Professional Documents
Culture Documents
A–/AN– pref. „privativ, negativ“. (<fr. a–, an–, cf. gr. a–, an–,
fără, lipsit de)
aalenián, –ă adj., s. n. (din) primul etaj al jurasicului mediu (sau ultimul al jurasicului interior); (<fr. aalénien)
chelean..
AB–/ABS– pref. „îndepărtare“, „separare“, „lipsă“. (<fr. ab–, abs–, cf. lat. ab, abs)
abác s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale (<fr. abaque, lat. abacus)
paralele.2. nomogramă.
abáca s. f. cânepă de Manilla. (<sp. abaca)
abácă s. f. partea superioară a capitelului unei coloane. (<fr. abaque, lat. abacus)
abacterián, –ă adj. lipsit de bacterii. (<fr. abactèrien)
abacteriémic, –ă adj. (despre boli) care prezintă microbi în sângele circulant. (<fr. abactériémique)
abajúr s. n. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lămpi. (<fr. abat–jour)
abalienáre s. f. pierdere, diminuare, marcată şi evidentă a facultăţilor mintale. (după engl. abalienation, lat.
abalienatio)
abandón s. n. părăsire, renunţare. o ~ familial = părăsire a copiilor, a familiei. • (sport) (<fr. abandon)
retragere dintr–o competiţie.
abandóná vb. I. tr. a părăsi, a renunţa definitiv la ceva. • a neglija, a lăsa în voia...II. refl. a (<fr. abandonner)
se lăsa pradă unui sentiment, unei emoţii.III. intr. a se retrage dintr–o
competiţie.
abandónic, –ă adj., s. m. f. (cel) care trăieşte teama patologică de a fi abandonat. (<fr. abandonnique)
abarticulár, –ă adj. situat în vecinătatea unei articulaţii. (<fr. abarticulaire)
abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr–un zăcământ; operaţia (<fr. abattage)
însăşi.2. doborâre a arborilor în exploatările forestiere.3. sacrificare a
animalelor, la abator.4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenată; carenaj
(1).
abáte1 s. m. 1. superior al unei abaţii.2. preot, cleric la catolici. (<it. abbate)
abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndepărta de la o direcţie, o normă, o linie de conduită.II. tr. (<lat. abbattere, fr. abattre)
a doborî, a culca la pământ.III. refl. a se năpusti (asupra).IV. intr. a–i veni
cuiva o idee, a i se năzări.
abátere s. f. 1. acţiunea de a (se) abate. • încălcare a unor dispoziţii.2. diferenţa dintre (<abate)
valoarea nominală a unei mărimi şi valoarea ei măsurată.3. (tehn.) diferenţa
dintre dimensiunea maximă sau minimă realizată pentru o piesă şi
dimensiunea ei proiectată.
abatésă s. f. maică superioară a unei abaţii. (<it. abbadessa, lat. abbatissa)
abatíză s. f. (mil.) baraj realizat din copaci culcaţi cu vârful spre inamic. (<fr. abattis)
abatór s. n. 1. construcţie unde se sacrifică animalele destinate consumului populaţiei.2. (<fr. abattoir)
(fig.) masacru.
abaţiál, –ă adj. care aparţine unei abaţii. (<fr. abbatial, lat. abbatialis)
abcedografíe s. f. radiografie a unui abces după puncţie, evacuare sau injecţie cu aer. (<fr. abcédographie)
abcés s. n. colectare de puroi într–un ţesut sau organ. (<fr. abcès, lat. abscessus)
abdomén s. n. 1. cavitate a corpului vertebratelor, între torace şi bazin.2. ultimul segment al (<fr., lat. abdomen)
corpului la insecte.
ABDOMIN(O)– elem. „abdomen“. (<fr. abdomin/o/–, cf. lat.
abdomen)
abdominál, –ă adj. referitor la abdomen. (<fr. abdominal)
abdominalgíe s. f. durere abdominală. (<fr. abdominalgie)
abdominoscóp s. n. instrument în abdominoscopie; peritoneoscop. (<. fr. abdominoscope)
abdominoscopíe s. f. examinare a cavităţii şi a organelor abdominale. (<fr. abdominoscopie)
abdúce vb. tr. a duce (de undeva), a lua. (<lat. abducere)
abductór adj., s. m. (muşchi) care produce abducţie. (<fr. abducteur, lat. abductor)
abdúcţie s. f. mişcare de îndepărtare a unui membru de planul de simetrie a corpului. (<fr. abduction, lat. abductio)
abecedár s. n. 1. carte elementară pentru învăţarea scrisului şi cititului.2. (fig.) primele (<lat. abecedarius, fr.
noţiuni ale unei ştiinţe sau profesiuni; abc. abécédaire)
ABER(O)– elem. „a se abate“, „a se îndepărta“. (<fr., engl. aberro/o/–, cf. lat.
aberrare)
aberánt, –ă adj. 1. care se abate de la o normă.2. contrar logicii, bunului–simţ; (p. ext.) (<fr. aberrant, lat. aberrans)
absurd.
aberánţă s. f. aberaţie. (<fr. aberrance)
aberatív, –ă adj. care ţine de aberaţie. (<fr. aberratif)
aberáţie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, noţiune, comportament; (< fr. aberration, lat. aberratio)
aberanţă; absurditate. • (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. o ~
cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici
speciei.2. (fiz.) formare a unei imagini produse într–un sistem optic. o ~
cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de
irizaţii pe marginea imaginilor.3. unghi format de direcţia adevărată şi de cea
aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.
abhorá vb. tr. a avea oroare, aversiune; a urî, a detesta. (<fr. abhorrer, lat. abhorrere)
abilitáte s. f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibăcie.2. (jur.) aptitudine (<fr. habilité, lat. habilitas)
legată de a face ceva.3. (pl.) şiretlicuri.
ab intéstat loc. adj. (jur.; despre o succesiune) care se află în absenţa unui testament, situaţie în (<lat. ab intestat)
care legea reglementează transmiterea bunurilor.
abiogén, –ă adj. în absenţa materiei vii. (<fr. abiogène)
abiogenéză s. f. concepţie materialist naivă care explică naşterea vieţii din materia (<fr. abiogenèse)
anorganică.
abiologíe s. f. disciplină care studiază elementele anorganice. (<fr. abiologie)
abiosestón s. n. totalitatea componentelor moarte dintr–un seston; tripton. (<fr. abioseston)
abiótic, –ă adj. lipsit de viaţă. (<fr. abiotique)
abiotrofíe s. f. proces degenerativ care atinge celulele vii (ale sistemului nervos). (<fr. abiotrophie)
abióză s. f. 1. stare a unui corp abiotic.2. conservare a produselor alimentare prin (<fr. abiose)
distrugerea microorganismelor.
abís s. n. 1. prăpastie, genune. • parte profundă a unui fenomen, a unui proces; neant.2. (<fr. abysse, lat. abyssos)
depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari.
abisál, –ă adj. 1. referitor la abis. o regiune ~ă = zonă de mare adâncime a fundului mărilor (<fr. abyssal)
şi oceanelor.2. referitor la subconştient.
abitáţie s. f. drept de folosinţă a unei case, