Acesta îi trimite la 6 octombrie 1941
guvernatorului Basarabiei un memoriu în care îşi exprimă
punctul său de vedere cu privire la starea de lucruri în Basarabia
recucerită şi, totodată, oferă cîteva sugestii pentru o administrare
mai eficientă a provinciei. Cristi scoate în evidenţă atitudinea fa-
vorabilă a ţăranilor basarabeni faţă de administraţia românească,
încurajată mai ales de nemulţumirea provocată de abuzurile
săvîrşite de administraţia sovietică. În opinia sa, era absolut
necesar să se consolideze în mod definitiv „această stare psiholo-
gică a românului basarabean atît de favorabilă nouă”, iar acest
lucru trebuia făcut „printr’o politică înţeleaptă.” În viziunea
autorului memoriului, „moldovenii din Basarabia sînt buni la
suflet şi blînzi şi tocmai deaceia foarte influenţabili atît înspre
bine cît şi înspre rău”. Cristi cheamă cu insistenţă la aplicarea
unor măsuri înţelepte şi în perfectă concordanţă cu psihologia
populaţiei băştinaşe, atenţionînd asupra faptului că „dacă se vor
repeta greşelile făcute dela 1918 pînă la cea de a doua răpire, se

42 Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Notă
informativă de la 31 august 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.
43 Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, 12 noiembrie 1941; USHMM,

RG 25.010M, rola 9.
44 Vladimir Cristi a fost deputat al Sfatului Ţării, care a votat unirea cu România.

Între anii 1938-1940 a fost desemnat ca primar al oraşului Chişinău.

190
va crea din nou o atmosferă defavorabilă statului”, atmosferă
care, subliniază el, fusese manifestată din plin în 1940, cu ocazia
evacuării Basarabiei. Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai clasei
politice româneşti, Cristi nu vede în situaţia dificilă creată un
rezultat nemijlocit al liberei alegeri a basarabenilor, ci aruncă o
mare parte din vină asupra autorităţilor româneşti, considerate
responsabile pentru un „complex de greşeli voite şi nevoite
săvîrşite în toată perioda politicianismului deşănţat, sterp,
demagogic” şi care, în plus, a fost „venal exploatat cu abilitate de
agenţii tuturor duşmanilor” 45 . Propunerea sa are un caracter mai
temperat decît cele ale celorlalţi refugiaţi basarabeni. Ea însă nu
conţine elemente originale, ci mai degrabă preia o soluţie ce se
afla deja în curs de aplicare parţială. Astfel, proiectul său
prevede să se stabilească în Basarabia

„ o administrare locală formată din elementele cele mai selecte

ale cadrelor funcţionăreşti din Vechiul regat, cari să lucreze într-o
strînsă colaborare cu basarabenii cinstiţi şi cunoscători ai
împrejurărilor locale, evitînd complect politicienii de profesie,
spumă a revoluţiei din 1918”. 46

În încheiere, vom remarca că imaginea populaţiei basara-

bene, aşa cum reiese din documentaţia produsă de administraţia
românească din anul 1941, reflectă o stare de lucruri dominantă
la acel moment în România şi în Europa centrală şi orientală. De
fapt, imaginea basarabenilor în limbajul administraţiei româneşti
din timpul celui de-al Doilea Război mondial este rezultatul unei
evoluţii în acest sens, desfăşurate de-a lungul celor două decenii
interbelice, cînd România evolua în direcţia unui stat bazat pe o
ideologie etnicistă, pe o ierarhizare strictă a societăţii în funcţie
de grupurile sociale şi pe o intoleranţă deschisă faţă de orice

45 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Cabinetul Civilo-Militar pentru

Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei , Fond. 706, inv. 1, dos. 10, f. 16;
USHMM, CBBT, rola 2.
46 Ibidem.

191
manifestare de regionalism. 47 Percepţia basarabenilor de către
reprezentanţii administraţiei româneşti este ambivalentă. Ca şi
înainte de 1940, ei sînt văzuţi ca parte integrantă a naţiunii
române. Totodată, mentalitatea şi devotamentul basarabenilor
faţă de statul român sînt considerate corupte de influenţa ideolo-
giei şi mediului sovietic. Românii basarabeni sînt percepuţi în
continuare de către administraţia românescă ca fiind categoria
demnă de cea mai mare încredere, faţă de celelalte grupuri etnice
conlocuitoare. Cu toate acestea, etnicii români din Basarabia nu
se bucurau de acelaşi grad de încredere ca românii din Vechiul
Regat sau basarabenii refugiaţi în 1940, fiind suspectaţi de
antiromânism şi simpatii faţă de regimul sovietic. Schimbările
percepute în mentalitatea basarabenilor în urma anului de
ocupaţie sovietică au prilejuit numeroase nelinişti în sînul
administraţiei româneşti a Basarabiei. Populaţiei civile din
Basarabia i s-a imputat atrofierea sentimentelor de disciplină, de
respect şi de ierarhie în urma contactului cu noile reguli
„egalitariste” existente în URSS. Conform acestei percepţii, s-a
ordonat numirea a numeroşi funcţionari publici din rîndurile
românilor din Vechiul Regat şi a basarabenilor refugiaţi în 1940.
Basarabenii ce au deţinut anumite funcţii în perioada sovietică
urmau să fie transferaţi cu serviciul în partea dreaptă a Prutului
sau, în anumite cazuri, în unele localităţi excentrate din
Basarabia. Nu putem şti cu exactitate dacă aceste măsuri făceau
parte dintr-un proiect temporar sau dintr-o politică permanentă.
Este însă evident că, în viziunea administraţiei româneşti din
acea perioadă, basarabenii urmau să parcurgă un proces de
„reabilitare” pentru a redeveni membri cu drepturi depline ai
naţiunii române.

47Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românescă, Bucureşti, 1997; Irina Livezeanu,
op. cit.

192
 Starea de spirit a populaţiei RSSM
în contextul destalinizării şi revoluţiei maghiare (1956)

Igor CAŞU

Anul 1956 este semnificativ din mai multe puncte de vedere

pentru istoria postbelică a Basarabiei şi Transnistriei. Asistăm în
acest an la o recrudescenţă sporită a unor opinii şi atitudini
critice şi contestatare, pînă recent puternic descurajate de către
autorităţile sovietice 1 . La congresul al XX-lea al PCUS, Nikita
Hruşciov condamnă cultul personalităţii lui Stalin şi, în mod
selectiv, represiunile politice din perioada în care acesta s-a aflat
la conducerea PCUS 2 . În contextul „războiului rece”, acest
eveniment are consecinţe profunde nu numai asupra mişcării
comuniste internaţionale, dar şi asupra situaţiei interne a statelor
din lagărul „democraţiilor populare”, avînd un impact direct
asupra declanşării revoluţiei maghiare. Raportul secret al
liderului sovietic din februarie 1956 şi evenimentele din Ungaria
din octombrie-noiembrie din acelaşi an produc un ecou deosebit
în RSS Moldovenească, mai cu seamă graţie recepţionării şi
ascultării generalizate a posturilor de radio străine precum Vocea
Americii, BBC şi Europa Liberă 3 . În ciuda represiunilor de masă
din perioada stalinistă, care au lăsat o rană adîncă în memoria
populaţiei civile din Basarabia şi Transnistria, opiniile şi atitudi-
nile critice la adresa partidului şi administraţiei comuniste iau un

1 În privinţa impactului destalinizării şi revoluţiei maghiare din 1956 asupra opiniei

publice în URSS în general, a se vedea Elena Zubkova, Russia After the War. Hope,
Illusion, Disappointments, 1944-1957, Armonk, NY, M. E. Sharpe, 1998, p. 178-202.
Despre destalinizare şi impactul său în Ţările Baltice, vezi Romuald J, Misunas,
Rein Taagepera, The Baltic States. Years of Dependence, 1940-1990, London, Hurst &
Company, 1990, p. 133, 145-147, 153-155.
2 Vezi mai mult V.P. Naumov, „K istorii sekretnogo doklada N.S. Khrushcheva

na XX s’ezde KPSS ”, Novaya i noveishaya istoriya, 4 (iulie-august 1996), 147-68;

Vladimir Naumov, „Utverdit dokladchikom tovarishcha Khrushcheva”,
Moskovskie Novosti, 5 (4-11 February 1996), 34; Aleksei Bogomolov, „K 40-letiyu
XX s’ezda: Taina zakrytogo doklada”, Sovershenno sekretno, 1(1996), 3-4 .
3 Vezi mai jos documentele de arhivă referitoare la acest fapt.

193
avînt extraordinar în 1956 4 . După cum dovedesc documentele, o
parte însemnată a populaţiei din RSS Moldovenească nu acceptă,
în 1956, clivajul comunism rău (stalinist) vs. comunism bun (leninist
sau hruşciovist), operat în raportul liderului sovietic. Cine sînt
totuşi cei care exprimă în mod special atitudini calificate drept
„nesănătoase” sau „antisovietice”: reprezentanţi ai intelighenţiei
sau oameni simpli, membri ai PCUS sau persoane fără de partid?
Dintre aceste manifestări, care este ponderea luărilor de poziţie
cu caracter naţional sau etichetate drept naţionaliste? Această
întrebare pare cu atît mai justificată cu cît la revoltele din
Budapesta din acest an – reflectate în emisiunile posturilor de
radio străine, ascultate pe larg în RSSM – s-au făcut auzite
adeseori lozinci cu caracter naţionalist, anti-rusesc, maghiarii
percepînd regimul comunist ca unul impus de ruşi. Aceste
interogaţii ne par cu atît mai legitime cu cît, după dispariţia
Uniunii Sovietice, o parte a basarabenilor şi transnistrenilor de
astăzi percep retrospectiv regimul sovietic ca unul pozitiv 5 , iar
atitudinea lor faţă de Rusia rămîne una scindată între „ură şi
dragoste, dragoste şi ură”.
Dosarele cu documente inedite, păstrate în Arhiva Organiza-
ţiilor Social-politice a Republicii Moldova 6 , pe care ne sprijinim
prezenta analiză, constituie o sursă indispensabilă pentru
reconstituirea stărilor de spirit ale populaţiei din Basarabia şi
Transnistria din epoca sovietică. O categorie importantă a docu-
mentelor cercetate o alcătuiesc rapoartele trimise de comitetele

4 Despre ecoul evenimentelor anului 1956 în România s-au publicat deja câteva
volume 1956: explozia: percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din
Polonia şi Ungaria, ediţie întocmita de Corneliu Mihai Lungu si Mihai Retegan,
postfaţă de Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996;
Ioana Boca, 1956 – România între internaţionalismul proletar şi stalinismul
antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001; Doina Jela, Vladimir
Tismăneanu, coordonatori, Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului
comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2006.
5 Fapt ilustrat de rezultatele alegerilor parlamentare din 2001 şi 2005, în urma cărora

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova obţine majoritatea mandatelor. Au

existat numeroase cauze care au dus la acest deznodământ electoral, dar este
evident că denumirea brand-ului, de „comunist”, al partidului lui Vladimir
Voronin, a jucat un rol important.
6 AOSPRM este arhiva fostului CC al PCM.

194
raionale de partid către Comitetul Central al Partidului Comu-
nist din Moldova (de acum încolo CC al PCM) în perioada iunie-
august 1956. Ele conţin informaţii despre discutarea în rîndurile
membrilor de partid din teritoriu a hotărîrii CC al PCUS din
30 iunie „Despre depăşirea cultului personalităţii şi a consecinţe-
lor sale”, ce reprezenta un pas înapoi faţă de ideile, considerate
prea îndrăzneţe, exprimate de Hruşciov în raportul său secret
din 25 februarie 1956. Stalin era prezentat de data aceasta ca un
„luptător pentru socialism”, iar crimele sale drept „unele limitări
ale democraţiei de partid şi sovietice, inevitabile în condiţiile
luptei cumplite cu duşmanul de clasă” 7 . Un alt set de informaţii,
mult mai detaliate, ne este oferit de rapoartele raionale din
perioada ianuarie-februarie 1957, întocmite în baza discuţiilor
din cadrul organizaţiilor de partid din teritoriu pe marginea
scrisorii emise de CC al PCUS din 19 decembrie 1956 „Despre
intensificarea activităţilor politice ale organizaţiilor de partid
printre mase şi combaterea manifestărilor antisovietice, a ele-
mentelor duşmănoase”. Scrisoarea respectivă este redactată în
urma intensificării declaraţiilor şi acţiunilor „antisovietice” care
s-au făcut auzite în urma congresului al XX-lea al PCUS din
februarie 1956 şi, mai ales, în timpul şi imediat după consumarea
evenimentelor din Ungaria din toamna anului 1956. Aceste
documente, ce provin de la organizaţiile raionale de partid,
reflectă cu precădere perioada februarie-noiembrie 1956. Pentru
articolul de faţă am consultat de asemenea unele documente
publicate 8 .

Stările de spirit ale comuniştilor şi comsomoliştilor în urma

discutării raportului secret al lui Hruşciov din 24 februarie 1956

Declaraţii şi atitudini calificate în documentele oficiale drept

„nesănătoase”, „duşmănoase”, „antisovietice” sau, mai rar,
„naţionaliste”, s-au înregistrat în 1956 în toate zonele din RSSM –

7 Nicolas Werth, Istoriia Sovetskogo Soiuza, 1900-1991, Moscova, „Ves’ Mir”, 1997, p.
396-397.
8 Tema anului 1956 în RSSM va putea fi extinsă în viitor pe măsura obţinerii

accesului la dosarele KGB-ului.

195
nord, centru şi sud. Purtătorii acestora reprezintă diferite
categorii sociale: ţărani, muncitori şi funcţionari, intelectuali, dar
şi comunişti sau comsomolişti.
Condamnarea cultului personalităţii lui Stalin la 24 februarie
1956 9 , despre care s-a discutat în toate organizaţiile primare de
partid din URSS, inclusiv cele din RSSM, încurajează exprimarea
publică a unor opinii politice critice sau contestatare. La adună-
rile de partid convocate în perioada iulie-august 1956, comuniştii
din Bălţi au pus un anumit număr de întrebări pe care le
considerăm reprezentative şi pentru alte reuniuni de acest fel:
„Va mai rămîne corpul lui Stalin în mausoleu (alături de Lenin –
n. n.)? Se poate ieşi cu portretul lui Stalin la demonstraţie? De ce
membrii CC-ului n-au reacţionat înainte (faţă de greşelile lui
Stalin – n. n.)?” La rîndul lor, cadrele didactice se întrebau: „Cum
să discutăm acum cu studenţii? I-am învăţat una, iar acum
trebuie să le vorbim cu totul altceva?”. Alte interogaţii se
refereau la viaţa privată a lui Stalin. Alţi participanţi la reuniune
întrebau dacă vor fi păstrate şi dacă pot fi utilizate în continuare
operele fostului secretar general al PCUS. Derutaţi de dezvălui-
rile raportului Hruşciov, ce le răsturna convingerile lor de pînă
atunci, unii comunişti constatau cu regret: „Mai bine nu ne
făceau cunoştinţă cu acest raport” 10 .
În colhozul „Kotovski” din raionul Cotiujeni, unii comunişti
întrebau de ce lui Stalin nu i s-a vorbit de greşelile sale cînd
acesta era încă în viaţă. În colhozul „Lazo” din acelaşi raion, un
membru de partid îşi manifesta astfel curiozitatea: dacă Stalin ar
fi în viaţă, ar mai fi condamnat cultul personalităţii sale, în 1956?
Este de remarcat că, în ciuda caracterului lor vizibil provocator
pentru regim, aceste întrebări au primit un răspuns cu caracter
oficial de la moderatorii reuniunii. La prima întrebare s-a

9 Despre „cultul personalităţii” lui Stalin, a se vedea studiul lui Cosmin Popa (bazat

pe materiale de arhivă inedite), „Cultul lui Stalin în Uniunea Sovietică postbelică”,

în Europa XXI (Iaşi), vol. XIII-XIV, 2004-2005, număr tematic întitulat „Românii între
ruşi şi sovietici”, p. 307-322. Versiunea completă în română a raportului secret a fost
publicată de Armand Goşu în Doina Jela, V. Tismăneanu, op. cit.
10 Arhiva Organizaţiilor Social-politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar

15, dosar 157, fascicula 1 (în continuare AOSPRM).

196
răspuns pornind de la conţinutul scrisorii CC al PCUS despre
depăşirea cultului personalităţii din 30 iunie 1956, în timp ce la a
doua întrebare s-a răspuns afirmativ 11 . Întrebări incomode s-au
pus şi la alte reuniuni. La adunarea de partid a DOSAAF -ului 12
din Chişinău, comunistul Dmitriev întreba de ce nu i s-a opus
rezistenţă lui Stalin în cadrul partidului. Şi această întrebare a
primit un răspuns pregătit dinainte, sugerat în scrisoarea CC
PCUS despre cultul personalităţii şi consecinţele sale: „Orice
manifestare împotriva lui Stalin în acea perioadă n-ar fi fost
înţeleasă de popor; nici o iniţiativă în acest sens n-ar fi obţinut
susţinerea poporului”. Acelaşi comunist conchidea că numai în
timpul celui de-al doilea război mondial se putea limita cultul
personalităţii lui Stalin, cînd a ieşit la iveală diletantismul său în
materie de strategie militară. De ce totuşi, se mai întreabă
Dmitriev, Voroşilov publica în 1949 broşura „Comandantul
genial al Marelui Război pentru Apărarea Patriei”? 13 Acelaş
vorbitor considera că, potrivit luărilor de cuvînt de la congresul
al XX-lea al PCUS, Hruşciov era singurul care a emis un atare
punct de vedere, invocînd drept exemplu atitudinea rezervată a
lui Suslov. Una dintre cele mai negative consecinţe ale cultului
lui Stalin era, în opinia lui Dmitriev, ruperea conducătorilor de
viaţa partidului, de mase 14 .
Membrul comsomolului 15 , V. A. Goldman, din Taraclia,
se întreba, la rîndul său, dacă membrii CC al PCUS n-au ştiut
într-adevăr – după cum se pretindea – despre pregătirile lui
Hitler de a invada Uniunea Sovietică şi de ce nu s-au luat măsuri

11 Ibidem, f. 29.
12 DOSAAF – organizaţia voluntară pentru sprijinirea armatei, aviaţiei şi flotei.
13 Aici se face aluzie la faptul că Voroşilov rămânea în una din cele mai înalte funcţii

din stat, cea de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, pe care n-a
vrut să o piardă opunându-se lui Stalin.
14 Ibidem, 26-27. Despre întrebări şi opinii similare din alte raioane, vezi şi f. 34-35,

39. În realitate, raportul secret a lui Hruşciov la congresul al 20-lea al PCUS a fost
alcătuit de un grup de istorici, în frunte cu P. Pospelov, el însuşi istoric şi secretar al
CC al PCUS. Este adevărat că Hruşciov a adus o serie de completări la versiunea
iniţială, dar decizia privind conţinutul acestuia a fost aprobată anterior printr-o
decizie colectivă a Prezidiului CC al PCUS. Vezi mai multe detalii în Reabilitatsiia :
Kak eto bylo, mart 1953 – fevral’ 1956, Moscova, Fond Demokratiia, 2000, p. 296-380.
15 UTC-ul sovietic.

197
din timp pentru contracararea ofensivei germane. La aceste
întrebări şi la altele, organele de partid au oferit de fiecare dată
„răspunsuri corespunzătoare, corecte”, ceea ce presupune că
astfel de întrebări erau anticipate, pregătindu-se din timp anu-
mite directive în acest sens 16 .
Unii comunişti din colhozul „Lenin”, raionul Taraclia,
puneau întrebări ce dovedeau o anumită perspicacitate politică.
Astfel, aceştia interogau prezidiul întrunirii dacă au existat
manifestări ale cultului personalităţii şi în eşaloanele inferioare
ale puterii, la nivelul preşedinţilor de colhozuri şi a secretarilor
organizaţiilor de partid. Dar în sînul conducătorilor organiza-
ţiilor de partid şi sovietice de rang mai înalt? – mai întrebau
aceiaşi vorbitori. V. V. Dostal, membru al PCUS, constata că
după „testamentul” lui Lenin în care Stalin era considerat o „fire
brutală” au trecut şase congrese ale PCUS, fiind nedumerit că în
acest răstimp acesta din urmă şi-a păstrat funcţia de secretar
general al partidului 17 . În alte organizaţii primare ale PCUS s-a
mers şi mai departe, dîndu-se exemple concrete despre consecin-
ţele cultului personalităţii asupra unor persoane cu funcţii de
conducere, numite, în alt context, „mici Stalini” 18 . Astfel, în
scrisoarea către CC al PCM din 4 iulie 1956, secretarul comitetu-
lui orăşenesc Chişinău invoca cazul lui Klimanov, fost cadru al
CC al PCM, la momentul respectiv ministru al transportului şi
şoselelor, care se comporta ca un „mare dregător” cînd cineva i
se adresa cu vreo rugăminte; cel al lui Antoseak, fost preşedinte
al Consiliului sindicatelor; şi, în sfîrşit, cel al lui Lobaciov, şeful
departamentului construcţii, despre care se spunea că avea o
aversiune cronică faţă de orice critică, fiind răzbunător din fire 19 .
Un alt caz semnificativ în acest sens a fost semnalat în raionul
Cotiujeni: şefului artelului agricol „Borodin” i-ar fi proprii

16 AOSPRM, inv. 15, d. 157, f. 40.

17 Ibidem, f. 39-40.
18 Ian Kershaw, Moshe Lewin, eds., Stalinism and Nazism. Dictatorships in

Comparaison, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, p. 71. Este dificil de

stabilit paternitatea sintagmei „mici Stalini”: a fost utilizată de George Orwell, de
Georg Lucász etc., dar se pare că a fost consacrată de Moshe Lewin.
19 Ibidem, f. 21.

198
anumite „elemente ale cultului lui Stalin”, deoarece adopta
decizii de unul singur, neconsultîndu-se nici cu alţi membri de
partid, nici cu activul localităţii, nici cu membrii conducerii
gospodăriei colective 20 . Preşedintele colhozului „24 august” din
Cimişlia, Maslenikov, nu se consulta cu organizaţia locală de
partid în chestiunea aplicării politicii de cadre, numind în unele
funcţii persoane, faţă de care organizaţia primară de partid se
exprimase negativ. Drept exemplu este invocat cazul lui V. Duca,
numit de preşedintele colhozului într-o funcţie de conducere, în
ciuda opunerii hotărîte a organizaţiei de partid. 21 .
Potrivit comunistului Silenkov din artelul agricol „Maxim
Gorki” din raionul Cotiujeni, „cultul personalităţii” a avut
anumite consecinţe şi în planul „problemei naţionale”, invocînd
demonstraţiile din Georgia în susţinerea lui Stalin care, după
părerea sa, erau determinate de faptul că în timpul stalinismului,
datorită acţiunilor „duşmanului poporului” Beria, georgienii se
bucurau de anumite privilegii, precum neplata impozitelor,
loturi mari de pămînt, maşini personale. Cînd au fost puşi în
condiţii egale cu alte naţionalităţi – considera Silenkov – aceştia
s-au revoltat 22 . La alte adunări de partid s-au exprimat opinii
favorabile deciziei CC al PCUS de a se comunica tuturor
membrilor de partid conţinutul raportului lui Hruşciov „Despre
cultul lui Stalin şi consecinţele sale”. Unii comunişti erau de
părerea că, astfel, partidul nu ascunde adevărul de popor. Alţii s-
au simţit încurajaţi să-şi critice şefii, în cazul în care aceştia ar
face greşeli, acest lucru fiind apreciat drept cea mai bună metodă

20 Ibidem, f. 29.
21 Ibidem, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 169.
22 Ibidem, F. 51, inv. 15, d. 157, 32. În consens cu instrucţiunile CC al PCUS din 30

iunie 1956, această opinie caută să minimalizeze responsabilitatea lui Stalin,

aruncând cea mai mare parte a vinei asupra lui L. Beria. În realitate, o parte a
georgienilor, în ciuda faptului că mulţi dintre conaţionalii lor au fost suspuşi şi ei
represiunilor, au reacţionat bolnăvicios la condamnarea „cultului personalităţii” lui
Stalin, pe care îl considerau în continuare un erou naţional. Vezi Robert Service, A
History of Twentieth-Century Russia, Cambridge, Harvard University Press, 1998, p.
341-342.

199
de înlăturare a „neajunsurilor” în activitatea de conducere
exercitată de partid 23 .

Comuniştii şi comsomoliştii: defecţiune sau dorinţă de

schimbare?

Opiniile critice ale membrilor de partid şi ale comsomolişti-

lor, ca şi cele exprimate de cetăţenii de rînd, se radicalizează
treptat, atingînd apogeul în acest sens în toamna anului 1956 24 ,
sub impactul evenimentelor din Ungaria. Potrivit rapoartelor
comitetelor raionale de partid, elaborate în baza proceselor ver-
bale de la adunările de partid convocate pentru a discuta scrisoa-
rea CC a PCUS din 19 decembrie 1956 (scrisoare care a marcat
începutul sfîrşitului dezgheţului hruşciovist și limitele destalini-
zării), recrudescenţa opiniilor critice în rîndurile populaţiei se
datorează neîncrederii crescînde faţă de mijloacele oficiale de
informare în masă şi ascultării, de multe ori deschisă şi chiar
„sfidătoare”, a posturilor de radio occidentale. Registrul în care
sînt exprimate aceste opinii variază de la ironie la critici deschise
la adresa partidului, trecînd uneori la manifestarea unor atitu-
dini „nesănătoase”, dacă nu de-a dreptul ostile puterii sovietice.
Astfel, comunistul I. E. Boiko, student la cursurile serale ale
universităţii marxist-leniniste din oraşul Bender povesteşte un
banc în care dicreditează conducerea PCUS 25 şi autorităţile
sovietice. Bancurile spuse de unii comunişti din raionul Floreşti
au legătură directă cu evenimentele din Ungaria. Se pare că
aceste bancuri erau destul de reuşite, întrucît chiar şi membrii de
partid le ascultau cu plăcere, povestindu-le şi altora 26 .

23 AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 2, 4-5, 9.

24 Opiniile reflectate în documentele cercetate sînt rareori datate cu exactitate; atunci
când nu este menţionată altă dată, ele se referă în majoritatea cazurilor la vara şi
toamna anului 1956.
25 Bancurile la adresa conducătorilor de partid şi sovietici au o circulaţie largă şi în

anii stalinismului, mai ales înainte de 1937-1938, dar şi în anii imediat postbelici.
Vezi Sheila Fitzpatrick, op. cit., p. 3, 166, 180, 183-185, 208-209, 218, 221, 263.
26 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 164-165.

200
 Comunistul F. F. Bondari (Bender), la conferinţa de partid a
înaintat învinuiri la adresa conducerii CC al PCM. S-a apreciat că
cei care exprimau asemenea atitudini să fie excluşi din partid;
pînă la urmă însă s-a luat decizia de a li se aplica mustrări aspre
prin consemnarea în carnetul de partid. Uneori autocritica comu-
nistului care se făcea vinovat de atitudini contestatare la adresa
conducerii partidului era suficientă pentru a i se aplica o pe-
deapsă mai blîndă, alteori „meritele deosebite” faţă de partidul
comunist şi statul sovietic puteau să-i servească drept alibi 27 .
Anumite manifestări ale comuniştilor ne arată cu prisosinţă
limitele democraţiei sovietice. Un exemplu clar în acest sens este
oferit de cazul comunistului Gucek care, la conferinţa a XII-a
raională de partid din Soroca, critică instrucţiunea CC al PCUS
„Despre modalitatea efectuării alegerilor conducerii organizaţii-
lor de partid”. Argumentul lui Gucek se referea la imposibilita-
tea membrilor de partid de a vota cu cine doresc, în condiţiile în
care nu existau cabine special amenajate în acest scop, iar şefii se
plimbau încontinuu prin sală, trăgînd cu ochiul la buletinele de
vot. Acestuia i s-a explicat „eroarea” atitudinii sale 28 . Membrul
PCUS Boicenko, muncitor la staţia de maşini şi tractoare (în
continuare – SMT) din satul Mălăeşti, raionul Tiraspol, pune o
întrebare raportorului adunării organizaţiei de partid în care, de
fapt, pune la îndoială postulatele Constituţiei URSS despre
libertatea cuvîntului, presei şi adunărilor. Cînd împotriva
acestuia s-au pronunţat membrii comitetului raional de partid,
Boicenko n-a putut spune în apărarea sa decît că n-a fost înţeles
corect 29 . Poate fi invocat în acest sens şi cazul secretarului de
partid al staţiei de cale ferată Tiraspol, Kozlov, care exprimă
ideea conform căreia „comuniştii au dreptul să critice orice fapt
care li se pare criticabil, fără să le fie frică că vor comite astfel
vreo greşeală politică” 30 . Membrul PCUS Baulin, angajat al
parcului de autobuze nr. 1 din Chişinău, declară şi el, într-un
exces de sinceritate, că unui muncitor îi revin cîţiva şefi, dar cu

27Ibidem, f. 11-12.
28 Ibidem, f. 132.
29 Ibidem, 153.
30 Ibidem, f. 149-150.

201
toate acestea, ordinele nu ajung la timp la cei vizaţi. Potrivit
acestuia, unul dintre şefi, un anume Ciuklin, vine la lucru în
stare de ebrietate, iar în loc să ajute la organizarea mai bună a
colectivului pe care îl conduce, îl dezorganizează şi mai mult. În
scopul lichidării acestei stări de fapt şi a creşterii productivităţii
muncii, Baulin propune luarea în consideraţie a opiniei muncito-
rilor de rînd 31 . Comunistul N. E. Larcenko de la Institutul de
istorie a PCUS, exclus din partid în 1938 şi restabilit în 1955,
constata înflorirea nepotismului în RSS Moldovenească. Drept
exemplu, el invocă numele lui Artemev, fost director al întrep-
rinderii de reparaţii auto din Chişinău, care s-a dovedit incompe-
tent pentru această funcţie, dar în ciuda acestui fapt a fost numit
ulterior locţiitor al ministrului transportului numai datorită
faptului că era rudă cu Gherasim Rudi, preşedinte al Consiliului
de Miniştri al RSSM. Larcenko sublinia, de asemenea, depen-
denţa conducerii de partid de la Chişinău de lucrătorii din
comerţ, care îi facilitau procurarea produselor de calitate,
inclusiv a celor alimentare. Datorită acestui fapt, în opinia
comunistului recent restabilit în partid, în magazine nu se putea
găsi nimic. Acesta nu se lasă intimidat de alţi membri de partid,
susţinînd că nu are de ce să se teamă şi că oameni care gîndesc ca
el vor pleca în popor şi îi vor povesti acestuia despre situaţia
reală. Luarea de cuvînt a lui Larcenko a fost etichetată la adunare
drept antipartinică, de Sumin, printre alţii, care era reprezen-
tantul comitetului de partid al raionului „Armata Roşie” din
oraşul Chişinău. Potrivit replicii lui Larcenko, „pînă veţi
introduce voi principiile leniniste, toţi vor muri” 32 . Alte opinii de
acest gen au fost combătute cu fermitate de către reprezentanţii
conducerii organizaţiei raionale de partid, pe care le consideră
excesive şi în contradicţie cu principiile democraţiei sovietice.
Unii comunişti se arată indignaţi de revizuirea trecutului,
întreprinsă după moartea lui Stalin şi mai ales după cel de-al
XX-lea Congres al PCUS. Astfel, T. E. Vuli, membru al PCUS din
Drochia, şef al brigăzii de construcţii şi montaj nr. 10 al combi-

31 Ibidem, f. 58.
32 Ibidem, f. 91-92.

202
natului de zahăr, se pronunţă împotriva rescrierii istoriei prin
ştergerea numelui lui Stalin. Acesta îşi exprimă nedumerirea faţă
de eliminarea numelui lui Stalin din romanul lui A. P. Listovski
„Cavaleria”, editată după februarie 1956. Vuli condamnă această
lacună voluntară, întrucît, în opinia sa, în ciuda greşelilor
comise, Stalin ar fi luptat pe frontul de la Ţariţîn, drept dovadă
fiind telegramele trimise acestuia de către Lenin. În plus, comu-
nistul din Drochia, remarcînd că în cartea susmenţionată se
vorbeşte în schimb mult despre Vorolişov, denunţă promovarea
unui alt cult al personalităţii, în locul celui lui Stalin 33 .
Cîţiva comunişti din raionul Brătuşeni erau acuzaţi că nu
dau dovadă de discreţia necesară, povestind conţinutul scrisorii
CC al PCUS din 19 decembrie 1956, considerată secret de partid,
unor persoane fără partid. În raionul respectiv au existat membri
ai PCUS denunţaţi pentru „păcate” şi mai „grave”. Astfel, în
colhozul „Calea comunismului”, mulţi comunişti consumau
alcool în mod excesiv. Acelaşi lucru li s-a imputat şi unor
membri fruntaşi ai partidului, în ciuda faptului că aceştia ar fi
trebuit să servească drept exemplu pentru membrii de rînd ai
partidului şi pentru poporul simplu. Astfel, printre persoanele
suferind de acest viciu erau evidenţiaţi preşedintele colhozului
Baiduji şi preşedintele sovietului sătesc Tarlovski. Secretarul
organizaţiei de partid din localitate, Bobuţac, era menţionat în
calitate de complice al celor doi, întrucît ar fi tolerat situaţia
respectivă 34 . Comunista Strelkova din oraşul Cahul este acuzată
că a venit în stare avansată de ebrietate la adunarea departamen-
tului raional de comerţ, unde urma să se discute scrisoarea CC a
PCUS din 19 decembrie 1956, fapt pentru care a fost imediat dată
afară din sală 35 . La fel, cetăţeanul Şmois, membru al PCUS,
muncitor în colhozul „Lenin” din Grigoriopol, a venit la o
adunare de partid în stare de ebrietate, fiind pe de asupra auzit
utilizînd un vocabular licenţios în discuţia sa cu tineretul 36 .

33 Ibidem, f. 34.
34 Ibidem, f. 17-18.
35 Ibidem, f. 50.
36 Ibidem, f. 29. Cazuri de consum excesiv de alcool în rândurile comuniştilor s-au

înregistrat şi în raionul Vulcăneşti: la Staţia de Maşini şi Tractoare din satul

203
 În raionul Lazovsc, în unele cazuri, după „sectanţi”, comso-
moliştii erau cei care le făceau organelor de partid cele mai multe
griji. O parte dintre aceştia se dedau la acţiuni de „huliganism”,
care uneori capătă o amploare de masă. Alţi UTC-işti, proveniţi
probabil din familii cu puternice tradiţii religioase, se încred
mesajului promovat de unii oameni ai bisericii care anunţă
venirea apropiată a americanilor. În urma acestui fapt, unii comso-
molişti aruncă biletele lor de membri ai UTC-ului sovietic, iar
alţii, în special cei din satele Zgîrdeşti şi Mîndreşti, pleacă să-şi
facă studiile la seminare teologice 37 . În unele localităţi din
raionul Sîngerei s-au înregistrat conflicte între organizaţia de
comsomol şi comunişti. Astfel, în colhozul „Bolşevic”, la aduna-
rea organizaţiei de comsomol, secretarul Kondratiuk se pronunţă
împotriva prezenţei comuniştilor, pe motiv că UTC-ul ar fi o
organizaţie idependentă de partid. În consecinţă, se procedează
la expulzarea din sală a comuniştilor, inclusiv a preşedintelui
colhozului Laneţki şi a secretarului organizaţiei de partid
Petrov 38 . Uneori, comsomoliştii se revoltă împotriva comunişti-
lor, pe care îi acuză de vederi retrograde şi că ar fi responsabili
de represiunile din perioada stalinistă. Comsomolistul Amofteloi
din Drochia, adresîndu-se unor comunişti, îi ameninţă cu
cuvintele „vă vom arăta noi, ca în Ungaria” 39 .
În unele localităţi din raionul Lazovsc, conducerea sovietele-
lor săteşti nu a fost bine informată despre politica partidului în
chestiunea religioasă după moartea lui Stalin. Astfel, în satul
Beşeni, secretarul sovietului sătesc Corcea, membru al PCUS, a
mediat încheierea unui contract de reparaţie a bisericii din
localitate, închisă anterior de autorităţi 40 . Într-o localitate din
raionul Rezina, unii comunişti erau învinuiţi că procedează
„incorect”, raportat la morala membrului de partid şi a obliga-
ţiilor aferente acestui statut. În loc să combată biserica şi religia

Cişmichioi, în colhozurile „Dunărea sovietică”, „Zările comunismului” şi altele.

Ibidem, f. 24.
37 Ibidem, f. 99.
38 Ibidem, f. 143.
39 Ibidem, f. 39.
40 Ibidem.

204
ca fiind „opiu pentru popor”, comunistul Durbala din colhozul
„Andreev” a participat la oficierea serviciul religios la o sărbă-
toare organizată de o rudă de a sa. Un alt comunist, Gorbatenko,
din colhozul „Sverdlov” al aceluiaşi raion, s-a cununat noaptea
la biserică, în taină 41 .
Comunistul V. I. Bovkun, de la organizaţia de construcţii nr.
17 din Edineţ, declara că oamenii de rînd nu cunosc ceea ce s-a
întîmplat cu adevărat în Ungaria, unii considerînd greşită
retragerea trupelor sovietice din Budapesta, ceea ce ar fi permis
precipitarea evenimentelor 42 . Alţi cetăţeni, continuă Bovkun,
apreciază ca fiind excesiv ajutorul acordat de Uniunea Sovietică
ţărilor „democraţiei populare”, mai ales Poloniei şi Ungariei 43 . În
raionul Rîşcani a fost criticat preşedintele colhozului „Voroşilov”,
comunistul Condrat, pentru „comportament nepartinic şi negli-
jent”, acesta apărîndu-i pe cei prinşi furînd din averea comună,
ceea ce ar fi dus la „pierderea autorităţii sale în faţa colhoznicilor
cinstiţi” 44 . Asemenea acte de „bunăvoinţă” din partea adminis-
traţiei locale faţă de săteni ar fi greu de imaginat în perioada
stalinistă, în cazurile cînd aceştia din urmă devastau depozitele
statului, făcîndu-şi ei înşişi dreptate, chiar dacă unii reprezen-
tanţi ai administraţiei locale ar fi dorit să ajute oamenii nevoiaşi,
trecînd cu vederea aceste modalităţi prin care ţăranii furau... din
propria lor avere. Acum însă, după congresul al XX-lea al PCUS
şi pe fondul revoluţiei din Ungaria din octombrie-noiembrie
1956, unii preşedinţi de colhozuri aveau o mai mare marjă de
manevră, fără să se teamă de pedepse draconice din partea statu-
lui. Astfel, în colhozul „Molotov” din raionul Soroca, zootehni-
cianul Paholkov, membru de partid, este suprins ascultînd emisiu-
nile postului de radio Europa Liberă, mai mult chiar, acesta se
încrede în informaţiile difuzate de posturile de radio străine. În
plus, comunistul Paholkov critică aspru conducerea de stat şi de
partid, folosind chiar, de faţă cu colhoznicii, cuvinte „licenţioase”

41 Ibidem, f. 117.
42 Se face referire la retragerea trupelor sovietice din 30 octombrie, urmată de
reintroducerea tancurilor sovietice în Budapesta la 4 noiembrie 1956.
43 Ibidem, f. 44.
44 Ibidem, f. 122.

205
la adresa puterii sovieticii. În acelaşi colhoz, membrul PCUS
Govorov opinează că puterea sovietică l-a făcut invalid, iar legile
sovietice ar fi „stupide”, întrucît, din cauza lor, el nu poate
obţine gradul doi de invaliditate 45 .
Un caz interesant îl are drept protagonist pe comsomolistul
Chetrari, care a lucrat în calitate de muncitor timp de 10 ani de
zile la fabrica de unt din satul Briceva, raionul Tîrnova. Acesta
participa în mod regulat la activităţile politice de masă organi-
zate de conducerea satului. Însă după plecarea sa de la întreprin-
dere, acesta ar fi sucombat influenţei „sectanţilor” şi, în decursul
unei singure zile, şi-ar fi botezat cei trei copii ai săi, inclusiv pe
unul care mergea la şcoală, în clasa a 3-a. Acest lucru era
perceput ca alarmant de organele de partid. Cazul lui Chetrari
reflectă dificulăţile regimului de a crea „omul nou”, după o
perioadă destul de îndelungată de îndoctrinare, impactul căreia
se credea sigur şi ireversibil. În contextul evenimentelor ce s-au
desfăşurat în 1956, nici măcar membrii de partid nu mai păreau
siguri de convingerile lor. Astfel, comunistul Peripcari, de la
organizaţia raională a uniunii consumatorilor din satul Tîrnova,
mărturisea că în timpul evenimentelor din Budapesta, lumea
vorbea deschis că va fi război, că se făcuseră rînduri mari la maga-
zine, toţi, inclusiv comuniştii, grăbindu-se în panică să-şi com-
pleteze rezervele de produse. Sub presiunea conducerii organi-
zaţiei primare de partid, Peripcari îşi face autocritică, fără să-şi
cruţe colegii de partid pentru că n-au intervenit în acele zile
pentru a le explica oamenilor „esenţa evenimentelor” (pe care,
de fapt, nici ei n-o cunoşteau) 46 . Ceea ce e important de reţinut
din această mărturie a unui comunist de rînd, pentru înţelegerea
opiniei publice în RSSM în 1956, mai ales în contextul revoluţiei
maghiare, este că şi cei care se considerau „sprijinul de nădejde”
al regimului au avut îndoieli faţă de informaţiile vehiculate de presa
oficială sovietică, lasîndu-se pătrunşi de un anumit spirit apoca-
liptic, răspîndit în acea perioadă în sînul populaţiei.

45 Ibidem, f. 132.
46 Ibidem.

206
 Unii comunişti din raionul Sîngerei puneau în discuţie che-
stiunea relaţiilor URSS cu Iugoslavia, mulţi dintre aceştia neînţe-
legînd politica autorităţilor iugoslave în planul politicii mondiale
şi în cadrul mişcării comuniste internaţionale 47 . Preşedintele
colhozului „Krupskaia” din raionul sus-menţionat, A. C. Petrov,
era criticat de membrii organizaţiei locale de partid de faptul că
nu se consultă cu ei şi nu ia măsuri împotriva celor care contri-
buie la înstrăinarea averii colhozului. În urma neglijenţei sale,
jumătate din recolta de porumb ar fi fost furată de colhoznici. La
o şedinţă a organizaţiei de partid din localitate, s-a propus ca
Petrov să fie exclus din partid şi judecat; la intervenţia conduce-
rii raionale de partid, învinuitul a fost însă achitat 48 . În concluzia
raportului adresat conducerii partidului de la Chişinău, secreta-
rul organizaţiei raionale de partid, Hriptulov, evoca propunerea
mai multor organizaţii primare de partid din subordinea sa
imediată de a trimite în raion cadre bine pregătite din punct de
vedere politic, întrucît majoritatea comuniştilor intraseră recent
în partid (1953-1956) şi nu aveau experienţa necesară. Raportul
insista de asemenea să se trimită în raionul Sîngerei un reprezen-
tant al KGB-ului pentru îmbunătăţirea activităţii de administrare
a raionului 49 .
Unii comunişti din colhozul „Kalinin”, raionul Grigoriopol,
nu aveau un comportament potrivit cu onoarea pe care o presu-
punea statul lor; aceştia se arătau „neglijenţi”, „excesiv de critici”
sau „neascultători”. Astfel, în colhozul menţionat, comunistul
Maslenikov a cumpărat, în timpul revoltelor din Ungaria, 100 de
bucăţi de săpun şi multă sare, contribuind astfel la răspîndirea
unui sentiment de panică în rîndurile populaţiei 50 .
Membrul PCUS Liubcenko de la organizaţia Staţiei de
maşini şi tractoare din Tiraspol, se arăta nemulţumit de faptul că
instituţiile superioare de învăţămînt admiteau cu greu odraslele

47 Aisi se face aluzie la participarea Iugoslaviei la conferinţa de la Bandung din 1955

a ţărilor nealiniate partidului comunist din URSS şi la atitudinea lui Tito faţă de
revoltele din Ungaria. Ibidem, f. 140.
48 Ibidem, f. 142.
49 Ibidem, 143.
50 Ibidem, f. 28-29.

207
muncitorilor. În opinia sa, se acorda preferinţă copiilor şefilor,
chiar şi atunci cînd aceştia obţineau note joase la şcoală 51 .
O parte importantă a membrilor de partid apreciau pozitiv
politica de „destalinizare” anunţată în mod deschis la Congresul
al XX-lea al PCUS, continuînd totodată să creadă în „forţa îndru-
mătoare” a partidului. Comunistul Pazuhin din oraşul Chişinău,
spre exemplu, salută scrisoarea CC al PCUS din 19 decembrie
1956, mai ales nevoia acentuată de aceasta de intensificare a
vigilenţei faţă de acţiunile „duşmanilor” de toate calibrele care
încearcă să compromită prestigiul partidului. Acelaşi membru al
partidului credea că inamicul de clasă s-a reactivat pe fondul
evenimentelor din Ungaria, folosind în scopurile sale partea mai
puţin decisă a „tineretului, intelighenţia slabă din punct de
vedere ideologic, precum şi o parte a scriitorilor care se consi-
deră atotştiutori”.

„Comuniştii nu pot să se mulţumească cu postura de

cugetători, opinează Pazuhin. Duşmanii ascunşi trebuie să simtă şi
să ţină cont în continuare de puterea noastră, cea a dictaturii
proletariatului. Trebuie să ne comportăm oriunde în mod partinic
şi disciplinat, să nu dăm posibilitate inamicilor partidului nostru
să-şi extindă activitatea fără a fi pedepsiţi” 52 .

În percepţia comunistului conştiincios şi vigilent care era

Pazuhin, „inamicii” partidului puteau să se ascundă şi printre
comuniştii cu o conştiinţă politică joasă, dîndu-l drept exemplu
în acest sens pe membrul PCUS Pilipenko din Chişinău, care
după o deplasare de serviciu la Moscova a început să răspîn-
dească zvonuri „nesănătoase” pe care le-a auzit în capitala sovie-
tică 53 . La fel, comunistul Lukianeţ din satul Seseni, raionul
Călăraşi, răspîndea informaţii potrivit cărora muncitorii din
Leningrad sînt nemulţumiţi de politica externă promovată de
statul sovietic faţă de ţări ca Ungaria şi Egipt. Prin aceasta,

51 Ibidem, f. 152-153.
52 Ibidem, f. 80-81.
53 Ibidem, f. 135.

208
secretarul de partid considera că se atentează la imaginea legen-
dară a „clasei muncitoare eroice din oraşul lui Lenin”, cea care a
„apărat cu pieptul cuceririle revoluţiei socialiste din
Octombrie” 54 .
Anumiţi membri de partid se arătau alarmaţi de inactivitatea
KGB-ului. Comunistul Mordoveţ, muncitor la întreprinderea de
asigurare cu apă din Chişinău, este îngrijorat de faptul că
organele de ordine au devenit prea pasive, de teama de a nu fi
învinuite de încălcarea „legalităţii revoluţionare”, uitînd că o
dată cu eliberarea unor oameni condamnaţi din greşeală, pe
valul amnistiei generalizate au revenit din detenţie şi anumite
adevărate „elemente criminale”. Potrivit spuselor sale, Mordoveţ
a fost martorul unei scene desfăşurate în biroul secţiei pentru
comerţ al comitetului orăşenesc al PCM, în care un cetăţean
ameninţa cu „organizarea unei a doua Ungarii” în cazul în care nu i
se va îndeplini cererea 55 . La adunarea de partid a concernului
„Moldselelectro” din Chişinău, comunistul Ilin relata despre
răspîndirea zvonurilor cu caracter „antisovietic”, dînd în calitate
de exemplu cazul muncitoarei Liderman care, comsomolistă
fiind, asculta emisiunile posturilor de radio străine precum
Europa Liberă şi BBC, povestind şi comentînd colegilor săi eveni-
mentele internaţionale despre care auzise la posturile de radio
menţionate 56 .
Manifestările de „închinăciune” (nizkopoklonstvo) faţă de
Occident constituiau o preocupare care n-a încetat să frămînte
organele de partid. Astfel, în Chişinău în vara anului 1956,
comunistul Astahov, printre alţii, a fost învinuit de „ridicarea în
slăvi” a democraţiei engleze. Pierzîndu-şi vigilenţa sa politică, el
s-a exprimat împotriva măririi salariului conducerii de vîrf
sovietice. La fel, Astahov s-a manifestat împotriva introducerii
de către Consiliul de Miniştri al RSSM a impozitului pentru vite,
această măsură urmînd să aibă în timp, după părerea sa, efecte
negative asupra bugetului funcţionarilor şi muncitorilor din

54 Ibidem, f. 54-55.
55 Ibidem, f. 82-83.
56 Ibidem, f. 83.

209
oraş 57 . Alţi comunişti din capitală erau atît de critici şi
descurajaţi de situaţia dificilă din societate, încît îşi manifestau
dorinţa de a pleca cu prima ocazie în Occident. Astfel, comunistul
Şpreireghen, brigadier al secţiei construcţii şi montaj al
sovietului industrial din Moldova (Moldpromsovet), declara
deschis că foloseşte carnetul de partid în calitate de mijloc pentru
a obţine o funcţie respectabilă. Dar, dacă i s-ar propune să plece
într-o ţară capitalistă, continua Şpreireghen, şi-ar fi aruncat
imediat carnetul de membru de partid şi ar pleca fără ezitare din
Uniunea Sovietică 58 .
Unii secretari ai comitetelor raionale de partid erau îngrijo-
raţi de pasivitatea comuniştilor la adunări. Astfel era cazul lui
Deinenko din raionul Stalin al oraşului Chişinău care aduce în
acest sens în calitate de exemplu adunările comitetului de stat
pentru cinematografie şi cele de la şcoala nr. 14 din capitala
RSSM. Motivul principal al nemulţumirii sale era că nici un
membru de rînd al partidului n-a luat cuvînt la aceste adunări,
trecîndu-se direct la aprobarea indicaţiilor venite de la Moscova 59 .

Ţăranii: atitudini critice şi rezistenţă pasivă

Atitudini critice sau contestatare la adresa regimului sovietic

au fost exprimate şi de către ţărani, mai ales în contextul
revoluţiei din Ungaria. De exemplu, A. Babălău şi I. Bagrin, din
satul Pelenia, colhozul „Pobeda”, raionul Bălţi, s-au exprimat îm-
potriva orînduirii colhoznice. În timpul revoltelor din Ungaria,
ţăranul Marinescu, din colhozul „Miciurin” din acelaşi raion, la
adunarea generală a gospodăriei s-a declarat „direct şi deschis”
împotriva comuniştilor şi comsomoliştilor, accentuînd că „vom
proceda cu comuniştii aşa cum s-a făcut în Ungaria, iar pe comso-
molişti îi vom arde de vii”. În raportul trimis de V. Krîjanovski,
secretarul comitetului raional Bălţi, acesta ruga CC al PCM să
determine organele KGB-ului să îmbunătăţească „lucrul profilac-

57 Ibidem.
58 Ibidem, f. 63.
59 Ibidem, f. 136.

210
tic” în raion şi să tragă la răspundere elementele „ostile” precum
Marinescu. Raportorul evidenţiază faptul că în ciuda înştiinţării
lucrătorilor KGB-ului din oraşul Bălţi, la data de 30 ianuarie 1957
(deci la 3 luni de la înregistrarea cazului) încă nu se luaseră nici
un fel de măsuri împotriva „făptaşilor” sus-menţionaţi 60 .
Foştii deportaţi erau suspectaţi cel mai mult de atitudini
„duşmănoase” la adresa regimului sovietic. Acesta este cazul lui
Andrei Siloci din satul Calfa, colhozul „Biruinţa”, raionul
Bender, deportat în 1949 ca fost membru al partidului cuzist,
care a vorbit de rău comuniştii şi a pus la îndoială corectitudinea
politicii partidului şi a statului sovietic în ceea ce priveşte fixarea
preţurilor. În alte colhozuri - „Jdanov”, „Biruinţa” şi „Lenin” din
raionul Bender -, s-a observat, în contextul evenimentelor din
Ungaria, intensificarea unor atitudini „nesănătoase” şi chiar
deschis „antisovietice” 61 . Fostul deportat Chiril Rusu, din colho-
zul „Malenkov”, raionul Drochia, declara la rîndul său că
„tuturor măsurilor promovate de partid şi de guvernul sovietic
le va veni sfîrşitul”, recomandînd ca, pînă atunci, să se admită în
conducerea colhozului numai oameni care n-au fost aleşi
anterior (deci necompromişi de colaborarea cu regimul sovietic).
Alt fost deportat, Chiril Bejenari, din aceeaşi localitate, anterior
declarat culac, cerea insistent retrocedarea averii lui, ameninţînd
conducerea colhozului cu cuvintele: „aşteptaţi, o să vină vremea şi
o să veniţi la mine să vă rugaţi să vă fac dreptate”. Se presupunea că
anume cei deportaţi şi reveniţi acasă rupeau lozinci sau afişe cu
îndemnuri ale partidului comunist şi ale guvernului sovietic. Din
acest motiv celor reveniţi din Gulag li se impune un curs de
„reeducare”, pentru a-i „ajuta” să nu recidiveze 62 . Atitudini
„nesănătoase” sau „duşmănoase”, exprimate la adresa puterii
sovietice şi în speţă orînduirii colhoznice, au fost înregistrate şi
în raionul Căinari, mai cu seamă printre foştii deţinuţi în
Gulag 63 . Drept exemplu în acest sens este adus colhozul „Serghei
Lazo” unde, potrivit aceleeaşi surse, activează un grup

60 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 8.

61 Ibidem, f. 14.
62 Ibidem, f. 35, 39.
63 Ibidem, f. 52.

211
„antisovietic” alcătuit din sătenii Spiridon Roşca, Ignat Nicolau,
condamnaţi anterior pentru „crime antirevoluţionare”, şi I. C.
Bostan, fost „culac”. Ţăranul Deleu, din colhozul „Kirov”,
raionul Cotiujeni, consideră că unii comunişti merită să fie trataţi
aşa cum s-a procedat cu membrii de partid din Ungaria. Ţăranul
F. L. Cumpătă, din colhozul „Armata Roşie”, raionul Ungheni,
declara la adunarea generală a colhozului că în conducerea
gospodăriei nu trebuie aleşi comunişti, deoarece „noi am început
să trăim rău în colhoz, de cînd au venit comuniştii la condu-
cere” 64 .
Unele rapoarte semnate de secretari de partid (satul Cinişeuţi,
raionul Rezina) atribuie înmulţirea cazurilor de „huliganism”
revenirii foştilor deportaţi. Şi de această dată, huliganismul
capătă un înţeles foarte larg. Astfel, cei reveniţi acasă din Siberia
erau învinuiţi că răspîndeau afişe cu caracter „antisovietic” 65 .
I. V. Corabulea, din colhozul „Unirea Moldovei”, raionul Rîşcani,
recent revenit din Gulag, a fost învinuit de agitaţie „antisovie-
tică”. Fiind în stare de ebrietate, acesta şi-a exprimat nemulţu-
mirea în legătură cu venirea ruşilor pe teritoriul RSS Moldovenească.
Deşi Corabulea a fost condamnat pentru „activitate antirevolu-
ţionară”, acest lucru nu l-a împiedicat pe preşedintele colhozu-
lui, Florea, să-l numească şef al morii cu aburi din localitate. De
asemenea, Florea a angajat în calitate de tractorist un alt bărbat
recent întors din deportare, condamnat anterior împreună cu
familia sa pe motiv că tatăl său fusese declarat culac. Mai mult,
Florea ar fi „sfidat” şi mai mult legislaţia sovietică, restituindu-i
casa unui alt deportat – Ion Movilă – revenit în satul natal în
1956 66 . Şi în alte colhozuri din raionul Tîrnova se înregistrează
activizarea elementelor „ostile” puterii sovietice, mai cu seamă
printre persoanele deportate anterior. În colhozul „Bolşevic”, ţăranul
Miron Gudîma, cîndva aparţinînd categoriei „înstărite”, asculta
emisiunile posturilor de radio occidentale şi nu pregeta să
vehiculeze informaţii cu caracter „antisovietic” 67 .

64 Ibidem, 159.
65 Ibidem, f. 114, 118.
66 Ibidem, f. 124.
67 Ibidem, f.156.

212
 O situaţie ieşită oarecum din comun este înregistrată în satul
Mîndreşti, raionul Lazovsc. Un oarecare Chirilov, fiu de fost
culac, îl loveşte pe Corman, secretarul organizaţiei de partid din
localitate, proferînd ameninţări potrivit cărora el şi alţii care îl
vor urma vor „repet[a] ceea ce s-a întîmplat la Budapesta”.
Starea de spirit a sătenilor era în strînsă legătură cu gradul de
ascultare a posturilor de radio din străinătate. Deşi exista o reţea
de emiţătoare radio în Mîndreşti, acestea retransmiteau mai
degrabă emisiuni din România şi din străinătate, decît din
Chişinău sau Moscova 68 .
Conform opiniei exprimate de unii ţărani din raionul
Lazovsc, Stalin le-a dat pămînt, iar Hruşciov li-l ia înapoi, făcînd
referire la faptul că noua legislaţie limita mărimea lotului de
lîngă casă la 35 ari 69 . Unii ţărani regretau deznodămîntul celui
de-al doilea război mondial. Astfel, o ceţăţeană de origine
germană din sovhozul „Înainte!”, raionul Lazovsc, revenită din
deportare, spunea că „dacă Paulus 70 nu s-ar fi „vîndut”, victoria
împotriva Germaniei ar fi fost imposibilă”. Tot în acest sovhoz,
care urma să fie desfiinţat şi transformat în colonie de muncă,
cetăţeanca Emilia Covtun declara că „dacă ne veţi strămuta de
aici, vom face la fel ca în Ungaria” 71 .
Colhoznica Karaiani din raionul Ciadîr-Lunga, revenită din
regiunea Kurgan (Rusia) unde fusese deportată, încerca să
convingă şi alţi ţărani să nu meargă la lucru în colhoz în timpul
pregătirii silozurilor, întrucît oricum nu vor fi remuneraţi 72 .
Ţăranul, Saveli Neikovcen din colhozul „Stalin”, raionul Comrat,
fiind în stare de ebrietate, spunea că în curînd oamenii se vor
răzbuna pe comunişti, care vor fi decapitaţi pur şi simplu, doar femeile

68 Ibidem, f. 102.
69 Ibidem, f. 100.
70 Friedrich Wilhelm Ernst Paulus (1890-1957), conducătorul trupelor germane în

bătălia de la Stalingrad, avansat de către Hitler la gradul de mareşal la 30 ianuarie

1943, pentru ca în ziua următoare să capituleze.
71 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 32, 29. O parte însemnată a germanilor deportaţi

au revenit în RSSM. Şi cei deportaţi din alte regiuni ale Ucrainei de Sud – Odesa,
Nikolaev, Dnepropetrovsk şi altele – au preferat să vină aici. În 1959, aceştia erau
deja 5 mii, iar în 1972 – 10 mii. V. Pasat, op. cit., p. 749.
72 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 166.

213
comuniste urmînd să fie cruţate 73 . Unii foşti deportaţi cer retroceda-
rea caselor şi averii lor, proferînd ameninţări la adresa activului
colhozului şi sovietului sătesc. Una din cauzele acestei situaţii –
cel puţin în opinia lui Mihailov, secretar al comitetului de partid
Comrat – ar fi slaba educaţie politică a colhoznicilor, lucru care s-
ar fi datorat, la rîndul său, nivelului insuficient al pregătirii
secretarilor organizaţiilor de partid din teritoriu, care nu aveau
experienţa politică necesară şi, prin urmare, nu puteau aprecia
corect situaţia şi să combată declaraţiile „demagogice”, „duşmă-
noase” şi „antisovietice”. Informaţii similare au fost semnalate şi
în alte raioane: Rezina, Tîrnova, Camenca, Străşeni, Lazovsc,
Grigoriopol, Ciadîr-Lunga, Taraclia etc 74 . Pentru a combate
manifestările „antisovietice” ale ţăranilor întorşi din Gulag şi a
nu scăpa situaţia de sub control, KGB-ul îşi restabileşte prezenţa
în toate raioanele. În acest scop, în martie 1957 sînt racolaţi 54
agenţi speciali, dintre care 12 dintre foştii deportaţi. 75 În total,
între martie 1953 şi octombrie 1956 au fost eliberaţi din aşezările
speciale 3 290 familii sau 6 950 persoane din RSSM. Majoritatea
persoanelor deportate în cele trei operaţiuni represive de masă –
din 1941, 1949 şi 1951 – au fost eliberate pînă la 1961 76 , marea
majoritatea a acestora revenind acasă, în ciuda interdicţiilor
impuse 77 .
Ţăranii care făceau „speculă” constituiau o altă categorie so-
cială suspectă în ochii autorităţilor sovietice. În raionul Ungheni
au fost înregistrate mai multe cazuri de acest fel. Astfel, în
colhozul „Stalin” se constata că miliţia nu luptă suficient cu
„speculanţii”, nu reuşeşte să le impună cetăţenilor respectarea
regimului de frontieră şi nu păzeşte bine hotarul. În satul Pîrliţa
cîteva familii de ţărani nu lucrau la colhoz, ceea ce nu-i împie-

73 Ibidem, f. 67.
74 Ibidem, f. 30, 56, 57, 66-67, 138, 145, 155 etc.
75 V. Pasat, Surovaiia pravda istorii. Deportatsii s teritorii Moldavskoi SSR, 40-50-e

gody, Chişinău, Momentul, 1998, p. 376-377. Idem, Trudnye stranitsy istorii

Moldovy (40-e – 50-e gg.), Moscova, 1994, p. 728.
76 Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică, 1944-1950, Cluj-

Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 144-145.

77 V. Pasat, Surovaia pravda …, p. 378.

214
dica să trăiască „din abundenţă”, angajînd pe deasupra persoane
pentru lucrul de pe lîngă casă. Deşi despre aceste familii se ştia la
secţia raională a miliţiei că ar face „speculă”, nu se lua nici o
măsură pentru a le trage la răspundere 78 .
Ţăranul Oleinic, din colhozul „Lenin„ s-a revoltat pentru că i
s-au „tăiat” cîteva zile de muncă (trudozile), măsură justificată de
autorităţi prin slaba recoltă de struguri. Oleinic s-a supărat atît
de tare pe brigadierul responsabil de viţa de vie din gospodăria
colectivă, încît i-a declarat: „aşteptaţi voi, o să vină timpul şi o să
vă spînzurîm de picioare ca în Ungaria”. Îndrăzneala acestuia
era alimentată, potrivit raportului secretarului de partid, de
ascultarea posturilor de radio străine Vocea Americii şi BBC 79 . Se
făceau auzite declaraţii şi mai dure la adresa puterii sovietice.
Astfel, un locuitor al raionului Tiraspol, condamnat şi deportat
pentru că a lucrat ca jandarm în timpul războiului şi revenit între
timp acasă, în contextul revoluţiei maghiare ameninţa autorităţile
sovietice locale că mai devreme sau mai tîrziu activiştii vor fi
spînzuraţi 80 . Altă declaraţie antisovietică a fost înregistrată în
colhozul „Kotovski”. Cetăţeana Subbotina afirma că, în caz de
război (considerat de mulţi iminent în toamna lui 1956), preşe-
dintele colhozului, comunistul Iakovenko şi secretarul organiza-
ţiei de partid Les’ ar trebui omorîţi 81 . Unii nu se mulţumeau doar
cu ameninţările, trecînd la fapte. Cetăţeanul Iorgu din satul
Pelenei, raionul Cahul, a bătut-o pe comunista Cranea, proferînd
în acest timp declaraţii împotriva comuniştilor din localitate,
invocînd în acest sens evenimentele recente din Ungaria.
Conflictul este pînă la urmă rezolvat în mod amiabil, comunista
Cranea retrăgîndu-şi plîngerea iniţială depusă împotriva lui
Iorgu 82 .

78 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 159.

79 Ibidem.
80 Ibidem, f. 154.
81 Ibidem, f. 151.
82 Ibidem, f. 48-49.

215
 Funcţionarii şi muncitorii: atitudini „nesănătoase” şi
„nepatriotice”

Atitudini critice la adresa regimului sovietic au fost expri-

mate şi de către funcţionari şi muncitori. Astfel, în colhozul
„Drumul lui Ilici” (Rîşcani) a fost semnalată activitatea „antipar-
tinică” a membrului conducerii colhozului, un anume Cebotari,
care se străduia să convingă sătenii să nu admită comunişti în
conducerea gospodăriei colective. Drept urmare, comuniştii au
ridicat problema eliminării lui Cebotari şi a altor persoane cu
idei asemănătoare din cîrmuirea colhozului şi înlocuirea acestora
cu „tovarăşi cinstiţi şi verificaţi” 83 . Nici alte persoane cu posturi
importante nu erau mai satisfăcute de orînduirea colhoznică.
Astfel, în colhozul „Kotovski” din Comrat, un membru al condu-
cerii colhozului, D. D. Gagauz, a fost prins de comunistul Terzi
încercînd să fure lapte de la fermă. Acesta din urmă l-a rugat pe
Gagauz să nu mai facă aşa ceva. În replică, Gagauz declară că
membrii de partid trebuie să fie împuşcaţi, întrucît aceştia nu
permit colhoznicilor să respire liber. Comuniştii Marasanova
G. P. şi Sazonov I. V. au confirmat aceste declaraţii „antisovie-
tice” ale lui Gagauz 84 .
Muncitorii din colhozul „Şvernik”, Făleşti, care lucrau la
construcţia fabricii de zahăr din localitate, mai ales foştii con-
damnaţi (nu se precizează despre ce fel de foşti deţinuţi era
vorba) au exprimat opinii „antisovietice” şi elogii faţă de „modul
de viaţă american” 85 . La fabrica de sticlărie din Tiraspol, un grup
de muncitori, printre care se afla şi comunistul Prihodko, s-au
exprimat categoric împotriva administraţiei întreprinderii,
îndemnîndu-i pe alţi colegi să facă la fel. Această atitudine a fost
etichetată ca fiind una „politică”, chiar „ostilă” puterii sovietice,
întrucît Prihodko şi colegul său Tokarenko s-au declarat împo-

83 Ibidem, f. 122.
84 Ibidem, f. 67.
85 Ibidem, f. 162.

216
triva exportului de cărbune în Ungaria, aceasta răsfrîngîndu-se
direct asupra deficitului de combustibil la fabrică 86 . La alte
întreprinderi din Tiraspol, organele de partid au evidenţiat o
legătură directă între intensificarea stărilor de spirit „nesănă-
toase” şi evenimentele din Ungaria, cunoscute prin intermediul
posturilor străine de radio, în special a Europei Libere. O astfel de
situaţie a fost semnalată şi la fabrica de lăzi „Kotovski”, potrivit
informaţiei oferite de membrul PCUS Muhin. Mai grav era
considerat faptul că membrii de partid ascultă aceste informaţii,
fără să le combată. Lectorii şi agitatorii comunişti din Tiraspol au
confirmat acest fenomen din proprie experienţă, făcînd apel la
vigilenţă pe fondul „activizării elementelor reacţionare în
Occident” 87 .
La staţia de cale ferată Chişinău, unii lucrători ascultau
posturi de radio „duşmănoase” şi, neavînd pregătire ideologică
suficientă, interpretau „eronat” aceste informaţii şi răspîndeau
anumite zvonuri caracterizate drept „nesănătoase”. Evenimen-
tele internaţionale şi ascultarea posturilor de radio străine sînt
considerate cauza acestor manifestări 88 . La staţia de cale ferată
Revaca, unul dintre lucrători, comentînd evenimentele din
Ungaria, a făcut declaraţii cu caracter „antisovietic” 89 . În lumina
evenimentelor din Ungaria, şi unii lucrători din sistemul căii
ferate din Ungheni au exprimat idei „ostile” puterii sovietice 90 .
La o întreprindere – Moldglavselsnab – aparţinînd ministerului
agriculturii, cetăţeana Simakevici s-a pronunţat împotriva
împrumuturilor de stat, lucru apreciat ca deosebit de grav,
deoarece ea avea studii superioare, fiind absolventă a Univer-
sităţii din Chişinău 91 . Şoferul Voleanschi (parcul de autobuze nr.
1 din Chişinău), responsabil de activităţile culturale de pe lîngă
„ungheraşul roşu” al întreprinderii, a organizat o serată dan-
santă, în cadrul căreia s-a audiat şi postul de radio Vocea Americii.

86 Ibidem, f. 148.
87 Ibidem, f. 149-150.
88 Ibidem, f. 134.
89 Ibidem, f. 136.
90 Ibidem.
91 Ibidem, f. 134.

217
Cei prezenţi şi-au informat ulterior cunoscuţii despre cele
auzite 92 . Pînă şi cea mai inocentă declaraţie prin care se apreciau
pozitiv într-un fel sau altul ţările străine, chiar dacă era vorba de
ţări devenite între timp comuniste, era pasibilă de a fi inclusă în
categoria opiniilor „nepatriotice” sau, mai grav, „antisovietice”.
Este cazul muncitorului Efremenko de la fabrica de confecţionare
a oglinzilor din Chişinău, care declarase că „România producea
oglinzi mai bune decît la noi” 93 .
Atitudini „nesănătoase” au fost semnalate şi în cadrul orga-
nelor care aveau misiunea de a asigura menţinerea ordinii
publice şi respectarea moralei comuniste. Astfel, printre lucră-
torii organelor procuraturii şi justiţiei din Cahul erau persoane
care ascultau posturi de radio străine, transmiţînd informaţiile
respective colegilor. Unul dintre cei vizaţi era şoferul Cojocaru.
Din această cauză, unii cetăţeni aveau atitudini „nepatriotice”,
precum anchetatoarea Dobrjanskaia 94 . Contabila Stepanova, de
la organizaţia orăşenească de comerţ Cahul, a exprimat atitudini
„nesănătoase” şi „antisovietice”. Potrivit acesteia, comuniştii
erau numiţi în funcţii de conducere numai pentru a-i supraveghea
pe cei fără de partid, carnetul de partid nefiind folosită decît în
calitate de „cartelă de pîine” 95 .

„Sectanţii”: milenarism sau atitudini „subversive”?

O preocupare specială a regimului sovietic pe parcursul

anului 1956 este legată de activizarea „sectanţilor”. S-au eviden-
ţiat mai cu seamă activităţile „martorilor lui Iehova” din satul
Ştefăneşti, raionul Cotiujeni, care în ziua de 15 iunie 1956
umblau pe la casele oamenilor, anunţînd că a început războiul
[între Uniunea Sovietică şi Occident] 96 . La un moment dat,
organelor responsabile li se crease impresia că, în cea mai mare
parte a anului 1956, în satele din jurul orăşelului Lazovsk nu

92 Ibidem, f. 78.
93 Ibidem, f. 135.
94 Ibidem, f. 49.
95 Ibidem, f. 50.
96 Ibidem, f. 73.

218
exista putere sovietică. Astfel, în satul Coşcodeni, inochentistul
Trocin organiza periodic la el acasă audieri colective a emisiu-
nilor postului de radio Vocea Americii. Membrii de partid şi
miliţia, deşi ştiau foarte bine acest lucru, n-au luat nici un fel de
măsuri pentru a contracara asemenea „sfidări” la adresa regimu-
lui 97 . Unii „sectanţi” din raionul Edineţ, deportaţi în 1951, au
revenit în locurile natale şi şi-au reluat activităţile, acest lucru
fiind remarcat mai ales în timpul evenimentelor din Ungaria. Au
fost criticaţi comuniştii care nu cunoşteau credinţele „sectanţi-
lor”, în special a iehoviştilor, apreciindu-se că fără acest lucru
este imposibil de a duce o luptă eficientă împotriva lor 98 . O acti-
vizare deosebită s-a evidenţiat în 1956 în interiorul comunităţii
evangheliştilor şi subotnicilor din satul Maramonovca, Tîrnova.
Aceştia ascultau frecvent posturile de radio străine Europa Liberă
şi BBC 99 . În colhozul „Congresul al II-lea al PCM” din satul
Sîngerei, s-au reactivat baptiştii şi subotnicii 100 . Sub influenţa
acestora se afla mai ales tineretul, motiv pentru care partidul
considera că se impunea intensificarea propagandei cu caracter
ateist în rîndurile populaţiei. Tot în colhozul respectiv, comunis-
tul Rabinovici informa despre intepretarea „greşită” dată de
către „sectanţi” unor articole apărute în presa centrală sovietică,
cu referire la experienţa construcţiei socialiste în Uniunea
Sovietică 101 . Cei mai activi dintre „sectanţi”, consideraţi foarte
periculoşi de către puterea sovietică, erau iehoviştii.
Dacă în 1956 majoritatea deportaţilor din 1941 şi 1949 au
revenit la baştină, în ciuda restricţiilor impuse de regimul
sovietic, „iehoviştii” strămutaţi în 1951 întîmpinau mai multe
obstacole. La sfîrşitul anului 1958, cca. 50 % dintre aceştia erau
încă în exil 102 . În iunie 1956, reveniseră cca. 100 de ”martori ai lui
Iehova”, propunîndu-şi să restabilească reţeaua existentă în anii
imediat postbelici. Se pare însă că convingerile lor privind

97 Ibidem, f. 98.
98 Ibidem, f. 43-44.
99 Ibidem, f. 155.
100 Ibidem, f. 139.
101 Ibidem, f. 140.
102 V. Pasat, Surovaia pravda..., p. 375.

219
începutul unui război sau propensiunile lor eshatologice erau
mai degrabă legate de credinţa lor pronunţat milenaristă decît de
evenimentele contemporane din Ungaria. Un argument în acest
sens este declaraţia unui lider „iehovist”, N. I. Pilipeţchi, rămas
în exil. Acesta răspîndise în vara anului 1956 o scrisoare cu
următorul conţinut:

„Dragi fraţi, moldoveni ! Nu disperaţi, întrucît Iehova are

grijă de voi. Aşa cum s-a prezis, toţi deportaţii vor reveni acasă.
Degrabă vom scăpa de ghearele diavolului. În curînd va începe
Armaghedonul – lupta Domnului ne va elibera de violenţa duşma-
nilor!”.

Din cauza rezistenţei ”martorilor lui Iehova”, organele de

securitate ale statului colectează date compromiţătoare la adresa
lor în scopul arestării ulterioare, fără a interveni activ pe
parcursul anului. 103 Acest lucru este confirmat printr-o scrisoare
a KGB-ului de la Chişinău din 17 iulie 1956. În anii următori, în
cadrul organizaţiilor „iehoviste” sînt infiltraţi mai mulţi agenţi,
care încearcă să provoace conflicte şi să distrugă „secta” din
interior 104 .
Uneori, scrisorile răspîndite de „sectanţi” alarmau organele
de partid. La adunarea de partid din colhozul „Malenkov,”
Cahul, s-a vorbit despre un text întitulat „Scrisoare dumne-
zeiască”, trimisă din orăşelul Novoşahtinsk, regiunea Kamensk,
Rusia. Epistola afirma că în 1958 Pămîntul va fi acoperit de sînge,
iar jumătate din omenire va pieri, precizîndu-se că numai cei
care vor avea o copie a acestei scrisori vor fi salvaţi. Paternitatea
scrisorii a fost stabilită ulterior, autorul fiind o femeie din
localitatea respectivă, plecată la muncă în regiunea Kamensk 105 .
Nici la oraş educaţia în spirit ateu nu era „la înălţime”. Spre
exemplu, comunistul Safronov de la parcul de autobuze nr. 1 din
Chişinău afirma că

103 În martie 1957 unii sînt deja arestaţi şi condamnaţi pentru reluarea activităţilor

„antisovietice”. V. Pasat, Trudnye..., p. 727.

104 V. Pasat, Surovaia pravda..., 364-368.
105 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 140.

220
 „în Moldova există încă multe reminiscenţe ale capitalismului,
supravieţuiesc secte care, sub acoperirea activităţilor religioase, fac
propagandă antisovietică; sectanţi există şi în colectivul nostru; noi
nu le explicăm îndeajuns cauzele greşelilor pe care ei le comit” 106 .

Conflictele dintre intelectuali şi impactul lor asupra

politicii lingvistice şi naţionale

Atitudini cu caracter „nesănătos”, „antisovietic” sau „naţio-

nalist” au fost exprimate, pe parcursul anului 1956, şi de unii
reprezentanţi ai intelighenţiei din RSS Moldovenească. La adu-
narea organizaţiei PCUS de la Institutul de Istorie a Partidului,
comunistul Z. S. Sepanaru [probabil numele corect e Săpunaru] a
menţionat activizarea propagandei antisovietice de către forţele
imperialiste, care utilizează o întreagă varietate de mijloace în
acest scop (printre altele, cîntece, emisiuni radio, cărţi, filme,
bancuri). La întrunire era prezent şi poetul George Meniuc, ca
reprezentant al comitetului de partid al raionului „Armata
Roşie” din oraşul Chişinău. Acestuia i-a fost adresată direct
observaţia că revista „Octombrie” a Uniunii Scriitorilor ar fi
publicat materiale care n-ar fi trebuit să vadă vreodată lumina
tiparului. A. A. Rusu, de la aceeaşi organizaţie de partid, con-
stata că după condamnarea „cultului personalităţii”, oamenii îşi
exprimă mai deschis opiniile. Între timp, lucrul ideologic nu era
„la înălţime”. Astfel, pînă recent nu se publicau operele clasicilor
literaturii moldoveneşti sau materiale despre istoria Moldovei,
ceea ce era, în opinia lui Rusu, o mare greşeală. Acelaşi comunist
considera că în ultima perioadă s-a făcut mult sub aspect econo-
mic, dar nu s-a făcut aproape nimic în domeniul ideologic pentru
a propaga aceste realizări 107 . Situaţia respectivă este confirmată
şi de membrul PCUS Sergheev de la Muzeul plaiului natal,
potrivit căruia în ultimii ani nu s-a publicat nici o carte care să

106 Ibidem, f. 79.

107 Ibidem.

221
arate atît progresele obţinute de Moldova sovietică în plan
economic, cît şi cele din ştiinţă şi artă 108 .
Nici alţi reprezentanţii ai intelighenţiei, precum studenţii şi
profesorii, nu făceau excepţie de la tendinţa contestatară afir-
mată în urma congresului al XX-lea al PCUS şi intensificată în
timpul revoluţiei din Ungaria din toamna lui 1956. Deşi ponde-
rea intelectualilor raportată la alte categorii sociale, precum
ţăranii, muncitorii şi funcţionarii, este relativ mică (aproximativ
o pătrime din cazurile cercetate), impactul real al activităţii
acestui segment al populaţiei este considerabil, datorită influen-
ţei şi vizibilităţii sale în societate. Totodată, este de remarcat
natura criticilor formulate de intelighenţie al adresa regimului,
care, spre deosebire de cele ale altor categorii sociale, aveau
drept ţintă principiile comuniste, şi nu motive de ordin cotidian
sau economic.
Astfel, potrivit relatărilor comuniştilor Nesterovskaia şi
Dubrovski, membri ai organizaţiei de partid a tehnicumului
cooperatist din Soroca, unii studenţii nu înţelegeau corect esenţa
cultului lui Stalin. Studentul Siniţîn, de pildă, a declarat că, dacă
înainte s-a promovat cultul personalităţii lui Stalin, ceea ce s-a
întîmplat după disparaţia acestuia nu era decît promovarea
cultului lui Lenin. Aceiaşi comunişti menţionau existenţa unor
conflicte etnice între studenţii tehnicumului, mai exact între „moldo-
veni [români] şi ruşi” 109 . Comportamentul unor studenţi era de
natură să incomodeze conducerea organizaţiei de partid a insti-
tuţiei. La adunarea organizaţiei sindicale a tehnicumului, studen-
tul Eftodiev a protestat împotriva practicii curente prin care
partidul controla sindicatele, îndemnîndu-şi colegii să nu se
supună comitetutului raional de partid, organizaţiei primare a
PCUS, dar nici administraţiei sau corpului profesoral al institu-
ţiei lor de învăţămînt 110 . Aceste acţiuni de nesupunere ale
studenţilor erau susţinute, cel puţin indirect, de către funcţionari
importanţi din conducerea raionului. Drept exemplu în acest

108 Ibidem, f. 90.

109 Ibidem, f. 130.
110 Ibidem, 131.

222
sens este dat cazul inspectorului secţiei raionale de învăţămînt
Grinman, care dădea indicaţii directorului şcolii medii din satul
Vîsoca, Soroca, să nu urmeze ordinele emise de organizaţia de
partid, fiind convins că membrii de partid n-au dreptul să inter-
vină în treburile şcolii, întrucît ei ar fi analfabeţi 111 . În localităţile
rurale ale raionului situaţia era la fel de îngrijorătoare din punc-
tul de vedere al autorităţilor comuniste. Învăţătoarele Voitova,
Lipoveţkaia şi Djaconia de la şcoala internat din Comrat, toate cu
studii superioare, îşi exprimau „în mod sistematic” nemulţu-
mirile faţă de politica partidului, criticînd practic toate deciziile
PCUS şi ale guvernului sovietic. Ele erau critice, de asemenea,
faţă de hotărîrea plenarei CC al PCUS din decembrie 1956 cu
privire la combaterea manifestărilor „antisovietice” şi „duşmă-
noase” 112 . Învăţătoarea Mironiuc, din satul Scumpia, Făleşti,
răspîndea bancuri „licenţioase” la adresa conducerii partidului şi
statului sovietic. Atît organizaţia de partid, cît şi corpul didactic
al şcolii din localitate tolerau această situaţie. O „inscripţie cu
caracter antisemit” a fost descoperită în şcoala medie rusă din
orăşelul Făleşti. Acest caz a fost explicat prin educaţia insufi-
cientă a elevilor, precum şi prin persistenţa „influenţelor extra-
şcolare” 113 . Învăţătoarea Neburcilova din Sucleea, Tiraspol,
asculta emisiunile posturilor de radio străine în limba rusă,
discutînd ulterior pe această temă cu colegii săi de lucru 114 .
Starea de spirit a profesorilor a fost discutată şi la adunarea
secţiei raionale de învăţămînt din Tiraspol. Una din chestiunile
abordate s-a referit la abonarea corpului didactic la reviste şi
ziare. S-a constatat că 21 de profesori din raion nu erau abonaţi la
nici un ziar; s-a pus problema rolului acestora în educaţia tinerei
generaţii în condiţiile în care nu erau informaţi despre ceea ce se
întîmpla în ţară şi peste hotare. Problema a fost considerată
gravă atunci cînd învăţătorul Martiniuc, care deşi se pare că era

111 Ibidem, f. 132.

112 Ibidem, f. 65.
113 Ibidem, f. 162.
114 Ibidem, f. 152.

223
abonat la ziare, recunoştea că nu ştie cum să inspire copiilor
sentimentul patriotismului sovietic. Condamnarea recentă a
„cultului personalităţii” lui Stalin era în acest caz percepută ca o
lovitură dată comunismului în general, contrar voinţei lui
Hruşciov şi a susţinătorilor săi din februarie 1956. 115 . Din această
cauză, în unele şcoli pionierii nu doreau să intre în rîndurile
comsomolului, iar unii elevi duceau o „propagandă anticomso-
molistă” făţişă 116 . Unii reprezentanţi ai intelectualităţii de creaţie
îşi exprimau opiniile în mod absolut deschis. Spre exemplu,
membrul Uniunii artiştilor plastici din RSSM, Grecu, a declarat
în public că îi era indiferent ce regim politic e la putere 117 . O altă
problemă „gravă” la care s-au referit organele de partid este
organizarea lecţiilor de propagandă în limba rusă, prost înţelese
de majoritatea audienţei formată în principal din moldoveni (de
exemplu, în raionul Edineţ). 118
Această stare de spirit specifică „dezgheţului” hruşciovist,
intensificată în 1956, nu se reducea doar la cazuri izolate. Dorinţa
de liberă exprimare se manifesta uneori la nivel cotidian.
Medicul Draikovski, de la spitalul de urgenţă din Tiraspol, a fost
surprins interpretînd cîntece religioase în timpul lucrului. Atunci
cînd i s-a atras atenţia, acesta a replicat: „nu sînt membru de
partid, fac ce vreau şi cînt ce pot”. Cazul lui Draikovski era cu
atît mai scandalos în percepţia organelor de partid, cu cît acesta
era membru al societăţii pentru răspîndirea cunoştinţelor politice
şi ştiinţifice, ţinînd chiar prelegeri publice 119 .
Existau însă şi persoane care credeau că împotriva regimului
sovietic se poate lupta numai prin forţă. Astfel, un anume Golan,
fost membru al organizaţiei „anti-sovietice” „Partidul Libertăţii”,
imediat după revenirea acasă încerca să restabilească relaţiile cu
prietenii şi colegii din organizaţie, punînd în discuţie chestiunea

115 Reabilitatsiia : Kak eto bylo..., p. 349-351.

116 AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 154.
117 Ibidem, f. 88. E vorba de Mihail Grecu, absolvent al Academiei de Arte Frumoase

„Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1937-1940).

118 Ibidem, f. 43-44.
119 Ibidem, f. 149-150.

224
achiziţionării de arme. În septembrie 1956 a revenit din exil
fostul preşedinte al organizaţiei „antisovietice şi naţionaliste”
„Frontul român de renaştere naţională din Basarabia”, Ciocîrlan,
condamnat anterior la 25 ani de lagăr, care încerca, şi el, să
restabilească legăturile pierdute. KGB-ul interceptase scrisorile
sale în care „vorbea de rău puterea sovietică” şi sprijinea
„acţiunile contrarevoluţionare” din Ungaria şi Polonia. În
ianuarie 1957, un raport al KGB-ului menţiona un fost membru
al altei organizaţii „antisovietice” – „Partidul democrat agrar” –
S. V. Duca (din orăşelul Rezina), care întreprindea acţiuni pentru
refacerea „activităţilor îndreptate împotriva statului sovietic”. În
total, în martie 1957, numai în oraşul Chişinău au fost înregis-
trate cca. 100 de persoane revenite din detenţie, condamnate
pentru activităţi „antisovietice naţionaliste” (fiind vorba de
„naţionalisţi” români). Evreii, în schimb, erau incluşi în categoria
„activiştilor sionişti”, împotriva cărora s-au intentat numeroase
dosare penale la începutul anului 1957. Un caz aparte este cel al
cetăţeanului Şmois I. S., condamnat anterior pentru „trădare de
partie”. Revenind în Moldova, acesta a decis să-şi reia activitatea
împotriva puterii sovietice, intenţionînd să scrie o carte cu carac-
ter „antisovietic” 120 .
Anul 1956 a reprezentat un moment marcant în evoluţia
politicii lingvistice în RSSM. Proiectul de creare a unei limbi
„moldoveneşti” diferite de româna literară a suferit eşec încă din
1951-1952, inclusiv datorită criticii vehemente a teoriei lingvistice
a lui Marr de către Stalin însuşi. În 1956, premisele pentru o
reformă lingvistică, în urma căreia diferenţele dintre limba „mol-
dovenească” şi limba română standard devin nesemnificative,

120V. Pasat, Trudnye..., p. 726-727. Documentul nu specifică apartenenţa socială

a celor trei persoane şi provenienţa geografică a primilor doi. Vezi mai mult
despre subiect în Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950,
Chişinău, Ştiinţa, 1997 şi Igor Caşu, „Gulagul basarabean”, în Ruxandra
Cesereanu, coordonator, Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a
unui fratricid naţional, Iaşi, Polirom, 2006, p. 190-207.

225
erau împlinite 121 . Una din mizele capitale în „bătălia” pentru
limba şi literatura „moldovenească” a fost reabilitarea patrimo-
niului literar românesc.
Activarea conflictului dintre elitele basarabene şi cele trans-
nistrene a avut un impact deosebit asupra transformării stării de
spirit a intelectualilor din RSS Moldovenească şi a societăţii
moldovene în întregime. Un eveniment poate fi considerat
revelator în acest sens. La 12 iunie 1956, la Institutul Istoriei
partidului s-au întrunit un grup de intelectuali basarabeni, foşti
membri ai mişcării clandestine şi a Partidului Comunist din
România, printre care Emilian Bucov şi Andrei Lupan, doi
scriitori a căror activitate din 1951-1956 a fost decisivă pentru
reabilitarea clasicilor literaturii române şi realizarea reformei
lingvistice din 1957. Acest grup a semnat o petiţie în care pro-
testa împotriva „hegemoniei” elitelor transnistrene asupra inteli-
ghenţiei de origine basarabeană, perpetuată vreme de 16 ani
începînd cu 28 iunie 1940 la toate nivelele vieţii publice din
republică. Din cei 286 membri ai Partidului Comunist din
România 122 , existenţi în Basarabia în iunie 1940, doar 10 au fost
acceptaţi în calitate de membri cu drepturi depline ai PCUS.
Grupul condus de Bucov şi Lupan se pronunţa astfel împotriva
acestei inechităţi flagrante. Atmosfera de „dezgheţ” produsă în
urma morţii lui Stalin şi mai ales de congresul al XX-lea al PCUS
a încurajat acest grup să-şi formuleze protestul într-un mod cît se
poate de articulat. Este dificil să atribuim acest eveniment unor
ipotetice manifestări naţionale sau „naţionaliste”, or petiţia
adresată primului secretar al CC al PCM şi Prezidiului CC al
PCUS reflecta un conflict bazat pe relaţii de solidaritate şi
apartenenţă mai degrabă regionale decît etnonaţionale. În plus,
scrisoarea a fost semnată şi de reprezentanţi ai altor etnii,

121Michael Bruchis, One step back, two steps forward: on the language policy of the
Communist Party of the Soviet Union in the national republics (Moldavian: a look
back, a survey and perspective, 1924-1980), Boulder Co., East European
Monographs, 1982, p. 97-145.
122 Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945,

Chişinău, Tipografia Centrală, 2000, p. 14.

226
precum ucraineanul Burlacenko, rusul Volghin ş. a. 123 . Totuşi, în
măsura în care elitele basarabene, indiferent de originea etnică a
reprezentanţilor lor, au fost şcolarizate în perioada interbelică, în
cadrul sistemului de învăţămînt românesc, şi fiind astfel ataşate
limbii literare române (respingînd limba rusificată promovată de
elita transnistreană reprezentată de grupul I. D. Ceban – Ion
Canna), conflictul dintre aceste grupuri de intelectuali împărţiţi
după criterii regionale a avut şi un anume impact asupra politicii
etnolingvistice din RSSM.

De ce KGB-ul şi-a slăbit „menghina” în 1956?

O premisă fundamentală pentru exprimarea deschisă a unor

opinii critice cu privire la natura regimului sovietic şi articularea
unor atitudini contestatare faţă de puterea sovietică de-a lungul
anului 1956 era pasivitatea relativă a organelor securităţii statu-
lui. În perioada dintre Congresul al XX-lea al PCUS şi sfîrşitul
anului 1956, cînd CC al PCUS emite circulara „Despre intensi-
ficarea activităţilor politice ale organizaţiilor de partid printre
mase şi combaterea manifestărilor antisovietice, a elementelor
duşmănoase”, organele KGB-ului n-au luat măsuri sistematice
împotriva manifestărilor calificate drept „antisovietice”. Din
acest punct de vedere, este relevatoare relatarea membrului
PCUS Evlaşin în timpul adunării de partid a reprezentanţei
securităţii statului din Ungheni:

„în activitatea noastră au existat multe ezitări, întrucît noi ne

conduceam de instrucţiunile KGB-ului din RSSM. Deseori noi,
urmînd aceste instrucţiuni, nu ne ocupam de persoane care
exprimau deschis atitudini ostile faţă de modul de viaţă din
Uniunea Sovietică (...) Uneori sîntem învinuiţi pe nedrept, ca, de
exemplu, în cazul satului Todoreşti. La adunarea de acolo s-au
ţinut discursuri cu caracter antisovietic şi huligănesc. Secretarul
comitetului raional de partid, tovarăşul Smirnov, mi-a ordonat să

123 AOSPRM, F. 51, d.99, f.3-8. Document inedit, depistat de Lilia Crudu.

227
 mă ocup de problema respectivă. Am început ancheta, dar
Comitetul pentru Securitatea Statului de pe lîngă Consiliul de
Miniştri al RSSM a decis că suspectez persoane nevinovate. Numai
implicarea tovarăşului Smirnov m-a salvat de la pedeapsă” 124 .

Mărturii similare, mai puţin detaliate şi precise, dar la fel de

relevatoare, au fost înregistrate în mai multe raioane ale RSS
Moldoveneşti: Bălţi, Lazovsc, Sîngerei etc. 125 În acea perioadă,
dintre cele 60 raioane existente la 1956 în RSSM, în doar 30
raioane funcţionau secţii ale KGB-ului. Abia începînd cu martie-
aprilie 1957, organele de securitate ale statului îşi reafirmă
puterea în tot teritoriul republicii, după o perioadă de relativă
inactivitate 126 . După această dată, KGB-ul revine în forţă, aşa
cum o demonstrează protocolul şedinţei acestei instituţii din 31
ianuarie 1957, la care s-a discutat situaţia din raioanele care nu
erau curpinse în aria de activitate a KGB-ului. Se constata că în
„raioanele deschise” ale RSSM (adică cele care nu erau situate la
frontiera cu România) existau multe persoane care aveau rude
peste hotare, mai ales în SUA, Anglia, Israel, Franţa şi Germania.
Această categorie de cetăţeni era suspectată că ar fi prezentat
interes pentru serviciile de spionaj străine. La fel, în Bender, de
exemplu, mulţi localnici aveau legături de rudenie în Israel. În
RSSM, erau luate la evidenţă 68 persoane care aveau rude în
Franţa şi Germania. Dintre aceştia, 20 locuiau în raionul Călăraşi,
24 – în Orhei ş.a.m.d. Foştii deportaţi reveniţi în Moldova
constituiau în continuare ţinta suspiciunii organelor sovietice de
securitate. Pentru o mai bună cunoaştere a stării de spirit printre
foştii „duşmani ai poporului”, s-a discutat despre infiltrarea în
sînul acestui grup a unor agenţi speciali. 127

Locul anului 1956 în istoria Basarabiei şi Transnistriei

124 Ibidem, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 160.

125 Ibidem, f. 8, 99, 143 etc.
126 V. Pasat, Trudnye..., p. 723.
127 Ibidem, 722-723.

228
 În 1956, manifestările opiniilor şi atitudinilor critice şi
contestatare au cunoscut o recrudescenţă semnificativă în RSS
Moldovenească. Acest fenomen a fost încurajat de două eveni-
mente majore care au avut loc în 1956: 1) condamnarea „cultului
personalităţii” lui Stalin şi a represiunilor în masă din perioada
stalinistă la Congresul al XX-lea al PCUS şi 2) declanşarea
revoltelor cu caracter anticomunist şi antisovietic din Ungaria şi
Polonia din a doua jumătate a anului 1956. Evenimentele din
Ungaria (şi parţial cele din Polonia) au fost reflectate pe larg de
posturile de radio occidentale - Europa Liberă, Vocea Americii sau
BBC -care difuzau emisiuni în română, rusă şi turcă, principalele
limbi vorbite în RSSM. Documentele de arhivă citate în acest
articol demonstrează că organele de partid din RSSM stabileau o
legătură - directă sau indirectă - între apariţia şi răspîndirea
atitudinilor şi comportamentelor calificate drept „antisovietice”
sau „nesănătoase” şi curba de audienţă a posturilor de radio
străine. Ascultarea frecventă a acestor mijloace de informare a
fost posibilă graţie mai multor factori: 1) condamnării cultului
personalităţii; 2) paralizarea temporară a sistemului sovietic de
„supraveghere şi pedepsire” şi, prin urmare, slăbirea sentimen-
tului de frică şi autocontrol în sînul populaţiei; 3) lipsa de
încredere a populaţiei faţă de mijloacele de informare în masă
oficiale; 4) apariţia unui număr mare al aparatelor de radio;
5) aplicarea limitată (faţă de deceniile următoare) a bruiajului
posturilor de radio străine.
Persoanele care emit şi vehiculează opinii şi atitudini critice
şi contestatare la adresa regimului sovietic reprezintă diferite
categorii sociale. Printre acestea, persoanele deportate şi ulterior
parţial reabilitate sînt prezente în proporţie notabilă. Motivele
nemulţumirii lor erau foarte clare şi concrete: represiunea la care
au fost supuşi pe nedrept şi, pe de altă parte, refuzul autorităţilor
sovietice de a le retroceda averile confiscate (deportaţii fiind, de
regulă, foşti ţărani înstăriţi). O altă categorie de nemulţumiţi
împotriva regimului sovietic din Basarabia şi Transnistria în 1956
era tineretul, în particular studenţimea. De asemenea şi din
aceleaşi motive ca şi tineretul studios – în primul rînd accesul la

229
anumite surse de informare „eterodoxe” şi capacitatea de inter-
pretare a acestora -, învăţătorii sînt adesea menţionaţi ca fiind
surse potenţiale ale opiniilor „ostile” faţă de autorităţile
comuniste. Rîndurile grupurilor susceptibile de „subversiune”
sînt îngroşate, în chip firesc, de comercianţi, foşti proprietari
funciari sau urmaşii acestora. Paradoxal însă, printre persoanele
nemulţumite de administraţia sovietică, apar în număr apreciabil
reprezentanţi ai unor grupuri considerate prin definiţie sprijinul
de bază al comunismului: muncitori şi ţărani, iar uneori chiar
comsomolişti şi membri de partid. Ponderea intelectualilor este de
aproape o pătrime din numărul cazurilor înregistrate în docu-
mentele de arhivă care au stat la baza articolului de faţă.
Elementele calificate drept „antisovietice” sînt împărţite, din
punctul de vedere al apartenenţei lor etno-lingvistice, între
români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari sau germani. Ele
provin atît din partea basarabeană, cît şi din cea transnistreană a
RSSM. Conţinutul manifestărilor „antisovietice” arată că acestea
sînt îndreptate împotriva unor componente de bază ale regi-
mului sovietic precum partidul comunist, sistemul colhoznic,
interzicerea proprietăţii private etc. Declaraţiile cu caracter
„naţionalist”, formulate de membri ai grupului etnic românesc
majoritar, orientate explicit împotriva ruşilor sau altor etnii
locale, sînt foarte rare. Se pare că în anul 1956, în percepţia
administraţiei sovietice, cel mai mare pericol la adresa sa repre-
zenta, din perspectiva „problemei naţionale”, intensificarea
mişcării sioniste în interiorul comunităţii evreieşti din RSSM, mai
ales din cauza revenirii unor lideri ai acesteia din deportare. Se
pare că o parte însemnată a populaţiei Basarabiei şi Transnistriei,
dincolo de diferenţele etno-lingvistice, percepea regimul sovietic
ca pe un factor perturbator al modului ei de viaţă tradiţional.
Asimilarea regimului sovietic cu dominaţia rusă reprezenta
pentru această populaţie mai curînd o atitudine excepţională,
spre deosebire de situaţia din Polonia sau Ungaria. Faptul că un
anumit număr de rusofoni din Basarabia se pronunţau împotriva
comunismului şi a puterii sovietice pare să explice, fie şi parţial,
acest fenomen. Presupunem că dacă populaţia rusă din Basarabia

230
şi Transnistria ar fi fost mai ataşată comunismului decît alte
grupuri etnice, dimensiunea etno-naţională a manifestărilor
„antisovietice” ar fi fost mult mai pronunţată. Totodată, trebuie
să amtinim că organizaţiile antisovietice animate de idealurile
naţionale româneşti au fost în întregime lichidate pînă în 1953,
membrii acestora fiind condamnaţi la închisoare sau la exil în
Siberia. O parte a membrilor acestora revin, după cum am văzut,
în 1956, dar ei n-au timp suficient pentru a se organiza, mai ales
că în scurt timp KGB-ul restabileşte supravegherea lor.
O parte a elitelor culturale din RSSM, instruite în perioada
interbelică şi prin urmare ataşate culturii şi limbii literare române,
încearcă să se acomodeze regimului, în virtutea convingerilor lor
comuniste. În acelaşi timp, unii reprezentanţi ai acestei elite îşi
asumă îndrăzneala de a impune regimului sovietic anumite
condiţii, mai cu seamă în domeniul construcţiei lingvistice şi a
promovării elitelor de origine basarabeană. Anume datorită efor-
turilor acestei elite au fost publicate un număr important de
opere ale scriitorilor clasici români (în special a celor din
Moldova istorică). Astfel, se reuşeşte cultivarea şi difuzarea prin
sistemul de învămămînt al republicii moldoveneşti a unei limbi
literare care se reapropie tot mai mult de limba literară din
România.
După condamnarea „cultului personalităţii” lui Stalin, regi-
mul comunist s-a compromis foarte mult în ochii multor cetăţeni
sovietici, în ciuda eforturilor noii conduceri sovietice de a disocia
stalinismul de „comunismul adevărat”. Înăbuşirea revoltelor din
Budapesta a avut un impact imediat asupra stării de spirit din
URSS şi RSSM în particular. CC al PCUS adoptă la 19 decembrie
1956 decizia privind restabilirea controlului partidului şi organe-
lor securităţii statului în vederea combaterii manifestărilor „anti-
sovietice”, care iau o amploare ameninţătoare pentru regim în
contextul politicii de destalinizare şi, mai ales, a revoluţiei din
Ungaria. Regimul sovietic decide să nu mai tolereze manifestări
„subversive”, precum cele desfăşurate pe parcursul anului 1956,
descrise în prezentul articol. După înfiriparea în sînul populaţiei

231
a unei speranţe de democratizare şi chiar prăbuşire a regimului
sovietic, aceasta se resemnează din nou, de voie, de nevoie, cu
condiţiile impuse de puterea sovietică. Această resemnare este
favorizată şi de sentimentul pe care îl are o parte a populaţiei
basarebene că a fost abandonată de puterile occidentale.
Anul 1956 ocupă un loc de maximă importanţă în istoria
Basarabiei şi Transnistriei, în contextul „destalinizării” declarate
de conducerea PCUS, al „războiului rece” şi al revoltelor în masă
din Ungaria şi Polonia. O parte a populaţiei locale din aceste
regiuni a putut spera, în acest context, că regimul sovietic se va
prăbuşi. Vor trece mai bine de trei decenii pînă cînd aceste
speranţe, exprimate pe parcursul anului 1956, se vor realiza.

232
MISCELLANEA

233
 Globalisation, identité culturelle et dialogue entre les
cultures : la contribution des Chaires UNESCO 1

Martin HAUSER

1) La problématique dans l’histoire récente et

contemporaine

a) La guerre froide

Pendant la période caractérisée par la « guerre froide », le

monde est partagé en trois groupes de pays: les pays
occidentaux, groupés autour des Etats-Unis d’Amérique, les
pays situés dans la sphère d’influence de l’Union soviétique et,
enfin, les pays se considérant comme non impliqués dans aucune
de ces alliances.
Durant cette période, bien que les pays communistes soient
marqués par l’idéologie marxiste et ses conséquences souvent
terribles au niveau humain, les différentes cultures qui leur sont
antérieures ne sont pas simplement éteintes. L’attaque
idéologique contre ces cultures, qui est une attaque venant de
l’extérieur, reste importante mais relative. 2
Bien que, pendant cette période, les échanges en biens et en
personnes se fassent de façon sélective et limitée à cause de
l’importance du « rideau de fer », les échanges interculturels
existent, mais ont toujours un caractère de rareté et d’exception.
Ces échanges appartiennent en quelque sorte aux élites ou
encore à des personnes officielles bien identifiées. Or, la rareté et

1 Ce texte est une version adaptée de la communication présentée à la conférence

internationale “Globalization and cultural identity / Globalisation et identité
culturelle”, organisée à Chişinău, le 7-8 decembrie 2006, par la Chaire UNESCO
d’Etudes Sud-Est Européennes, l’Université d’Etat de Moldova, et soutenu
financièrement par le bureau de coordination des chaires UNITWIN/UNESCO.
2 Cela reste valable pour tous les pays du bloc communiste. Toutefois, la pression

de l’idéologie marxiste contre telle ou telle culture pouvait être plus dure ou plus
tempérée selon le pays et la période exacte. Pour la comparaison, mentionnons que
le matérialisme occidental (capitalisme) transforme bien des cultures occidentales
beaucoup plus de l’intérieur et les a déjà profondément transformées.

234
l’exception ont permis qu’ils soient profonds et de qualité du
point de vue humain, même si les observateurs ou surveillants
n’étaient jamais très loin ! 3
Ce qui vaut pour la culture vaut d’ailleurs également pour le
domaine religieux et confessionnel. Encore faut-il dire que les
contacts internationaux du type interreligieux et interconfes-
sionnel sont devenus, avec le temps, de moins en moins
exceptionnels. 4 C’était, comme bien des personnes de ma
génération le savent encore très bien, 5 une période difficile mais
souvent bénie d’une lumière toute particulière en ce qui
concerne les manifestations culturelles, interculturelles ou encore
religieuses, interreligieuses et surtout interconfessionnelles. 6

b) Après la fin de la guerre froide

La situation non concurrentielle des pays communistes du

point de vue économique, 7 la volonté occidentale d’étendre les
marchés déjà saturés, de même qu’un réel danger de
confrontation militaire entre les deux blocs principaux, conduit à
la fin de la guerre froide.
Cette nouvelle situation ne s’est pourtant pas du tout
transformée en aubaine pour des gens et groupes de gens très

3 Dans la mesure où les personnes réalisant ces échanges culturels n’étaient pas
elles-mêmes en lien étroit avec les organes de surveillance, d’autres étaient là pour
les surveiller.
4 Par exemple à partir du moment où des Eglises de plusieurs pays communistes

(Union soviétique, Bulgarie, Roumanie etc.) sont entrées au Conseil Œcuménique

des Eglises : Assemblée générale de 1961 à New Delhi.
5 Avec une activité professionnelle pendant les années de la « guerre froide » –

activité liée aux contacts Ouest-Est / Est-Ouest.

6 Dans les contacts inter-chrétiens, notamment aussi ceux entre l’Ouest et l’Est, on

pouvait souvent observer un grand sentiment de solidarité réciproque ou bien une

recherche de solidarité réciproque.
7 La dure réalité a démontré que les économies des pays communistes restaient loin

derrière celles de l’Europe occidentale après la « deuxième guerre mondiale ». Il est

bien possible que l’Europe occidentale ait aussi apprécié – pendant quelques
décennies – positivement cette situation dans laquelle l’Est ne pouvait pas
concurrencer les économies occidentales qui pouvaient ainsi se développer plus
tranquillement…

235
nombreux à l’Est (de l’Europe) comme à l’Ouest (de l’Europe). 8
La libéralisation grandissante des marchés et la libre circulation
des personnes, en constante augmentation, 9 peuvent aider ceux
et celles qui ont les moyens d’en profiter 10 ou celles et ceux qui,
par des sacrifices soutenus au niveau personnel, psychologique,
social et culturel, peuvent se mouvoir, se faire de l’argent et ainsi
survivre grâce à la nouvelle donne que représente cette
libéralisation. Ce dernier aspect est vrai non seulement pour les
Roumains ou les Moldaves qui soignent des personnes vieilles et
malades en Italie, 11 mais encore sous des formes autres, peut-être
surprenantes, 12 comme le cas du père de famille suisse qui
travaille à Prague et dont la famille reste en Suisse, ou encore
mon propre cas qui signifie un travail de presque 15 années en
Roumanie avec beaucoup de sacrifices familiaux.
Toutes ces situations effleurées signifient, certes, des
opportunités qui n’existeraient pas autrement, mais elles
signifient également des déracinements psychologiques, sociaux
et culturels et par conséquent un démantèlement constant et
profond de la cohésion sociale qui, auparavant, a existé aussi
bien dans les sociétés de type capitaliste que communiste. 13 – Les
cultures nationales, prises ici au sens le plus noble du terme, 14

8 Des masses de personnes ont perdu leur travail et leur gagne-pain, non seulement
à l’Est mais également à l’Ouest.
9 Surtout entre les pays de l’UE, mais aussi avec les autres pays – voisins de

l’Europe. (La Suisse n’est pas membre de l’UE mais se trouve, dans ce domaine de
la libre circulation, en analogie avec l’UE, étant donné qu’elle est liée à l’UE par un
ensemble d’accords bilatéraux.)
10 Pour ceux et celles qui ont les moyens financiers, il est devenu relativement facile

et naturel de se déplacer…
11 On entend souvent parler non seulement des difficultés avec des personnes

d’origine roumaine en Italie, mais aussi du travail considérable que les Roumains et
les Moldaves, souvent des femmes, font pour les aînés de la Péninsule.
12 En Europe de l’Est, beaucoup de personnes croient, même encore aujourd’hui,

qu’à l’Ouest tout est facile. Elles ne voient pas le rythme de travail épuisant, la peur
de perdre son emploi, le stress ou encore la précarité qui y règnent.
13 Les gens sont « jetés dans la rue » aussi bien en France qu’en Russie, etc., puisque

le tissu et le filet culturel et social ont disparu.

14 Il y a une culture nationale qu’il ne faut pas confondre avec le nationalisme. Le

nationalisme peut être chauvin et humainement parlant dangereux.

Il y a des cultures nationales qui, comme dans le cas de la Suisse, se composent de
plusieurs cultures – plusieurs qui forment ensemble l’identité culturelle de ce pays.

236
sont souvent gravement affectées. Le réveil de la quête
identitaire devient ainsi – logiquement – incontournable ! Et, là
où cette quête ne peut pas ou ne peut plus être menée au niveau
national, elle le sera au niveau d’entités ou de groupes plus
petits. 15 Or, elle ne se fera pas toujours de façon authentique,
profonde et équilibrée ; elle pourra aussi être utilisée et
instrumentalisée à des fins politiques et autres 16 , comme le fait
par exemple en Suisse assez régulièrement un parti de droite,
l’UDC (Union démocratique du centre), qui profite de la peur de
bien des gens et a ainsi un certain succès… Néanmoins, on doit
observer que les représentants de ce parti apportent souvent peu
de solutions aux problèmes identitaires profonds effectivement
existants et se contentent de faire du bruit autour de ces
problèmes pour gagner des voix électorales. Cela reste d’autant
plus regrettable que les problèmes identitaires sont réels et
nourris fortement par le progrès d’une globalisation générale. 17

2) Globalisation : ses bonnes et mauvaises conséquences

dans la perspective des cultures

Comme nous l’avons déjà brièvement observé, les contacts

entre pays et cultures, jadis politiquement et militairement
séparés, peuvent se faire maintenant plus facilement pour les
personnes qui en ont les moyens financiers ou bien pour ceux et
celles qui sont prêts à faire des sacrifices considérables à
plusieurs niveaux. Donc, il existe maintenant une communi-
cation beaucoup plus dense qu’auparavant, et cela non

15 Si la culture nationale comme ensemble est déjà trop affectée par le

démantèlement, par exemple sous la pression du flux migratoire.

16 Des partis « nationalistes » peuvent gagner des voix électorales, arriver plus

largement au pouvoir et ensuite, par exemple, utiliser ce dernier pour faire passer
des lois ou décisions favorisant les intérêts matériels d’une ploutocratie.
17 Pour «globalisation», on utilise souvent aussi le terme «mondialisation» ou

encore celui d’«occidentalisation». EvIdemment, le dernier présuppose que

l’Occident est le grand moteur pour le mouvement ici envisagé.
Voir : R. Safranski, Wieviel Globalisierung verträgt der Mensch ? München/Wien,
2003 ; S. Latouche, L’occidentalisation du monde. Paris, 2005; P. L. Berger (ed.), The
Desecularization of the World. Resurgent Religion and World Politics, Washington,
1999.

237
seulement par l’internet, mais aussi de façon directe et physique.
Ainsi, d’une certaine manière, il y a aussi beaucoup plus de
contacts interculturels. 18 En outre, il faut mentionner ici
également une plus grande mobilité des étudiant-e-s et des
artistes, donc de personnes porteuses de culture : Cela peut avoir
des conséquences positives à l’avenir que nous ne pouvons pas
encore apprécier aujourd’hui. 19
Cependant, je ne suis pas sûr que ces quelques aspects
intéressants et positifs de la globalisation, soit d’une époque sans
frontière majeure, équilibrent réellement et efficacement ce que
nous avons dû constater auparavant concernant le démantèlement,
voire la destruction des sociétés, du point de vue psychologique,
social, culturel et encore économique.
Personnellement, je suppose que, pour le moment, les
désavantages se révèlent être plus puissants que les avantages à
cause du démantèlement mentionné qui crée également bien des
troubles au niveau culturel à tant d’endroits en Europe et au-
delà. Et, ne soyons surtout pas étonnés : Quand il n’y a plus
d’identité culturelle permise et soutenue, suffisamment
équilibrée, chérie et opérationnelle, dans un pays ou dans des
entités à l’intérieur d’un pays, il n’y a pas – ou plus – de dialogue
interculturel possible, véritable ou encore en profondeur ! Le
dialogue interculturel et la compréhension interculturelle
dépendent ainsi de l’«humus» culturelle existante. 20
Par ailleurs, il en va de même pour les religions et les
confessions (chrétiennes) qui sont devenues tributaires de la
pression exercée par la globalisation : Elles aussi développent
des attitudes parallèles à celles des cultures : quête très forte
d’identité, blocage quand il s’agit du dialogue et, a fortiori,

18 Ces contacts peuvent être moins spectaculaires que dans le passé. Les personnes

qui les établissent sont peut-être moins en vue que celles qui le faisaient pendant la
« guerre froide ». Il y a aussi plus de contacts interculturels – possibles – au niveau
purement privé ou semi-privé.
19 La règle que la formation, l’éducation, l’enseignement et la recherche n’apportent

pas de résultat immédiat vaut aussi ici.

20 Une culture, pour vivre et survivre, a besoin d’un groupe et de sa cohésion

sociale, si possible d’un groupe plus grand ou d’un pays.

238
quand il est encore question de la compréhension réciproque ou
de la communion. 21

3) L’identité culturelle et le dialogue interculturel :

Comment les soutenir ?

Posons la question d’une manière assez générale, sans nous

référer, dans l’esquisse de réponse qui va suivre, à des situations
particulières : Si nous avons reconnu que souvent, les identités
culturelles peuvent souffrir considérablement dans la situation
actuelle marquée par la globalisation et si nous sommes
convaincus que ces identités sont importantes et sont même
indispensables, alors que faire ? – Et que faire, en outre, pour la
compréhension et le dialogue interculturels ?
Au niveau académique, associatif et civique, des efforts sont
faits pour promouvoir non seulement les droits humains mais
encore les droits culturels et, par ce moyen-là, le dialogue
interculturel également. Au niveau de la politique internationale
et des grandes organisations internationales (ONU, UNESCO,
UE, CE, etc. 22 ), bien des efforts sont faits et vont dans la même
direction.
Alors, s’il en est ainsi, la situation serait-elle en fait très
prometteuse ? – Les opinions à ce sujet restent partagées,23
puisque, malgré ces indices prometteurs, nous pouvons
identifier deux obstacles majeurs remettant à leur tour la
construction de l’identité culturelle et la réalisation du dialogue
interculturel en question : Premièrement, les sociétés civiles,

21 La communion des Eglises fut même un but du mouvement œcuménique

jusque dans les années 80 ; cf. par exemple l’ouvrage retentissant des
théologiens catholiques Rahner et Fries : K. Rahner/H. Fries, Einigung der
Kirchen – reale Möglichkeit .Freiburg-Basel-Wien, 1983.
Cf. aussi M. Hauser, L’œcuménisme et les œcuménismes. Une réflexion sur la
situation actuelle, surtout en Suisse, in: Ökumene. Das eine Ziel – die vielen Wege
(I. Baumer und G. Vergauwen, Hg.). Fribourg, 1995, pp. 275-288.
22 Cf. par exemple la Déclaration universelle de l’UNESCO sur la diversité culturelle

(texte disponible à l’adresse suivante: http://unesdoc.unesco.org/images/

0012/001271/127161f.pdf, consulté le 21.IV.2009).
23 Cette situation veut au minimum dire que le travail pour la culture et pour

l’interculturel restera un travail dur, pour ne pas dire une bataille !

239
potentiellement créatrices et promotrices des droits culturels,
sont faibles ou devenues faibles dans les pays traditionnellement
capitalistes et, souvent, encore presque inexistantes dans les pays
et les sociétés sortant du communisme. 24 Secondement, les
grands traités et textes établis par les organisations interna-
tionales doivent, à chaque fois qu’ils sont établis, être ratifiés au
niveau des différents pays et encore y être implantés. Or, cela
prend du temps ; et, de plus, l’implantation peut se faire plus ou
moins correctement et efficacement.
Au vu de ces manques, on peut affirmer logiquement que la
course pour les identités culturelles et le dialogue interculturel
est perdue d’avance si dans les différents pays, les identités
culturelles et le dialogue interculturel 25 ne sont pas intégrés aux
constitutions nationales, réglant ainsi l’action fondamentale en
cette matière en orientant les gouvernements qui arrivent au
pouvoir. Il est nécessaire que l’exécutif surveille et impose, en
pouvant se référer à la loi, les dimensions culturelles et
interculturelles vitales pour la santé culturelle d’un pays. Qu’il
supervise notamment aussi le système d’éducation et de la
recherche est aussi indispensable, afin d’assurer que la culture et
l’interculturel occupent leurs places. En procédant ainsi, l’exécutif
doit, évidemment, agir en bon historien et psychologue, tenant
compte des traditions et des sensibilités du pays respectif. 26

24 Il faut se rendre à l’évidence que dans les dictatures communistes, aucune société
civile n’a pu exister. Il n’y a donc pas une telle tradition plus récente dans les pays
respectifs.
25 Le dialogue doit évIdemment progresser vers une compréhension interculturelle

et une cohésion entre cultures, si la société doit être véritablement viable.

26 À notre avis, il est sensé de distinguer deux choses :

- Primo, un gouvernement doit avoir le souci de l’équilibre et de la compréhension

entre les cultures traditionnelles (de longue tradition) dans un pays.
- Secundo, le même gouvernement doit s’occuper des nouveaux groupes culturels
arrivés dans ce pays. Il est à notre avis erroné de leur accorder automatiquement les
mêmes droits qu’aux autres groupes traditionnels, bien que les droits humains
(humanitaires !) individuels doivent être absolument sauvegardés. Or, les mêmes
droits doivent être acquis. Cela se fait dans et avec le temps. Cela demande un
regroupement culturel de ceux et celles qui voudraient obtenir ces mêmes droits et
leur impose un combat politique, bien sûr, ainsi que la preuve de bonnes
prestations pour l’ensemble de la société sur une assez longue durée comme
condition d’accès à ces mêmes droits culturels.

240
 L’exécutif doit, dans ce sens, également allouer, sans hésiter,
les fonds nécessaires, afin que ses ordres puissent être
efficacement exécutés. En d’autres mots, les identités culturelles
ainsi que le dialogue interculturel doivent être une priorité des
actions et des programmes gouvernementaux.

4) La signification des Chaires UNESCO dans ce contexte

Les Chaires UNESCO spécialisées dans l’interculturel et

l’interreligieux ont, dans ce contexte, la fonction d’intermédiaires
qui attirent – de manière scientifique – l’attention sur
l’importance du dialogue interculturel et la compréhension entre
les cultures, en n’omettant pas, bien sûr, l’importance
fondamentale des identités culturelles représentées par des pays
ou des groupes ou entités d’un même pays. 27 Ce sont ces Chaires
qui devraient pouvoir agir comme des phares ou des sentinelles
pour le bien des pays et des sociétés.
Ces Chaires UNESCO devraient rappeler, d’abord à leurs
étudiant-e-s, mais, ensuite, aussi à la population dans son
ensemble, aux hommes et femmes politiques et encore aux chefs
religieux28 , ce qui est fondamental pour la culture et l’interculturel.
– Dans la mesure où les Chaires pratiquent à l’intérieur de leur
structure et dans le contact avec d’autres Chaires déjà l’interculturel
entre personnes collaboratrices, elles seront d’autant plus crédibles
et mieux à même d’être phares et sentinelles dans un monde prêt à
ravager les cultures et l’interculturel.29
Dans ce même monde, il est devenu - logiquement 30 - très
difficile de trouver les fonds nécessaires aux activités universitaires

27 L’idée est à nouveau d’avoir un point de départ solide, un socle, à partir duquel

le travail culturel ou encore interculturel peut commencer. Sans ce socle, rien n’est
possible.
Cf. note 20 !
28 Malgré leur existence, les cheffes religieuses, des femmes, sont encore plutôt rares

dans les grandes religions.

29 Cf. note 17 !
30 Logiquement, puisque l’«humus» culturelle ne semble nullement être une

priorité, car l’économie omni-dominante n’en a pas besoin et ne peut pas vendre ce
« produit ».

241
humanistes et cela notamment pour les Chaires UNESCO
spécialisées en questions interculturelles et situées souvent dans
des situations précaires et compliquées. 31 – Avec combien peu de
moyens, en argent, en personnes, en infrastructure ou encore en
protection juridique, certains d’entre nous doivent faire vivre ou
faire survivre leur Chaire ! 32 L’encouragement et l’aide
réciproques d’une Chaire à l’autre, grâce au Réseau 33 que nos
Chaires forment ensemble, sont tout à fait appréciables. 34
Nos Chaires, de même que le Réseau de ces Chaires, ont leur
signification non seulement pour elles-mêmes, mais aussi pour la
cité dans son ensemble, confrontée aujourd’hui plus qu’auparavant
aux questions culturelles et interculturelles.

31 L’UNESCO ne finance pas nos Chaires, contrairement à ce que pensent souvent

nos interlocuteurs dans nos discussions de fundraising. Les gouvernements eux-

mêmes ne connaissent pas toujours la situation réelle.
La dépendance de sources externes (fonds tiers) – le pays respectif peut être pauvre
– provoque des situations compliquées et difficiles.
32 Plusieurs de nos Chaires auraient certainement des histoires très « riches » sur la

précarité à communiquer. Ainsi, être Chairholder, souvent, peut être tout sauf une
aubaine.
33 UNITWIN-Réseau des Chaires UNESCO du dialogue interreligieux pour la

compréhension interculturelle.
34 En tant que Chairholder-directeur et en tant que coordinateur du Réseau (cf. note

33), je peux et dois en témoigner.

242
 Marie de Magdala entre Orient et Occident :
Une diversité d’approches de la féminité
dès les premiers siècles

Sylvie HAUSER-BOREL

1. Les premiers témoignages

Marie de Magdala, dans les évangiles, est présentée comme
l’une des femmes accompagnant le Christ sur le chemin de son
ministère, de la Galilée à Jérusalem (Marc 15, 40-41). Luc (8, 1-3)
précise que cette Marie est appelée de Magdala et qu’elle a été
guérie par le Christ. Matthieu (27, 55-56) et les autres
évangélistes parlent aussi de sa présence, dans un grand groupe
de femmes, lors de la crucifixion et de la mort de leur Seigneur.
Elle est aussi témoin de son ensevelissement (Marc 15, 47), et elle
est, avec l’une ou l’autre des femmes intimes du Christ, la
première à recevoir l’annonce de la résurrection du Christ, la
première aussi à rencontrer, voir, entendre, même toucher, le
Seigneur ressuscité (Matthieu 28, 9-10). Elle sera aussi chargée
d’annoncer cette résurrection aux disciples masculins du Christ
(Jean 20, 17-18), qui se cachaient, par peur, depuis l’arrestation et
la condamnation à mort de leur Seigneur. Marie de Magdala,
dans les évangiles, est donc le premier témoin, au sens le plus
fort du terme, de la résurrection du Christ. Marie de Magdala est
donc pleinement associée aux événements fondamentaux de
l’histoire du salut, et elle est donc intimement liée au Christ,
comme Marie, la mère du Seigneur. Il n’est donc pas étonnant
qu’elle occupe, dans l’histoire de l’exégèse des textes bibliques,
une place au premier rang, et qu’elle soit devenue une source
d’inspiration intarissable pour les interprètes des évangiles
depuis bientôt deux mille ans.
Quel autre personnage biblique que Marie de Magdala aura
suscité un tel foisonnement d’interprétations, extrêmement
diverses, souvent divergentes, parfois discutables ? Déjà les
évangélistes lui prêtent différents visages, Luc insistant sur sa
libération par le Christ de « sept démons », ainsi que sur son

243
service (8, 1-3), alors que Jean la présente comme le témoin par
excellence de la résurrection du Christ (20, 1-18). Dans cet article,
nous allons découvrir quelques-uns des autres visages que les
premiers exégètes chrétiens ont discernés en Marie de Magdala.
Ces différents visages révéleront, à leur tour, différents regards
portés sur cette femme, et ils nous laisseront deviner ainsi des
approches variées de la femme et de la féminité, selon les
milieux socioculturels et selon les traditions dans lesquels ces
exégètes sont enracinés. Peu à peu, au cours de notre
cheminement dans la « forêt » vaste et profonde des
interprétations, nous observerons une différence d’approche
étonnante entre les Pères d’Orient et les Pères d’Occident, entre
les exégètes grecs et les latins. Nous serons conduits à découvrir
que cette diversité a traversé les siècles et qu’aujourd’hui elle fait
partie intégrante de notre héritage culturel et du monde dans
lequel nous vivons.
Marie de Magdala, dès le 2e siècle, est parfois associée à
Marthe et à Marie de Béthanie dans les récits de la résurrection,
bien que Marthe et Marie de Béthanie ne soient pas nommément
citées dans les évangiles comme témoins de la résurrection. Par
exemple, un document anti-gnostique et anti-docète, écrit dans la
deuxième moitié du 2e siècle, probablement en Syrie, l’Epître des
apôtres 1 , relate que le Christ ressuscité apparaît à Marie de
Magdala, accompagnée de Marthe et d’une autre femme, Sara. Il
leur dit : « Ne pleurez pas, c’est moi qui suis celui que vous cherchez !
Que l’une de vous aille vers vos frères et leur dise : « Venez ! Le Maître
est ressuscité des morts ! » 2 , Marie de Magdala s’en va la première
informer les apôtres qui ne la croient pas. Le Seigneur demande
alors à une autre femme d’y aller qui, elle aussi, est accusée de
mensonge par les apôtres. « Le Seigneur alors dit à Marie et à ses
sœurs : « Nous-mêmes, allons vers eux ! » 3 L’Epître des apôtres
présente des hommes qui, tout apôtres qu’ils sont, ont de la
peine à accepter la réalité de la résurrection, même si le Christ la

1 L’Epître des apôtres, traduction, introduction et notes par Jacques-Noël Pérès,

Turnhout, 1994.
2 L’Epître des apôtres, 10, p. 70.
3 L’Epître des apôtres, 11, p. 70.

244
leur avait annoncée. Avant d’avoir touché leur Seigneur pour
s’assurer qu’il est réellement ressuscité dans son corps, les
apôtres refusent de croire que leur « Sauveur est ressuscité des
morts ». 4 Quant à Marie de Magdala et ses compagnes, elles n’ont
pas un seul instant de doute. Elles font corps avec leur Seigneur
pour annoncer, d’une seule voix, sa résurrection.

2. Hippolyte
Au début du 3e siècle, dans un commentaire d’Hippolyte sur
le Cantique des cantiques, 5 nous retrouvons le motif du doute
des disciples hommes à l’égard du témoignage des femmes :
« On avait l’habitude qu’Eve annonce l’erreur et non pas la vérité…
Quoi ? Chez nous des femmes annoncent l’évangile de la
résurrection ? » 6 . Nous retrouvons aussi le motif de la
confirmation de cet apostolat des femmes par le Ressuscité lui-
même : Pour répondre au doute et à la stupéfaction de ses
disciples masculins, le Christ se présente à eux et leur apporte la
confirmation du témoignage des femmes : « Je suis apparu aux
femmes et je les ai envoyées comme apôtres. » 7 Les femmes sont ainsi
doublement confirmées par le Christ dans leur rôle de témoins :
Elles sont témoins oculaires parce qu’elles ont vu le Ressuscité, et
elles sont aussi témoins dont la parole rend témoignage à la
bonne nouvelle de la résurrection. Hippolyte met bien en
évidence que c’est l’autorité même du Christ qui établit les
femmes comme témoins et apôtres. Et Hippolyte se réjouit : « Eve
devient apôtre ! » 8 .
A la différence de l’Epître des apôtres qui avait associé
Marthe et Marie de Béthanie à Marie de Magdala, Hippolyte,
quant à lui, va identifier Marie de Béthanie et Marie de Magdala.
Reprenant le récit de Jean 20 qui présente Marie de Magdala
seule au tombeau du Christ, Hippolyte lui adjoint Marthe : Selon

4 L’Epître des apôtres, 10, p. 70.

5 Hippolytus, In Canticum Canticorum, XXIV, 2, XXV, 1 & 6-9, in: Anne Jensen,
Frauen im frühen Christentum, Bern, 2002, 16-19.
6 Hippolytus, In Canticum, XXV, 9.
7 Hippolytus, In Canticum, XXV, 9.
8 Hippolytus, In Canticum, XXV, 97.

245
Jean 20, Marie de Magdala est seule au tombeau alors qu’il fait
encore nuit, seule à voir les deux anges là où avait été déposé le
corps du Christ, seule à être appelée par son nom par le
Ressuscité, et seule aussi à entendre ses paroles : « ne me touche
pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père ». Hippolyte,
pour sa part, interprète librement l’évangile en faisant de
Marthe, aux côtés de sa sœur Marie, un témoin de la résurrection
du Christ, et en faisant se confondre Marie de Magdala avec
Marie de Béthanie. Le fait que Marthe et Marie de Béthanie
soient présentées, dans l’évangile de Jean (11, 1-12, 11), comme
des personnes aimées de Jésus et profondément associées à son
œuvre de résurrection, peut avoir inspiré Hippolyte dans son
interprétation du récit de Marie de Magdala rencontrant le
Ressuscité (Jean 20, 1-18).
Hippolyte semble être le premier interprète à avoir attribué
le terme d’apôtres du Christ et, surtout, le terme d’ « apôtres des
apôtres » 9 à Marie de Magdala et aux autres femmes envoyées
par le Christ annoncer sa résurrection Deux autres motifs de
l’interprétation d’Hippolyte feront école ; d’abord celui de la
« nouvelle Eve », de la femme témoin de la résurrection qui
devient l’aide du Christ, nouvel Adam, dans son œuvre de salut :
« Eve devient une aide pour Adam ! (…) Les femmes aussi ont annoncé
l’évangile» 10 . L’autre motif est celui de l’identification de Marie
de Magdala avec la bien-aimée du Cantique des cantiques. Aux
yeux d’Hippolyte, la femme du Cantique cherche son bien-aimé
dans la nuit, comme Marie de Magdala le Christ, selon Jean 20, 1.
Hippolyte interprète encore les paroles du Christ à Marie de
Magdala selon Jean 20, 17, « ne me touche pas », « ne me retiens
pas », également dans le sens du Cantique (3,4) : Quand la
femme bien-aimée du Cantique a trouvé enfin celui qu’elle aime,
elle s’écrie qu’elle ne le laissera plus ; dans l’interprétation
d’Hippolyte, le geste de Marie de Magdala cherchant à retenir le
Ressuscité exprime ce même désir de ne plus en être jamais
séparée, quand elle l’a enfin trouvé.

9 Hippolytus, In Canticum, XXV, 6.

10 Hippolytus, In Canticum, XXV, 8.

246
 3. Ephrem le Syrien
L’interprétation que donne Ephrem de Marie de Magdala
telle qu’elle est présentée dans l’évangile de Jean (20, 1-18) est
très différente de celle d’Hippolyte, même s’il reprend quelques-
uns des motifs d’Hippolyte. Par exemple, si Hippolyte
confondait Marie de Magdala avec Marie de Béthanie, Ephrem,
quant à lui, la confond avec Marie, la Mère du Seigneur ! Et si les
femmes témoins de la résurrection, aux yeux d’Hippolyte,
étaient bienheureuses et apôtres, aux yeux d’Ephrem, Marie, la
mère du Seigneur, est dans le désarroi et dans le doute. Dans son
exégèse de Luc 2 11 , Ephrem avait déjà rapproché les paroles du
Ressuscité à Marie de Magdala, « Ne me touche pas… », des
paroles de Syméon à Marie, la mère du Seigneur au moment de
la présentation de Jésus au Temple : « Tu écarteras le glaive »
(Luc 2, 35) ; c’est ainsi qu’Ephrem traduit les paroles de Syméon
auxquelles il donne ensuite cette interprétation : « Ce glaive qui
défendait le paradis à cause d’Eve a été enlevé par Marie». La nouvelle
Eve, pour Ephrem, est Marie, la mère du Seigneur. Il va donc
identifier Marie de Magdala avec la mère du Seigneur pour
donner plus de poids encore à son interprétation de la femme en
tant que « nouvelle Eve ». La nouvelle Eve n’est pas uniquement
la femme associée à l’événement du salut qu’est la résurrection,
mais aussi la femme qui a permis l’incarnation du Sauveur.
Pourtant, la « nouvelle Eve », aux yeux d’Ephrem, n’est pas à
l’abri du doute : Dans la suite de son interprétation des paroles
de Syméon à Marie, Ephrem ajoute : « Tu écarteras le glaive, c’est-
à-dire la négation. Or le grec dit clairement : Les pensées d’un grand
nombre seront révélées, c’est-à-dire les pensées de ceux qui ont
douté. » 12 Pour Ephrem, les paroles de Syméon signfient le doute
de Marie ; elle aussi, en effet, a passé par le doute, parce que
pensant que le Ressuscité était le jardinier, « elle a douté de sa
résurrection ». 13

11 Ephrem de Nisibe, Commentaire de l’évangile concordant ou Diatessaron, II, 17,

Sources Chrétiennes 121, Paris, 1966, p. 75.

12 Ephrem , Commentaire, II, 17, p. 75.
13 Ephrem, Commentaire, XXI, 27, p. 390.

247
 Dans son exégèse de Jean 20, 1-18, Ephrem reprend donc le
motif de la « Nouvelle Eve ». C’est ce motif qui le guide dans son
interprétation des paroles du Ressuscité à Marie : « Ne me
touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père… ».
Selon Ephrem, le corps du Christ ressuscité ne peut être touché
que par son Père ou, alors, mais seulement après sa résurrection
et son ascension, par les croyants, et uniquement dans
l’eucharistie. Marie symbolise d’abord l’humanité qui, dans le
jardin d’Eden, a touché les fruits de l’arbre, cette humanité
soumise au péché et à la mort. Mais Marie, mise en présence du
Ressuscité, devient aussi le symbole de l’humanité nouvelle,
sauvée par le Christ, le « Nouvel Adam ».
Dans l’interprétation que fait Ephrem de Jean 20, Marie
symbolise cette humanité déjà sauvée, mais qui n’arrive pas
encore à comprendre le mystère de salut qu’est la résurrection :
Soit elle se situe encore en deçà et voit seulement un être humain
dans le Ressuscité, le jardinier 14 , soit elle se projette déjà dans
l’au-delà et elle confond alors la résurrection avec le dernier
avènement. 15 Les paroles du Christ à Marie, « ne me touche pas,
car je ne suis pas encore monté vers mon Père », ont l’intention
de l’aider à se situer dans ce temps ouvert par la résurrection qui
est le temps de l’Eglise ; Marie est appelée à se situer entre le
temps de la vie terrestre de Jésus et le temps de son dernier
avènement. Marie devient ainsi le symbole de l’Eglise, un
modèle auquel peuvent s’identifier tous les croyants. En effet, la
résurrection rend tous les êtres humains « dignes de monter vers le
Père, le Père miséricordieux. » 16 Marie, nouvelle Eve, est le symbole
d’une humanité nouvelle qui voit le jour avec la résurrection du
Christ.

4. Cyrille de Jérusalem
Cyrille de Jérusalem trouve aussi son inspiration auprès de
Marie de Magdala pour parler à sa communauté de la

14 Ephrem, Commentaire, XXI, 27, p. 389-390.

15 Ephrem, Commentaire, XXI, 28, p. 391.
16 Ephrem, Commentaire, XXI, 28, p. 391.

248
résurrection du Christ. Dans l’une de ses catéchèses
baptismales prêchée dans le temps pascal et au lieu même où,
quelque trois siècles plus tôt, Marie de Magdala et ses
compagnes avaient été témoins de la mort et de la résurrection
du Christ, il guide son auditoire dans les temps et les lieux
bibliques et, à notre tour, à la lecture de cette 14ème Catéchèse 17 ,
nous sommes comme plongés dans le monde de la Bible malgré
l’éloignement historique qui nous en sépare. Cyrille, dans cette
homélie catéchétique, cherche à établir la réalité et la vérité de la
résurrection du Christ en en montrant la cohérence avec les
Ecritures, (un procédé herméneutique qui a été développé par le
Ressuscité lui-même sur le chemin d’Emmaüs…). Il s’appuie
particulièrement sur Isaïe, ainsi que sur le Cantique des
cantiques. Il reprend à Hippolyte ses références au Cantique.
Avec Hippolyte, il a encore en commun la louange qu’il fait de
Marie de Magdala et de ses compagnes. Par exemple, lui aussi
les dit « bienheureuses ». Comme Hippolyte, Cyrille lit Jean 20,
1-18 en se référant régulièrement au Cantique, et, dans son
interprétation, Marie de Magdala devient la bien-aimée du
Cantique : Durant la nuit elle a cherché celui qu’elle aime, elle ne
l’a pas trouvé. Marie de Magdala interroge alors les anges
comme la femme du Cantique interroge les gardes, et dès qu’elle
a trouvé celui qu’elle aime, elle ne le lâche plus… 18
Cyrille passe du récit de Jean 20, 1-18, selon lequel Marie de
Magdala est seule à rencontrer le Ressuscité, au récit de Matthieu
28, 1-14, selon lequel elle est accompagnée par « l’autre Marie ».
Pour lui, la relation d’amour chantée par le Cantique des
cantiques trouve son accomplissement dans la rencontre entre
les femmes et le Ressuscité. Par exemple, les femmes
accomplissent cette parole du Cantique (Ct 3, 4), « J’ai trouvé
Celui que mon cœur aime, je l’ai saisi et je ne le lâcherai plus »,
quand elles étreignent les pieds du Ressuscité, selon Matthieu 28,
9. Le Cantique apporte la preuve de la vérité de la rencontre des

17 Cyrille de Jérusalem, Catéchèse baptismale XIV, Les Catéchèses baptismales et

mystagogiques, Paris, 1993, 212-232.

18 Cyrille de Jérusalem, Catéchèse baptismale XIV, 219.

249
femmes avec le Ressuscité, et les femmes qui se prosternent aux
pieds du Ressuscité prouvent la véracité du Cantique. Il y a une
profonde cohérence de toute la révélation biblique, et les femmes
sont placées par Cyrille dans le cœur lumineux de cette
cohérence : Elles sont celles qui reconnaissent « l’Epoux », celles
qui sont capables de le voir, alors que les hommes prétendument
intelligents et sages en sont incapables. Ici aussi, Cyrille se réfère
à une prophétie de l’Ancien Testament, à Isaïe (27, 11), en disant
que le prophète connaissait déjà l’intelligence des femmes et
qu’il a annoncé à l’avance que « les princes des prêtres manquent
d’intelligence », alors que les femmes, elles, sont ouvertes à la
révélation. 19

Cyrille discerne encore chez Marie de Magdala et l’autre

Marie un grand courage, un courage « viril » : L’Epoux est
recherché par les femmes d’élite au cœur viril, (« andreiôn
gunaikôn » selon l’expression grecque) 20 , dit Cyrille au début de
sa réflexion sur les femmes allant au tombeau ; et, il observe
encore que, si le corps de la femme est faible, son intelligence est
« virile », pleine d’audace. En grec, courage et virilité étant
synonymes, Cyrille ne craint pas de s’exprimer sur les femmes
de manière paradoxale. Dans le contexte culturel de l’époque de
Cyrille, cela signifie que l’amour dont les femmes ont fait preuve
envers le Christ les a entièrement transformées. Elles apportent
le témoignage d’une humanité renouvelée.

5. Grégoire de Nazianze
Marie de Magdala est présentée comme une femme
profondément attachée au Christ par un lien qui la remplit de
courage, d’intelligence et d’enthousiasme, non seulement dans
les commentaires et les homélies des Pères orientaux, mais aussi
dans une pièce de théâtre : Elle est mise en scène dans le
troisième acte d’une tragédie, intitulée La Passion du Christ et

19 Cyrille de Jérusalem, Catéchèse baptismale XIV, 220.

20 Cyrille de Jérusalem, PG 33, 840-841.

250
inspirée de la dramaturgie d’Euripide, qui a été attribuée à
Grégoire de Nazianze. Quelques savants considèrent cette
composition comme de moindre valeur si on la compare à
l’oeuvre du « Théologien » ; Grégoire de Nazianze n’est donc pas
unanimement reconnu comme en étant l’auteur. A la suite de
« longues années d’études et de réflexion » 21 , André Tuilier, pour sa
part, apporte bien des indices qui pourraient prouver son
authenticité. 22 Le troisième acte de cette tragédie, entièrement
consacré à relater la résurrection du Christ, avec Marie de
Magdala comme protagoniste, recèle aussi quelques autres
indices d’une proximité avec l’œuvre authentique de Grégoire de
Nazianze.
Le 45ème Discours sur la Pâque, 23 parfois attribué à Grégoire de
Nazianze, dit l’importance du secret de l’arcane et quelles sont
les qualités requises pour pouvoir « prendre part au Verbe ». Dans
un tout autre langage, non pas théologique, mais « euripidien »,
dans le troisième acte de la Passion du Christ, le chœur des
femmes qui viennent de voir le Ressuscité se rappelle aussi
combien il est important de ne pas parler à tort et à travers du
mystère de la résurrection : « Nous aussi, nous sommes saisies de
stupeur, femmes, et cette apparition extraordinaire nous frappe
d’étonnement (…). Gardons le silence sur tout ce que nous avons vu et
entendu (…). Puissions-nous ne rien dire à l’ennemi de ce que nous
avons appris, et ne parler qu’aux disciples fidèles. Nous ne ferons de
tort à personne, n’ayant en vue que la manifestation de la bonne
nouvelle (…). Le mal n’existe pas en lui-même, ainsi je sais qu’il n’est
rien et qu’on ne doit pas lui révéler les mystères. Qui peut d’ailleurs
confier un secret à l’ennemi ? (…). Allons bien vite auprès des

21 André Tuilier, préface à La Passion du Christ, Sources Chrétiennes 149, Paris, 1969, p.
9.
22 André Tuilier, introduction à La Passion du Christ, SC 149, p. 74 : « En dépit des

apparences et de l’attitude généralement réservée de la critique, l’adaptation est

l’œuvre d’un penseur, d’un théologien et d’un artiste. C’est bien ce qui ressort en
définitive du ‘Christus patiens’ que la tradition permet d’attribuer précisément à
Grégoire de Nazianze, le Théologien par excellence. ».
23 Grégoire de Nazianze, Discours XLV, Corpus Christ. Series graeca 43, 10, Louvain

2001, p. 131.

251
disciples, montrons à nos amis la joie de la bonne nouvelle ! » 24 Marie
de Magdala, dans le troisième acte de la tragédie, incarne
pleinement cette attitude : Après chacune des manifestations de
la Résurrection dont elle est à chaque fois le témoin privilégié,
elle court vers les disciples, les amis du Seigneur, pour leur
annoncer la bonne nouvelle, pour leur montrer ce qu’elle a vu au
tombeau vide, pour leur dire ce qu’elle a appris de neuf ; c’est
elle qui communique les mystères aux disciples qui sont appelés
« mystes ».
Marie de Magdala, dans La Passion du Christ, est présentée
comme le principal témoin, elle qui est la première à avoir vu et
à avoir dit la résurrection. Elle détient un rôle primordial qui
devrait stimuler les spectateurs à la suivre dans son ardeur à
vivre et à transmettre les événements de la résurrection. Dans le
45ème Discours sur la Pâque, il est aussi question de l’importance
d’être premier à voir et à communiquer la résurrection, et les
lecteurs sont stimulés à s’associer à la démarche des femmes de
l’évangile pascal : « Si tu es l’une ou l’autre Marie (…), avant les
autres, regarde la pierre soulevée ; peut-être verras-tu les anges et Jésus
lui-même. (…). Si tu entends « ne me touche pas ! », tiens-toi à
distance, vénère le Verbe, mais ne t’afflige pas, car il sait à qui se
montrer d’abord. Renouvelle la Résurrection, viens en aide à Eve qui
tomba la première, en étant première à regarder le Christ, et préviens
les disciples. ». 25
Dans le troisième acte de la Passion du Christ sont repris les
différents évangiles qui évoquent le rôle de Marie de Magdala
lors des événements de Pâques, et il en est fait une synthèse
étonnante. Madeleine, « Magdalene », comme elle est nommée
dans la tragédie, est toujours première sur tous les fronts,
accomplissant de manière exemplaire ce qui est demandé dans le
45ème Discours sur la Pâque. La Mère de Dieu elle-même est
seconde et comme dépendante de Madeleine. C’est ainsi, par
exemple, que, dans la nuit pascale, le chœur des femmes

24La Passion du Christ, 2138-2172, SC 149, 303-305.

25 Discours XLV, CCSG 43, 10, p. 185.

252
encourage Madeleine à aller la première au tombeau : « Pars !
Pars ! En nous précédant, tu peux apprendre quelque chose ; montre un
courage viril ! Quant à nous, nous te rejoindrons avec la Vierge et
toutes les femmes de Galilée. » 26 Grégoire de Nazianze, ce qui est
caractéristique de sa mariologie, fait dire alors à la Vierge : « Moi
aussi, j’irai avec toi, Marie ». La Theotokos l’accompagne donc et
s’associe à ce qu’elle vit et fait, que ce soit au tombeau vide, lors
de l’apparition des anges, ainsi que lors de celle du Ressuscité. Si
elle est en intense résonance avec Marie de Magdala, elle n’est
pourtant pas confondue avec elle, comme chez Ephrem. L’une et
l’autre ont leur personnalité, clairement différenciée. Madeleine
est celle qui est envoyée par les amis du Christ au devant du
Ressuscité, et celle qui est envoyée, par l’ange ou par le
Ressuscité, pour porter la bonne nouvelle aux amis du
Ressuscité. Quant à la Theotokos, elle est présentée comme la
garante de la validité du témoignage de Madeleine. Si on se
rappelle l’importance qu’a la Theotokos pour Grégoire de
Nazianze, on se rend encore mieux compte de l’importance qu’il
attribue à Madeleine : Elle est pleine d’initiative, prend la
situation en mains avec « un courage viril », (on retrouve les
termes grecs de Cyrille de Jérusalem), et elle témoigne d’une
confiance à toute épreuve : elle ne doute pas un instant de la
résurrection. Elle se base sur tout ce qu’elle a déjà appris du
Christ et elle est désireuse d’en apprendre toujours davantage au
sujet des merveilles qu’accomplit le Christ dans son œuvre de
salut. Elle a hâte de « prévenir les disciples » 27 , d’aller transmettre
aux autres disciples « la joie de la bonne nouvelle » 28 . Elle « n’a en
vue que la manifestation de la bonne nouvelle » 29 . L’auteur de la
Passion semble avoir voulu communiquer l’enthousiasme de
Marie de Magdala à tous ses spectateurs.

26 Grégoire de Nazianze, La Passion, 1957-1960, SC 149, p. 286.

27 Cf. Discours XLV, CCSG 43, 10, p. 185.
28 La Passion, 2172, SC 149, p. 305.
29 La Passion, 2151, SC 149, p. 305.

253
 Grégoire de Nysse, dans une homélie pascale, évoque une
Marie de Magdala bien proche de celle de la Passion du Christ.
Elle aussi est pleine de foi et d’empressement à transmettre la
bonne nouvelle de la résurrection : « Ecoutons la bonne nouvelle
apportée par cette femme, plus rapide que l’homme grâce à sa foi ». 30
Marie de Magdala, dans l’interprétation des Pères cappadociens
du 4ème siècle, est une femme dont la foi, communicative, s’incarne
dans des actes, une foi forte et créatrice de communauté. Elle
rappelle, par exemple, la personnalité rayonnante de la sœur
bien-aimée de Grégoire de Nysse, Macrine.

6. Ambroise de Milan
Avec l’interprétation de Marie de Magdala que donne
l’évêque de Milan, nous passons dans un tout autre registre :
L’approche qu’il fait de cette femme est très éloignée de celle des
Pères orientaux. Dans son Traité sur l’évangile de saint Luc,
Ambroise étudie longuement les femmes de la résurrection,
auxquelles il adjoint Marie de Magdala. Bien qu’elle ne soit pas
mentionnée par Luc parmi les femmes qui vont au tombeau au
matin de Pâques, Ambroise cherche à l’intégrer nommément, car
il est soucieux d’établir une concordance entre les différents
évangiles de la résurrection : Chez Matthieu, Ambroise lit que
Marie de Magdala a appris la résurrection du Christ déjà le soir
du sabbat, et, chez Jean, il lit que, vers le matin, elle ne savait pas
encore que le Christ était ressuscité. Pour résoudre cette question
chronologique, Ambroise suppose qu’il doit s’agir de deux
différentes Marie de Magdala, d’autant plus qu’il les voit se
comporter différemment selon qu’elles sont présentées par
Matthieu ou par Jean : « L’une a vu le Seigneur et a cru, l’autre n’a
pas pu le reconnaître quand elle le voyait ; l’une adorait dans un esprit
de foi, l’autre s’attristait dans un sentiment de doute » 31 ; l’une tient
les pieds du Ressuscité, l’autre est empêchée de le toucher.

30 Grégoire de Nysse, Le Christ pascal, 2ème Homélie, PG 46, 600-628, coll. Les Pères dans
la foi, Paris, 1994, p. 70.
31 Ambroise de Milan, Traité sur l’évangile de saint Luc, II, Livres VII-X, SC 52, Paris,

1958, X, 154.

254
Ambroise continue alors son commentaire de l’évangile de Luc
en se référant à la Marie de Magdala johannique : « C’est bien
justement qu’il lui est défendu de toucher le Seigneur : ce n’est point
par un contact corporel, mais par la foi, que nous touchons le Christ
(…). Aussi, Marie de Magdala est-elle envoyée à de plus forts, dont
l’exemple lui apprendra à croire, pour qu’ils lui prêchent la
résurrection » 32 . Il y a une différence saisissante entre l’approche
de Grégoire de Nazianze et celle d’Ambroise ! Marie de
Magdala, selon le Père oriental, fait preuve d’une foi affirmée,
elle court annoncer la résurrection aux disciples, à Pierre et au
disciple bien-aimé ; c’est elle qui leur prêche la résurrection et
qui est un exemple de foi ; le théologien cappadocien ne fait
aucune comparaison entre elle et les disciples masculins, « plus
forts », de qui la femme a encore beaucoup à apprendre...
Ambroise poursuit son exégèse avec le motif devenu
traditionnel de la Nouvelle Eve : « De même en effet que la femme
fut l’instigatrice du péché pour l’homme (…) de même à présent, celle
qui avait goûté la première à la mort a vu la première la résurrection.
Selon l’ordre de la faute, elle fut la première au remède ; et pour n’avoir
pas à subir sans fin devant les hommes (« viros ») l’opprobre de la
culpabilité, ayant transmis la faute à l’homme (« viro »), elle lui a
transmis également la grâce. » Toutefois, pour Ambroise, la
Nouvelle Eve ne peut pas devenir apôtre : « Les lèvres de la femme
avaient autrefois donné passage à la mort ; les lèvres d’une femme
rendent la vie. Mais comme elle a trop peu de constance pour prêcher,
comme son sexe est trop faible pour exécuter, c’est aux hommes
(« viris ») qu’est remise la fonction d’évangéliser. » 33
Puis, Ambroise donne une définition du terme de « femme »
par lequel Jésus, selon Jean 20, 15, s’adresse à Marie de Magdala :
« Celle qui ne croit pas est femme, et désignée encore par la qualité de
son sexe selon le corps ». 34 Toutefois, il va manifester un peu plus
de compréhension pour la femme qu’est Marie de Magdala en

32 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 155.

33 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 156-157.
34 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, Ambroise, Traité sur l’évangile de

saint Luc, X, 161.

255
commentant Jean 20, 16-18 : Il explique en quoi l’erreur de la
femme, qui voit le Christ et le prend pour le jardinier, est
pardonnable (« veniabilis ») 35 . Bien que sa foi soit encore
imparfaite, elle sera envoyée, mais comme simple messagère,
auprès des disciples. Et, chez la Marie de Magdala matthéenne, il
ira même jusqu’à reconnaître une « foi plénière ». 36
Ambroise introduit des termes juridiques, tels que « culpa »,
« veniabilis » dans son approche de Marie de Magdala et de la
femme en général. En outre, il se réfère à une hiérarchie des
sexes selon laquelle l’homme reste supérieur ; même le
Ressuscité ne peut pas la remettre en question… Ambroise
restera dans cette perspective jusqu’au bout de son commentaire
sur Marie de Magdala qu’il conclura en ces termes : « La
Résurrection ne peut être aisément saisie que par les parfaits. La
prérogative de cette foi est réservée aux mieux affermis ». Et, pour
donner la touche finale à son argumentation, il citera encore la
1ère Epître à Timothée, 2, 12 : « Quant aux femmes, je ne leur
permets pas d’enseigner dans l’église… ». 37

7. Théodore de Mopsueste
Dans son Commentaire sur l’évangile de Jean, Théodore de
Mopsueste interprète le récit de Marie de Magdala au tombeau
vide sans soupçonner une éventuelle infériorité de la femme: Par
exemple, les pleurs de Marie de Magdala ne sont pas
l’expression du doute, comme pour Ambroise de Milan, mais
elle pleure « à cause de son grand amour pour le Seigneur ». 38 Et
encore, si elle ne reconnaît pas immédiatement le Christ quand il
lui apparaît ressuscité, ce n’est pas le signe d’un manque de foi,
comme l’interprète Ambroise, c’est parce que le Christ lui-même,
dans un premier temps, se fait voir à elle sous une apparence
humaine, comme un jardinier, afin de l’aider à passer peu à peu

35 Ambroise, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 162.

36 Ambroise de Milan, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 163.
37 Ambroise de Milan, Traité sur l’évangile de saint Luc, X, 165.
38 Théodore de Mopsueste, Commentaire sur l’évangile de Jean, CSCO, series IV, t. III,

Louvain, 1940, 249.

256
d’une perception limitée, seulement humaine, à une perception
plus adéquate de la réalité de la résurrection. Théodore montre
comment le Christ conduit Marie de Magdala par étapes pour
l’aider à entrer dans la dimension de la divinité. C’est au
moment où il prononcera son nom, « Marie », que le Ressuscité,
après ce temps d’approche, d’adaptation, tout en finesse et en
délicatesse, se fera reconnaître par Marie de Magdala.
Théodore met en évidence, avec force, l’amour réciproque
qui unit Marie de Magdala et le Christ. Il dit, entre autres, que
l’évangéliste Jean, par son récit, a voulu démontrer l’amour de
cette femme pour le Christ, amour dont elle a donné bien des
preuves par son agir : Elle seule, par exemple, est restée auprès
du tombeau vide. Théodore souligne non seulement l’amour,
mais encore la foi extraordinaire de Marie de Magdala. Dans ce
sens, il écrit que Jean a voulu honorer publiquement une
personne qui non seulement a cru, mais qui, de plus, par son
grand amour, a donné corps à cette foi, en a donné la preuve
« tangible ». Par sa description de la rencontre entre le Ressuscité
et Marie de Magdala, Théodore fait bien ressortir cet amour
réciproque : Il relève que le Seigneur, voulant se manifester à
elle, l’appelle avec tendresse, doucement, par son nom. C’est
ainsi, à l’appel de son nom, preuve d’amour s’il en est, qu’elle est
amenée à le reconnaître ; dès qu’elle l’a reconnu, dans sa grande
joie, elle l’appelle Maître. Dans cette perspective ouverte par
Théodore, le geste de la femme de saisir les pieds de son Maître
ne peut être interprété que comme un geste de foi et d’amour, de
même que toutes les paroles que le Seigneur lui adresse alors : Le
Ressuscité veut faire connaître à tous ses disciples cette réalité de
sa résurrection, et c’est Marie de Magdala qui en sera la porteuse.
En lui disant de ne pas le toucher, il veut que par cet acte (ou
plutôt ce non-acte), elle puisse leur faire percevoir également la
réalité de l’ascension. L’absence de contact corporel est utilisée
par le Ressuscité comme un indice de la réalité de son ascension
auprès du Père. Le fait qu’elle ne l’ait pas touché donne sa pleine
réalité au message de l’ascension. Cette annonce faite par Marie
de Magdala sera également une annonce de l’amour du Christ

257
pour ses disciples qui vont se reconnaître tous intégrés à la
communion avec le Père : « mon Père et votre Père », tel est le
message confié par le Ressuscité à Marie de Magdala. Cette
femme, qui, selon Ambroise, avait encore tout à apprendre des
disciples de sexe masculin, est chargée de leur transmettre, dans
l’interprétation du théologien oriental, un véritable enseignement
des mystères du salut, non seulement de la résurrection, mais
encore de l’ascension…
Les paroles du Ressuscité à Marie de Magdala, « ne me
touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon Père», sont
donc loin d’être interprétées, comme le fait Ambroise, comme
des preuves du manque de foi et de l’infériorité féminines :
Théodore veut au contraire souligner la foi et l’amour
extraordinaires de cette femme qui font d’elle la personne choisie
par le Ressuscité pour enseigner aux disciples la réalité double
de sa résurrection et de son ascension. Par le témoignage apporté
par Marie de Magdala de tout ce qu’elle a vu, fait, vécu et
entendu dans sa rencontre avec le Ressuscité, les disciples
masculins auront des preuves « tangibles » de cette réalité
nouvelle. La femme, comme une preuve vivante de la grâce
divine, est pleinement intégrée par le Christ dans son économie
du salut.

8. Jean Chrysostome
Dans son cycle de 88 homélies sur l’évangile de Jean, Jean
Chrysostome s’arrête, dans l’homélie 85, auprès de Marie de
Magdala au tombeau vide, et, dans l’homélie 86, à la rencontre
entre Marie de Magdala et le Ressuscité. Sa finesse
d’interprétation rappelle celle de Théodore ; il a une même
délicatesse dans son approche et il met l’accent, lui aussi, sur la
mission de la femme auprès des disciples : Contrairement aux
interprètes occidentaux qui, à l’instar d’Ambroise, s’arrêtent le
plus souvent au « Noli me tangere » pour disserter sur le
manque de foi de la femme, Chrysostome, comme Théodore,
approfondit le sens des paroles du Ressuscité adressées à Marie
de Magdala, jusqu’à y puiser toute une théologie.

258
 Dans la première partie de son homélie 86 sur Jean 20,
Chrysostome développe la pédagogie « mystagogique » du Christ
envers la femme qui, au départ, n’a pas encore l’intelligence
assez éveillée pour accueillir le mystère de la résurrection, un
mystère qui dépasse l’intelligence humaine. Cependant,
Chrysostome relève qu’elle fait preuve d’amour, d’attachement,
de compassion, d’ardeur et de persévérance, de bien des qualités
attestant qu’elle sera capable de recevoir le message de la
résurrection, et même de le transmettre à son tour. Chrysostome
montre comment, avec patience et douceur, le Seigneur conduit
la femme à une perception toujours plus claire du mystère et il
interprète les dernières paroles du Ressuscité à Marie de
Magdala comme l’aboutissement du cheminement mystagogique
qu’il a entrepris avec elle : « Ne reste pas là plus longtemps, mais
va vers mes frères et dis-leur que je monte vers mon Père et votre
Père… ». Pour Chrysostome, ces paroles, loin d’être une
interdiction, voire un jugement sur la faiblesse de la femme,
signifient que la relation entre Marie de Magdala et le Christ est
dorénavant autre : « Ne m’approche plus comme auparavant, car
je ne suis pas seulement vrai homme, mais aussi vrai Dieu ». En
lui parlant ainsi, le Christ veut élever l’esprit de Marie de
Magdala jusqu’à discerner la divinité du Christ, Fils de Dieu, et
lui donner la certitude de cette divinité. Chrysostome remarque
qu’il s’agit là d’une réalité indicible. C’est donc des paroles d’une
grande profondeur théologique que le Ressuscité adresse à
Marie de Magdala, et c’est à elle qu’il confie le soin de
communiquer toute cette théologie à ses disciples.
C’est à la mission de Marie de Magdala auprès des disciples
que Chrysostome consacre la suite de son homélie : Parce qu’elle
a été approchée par le Ressuscité avec délicatesse, et préparée à
entrer dans le mystère de la résurrection avec foi, amour et
intelligence, la femme va pouvoir, à son tour, assumer cette
même tâche auprès des disciples, partager avec eux ce
cheminement vers la vie. Elle qui a passé de la tristesse de la
mort à la joie de la résurrection, consolée par le Ressuscité lui-
même, pourra, à son tour, apporter la consolation aux disciples.

259
Chrysostome, cependant, discerne deux difficultés dans la
mission de Marie de Magdala : D’abord, les disciples pourraient
douter du témoignage d’une femme ; mais ensuite, ils pourraient
aussi douter de l’amour du Seigneur : En effet, pourquoi leur
Seigneur se révélerait de manière privilégiée à elle plutôt qu’à
eux ? Les disciples pourraient ne pas comprendre quelle a été
son intention en leur envoyant Marie de Magdala et son
témoignage.
Chrysostome est très attentif à l’amour prévenant du
Ressuscité pour les disciples : Il développe comment leur
Seigneur, avec la même sollicitude, la même tendresse qu’il a
manifestées à la femme, va les trouver le soir même derrière
leurs portes fermées, afin de ne pas les laisser plus longtemps
dans la peur, la peine et le doute. Chrysostome note que, s’ils
sont prêts à s’ouvrir, à accueillir et à reconnaître leur Seigneur
ressuscité, c’est grâce au fait qu’ils ont été préparés auparavant
par Marie de Magdala. C’est elle qui leur a communiqué le
message de la résurrection, non seulement comme connaissance
théologique, mais aussi comme aptitude à recevoir le Ressuscité.
C’est elle qui a suscité en eux un profond désir de le voir. Son
témoignage a fait naître en eux une foi plus vive, plus réceptive.
La femme, dans l’interprétation de Chrysostome, joue un rôle
essentiel dans la transmission de la foi. 39

9. Jérôme
Marie de Magdala, chez ce Père d’Occident qui connaissait
bien l’Orient, est présentée de manière très contrastée, comme si
Jérôme adaptait son interprétation aux circonstances, avec une
lecture parfois plutôt « occidentale », proche de celle d’un
Ambroise, parfois plus « orientale », se rapprochant alors de
Cyrille de Jérusalem, par exemple. Dans quelques-unes de ses
lettres, il fait différents commentaires sur Marie de Magdala. Par
exemple, dans sa Lettre 120 à Hedybia, en guise de réponse à des

39 Jean Chrysostome, Homélies sur l’évangile de Jean, traduction de Jeannin, Bar-le-

Duc, 1864 – PG 59, 469-470.

260
questions exégétiques posées par son amie, il commente
longuement les récits évangéliques concernant Marie de
Magdala, et il apporte, entre autres sa réponse à la question, déjà
soulevée par Ambroise et d’autres exégètes, de la concordance
entre les récits de Pâques selon Matthieu et selon Jean : Si Marie
de Magdala a vu le Ressuscité (selon Matthieu), comment peut-
elle encore pleurer (selon Jean) au tombeau vide ? Jérôme écrit
que, pour lui, « la réponse paraît simple et évidente : les saintes
femmes ne supportant pas l’absence du Christ ont durant toute la nuit,
non pas une fois ou deux, mais fréquemment, couru au tombeau du
Seigneur (…). » 40 Puis il explique ainsi la cohérence
chronologique avec le récit johannique : « Celle qui auparavant,
avec l’autre Marie, avait vu le Seigneur ressuscité, (…) revint ensuite
pendant la nuit, car le regret qu’elle éprouvait de Jésus ne lui
permettait pas de rester à la maison ». 41 Ici, Jérôme rejoint
l’interprétation de Grégoire de Nazianze. Mais, ensuite, son
interprétation de Marie de Magdala au tombeau vide est plus
proche de celle d’Ambroise que de l’approche orientale, dans ce
sens qu’il reprend les motifs traditionnels de l’exégèse
occidentale : le doute de Marie de Magdala et la faiblesse
féminine. Jérôme donne l’impression de puiser simultanément
dans les deux traditions pour élaborer sa propre interprétation
de Marie de Magdala. Voici un échantillon de son approche
typiquement « occidentale » : « A celle qui cherchait le vivant parmi
les morts, qui par suite d’une erreur féminine et de la faiblesse
inhérente à son sexe courait ça et là, et cherchait le cadavre d’un
supplicié, alors qu’il vivait et qu’elle venait de toucher ses pieds, le
Seigneur adresse ces paroles : « ne me touche pas, car, pour toi, je ne
suis pas encore monté vers mon Père ». 42 Et voici le sens que Jérôme
attribue à ces paroles du Christ : « Celui que tu cherches mort, tu ne
mérites pas de le toucher vivant (…). » 43 Puis, Jérôme ajoute encore

40 Jérôme, Lettres, texte établi et traduit par Jérôme Labourt, t. 6, Paris, 1958, Lettre
CXX, 4, p. 133, Hieronymus, Epistula CXX, 4, CSEL, vol. LIV, Wien, 1996, p. 483.
41 Jérôme, Lettres, texte établi et traduit par Jérôme Labourt, t. 6, Paris, 1958, Lettre

CXX, 4, p. 133.
42 Jérôme, Lettres, Lettre CXX, 5, 135.
43 Jérôme, Lettres, Lettre CXX, 5, 135.

261
ce commentaire où il reprend la hiérarchie déjà utilisée par
Ambroise dans une comparaison entre Marie de Magdala et les
Apôtres : « Les Apôtres ont donc une foi supérieure : sans avoir vu les
anges, sans avoir contemplé le Sauveur en personne, dès qu’ils n’ont
pas trouvé son corps dans le monument, ils ont cru qu’il était
ressuscité ». 44
Dans deux lettres adressées à Principia, Jérôme se montre
plus « oriental » dans son approche de Marie de Magdala. Par
exemple, dans la Lettre 65, il a une interprétation étonnamment
différente de cette figure féminine : « Les prêtres et les pharisiens
crucifièrent le Fils de Dieu, mais c’est Marie de Magdala qui pleure au
pied de la croix, prépare les parfums, cherche dans le tombeau, interroge
le jardinier, reconnaît le Seigneur, court chez les Apôtres, annonce qu’Il
est retrouvé. Eux doutent, c’est elle qui a la foi ! » 45
Dans la Lettre 127 où il fait l’éloge de Marcella et de ses
disciples féminines, Jérôme évoque à nouveau Marie de
Magdala, et là encore son commentaire se fait plus nuancé ; (est-
ce l’influence du contexte oriental ?). Au lieu d’insister sur la
supériorité des apôtres, il se montre même disposé à accorder la
préséance à Marie de Magdala dans un excursus où il a recours à
cette femme pour se défendre contre de prétendues moqueries à
son égard : Il peut bien avoir de l’estime pour des femmes si le
Seigneur lui-même s’entourait de présences féminines. A qui se
moquerait du fait qu’il s’attarde à louer de simples femmes,
(« muliercularum ») 46 , il propose de se souvenir « des saintes
femmes, compagnes du Seigneur Sauveur qui s’étaient mises à son
service, des trois Maries qui se tenaient au pied de la croix, et de Marie
appelée « Magdalene », qui, à cause de l’assiduité et de l’ardeur de sa
foi, a reçu le nom de « munie de tours », et qui, la première, avant les
apôtres, a mérité de voir le Christ ressuscité » 47 . Ici, Jérôme n’évoque
plus les erreurs de Marie de Magdala, sa faiblesse propre au sexe
féminin, mais il affirme plutôt : « Nous jugeons les vertus non pas

44 Jérôme, Lettres, Lettre CXX, 5, 136.

45 Hieronymus, Epistula LXV, 1, CSEL, vol. LIV, Wien, 1996, p. 616.
46 Jérôme, Lettre CXXVII, 5, p.141.
47 Jérôme, Lettre CXXVII, 5, p. 141.

262
en fonction du sexe, mais en fonction de l’âme ». 48 Baignant dans
l’atmosphère de l’Eglise d’Orient -c’est de Palestine qu’il écrit à
Principia restée à Rome-, Jérôme relève l’assiduité et l’ardeur de
la foi de Marie de Magdala, des qualités que les Pères orientaux
sont unanimes à lui reconnaître. Est-ce sous l’influence de
l’exégèse orientale qu’il semble renoncer à la hiérarchie des sexes
et qu’il s’aventure même à relever que, « la première, avant les
apôtres, Marie de Magdala a vu le Ressuscité » ?

10. Augustin
Dans un sermon de son cycle sur l’évangile de Jean,
Augustin parle de Marie de Magdala au matin de Pâques 49 . Dès
le début de son « Tractatus », il semble partager avec Ambroise et
Jérôme un certain sentiment de supériorité masculine. En effet,
c’est en ces termes qu’il évoque Marie de Magdala pleurant au
tombeau vide : « Un amour plus fort retient au tombeau le sexe le
plus faible » 50 . Par contre, un peu plus loin, il va exprimer
clairement son désaccord avec l’approche de ces deux Pères
latins, quand il passera à l’interprétation du passage de Jean 20
relatant l’apparition du Ressuscité à Marie de Magdala : « Que
personne n’accuse la femme d’avoir dit Seigneur au jardinier et maître
à Jésus » 51 . Augustin refuse de porter un jugement péjoratif sur la
femme tel qu’on peut le trouver chez Ambroise ou Jérôme : Loin
de voir chez elle une « imbecillitas » typiquement féminine,
Augustin voit plutôt en elle un être humain profondément
attaché à Jésus, mais dépassé par le mystère de la résurrection ; il
la comprend comme une disciple très désireuse de comprendre,
et il met en lumière la pédagogie du Ressuscité aidant Marie de
Magdala à passer peu à peu d’une approche « charnelle »
(« carnaliter ») du mystère de la résurrection à une approche

48 Jérôme, Lettre CXXVII, 5, p. 141.

49 Augustin, Homélies sur l’Evangile de saint Jean, Œuvres de saint Augustin, 75, Paris,
2003, Tractatus CXXI.
50 Augustin, Tractatus CXXI, 1, p. 349.
51 Augustin, Tractatus CXXI, 2, p. 353.

263
« spirituelle » (« spiritaliter ») 52 . Ici, Augustin se montre plus
proche de l’interprétation de Théodore et de Chrysostome que
de celle des Pères latins. Il a une exégèse très intéressante des
paroles du Christ à Marie de Magdala, « Noli me tangere », une
exégèse qu’il développera régulièrement dans différents sermons
sur Jean 20, 17 et qui sera reprise par bien des Pères occidentaux :
Pour Augustin, les paroles du Ressuscité à Marie de Magdala
signifient qu’elle n’a plus à le toucher comme s’ il n’était qu’un
simple être humain (« carnaliter »), mais dorénavant en tant que
Dieu, un avec le Père (« spiritaliter »). Parce qu’elle est invitée à
croire au Christ « monté vers le Père », Marie de Magdala
représente l’Eglise des nations païennes qui, elles aussi, ont été
invitées à croire au Christ après son Ascension, à croire par
conséquent « spiritaliter ». 53 Elle recèle donc une grande force
symbolique.
Dans un autre sermon 54 , Augustin interprète dans le même
sens d’une pédagogie du Ressuscité le moment où Marie de
Magdala, appelée par son nom, reconnaît son Maître : « Il
l’appelle lui-même par son nom, lui qui l’a choisie pour le
Royaume des cieux. Alors, elle reconnait celui qui l’a éclairée.
Elle voit le Christ. » 55 Marie de Magdala, pour Augustin, est
l’exemple de la personne croyante qui se laisse éclairer,
enseigner par le Christ pour grandir dans sa foi. Il développe
dans ce sens deux belles images à partir des 2 « erreurs »
qu’Ambroise et Jérôme relevaient chez cette femme. Il développe
la 1ère image à partir de la méprise de Marie de Magdala croyant
voir le jardinier : Il imagine le Christ jardinier semant la foi dans
le cœur des fidèles comme un grain de sénevé. Il observe que
« rien n’est plus négligeable au regard qu’un grain de sénevé, mais rien
de plus vigoureux en réalité : N’est-ce pas la force extraordinaire et
l’énergie secrète de la foi dans l’Eglise ? » 56 Puis, Augustin développe

52 Augustin, Tractatus CXXI, 3, p. 358.

53 Augustin, Tractatus CXXI, 3, p. 356.
54 Augustin, Sermons pour la Pâque, Sermon 246, Sources Chrétiennes 116, Paris, 2003.
55 Augustin, Sermon 246, 3, p. 299.
56 Augustin, Sermon 246, 3, p. 297.

264
son image de ce qu’est la foi à partir de son interprétation de la
parole du Ressuscité disant à Marie de ne pas le toucher : « Que
veut donc dire toucher sinon croire ? Par la foi, en effet, nous touchons
le Christ et il vaut mieux ne pas le toucher de nos mains et le toucher
par la foi que de le palper de nos mains et ne pas le toucher par la foi.
(…). Touche le Seigneur par la foi, ô Eglise catholique, par la foi,
touche-le ! Si tu pensais que le Christ est seulement un humain, c’est
sur terre que tu l’as touché. Si tu crois que le Seigneur Christ est égal
au Père, alors tu l’as touché quand il est monté vers le Père. » 57
Par sa présentation de Marie de Magdala, Augustin invite les
fidèles à prendre cette femme comme modèle de foi, à
s’identifier à elle dans sa relation avec le Christ, à recevoir pour
eux-mêmes les paroles que le Ressuscité a adressées à cette
femme, afin d’être conduits à leur tour d’une perception
« terrestre », « charnelle » de Jésus, à une foi accomplie : Dans la
mesure où ils accueilleront les paroles du Ressuscité à Marie de
Magdala, elles deviendront pour eux actuelles et ils s’élèveront à
une relation avec le Christ en tant que Dieu vivant, un avec le
Père. Marie de Magdala, dans les homélies d’Augustin, devient
un modèle de foi et de vie pour chaque fidèle comme pour
l’Eglise tout entière.

11. Cyrille d’Alexandrie

C’est à juste titre que Cyrille d’Alexandrie a reçu le titre de
« Sceau des Pères » : Il a rassemblé, dans son exégèse de
l’évangile de Jean, différentes interprétations qui ont été faites
avant lui pour les enrichir de sa marque personnelle. Par
exemple, dans son commentaire de Jean 20, 58 il reprend le motif
de Marie de Magdala en tant que « Nouvelle Eve ». Il rappelle
que la première Eve, dans le premier jardin, avait écouté la voix
du serpent et s’était soumise aux agissements du diable ; dès
lors, c’est tout le genre féminin qui a connu la souffrance et les
pleurs. Marie de Magdala, dans le jardin de la résurrection,

Augustin, Sermon 246, 4, p. 301.

57
58Cyrille d’Alexandrie, In Jo. evang. Lib. XII, PG 74 – Cirillo d’Alessandria,
Commento al Vangelo di Giovanni / 3, trad. Luigi Leone, Roma, 1994.

265
écoute la voix du Seigneur et se met au service de ses paroles ;
dès lors, avec elle, c’est tout le genre féminin qui est libéré de
l’ancienne malédiction et qui reçoit une vie nouvelle. En elle,
toutes les femmes reçoivent une couronne, car c’est elle, la
première, qui a reçu la grâce d’entendre la voix de celui qui
arrête définitivement les pleurs de toutes les femmes comme
fruit de sa foi, de sa persévérance et de son amour.
Cyrille reprend bien des éléments de Théodore dans son
approche de Marie de Magdala ; par exemple, il explique, lui
aussi, que si la femme, d’abord, peine à reconnaître le Christ, à
discerner le Seigneur ressuscité, c’est parce qu’il faisait encore
nuit, ou encore parce que le Christ lui-même ne voulait pas être
reconnu immédiatement. Il n’est absolument pas question de
doute ou de faiblesse féminine dans l’interprétation de Cyrille.
Quant au grand désir de la femme de toucher le Seigneur, il
l’explique par sa «philotheia » 59 , par son amour de Dieu ; Cyrille
l’appelle encore « philochristos », celle qui aime le Christ. Cyrille
voit, comme Théodore avant lui, Marie de Magdala dans une
très belle lumière : Il relève lui aussi cet amour particulièrement
ardent de la femme pour le Seigneur.
Cyrille relève encore un aspect essentiel de Marie de
Magdala en tant que Nouvelle Eve : De même que l’ « ancienne »
Eve avait communiqué le message catastrophique du diable à
Adam avec toute la souffrance qui en avait résulté, l’« Eve
nouvelle » est envoyée vers les disciples pour annoncer la bonne
nouvelle du Christ ressuscité, avec toute la joie qui en résulte.
Cyrille utilise ici le verbe « euangelizesthai » 60 , évangéliser, pour
dire l’action de la femme portant la bonne nouvelle aux disciples.
C’était aussi le verbe utilisé par Théodore. Il dit aussi de Marie
de Magdala qu’elle est la première, « prôtangelon », 61 à apporter
la bonne nouvelle de la tristesse transformée en joie. C’est le
Ressuscité lui-même qui veut que la femme devienne la première
annonciatrice des grands biens destinés à l’humanité ; c’est lui

59 Cyrille d’Alexandrie, PG 74, 697.

60 Cyrille d’Alexandrie, PG 74, 697.
61 Cyrille d’Alexandrie, PG 74, 697.

266
qui l’envoie annoncer son ascension, ainsi que tout ce qui élève
l’humanité à la vie éternelle.
Cyrille reprend aussi un motif relevé déjà par Cyrille de
Jérusalem, entre autres : L’intelligence de la femme qui dépasse
celle des hommes ; elle a été capable de voir et de comprendre
avant tous les autres. Pour Cyrille, Marie de Magdala est celle
qui a précédé tous les autres dans sa quête ardente du Seigneur ;
c’est pourquoi le Seigneur l’honore – et en elle toutes les femmes-
en lui faisant la grâce d’aller annoncer aux disciples, restés en
arrière, le grand mystère de la résurrection qu’elle a su entendre.
En elle, c’est tout le genre féminin qui est libéré et guéri par le
Ressuscité : Il envoie vers les disciples une femme transformée,
renouvelée, et c’est non seulement par ses paroles, mais c’est par
son être tout entier qu’elle va leur communiquer la bonne
nouvelle de la résurrection.

12. Léon le Grand

A Rome, en 445, un an après la mort de Cyrille d’Alexandrie,
Léon prêchera un sermon lors duquel il évoquera brièvement la
figure de Marie de Magdala. C’est un sermon pour la fête de
l’Ascension, et nous avons déjà vu chez plusieurs Pères
l’association faite entre l’Ascension et les paroles du Christ à
Marie de Magdala : « Ne me touche pas car je ne suis pas encore
monté vers mon Père ». Dans un premier temps, Léon a exposé
ce que signifie l’Ascension pour les fidèles : C’est croire que le
Christ, en devenant homme, n’a pas quitté son Père, et c’est
croire également qu’en remontant vers Dieu, il ne s’est pas
éloigné de ceux qui croient en lui, pour les quels il est source de
joie et de courage. Le Fils de Dieu, par sa divinité, est plus
présent parmi les humains que lorsqu’il était dans un corps
humain. Les croyants n’ont plus besoin de toucher le corps
humain du Christ ; ils sont appelés à toucher le Fils devenu égal
au Père « non pas d’une main charnelle, mais d’une intelligence
spirituelle ». Ici, on note le vocabulaire et la pensée d’Augustin.
C’est pour illustrer ce mystère de la foi que Léon évoque alors
Marie de Magdala : Elle est « figure de l’Eglise » dans ce sens

267
qu’elle préfigure cette nouvelle manière de toucher le Christ,
d’entrer en relation avec lui après son Ascension ; elle a été la
première de tous les croyants à approcher le Christ avec cette
« intelligence spirituelle ». Dans le sermon de Léon, les paroles
du Ressuscité à Marie de Magdala s’adressent à toute la
communauté des croyants et elles les appellent à aller avec cette
intelligence spirituelle vers le Christ : C’est ainsi qu’ils le
toucheront plus parfaitement et plus réellement ; c’est alors
qu’ils pourront appréhender, saisir ce qu’ils ne touchent pas, et
ils croiront ce qu’ils ne voient pas.
En Occident, au 5e siècle, Marie de Magdala est donc
devenue « figure de l’Eglise » ; puisqu’elle est la première de
tous ceux qui, depuis l’Ascension, ont cru au Christ. Elle les
précède sur ce chemin de foi, car elle est la première qui a
rencontré le Christ vrai homme et vrai Dieu ; elle est la première
à avoir entendu de lui comment, après l’Ascension, entrer en
relation avec lui : « non d’une main charnelle, mais d’une intelligence
spirituelle. De là vient que le Seigneur, après sa résurrection, dit à
Marie de Magdala, figure de l’Eglise, alors qu’elle accourait pour le
toucher : Ne me touche pas, car je ne suis pas encore monté vers mon
Père » ; c’est-à-dire je ne veux pas que tu viennes à moi corporellement
ni que tu me connaisses par le sens de la chair ; mais je te réserve des
réalités plus hautes, je te prépare de plus grandes choses. » 62 En
filigrane de cette approche de Léon le Grand, on devine déjà un
peu de cette tendance à séparer le corps de l’esprit, et à établir
une échelle de valeurs qui part du charnel, tout en bas, pour
s’élever vers le spirituel, une tendance qui va peu à peu prendre
racine en Occident : Dans l’approche occidentale, les paroles du
Christ à Marie de Magdala seront de plus en plus interprétées
selon cette échelle de valeurs, et la femme, avec son toucher
charnel, sera placée tout au bas de l’échelle, encore très loin du
spirituel…

62 Léon le Grand, Sermons III, Sources Chrétiennes 74bis, Paris, 2004, Sur l’Ascension,

II, 4, p.282.

268
 13. Pierre Chrysologue
Contemporain et ami de Léon le Grand, l’évêque de
Ravenne, Pierre, a prononcé plusieurs sermons pour le temps de
Pâques lors desquels il évoque Marie de Magdala. 63 L’évêque de
la nouvelle capitale de l’Empire d’Occident, où réside
l’impératrice Galla Placidia, a été appelé au 9ème siècle
« Chrysologue », le prédicateur à la parole d’or. L’évêque de
Ravenne, comme son ami l’évêque de Rome, voit aussi en Marie
de Magdala une figure de l’Eglise. Dans un sermon sur Marie de
Magdala et l’autre Marie embrassant les pieds du Ressuscité
(Matthieu 28, 9), Pierre Chrysologue explique que Marie de
Magdala, en tant que figure de l’Eglise, n’a plus rien de charnel,
de naturel, d’humain ou de féminin, toutes qualités qui
l’empêcheraient d’avoir une relation avec le Christ. Il compare
cette Marie de Magdala digne de toucher le Ressuscité avec la
Marie de Magdala de l’évangile de Jean (20, 17) à qui le
Ressuscité avait dit de ne pas le toucher. Ce passage est très
suggestif de la vision « dualisante » que Chrysologue a de la
femme : « Elle a entendu à juste titre « Ne me touche pas », celle qui
pleure le Seigneur sur la terre et cherche un mort dans le tombeau sans
savoir qu’il règne dans le ciel avec son Père. « Ne me touche pas »,
c’est-à-dire : tu prétendrais qu’il te permette de toucher son corps, celui
que tu devrais atteindre par le contact de la foi et non toucher
seulement comme on touche un homme sur la terre, lui que tu ne sais
pas encore adorer en tant que Dieu dans les cieux. Que disparaissent
tes soucis féminins, que cesse ta sollicitude anxieuse, qu’une foi virile
s’élève dans ton âme, qu’avec un cœur large tu comprennes mon
élévation, afin de jouir dans les cieux de l’éternelle béatitude de ma
présence. (…). Sur la terre, il ne touche pas le Christ de sa main, celui
qui ne s’élève pas par la foi jusqu’au Christ dans le ciel. » 64 A la suite
de cette explication qui situe la féminité sur la terre et la
considère comme séparée de la divinité qui est « dans le ciel »,
Chrysologue va montrer en quoi Marie de Magdala, une fois

63 Pierre Chrysologue, Le signe des signes – Sermons sur la Passion et la

Résurrection, coll. Les Pères dans la foi, Paris, 2007, Sermons 74-82.
64 Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3, Le signe des signes, p. 96.

269
qu’elle s’est débarrassée de son humaine féminité, peut être
figure de l’Eglise : « Or la même Marie, établie maintenant au
sommet de la foi, élevée maintenant au faîte de l’Eglise, peut toucher le
Christ et l’étreindre avec toute la tendresse de la sainteté ; maintenant
elle oublie la faiblesse de la chair et la fragilité féminine qu’elle a
quittées, et ne réclame plus le contact physique de son créateur ; elle ne
pose plus de questions, puisque le contact céleste est symbolique, tandis
que l’autre tient du sexe ; dans le premier, il s’agit de la gloire divine,
dans le seconde, de la nature humaine. (…). Lorsque nous comprenons
à la manière humaine, nous nous aveuglons de notre fait. Ainsi, quand
le bienheureux Pierre reconnaît le Christ Fils de Dieu, c’est le Père qui
révèle ; quand il renie le Christ, il éprouve et subit l’aveuglement de la
chair. » 65
Il est surprenant de découvrir que Chrysologue reconnaisse
–une fois n’est pas coutume- chez un homme, et un apôtre tel
que Pierre, « l’aveuglement de la chair ». Dans ses sermons,
d’habitude, c’est la femme qui est aveugle, charnelle, voire
dangereuse, -comme Eve, la première femme-, pour l’homme en
général, et pour les apôtres en particulier : « Qu’à l’annonce des
femmes les apôtres ne croient pas que le Christ soit ressuscité ou aient,
dit-on, parlé de radotage à ce sujet, personne ne doit leur en faire grief.
Il doute profondément, celui dont la foi est plus profonde. Il ne peut pas
être trompé, celui qui n’est pas enclin à accepter les ouï-dire. (…)
Quand le soldat novice court au combat, il n’a pas l’intelligence de la
guerre, il ne connaît pas la force de l’ennemi (…). Ainsi Adam, sans
expérience, est tombé rapidement en croyant rapidement ; et en
ajoutant foi aux paroles de la femme, il s’est livré lui-même avec sa
postérité au plus funeste ennemi. Mais Pierre, soldat expérimenté,
n’écoute pas facilement la femme, il tarde à croire la nouvelle annoncée
par les femmes (…). » 66
Pierre Chrysologue, dans bien des passages de ses sermons,
identifie Marie de Magdala à Eve, mais il s’agit le plus souvent
de la première Eve, celle dont il faut se méfier, celle qui apporte
le désastre dans le monde. Il associe plus facilement la femme à

65 Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3, Le signe des signes, p. 96.

66 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 4, Le signe, p. 114.

270
la mort qu’à la vie. Dans ce même sermon où Pierre se comporte
en « soldat expérimenté » vis-à-vis des femmes annonciatrices de la
résurrection, le prédicateur de Ravenne évoque la venue des
femmes au tombeau du Christ, et se demande pourquoi les
femmes reviennent sans effroi aucun vers une dépouille
mortelle, et « pourquoi ne redoutent-elles pas le surcroît de crainte
qu’ajoute au sépulcre l’obscurité engendrant les ténèbres ? » 67
Chrysologue alors avertit son auditoire : « Frères, la femme est
cause du mal, origine du péché, chemin de mort conduisant au
tombeau, porte de l’enfer, source fatale de lamentations. » 68 Après
avoir ainsi étiqueté la femme, avec des étiquettes déjà utilisées
par d’autres Pères occidentaux 69 , l’évêque de Ravenne continue
de démontrer comment la femme est plus proche de la mort que
de la résurrection ; même l’annonce de la résurrection dont elle
est porteuse est liée à la faute d’Eve, porteuse de mort : « Il n’est
donc pas étonnant que, pour les larmes, pour les funérailles, pour le
tombeau, pour les égards à rendre au corps du Seigneur, les femmes se
montrent ainsi plus ardentes que les apôtres, puisque la femme court la
première pour les larmes, elle qui a couru la première pour la chute ;
elle précède vers le tombeau, elle qui a précédé vers la mort, elle devient
messagère de la Résurrection, elle qui a été agent de mort. (…). » 70
Pour Pierre Chrysologue, Marie de Magdala, bien que
messagère de la Résurrection, a encore un long chemin à faire,
comme la femme en général, pour parvenir à la vie ; elle qui
« cherche à reprendre la vie à la mort » 71 ; et, quoi qu’elle fasse, elle
sera toujours inférieure et soumise à l’homme, 72 réduite au
silence. 73 Même quand Marie de Magdala et l’autre Marie se
prosternent devant le Ressuscité (Matthieu 28, 9), c’est devant
l’homme qu’elles s’agenouillent ; par conséquent, leur rencontre

67 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 2, Le signe, p. 112.

68 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 2, Le signe, p. 112.
69 Cf. entre autres, Tertullien, La toilette des femmes, I, 1-2, Sources Chrétiennes 173,

Paris, 1971, p.43-45.

70 Pierre Chrysologue, Sermon 79, 2, Le signe, p. 113.
71 Pierre Chrysologue, Sermon 74, 3, Le signe, p. 82.
72 Cf. entre autres exemples, Sermon 80, 1.
73 Cf. entre autres exemples, Sermon 82, 6.

271
avec le Ressuscité ne leur apporte aucune délivrance de leur
condition de femme soumise, aucun changement éventuel de
statut par rapport aux hommes ou aux apôtres : « Elles
s’approchèrent et lui saisirent les pieds pour se rendre compte que dans
la personne du Christ se trouvait l’homme, qu’elles étaient aux pieds du
Christ, et que leur rôle était de suivre l’homme, non de prendre les
devants grâce au Christ. » 74
Le sermon que l’évêque de Ravenne prononce sur Marie de
Magdala et les autres femmes au tombeau vide (Marc 16, 1-8)
résume bien sa pensée sur la femme en général : Loin d’être
passée de la mort à la vie, le cœur encore fermé par la nuit de
l’incrédulité, 75 elle se rend au tombeau. Face au mystère de la
résurrection, Marie de Magdala et ses compagnes « sont troublées
à cause de leur condition terrestre. » 76 Chrysologue, dans son
approche de Marie de Magdala, se montre très « occidental » : il
la divise en deux identités distinctes, voire opposées, d’une part,
la femme de chair, qu’il place tout au bas de l’échelle
hiérarchique, d’autre part, la femme « spirituelle », qui n’est plus
une personne humaine à part entière, mais qui est réduite à être
« figure de l’Eglise ». C’est dans ce sens qu’il poursuit son sermon
sur Marc 16, 1-8 : « Les femmes tremblent d’une part devant
l’événement, et d’autre part comme des mortelles encore dans la
condition mortelle, elles ont peur du tombeau. C’est pourquoi elles ne
dirent rien à personne, parce qu’il a été donné aux femmes d’écouter,
non de parler ; il leur a été donné d’apprendre, non d’enseigner, selon la
parole de l’Apôtre, « que les femmes se taisent dans l’assemblée » (1 Co.
14, 34). Enfin la même Marie va ensuite porter la nouvelle, désormais
non plus en femme, mais comme figure de l’Eglise, si bien qu’avant elle
se tait en tant que femme, maintenant elle porte la nouvelle et parle en
tant qu’Eglise. » 77

74 Pierre Chrysologue, Sermon 80, 6, Le signe, p. 120-121.

75 Pierre Chrysologue, Sermon 82, 1 et 3, Le signe, p. 129-131.
76Pierre Chrysologue, Sermon 82, 6, Le signe, p. 132.
77 Pierre Chrysologue, Sermon 82, 6, Le signe, p. 132-133.

272
 14. Romanos le Mélode
Environ un siècle plus tard, au début du 6ème siècle, dans
l’Empire d’Orient, Romanos le Mélode chante et proclame
l’annonce faite par Marie de Magdala. Il la présente dans ses
hymnes non pas comme une figure abstraite, symbolique, privée
de son humanité, mais comme une personnalité bien incarnée et
riche de nombreux charismes. Quel contraste avec l’interprétation
de Pierre Chrysologue !
Dans ses hymnes pour la fête de Pâques, Romanos cherche à
donner un récit cohérent des différents moments de la résurrection
tout en intégrant les divers récits évangéliques. Il partage cette
recherche de cohérence avec Cyrille, Jérôme, Théodore ou
Ambroise. Il chante d’abord les femmes « myrophores », qui
vont avant l’aurore embaumer « le corps vivifiant et enseveli, la
chair qui relève Adam le déchu et qui gît dans le sépulcre », selon les
paroles des femmes qui appellent en pleurant : « O maître,
réveille-toi, toi qui offres aux hommes déchus la résurrection ! » 78 . Ici,
il faut noter en passant que pour le Mélode, la chair n’est pas
fragile ou encore aveuglante, voire dangereuse, comme elle l’est
pour les interprètes occidentaux. C’est dans son corps humain
que le Christ ressuscite. La chair du Ressuscité est vivifiante et
c’est par elle que le Christ rend l’être humain participant de sa
résurrection. C’est ce corps porteur de vie que les femmes
veulent honorer. Cependant, les porteuses de baumes, pensant
qu’elles ne vont pas trouver le Seigneur ressuscité au tombeau,
envoient Marie de Magdala en éclaireuse. « Il faisait noir, mais
l’amour l’éclairait » 79 ; avec cet envoi de Marie de Magdala au
sépulcre par les autres femmes, Romanos reprend un élément
non évangélique, mais qui se trouve aussi dans la « Passion du
Christ ». Voyant le tombeau vide, Marie de Magdala va avertir
les disciples, appelés mystes par Romanos, comme dans la
« Passion du Christ ». Les disciples font immédiatement le lien
entre le tombeau vide et la résurrection, et ils sont fortement

78 Romanos le Mélode, Hymnes, t. IV, Sources Chrétiennes 128, Paris, 1967, Hymne

sur la Résurrection, XL, 1, p. 383.

79 Romanos le Mélode, Hymne sur la Résurrection, XL, 3, SC 128, p. 385.

273
ébranlés en découvrant que le Ressuscité s’est révélé d’abord à
des femmes plutôt qu’à eux. Marie de Magdala les console ainsi :
«Mystes du Seigneur, vous qui l’aimez d’amour vraiment fervent, ne
perdez pas courage, Car ce qui s’est passé, c’était une disposition
divine, pour que les femmes, premières dans la chute, soient les
première à voir le ressuscité. » 80 .
Pourquoi, après ces paroles d’encouragement aux disciples,
Marie de Magdala resterait-elle encore devant le tombeau en
pleurant ? Romanos cherche à établir la cohérence entre les récits
évangéliques et à expliquer les pleurs de Marie de Magdala en
sous-entendant qu’elle n’arrive pas encore à faire le lien entre la
résurrection et la disparition du corps : Bien que croyant
profondément à la divinité du Christ, elle est encore très
impressionnée par tout ce qu’a souffert le corps du Seigneur, par
sa passion et sa mort. Romanos fait alors dire à Marie de
Magdala : « Te voilà mort depuis trois jours, toi qui fais toute chose
nouvelle (…) Oh ! Si je savais où tu es enseveli, j’irais, comme la
pécheresse, mouiller de mes larmes non seulement tes pieds, mais tout
ton corps, oui, et ton sépulcre, en disant : « Maître, comme tu as
ressuscité le fils de la veuve, ressuscite-toi ! Toi qui a rendu la vie à la
petite fille de Jaïre, qu’attends-tu encore dans le sépulcre ? (…) » 81
C’est alors que le Christ, touché par les pleurs de Marie, se
montre à elle.
L’interprétation du « Ne me touche pas » reprend deux motifs
chers aux Pères orientaux : Elle intègre à la fois l’amour de Marie
de Magdala et la mystagogie du Christ : « Emportée par la ferveur
du désir, par l’embrasement de l’amour, la jeune fille voulut saisir celui
qui remplit toute la création sans en recevoir de limites. Mais le
Créateur, s’il ne lui reprocha pas son ardeur, l’éleva vers le monde divin
en disant : « Ne me touche pas : Me prendrais-tu seulement pour un
mortel ? Je suis Dieu, ne me touche pas. O femme vénérable, ouvre là-
haut tes yeux et considère le monde céleste : c’est là que tu dois me
chercher. » 82 . Quelle différence entre cette femme, que le Ressuscité

80 Romanos, Hymne sur la Résurrection, XL, 6, SC 128, p. 391.

81 Romanos, Hymne sur la Résurrection, XL, 8, p. 393-395.
82 Romanos, Hymne sur la Résurrection, XL, 11, p. 399.

274
qualifie de « vénérable », (« semnè », en grec, exprime les
nombreuses qualités qui lui sont reconnues), et la femme encore
aveuglée par la chair dont parlait Pierre Chrysologue ! Ici, elle
est « élevée par le Créateur vers le monde divin », alors que, dans la
prédication de l’évêque de Ravenne, elle avait encore à faire bien
des efforts pour y parvenir, son élévation dépendant aussi de sa
capacité à élargir son cœur, de sa bonne volonté à s’élever elle-
même « par la foi jusqu’au Christ dans le ciel » 83 . Dans la tradition
orientale, l’intervention salvifique de Dieu est première et
inconditionnelle, alors que l’interprétation occidentale a
tendance à donner beaucoup d’importance à la faute 84 ou au
mérite 85 de la personne humaine.
L’Ikos 12 qui chante l’envoi de Marie de Magdala auprès des
disciples par le Ressuscité est particulièrement intéressant : « Que
ta langue désormais publie ces choses, femme, et les explique aux fils du
royaume qui attendent que je m’éveille, moi, le Vivant. Va vite, Marie,
rassembler mes disciples ! J’ai en toi une trompette à la voix puissante :
sonne un chant de paix aux craintives oreilles de mes amis cachés,
éveille-les tous comme d’un sommeil, afin qu’ils viennent à ma
rencontre et qu’ils allument des torches. Va dire : L’époux s’est éveillé,
sortant de la tombe, sans rien laisser au-dedans de la tombe. Chassez,
apôtres, la tristesse mortelle, car il est réveillé, celui qui offre aux
humains déchus la résurrection. » 86 Marie est invitée par le
Ressuscité à aller transmettre la résurrection avec l’art consommé
des « rhéteurs », et des « herméneutes », (si on reprend tels quels
les verbes grecs). Elle est le porte-voix du Ressuscité, envoyée
vers les apôtres apeurés pour les réveiller, les « ressusciter » de
leur « tristesse mortelle ». Elle est appelée à reconstituer la
communauté qui avait été dispersée par la mort, à la rassembler

83 Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3, Le signe, p. 96.

84 Cf. par exemple, Pierre Chrysologue, Sermon 80, 4 : « la femme est déliée de sa
faute quand elle apporte la nouvelle de la vie, la nouvelle de la Résurrection (…) ».
Le signe, p. 119.
85 Cf. par exemple, Pierre Chrysologue, Sermon 76, 3 : « ces femmes (…) méritent

par leur hâte, suivant ainsi avec foi les pas du Sauveur, d’atteindre la gloire parfaite,
d’approcher l’honneur de la divinité. ». Le signe, p. 95.
86 Romanos, La Résurrection, XL, 12, SC 128, p. 401.

275
autour du Ressuscité qui a fait sortir avec lui du tombeau toute
l’humanité. Cet Ikos recèle, entre autres, bien des éléments pour
un ministère ecclésial confié à une femme par le Ressuscité.
Pour le Mélode, il n’est pas question de faiblesse de la chair
ou de la femme, mais de la force vivifiante et communicative de
« l’époux ». Est-ce que l’interprétation orientale n’accorde pas une
confiance beaucoup plus grande que l’occidentale au pouvoir de
« celui qui offre aux humains déchus la résurrection », à celui qui fait
assez confiance à Marie de Magdala pour trouver en sa personne
« une trompette à la voix puissante » ? La tradition orientale, par les
hymnes de Romanos, exprime en tout cas, de manière forte et
claire, sa foi en la puissance de la résurrection. Quant à Marie de
Magdala, elle est pleinement intégrée, avec tout ce qu’elle est, y
compris sa fragilité humaine, à cette œuvre de résurrection.

15. Grégoire d’Antioche

Dans une homélie attribuée à Grégoire d’Antioche, l’envoi
de Marie de Magdala par le Ressuscité aux apôtres accablés par
la mort de leur Seigneur est encore une fois affirmé avec clarté et
vigueur, comme si l’interprétation orientale cherchait à rendre à
la femme ce qui lui a été enlevé, parfois, par l’interprétation
occidentale. Grégoire est évêque d’Antioche de 570 jusqu’à sa
mort en 593. Quelques doutes sur l'authenticité de ses Homélies
ont été émis, ce qui n’enlève rien à la force du message de cette
homélie sur les femmes myrophores, sur la visite de Marie de
Magdala et de l’autre Marie au tombeau du Christ telle qu’elle
est relatée dans Matthieu 28. Grégoire d’Antioche, s’il est
l’auteur de cette homélie, commence en s’émerveillant et en
relevant un paradoxe étonnant : « Pierre, le premier soldat du
Christ, par crainte de ce que pourrait dire une servante, a renié son
Seigneur vivant, tandis que des femmes affaiblies et timides vont rendre
honneur au Maître qui les a enseignées. » 87 Elles ne se laissent pas
intimider par la mort de leur Maître. D’emblée, l’interprète
oriental met en avant le courage des femmes ; un peu plus loin, il

87 Grégoire d’Antioche, Oratio in mulieres unguentiferas, PG 88, 1853.

276
met aussi dans la bouche même du Ressuscité la reconnaissance
de ce courage, et cela dans les paroles du Seigneur ressuscité à
l’ange qu’il envoie vers les femmes : « Va vers les femmes
courageuses et fidèles » 88 . Les termes grecs devenus traditionnels
dans l’interprétation des Pères orientaux, « tas gunaikas tas
andreias », disent aussi, à leur façon paradoxale, cette puissance
étonnante qui se manifeste dans le « courage viril » des femmes
et qui transforme des « femmes affaiblies et timides » pour en faire
des témoins de la résurrection. Le Ressuscité envoie l’ange
« enseigner aux femmes qu’il a vaincu la mort et qu’il est vivant ». 89
Une fois que les femmes ont reçu l’enseignement de l’ange
sur la résurrection, elles courent, poussées par l’Esprit Saint et
par un grand désir d’être première à annoncer aux apôtres
l’évangile, la bonne nouvelle. C’est alors que le Ressuscité leur
apparaît, et Grégoire interprète ainsi la salutation du Ressuscité
aux femmes : « Eve, qui avait été condamnée, est justifiée. Adam, qui
avait été banni, est rappelé. ». 90 Le prédicateur fait appel à des
formules frappantes pour dire la transformation de l’humanité
qu’a suscitée la résurrection. Il développe un enseignement
théologique sur la résurrection qu’il met dans la bouche du
Ressuscité s’adressant aux femmes : « En moi la nature humaine est
renouvelée ». 91
Le discours du Christ aux myrophores s’achève avec des
affirmations étonnantes : « Allez, annoncez à mes frères qui m’ont
abandonné au moment de la croix que je les précède en Galilée.
Annoncez à mes disciples les mystères dont vous avez été les témoins.
Devenez les premières enseignantes des enseignants. Que Pierre
apprenne, lui qui m’a renié, que je peux choisir (« cheirotonein »)
également des femmes comme apôtres. » 92 . Quel sens précis l’auteur
de cette homélie a-t-il voulu donner au verbe grec « cheirotonein » ?
Est-ce qu’il a seulement voulu signifier une égalité des femmes

88 PG 88, 1856.
89 PG 88, 1856.
90 PG 88, 1861.
91 PG 88, 1864.
92 PG 88, 1864.

277
avec les hommes, égalité établie par le Ressuscité lui-même,
puisqu’avec la résurrection, « Eve est justifiée, et l’humanité
renouvelée » ? Est-ce qu’il a voulu faire signe à ses collègues
d’Occident qui ont tendance à ne pas reconnaître ce
renouvellement de l’humanité, homme et femme, opéré par le
Ressuscité ? Y aurait-il même une pointe polémique à l’adresse
de Pierre et de ses successeurs qui, restant obnubilés par la
faiblesse de la chair et de la féminité, interdisent aux femmes
d’enseigner ou d’exercer un apostolat dans l’Eglise ? Dans une
telle perspective, pourrait-on traduire de manière plus
catégorique : « Que Pierre apprenne que j’ai le pouvoir d’ordonner
aussi des femmes à l’apostolat » ? Comment traduire autrement le
verbe grec « cheirotonein » que par « ordonner «ou « consacrer » ?
En effet, à la fin du 6ème siècle, à Antioche, ce verbe ne peut pas
avoir été utilisé par hasard. Depuis quelques siècles déjà, les
femmes exercent des ministères dans l’Eglise d’Orient et des
femmes y sont ordonnées au diaconat. En 451, le canon 15 du
Concile de Chalcédoine mentionne l’ordination des femmes au
diaconat. 93 A la fin du 4ème siècle, les Constitutions apostoliques
prescrivent comment l’évêque devra procéder pour ordonner
(« cheirotonein ») des femmes au diaconat 94 . Quant à la Didascalie
des apôtres, écrite en Syrie au milieu du 3ème siècle, elle intègre le
ministère des femmes dans l’Eglise de façon inattendue : Si
l’évêque représente le Père et le diacre le Fils, la diaconesse,
quant à elle, représente l’Esprit-Saint. 95 Quel que soit le sens que
le prédicateur a voulu donner ici au verbe « cheirotonein », il lui a
donné en tout cas beaucoup de force en le faisant prononcer par
le Ressuscité lui-même. Il a ajouté une dimension très stimulante
au portrait patristique de Marie de Magdala et des femmes qui
ont été les premières à enseigner les mystères de la résurrection.

93 Cf. Anne Jensen, Gottes selbstbewusste Töchter, Münster, 2003, p. 145-146.

94 Les Constitutions apostoliques, VIII, 19-20, in : Octavian Bârlea, Die Weihe der
Bischöfe, Presbyter und Diakone in vornikänischer Zeit, München, 1969, p. 287-288.
95 Didascalia, 88, 89, in : Octavian Bârlea, Die Weihe, p. 287.

278
 16. Grégoire le Grand
De 591 à 592, c’est-à-dire à l’époque ou Grégoire est évêque
d’Antioche, Grégoire le Grand compose 40 homélies sur les
évangiles, puis, en 593, ses homélies sur Ezéchiel. Il vient d’être
nommé évêque de Rome. Son pontificat sera marqué par les
guerres et tous les désastres humains qui les accompagnent.
C’est pourquoi le but principal de ses homélies est de consoler
son peuple, de lui montrer que le mal et le péché n’auront pas le
dernier mot. Grégoire le Grand s’inspire du parcours de grands
personnages bibliques, tels que l’apôtre Pierre ou Marie de
Magdala, pour démontrer la puissance de la miséricorde divine,
l’agir de Dieu dans les situations les plus désespérées. En ce qui
concerne Pierre, tous les évangiles relatent son reniement, son
désespoir, ainsi que le pardon qu’il reçoit du Christ. Il est une
figure emblématique idéale du chemin qui va de la mort à la
résurrection, si on comprend la résurrection dans un sens moral
avant tout. Par contre, il n’est écrit nulle part dans les évangiles
que Marie de Magdala aurait fait un même chemin, du désespoir
au pardon, qu’elle aurait d’abord été pécheresse avant de
recevoir cette grâce insigne de devenir le premier témoin de la
résurrection. Malgré tout, puisque Marc 16, 9 (ou Luc 8, 2)
mentionne qu’elle a été délivrée de sept démons par le Christ, et
puisque ce chiffre de sept démons peut être interprété comme la
plénitude de tous les vices, Grégoire arrive à faire de cette
femme le symbole de la pécheresse « remplie de tous les vices ». 96 Il
ne lui reste plus qu’à l’identifier avec la femme de l’évangile de
Luc (7, 36-50), pour faire d’elle le modèle parfait de la pécheresse
pénitente qui passe de la mort du péché à la résurrection morale.
« Quand je pense au repentir de Marie, j’ai plus envie de pleurer que de
dire quelque chose. En effet, quel cœur, fût-il de pierre, ne se laisserait
attendrir par l’exemple de pénitence que nous donnent les larmes de
cette pécheresse ? » 97

96 Grégoire le Grand, Hom. XXXIII, PL 76, 1238.

97 Grégoire le Grand, Hom. XXXIII, PL 76, 1238.

279
 Grégoire le Grand évoque souvent dans ses homélies 98 la
figure de cette femme, anonyme dans l’évangile de Luc, mais
que l’évêque de Rome confond avec Marie de Magdala. Pour
illustrer la grâce prévenante du Christ, il a le plus souvent
recours à elle : « Pierre pleura amèrement d’avoir renié, mais avant,
précise le récit, Jésus avait regardé Pierre. Souillée de tant et tant de
fautes, Marie-Madeleine s’en vint aux pieds de notre Rédempteur, en
larmes ; mais qui inonda son âme au-dedans, sinon celui dont, au-
dehors, la bonté l’accueillait ? Qui provoquait ses pleurs par l’esprit de
componction, sinon celui qui, à l’extérieur, sous les yeux des convives,
la recevait pour le pardon ? C’est notre Rédempteur qui arrachait au
péché l’âme de cette femme, touchée au vif par le regret, et l’accueillait
pour l’en délivrer. » 99
De la bouche de l’évêque de Rome, la pécheresse anonyme
de Luc 7 reçoit un nom illustre, « Maria Magdalene » 100 , et il lui
sera encore attribué un parcours de vie composite qui la mènera
jusqu’à devenir premier témoin de la résurrection : Un tel
cheminement, de la faute à la résurrection, en passant par la
repentance, pourra encourager les pécheurs les plus misérables.
Grégoire leur promet, si eux aussi se repentent, d’être libérés de
leurs péchés et de connaître la résurrection.
Dans l’histoire de l’interprétation, Grégoire le Grand est
reconnu comme étant le premier à avoir identifié Marie de
Magdala avec la pécheresse anonyme de Luc 7. « Eve devient
apôtre », avait dit Hippolyte au sujet de Marie de Magdala ;
Grégoire, pour sa part, ne l’assimile pas d’emblée à l’apostolat,
mais au péché : Marie de Magdala, à la fin du 6ème siècle, en
Occident, est devenue «peccatrix » 101 .

98 Cf. par exemple, Grégoire le Grand, XL Homiliarum in Evangelia Lib II, Hom. XXI,

PL 76, 1169-1174, sur Marc 16, 1-7, Hom. XXV, PL 76, 1188-1196, sur Jean 20, 1-18,
Hom. XXXIII, PL 76, 1238-1246, sur Luc 7, 36-50.
99 Grégoire le Grand, Homélie VIII, 2, Homélies sur Ezéchiel I, Sources Chrétiennes

327, Paris, 1986, p. 277.

100 Grégoire le Grand, Homélie VIII, 2, sur Ezéchiel, SC 327, p. 276.
101 Grégoire le Grand, Hom. XXXIII, sur Luc 7, 36-50, PL 76, 1238.

280
 « Marie de Magdala était une pécheresse de la ville. » 102 C’est avec
cette affirmation péremptoire que Grégoire le Grand ouvre son
homélie sur l’évangile de Pâques. C’est aussi en rappelant à son
auditoire le péché de Marie de Magdala qu’il achèvera son
homélie. Cependant, son but n’est pas de rabaisser Marie de
Magdala ; bien au contraire, il est d’élever les personnes qui
l’écoutent en leur présentant cette femme comme un exemple de
la compassion de Dieu qui « oublie volontiers que nous avons
commis le mal et qui est prêt à regarder notre repentir comme
l’innocence même » 103 . En partant de Marie de Magdala, il ne veut
pas s’arrêter à l’état de péché, mais ouvrir un chemin de
résurrection qui passe par la reconnaissance et le regret de la
faute commise : « Marie s’érige en témoin de la compassion de Dieu,
oui, cette Marie qui est le sujet de notre entretien, et dont un pharisien
voulait briser l’élan de tendresse. Si cet homme était prophète, s’écriait-
il, il saurait qui est cette femme qui le touche, et ce qu’elle est : une
pécheresse ! Mais ses larmes ont effacé les souillures de son corps et de
son cœur, elle s’est jetée dans les pas de son Sauveur, délaissant les
chemins du mal. Elle était assise aux pieds de Jésus et l’écoutait.
Vivant, elle le serrait en ses bras ; mort, elle le cherchait. Et elle trouva
vivant celui qu’elle cherchait mort. Elle trouva en lui tant de grâce que
c’est elle qui porta la nouvelle aux apôtres, aux messagers de Dieu !
Que devons-nous voir là, mes frères, sinon l’infinie tendresse de notre
Créateur qui, pour ranimer notre conscience, dispose partout des
exemples de pécheurs repentis. » 104 . Même la nouvelle que Marie de
Magdala apporte aux apôtres a une signification nouvelle :
L’accent est mis davantage sur la grâce faite au pécheur que sur
la résurrection et l’ascension du Christ. Marie de Magdala, de
témoin de la résurrection du Christ, est devenue témoin de sa
compassion. Son message a un contenu plus anthropologique et
moins théologique que dans l’interprétation orientale.

102 Grégoire le Grand, Hom. XXV, sur Jean 20, 11-18, PL 76, 1188, in : Le mystère de
Pâques, Paris, 1965, p. 291.
103 Grégoire le Grand, Hom. XXV, in : Le mystère de Pâques, p. 302-303.
104 Grégoire le Grand, Hom. XXV, in : Le mystère de Pâques, p. 302.

281
 17. Marie de Magdala, des évangiles à nos jours
Jusqu’à Grégoire le Grand, même chez les Pères occidentaux,
Marie de Magdala était surtout le témoin de la résurrection ;
dorénavant, en Occident, elle sera de plus en plus confusément
liée à la fragilité humaine et au poids du péché. En Orient,
jusqu’à aujourd’hui, Marie de Magdala est restée la Nouvelle
Eve, le symbole de l’humanité nouvelle déjà renouvelée et
sauvée par le Christ. En tant qu’apôtre et enseignante, elle est
porteuse de cette bonne nouvelle de salut.
En suivant l’évolution des approches occidentales et
orientales, si nous nous arrêtons à mi-chemin entre le 6ème et le
21ème siècles, dans cette période entre l’Antiquité et les temps
modernes que l’Occident appelle le moyen âge, nous pouvons
observer comment Marie de Magdala reflète les profondes
différences d’interprétation entre l’Orient et l’Occident. Par
exemple, au 14ème siècle, pour le théologien oriental par
excellence qu’est Grégoire Palamas, , Marie de Magdala est
symbole de communion : Le fidèle qui communie au corps du
Christ, « participe à son être, le reçoit en lui pour qu’il y demeure, il
s’emplit de la grâce divine qui émane de lui et de même que Marie a vu
(au matin de Pâques) ce qu’alors les apôtres désiraient voir, de même il
mérite la vue et la jouissance de ce que les anges aspirent à contempler
(cf. 1 Pierre 1, 12). Par cette contemplation, par cette participation au
mystère, il se divinise tout entier. » 105 Grégoire Palamas voit en
Marie de Magdala une femme qui a été transformée par le Christ
ressuscité et qui, dorénavant, stimule chaque croyant à aller,
comme elle, à la rencontre du Ressuscité, à voir « dans sa réalité le
Verbe de Dieu incarné pour nous et fixé à demeure parmi nous » 106 , à
l’accueillir en lui et à déjà participer à la vie divine 107 . Le grand
théologien byzantin affirme l’autorité conférée par le Seigneur

105 Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de
Pâques, p. 171.
106 Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de

Pâques, p. 171.
107 Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de

Pâques, p. 171.

282
lui-même à cette femme qui « devint son apôtre auprès des apôtres.
Instruite et assurée par la bouche même de Dieu, elle va leur annoncer
qu’elle a vu le Seigneur et leur répéter ses paroles. (…) Parce qu’avec
une constance solide et persévérante, elle avait tenu jusqu’au bout à
rester à la porte du tombeau, vit avant les apôtres, non seulement les
anges, mais le Seigneur des anges lui-même ressuscité dans la chair.
Elle entendit sa voix et fut désignée par la bouche même de Dieu comme
le ministre de ses commandements. » 108 La tradition orientale prend
sa source dans une conviction profonde que la résurrection du
Christ dans la chair a fondamentalement transformé l’humanité.
Marie de Magdala est le témoin par excellence de cette
transformation de l’humanité jusque dans sa chair opérée par le
Seigneur.

En Occident, à la même époque médiévale, Marie de

Magdala est perçue bien différemment. Elle est celle qui montre
aux pécheurs repentants un chemin long et laborieux de
pénitence qui, dans un futur lointain, les conduira au salut. Elle
inspire des légendes retraçant son cheminement du péché à la
grâce, et les Occidentaux, en quête de salut, feront des
pèlerinages sur ses traces. Des communautés de femmes
repenties se formeront avec Madeleine comme patronne. Dans
l’inconscient collectif occidental, reflété dans les manifestations
culturelles du moyen âge à nos jours, et même si, au 20ème siècle,
le Concile de Vatican II a déclaré que la pécheresse (Luc 7, 36-50)
et Marie de Magdala sont deux femmes différentes, l’image
qu’on a de cette femme –et de la femme en général- est bien
souvent encore celle que Grégoire le Grand, au 6ème siècle,
évoquait dans ses sermons : plus pénitente qu’apôtre, plus
proche du péché que de la résurrection.
Très caractéristique de cette tradition occidentale est la
pensée de Pierre de Bérulle, un théologien français du 17ème
siècle. Dans son Elévation sur sainte Madeleine, il développe sa
vision de « l’amour séparant » qui lie Marie de Magdala au Christ

108Grégoire Palamas, Homélie sur Jean 20, 11-18, PG 151, 265-273, in : Le mystère de
Pâques, p. 170.

283
ressuscité. Par exemple, dans une méditation sur les paroles du
Ressuscité à Madeleine, (Jean 20, 16-17), Bérulle s’adresse ainsi
au Christ : «…Aussitôt qu’elle est avec vous, vous la séparez de vous
(…), vous rentrez dans le secret de votre lumière inaccessible et
invisible à tout homme mortel ». Madeleine, de son côté, entre alors
« en la nouvelle école de l’amour séparant ». Bérulle précise : « Elle y
entre lorsque Jésus entre en sa gloire (…), elle aura désormais à vivre
une vie séparée de Jésus qui sera au Ciel par son Ascension et elle en la
terre par sa pénitence » 109 . Bérulle constate que Madeleine est
« divisée en elle-même », « son corps est en la terre et son amour est au
ciel » 110 . Cette rupture, douloureusement ressentie, avec sa
connotation dualiste, exprime la problématique occidentale, qui
était celle du 17ème siècle, et qui est encore celle de notre époque.

Ces quelques exemples de l’approche occidentale nous

amènent à nous demander dans quelle mesure la tradition
occidentale s’est éloignée du message des évangiles concernant
non seulement Marie de Magdala, mais aussi la femme en
général et, en définitive, toute l’humanité. Cela nous permet
aussi de mieux situer le surgissement, à notre époque, du
phénomène socioculturel que représente le féminisme : Son essor
en Occident ne peut pas être dû au hasard ! Une théologienne
féministe allemande, Elisabeth Moltmann-Wendel, en partant
des textes des évangiles sur Marie de Magdala, a mis en
évidence comment leur interprétation a dévié au cours de
l’histoire de l’Occident et quelles en ont été les conséquences
désastreuses pour la culture et la société occidentales. 111 : « Cela,
nous le ressentons maintenant comme une violation de l’intégrité de
l’image de la femme. (Que penseraient les hommes de nos jours si
Pierre était présenté comme un gigolo ?). L’image artificielle de Marie-
Madeleine avait pour but de révéler les besoins moraux, mais son

109 Pierre de Bérulle, Œuvres complètes, Elévation sur sainte Madeleine, Paris, 1996, p.
456.
110 Bérulle, Elévation, p. 457.
111 Cf. Elisabeth Moltmann-Wendel, Ein eigener Mensch werden – Frauen um Jesus,

Gütersloh, 1980, pp. 67-95.

284
histoire ne pouvait plus désormais être lue sans être gravement
déformée. Pierre n’a-t-il pas été, avec son reniement, un exemple encore
plus éclatant de péché et de pardon ? (…). La théologie de l’Europe
occidentale a, de manière erronée et sans aucune ambiguïté, situé le
péché dans le corps humain, et tout particulièrement dans le corps de la
femme. Cette erreur a eu pour conséquence de renforcer l’idée
d’infériorité de la femme. » 112 La théologienne occidentale ajoute
encore que la dévalorisation et - en comparaison avec d’autres
cultures – le mépris que la femme a d’elle-même jusqu’à
aujourd’hui en Occident résultent de cette interprétation falsifiée
des évangiles. Elle constate que les théologiens orientaux n’ont
jamais confondu Marie de Magdala avec d’autres femmes des
évangiles (comme la pécheresse pardonnée de Luc 7,36-50), et
grâce à cela, ils ont obtenu des images de femmes bien plus
riches, colorées et nuancées. 113

Marie de Magdala, en tant que femme « emblématique »,

révèle deux approches différentes de la féminité, du corps, ou
encore de la condition humaine : L’approche occidentale, dès les
premiers siècles, est marquée par la notion de rupture entre la
chair et l’esprit, entre le féminin et le masculin, entre l’humain et
le divin. Les Pères occidentaux ont eu recours à un schéma qui
sépare les domaines entre « carnaliter » et « spiritaliter », et cela
avec une connotation morale. Jusqu’à aujourd’hui, la tradition
occidentale a développé la conscience de la distinction, jusqu’à la
division, entre ce qui est terrestre, charnel, humain, d’une part, et
le divin, le céleste, le spirituel, d’autre part. L’Occident situe
Marie de Magdala du côté de la chair et dans l’éloignement du
divin. Dans l’approche orientale, la chair, avec l’incarnation et la
résurrection du Christ, est devenue cette réalité où, déjà, peuvent
agir les forces de résurrection. Elle est le lieu de communion

112 Elisabeth Moltmann-Wendel, « Marie-Madeleine ou comment les mentalités

patriarcales peuvent déformer l’histoire », citée par Isabelle Chareire, in : Figures de
Marie-Madeleine, Suppl. au Cahier Evangile 138, Paris 2006, pp. 140-142. Cf. aussi Ein
eigener Mensch werden, p. 88.
113 Cf. Elisabeth Moltmann-Wendel, Ein eigener Mensch werden, pp. 88-89.

285
privilégié entre Dieu et l’être humain. C’est dans la chair que le
Christ est ressuscité, et c’est dans sa chair que Marie de Magdala
le rencontre. Là où l’Occident ressent la rupture, l’Orient
pressent l’unité. Si les deux traditions pouvaient se rencontrer en
profondeur, quelle serait alors leur vision commune de Marie de
Magdala, leur approche nouvelle des questions fondamentales
concernant la féminité, l’humanité, la relation avec Dieu ?

286
REVIEWS / RECENZII

287
Stefan Ihrig, Vasile Dumbrava, Dietmar Müller, Igor Şarov (ed.),
Istoria între ştiinţă şi şcoală – perioada interbelică în Basarabia.
Studii, materiale, surse şi sugestii, Chişinău: Georg-Eckert Institut für
internationale Schulbuchforschung, Moldova-Institut Leipzig,
Editura Cartdidact, 2008, 207 pag., ISBN 978-9975-940-53-5, 207.

În anul 2008, sub egida Moldova-Institut Leipzig, cu sprijinul

Georg-Eckert Institut für internationale Schulbuchforschung, la Editura
Cartidact din Chişinău apare o culegere de studii şi sugestii didactice
semnată de istorici din Republica Moldova, Germania şi România.
Titlul culegerii anunţă abordarea unui subiect legat de istoria
interbelică a Basarabiei, care este destul de actual pentru Republica
Moldova – istoria între ştiinţă şi şcoală.
Lucrarea este structurată în cinci capitole, precedate de o scurtă
prezentare a autorilor şi de un cuvânt-înainte al editorilor, iar la final
conţine indicele de nume şi o listă bibliografică generală a lucrărilor la
care s-au referit autorii în studiile lor. Primele trei capitole cuprind
nouă studii, iar ultimele două capitole includ trei lecţii-model şi un şir
de surse pentru lecţiile de istorie.
O parte din contribuţiile autorilor în prezentul volum reprezintă
rezultatele proiectului Perioada interbelică în Basarabia în istoriografie şi
manualele şcolare, prezentate la Seminarul de la Braunschweig, organizat
în perioada 13-17 decembrie 2006 de Institutul „Georg Eckert” şi de
Moldova-Institut Leipzig. Coordonatorii volumului motivează apariţia
lui atât prin necesităţile învăţătorilor de a avea acces la noi surse de
informare, cât şi prin necesitatea de a reacţiona la presiunile ideologice
ale Guvernului Republicii Moldova „la încercarea de a instrumentaliza
activitatea GEI” (vezi comunicatul de presă) în scopuri politice (p. 9).
Elaborarea volumului a fost facilitată şi de discuţia cu învăţătorii
moldoveni care au participat la seminarul amintit. Astfel, prin această
lucrare se doreşte realizarea unui transfer real de informaţii, care ar
ajuta direct predarea unor subiecte controversate din istoria interbelică
a Basarabiei.
Din partea introductivă a volumului editorii arată că problema
scrierii şi predării istoriei în Republica Moldova are o conotaţie politică.
Astfel, după destrămarea URSS românismul şi moldovenismul au
devenit două curente istoriografice şi politice concurente. Adepţii
primului curent văd teritoriul, istoria şi cultura Basarabiei ca parte
componentă a naţiunii române. Susţinătorii celui de-al doilea curent
încearcă să demonstreze existenţa unei naţiuni moldoveneşti, distinctă

288
de cea română. Disensiunile din mediile academic şi politic din
Republica Moldova au un impact direct asupra calităţii predării istoriei
în şcoală. Editorii fac apel la normele fundamentale de etică şi
deontologie profesională când istoricul trebuie să-şi realizeze obiectiv
datoria profesională, indiferent de etnia, religia sau poziţia sa socială.
Pentru aceasta trebuie să fie asigurate şi garantate condiţiile necesare
de activitate şi excluderea oricărei presiuni politice. Institutul „Georg
Eckert” are o experienţă bogată în consultarea autorilor de manuale din
ţările cu „istorii mai dificile“, printre care se numără şi Republica
Moldova. Concluzia reprezentanţilor acestui for ştiinţific este că atâta
timp cât „controversele sînt soluţionate de un partid sau de către
guvern, iar „trupele” de istoriografi execută aceste comenzi, istoria
rămâne un instrument de luptă al puterii“ (p. 10). De aceea, multi-
perspectivitatea rămâne a fi o metodă care ne permite abordarea
multilaterală a subiectelor controversate şi recunoaşterea mai multor
puncte de vedere. Doar cunoscând aceste momente, elevii pot însuşi
mai bine istoria. Problema rămâne, aşa cum observă şi editorii volu-
mului, selectarea tematică a conţinuturilor curriculare. Pentru soluţio-
narea acestei probleme autorii propun abordarea contextuală diferită a
subiectelor sensibile, cum ar fi prin „efectuarea unor paralele cu restul
Europei – sau modificarea radicală a perspectivei, de la naţiune şi stat
la individ şi societate” (p. 10).
Totodată, editorii volumului enumeră în şirul de probleme cu care
se confrută mediul academic moldovenesc lipsa autonomiei istoricilor
şi cadrelor didactice faţă de autorităţile statale, producţia de manuale
şcolare şi felul în care acestea sînt folosite, limitările de conţinut
prevăzute de curriculum, limitarea temporală, lipsa resurselor pentru
achiziţionarea materialelor didactice etc. Observăm că în Occident
conceperea şi scrierea manualelor este lăsată tot mai mult pe seama
autorilor specializaţi (de regulă din mediile şcolare), pe când la noi
persistă prezentarea ierarhică, majoritatea autorilor fiind din mediul
academic, iar învăţătorilor le revine doar sarcina procesării materialelor
din manuale. Legătura şi suportul reciproc între şcoală şi instituţiile de
cercetare privind transferul de informaţii nu sînt realizate la nivelul
necesar. În cadrul seminarelor organizate de Institutul „Georg Eckert”
s-a remarcat că învăţătorii şi cercetătorii vorbesc „în limbi diferite”. De
aceea comunicarea între aceste două cercuri profesionale trebuie să fie
bazată pe principiile de echitate şi parteneriat durabil. Doar astfel se
vor putea realiza aşteptările şi necesităţile şcolii contemporane.

289
 Capitolul I, Manualele şcolare şi istoriografia, cuprinde două lucrări
semnate de către Stefan Ihrig şi, respectiv, Wim van Meurs (p. 17-33).
Primul studiu abordează perioada interbelică în manualele de istorie
din Republica Moldova, 1995-2007 1 , iar cel de-al doilea – istoriografia
perioadei interbelice pe baza exemplului Sfatului Ţării 2 .
Stefan Ihrig analizează în studiul său Perioada interbelică în
manualele de istorie din Republica Moldova, 1995-2007 (p. 17-27) un şir de
afirmaţii din cele două generaţii de manuale şcolare de istorie din
Republica Moldova privind istoria interbelică (istoria românilor şi
istoria integrată), pe care o consideră „unul dintre momentele cele mai
controversate privind identitatea şi conflictele istorice post-sovietice
din Moldova”. S. Ihrig analizează comparativ cele două discursuri
narative din manualele şcolare „românesc” şi „moldovenesc”, relevând
abordarea perioadei interbelice ca „epocă de aur” sau „perioadă de
ocupaţie”. Adepţii discursului românesc se opresc asupra beneficiilor
integrării Basarabiei în componenţa României, neglijând problemele cu
care s-a confruntat societatea basarabeană în această perioadă. Părtaşii
moldovenismului evită să discute particularităţile perioadei interbelice,
apreciind situaţia Basarabiei ca fiind sub un regim de „ocupare de către
o putere străină”, care a stagnat dezvoltarea economică şi socială a
regiunii (p. 21). Autorul propune pentru viitor prezentarea perioadei
interbelice în manuale ca sursă în sine, ca material demonstrativ pentru
pluralitatea istoriei, fără a lăsa în umbră polemica pe marginea
interpretării schimbărilor din această perioadă. Astfel, el îndeamnă
istoricii şi cadrele didactice să acorde o atenţie sporită acestei perioade,
pentru a putea educa tinerii cetăţeni ai statului cu un dezvoltat simţ
critic şi istoric. Studiul finalizează cu câteva teme pentru discuţie
privind discursurile narative din manualele şcolare (p. 26).
Wim van Meurs, în contribuţia sa Istoriografia perioadei interbelice pe
baza exemplului Sfatului Ţării (p. 29-33), arată că dezbaterile istorio-
grafice (română, sovietică, moldovenească) vor continua la infinit fără a
se ajunge la un consens, deoarece nici perspectivele, nici naraţiunile nu

1 Stefan Ihrig este cunoscut mediului academic din Republica Moldova atât în calitate de

istoric, cât şi în calitate de coordonator de proiect la Institutul de Analiză Internaţională a

Manualelor Şcolare din Braunschweig, Germania, unde a activat în perioada 2003-2007: IHRIG
2004/2005; IHRIG 2005f; IHRIG 2005a; IHRIG 2005b; IHRIG 2005g; IHRIG 2005c; IHRIG 2005d; IHRIG
2005e; IHRIG/WEIß/CARNEVALE 2005; IHRIG 2006a; IHRIG 2006b; IHRIG 2006c; IHRIG 2007a;
IHRIG 2007b; IHRIG 2007d; IHRIG 2007c; IHRIG 2008.
2 W. van Meurs este cunoscut în Republica Moldova prin studiile sale anterioare referitoare la

istoriografia Basarabiei şi, mai recent, la manualele de istorie: MEURS 1994; MEURS 1996; MEURS
1998; MEURS 2003b; MEURS 2003a; MEURS 2005 etc.

290
sînt compatibile. Autorul studiului consideră că Sfatul Ţării poate fi
considerat o piatră de hotar în orice interpretare a perioadei interbelice
(p. 29). Deşi W. van Meurs a făcut o analiză istoriografică a discursu-
rilor narative românesc (pp. 30-33), sovietic şi moldovenesc privind
Sfatul Ţării, fără a prezenta situaţia din manualele actuale, concluziile
lui pot fi un exemplu pentru autorii şcolari – cum ar trebui prezentat
acest subiect în manualele de istorie din Republica Moldova.
Capitolul II, Identitatea naţională şi minorităţi etnice, include cinci
lucrări care dezbat un şir de aspecte legate de identitate naţională,
memorie colectivă şi minorităţi etnice.
Igor Şarov şi Andrei Cuşco propun studiul Discursul identitar public
în mediul istoricilor din Republica Moldova: curente, opinii, dispute (p. 35-
92), structurat în două părţi: aspecte teoretice şi repere practice. Autorii
abordează experienţa istoricilor din Republica Moldova în calitatea lor
de servitori şi creatori ai discursului identitar. I. Şarov şi A. Cuşco
consideră că definiţia propusă de Ronald Suny privind identitatea se
potriveşte foarte bine situaţiei din Republica Moldova – „identitatea
reprezintă o stabilizare provizorie a unui sentiment al sinelui (indivi-
dual sau de grup)” (p. 42). Se relevă că la noi în republică istoricul este
direct implicat în „construcţia naţională” la nivelul producerii de
sensuri şi „clişee”, care în cele mai dese cazuri sînt influenţate de
mediul politic (p. 49). Autorii evidenţiază că unul din scopurile auto-
rităţilor comuniste de la Chişinău din perioada sovietică a fost „ascun-
derea” identităţii etnice a locuitorilor din Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania, recurgându-se la „serviciile istoricilor” (pp. 50-51), cu
consecinţe nefaste în istoriografia şi discursul identitar de azi (pp. 52-
57). Astfel, prin acest studiu a fost repusă pe rol problema „crizei
identitare” din Republica Moldova şi s-au făcut sugestii pentru depă-
şirea acesteia, care merită să fie luate în calcul în cadrul unor eventuale
dezbateri mai largi.
Contribuţia lui Vasile Dumbravă poartă titlul „Doi paznici, două
lumi“. Memorii concurente în Republica Moldova (p. 59-67) 3 . Autorul
analizează diverse aspecte ale fenomenului uz şi abuz în istorie, când se
permite sau se interzice memoria privind trecutul interbelic sau
practicile comemorării unor evenimente sau personalităţi istorice.
Perioada interbelică, după cum arată V. Dumbravă, a fost aproape
„uitată” în istoriografia postbelică românească sau unilateral abordată
de cea din RSSM. Începând cu anul 1989, interesul pentru această

3 DUMBRAVA 1999/2000; DUMBRAVA 2005.

291
perioadă a crescut considerabil în cercurile ştiinţifice de la Chişinău,
reprezentând însă în continuare un subiect al memoriilor colective
paralele influenţat de mişcări şi partide politice (pp. 60-61). Atitudinea
conducerii comuniste de la Chişinău faţă de valorile culturii române
este exemplificată de autor prin marcarea Zilei Limbii Române,
amplasarea busturilor noi pe Aleea Clasicilor (I.L. Caragiale, O. Goga,
L. Rebreanu) etc. (pp. 62-63). În partea a doua a studiului V. Dumbravă
trece în revistă istoria monumentului lui Ştefan cel Mare în contextul
transformării lui într-un simbol al „statalităţii moldoveneşti” (pp. 63-
67). Astfel, autorul observă că monumentul lui Ştefan cel Mare este
unicul monument care „convine” şi este instrumentalizat de mai multe
grupuri de influenţare a opiniei publice: moldoveneşti, comunişti şi
unionişti (p. 66).
Flavius Solomon revine asupra chestiunii Minorităţile etnice în
manualele de istorie din Republica Moldova: între politică, discurs formativ şi
educaţie (p. 69-75) 4 . Autorul menţionează că soluţionarea problemelor
identitare nu este posibilă fără a ţine cont de contextul politic din
ultimele două decenii (p. 69). F. Solomon constată că discursul româ-
nesc de interpretare a trecutului istoric din spaţiul pruto-nistrean a
stârnit o reacţie de respingere din partea unui segment al societăţii din
Republica Moldova, care a continuat să susţină linia moldovenismului
lansată în perioada sovietică. În acelaşi timp, nici una din cele două
şcoli istoriografice moldoveneşti nu abordează adecvat problema mino-
rităţilor etnice în manualele şcolare, observându-se diverse situaţii: de
la neglijarea intenţionată la reprezentări false şi până la instrumentali-
zarea unor minorităţi (pp. 70-75).
Mariana Hausleitner vine cu studiul Germanii şi evreii în Basarabia
în secolele XIX-XX (p. 77-84) 5 , prin intermediul căruia scoate în evidenţă
rolul celor două minorităţi etnice, care nu mai au astăzi nici o pondere
în Republica Moldova. Realitatea contemporană nu ne dă dreptul să
neglijăm contribuţia acestor două comunităţi în istoria Basarabiei.
Autoarea prezintă câteva aspecte legate de istoria germanilor şi evreilor
sub dominaţia rusească (pp. 77-79) şi politica xenofobă a regimului
ţarist din anii 1914-1918 (pp. 79-80); germanii şi evreii sub conducerea
românească (1918-1940) şi în timpul dominaţiei sovietice (1940-1941)

4 A se vedea şi alte contribuţii la acest subiect semnate de F. Solomon: SOLOMON 2005c;

SOLOMON 2000; SOLOMON 2001a; SOLOMON 2001b; SOLOMON 2002; SOLOMON 2004; SOLOMON
2005a; SOLOMON 2005b etc.
5 M. Hausleitner este bine cunoscută în Republica Moldova prin contribuţiile ei privind

probleme de istorie etnică din Bucovina şi Basarabia. HAUSLEITNER 1988; HAUSLEITNER 2001;
HAUSLEITNER 2005.

292
(pp. 80-84). M. Hausleitner arată suferinţele comunităţilor germană şi
evreiască în contextul schimbării regimurilor politice din Basarabia în
sec. XIX şi perioada interbelică. Această sinteză poate fi un studiu de
caz excelent pentru studierea istoriei minorităţilor etnice din Basarabia,
care ar putea fi preluat de învăţători la lecţiile de istorie.
Olga Schroeder-Negru, în studiul Rebeliunea de la Tatar Bunar din
1924. Germanii basarabeni între anti-bolşevism şi patriotism românesc (p. 85-
92), relevă rolul germanilor în reprimarea rebeliunii de la Tatar Bunar,
care a surprins autorităţile române. Subiectul este analizat din perspec-
tivă istoriografică, sînt descrise cauzele rebeliunii şi implicarea germa-
nilor basarabeni, consecinţele rebeliunii între represiune şi propagandă.
Autoarea porneşte de la faptul că unirea Basarabiei cu România nu a
fost recunoscută de URSS, care a căutat să-şi menţină influenţa în
regiune prin intermediul populaţiei rusofone. Totodată, politica intran-
sigentă a autorităţilor româneşti faţă de nemulţumirile populaţiei ruse
a contribuit direct la creşterea numărului de adepţi şi simpatizanţi ai
partidului bolşevic (p. 85). Acţiunile de sabotaj şi agitaţie ale bolşevi-
cilor în Basarabia au culminat în anul 1924 cu răzvrătirea din târgul de
la Tatar Bunar, care a fost înăbuşită dur de jandarmeria română.
Spijinul acordat de germanii basarabeni autorităţilor române a fost
tratat modest în studiile istorice, de aceea incursiunea în trecut făcută în
studiu este binevenită, căci pune în valoare atât semnificaţia istorică a
rebeliunii de la Tatar Bunar, cât şi rolul populaţiei germane în acest
eveniment.
Capitolul III, Reforma agrară şi proprietatea, conţine două studii care
se referă la problemele proprietăţii private din perioada interbelică (p.
93-121). Prima contribuţie aparţine lui Dietmar Müller: Property rights –
o perspectivă inclusivă la analiza politicii cetăţeniei în România interbelică (p.
93-107), iar cea de-a doua Svetlanei Suveică: Controverse ale procesului
exproprierii în Basarabia interbelică (p. 109-121). Autorii atrag o atenţie
specială procesului de expropriere individuală în contextul reformei
agrare, poziţionând în centru cetăţeanul şi dreptul lui de proprietate.
D. Müller face o comparaţie a prevederilor legale privind garanta-
rea proprietăţii private şi procesul exproprierilor, arătând ruptura între
conceptul de proprietate individuală şi politica agrară bazată pe econo-
mia dirijată. Totodată, autorul menţionează că în perioada interbelică,
reforme agrare au avut loc şi în alte state europene, din Estonia până în
Bulgaria. Trăsătura de bază a acestor reforme a fost rolul statului în
luarea deciziilor. Reforma agrară din România Mare este abordată din
perspectiva modificărilor legislative, începând cu Constituţia din 1917,

293
actele normative din 1918, 1925, Constituţia din 1938 etc. Studiul se
încheie cu o trecere în revistă a celor mai importante aspecte din istoria
proprietăţii, agriculturii şi politicii române dintre 1918 şi 1945 (pp. 105-
107) şi cu concluzia că subiectele legate de property rights rămân a fi
insuficient cercetate în România şi Republica Moldova.
S. Suveică prezintă, în mod special, impactul exproprierii în
Basarabia interbelică asupra diverselor grupuri etnice şi argumentarea
situaţiei de către autorităţile statale şi grupurile afectate. Autoarea arată
particularităţile reformei agrare în Basarabia, care se deosebesc de cele
din alte ţinuturi româneşti. În Basarabia pământul a fost luat de la
ţărani care-l obţinuseră în perioada anarhiei din 1917-1918 (p. 110).
Procesul de expropriere a demarat în baza Legii privind reforma agrară
din 13.03.1920. În Basarabia urmau să fie expropriaţi proprietarii, şi nu
proprietăţile, cum era în Vechiul Regat, ceea ce a stârnit nemulţumiri în
rândurile populaţiei. S. Suveică a încercat să reflecte impactul acestei
reforme asupra proprietarilor de origine română şi rusă (pp. 111-115) şi
a coloniştilor germani (pp. 115-116). În finalul studiului sînt formulate
câteva concluzii privind specificul reformei agrare în Basarabia. Lucrarea
este susţinută de un tabel cuprinzând numărul proprietăţilor de peste
100 desetine în 1918 şi două documente: unul din Arhiva Naţională a
Marii Britanii şi altul din Arhiva Naţională a Republicii Moldova.
Capitolul IV, Propunere pentru lecţii, include trei lecţii-model
propuse de către Igor Şarov, Wim van Meurs, Dietmar Müller şi Vasile
Dumbravă (p. 123-146). Autorii acestor proiecte de lecţii încearcă să
adapteze contribuţiile lor ca materiale pentru lecţiile de istorie. Ţinând
cont de criticile anterioare pe marginea subiectelor abordate, ei fac
primele propuneri concrete de lecţii, care ar putea facilita o analiză
echilibrată şi o dezbatere critică a subiectelor controversate. Igor Şarov
şi Wim van Meurs propun „un model de lecţie” la tema Întemeierea
Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti – 1924 (pp. 125-130).
Dietmar Müller oferă un text de lecţie la tema Reforma agrară în perioada
interbelică: cetăţenia şi „property rights” (pp. 131-139). Vasile Dumbravă
propune o „lecţie-model” la tema Monumentul „Ştefan cel Mare” din
Chişinău (pp. 141-146). Fiecare lecţie este susţinută de sarcini, surse
documentare, imagini, tabele etc., care pot facilita o activitate diversă la
analiza temelor propuse.
Capitolul V, Surse pentru lecţii, cuprinde un şir de surse privind
istoria interbelică a Basarabiei care au menirea să ajute învăţătorilor de
istorie în realizarea obiectivelor curriculare (p. 147-185). Sînt oferite
informaţii despre Sfatul Ţării, Ion Inculeţ, RASSM, Contrafacerea unei

294
naţiuni moldoveneşti etc. Printre sursele recomandate se numără şi
povestirea lui L. Rebreanu cu titlul sugestiv Proştii.
La finalul Capitolului V, editorii au inclus Comunicatul de presă al
Institutului „Georg Eckert” din 15 decembrie 2006 despre Proiectul cu
Moldova şi controversele privind noile manuale de istorie, prin care se
demonstrează încă o dată faptul că institutul german a făcut tot ce i-a
stat în putinţă pentru a susţine procesul de realizare a manualelor de
istorie din Republica Moldova (pp. 186-187). Totodată, autorii
comunicatului menţionează că aşa-numitele manuale de istorie integrată
au fost evaluate de experţii institutului, care la cea de-a doua rundă de
evaluări au constatat că nici un manuscris nu corespundea întru totul
obiectivelor stabilite de curriculum, iar unele nu corespundeau nici pe
departe noilor standarde metodologice 6 . Experţii germani au recoman-
dat autorităţilor moldoveneşti modificarea tuturor manuscriselor şi nu
au sugerat, în nici un caz, ca ele să fie publicate în forma în care au fost
depuse iniţial pentru evaluare. Mai mult ca atât, Institutul „Georg
Eckert” a precizat, în repetate rânduri, că „noile manuale” nu trebuie să
le înlocuiască pe cele mai vechi. Astfel, prin acest comunicat s-a arătat
clar că autorităţile comuniste au speculat pe seama „susţinerii şi
recomandărilor primite din partea Institutului «Georg Eckert»”.
Realizarea acestui volum sub egida Moldova-Institut Leipzig, cu
sprijinul Georg-Eckert Institut für internationale Schulbuchforschung şi
cu participarea unor istorici din diverse ţări este nu doar dovada unui
parteneriat demn de urmat, dar şi o confirmare a faptului că proble-
mele învăţământului istoric din Republica Moldova sînt cunoscute şi
peste hotarele ei. Apariţia acestei culegeri de studii şi sugestii didactice
contribuie direct la transferul de informaţii, la schimbul de experienţă
şi este un aport „împotriva indiferenţei tot mai mari care ameninţă
domeniul istoriei” (p. 13). De aceea îndemn, în primul rând, învăţătorii
să profite din plin de capacităţile acestui volum în realizarea obiecti-
velor educaţionale la lecţiile de istorie şi, în al doilea rând, oamenii de
ştiinţă, care pot prelua acest exemplu în multiplicarea şi diversificarea
materialelor destinate şcolii.
Sergiu MUSTEAŢĂ

6 Second Evaluation of the Draft History Textbooks for the Republic of Moldova, Georg-Eckert-Institut

für Internationale Schulbuchforschung, Braunschweig, April 2006. Analiza individuală a

manualelor a fost realizată de către istorici germani specializaţi în istoria Europei de Sud-Est şi
a Moldovei şi/sau în didactica istoriei. Autorii sînt: prof. dr. Krista Zach (Münich) pentru
manualele claselor VI/VII, prof. dr. Wim van Meurs (Nijmwegen) pentru manualele privind
secolele XX-XXI şi Stefan Ihrig (Braunschweig/Berlin) pentru manualul privind sec. XIX.

295
Stefan Ihrig, Wer sind die Moldawier? Rumänismus versus Moldo-
wanismus in Historiographie und Schulbüchern der Republik Moldova,
1991-2006, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2008, ISBN-10: 3-89821-466-4

Printre recentele apariţii istoriografice ale editurii ibidem, cu sediul

la Stuttgart, se înscrie studiul istoricului german Stefan Ihrig, Wer sind
die Moldawier? Rumänismus versus Moldowanismus in Historiographie und
Schulbüchern der Republik Moldova, 1991-2006 (Cine sînt moldovenii? Româ-
nism versus Moldovenism în istoriografia şi manualele şcolare din Republica
Moldova, 1991-2006). Lucrarea constituie al 76-lea volum din seria Soviet
and Post-Soviet Politics and Society, coordonată de către dr. Andreas
Umland.
Stefan Ihrig este cunoscut mediului academic din Republica
Moldova atît prin contribuţiile istorice anterioare 7 , cît şi din perioada

7 Stefan Ihrig, Christian Weiß, Roberta Carnevale, Von Europa nach Bosporus (er)finden? Die

Diskusion um den Beitritt der Türkei zur Ezropäischen Union in den britischen, deutschen,
französischen und italienischen Zeitungen, Peter Lang, 2005; Stefan Ihrig, Conference report.
Multicultural education in Moldova – A mixed track record from minority researchers, prac-
titioners and representatives, In: Internationale Schulbuchforschung/International Textbook
Research 1, 2005, p. 132-135; Stefan Ihrig, What kind of a narrative is needed for the history
textbooks of multi-cultural societes?, In: Tatiana Stoianova (Ed.), Educaţia multiculturală ca
mijloc de management al Diversităţii şi de integrare în societatea polietnică, Chişinău, 2005, p.
38-45; Stefan Ihrig, The construction of the “other” in Moldovan history textbooks, In: Tatiana
Stoianova (Ed.), Educaţia multiculturală ca mijloc de management al Diversităţii şi de integrare
în societatea polietnică, Chişinău, 2005, p. 168-174; Stefan Ihrig, Die Gagausen – Nation-
building ohne Geschichte? Oder: Nation ohne nation-building?, In: Jahrbücher für Geschichte
und Kultur Südosteuropa 7, 2005, S. 75-99; Stefan Ihrig, The hyperreality of the empty page –
„Disappeared minorities“ in Moldovan and Turkisch history textbooks, In: Analele Asociaţiei
Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova 6, Chişinău, 2005, p. 299-304; Stefan Ihrig,
Attainment nationalism vs. Maintenance nationalism – The case of Moldova and nationalism
theory, In: Nabuhiro Shiba (Ed.), In Search of a Common Regional History – The Balkans and
East Asia in History Textbooks, Tokyo, 2006. p. 173-209; Stefan Ihrig, Rediscovering history,
rediscovering ultimate truth – History, textbooks, identity and politics in Moldova, In: Euro-
pean Studies 5, Tokyo, 2006, p. 43-57; Stefan Ihrig, Democracy (dis)connected – Discourses of
democracy and of the inter-war period as (mis)guiding lights in the history textbooks of the
Republic of Moldova and Romania, In: CEU Political Science Journal 2/1, Budapest, 2007, p.
27-43; Stefan Ihrig, Discursul (ne)civic şi nemulţumirile exprimate în el. Conceptul „moldove-
nist” şi cel „românist” de naţiune şi cetăţean oglindit în manualele actuale de istorie şi în
istoriografia Republicii Moldova (1991-2005), In; Monika Heinz (Ed.), Republica Moldova: Stat
slab – cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, 2007, p. 191-213; Stefan
Ihrig, Unsere Gagausen! Wahrnehmungen zwischen Kanon und Kontext, In: Ulf Brunnbauer,
Andreas Helmedach und Stefan Troebst (Hg.), Schnittstellen. Gesellschaft, Nation, Konflikt
und Erinnerung in Südosteuropa. Festschrift für Holm Sundhausen zum 65. Geburstag,
München, 2007, S. 361-373; Stefan Ihrig, Rezension zu I. Colesnic, Generaţia Unirii, In:
Südostforschungen 63/64, 2004/2005, S. 915-916; Stefan Ihrig, Rezension zu I. Fruntaşu, O
istorie etnopolitică a Basarabiei, Rezensionsseite des Osteuropa-Instituts an der FU-Berlin
(http:www.oei.fu-berlin.de/geschichte/soe/rezensionsseite/rezension30.html); Stefan Ihrig,
Review of I. Katchanovski, Cleft Countries – Regional Political Divisions and Culture in Post-
Soviet Ukraine and Moldova, In: CEU Political Science Journal 2/2, Budapest, 2007, p. 215-218.

296
2003-2007, cînd a activat în calitate de coordonator de proiect la Institu-
tul de Analiză Internaţională a Manualelor Şcolare din Braunschweig,
Germania 8 .
Monografia începe cu un cuvînt introductiv semnat de către Holm
Sundhaussen, profesor Emeritus pentru istoria Europei de sud-est la
Universitatea Liberă din Berlin şi co-director al centrului berlinez
pentru istoria comparată a Europei, care observă de la bun început că
discuţiile pe marginea subiectului abordat de S. Ihrig au o conotaţie
politică, fiind direct legate de construcţia statelor şi naţiunilor din
spaţiul ex-sovietic (p. 5).
Lucrarea este structurată în zece compartimente, dintre care
primele opt constituie analiza subiectului propriu-zis, iar în ultimele
două sînt prezentate un şir de anexe (diagrame, cuvîntarea dlui Mircea
Snegur la Congresul Casa noastră – Republica Moldova) şi lista biblio-
grafică. Lucrarea este însoţită de un şir de ilustraţii care reflectă diverse
aspecte şi evenimente legate de subiectul analizat, cum ar fi: Podul de
flori, manifestaţiile de protest împotriva introducerii cursului de istorie
integrată din 2002, coperta unor manuale şcolare şi unele lucrări
controversate ale lui V. Stati etc. (p. 37, 61-62, 98-99, 111, 155, 157, 160,
162, 163, 167, 168, 247).
Partea întîi a lucrării (p. 15-28) începe cu întrebarea provocatoare
lansată în titlul cărţii: Wer sind die Moldawier? (Cine sînt moldovenii?)
Autorul asociază acest subiect cu situaţia analogică din Macedonia
(p. 15, nota 1), trecînd, totodată în revistă unele publicaţii cu subiecte
asemănătoare (p. 15-16, notele 4-6). S. Ihrig observă că problema
identităţii şi statalităţii Republicii Moldova se reflectă în două curente
politice şi istoriografice: moldovenismul şi românismul, care sînt într-o
continuă contradicţie şi care au stat la baza aşa-numitelor conflicte
inter-etnice – găgăuz şi transnistrean. Declaraţia ex-premierului
V. Tarlev din 2002 privind faptul că Moldova nu are o istorie proprie a
provocat comentariile extinse ale autorului (p. 17-21). Istoricul german
a apreciat de la începutul cercetării sale atît complexitatea, cît şi
evoluţia de peste un secol a problemei abordate. Autorul examinează,

8 Seminar History Conceptualizing History: History Textbooks and History Curriculum in the

Republic of Moldova, Braunschweig, 25-29 June, 2003; Multiperspectivity in History-

Textbooks, A one-week workshop for 10 Schoolbook-Authors and Curricula-Planers from the
Republic of Moldova, 16th-21st December 2003, Braunschweig; Ethnic Minorities in History-
Textbooks, A one-week workshop for 10 Schoolbook-Authors and Curricula-Planers from the
Republic of Moldova, Braunschweig, Germany, February 17-22, 2004; Autoren-Workshop
Republik Moldova, Workshop, 11.-15. Dezember 2005, Braunschweig; Bibliotheksworkshop
Republik Moldova, Workshop 22.-28. Januar, 2006, Braunschweig etc.

297
de asemenea, contextul şi conotaţiile utilizării diferitor termeni pentru a
numi populaţia actualei Republici Moldova (moldoveni, români, basa-
rabeni), făcînd referire la diversele conjuncturi istorice care au deter-
minat folosirea uneia sau alteia dintre denumiri.
În compartimentul al doilea Moldova post-sovietică. Cucerirea dublei
independenţe (p. 29-64), autorul analizează două perioade semnificative
din istoria recentă a Republicii Moldova – 1989-1994, caracterizată de
către autorul german Günther Tontsch ca o perioadă a euforiei şi
apropierii de România şi 1993/1994-2003, care reprezintă o perioadă de
obţinere a unei aşa-numite independenţe faţă de statul român şi de
consolidare a propriei statalităţi.
În partea a treia Identitate, Naţiune şi scrierea istoriei (p. 65-88), în
baza unei discuţii despre Naţiune, Naţionalism şi Istorie, autorul anali-
zează fundalul pe care se constituie naraţiunea istorică a adepţilor
românismului şi a moldovenismului. Ihrig vorbeşte despre rolul
manualului şcolar în procesul de constituire a unei naţiuni (nation
building) şi de consolidare a statalităţii. Din perspectiva teoriei naţiona-
lismului, istoricul german observă că situaţia din Republica Moldova
constituie un caz particular din mai multe puncte de vedere.
În cea de-a patra parte, Cine sîntem noi, cine sînt alţii? Specificul şi
imaginea proprie şi a străinilor în manualele şcolare şi istoriografie (p. 89-
152), în baza unei analize detaliate a manualelor şcolare din Republica
Moldova, Ihrig trece în revistă caracteristicile formale şi structurale ale
celor două istoriografii naţionale, ilustrînd cu exemple concrete modul
de reprezentare a „biografiei naţionale” atît în viziunea româniştilor, cît
şi a moldoveniştilor. De asemenea, autorul pune în discuţie prezenţa
‚străinilor’ – a minorităţilor naţionale – în istoriografia locală, încheind
capitolul respectiv cu un comentariu asupra definirii trăsăturilor carac-
teristice naţiunii româneşti sau moldoveneşti în istoriografia respectivă.
În compartimentul cinci Consecinţe, recomandări şi problemele discur-
surilor istoriografice şi politice pînă în 2006 (p. 153-182) autorul vorbeşte
despre impactul ambelor istoriografii asupra societăţii din Republica
Moldova, examinînd acele linii de conflict care au apărut în relaţia
dintre societate şi istoriografie. S. Ihrig argumentează apariţia unei
discrepanţe de proporţii dintre naraţiunea istorică şi realitatea socială,
aceasta constituind contextul schimbărilor care au avut loc în procesul
de alcătuire a manualelor noi de istorie în anul 2006.
În partea a şasea Istoria integrată. O încercare de a detrona istoria?
(p. 183-218),,după un comentariu asupra lucrării lui Stepaniuc despre
statalitatea moldovenească, autorul pune accentul pe apariţia şi

298
implementarea conceptului de istorie integrată în istoriografia manua-
lelor şcolare din Republica Moldova, şi pe rolul acestui concept în
procesul de consolidare a statalităţii moldoveneşti.
În cel de-al şaptelea compartiment Marginile proiectului istoriografic
Găgăuzi, Transnistreni şi alte cazuri istoriografice (p. 219-252), Ihrig discută
despre prezenţa Găgăuziei şi Transnistriei în istoriografia românească,
moldovenească şi cea integrată, precum şi despre reacţiile elitei şi
istoricilor din regiunile respective la demersul istoric de la Chişinău.
În încheiere autorul abordează Disonanţele producţiei istorice
naţionale într-o societate fragmentată (p. 253-276). El analizează criza
identitară continuă în Republica Moldova şi specificul acestei crize în
raport cu alte ţări est-europene. În final, autorul pune o întrebare
retorică privind Republica Moldova – stat slab, identitate incertă sau o
tranziţie firească post-sovietică? (p. 272) 9 . Studiul este însoţit şi de o
listă impunătoare de bibliografie (p. 299-322), incluzînd surse originale,
articole din mass-media şi literatură de specialitate, care demonstrează
baza documentară la care a apelat autorul. Totodată, această secţiune
poate fi un reper important în iniţierea altor studii referitoare la
problemele predării-învăţării istoriei în Republica Moldova şi polemi-
cile privind statalitatea şi identitatea cetăţenilor Republicii Moldova.
Lucrarea se încheie cu un indice comun de nume şi noţiuni, instrument
de lucru extrem de necesar şi util unor astfel de lucrări şi cu mulţumiri
adresate colegilor care l-au susţinut pe autor în timpul cercetării.
În concluzie, ţinem să menţionăm că lucrarea lui Stefan Ihrig este o
primă sinteză a unui istoric din Occident despre polemica privind
identitatea românilor / moldovenilor din Republica Moldova şi reflec-
tarea acesteia în manualele şcolare de istorie şi în istoriografie. Cartea
se evidenţiază prin analiza imparţială a unui subiect extrem de actual şi
controversat din istoria tînărului stat Republica Moldova. Lucrarea lui
Stefan Ihrig este o contribuţie ştiinţifică importantă, de care vor trebui
să ţină cont toţi cei interesaţi de problemele predării istoriei, identităţii
naţionale şi istoriei recente 10 . Pentru lărgirea impactului cărţii îndemnăm
autorul şi editorii de la Chişinău să traducă lucrarea în limba română.
Sergiu MUSTEAŢĂ

9 Pe marginea acestui subiect a fost deja publicată o culegere de studii: Monika Heinz (ed.),

Republica Moldova: Stat slab – cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti,
2007; Monica Heintz, (ed.), Weak State, Uncertain Citizenship: Moldova, Gesellschaften und
Staaten im Epochenwandel, Band 16, Frankfurt am Main: Peter Lang, 2008.
10 Subiectul predării istoriei şi manualelor de istorie a revenit în actualitate odată cu publicarea

raportului „Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei”, al treilea raport

asupra Moldovei, 14 decembrie 2007.

299
Florin Curta, (Ed.), The Other Europe in the Middle Ages. Avars,
Bulgars, Khazars, and Cumans, Florin Curta, General Editor, East
Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450-1450, volume 2,
Leiden/Boston: BRILL, 2008, ISSN 1872-8103, ISBN 978 90 04 16389 8.

La Editura BRILL, în seria de monografii „East Central and Eastern

Europe in the Middle Ages, 450-1450” coordonată de Florin Curta, sub
numărul 2 a apărut în anul 2008 o nouă culegere de articole de istoria
medievală a Europei, avîndu-l în calitate de editor pe Florin Curta,
asistat de Roman Kovalev. Lucrarea este publicată în memoria lui Petre
Diaconu (1924-2007). Culegerea cuprinde 12 studii ale unor arheologi şi
istorici cu renume din Europa şi America, o prefaţă şi o introducere
semnate de Florin Curta, iar la final este urmată de o listă bibliografică
privind avarii, bulgarii, khazarii, maghiarii, oguzii, cumanii, de
succinte date despre autori şi de un indice de nume, denumiri şi
noţiuni istorice. Pentru o abordare pluridisciplinară a temei şi perioadei
propuse, la volum au participat specialişti din Austria, Bulgaria,
Germania, Polonia, România şi Ungaria.
Florin Curta menţionează în prefaţă (p. ix-x) că majoritatea lucră-
rilor din volum au fost prezentate la trei sesiuni speciale ale Congresu-
lui Internaţional de Studii Medievale de la Kalamazoo, ediţiile 40 şi 42
din anii 2005 şi 2007. Sesiunile au avut ca scop prezentarea unei
perspective actuale a istoriei Europei de Est în Evul Mediu timpuriu cu
participarea unor experţi specializaţi în cercetarea avarilor, bulgarilor şi
khazarilor. Prezentările de la Kalamazoo s-au concentrat, în special, pe
interacţiunea dintre societăţile Europei de Est şi ale Europei de Vest.
Unul din punctele forte ale dezbaterilor au avut drept obiect vestimen-
taţia medievală timpurie reflectată în sursele arheologice şi narative,
care a depins în mare măsură de realităţile sociale şi politice ale
vremii 11 . Contactele cu Bizanţul şi alte populaţii din Europa au condus
la diversificarea vestimentaţiei avarilor şi bulgarilor, aceasta căpătînd
un caracter „exotic”. F. Curta relevă şi faptul că la curţile conducăto-
rilor s-au produs anumite schimbări, inclusiv în vestimentaţie, odată cu
trecerea oficială la religia creştină, cum ar fi cazul hanului bulgar Boris.
În Introduction (p. 1-12) Florin Curta trece in revistă principalele
aspecte privind imaginea populaţiilor migratoare în sursele narative
din epoca medievală timpurie, făcînd comparaţie cu situaţia de astăzi,
cînd studenţii americani studiază istoria medievală a Europei (p. 1).

11Subiectul vestimentaţiei populaţiilor barbare este destul de actual în cercetările din ultimii
ani: POHL 1998; POSTICĂ 2004; RODINKOVA 2004; RUMMEL 2006 etc.

300
Editorul menţionează că volumul este dedicat unei probleme duble
privind (re)definirea şi dialogul disciplinar al conceptelor „Europe of
the Other” şi „other Europe”. Imaginea şi identitatea popoarelor
nomade se reconstituie prin coroborarea atît a surselor scrise, cît şi a
anumitor categorii de obiecte arheologice. Astfel, din start putem
observa că majoritatea autorilor încearcă să analizeze complexitatea
schimbărilor culturale şi identitare din Europa de Est pe parcursul
Evului Mediu timpuriu, pornind de la avari şi ajungînd pînă la cumani.
Tivadar Vida, Conflict and coexistance: the local population of
the Carpathian Basin under Avar rule (sixth to seventh century) (p. 13-
46). Conflictul şi coexistenţa populaţiei autohtone din bazinul carpatic
în timpul dominaţiei avare reprezintă un subiect pe cît de actual, pe atît
de dificil de reconstituit. Atenţia arheologului şi profesorului maghiar
se centrează pe problema identităţii populaţiei „germanice”,
reconstituită prin intermediul urmelor de îmbrăcăminte găsite în
cimitirele avarilor timpurii din vestul Ungariei. Autorul, pentru a-şi
demonstra poziţia, face un şir de analogii între seturile de centuri din
necropolele atestate în Ungaria şi cele din Europa de Vest, încadrate
cronologic în faza a II-a a perioadei merovingiene timpurii. Cele mai
elocvente paralele au fost stabilite între elementele modei feminine din
aceste două regiuni, printre care se evidenţiază centurile lungi prinse la
talie şi împodobite cu multiple limbi. T. Vida susţine că pe baza
surselor arheologice putem observa practicile comune ale acestor
comunităţi, majoritatea cărora sînt de tradiţie bizantină. Mormintele
bogate din necropola de la Keszthely, ce au aparţinut aristocraţiei
avare, dovedesc stabilirea unor relaţii timpurii dintre elita avară şi
Bizanţ, care a continuat neîntrerupt după aşezarea avarilor în bazinul
carpatic. Totodată, autorul susţine că, cel puţin pînă în anul 630, un
grup important de populaţie indigenă din regiunile vizate şi-a
menţinut nu doar organizarea socială internă, dar şi identitatea sa
creştină, lucru dovedit de urmele bazilicii de la Keszthely-Fenékpuszta.
Supravieţuirea şi prosperarea unui grup considerabil de creştini
(romanici) după invazia şi aşezarea avarilor în Cîmpia Panonică indică
în mod evident că uniformitatea culturală şi religioasă nu a fost o
prioritate a conducătorilor avari, pentru care, după toate probabilităţile,
mult mai însemnat a fost controlul politic al „societăţii multiculturale”
din Chaganatul Avar, decît distrugerea sau asimilarea populaţiei
indigene.
Peter Stadler, Avar chronology revisited, and the question of
ethnicity in the Avar qaganate (p. 47-82). Subiectul abordat de

301
P. Stadler este o continuare a problematicii discutate de T. Vida. Studiul
arheologului austriac se bazează pe materialele arheologice avare
publicate şi colectate în baza de date „Montelius”. P. Stadler propune o
cronologie proprie a perioadei avare bazată pe metode independente,
cum ar fi cea cu radiocarbon. Astfel, perioada avară medie, de o durată
de 50 de ani în sec. VII, a avut implicaţii importante în schimbările
culturale care sînt reflectate de sursele arheologice din perioada avară
tîrzie. Cu ajutorul programului elelctronic WinSerion, P. Stadler a
reuşit să analizeze datele adunate în baza „Montelius”, care în final au
facilitat descrierea interferenţelor culturale din bazinul carpatic.
Autorul consideră că folosirea culturii materiale poate fi interpretată ca
o încercare de construire a hotarelor etnice. Inventarul funerar este o
reflectare nu doar a tradiţiilor locale, dar şi o formă regională, probabil,
a identităţii etnice. Astfel, ceea ce P. Stadler numeşte „Germanic” sau
„Slav” poate sau nu poate să se suprapună cu definirea lingvistică a
acestor grupuri. Un aspect mult mai important este deosebirea dintre
creuzetele din perioada avară timpurie şi uniformitatea culturală din
perioada avară tîrzie. De aceea, P. Stadler înlocuieşte oricare noţiune
privind legătura directă între cultura materială şi identitatea etnică cu o
discuţie mult mai sofisticată a puterii de configuraţie la diferite etape a
cronologiei perioadei avare. În comentariile sale, editorul volumului
observă că, interpretarea istorică rămîne un teren subiectiv al cercetării.
Observaţia lui F. Curta că noi trebuie să abandonăm asocierea simplistă
între oale şi oameni este binevenită în contextul discuţiilor recente
privind interpretările etnice bazate pe anumite elemente ale culturii
materiale (p. 5).
Péter Somogyi, New remarks on the flow of Byzantine coins in
Avaria and Walachia during the second half of the seventh century
(p. 83-149). P. Somogyi, numismat de origine maghiară din Austria,
continuă prin studiul său problema cronologiei perioadei avare, avînd
la bază emisiunile monetare bizantine din a doua jumătate a sec. al VII-
lea 12 . Autorul limitează simpla asociere a emisiunilor monetare
descoperite în inventarul funerar cu anii de domnie a emitenţilor. El nu
găseşte susţinere în datele numismatice pentru părerea privind pătrun-
derea monedei bizantine din sec. al VII-lea (împăraţii din dinastia
Heracliană) prin intermediul bulgarilor (onogurilor) veniţi în bazinul
carpatic din stepele de nord ale Mării Negre. Totodată, Somogyi

12 Studiul din prezenta culegere vine să completeze lucrările anterioare privind pătrunderea şi

răspândirea monedei bizantine în regiunile carpatice SOMOGYI 1987; SOMOGYI 1994; SOMOGYI
1997.

302
observă schimbarea dramatică în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea
monedei bizantine pe teritoriul Chaganatului Avar după anul 650. În
comparaţie cu subsidiile bizantine (în monedă de aur) primite de către
avari pînă în anul 626, monedele de aur de la finele sec. al VII-lea
trebuie interpretate ca daruri sau mită primite de către avari pentru
susţinerea armatei bizantine în luptele cu bulgarii. P. Somogyi respinge
ideea privind întreruperea pătrunderii monedei bizantine de aur în
Avaria ca rezultat al crizei economice din Imperiu. Autorul însă
menţionează că una din cauzele importante ale acestui fenomen a fost
oscilaţia relaţiilor militare şi politice dintre Bizanţ şi Chaganatul Avar,
deoarece împăraţii bizantini au fost continuu interesaţi de implicarea
popoarelor vecine în protejarea hotarelor imperiului, iar preţul plătit
pentru aceste servicii oscila de la un caz la altul, ţinîndu-se cont de
circumstanţe.
Uwe Fiedler, Bulgars in the Lower Danube region. A survey of the
archaeological evidence and of the state of current research (p. 151-
236). Arheologul german propune un studiu bazat pe datele arheolo-
gice actuale privind cronologia şi redatarea unor situri arheologice din
regiunile Dunării de Jos din perioada Bulgariei precreştine 13 . U. Fiedler
observă că este foarte dificil să reconstitui doar cu suportul datelor
arheologice dezvoltarea statului medieval timpuriu. El trece în revistă
istoricul şi principalele descoperiri de la Pliska, centrul administrativ al
Bulgariei precreştine. Autorul identifică pe baza particularităţilor
ritului şi ritualurilor funerare zone separate care au aparţinut bulgarilor
şi slavilor. Totodată, el observă un şir de variaţii regionale care
împiedică trasarea unor hotare clare între aşezările acestor comunităţi.
În acest context, U. Fiedler ia în discuţie sistemele de fortificaţii şi
inscripţiile bulgare timpurii. Problema şanţurilor şi a elementelor de
apărare timpurii, care ar putea indica anumite hotare, necesită însă o
abordare complexă şi nu doar din perspectiva apartenenţei lor bulgare.
U. Fiedler conclude că imaginea bulgarilor este formată, în primul rînd,
de cronicile bizantine, care trebuie însă confruntate cu datele arheolo-
gice pentru a se reconstitui o imagine complexă a Bulgariei precreştine.
Orsolya Heinrich-Tamaska, Avar-age metalworking technologies
in the Carpathian Basin (sixth to eighth century) (p. 237-261). Autoarea
de origine maghiară revine prin studiul său asupra problemei avare,
dar asupra unui domeniu mai puţin explorat – tehnologia prelucrării
metalelor în perioada avară în bazinul carpatic în sec. VI-VIII.

13 Studiul dat vine să susţină unele concluzii anterioare ale autorului german privind
necropolele de la Dunărea de Jos din sec. VI-IX FIEDLER 1992.

303
O. Heinrich-Tamaska evidenţiază trei aspecte ale procesului tehnologic:
producerea şi selectarea elementelor componente ale aliajelor; elabora-
rea suprafeţelor şi glazurarea; tehnicile de încrustare. Pe baza datelor
arheologice ea susţine activitatea unor meşteri de înaltă calificare pe
teritoriul Chaganatului Avar. Astfel, cercetarea tehnicilor de prelucrare
a metalelor ne poate ajuta nu numai la aprecierea nivelului cunoştin-
ţelor tehnologice ale meşterilor, dar şi la discutarea unor aspecte de
ordin social, deoarece în majoritatea cazurilor obiectele de lux erau
executate de meşteri la comanda elitelor locale, cărora le erau specifice
anumite aspecte legate de stilistică. Meşterii puteau fi locali sau veniţi
din imperiu, ei puteau fi sedentari sau itineranţi. De aceea, în abordarea
subiectelor legate de practicile meşteşugăreşti trebuie să ţinem cont, în
măsura în care ne permite stadiul actual al cercetărilor, de interferen-
ţele între tradiţiile locale şi cele bizantine, de experienţa şi provenienţa
meşterilor.
Bartłomiej Szymon Szmoniewski, Two worlds, one hoard: what
do metal finds from the forest-steppe belt speak about? (p. 263-296).
Arheologul polonez abordează semnificaţia simbolică a imaginilor de
animale şi umane de pe anumite categorii de piese descoperite în
tezaurele de obiecte din bronz şi argint din sec. VI-VII de pe teritoriul
Ucrainei. În afară de pandantive, sînt analizate fibulele niprovene şi
limbile de centură ce prezintă elemente antropo şi zoomorfe, semnifi-
caţia lor simbolică şi stilistică. Astfel, obiectele cu motive zoomorfe şi
antropomorfe din arealul culturii Pen’kovka pot fi considerate o formă
de evidenţiere atît a poziţiei sociale a posesorilor, cît şi a ierarhiei
politice şi militare din perioada de decădere a Bulgariei Mari şi de
creştere a puterii khazare. B.S. Szmoniewski relevă rolul noului stil
decorativ cu motive zoo şi antropomorfe ca un element al puterii şi
privilegiilor. Cît priveşte tezaurul de la Martynovka, el consideră că
acesta reprezintă două tradiţii, stiluri şi tehnologii diferite, ce combină
elementele comunităţilor nomade şi sedentare ale regiunilor de stepă
împădurite. Din punct de vedere cronologic autorul estimează că unele
categorii de piese au apărut la începutul sec. VI, au evoluat şi s-au
răspîndit, fiind populare pînă la mijlocul sec. al VIII-lea (cum ar fi
fibulele niprovene sau pandantivele trapezoidale şi lunulare). Nu-i
scapă atenţiei autorului nici problema atribuţiei etnice, afirmînd că în
sec. VI-VII, în zonele de stepă ocupate de cultura Pen’kovka s-a produs
un proces de interacţiuni culturale intense, în care au fost implicate
diverse comunităţi – slavi, anţi, cutriguri, avari, bulgari, khazari ş.a.
Din aceste considerente, aprecierea unor categorii de piese ca fiind

304
specifice unei etnii anume este dificil de realizat. Cu atît mai mult că
piesele de podoabă şi vestimentaţie constituiau subiectul modei şi erau
răspîndite pe arii geografice şi culturale largi.
Florin Curta, The earliest Avar-age stirrups, or the „stirrup
controversy“ revisited (p. 297-326). Editorul volumului vine şi cu un
studiu propriu, privind scăriţele de şa ca element „controversat” al
culturii materiale avare. F. Curta porneşte de la studiul lui L. White,
considerat a fi una din primele contribuţii în acest domeniu. Autorul
combină datele arheologice cu cele scrise (Strategikon), concluzionînd că
scăriţele de şa au fost asociate simbolic cu războinicii profesionişti,
însoţiţi în morminte de caii lor. Ca majoritatea obiectelor legate de
activitatea militară, şi scăriţele de şa au urmat o evoluţie care, după
toate probabilităţile, a fost influenţată de mai mulţi factori, atît de ordin
practic, cît şi tehnologic. De aceea, contribuţia lui F. Curta vine cu noi
concretizări pe marginea cronologiei acestei categorii de piese şi
încearcă să corecteze concluziile anterioare ale lui B. Bachrach, care
consideră că scăriţele de şa atestate în Europa de Vest nu pot datate
pînă în 650. F. Curta demonstrează că un anumit număr de scăriţe de şa
de origine avară pot fi totuşi încadrate cronologic în perioada de pînă la
650.
Valeri Iotov, A note on the „Hungarian sabers“ of medieval
Bulgaria (p. 327-338). Arheologul bulgar revine prin studiul său asupra
problemei „săbiilor maghiare” din Bulgaria Medievală 14 . Atestarea
unor astfel de piese pe teritoriul Bulgariei este pusă în legătură cu
raidurile maghiarilor la sud de Dunăre în perioada lui Simeon (893-
927). V. Iotov consideră că acest tip de arme a fost preluat rapid de
militarii bulgari şi nu exclude posibilitatea producerii lor ulterioare pe
teritoriul Bulgariei. Armele, ca şi alte categorii de obiecte, au avut o
largă circulaţie, mai ales în mediile militare cum erau cele din Evul
Mediu timpuriu. Astfel, problema originii descoperirilor de pe
teritoriul Bulgariei, precum şi probabilitatea producerii lor locale rămîn
un subiect deschis pentru dezbateri.
Veselina Vachkova, Danube Bulgaria and Khazaria as part of the
Byzantien „oikoumene“ (p. 339-362). Autoarea bulgară abordează un
subiect destul de important din perspectivă geopolitică – relaţiile
Bulgariei dunărene cu Khazaria ca parte a „oikoumenei” bizantine. În
contextul preocupării Imperiului de a-şi proteja hotarul de pe Dunăre
de invaziile populaţiilor „scitice” din stepele de nord ale Mării Negre,

14 A se vedea acelaşi studiu în limba franceza YOTOV 2005. De acelaşi autor: YOTOV 1995; JOTOV

2004, 37-76.

305
Bulgaria a fost direct vizată de politica bizantină. V. Vachkova consi-
deră că Bulgaria, în edificarea statului său, a preluat modelul bizantin
(excepţie fiind limba greacă), lansînd şi pretenţiile pentru coroana de
vest de a fi a Doua sau Noua Romă. În Khazaria, care a acceptat
iudaismul, ideea unui Nou Ierusalim nu a apărut, în schimb conducă-
torii khazari s-au declarat succesori direcţi ai lui David şi Solomon -
situaţie care reflectă formele de reprezentare a puterii în stil turcic.
Tsvetelin Stepanov, From ´steppe´ to Christian empire and back:
Bulgaria between 800 and 1000 (p. 363-377). Istoricul bulgar, cunoscut
prin lucrările sale recente privind istoria medievală a Bulgariei 15 , vine
în acest volum cu un studiu privind Bulgaria între „tradiţiile stepelor”
şi Imperiul creştin între anii 800 şi 1100. Autorul arată că Bulgaria a fost
de facto un khaganat, dar titlul de khagan nu a fost utilizat niciodată la
adresa conducătorilor bulgari din Bulgaria precreştină. De aceea el
pune în discuţie problema folosirii noţiunii de khagan (qaqan) în
Bulgaria în perioada medievală timpurie. El este atribuit lui Boris abia
în sursele scrise de la finele sec. XI. Astfel, Ts. Stepanov concluzionează
că titlul de qaqan ar reflecta ideea bulgarilor ca „popor ales” şi a fost
adoptat de către bulgari în sec. XI, începînd cu Apocalypsa lui
Methodius din Pathara.
Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipçak world in the
thirteenth century (p. 379-412). În acest studiu autorul abordează
problemele legate de identitate – negocierea identităţii Kipçak (Cuman)
în Egipt în perioada dinastiei Mamluk. Denumirea oficială a statului a
fost dawla al-turkiyya (statul turcilor) şi sensul identităţii cumane s-a
păstrat printre mameluci (în arabă - mamlȗc). D. Korobeinikov dezbate
şi problema impactului bătăliei de la Kalka şi al invaziei mongolilor în
Europa de Răsărit asupra cumanilor şi cea a păstrării identităţii lor în
memoria colectivă.
Victor Spinei, The Cuman bishopric – genesis and evolution
(p. 413-456). Arheologul şi profesorul ieşean V. Spinei revine prin
contribuţia sa în acest volum asupra problemei genezei şi evoluţiei
episcopiei cumane 16 . Crearea unui episcopat al Cumaniei a fost un
interes strategic al Bisericii Catolice: pe de o parte papa era interesat de
convertirea cumanilor la creştinism, iar pe de altă parte maghiarii erau
interesaţi de extinderea lor teritorială spre est. Autorul se opreşte şi
asupra numelui (şi arealului geografic) al Cumaniei înregistrat în
diverse diplome papale – Cumania, Terra Cumanorum, Terra Nigrorum

15 STEPANOV 1999; STEPANOV 2000; STEPANOV 2005b; STEPANOV 2005a.

16 SPINEI 1982; SPINEI 1986; SPINEI 1994; SPINEI 1995; SPINEI 1996; SPINEI 1999; SPINEI 2006.

306
Cumanorum sau nigra Chumania, care ocupa stepele de la nordul Mării
Negre sau regiunile de la nordul Deltei Dunărene. Din argumentele
aduse de V. Spinei reiese că, în acelaşi timp cînd unele comunităţi
cumane solicitau arhiepiscopului de Esztergom să fie creştinate, în
regiunile de la Dunărea de Jos şi nordul Mării Negre locuite de cumani
se atestă un nivel de violenţă fără precedent. Legătura dintre
prozelitismul catolic şi expansiunea maghiară se poate observa şi după
insistenţa papală de a revitaliza episcopia cumană ca episcopia
Milcoviei 17 . V. Spinei menţionează lipsa oricăror date arheologice
cumane pe teritoriul episcopiei cumane, observînd în acest sens că
regiunile deluroase şi împădurite ale episcopiei cumane nu erau
favorabile pentru triburile păstorilor nomazi. Astfel, concluzia dedusă
pe baza surselor scrise, arheologice şi lingvistice este că, pe teritoriul
episcopiei cumane, nu erau aşa de mulţi cumani. Activitatea
misionarilor creştini era destul de dificilă în mediul populaţiilor
nomade, care erau chemate să se sedentarizeze după convertirea lor la
noua religie. Deşi regii maghiari au acordat un suport considerabil în
promovarea religiei creştine în regiunile de la est de Carpaţi, impactul
acestei politici nu a fost de lungă durată, deoarece ea a fost întreruptă
de invazia tătaro-mongolă.
Deşi variate după conţinut, toate studiile din volumul editat de
către Florin Curta reprezintă o contribuţie preţioasă la cunoaşterea
realităţilor medievale timpurii din Europa de Est în contextul
transformărilor culturale, etnice şi religioase. Totodată, participarea la
acest proiect a unor specialişti din diverse ţări, dar interesaţi de
subiecte comune, este un exemplu demn de urmat în explorarea istoriei
medievale timpurii din Europa de Răsărit.
Sergiu MUSTEAŢĂ

Valentin Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din

Basarabia (1812-1828), vol. I, 218 p., vol. II, 404 p., Chişinău, CEP
USM, 2007.

Lucrarea prof. univ. dr. hab. Valentin Tomuleţ constituie una

dintre acele lăudabile încercări de reactivare a fondului arhivistic
păstrat la Arhivele Naţionale din Republica Moldova, prin punerea în
circulaţie a unor acte necunoscute istoriografiei româneşti, dar şi
publicului larg. Ca obiect de investigaţie a fost ales un segment crono-

17 A se vedea la acest subiect contribuţiile lui SOLOMON 1999; SOLOMON 2004.

307
logic extrem de important pentru istoria regiunii, şi anume perioada
aşa-numitei autonomii basarabene în cadrul Imperiului Rus (1812-
1828). Una din trăsăturile acesteia a fost caracterul tensionat al relaţiilor
dintre noile autorităţi şi populaţia băştinaşă a noii provincii, iar autorul
îşi construieşte naraţiunea ca pe o „cronică” a protestelor şi revendică-
rilor basarabenilor din acei ani.
La dispoziţia cititorului sînt puse 1496 documente inedite şi altele
şase (nr. 718, 1071, 1088, 1322, 1498-99) care au mai văzut lumina
tiparului într-o colecţie editată cu aproape jumătate de secol în urmă,
toate fiind culese din Fondul 2 al ANRM, cel al Cancelariei Guvernato-
rului Basarabiei (1812-1917). Numărul mare de acte puse în circulaţie
ştiinţifică nu a permis redarea lor integrală, de aceea s-a mers pe soluţia
optimă în acest caz, cea a prezentării lor în formă rezumativă cu
indicarea principalelor date de referinţă (data emiterii, numele
proprietarului, localitatea şi ţinutul, conţinutul succint al reclamaţiei
etc.). Toate documentele sînt prezentate în volumul al II-lea al lucrării,
pe cînd prima parte constituie un veritabil studiu monografic asupra
societăţii Basarabene, privită prin prisma protestelor şi revendicărilor
sociale.
Construirea discursului prin accentuarea caracterului conflictual al
relaţiilor dintre noile autorităţi şi băştinaşi reprezintă, în pofida
aparenţelor, o abordare nouă în istoriografie. Cele cîteva publicaţii
disparate ale unor documente din fondul Cancelariei guvernatorului din
perioada interbelică („Arhivele Basarabiei”) nu au putut să se materia-
lizeze într-un demers sistematic în acest sens, iar în perioada postbelică,
atunci cînd paradigma istoriografică marxistă aparent ar fi favorizat
elaborarea unor studii ce ar sublinia tensiunile sociale din regiune,
acestor aspecte nu li s-a acordat atenţie din cauza conturării prea
evidente a aspectului naţional, pe care regimul a încercat să-l oblitereze,
în mare măsură. Impus să exploateze resursele directe ale regiunii prin
taxarea populaţiei, guvernul ţarist a făcut din politica fiscală un dome-
niu prioritar, în jurul căruia era construit întregul sistem de relaţii
sociale din noua provincie anexată. Inflexibilitatea de care au dat
dovadă autorităţile în atingerea acestor scopuri a trezit însă un val de
proteste din partea producătorilor direcţi, care au recurs la diverse
tactici pentru a respinge cu tărie ceea ce ei au considerat, adesea
justificat, drept abuzuri. Aceste proteste au luat mai multe forme, cea
mai răspîndită fiind calea legală – plîngerile adresate Guvernatorului
civil al Basarabiei. Una din deosebirile fundamentale ale ţărănimii
basarabene faţă de şerbii din restul Rusiei l-a constituit dreptul de a se

308
plînge împotriva abuzurilor autorităţilor, drept pe care aceştia l-au
utilizat din plin. În cadrul relativei autonomii a Basarabiei, funcţia
guvernatorului civil era percepută de băştinaşi drept un element al
autoadministrării locale, oferite în mod generos de autorităţile ţariste.
Autorul consideră că materialele documentare prezentate sînt capabile
să demonstreze falsitatea tezei istoriografice ruso-sovietice privind
caracterul „obiectiv progresist” al anexării Basarabiei la Imperiul ţarist.
De altfel, asistăm la un reviriment oarecum previzibil al acestei teze în
istoriografia oficioasă a Republicii Moldova, dată fiind conexiunea sa
necritică la modelele istoriografiei sovietice.
Primul capitol al monografiei este dedicat Schimbărilor în sistemul
de impozitate a populaţiei din Basarabia după anexarea provinciei la Imperiul
Rus (p. 17-34). Autorul remarcă profundele transformări la care era
supusă provincia după instalarea noii administraţii, sub aspect politic,
social, economic şi religios. În prima etapă puterea centrală era inte-
resată de colaborarea cu elitele locale, acordîndu-le un şir de înlesniri şi
confirmîndu-le un set de privilegii, de care se bucurau anterior în
Principatul moldav. Pe de altă parte, povara obligaţiilor fiscale a fost
distribuită, adesea inegal, în rîndul claselor producătoare. Totodată,
ţarismul a promovat o politică de atragere a coloniştilor străini în
regiunile slab populate ale Basarabiei, provocînd mutaţii serioase în
structura etno-confesională a provinciei. Autorul evidenţiază varietatea
de impozite la care au fost supuşi locuitorii (în număr de 12), elaborînd
şi un studiu comparativ al situaţiei care a precedat anexarea.
Cel de-al doilea capitol se axează pe Politica socială a ţarismului în
Basarabia în primele decenii după anexare (p. 35-48). Aici se analizează
modul în care administraţia ţaristă a promovat politica sa colonială în
ţinut. O atenţie sporită se acordă celor două acte fundamentale adop-
tate în urma confirmării autonomiei provinciei: Regulamentului organi-
zării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 şi proiectului
Regulamentului agrar din 1819, acesta din urmă avînd o importanţă
vitală pentru evoluţia social-economică ulterioară a regiunii. Regula-
mentul administrativ conţine imaginea stratificării sociale a provinciei:
clerul, nobilimea, boiernaşii, mazilii, ruptaşii, negustorii, tîrgoveţii,
ţăranii, ţiganii şi evreii. Boierimea dintre Prut şi Nistru, căreia i s-a
rezervat rolul de pilon al autocraţiei în provincie, a fost egalată în drep-
turi cu nobilimea din restul Imperiului, punîndu-se, astfel, începutul
procesului de integrare şi asimilare a acesteia în structurile social-
politice ale statului rus. Totodată, ţarismul a completat rîndul boierimii
româneşti din Basarabia cu un număr substanţial de nobili şi funcţio-

309
nari sau militari din alte provincii ale Rusiei, cărora le-a acordat
pămînturi în ţinut. Largi privilegii i-au fost confirmate şi clerului
ţinutal, inclusiv scutirea de impozite şi prestaţii. În schimb, a fost
puternic restricţionat fluxul în rîndul clerului monahal, dar şi al celui
parohial, numărul căruia era extrem de ridicat în principatul moldav.
Autorul include în rîndul categoriilor sociale privilegiate şi nobi-
limea declasată (boiernaşii, mazilii şi ruptaşii). Printre categoriile
neprivilegiate sînt menţionaţi negustorii, breslaşii, „mici-burghezii” şi
„oamenii de curte”. Credem că în privinţa ultimelor două categorii
avem de a face cu traduceri defectuoase din rusă. Pentru neologismul
impropriu de „mic-burghez” (мещанство), există echivalentul
„tîrgoveţ”, care se folosea în româna vremii, dar care este şi mult mai
apropiat din punct de vedere etimologic (miasto – tîrg.). În ceea ce-i
priveşte pe „oamenii de curte”, aceştia sînt de fapt ţăranii domestici
(Дворовые люди), servitorii care lucrau pe lîngă conacele boiereşti.
Capitolul III este rezervat Proiectului Regulamentului din 1819 şi
tentativei administraţiei regionale de a reglementa relaţiile dintre moşieri şi
ţărani (p. 49-73). Acest capitol a fost divizat în cîteva compartimente. În
primul dintre ele se analizează statutul economico-juridic al ţăranilor
din Basarabia, aşa cum a fost prevăzut de Proiectul de la 1819, precum
şi conflictele pe care le-a generat. Tot aici se analizează cele două forme
de proteste sociale ale ţărănimii – active şi pasive, dar şi modalităţile de
soluţionare a problemelor propuse de autorităţile ţariste. Concluzia
autorului este că ţăranii basarabeni, cu toate că şi-au păstrat indepen-
denţa personală, au rămas dependenţi de moşieri din punct de vedere
economic. Ultimii rămîneau singurii proprietari funciari însemnaţi.
Loturile individuale fiind insuficiente pentru subzistenţă, agricultorii
erau nevoiţi să arendeze pămînturile moşierilor, în schimbul prestării
unor servicii bine definite. Următoarele paragrafe iau în discuţie
problema libertăţilor personale ale ţăranilor, a obligaţiilor acestora faţă
de moşier, dar şi a „îndatoririlor” proprietarilor faţă de producătorii
agricoli. Au fost preconizate schimbări şi în statutul moşiilor răzeşeşti,
dar şi în privinţa organizării interne a obştilor rurale. Concluzia finală
privitoare la acest Proiect de Regulament (respins, în cele din urmă) a
constatat caracterul său contradictoriu, dar şi opresiv faţă de ţărănime.
În Capitolul al IV-lea se analizează natura protestelor şi revendică-
rilor populaţiei din Basarabia în anii 1812-1828 (p. 75-?). Autorul îşi
începe investigaţia prin examinarea formelor de protest şi ale revendi-
cărilor basarabenilor în deceniul „autonomiei”. În acest scop a fost
necesară stabilirea numărului aşezărilor, a suprafeţelor de pămînt şi a

310
împărţirii populaţiei pe ţinuturi. Aceste informaţii au fost obţinute prin
studierea datelor oferite de recensămîntul populaţiei din 1817 şi a
datelor statistice centralizate din 1828. Selectînd documentele ce conţin
informaţii privind protestele sociale ale populaţiei Basarabiei, autorul le
clasifică în felul următor: plîngeri, reclamaţii, nemulţumiri (?), cereri
adresate guvernatorului civil. Plîngerile sînt îndreptate împotriva abu-
zurilor administraţiei locale, ale moşierilor, arendaşilor, concesionari-
lor, mănăstirilor, poliţiei. Ele se grupează în: cele îndreptate împotriva
prestaţiilor, dărilor şi impozitelor, considerate exagerate; reclamaţii
împotriva abuzurilor militarilor ruşi aflaţi în provincie; plîngeri împo-
triva administraţiei defectuoase la nivel local şi regional, inclusiv
nemulţumirile orăşenilor faţă de restricţiile impuse în domeniul practi-
cării activităţilor comerciale. Mai multe documente sînt dedicate for-
melor extreme, active sau chiar radicale, de protest social, cum ar fi:
fuga în străinătate, răscoala, uciderea proprietarilor sau jafurile siste-
matice (haiducia).
Cea mai importantă şi inedită contribuţie a autorului este legată de
stabilirea dinamicii protestelor sociale între anii 1812-1828. Evoluţia
acestora este divizată în două etape: 1812-1818 şi 1819-1829. Analiza
porneşte de la constatarea că, în pofida „privilegiilor” acordate elitelor
locale şi altor categorii sociale, situaţia populaţiei Basarabiei în primul
deceniu după anexare era destul de dificilă. Acest fapt este confirmat
de numeroasele reclamaţii ale localnicilor. Bunăoară, în Tabelul 5
(p. 81) se arată că 36,3% din toate revendicările din perioada 1812-1818
au fost îndreptate împotriva abuzurilor moşierilor, arendaşilor, conce-
sionarilor şi ispravnicilor; 31% au fost generate de nemulţumirile faţă
de impozitele, dările şi prestaţiile exagerate; 13% erau legate de abu-
zurile militarilor ruşi staţionaţi în provincie; 9,1% fixau cazuri de fugă a
ţăranilor peste Nistru sau peste Prut; 3% reflectau abuzurile adminis-
traţiei locale şi a funcţionarilor ruşi; 1,3% au fost cauzate de restricţiile
comerciale, iar 0,3% se refereau la activitatea haiducilor. Extrem de
sugestiv ni se pare faptul că, din cele 1025 de cazuri înregistrate în
perioada menţionată, peste jumătate (51%) au fost consemnate în
ţinutul Orhei, fapt care necesită, după părerea noastră, o analiză mai
detaliată. Autorul prezintă fiecare tip de revendicări într-un tabel sepa-
rat, însoţindu-l cu comentarii pertinente.
Pentru cea de a doua perioadă (1819-1828) se aplică aceeaşi
metodă. Autorul face o analiză succintă a evoluţiei ţinuturilor basara-
bene din punct de vedere administrativ. Se precizează numărul şi
structura populaţiei din Basarabia acelei epoci. Datele statistice (1828)

311
ne arată următorul tablou: populaţia provinciei număra 401717
locuitori (fără coloniştii din Ismail), cu o pondere mai importantă a
bărbaţilor (52,9%), ceea ce poate fi explicat prin colonizări şi afluxul
funcţionarilor din Imperiu. Interesantă este situaţia în privinţa caselor
de locuit. În cele şase ţinuturi basarabene predominarea caselor din
lemn era covîrşitoare (99,3%), fapt care subliniază caracterul rural al
provinciei. Categoriile sociale de bază erau: nobilimea, clerul, orăşenii
şi ţărănimea. Nobilimea 18 se diviza în trei subcategorii (nobilii cu moşii,
cei fără moşii şi nobilimea personală) şi număra 712 familii. Majoritatea
familiilor boiereşti se concentrau în cele două ţinuturi centrale ale
provinciei – Orhei şi Iaşi (85,7%). Semnificativ este şi numărul foarte
mic al nobililor angajaţi în serviciul statului (28 de persoane), ceea ce
denotă că la acea dată procesele de integrare a nobilimii în structurile
politice imperiale erau încă în stare incipientă. Clerul, destul de
numeros, era compus din 3670 reprezentanţi, dintre care 84% făceau
parte din clerul parohial, 14,1% din clerul regular şi 1,9% intrau în
ierarhia eparhială (protopopi, ierarhi). Ţărănimea, categoria cea mai
numeroasă (92480 familii), era grupată în ţărani de stat, ţărani moşie-
reşti şi colonişti. Cel mai mare număr de ţărani erau concentraţi în ţinu-
turile Orhei, Iaşi şi Hotin. În ceea ce priveşte spaţiul urban, aici locuiau
72489 de persoane, dintre care 31315 în centrul administrativ al provin-
ciei, Chişinău. Analizînd dinamica revoltelor populaţiei Basarabiei din
această perioadă, autorul constată scăderea numărului acestora faţă de
etapa precedentă, ceea ce poate fi explicat atît prin consolidarea
administraţiei imperiale, cît şi prin transformări profunde în societate şi
în sfera reglementării relaţiilor dintre stări. Dacă iniţial plîngerile erau
trimise cu precădere guvernatorului civil, după adoptarea Regulamen-
tului organizării administrative a Basarabiei din 29 aprilie 1818 majori-
tatea plîngerilor au fost redirecţionate spre departamentele guverna-
mentale, responsabile de soluţionarea unor probleme din domeniul
specific al activităţii lor. Semnificativ este şi faptul că pe locul întîi în
privinţa numărului petiţiilor se află, în această perioadă, puţin popula-
tul ţinut Ismail, devansînd astfel ţinuturile din centrul provinciei.
Autorul acordă o atenţie specială acestui fenomen (tabelul 22), conchi-
zînd că numărul mare al conflictelor se datorează saltului economic al

18Autorul utilizează termenul de „dvorean” preluat direct din rusă, dar care conţine lacune de
ordin conceptual. În limba română se utilizează termenul «nobil», mai ales că a fost folosit, în
formă calchiată şi în limbajul oficial al vremii (благородный). Eu aş sugera punerea în
paranteză a noţiunii de „dvoriantsvo”, care, totuşi, nu era echivalentă nici cu nobilimea vest-
europeană, nici cu boierimea română.

312
ţinutului, graţie deschiderii portului fluvial pe Dunăre, dar şi încadrării
tot mai accentuate a gospodăriilor moşiereşti în relaţiile de piaţă.
Constant rămîne numărul plîngerilor împotriva abuzurilor moşierilor,
arendaşilor etc. Multe din aceste acte sînt legate de tentativele nobilimii
de a acapara pămînturile răzeşeşti, fapt care a generat chiar şi revolte.
Extrem de tensionate erau raporturile dintre ţărani şi concesionari, mai
ales în ţinuturile danubiene. Ca urmare, a fost chiar redactat un
Regulament special, menit să protejeze locuitorii de abuzurile concesio-
narilor (1820). Sporirea prestaţiilor, inclusiv ale celor legate de încarti-
ruire, au agravat vizibil situaţia contribuabililor basarabeni, ceea ce s-a
reflectat în numărul mare de plîngeri şi tensiuni de ordin social. Toate
aceste fenomene au cerut intervenţii hotărîte din partea autorităţilor.
De altfel, creşterea numărului atacurilor tîlhăreşti şi activizarea haidu-
cilor, a acelor „bandiţi sociali” (Hobsbawm) cunoscuţi în întreaga
regiune balcanică, a fost cauzată de acest tip de tensiuni. Autorul
dedică mai multe pagini unei analize pertinente a acestui fenomen. Un
subiect care merită o atenţie şi cercetare specială îl constituie plîngerile
adresate comisiei de verificare a gradului de nobleţe, ca urmare a
deciziei puterii centrale de a egala în drepturi nobilimea basarabeană
cu cea din Imperiu.
Ultimul capitol, al V-lea, examinează mentalitatea moşierului şi a
ţăranului basarabean în primele decenii după anexarea teritoriului
dintre Prut şi Nistru la Rusia (p. 145-178). Este vorba despre nişte
reflecţii asupra mentalităţilor colective din Basarabia, ce au la bază un
studiu de caz, şi anume conflictul ce a avut loc între boierii Iordache şi
Sandulache Tomuleţ, pe de o parte, şi locuitorii tîrgului Lăpuşna, pe de
alta. Astfel, autorul reuşeşte să schiţeze un tablou al mentalităţilor
ţăranului basarabean din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ţărăni-
mea este dominată de spiritul supuşeniei, al docilităţii, inoculat de
modul de reproducere a valorilor într-o societate tradiţionalist-patriar-
hală, cum a fost cea basarabeană acum două secole. Cu toate acestea,
nu a putut fi estompat cu totul spiritul de libertate şi, mai ales, de
echitate, manifestat în cîteva revolte memorabile. Noile realităţi social-
politice nu au putut să nu influenţeze şi mentalitatea nobilului basara-
bean. Procesele de integrare în elita imperială rusă au fost însoţite de
necesităţile de acomodare la relaţiile de piaţă, care au schimbat viziu-
nile şi opţiunile boierimii noastre.
În finalul studiului monografic (p. 179-185), autorul ajunge la
cîteva concluzii, ce pun la îndoială cîteva teze dominante ale istorio-
grafiei sovietice, susţinute şi azi de unii emuli solitari. Aceste concluzii

313
s-au desprins din analiza celor 1502 documente, rezumatele cărora sînt
publicate în volumul al II-lea al lucrării. În primul rînd, în opinia
profesorului chişinăuian, numărul mare de plîngeri adresate de locui-
torii Basarabiei guvernatorului civil al provinciei pune la îndoială
veridicitatea tezei istoriografiei sovietice, care afirma că „jugul feudal în
timpul dominaţiei otomane era cu mult mai greu” (Ia. Grosul). Docu-
mentele arată cu lux de amănunte că ponderea şi cuantumul prestaţii-
lor nu numai nu a scăzut, dar a devenit mult mai apăsător. În al doilea
rînd, istoriografia sovietică a trecut sub tăcere numărul mare de plîn-
geri îndreptate împotriva abuzurilor administraţiei ruse, a abuzurilor
trupelor staţionate în provincie, afirmînd că protestele ţăranilor nu au
avut un caracter naţional, ci mai curînd unul social, fiind îndreptate
împotriva boierimii locale. În plus, profesorul chişinăuian evidenţiază
unele modalităţi de triere şi selectare dubioasă a documentelor istorice
în funcţie de interesele de moment, înainte de toate de ordin politic.
Acest fapt a viciat rezultatele investigaţiei.Totuşi, asemenea practici
mai persistă în cercetarea academică de la noi.
În compartimentul de anexe (p. 187-201) sînt prezentate facsimilele
unor documente inedite şi fotografii. Lucrarea se încheie cu un indice
antroponimic, toponimic şi cu o hartă administrativ-teritorială a
Basarabiei (1812-1878).
Lucrarea profesorului Tomuleţ constituie o etapă importantă în
relansarea studiilor privind istoria socială a Basarabiei în secolul al XIX-
lea şi poate servi drept un instrument de lucru atît pentru cercetători,
cît şi pentru studenţi.
Virgil PÂSLARIUC

Григоре Еремей. Невидимое лицо власти. Кишинэу, “Литера”,

2005. 760 с. ISBN: 9975-74-901-1 19

Фигура Григоре Еремея хорошо известна читателю еще с

советского времени. Еремей долго проработал в аппарате Совмина
МССР, продвинувшись в иерархии до должности 1-го зампреда
Совмина в период с 1973 по 1980 годы. Более 10 лет он возглавлял
профсоюзы, а затем и партийную организацию в Советской
Молдавии (с февраля по август 1991 г.). Таким образом, на долю
Еремея выпала роль последнего первого секретаря ЦК КПМ, а на
годы его правления пришлись всплеск массового выхода из партии

19 Эта рецензия была опубликовано в AB IMPERIO, 2, 2006.

314
и попытки ее реабилитации. В постсоветское время деятельность
Еремея является лишь еще одним подтверждением гипотезы о том,
что в бывшем социалистическом лагере члены партийной номен-
клатуры сумели приспособиться к новым условиям и занять руко-
водящие посты. Уже с 1993 г. Еремей находится на дипломати-
ческой работе сначала в Белоруссии, а затем, с 1994 по 1998 г., – в
Румынии. С 1998 г. он становится членом парламента Молдовы.
Политическая биография автора рецензируемой книги
мемуаров представляет особый интерес, 20 поскольку он относится
к тем персоналиям, которые родились в межвоенный период, но
формировались как личности в советское время. Отметим, что
именно к межвоенному поколению у представителей новой
советской власти было настороженное отношение, требующее
особенно тщательной проверки их благонадежности, поскольку
считалось, что населению межвоенной Молдавии “прививалась
националистическая румынская идеология” и, следовательно,
существовала опасность распространения “националистических
настроений”. Именно к этому поколению принадлежали,
например, опальные министр сельского хозяйства А. Негру-Водэ и
министр здравоохранения Н. Тестемициану.
Книга Еремея является своего рода ответом на воспоминания
однопартийцев И. Бодюла и П. Лучинского, но в то же время
вносит и некоторые корректировки и критику. В отличие от
воспоминаний Бодюла, заметно стремление автора произвести
впечатление на читателя. Еремей вписывает свой жизненный путь
в канву тех событий, которые произвели “неизгладимое впечатле-
ние” на него и, несомненно, повлияли на историю родного края.
Среди этих событий автор отмечает голод 1947 года, когда умер
его отец, депортацию крестьян из родного села в 1949 году и др.
Однако эти трагические трансформации не помешали автору
принять советскую власть, сделать карьеру в партии и достичь
вершин власти.
В мемуарах Еремей описывает деятельность своих предшест-
венников на руководящем посту республики и снова подводит
читателя к анализу прошлого. Среди бывших руководителей
особое место автор отводит Петру Лучинскому, своему другу и
сопернику (за партийное главенство в республике), ставшему

20До сих пор в молдавской историографии нет работ, посвященных деятельности

прежних руководителей национальной партийной организации, поэтому работы
мемуарного характера способствуют некоторому восполнению данного пробела.

315
первым секретарем ЦК КПМ в период с ноября 1989 по январь
1991 года. Проводя параллели между Еремеем и Лучинским,
следует подчеркнуть сходство их политических карьер. Оба явля-
лись выходцами из северных районов Правобережной Молдавии,
представителями коренного населения республики (о необходи-
мости продвижения на руководящие должности которых так
долго говорилось). Они пользовались у руководства доверием, так
как получили образование в советское время и, соответственно, в
советских учреждениях, активно проявили себя на комсомольской
работе и, согласно принципам кадровой политики, были продви-
нуты по партийной линии. Следует отметить, что такое поло-
жение дел в партийной кадровой политике, а именно выдвижение
на руководящие посты представителей коренной национальности
из правобережья, стало заметно лишь к концу 1960-х – началу 1970-
х годов. Именно в 1970-е гг. в еще молодом возрасте они сменили
тех, кто впал в немилость из-за обвинений в национализме:
Лучинский – Дмитрия Корнована, секретаря ЦК КПМ по идеоло-
гии, а Еремей – Анатолия Коробчану, заместителя председателя
Совета Министров МССР.
Нельзя обойти вниманием тот факт, что Еремей делает спра-
ведливое замечание по поводу утверждения своего друга,
Лучинского, о якобы пережитых им гонениях за проявление
национализма, считая, что он составляет исключение из категории
осужденных или “высланных” из республики. Оценивая эту ситуа-
цию, Еремей отмечает, что “Лучинский лукавит, когда намекает
на то, что он, мол, был вынужден уехать в Москву, поскольку был,
видите ли, чуть ли не диссидентом” (C. 185). Ситуация
складывалась совсем не так, а даже наоборот, – убежден Еремей.
Лучинский воспользовался своими московскими связями для того,
чтобы уехать в Москву, а это повышение использовал в качестве
“взлетной площадки” для своего дальнейшего карьерного роста.
Отмечая особенности кадровой политики в советской
Молдавии, Еремей указывает на ключевую роль Бодюла.
Анализируя рецензируемую работу, можно легко заметить, что
Еремей соглашается с Лучинским 21 и другими представителями
бывшей партийной номенклатуры 22 в том, что Бодюл имел свой

21 См.: P.Lucinschi, Ostaticii, Chişinău, 1992; П.Лучинский, Заложники,Кишинэу, 1993;

P.Lucinschi, Ultimele zile ale URSS-ului, Bucureşti, 1998.

22 См., например: M.Ciolac, V.Trofailă, Timpul ne-a ales pe noi, Chişinău, 2001; Время выбрало

нас, Кишинэу, 2002.

316
стиль подбора и механизм расстановки кадров. Автор вносит
некоторую ясность и подтверждает, в частности, наши предполо-
жения о том, как и с какой целью было организовано и проходило
обвинение в национализме и отстранение от должностей
однопартийцев. Еремей подчеркивает, что “Бодюла охватывал
какой-то странный страх”, что кто-то сможет затмить его славу,
поэтому он прибегал к “тактике обвинения в национализме” (C.
174) для того, чтобы освободиться от потенциальных соперников,
пользующихся в республике возрастающим авторитетом (C. 626).
Смелость и грамотные действия местных лидеров оставляли в тени
кадры, выдвинутые центром на руководящие посты. Еремей
приводит хорошо известные в этом смысле примеры – отстра-
нение от занимаемой должности министра здравоохранения
МССР Н. Тестемициану, ректора Политехнического института им.
С. Лазо С. Рэдэуцану, заместителя председателя Совета Министров
МССР по проблемам культуры, образования и науки А. Коробчану и
др. Расправа над ними являлась назидательным уроком для
остальных местных специалистов.
Неудивительно, что особое место в мемуарах отводится
именно Бодюлу. Автор не скрывает “своей симпатии” к первому
секретарю, объясняя это, прежде всего, тем, что Бодюл сыграл
большую роль в его судьбе. Вероятно, поэтому Еремей несколько
оправдывает его, отмечая, что именно аппарат ЦК проводил
политику партии и играл решающую роль в высшем руководстве.
Это высказывание позволяет сделать вывод, что Бодюл “прекрасно
понимал” это и пользовался этим, что, соответственно, снимало с
него личную ответственность (тактика “круговой ответственности”
и вынесение коллективного приговора широко применялись еще
при Сталине). С другой стороны, чтобы оправдать поведение
некоторых партийных функционеров, а также свое собственное, в
том числе, Еремей откровенно признается, что “у нас система была
такова, что, если ты выступал с мыслью, противоположной идеям
определенных лиц, считалось, что ты против партии” (C. 203); “мы
словно жили в двух параллельных мирах одновременно” (C.132).
Заметно противоречивое отношение автора к личности и
деятельности первого секретаря. Еремей отмечает, что Бодюл “в
кадровой политике совершил ряд серьезных ошибок” и задается
вопросами: мог ли Бодюл сберечь кадры (отметим, что многие
государственные деятели Молдавии, пройдя жесткие испытания,
достаточно рано ушли из жизни)? Кто был повинен в том, что
пострадали самые порядочные люди? И, наконец, какова была

317
реакция коллег по партии на данные явления? Почему некоторые
члены Бюро ЦК КПМ (Еремей имеет в виду Д. Корнована,
К. Ильяшенко, А. Диордицу) “не воспротивились”, не выступили в
защиту своих коллег и сами впоследствии прошли через практику
подобных отстранений?
Еремей подтверждает положение о том, что на каждого
номенклатурного работника заводилось досье, опровергая, таким
образом, утверждение самого И. Бодюла о том, что он “никогда не
проверял политическую благонадежность кадров, считая это
унизительным и оскорбительным занятием” 23 . Еремей утверждает,
что Бодюл, “несомненно, знал, к примеру, о социальном проис-
хождении С. Рэдэуцану” (именно социальное происхождение
послужило одной из причин его отстранения от должности). Но
Бодюл использовал такие ситуации в подходящий момент, чтобы
“воспитать” верных и преданных себе людей. Существовавшая
система доносов, когда “друзья-товарищи стучали куда следует”,
была использована первым секретарем для своих выгод, более
того, несмотря на круговую поруку, именно первому секретарю
принадлежало решающее слово в этих процессах.
Описывая обстановку в Молдове во время правления Бодюла,
Еремей отмечает, что он был “жестким человеком и все опасались
ему перечить”, а сам автор утверждает, что “никогда его не боялся:
говорил напрямик то, что думал”. Это утверждение автора, по
моему мнению, указывает на некоторую раздвоенность сознания,
унаследованную с бодюловских времен, когда думали об одном, а
делали совсем обратное. Более того, еще при Бодюле импланти-
руются и достигают апогея в партийных кругах такие качества, как
лесть, угодничество, предательство, подхалимство. Даже спустя
много лет на презентации мемуаров Бодюла Еремей выступил с
лестной речью в адрес бывшего первого секретаря ЦК КПМ,
отметив, что “национальное возрождение” в республике началось
не в конце 1980-х гг., а еще при Бодюле, заслуга которого состояла
в том, что он продвигал местные кадры. А в рецензируемой работе
автор отмечает, что Бодюл не нашел общего языка с интеллиген-
цией, в особенности творческой, представители которой считали
его чужаком. Еремей подтверждает также мнение о том, что
“Бодюл чувствовал себя намного лучше среди русскоговорящих”,
поскольку недостаточно знал “молдавский язык” и не сумел
перешагнуть через психологический барьер.

23 И.Бодюл, Дорогой жизни. Время, события, раздумья. Воспоминания, Книга вторая,

Кишинэу, 2001, С.151.

318
 Несомненной заслугой Еремея как мемуариста является
попытка представить и охарактеризовать лидеров советской
Молдавии. В цепочке этой презентации большой интерес пред-
ставляет мнение автора о С. Гроссу, первом секретаре ЦК КПМ в
1981-1989 годах. Однако Еремей не отвечает на главный вопрос:
как и почему Бодюл в выборе преемника склонился к кандидатуре
Гроссу? Умалчивая многие детали о назначении преемника, автор
негативно отзывается о нем. Следует отметить, что в наследство,
доставшееся от Бодюла, Гроссу получил кристализованный пар-
тийный аппарат, где “процесс шел” по инерции (хотя в некоторых
союзных республиках были самостоятельные лидеры, но это
пресекалось). Так, рассуждая о приписках и очковтирательстве,
пик которых пришелся на критикуемые 1980-е гг., а значит,
распространялся и на Гроссу, повинного в них, автор, с одной
стороны, указывает на то, что эти процессы начались в Молдавии
еще в 1960-70-е годы. Ярким примером служат действия Бодюла,
который сам докладывал в Москву завышенные цифры. А с
другой стороны, если, не скрывая своих симпатий, автор находит
оправдание для Бодюла, то для Гроссу таковые он не считает
нужным выказывать.
Интересным продолжением дискуссии о представителях
политической элиты являются размышления автора, посвященные
некоторым лидерам бывшего Советского Союза. Так, к примеру,
характеризуя Л. Брежнева, Еремей возвращается к мемуарам
Бодюла, отмечая тенденциозность и предвзятость его в оценке
генсека. Не желая “наводить блеск” на фигуру Брежнева, автор
замечает, что “Бодюл нередко грешит против истины”. Ведь
именно Брежнев продвигал, оберегал более 20 лет Бодюла и
покровительствовал ему. Никто из первых секретарей ЦК союзных
республик не мог себе позволить освободить самого себя от
должности и назначить себе преемника. Вместе с тем простота
Брежнева в отношениях с людьми, его человечность и душевность
покорили автора.
Еремей пытается высказать свое особое мнение о Горбачеве
через призму трансформаций советского общества. Характеризуя
генсека, автор отмечает, что “у Горбачева не было четкой картины
того, что происходило в стране”. Однако заслуга его состояла в
том, что “развал СССР обошелся без кровопролития”. Еремей
анализирует работу команды Горбачева, констатируя ее слабость,
и недоумевает по поводу отстранения “опытных” кадров. Двоякое

319
отношение автора к Горбачеву выражается в его вопросе: почему в
1989-1991 гг. Горбачев был уже не тем, что в марте 1985 (С. 204-205,
228, 567)?
Вызывают интерес замечания автора о внутриполитической
обстановке, складывавшейся в Румынии, к середине 1970-х – началу
1980-х годов. Рост недовольства режимом Н.Чаушеску и интриги
внутри партийной иерархии повлекли за собой несколько попы-
ток положить конец его правлению задолго до 1989 г. Примеча-
тельно, что кандидатура Иона Илиеску, заведующего отделом
пропаганды ЦК КП Румынии в ту пору, была подходящей для
замены Чаушеску и подготавливалась на лидерство еще в 1970-е
годы. Хотя Еремей подводит читателя к переосмыслению “револю-
ции” 1989 года, однако стремится представить Илиеску чуть ли не
“жертвой” и противником политики Чаушеску. Не следует, однако,
забывать, что Илиеску был человеком системы, а изменение поли-
тического контекста повлекло за собой модификацию лидерских
качеств и тенденцию соответствовать новому стандарту.
Несмотря на все достоинства книги мемуаров Еремея, следует
отметить некоторые ее слабые места. В изложенном материале
заметны частые противоречия, несоблюдение хронологической
последовательности событий, опасение называть имена, сокращая
их до заглавной буквы, как, например, “П.” (С. 171-172); иногда
автор достаточно обобщенно и поспешно делает выводы. Одним
из таких примеров является формулировка автора о “профсоюз-
ных боссах”, которые выступили инициаторами торгов и махи-
наций по разбазариванию имущества (C. 157). Создается ощуще-
ние, что автор чего-то не договаривает, опасается и поэтому
перестраховывается.
В целом, рецензируемая работа носит явный отпечаток совет-
ского времени и партийного информационного стиля: Еремей
уверенно рапортует, что было сделано в той или иной области,
сколько специалистов было подготовлено и т. д. Однако в то же
самое время книга представляет определенный интерес для
исследователей, поскольку способствует ликвидации ряда “белых
пятен” в политических биографиях и прорисовке более объектив-
ных политических портретов как главных, так и второстепенных
фигур в молдавской партноменклатуре, которые в постсоветский
период пополнили ряды национальной элиты и играли главенст-
вующую роль в принятии политических решений.
Lilia CRUDU

320
И. Бодюл. Дорогой жизни. Время, события, раздумья. Воспомина-
ния. Книга вторая, Кишинев, Изд. “Кушнир и Ко”, 2001. 496 c.
ISBN: 9975-9640-0-1 24

Иван Иванович Бодюл является одной из центральных фигур

в истории Молдовы 1960-х- начала 1980-х гг. Он проработал в
Молдове более 20 лет, занимая должность второго, а затем первого
секретаря ЦК КП Молдавии. Отметим, что его продвижение по
партийной линии косвенно обязано репрессиям в 1937 г., которым
подвергалась “политическая элита”, сформированная в 1920-е гг. в
МАССР. Своей карьерой Бодюл был также обязан парадоксам
кадровой политики в республике, выражавшимся в том, что ком-
мунисты-подпольщики, активно действовавшие на территории
Бессарабии в межвоенный период, после 1940 г. не назначались на
руководящие должности. Сыграла свою роль и политика корени-
зации, способствовавшая продвижению кадров, принадлежавших
к титульной нации. Таким образом, после неоднократных чисток
партийной организации появилась возможность быстрого продви-
жения кадров среднего звена, в состав которых и входил Бодюл.
Отметим, что принадлежность к титульной нации руководящих
работников в советской Молдавии носила часто декларативный
характер. Бодюл в этом отношении не представлял исключения.
С 1980 г. он входил в состав правительства Советского Союза,
будучи заместителем Председателя Совета Министров СССР.
Однако в 1984 г., в преддверии реформ и начала процесса смены
старых кадров, Бодюл с политической арены ушел, в то время как
бывшие лидеры союзных республик и после перестройки продол-
жали активно участвовать в политической жизни своих регионов
(Г. Алиев в Азейрбайджане, Э. Шеварднадзе в Грузии, Н. Назарбаев
в Казахстане и др.). В 1982 г. Ю. Андропов, как известно, начал
решительную борьбу с коррупцией и превышением полномочий
среди партийных работников. Одни руководители союзных
республик были обвинены в некомпетентности (это, в первую
очередь, коснулось Туркмении, Киргизии и Таджикистана),
другие же подвергались критике за свои “прошлые ошибки” (к
примеру, Шараф Рашидов, бывший первый секретарь ЦК КП
Узбекистана, и Иван Бодюл, бывший первый секретарь ЦК КП
Молдовы). Ш. Рашидов, например, был полностью реабилитирован

24 Эта рецензия была опубликовано в AB IMPERIO, 1, 2005.

321
уже в 1992 г. В 2003 г. Президентом Молдовы В. Ворониным
Бодюлу была вручена высшая награда – Орден Республики (за
“вклад в развитие Молдовы”). Это, по существу, означало полити-
ческую реабилитацию бывшего первого партсекретаря.
К сожалению, в своих мемуарах автор допускает множество
фактических неточностей и спорных констатаций, избегая крити-
ческого переосмысления прошлого. Так, например, 1940 г. Бодюл
описывает как “первый год существования МССР, который про-
шел в пафосе. Рабочие, абсолютное большинство крестьян и
основная часть интеллигенции радовались освобождению и
вхождению в состав СССР “ (С. 22). Автор мемуаров, однако, не
упоминает о массовой миграции населения Бессарабии в
Румынию и о притоке еврейского населения в Бессарабию из
Румынии, что, несомненно, повлияло на изменения социального
состава республики. Ряд важных событий в истории республики
Бодюлом-мемуаристом вообще игнорируется, как, например,
репрессии в 1937 г. в МАССР, депортации бессарабского
крестьянства в 1940 и 1949 гг., голод в 1947 г., преследования и
арест “неблагонадежных и контрреволюционных элементов”,
включая бывших членов “буржуазных” партий, бессарабского
правительства, представителей интеллигенции и др. Такой
“выборочный” подход в мемуарах Бодюла выглядит несколько
странным, учитывая что, исследования “белых пятен” в истории
имели большой общественный резонанс еще в конце 1980-х гг. В
настоящее время в Молдове имеется обширная историография,
связанная с исследованием ранее табуированных тем, которая
могла бы помочь автору проанализировать прошлое. 25
Однако Бодюл не делает соответствующих корректировок ни
в первом издании работы, выпущенном в Тирасполе в 1999 г., ни
во втором издании, увидевшим свет в Кишиневе в 2001 г. Поэтому
его работа напоминает, скорее, справочное издание советского
времени, чем аккуратное и достоверное свидетельство очевидца. В
ней заметна тенденция не только представлять события в
соответствии с оценками, принятыми в официальной советской
историографии, но и использовать фразеологию советской эпохи.

25 Стоит упомянуть лишь некоторые из недавних работ: А.Цэрану, Г.Руснак,

И.Шишкану, Голод в Молдове (1946-1947 гг.). Сборник документов, Кишинев, 1993;
В.И.Пасат, Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950 гг., Москва, 1994; В.И. Пасат,
Суровая правда истории. Депортации с территории Молдавской ССР в 1940-50-х гг.,
Кишинев, 1998.

322
Например, отметим такие риторические пассажи: “великие свер-
шения народа”, “народ устал от словесной демагогии”, “у народа
имеется достаточно ясное представление о возможностях создания
обновленного социализма”, “народ Молдовы возлагал большие
надежды на социалистический способ производства” и др. Необхо-
димо отметить, что автор придерживается однозначно негативной
трактовки прошлого Бессарабии, царской России и “буржуазной”
Румынии. Причем, если за последней закреплен эпитет “оккупанта”
и образ врага (несмотря на то, что Румыния являлась партнером
СССР по социалистическому лагерю), то отношения между
Россией и Молдовой оцениваются автором с позиции “вековой
дружбы русского и молдавского народа”.
Бодюловская интерпретация “социалистического прошлого”
позволяет нам понять особенность менталитета “старой гвардии”
и, возможно, найти ответ на вопрос, почему в Молдове в 1960-70-х
гг. партийные функционеры не использовали членство в партии
для продвижения национальных интересов, как это было, например,
в Литве. Особый интерес для исследователей представляют шестая
и седьмая главы, посвященные кадровой политике и личностям,
которых автор знал лично. Критика за совершенные ошибки не
прошла для Бодюла даром. В воспоминаниях он признается, что
“раньше не было принято серьезно изучать и смело выдвигать на
руководящую работу местные кадры. В 1960-х гг. в МССР на
министерских должностях и выше не было ни одного бессарабца”
(С. 84). Ситуация осложнялась тем фактом, что “высшие руково-
дящие должности занимали преимущественно приглашенные из
других регионов Советского Союза, в основном из областей и
краев Российской Федерации. Они были грамотными работни-
ками, ...но не знали языка и не могли нормально общаться с
населением” (С. 84).
Следует отметить, что это положение дел в кадровой политике
находилось в центре внимания центральных партийных органов,
начиная с 1940 г. и на протяжении всего советского периода. Уже к
1970 г., отмечает Бодюл, была решена проблема национального
состава партийных кадров. Действительно, некоторые посты
непродолжительное время занимали местные функционеры, как,
например Н. Тестемициану (министр здравоохранения МССР),
А. Негру-Водэ (министр сельского хозяйства МССР), Д. Корнован
(секретарь ЦК КПМ по пропаганде) и др. Однако Бодюл не
поясняет, почему в этот период многие видные государственные

323
деятели, представляющие титульную нацию, вдруг были отстра-
нены от занимаемых должностей или переведены на другие.
Остается без ответа и другой вопрос: почему деятели культуры и
национальная интеллигенция Грузии, Литвы и других республик
были поддержаны местным руководством, а в Молдове они не
нашли поддержки? Почему, имея солидный внутренний кад-
ровый потенциал, местное руководство продолжало отдавать
предпочтение “приглашенным кадрам”?
Было бы интересно также узнать, как “молдавские” кадры,
переведенные на более ответственную работу в Москву, в том
числе и автор мемуаров, способствовали развитию Молдовы и
преодолению политического и экономического кризиса начала
1990-х гг.? Как складывались в Москве отношения Бодюла с
“молдавскими” кадрами и интеллигенцией? Были ли с его
стороны попытки остановить “кампанию по избиению молдавских
кадров”, развернутую вторым секретарем ЦК КПМ в 1984 г.? Как
отреагировал Бодюл на снятие с должностей 490 “честных и
добропорядочных работников”? Была ли возможность не допус-
тить показательный “процесс В. Вышку”?
Мемуарист называет “трагедией” для Молдовы потерю
“профессионалов” в период национального возрождения. Они
стали терять свою доминирующую роль в молдавском обществе
из-за незнания румынского языка. Однако стоит напомнить, что
еще в 1988 г., в разгар перестройки, в интервью журналу “Нистру”
Бодюл отмечал, что “кадры выращенные и продвинутые при нем,
остались на своих местах”, сумев приспособиться к новым
условиям. В этой связи, вероятно, более серьезной проблемой для
Молдовы было то, как удалось использовать шансы, предостав-
ленные элитам перестройкой, кто выиграл в данной исторической
ситуации.
В своих мемуарах Бодюл дает характеристики лидерам
Советского Союза и МССР, а также аппаратчикам ЦК КПМ, с
которыми ему пришлось работать. Так, Л. Брежнева он называет
“посредственным руководителем” и “авантюристом”, возлагая на
него ответственность за ошибки, допущенные в кадровой
политике. Это критическое отношение автора к Брежневу носит
противоречивый характер, поскольку во время их совместной
работы автор не осмелился ни разу подвергнуть критике генераль-
ного секретаря и, более того, всеми силами старался угодить ему.
Отношение к М. Горбачеву автор выражает сквозь призму

324
перестройки. Если в 1988 г. в интервью журналу “Нистру” Бодюл
выступал в поддержку курса преобразований, то в 1999 г. (первое
издание мемуаров) и 2001 г. (второе издание), не комментируя
перемены своей позиции, выражал точку зрения консервативного
крыла КПСС, подчеркивая, что перестройка развалила СССР.
М. Горбачев, по мнению автора, “не имел за душой абсолютно
никаких идей о перестройке общества”, “не владел наукой о
социализме и не проявлял преданности социализму”.
Эти замечания позволяют нам судить о том, как складывались
отношения руководящих кадров Москвы и Молдовы в 1980-е гг.
Интересен в этой связи вопрос о том, почему Горбачев, являясь
генеральным секретарем ЦК КПСС, не посетил Молдову с рабо-
чим визитом. Было ли это связано с тем, что ключевые посты в
Молдове по-прежнему занимали консервативные кадры, в то
время как в Москве они были доверены новым людям? Как скла-
дывались взаимоотношения руководящих работников Молдовы и
лидеров союзных республик? С кем из лидеров союзных республик
и социалистических стран Бодюл поддерживал близкие, дру-
жеские отношения? Для исследователей политических элит было
бы интересно также узнать, как работалось Бодюлу с представите-
лями т.н. “молдавской команды” – С. Трапезниковым, С. Цвигуном,
Н. Щелоковым, и, наконец, как сложились взаимоотношения с
самим Брежневым? Сравнивая советских лидеров, Бодюл выявляет
общую черту психологических портретов Брежнева и Горбачева,
замечая, что оба были заняты лишь поиском славы, однако,
полностью игнорирует восприятие имиджа этих лидеров на
международной арене и их умение общаться с массами.
Особый интерес для специалистов представляют анализ эко-
номических перемен Молдовы в эпоху социалистических преобра-
зований и размышления автора мемуаров о перспективах эконо-
мического развития республики. Бодюл рисует яркую картину
достижений Молдовы к началу 1980-х гг., представляя события
таким образом, как будто “до него была пустыня, пришел он – и
началась жизнь” (здесь мы согласны с такой оценкой И. Друцэ).
Ряд важных аспектов экономической политики, проводимой в
МССР, не нашел должного освещения в мемуарах. Так, их автор не
указывает, с чьей инициативы крупные индустриальные отрасли
промышленности были сконцентрированы в Приднестровье,
насколько были рентабельны “гиганты” в аграрном и инду-
стриальном секторе. Конечно, у современных исследователей есть

325
основания сомневаться и в том, что колхоз является лучшей
формой хозяйствования (рекомендуемой Бодюлом для Молдовы),
якобы сходной с организацией аграрного сектора цивилизован-
ных стран.
Хотя рецензируемые мемуары и позволяют нам составить
представление о том, как автор характеризует самого себя, соз-
дается впечатление, что он не до конца искренен перед читателем.
Бодюл попытался представить себя только с положительной
стороны. Это видно, например, в утверждении, что его личные
отношения с коллегами строились “на принципах полного
доверия и взаимного понимания”. Он не стесняется подчеркивать,
что “не прислушивался к доносам и анонимкам... никогда не
привлекал работников КГБ к проверке политической благонадеж-
ности кадров, считал это унизительным и оскорбительным заня-
тием” (С. 151). Также настойчиво подчеркивается “не участие в
интригах и закулисной борьбе” (С. 128). Впрочем, это “качество”
можно объяснить тем, что Бодюл не обладал значительным
политическим влиянием и, следовательно, не мог изменить ход
борьбы в партийной иерархии. Поэтому он часто занимал
выжидательную позицию, чтобы воспользоваться результатами
этой борьбы для своей карьеры. И, может быть, именно благодаря
другому качеству – “умению молчать” (С. 128), не задавать лишних
вопросов и выполнять директивы центра – он и был назначен
первым секретарем.
В целом, несмотря на то, что рецензируемая работа носит
мемуарный (а часто и отчетливо субъективный) характер, она
представляет большой интерес для исследователей, занимающихся
изучением психологии представителей региональной советской
политической элиты и особенностей экономической и националь-
ной политики в бывшей советской Молдавии.
Lilia CRUDU

Рабочий в XX веке. Российский опыт, Москва, КомКнига, 2005,

208 стр.

Istoricii ruşi, în baza cercetărilor de arhivă au încercat să elucideze

noi aspecte legate de originea socială, viaţa, activitatea şi soarta
muncitorilor din Rusia, iar rezultatul muncii lor l-au publicat în
lucrarea „Рабочий в XX веке. Российский опыт” . Volumul respectiv

326
întruneşte comunicările de la o conferinţă organizată în noiembrie 2004
la Moscova, cu susţinearea Fundaţiei Friedrich Ebert şi a Fundaţiei
«Альтернативы».
Referindu-se la problema originii sociale a muncitorilor din Ural,
care este destul de controversată, istoricul Iu. Korobkov apelează la
lucrările consacrate acestei teme de către istoricili ruşi de pînă la
revoluţie, de istoricii sovietici şi de autorii de după 1991, pentru a putea
ajunge la o concluzie plauzibilă.
Astfel, istoricii ruşi din perioada ţaristă şi o parte din specialiştii de
după 1991 atrag atenţia asupra specificului modului de viaţă al
muncitorilor din zona Uralului, prezentînd argumente precum că
aceştia încă nu formaseră o clasă socială bine închegată şi distinctă.
Raţionamentele în acest sens sînt următoarele: nivelul slab de calificare
al muncitorilor, posedarea gospodăriilor private şi interesul major al
acestora în rezolvarea problemei împroprietăririi cu pămînt.
La rîndul lor, istoricii din perioada sovietică susţin că muncitorii
din zona Uralului sînt reprezentanţii tipici ai proletariatului rusesc, iar
Uralul este unul din centrele importante ale mişcării revoluţionare. Cu
toate că nu neagă completamente legătura muncitorilor cu pămîntul,
totuşi acest aspect este catalogat de istoricii sovietici ca o ocupaţie
secundară a muncitorilor, iar elementul specific al constituirii de către
aceştia a unei stări sociale, este faptul că munceau în întreprinderi.
În susţinerea acestei concepţii, istoricul sovietic F. P. Bîstrîh (1963)
a lansat teza că orarul de 10-12 ore de muncă pe zi nu permitea
muncitorilor să se mai ocupe şi cu treburile gospodăreşti, dar în acelaşi
timp autorul presupunea că doar 1/3 dintre muncitori s-ar fi ocupat în
timpul liber şi cu agricultura, iar ceilalţi nu aveau pămînt deloc, sau
posedau mici loturi care nu le puteau asigura existenţa.
La rîndul său, istoricul rus N. N Alevras. susţine că această
categorie socială a fost creată de către stat pentru a asigura cu braţe de
muncă uzinele din această zonă.
În acelaşi timp, un alt cercetător de factură nouă, I. V. Narskii, vine
cu un alt concept şi anume că muncitorii din zona Uralului erau de
fapt, prin activitatea pe care o desfăşurau, şi semiagricultori. Aşadar,
din perspectiva acestei interpretări, procesul de constituire a clasei
sociale tipic muncitoreşti în Ural nu era încă definitivat la acea vreme.
Se remarcă faptul că de multe ori concepţiile istoricilor care au
cercetatat această problemă sînt contradictorii, iar uneori chiar se
exclud reciproc. Cu toate acestea, Korobkov a reuşit să formuleze o
nouă concluzie, potrivit căreia muncitorii ruşi au constituit o clasă

327
socială în tranziţie, care îşi are originile în cea mai mare parte în rîndul
muncitorilor dependenţi de industria statului.
În altă ordine de idei, trebuie să prezentăm argumentele ce s-au
adus pentru a releva noi aspecte legate de caracterul revoluţiei
bolşevice, de relaţiile existente între bolşevici şi proletari, aspecte pe
care istoricii sovietici le-au idealizat, omiţînd premeditat prezentarea
complexă şi nuanţată a realităţii.
Pentru a înţelege care a fost scopul revoluţiei din 1917, lăsînd la o
parte tratarea tradiţională a istoricilor sovietici, trebuie să revenim la
anul 1856, cînd Rusia ţaristă a fost învinsă în războiul din Crimeia.
După acest eşec, conducerea Imperiului Rus, trezită din amorţire, şi-a
dat seama de necesitatea înfăptuirii unor reforme în vederea moderni-
zării statului, pentru a putea face faţă concurenţei statelor occidentale.
În acest scop a fost lichidată şerbia şi s-a purces la implantarea pe larg a
elementelor capitaliste în economia rusă. Iniţial, statul şi-a adus aportul
la fondarea băncilor, construirea uzinelor, fabricilor şi a căilor ferate, ca
apoi toate acestea să fie date în concesiune proprietarilor capitalişti,
care trebuiau să investească ulterior în economia statului. Ca urmare a
acestor tentative de reformare, în Rusia elementele capitaliste au fost
implantate doar în oraşe, în timp ce în mediul rural continua să
predomine vechea orînduire. Această dezvoltare neuniformă în cadrul
Imperiului Rus s-a resimţit pregnant în timpul Primului război mon-
dial, cînd statul şi-a demonstrat slăbiciunea economică. Într-adevăr,
după toate aceste eşecuri, se simţea nevoia implementării unor reforme
pe întreg teritoriul ţării, reforme ce ar fi trebuit să schimbe radical
situaţia din Rusia. Acest lucru nu-l putea face burghezia, care avea
legături apropiate cu guvernul imperial şi care era prea slabă pentru a
risca să schimbe regimul. Prin urmare, acest lucru îl puteau realiza
grupările revoluţionare. Astfel, bolşevicii au fost cei care au condus
revoluţia burgheză, dar fără participarea elementelor burgheze. Bol-
şevicii considerau că orînduirea capitalistă poate să învingă în Rusia,
doar în cazul neparticipării proprietarilor privaţi la transformările
sociale, acest rol fiind atribuit statului, partidului şi, mai tîrziu,
nomenclaturii.
Istoricul rus V. Domie, încearcă să spulbere mitul istoriografiei
sovietice, conform căruia bolşevicii ar fi constituit avangarda clasei
muncitoare, aducînd în acest sens unele argumente concludente ce
demonstrează caracterul duplicitar al acestora în relaţiile lor cu
proletariatul muncitoresc şi ţărănimea.
Astfel, în urma revoluţiei din primăvara anului 1917, puterea în
stat a fost preluată iniţial de către burghezia liberală şi revoluţionarii

328
burghezi moderaţi, şi abia în octombrie 1917 a fost preluată de către
bolşevici. Atît timp cît s-au aflat în opoziţie, bolşevicii căutau susţinerea
proletarilor şi ţăranilor, mizînd pe sprijinul lor în obţinerea puterii. În
acest sens, ei le promiteau muncitorilor autogestionarea întreprin-
derilor, iar ţăranilor – eliberarea de povara statului şi a moşierilor,
pentru ca atunci cînd vor veni la putere să se transforme într-o forţă
reacţionară, îndreptată împotriva acelora care anterior i-au susţinut.
Prin urmare, cel mai relevant exemplu în acest context sînt persecuţiile
bolşevicilor după răscoala din Kronstadt, unde probabil muncitorii au
avut un simţ mai ascuţit al discernămîntului, putînd să scoată la lumină
minciunile şi pericolul bolşevic mascat de doctrina marxist-leninistă.
De altminteri, pe parcursul anilor 1918-1921, proteste ale muncito-
rilor şi ţăranilor au existat nu numai la Kronstadt, ci şi în alte zone
controlate de bolşevici. Cauzele articulării acestor proteste erau, în
primul rînd, scăderea nivelului de trai al populaţiei, politica comunis-
mului de război, care prevedea plata muncii în natură, ceea ce de
asemenea a revoltat o parte dintre muncitori. Ţăranii erau foarte
nemulţumiţi de introducerea impozitului obligatoriu în produse
alimentare, a rechiziţionării tuturor surplusurilor de produse agricole
(prodrazviorstka).
Cîteva pagini din această lucrare sînt dedicate prezentării multip-
lelor proteste muncitoreşti, care au avut loc în Petrograd, fiind
provocate atît de înrăutăţirea situaţiei materiale a orăşenilor, cît şi de
faptul că aceştia şi-au pierdut statutul de locuitori ai capitalei. Anume
în Petrograd, considerat de bolşevici „leagănul revoluţiei”, muncitorii
de la uzina Putilov au acuzat partidul bolşevic de trădare a intereselor
muncitorimii, motivul revoltei lor fiind, în primul rînd, proasta
asigurare cu hrană. De asemenea, mari proteste muncitoreşti au existat
şi în alte oraşe, spre exemplu la Tula, Ijevsk, chiar şi la Moscova.
Un alt compartiment din această lucrare se referă la disciplina
muncitorilor în timpul muncii. Binenţeles, istoriografia sovietică a
prezentat numai aspectele pozitive cu privire la proletariat, fiind create
legende despre eroii muncii socialiste, stahanovişti etc., pe cînd
momentele de indisciplină şi de proastă organizare a muncii au fost
obnubilate în mod premeditat. În realitate, lucrurile stăteau cu totul
altfel, indisciplina fiind foarte răspîndită în rîndurile muncitorilor.
Cercetătorul I. N. Kamardin a stabilit cîteva cauze ale acestui fenomen:
1) o parte a muncitorilor nu se prezentau la muncă, ca o formă de
protest pentru restanţele la salarii; 2) în condiţiile proastei asigurări cu
hrană, muncitorii părăseau munca, plecînd prin sate pentru a-şi căuta

329
alimente; 3) mulţi muncitori erau stăpîniţi de viciul cronic al alcoolis-
mului; 4) cauze de ordin subiectiv.
Un alt compartiment este dedicat prezentării metodelor aplicate de
bolşevici pentru a ameliora problema indisciplinei în cadrul muncii. În
primul rînd, este vorba de concedieri, presiunea ideologică şi mărirea
orelor de muncă. În mod special mărirea orelor de muncă a revoltat
muncitorii, aceştia înţelegînd că dictatura proletariatului nu există în
realitate, iar relaţiile dintre ei şi superiori sînt bazate pe forţă.
În concluzie, este evident că, de fapt, clasa muncitoare a fost atrasă
într-o cursă de către bolşevici, fiind utilizată ca forţă motrice pentru
realizarea obiectivului lor, şi anume acapararea puterii în stat. După ce
bolşevicii şi-au atins scopul – preluarea puterii, proletariatul, –
„hegemonul revoluţiei ”, ca şi ţărănimea, au devenit dependenţi de
stat, fiind exploataţi – în anumite perioade – mai nemilos chiar decît în
perioada ţaristă, fără să benificieze de prevederile stipulate în doctrina
bolşevică, şi anume dreptul muncitorilor de a se implica direct în
gestionarea întreprinderilor.
Victor PUŞCAŞ

Таисия Осипова, Российское крестьянство в революции и

гражданской войне, М.: Стрелец, 2001. - 400 с. 1000 экз.

Книга доктора исторических наук профессора Т.В.Осиповой -

одна из немногих комплексных работ по исследованию
крестьянства Центральной России как активного участника
исторических событий 1917-1924 гг. В коротком предисловии,
автор показывает основной мотив изучения выбранной темы,
доказывая, что на протяжении долгого времени - до начала 1990-х
гг., крестьянство воспринималось в советской историографии как
«социально покорный субъект», как некая «монолитная группа»,
не имеющая права на самореализацию. Следует отметить, что,
несмотря на внушительное количество работ по истории
крестьянства и аграрных отношений, целый ряд проблем до сих
пор остаются слабо изученными, и прежде всего это проблемы
социальной истории. Именно этот вопрос в основном и интересует
Т. Осипову. В то же время, автор уделяет внимание «роли
крестьянства в политических, социальных, экономических,
военных процессах», где показана особая значимость революции и
гражданской войны для судеб крестьянства и всей России.

330
 В первой главе «Крестьянство России в революции 1917 года»
показан социальный облик российской деревни, сущность
которого состояла в отсталости аграрной сферы, малоземелье
основной массы крестьян, оттиснутых рамками общины и
концентрации земли в руках небольшого числа крупных земле-
владельцев. Автор работы показывает первый этап «социального
взрыва, назревавшего в деревне в течение восьми месяцев 1917 г.»,
обусловленного многочисленными противоречиями вокруг
земельной реформы. Т. Осипова подробно описывает дебаты по
аграрному вопросу, уверенно указывая на то, что борьба за
земельный фонд во многом определила характер участия крестьян
в революции и гражданской войне. Беднота и среднее
крестьянство мечтали об аграрной реформе, которая уничтожит
помещичье и все виды частного землевладения, бесплатно даст им
разделённую уравнительно землю и другие средства производства
частных собственников. Правительство же подчеркивало, что
«земельный вопрос не может быть проведён в жизнь путём какого-
либо захвата». В программах российских партий аграрный вопрос
был одним из основных. Аграрная реформа Столыпина, затем
война и Февральская революция фактически потребовали от
политических парий конкретных решений и тактических приёмов
борьбы за крестьянство как наиболее массового классового
союзника. Важно заметить деятельность кадетов, выдвигающих
требование наделения крестьян землёй в частное или общинное
владение в соответствии с местными условиями. Конфискация
частновладельческих земель кадетами исключалась. Будучи
сторонниками ускорения капиталистического развития страны,
кадеты защищали товаро-производящие аграрные структуры, вне
зависимости от их сословной принадлежности. В целом, партия
кадетов высказывалась за упорядочение законом арендных отно-
шений и расширение сельскохозяйственного кредита.
Привлекает внимание деятельность эсеров, являвшейся самой
массовой и авторитетной среди крестьян партией. Эсеры предло-
жили изъять землю из товарного оборота и обратить её из частной
собственности в общенародное достояние, т. е. «пользование
землёй должно быть уравнительно трудовым». В целом, аграрная
программа эсеров не давала ответа на вопрос, за счёт чего и кого
государство будет удовлетворять потребности городского населе-
ния, армии и др. в продуктах сельскохозяйственного производства,
если уравнение в нормах землепользования будет обеспечивать

331
лишь собственные потребности крестьянских хозяйств, не предус-
матривая товарного производства.
Особенно важным является то, что большевики пришли к
Февральской революции по существу без аграрной программы.
Ленин говорил о возможности аренды национализированной
земли, запрещении субаренды. Только аграрная программа,
утвержденная на Апрельской конференции 1917 г. большевиками
содержала требование конфискации помещичьих и Национализа-
ции всех земель, что в наибольшей степени отвечало настроениям
общинного крестьянства. Проанализировав программы полити-
ческих партий, Т. Осипова делает вывод о том, что земельные
требования российского крестьянства нашли своё отражение в
предложенной программе эсеров, хотя и большевистские лозунги
о немедленном захвате частновладельческих земель стали ближе
крестьянам.
Если вести разговор о крестьянском самоуправлении, немало-
важным является то, что Правительство считало Крестьянские
комитеты временными органами власти, которые вскоре должны
быть заменены всесословными земствами. Крестьянские съезды в
свою очередь высказывались против всесословных земств, опасаясь
восстановления власти помещиков. В целом, комитеты следили за
тем, чтобы арендованная земля не собиралась в руках кулаков, а
попадала к бедноте и середнякам, запрещая передачу земли
крупным арендаторам. Временное Правительство в свою очередь,
объявляло незаконными решения крестьянских съездов и дейст-
вия комитетов.
Вследствие многих противоречий вокруг аграрного вопроса, в
28 губерниях Европейской России в 1917 году было отмечено 15
тысяч выступлений крестьян против частного землевладения,
характеризовавшиеся вооружёнными захватами, разгромами, под-
жогами и террором. Земельные собственники, в свою очередь
призывали к объединению и отмщению. В. И. Ленин оценил
крестьянские восстания как проявление общенационального
кризиса. Стоит заметить, что, по мнению автора, «социальный
взрыв» был политически оформлен 25 октября 1917 г. на втором
Всероссийском Съезде Советов. Т.Осипова указывает, что с этого
момента начинается новый период в истории российского кре-
стьянства. Так, в основном говорится о постоянном маневриро-
вании власти в деревне, когда каждое политическое решение было
задуманным ходом в противостоянии за землю, ведь для

332
проведения отмены частной собственности на землю и передачи
ее в пользование крестьянам, новой власти требовалось овладеть
крестьянскими организациями: Советами, земельными комите-
тами, волостными земствами, в которых большевики и эсеры не
имели большинства. Вследствие этого большевиками была введена
система комбедов, ставших, как считает автор работы, «катализато-
рами гражданской войны в деревне», едва ли не стержнем власти,
заложившим основу будущей командно-карательной системы на
селе.
Во второй главе, «Рождение нового режима», автор говорит о
том, что Октябрьская революция в России созрела и победила в
экстремальных условиях войны, развала экономики, паралича
власти демократического Временного правительства, стремления
народа к миру, крестьянства к земле. В этой главе, Т. Осипова
замечает, что Ленин задолго до революции уделял особое вни-
мание выявлению позиций кулачества. В его понимании «кулак» -
это крестьянин, ведущий хозяйство с применением наёмного
труда, т.е. эксплуататор. В то же время, Энгельс полагал, что
отнять у кулаков всю собственность нельзя, поскольку такие
крестьяне работают на земле и создают часть своего достатка
собственным трудом. Теоретически это положение разделял и
Ленин, но практика революции была далека от теории. Первые же
месяцы пребывания большевиков у власти и их революционные
преобразования показали неготовность новой власти к эффектив-
ной экономической политике. Наибольшее внимание отводилось
«разрушающим» и «уничтожающим» средствам в выработке
стратегии экономических реформ. В социальной сфере ликвиди-
ровались сословия, декларировалось равноправие наций.
Господствующими классами объявлялись пролетариат и бед-
нейшее крестьянство. Как класс фактически уничтожались
дворянство, высшее офицерство и оппозиционная интеллигенция.
Политических прав лишались торговцы, священнослужители,
бывшие служащие полиции и «кулаки». Интеллигенция рас-
сматривалась как прослойка между буржуазией и пролетариатом.
В сельском хозяйстве в 1918 г. началась реализация декрета о земле.
Конфискованные у помещиков земли распределялись среди
крестьян. Наделяя крестьян землей, большевики надеялись, что те
из чувства классовой солидарности станут снабжать город хлебом.
Однако деревня соглашалась предоставить продовольствие только
в обмен на промышленные товары. Неумение организовать

333
снабжение деревни промтоварами в обмен на сельхозпродукцию
привело к еще большему усилению продовольственного кризиса.
В результате большевики начали политику насильственного
изъятия продовольствия (продовольственная диктатура). Широкое
распространение получила кампания по конфискации собствен-
ности буржуазии и национализации предприятий. Совокупность
действий Советов по изъятию, конфискации и переделу собст-
венности получила название политики «красногвардейской атаки
на капитал», приведшей к развалу и дезорганизации производ-
ства.
Из выше сказанного можно уверенно сделать вывод, что с
таким направлением внутренней политики и методами даль-
нейшего развития революции было принципиально не согласно
большинство населения, в результате чего крестьянство оказалось
обманутым классом, потерпевшим поражение в борьбе с ком-
мунистическим государством.
В третьей главе «Между двух диктатур: год 1918», автор
показывает, что крестьянство в основной массе стремилось укло-
ниться от участия в гражданской войне, остаться по возможности
нейтральным. Большевики, в свою очередь, обязывали каждую
волость выделить по 100 человек в Красную Армию. Крестьяне
мотивировали свой отказ от призыва «партийностью» войны и
собственной беспартийностью. Даже представители Высшей
военной инспекции в тезисах доклада Совнаркому указывали на
то, что «Мобилизация не имеет шансов на успех. Энтузиазма,
веры, желания сражаться нет». В силу «пассивности и несочувст-
венного отношения крестьян», мобилизация в некоторых губер-
ниях была прекращена. Важно отметить, что борьба за хлеб стала
ещё одним фронтом гражданской войны: он проходил через
каждую деревню и требовал больших сил и жертв. Только за июнь
отрядам продармии более 100 раз пришлось подавлять вооружён-
ное сопротивление крестьян. За полтора труднейших месяца до
нового урожая рабочие добыли немногим более 2 млн. пудов
хлеба, оплатив его жизнью более 4100 коммунистов, рабочих,
бедняков. Грабежи, насилия над населением, массовые избиения
крестьян - вот, что принесла «Народная армия» в деревню.
Из анализа происходивших событий В. И. Ленин сделал
вывод, ставший фундаментом советской историографии граждан-
ской войны: «Только иноземная помощь, только помощь
иностранных штыков, только продажа России штыкам японским,

334
немецким, турецким, только она давала до сих пор тень успеха
соглашателям капитализма и помещикам».
Как очевидно, первые мобилизации в значительной мере
носили добровольческий характер. Большая часть крестьянства
стремилась устраниться от участия в гражданской войне, сохранив
нейтралитет в борьбе коммунистов и эсеров за власть. Однако
остаться нейтральным в гражданской войне оказалось невозмож-
ным. В сентябре партия левых эсеров распалась, а революционные
коммунисты также не смогли повести за собой крестьянство. К
концу 1918 г. партия левых эсеров имела 2800 членов и не более
1500 сочувствующих. Т. Осипова отмечает в конце главы, что
установившаяся в органах власти фактическая политическая
монополия РКП (б) не привела к стабильности положения,
поскольку продовольственная политика коммунистов вызывала
упорное сопротивление крестьянства, а для сохранения своей
власти коммунисты прибегали к усилению чрезвычайных мер,
массовому террору, внедрению в деревенские органы власти своих
ставленников.
В четвёртой главе «Диктатура коммунистов на селе», автор
монографии показывает политику комбедов, направленную на
изгнание из низовых органов власти крестьян, не согласных с
политикой центральной власти. Это и была одна из основных
задач коммунистов в деревне. Как органам специального назначе-
ния, им предоставлялись лишь функции чисто продовольствен-
ного и фискального характера. Важно отметить, что комбеды,
объединившие бедняцкий актив, неизбежно вступали в конфликт
с Советами, защищающими интересы крестьян собственников.
Комбеды присваивали функции власти, далеко за пределы полно-
мочий, определённых декретом и инструкциями. Так, превраще-
ние их в органы власти создавало двоевластие на местах. Инте-
ресен факт, что комбеды, опираясь на вооружённую силу
продотрядов, разрушали вековой уклад крестьянской жизни,
внедряя силовой принцип решения неотложных вопросов на
основе пресловутой уравнительности. Вследствие этого комбеды
превращались в военную форму диктатуры коммунистов в
деревне, но им так и не удалось подчинить мелкотоварного произ-
водителя учёту и контролю, и тем более изменить психологию
крестьянина. В целом, действия комбедов, Советов, партийных
ячеек, продотрядов, ЧК, сбор незаконных контрибуций, бессис-
темные реквизиции вызывали возмущение крестьян, что создавало

335
взрывоопасные ситуации. Т. Осипова убедительно рассказывает и
о политике «военного коммунизма», которая в значительной
степени была обусловлена надеждами на скорейшее осуществле-
ние мировой революции. В сущности, военный коммунизм был
порожден установлением однопартийной большевистской дикта-
туры, созданием репрессивно-террористическик органов, давле-
нием на деревню. Толчком для его проведения в жизнь стало
падение производства и нежелание крестьян, в основном серед-
няков, получивших землю и возможность развивать хозяйство,
сдавать хлеб по твердым ценам. Важно заметить, что одной из
основных мер, обуславливающих сущность экономической поли-
тики этого времени, являлась продразверстка. На практике это
привело к насильственному изъятию у крестьян необходимого
количества хлеба. Наряду с продразверсткой, Советская власть
ввела целый ряд повинностей: дровяную, подводную, трудовую,
что привело к сужению денежного обращения в стране.
Автор работы замечает, что крестьянство непримиримо отно-
силось к социальным экспериментам коммунистов, не принимало
командных методов руководства деревней, вполне определенно
выражая своё отношение к ним участием в восстаниях.
На мой взгляд, как дополнение ко всему выше сказанному,
можно привести в пример работу видного теоретика А. А.
Богданова (Богданов А. А., Вопросы социализма. М., 1918). Он пока-
зывает, что военный коммунизм есть следствие регресса произ-
водительных сил и социального организма. В мирное время он
представлен в армии, как обширной авторитарной потребитель-
ской коммуне. Однако во время большой войны происходит
распространение потребительского коммунизма из армии на все
общество.
В пятой главе «Крестьянский фронт гражданской войны»
указано, что крестьянство в гражданской войне защищало свои
интересы, отличные от намерений коммунистов насилием
построить социалистический рай. Т. Осипова анализирует работу
М. С. Френкина, где указаны негативные характеристики всей
внутреннёй политики коммунистов, возлагая на Ленина вину за
возникновение гражданской войны. Особенно подчёркиваются
непростительные ошибки эсеровской партии, которая в условиях
гражданской войны заблаговременно не создала свою вооружён-
ную силу в противовес большевикам. Отмечая масштабность
крестьянского движения 1919 г., автор полагает, что его уязвимой

336
стороной было то, что оно носило оборонительный характер и не
встало на путь инициативной, самостоятельной борьбы.
Мобилизация в армию, трудовые повинности, военно-конская
повинность и сдача хлеба государству всё ещё оставались глав-
ными чертами в жизни деревни. Так, массовые мобилизации
лошадей вели к падению производительных сил в сельском
хозяйстве, вследствие чего в апреле 1919 г. от принудительного
набора лошадей власти отказываются и переходят к закупке их по
рыночным ценам. С января 1919 г. мобилизации крестьян в армию
следуют одна за другой, указывая два возраста: 1892 и 1891 годы
рождения. Так, за первую половину 1919 г. в армию было призвано
523 тысячи человек. Важно заметить, что массовое вовлечение
крестьян в армию привело к росту уклонений от призывов и
дезертирству из её рядов. Среди дезертиров, 75% составляли
уклонившиеся от призывов, 20% уходили с призывных пунктов и
из эшелонов, 7% дезертировали с фронта, что в свою очередь
ослабляло Красную Армию и разрушало тыл.
Стоит отметить, что наивысший подъём сопротивления
крестьян произошёл в марте 1919 или 1920 г.?, когда крестьяне
были обязаны сдать 30% годовой развёрстки хлеба. Они разору-
жали продотряды и арестовывали председателей уездных ЧК. На
почве изъятия хлеба восстания произошли в Симбирской,
Пензенской, Уральской, Оренбургской и части Казанской губер-
нии. Это движение известно как «чапанная война» (от «чапан» -
верхняя одежда крестьян.). Почва для восстания, отмечала комис-
сия Смидовича, как всюду, была создана мобилизациями, рекви-
зициями скота, чрезвычайным налогом, продразвёрсткой, отделе-
нием церкви от государства. Комиссия отметила слабую работу
советской власти, признав распространённым явлением непра-
вильное проведение декретов, произвол, насилие, угрозы,
избиения, использование служебного положения в корыстных
целях. Не умея и не желая понять крестьянские нужды, комму-
нисты в уездах часто действовали приказом. В. И. Ленин, в свою
очередь, отрицал массовый характер крестьянских выступлений.
Не находя вины коммунистов в провоцировании крестьянской
войны, он все формы сопротивления называл бандитизмом.
Одним из первых необходимость отказа от «военного комму-
низма» осознал Троцкий, указывая, что «методы военного комму-
низма, навязанные нам всей обстановкой гражданской войны,
исчерпали себя» и предлагая отказаться от продразвёрстки,

337
заменив её на процентное исчисление. Однако Троцкий не
получил поддержки, за его предложение проголосовали 4 члена
ЦК, против - 11. В. И. Ленин же предлагал не ослаблять принуж-
дение, а наоборот, усилить государственное вмешательство в
частное сельскохозяйственное производство крестьян.
В целом, особенностью крестьянских выступлений 1920 года
стало втягивание в борьбу с коммунистическим государством
армии, на 77% состоявшей из крестьян. Крестьянское недовольство
передавалось армии, выливаясь в дезертирство, восстания, отказы
выполнять карательные акции. Ленин вынужден был признать,
что крестьянская война со всей очевидностью показала, что
продолжение мер «военного коммунизма» означало бы, навер-
няка, крах Советской власти и диктатуры пролетариата. К осозна-
нию этого Ленин пришёл только под грохот орудий Кронштадта,
но это восстание не было последним аккордом гражданской
войны, ведь леса центральной России, Поволжья, Урала, Украины
и Сибири ещё более года были наполнены «бандитами».
Анализируя работу Т. В. Осиповой „Российское крестьянство в
революции и гражданской войне”, можно сделать вывод, что
революция и гражданская война сломали представления о рос-
сийском крестьянстве как инертной массе. Крестьянская борьба,
став частью гражданской войны, поставила диктатуру пролета-
риата на грань катастрофы, и только это заставило советскую
власть отказаться от своих экспериментов в деревне, вернуться к
товарному пути развития крестьянской экономики. Работа
Т.Осиповой заслуживает особого внимания, ввиду её глубокого
исследования этих вопросов, на основе анализа большого коли-
чества новых документальных материалов из центральных и
областных архивов.
Oleg URSAN

И. Левит, Год судьбоносный: от провозглашения молдавской

республики до ликвидации автономии Бессарабии (ноябрь 1917 г. –
ноябрь 1918 г.), Издательство: Центральная типография,
Кишинев, 2000, 500 с.

В 2000 г. вышла в свет книга И. Левита, Молдавская республика

ноябрь 1917 – ноябрь 1918 (это короткое название книги, помещен-
ное на обложке). Данная монография является продолжением

338
книги того же автора вышедшей в 1997 г. 26 Изяслав Эликович
Левит – молдавский историк, доктор исторических наук (1983),
профессор, является автором многочисленных работ в области
истории Бессарабии в межвоенный период и Румынии режима И.
Антонеску.
Представленная монография была написана на основе мате-
риалов Национального Архива Республики Молдова и Государст-
венного Архива Российской Федерации, а также других источ-
ников. Автор пытается дать собственную оценку ситуации,
сложившейся в Бессарабии после её выхода из состава Российской
империи и до её исторического объединения с Румынским
королевством в 1918 г. Левит характеризует данный период как
один из самых сложных и бурных периодов в истории этого края.
В первой главе «Сфатул Цэрий провозглашает образование Мол-
давской республики» автор уделяет особое внимание образованию
Молдавской Демократической Республики. Левит отмечает, что на
пути к автономии сторонники национального освобождения
встретили внешние и внутренние трудности. Первая заключалась
в том, что Петроградское правительство ожидало созыва Всерос-
сийского Учредительного собрания, которое должно было решить
«вопрос о национально-государственном устройстве России».
Вторая проблема, по мнению автора, заключалась в том, что
национальные меньшинства и молдавские крестьяне насторо-
женно, а порой и враждебно, относились к лозунгам Молдавской
Национальной Партии (с. 4). Считаем, что данное утверждение
имеет право на существование, но, по нашему мнению, этот
феномен объясняется скорее тем, что провокации большевиков в
Бессарабии создали атмосферу страха, не позволявшую местным
жителям высказывать собственное мнение об автономии. В то же
время напомним, что движение за автономию в Бессарабии не
прекращалось и после того, как император Николай I отменил ее
в феврале 1828 г. В крае активизируется национальное движение,
особенно в культурном аспекте. В 1848 г. содержатель типографии
в Кишиневе, Аким Попов, ходатайствовал и получил разрешение
для издательства газеты „Românul”. Первой молдавской организа-
цией, которая помимо революционных лозунгов, выдвигала
национальные требования было "Бессарабское землячество",
созданное студентами-молдаванами, бывшими выпускниками

И. Левит, Движение за автономию Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул Цэрий.

26

Провозглошение Молдавской Демократической республики, Кишинев, Лига, 1997.

339
Кишиневской духовной семинарии, обучавшимися в Дерптском
университете в 1899-1902 годах 27 . В 1905 г. стала издаваться газета
"Basarabia". Главным редактором был адвокат Эмануил Гаврилицэ,
а основную финансовую поддержку предприятию оказывал один
из выдающихся деятелей Бессарабии Константин Стере 28 . В газете
сотрудничали почти все известные борцы за национальное осво-
бождение Бессарабии: Ион Пеливан, Пантелеймон Халиппа
(авторский псевдоним Пинтилие Куболтяну), Ион Инкулец
(псевдоним Ион Гынду), Алексей Матеевич (выступал под
псевдонимами Флорин Мэгуряну, Кынтэрец Басарабян – бесса-
рабский певец, Алеку Матееску и иногда под своим настоящим
именем), Алексис Ноур, Георге Стырчя (псевдонимы Георгеску и
"Г. в квадрате"), Григоре Константинеску (Дак, Богослов,
Дакоромын), Михай Вынту (М. Фуртунэ, или М. Выртеж), Тудосе
Роман и др. Видную роль играл также румынский общественный
деятель консервативного направления Серджиу В. Кужбэ 29 ,
который, также как и К. Стере, являлся выходцем из Бессарабии.
Примечательной была форма, в которой выходила газета. Она
издавалась на румынском языке, но на кириллице.
Эти факты, по нашему мнению, являются доказательством
того, что определенная часть населения Бессарабии этнически
идентифицировала себя как румыны, в то же время через издания
газет они стремились повлиять на общественное мнение осталь-
ной части населения, стремясь убедить их в том, что они тоже
являются румынами.
Возвращаясь к анализу тезисов Левита, хотелось бы отметить,
что автор указывает, что один из лидеров губернской организации
эсеров А. Александров, в ходе своего путешествия – агитации по
городам и селам Бессарабии отмечал, что Петроградские события
мало кого волнуют. В свою очередь, причины этого спокойствия,
по нашему мнению, кроются в следующем: Александров отмечал,
что в Бессарабии мало кто знает о том, что происходит в России, и
все заняты повседневными заботами. Совершенно иную ситуацию

27 Gh. Chicu, „Pământenia basarabeană din Dorpat”, în revista Viaţa Basarabiei, 1936, nr. 7-8.
p. 115.
28 А. Б. Раух, „Бессарабский вопрос и деятельность Константина Стере в Бесарабии в

период первой русской революции”, in Международные отношения в новое и новейшее

время, СПб., 2005.
29 Ştefan Ciobanu, „Din istoria mişcării naţionale în Basarabia (ziarul Basarabia)”, Viaţa

Basarabiei, 1933, nr. 2. p. 73 – 74; Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente,
Chişinău, Cartier, 1998, p. 130-131.

340
он увидел в населенных пунктах, расположенных вблизи железно-
дорожных станций: «станция превратилась в постоянный полити-
ческий клуб, где нередко можно встретить представителей всех
партий» (с. 12).
Советы Бессарабии, образовавшиеся после свержения царизма
в России, неоднозначно встретили переворот в Петрограде. Те, кто
выступал за решение земельного вопроса, поддерживали социа-
листов, а те, кто хотел скорейшего выхода России из войны, под-
держивали большевиков. В этот период активизируются лидеры
МНП (Молдавская Национальная Партия), которые решили
ускорить процесс образования Сфатул Цэрий. Указывая на дан-
ный факт, Левит считает, что Инкулец на данном этапе скрывал
«сепаратистские цели МНП» (с.19). В то же время всем было
известно, что большинство населения, а также национальные
меньшинства Бессарабии, выступали за автономию края и учреж-
дения органа, который воплотил бы в жизнь эту идею. Этим
органом должен был стать Сфатул Цэрий. С другой стороны,
Молдавская Национальная Партия являлась на данный момент
единственным политическим органом, который представлял
автохтонное население бессарабских румын. Поэтому именно
МНП и получила большинство представительских мест в Сфатул
Цэрий. К тому же главная цель образования данного органа
заключалась в попытке предотвращения анархии, царившей в
городах и селах Бессарабии. Так, например, в ноябре 1917 г. в
Кахуле группа большевиков под лозунгами «Революция!» приня-
лась разрушать магазины и грабить склады, что привело к
дестабилизации ситуации во всем уезде 30 .
Затрагивая тему национального представительства в Сфатул
Цэрий, Левит утверждает, что национальные меньшинства не
были довольны своим непропорциональным представительством.
В то же время, если обратится к структуре руководящих органов
Сфатул Цэрий, мы видим, что места здесь распределены доста-
точно пропорционально, согласно официальной статистике
населения. Так, председателем Сфатул Цэрий был избран на тех
же выборных началах бессарабский румын Ион Инкулец, первым
заместителем председателя стал украинец Л. Матвейчук, вторым –
П. Халиппа (представлял Молдавский блок), секретари: первый –
Б. Епуре (бессарабский румын), второй - Г. Гринберг (еврей),

30 N. Spătaru, „Revoluţia de la Cahul”, Viaţa Basarabiei, Chişinău, 1932, № 5, p. 31-34.

341
третий пост должен был занять представитель русского населения,
четвертый – К. Мисирков (македонский болгарин), пятый –
И. Буздуган (бессарабский румын). Из представленного списка
видно, что на руководящих постах Сфатул Цэрий места были
разделены пропорционально.
Провозглашение 2 декабря 1917 г. Молдавской Демократии-
ческой Республики, Левит ошибочно называет возрождением
молдавской государственности (с. 28), хотя о самом термине
«возрождение» в историческом контексте и не могло быть и речи,
так как территория между Прутом и Днестром никогда не
существовала как отдельное государство, являясь в разные исто-
рические периоды либо частью Российской Империи, либо
входила в состав Молдавского княжества.
Вторая глава «Кому в республике принадлежала власть?» посвя-
щена анализу политических сил, которые боролись за власть в
Молдавской Республике. В то время как Сфатул Цэрий получил
поддержку со стороны земств и дум городов Бессарабии, за
исключением Кишиневской думы, которая с настороженностью
подошла к делегированию своих представителей в этот орган. Это
послужило сигналом к тому, как считает автор, что заседания в
Сфатул Цэрий проходили в атмосфере непрерывных споров и
недоверия между блоками (с. 36). В свою очередь, на начальном
этапе большевики и их сторонники относились к представитель-
ному органу терпимо и даже примиренчески (с. 59). На заседании
2 декабря 1917 г. присутствовали большевики Куйб и Симонов как
представители Совнаркома и Всероссийского совета крестьянских
депутатов. Вероятно, В. И. Ленин надеялся, что Сфатул Цэрий
признает октябрьский переворот.
Автор отмечает, что в Бессарабии на данном этапе была одна
про-петроградская крупная политическая сила в лице Кишинев-
ского совета рабочих и солдатских депутатов, в котором особое
влияние имели большевики.
В прерогативу Сфатул Цэрий входило наделение комиссаров
высшей военной властью, тем самым должны были быть заложены
основы для национальной армии (с. 64). Левит считает, что с её
помощью руководители Сфатул Цэрий безуспешно пытались
навести порядок в северных уездах Молдавской Республики. Но,
по нашему мнению, эти трудности с наведением порядка объяс-
нялись тем, что в армейской среде большой популярностью
Пользовалась большевистская идеология, которая пропагандиро-
вала анархические деструктивные тенденции в обществе.

342
 В третьей главе «Перемирие на румынском фронте и вопрос о
Бессарабии», автор показывает взаимозависимость между полити-
ческой ситуацией в Молдавской Республике и положением на
Румынском фронте, а также с ситуацией в Украине и Румынии.
Так, в Бухаресте было два блока, которые призывали поддержать
ту или иную сторону во время первой мировой войны. С одной
стороны, это были германофилы – представителями которых явля-
лись П. Карп, А. Маргиломан и К. Стере – их целью было возвра-
щение территории Бессарабии в состав Румынии. Второй блок,
антантофилы – представленные Таке Ионеску и Н. Филипеску, а
также премьером либералом Ионелом Брэтиану, которые
настаивали на присоединении территорий, населенных преиму-
щественно румынами, входившими в состав Австро-Венгрии. Это,
в свою очередь, определило то, что 14 (27) августа 1916 г. Румыния
вступила в войну на стороне Антанты. Но из-за недостаточной
подготовленности румынская армия начала отступать в Запрутскую
Молдову. Вместе с тем, автор отмечает, что России был выгоден
успех на румынском фронте, так как это была единственная
возможность «раз и навсегда решить вопрос с Константинополем и
Проливами» (с. 75). В то же время автор признает, что знаменатель-
ные победы румынских войск при Мэрэшть, Мэрэшэшть и Ойтуз,
позволили предотвратить немецкую оккупацию Бессарабии. После
государственного переворота в Петрограде и прихода большеви-
ков к власти, советское правительство предложило союзным
державам начать переговоры о заключении перемирия на всех
фронтах и начале мирных переговоров. По причине огромных
потерь румынской армии и из-за определенных проблем в русской
армии, Ионел Брэтиану был склонен к перемирию. Это привело к
тому, что 26 ноября 1917 г. Румыния подпишет соглашение о
прекращении огня с Германией. Автор считает, что этим шагом
Румыния в дальнейшем хотела получить Бессарабию взамен на
Трансильванию.
В четвертой главе «После перемирия. Обострение обстановки в
Молдавской республике и на румынском фронте» автор пытается
показать, что украинская Рада видела в лице Сфатул Цэрий
союзника в противостоянии Совнаркому и старалась привлечь его
к акциям по созданию «всероссийского федерального правитель-
ства», призванного заменить правительство Ленина (с.101).
Следует отметить, что еще тогда Рада обращалась к Сфатул Цэрий
как к органу власти. Это подтверждает тот факт, что Украина

343
официально признавала данный орган как репрезентативный и
законный.
Касаясь положения на румынском фронте, автор отмечает, что
борьба за власть между сторонниками и противниками советского
правительства расколола армию Румынского фронта на два
лагеря. В этой ситуации Кишиневский Совет поддержал Совет-
скую власть и, не имея компетентных прав на это, принял
решение отпустить из тюрем всех политзаключенных.
Автор анализирует все стороны событий в Леово 7 декабря
1917 г., когда из-за анархии и грабежа, устроенных так называе-
мыми «борцами за революцию», местные жители просили румын-
ские войска, находившиеся за Прутом, помочь им установить
порядок. Войска откликнулись на помощь и, войдя в Леово, один
из них был убит, и солдатам пришлось действовать по законам
военного времени, без суда и следствия расстреливать виновных.
Левит считает, что этот эпизод стал одним из первых румыно-
советским конфликтом. Можно предположить, что этот конфликт
усугубил дальнейшее положение на Румынском фронте, когда
многие дезертиры на обратном пути домой грабили села, и
румынским войскам приходилось приходить на помощь местному
населению.
В пятой главе «Пик кризиса», автор, цитируя работу Ал. Болдура:
«Национальное самоопределение и Бессарабия», пытается пока-
зать «слабость» Сфатул Цэрий, который был не в состоянии
решить проблему анархии в Молдавской Республике. Левит
пытается тенденциозно показать, что только Исполком Кишинев-
ского Совета успешно участвовал в ликвидации беспорядков не
только в своем городе, но и в провинции (с. 161).
Автор не оставляет без внимания положение крестьян в
Молдавской Республике. Так, он отмечает, что крестьяне захваты-
вали помещичьи, монастырские и церковные земли и лесные
угодья, отнимали и делили между собой скот и сельскохозяйст-
венный инвентарь, увозили из хранилищ зерно и другие
продовольственные запасы, разбирали даже предметы домашнего
обихода (с. 162). Беззаконные действия большевистски настроен-
ных крестьян Левит называет экспроприацией. В некоторых
случаях, как указывает автор, солдаты разложившейся царской
армии сами организовывали налеты на помещичьи усадьбы.
Стремление Сфатул Цэрий установить порядок в стране автор
необоснованно называет «подавлением крестьянских движений»
(с. 171-172).

344
 В то же время, автор отмечает, что западные державы не
оставляли без внимания Сфатул Цэрий и для облегчения кон-
тактов с руководством 19 декабря 1917 г. в Кишиневе было
открыто французское консульство (с. 184). Левит считает, что это
было частью плана Антанты по созданию антибольшевистского
фронта, в результате чего Бессарабии отводилась роль плацдарма
для наступления. В свою очередь, переговоры руководителей
Сфатул Цэрий с официальным командованием русской армии на
Румынском фронте, генералом Щербачевым, автор называет
прикрытием тайных переговоров с румынским руководством о
плане ввода румынских войск в Бессарабию. Считаем, что Левит
упускает из внимания тот факт, что поначалу Сфатул Цэрий
собственными силами пытался решить проблему анархии в
стране, создавая вооруженные силы, но так как и эти молдавские
части были заражены большевизмом, то крайней мерой стало
приглашение расположенных поблизости румынских военных
частей.
Глава 6: «Интервенция». Именно так автор называет вынужден-
ный ввод румынских войск в Бессарабию. Левит утверждает, что
войска с трудом заняли Кахул и ввели смертную казнь. Вместе с
тем он не упоминает, что в той критической ситуации это было
вынужденной мерой для устранения мародерства, насилия и
грабежа, устроенных большевиками и их агентами, завербован-
ными из массы пробольшевистской части населения Бессарабии.
Созданный в Бельцах на скорую руку Революционный штаб по
охране Бессарабии состоял, главным образом, из агентуры Ленина
и Дзержинского. Данный орган не представлял интересы насе-
ления, так как его представители никем не были делегированы.
Напрашивается вывод, что Революционный штаб защищал Инте-
ресы октябрьской революции – правительства Ленина (второго
временного правительства, неутвержденного Учредительным
Собранием), а не интересы Молдавской Республики.
Вместе с тем Левит отмечает, что высшее руководство Сфатул
Цэрий приветствовало румынские войска, так как «они принесли
гарантии спокойной жизни» и с прибытием «гостей», опасность
для молодого парламента (Сфатул Цэрий – И. Д.) в лице больше-
визма исчезает (с. 252).
Говоря о том, что в Бессарабии был установлен «режим
военной оккупации», автор лишь бегло констатирует тот факт, что
его основной целью являлось сохранение общественного порядка.

345
По нашему мнению, законы военного времени требовали жестких
мер по отношению к провокаторам, которые стремились дестаби-
лизировать ситуацию в стране. Сам автор указывает на то, что
«противники интервенции не хотели смириться с ней» (с. 253). Это
дает основания полагать, что при поддержке Советов, большевики
взяли курс на дальнейшее ухудшение ситуации в Бессарабии.
Акцией, которая показывает истинное лицо большевиков, стал
III Бессарабский губернский съезд Советов крестьянских депу-
татов, открывшийся 18 января 1919 г. в Кишиневе. Данный съезд,
на котором не присутствовали делегаты из всех уездов Бессарабии,
вместо того, чтоб решать бытовые проблемы Бессарабии, превра-
тился в место, где каждый порицал румынских солдат, находив-
шихся в Кишиневе, без веских на то оснований. Румынское ко-
мандование не могло оставить это без внимания и распорядилось
арестовать так называемых «борцов за справедливость», а на самом
деле петроградских агентов Рудьева и Прахницкого.
Говоря о «репрессиях» в селах и городах со стороны румын-
ских войск, Левит не указывает на тот факт, что расстреливали
большевиков - агентов Петрограда, и тех, кто был ими завербован.
Хотелось бы подчеркнуть, что, упоминая о так называемых
«румынских расправах», автор, считая данную территорию состав-
ной частью Советской России, в то же время умалчивает о
доказанном факте красного террора по всей России, в результате
которого были уничтожены миллионы людей.
В седьмой главе «Выход из состава России. Провозглашение неза-
висимости Молдавской Республики» молдавский историк обвиняет
руководство Сфатул Цэрий в том, что оно «предприняло очеред-
ную акцию по отрыву Бессарабии от большевистской России»
(с. 269). В то же время автор приходит к выводу, что Молдавская
Республика должна была быть самостоятельной потому, что в
противном случае ее постарались бы присоединить к кому-либо (с.
270).
Следует отметить, что Левит не оставил без внимания и то, что
24 января 1918 г. в Кишиневе торжественно отметили 59-ю
годовщину объединения Румынских княжеств и образования
Румынии. В этот день бессарабская газета „Кувынт молдовенеск”
без страха цензуры провозглашала, что население, проживающее
в Бессарабии, является румынами, которые в 1812 г. были отор-
ваны от Молдовы. Газета призывала к объединению Бессарабии с
Румынией.

346
 Левит отмечает, что 24 января 1918 г. была провозглашена
независимость республики. Вместе с тем автор считает, что это
явилось очередным шагом в деле присоединения Бессарабии к
Румынии (с. 274).
Левит отмечает, что в Сфатул Цэрий развернулись напря-
женные дискуссии по вопросу о государственном языке. Так,
национальные меньшинства выступали за параллельное исполь-
зование двух официальных языков, русского и румынского. В свою
очередь, представители титульной румынской нации выступали
за использование лишь румынского языка, в то же время приз-
навая, что каждая нация вправе изучать свой родной язык.
В своих рассуждениях автор не оставляет без внимания и то,
что Сфатул Цэрий подготовил проект конституции, составленный
из десяти разделов. Эта конституция провозглашала Молдавскую
Республику правовым государством. Левит считает, что конститу-
ция, которая не была принята, носила демократический характер
(с. 280).
В вопросе выхода из состава России, Левит делает выводы, что
оно было направлено лишь на то, чтобы затем объединится с
Румынией. В то же время, как отмечает автор, для реализации
своих планов, лидеры Молдавской Республики искали внешней
поддержки.
В восьмой главе « Бессарабия - разменная монета в переговорах о
мире между Румынией и центральными державами. Советско-Румынское
соглашение 5 – 9 марта 1918 г.» автор показывает, что из-за сложной
ситуации на румынском фронте, либеральное правительство
И. Брэтиану искало пути для заключения сепаратного мирного
договора с Четвертным союзом. Переговоры состоялись 22-23 января
1918 г. в Фокшанах. Делегаты Вены пытались убедить румынское
правительство, что « сейчас, имея Бессарабию, пусть вас больше не
преследует навязчивая идея относительно Трансильвании» (с. 305).
Автор отмечает, что 20 февраля 1918 г. на переговорах в Буфте,
румынская делегация якобы «получила Бессарабию взамен
Добруджи» (с. 330). В то же время, румынское правительство в
секрете от Центральных держав вело переговоры с Советской
Россией. Результатом этих переговоров стало подписание совмест-
ного протокол от 5-9 марта о ликвидации русско-румынского
конфликта. По данному договору Румыния обязывалась вывести
свои войска из Бессарабии, в то же время Россия обязалась
отпустить арестованных румынских подданных, а также вернуть
Румынии продовольственные склады, которые она незаконно

347
удерживала. В тоже время Левит не упускает из внимания то, что
задача автономной коллегии по проблемам подписания русско-
румынского договора не ограничивалась только «изгнанием
румынских войск из Бессарабии, но и включала в себе экспорт
революции в соседнее государство силами советских войск»
(с. 334). Анализируя ситуацию, сложившуюся вокруг подписания
советско-румынского договора, Левит приходит к выводу, что
румынский премьер-министр Ал. Авереску предполагал, что
Советская власть долго не продержится, и условия договора
выполнять не придется.
Глава 9. «Решение Сфатул Цэрий об объединение Бессарабии с
Румынией. Ликвидация Молдавской Республики». Затрагивая момент
объединения Бессарабии с Румынией, автор прослеживает по-
пытку Украинской Рады забрать у Бессарабии Хотинский и
Аккерманский уезды, так как там, по мнению украинского руко-
водства, большинство населения составляли представители
украинского этноса. По нашему мнению, Украина не считалась с
независимостью Молдавской Республики. Безосновательные тер-
риториальные притязания говорили лишь о планах незаконного
присоединения северной и южной части Бессарабии к Украине.
Бессарабия не могла выиграть от этого ничего, так как почти вся
территория Украины была наводнена большевиками, которые
стремились нанести решительный удар по Бессарабии.
В то же время А. Крихан утверждал в отношении самой
России, что «дружба, любовь, бескорыстие, все это один обман, и
все это исчезает, как дым, в тот момент, когда на сцену выступает
материальная сторона… Истинная причина всего этого – постоян-
ное стремление славян на запад» (с. 352).
Что касается судьбоносного дня 27 марта 1918 г., а именно
голосования за объединения Бессарабии с Румынией, Левит
считает, что члены Молдавского Блока в Сфатул Цэрий, опасаясь
отрицательных итогов голосования, выступали за открытое голо-
сование. Однако, по моему мнению, историк не учитывает то, что
ход голосования по своей сути был демократическим, открытым и
прозрачным.
Указывая на тот факт, что за объединение проголосовало 86
человек, против – 3, 36 – воздержались, 13 – отсутствовали, Левит
продолжает утверждать то, что при тайном голосовании результат
был бы другим. Суммировав оставшиеся голоса, получаем цифру
52. Это не привело бы к изменению ситуации в пользу тех, кто был
против совершения этого исторического события. Территория,

348
населенная в большинстве своем этническими румынами, силами
молдавских патриотов была возвращена Молдавскому Княжеству,
от которого была оторвана в 1812 году, и с 1859 года соединилась с
Мунтенией и создала румынское государство.
Левит считает данный акт незаконным, выступая за плебис-
цит. Тем самым историк пользуется постулатом советской антиру-
мынской и «антибуржуазной» историографии, которая, поддер-
живая точку зрения официальных коммунистических властей о
том, что на территории Бессарабии должен был быть проведен
плебисцит. Но для никого из историков не является секретом,
что либеральный премьер-министр Румынии И. Брэтиану на
Парижской мирной конференции 23 мая 1919 г. при обсуждении
бессарабского вопроса, объяснил, почему Румыния не была сог-
ласна, ни тогда, ни через 10 лет возвращаться к проблеме
плебисцита. По поводу причин такого отношения к референдуму
Брэтиану заявил следующее: «Если Румыния выведет свои войска
из Бессарабии, то Бессарабия будет выкинута в беспорядок и
анархию... Плебисцит создаст состояние агитации и даже рево-
люции… В принципе я против любого плебисцита в Бессарабии,
потому что она является румынской и исторически и этнически,
потому что она свободно высказала свое желание к объединению с
Румынией, и потому что плебисцит приведет к продолжению
агитации и беспорядков» 31 . В то же время Брэтиану указывает на
объективные причины интереса России к Бессарабии: «Россия
аннексировала Бессарабию, для того чтобы достичь Константино-
поля. В тот день, когда она не будет иметь как цель Константи-
нополь, Бессарабия не будет представлять для нее интереса. Я был
бы согласен с плебисцитом только в том случае, когда Великие
Державы согласились бы провести такие плебисциты у себя» 32 .
Из вышеизложенного невольно напрашивается вывод, что
существовали объективные причины для того, чтобы в Бессарабии
не мог быть проведен плебисцит, так как большевики могли
сорвать его. С другой стороны, декреты В. И. Ленина о земле
подкупали крестьян. Они же, в свою очередь, надеялись получить
от большевиков землю, но как показала история, это было фарсом,
чтобы на первое время привлечь на свою сторону крестьянство.

31 Ion Pelivan, „Ion Inculeţ şi conferinţa de Pace de la Paris (1919 - 1920). Amintiri, observări şi
scrisori”, Viaţa Basarabiei Chişinău, 1940, № 11-12. p. 11.
32 Там же.

349
 Глава 10. «Реакция на акт 27 марта 1918 г. в Бессарабии и за
рубежом». Автор указывает, что 30 марта 1918 г. в Яссах в присут-
ствии короля Фердинанда, а так же И. Инкулеца и К. Стере
состоялись торжества по случаю решения Сфатул Цэрий об
объединении Бессарабии с Румынией (с. 374). В то же время Левит
утверждает, что решение Сфатул Цэрий в самой Бессарабии было
воспринято неоднозначно. Историк характеризует реакцию
Советской России на акт от 27 марта как протест. Предпринять
военные акции против Румынии, Советская Россия, находившаяся
в тяжелом положении, не могла (с. 381). 24 апреля 1918 г. Румыния
подписала в Бухаресте договор с Центральными державами, по
которому Германия фактически признавала объединение Бессара-
бии с Румынией. Но согласно этому договору, Румыния была
вынуждена возвратить Болгарии Южную Добруджу. Это в свою
очередь привело к тому, что в странах Антанты наметились
охлаждения своего отношения к Румынии (с. 402).
В XI главе «Последние дни мировой войны. Отказ Сфатул Цэрий
от автономии Бессарабии и его роспуск» Левит называет «незаконной
реквизицией у крестьян» вполне законный процесс возвращения
земель государству и их собственникам, которые были отобраны
незаконными путями крестьянами в период революционного
движения большевистски настроенных элементов села. Автор
читает, что румынизация стала одной из причин размолвки между
чиновниками румынской и бывшей русской администрации.
Последние не желали расставаться со своими должностями (с. 414).
По мнению автора, на тот период одним из главных проблем
оставался аграрный вопрос. Крупные владения подлежали экспро-
приации целиком, кроме определенной части, размер которой
будет установлен позже. Что же касается садов и виноградников,
то они останутся за старыми владельцами (с. 415).
В заключительной части монографии Левит обращается к
читателю со словами: «ни вступая в полемику и не прибегая к
комментариям, никому не навязывая своего мнения, мы старались
в хронологическом порядке и в рамках доступных нам материалов
рассказать о событиях тех дней и дать возможность читателям
самим делать выводы» (с. 446).
Насколько убедительными были аргументы автора, мы попы-
тались это показать в данной рецензии.
Ivan DUMINICA

350
 List of contributors

Andrei CUŞCO – doctor în istorie al Universităţii Central

Europene (CEU) din Budapesta, lector la Facultatea de Istorie a
Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chişinău.
Email: andreicusco@yahoo.com
Andrei PROHIN – masterand în istorie, Facultatea de Istorie şi
Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova.
Daniel-Valeriu BOBOC – doctorand la Facultatea de Istorie,
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Email:
daniel76boboc@yahoo.com
Diana DUMITRU, doctor în istorie al Universităţii Pedagogice de
Stat ”Ion Creangă”, conf. univ. la Facultatea de Istorie a
Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă”. Email:
didumitru@yahoo.com
Igor CAŞU – doctor în istorie al Universităţii ”Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, conf. univ. la Facultatea de Istorie şi Filozofie a
USM, Facultatea de Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat
”Ion Creangă” şi cercetător la Instititul de Istorie al AŞM. Email:
casuing@yahoo.com
Ivan DUMINICA, student la istorie, anul 3, Universitatea
Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”.
Lilia CRUDU – lector la Facultatea de Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din
Moldova. Email : liliac_us@yahoo.com
Martin HAUSER – profesor, Universitatea din Fribourg, Elveţia
şi Universitatea din Bucureşti. prof.martin.hauser@gmail.com
Oleg URSAN – masterand în istorie, Facultatea de Istorie şi
Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova.
Petru NEGURĂ – doctor în sociologie la Ecole des Hautes
Etudes en Sciences Sociales (EHESS), Paris; Lector la
Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”, Chişinău.
Email: petru.negura@gmail.com

351
Ruslan RAHIMOV – lector la Universitatea Americană din Asia
Centrală, catedra de Antropologie, Bişkek, Kîrgîzstan; doctorand
la Universitatea din Lyon, Franţa. Email: ruslanlyon@gmail.com
Sergiu MUSTEAŢĂ – doctor în istorie al Universităţii
”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, conf. univ. la Facultatea de
Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat ”Ion Creangă”,
Chişinău; preşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Republica
Moldova. Email: sergiu72@yahoo.co.uk
Sylvie HAUSER-BOREL – doctor în teologie al Universităţii
Neuchâtel, Elveţia; profesor, Universitatea din Fribourg, Elveţia.
Victor PUŞCAŞ - masterand în istorie, Facultatea de Istorie şi
Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova.
Victor TAKI, doctor în istorie al Universităţii Central Europene,
Budapesta (2008), lector la University of Alberta, Edmonton
(Canada). Email: vitaky2001@yahoo.com
Virgil PÂSLARIUC - doctor în istorie al Universităţii ”Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi, conf. univ. la Facultatea de Istorie şi
Filozofie a Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de
Istorie a UPS ”Ion Creangă” din Chişinău. Email:
paslariuc@yahoo.com

352
 Comanda 177/09. Tirajul 250 ex.

Centrul Editorial-Poligrafic al USM

Str. A. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

353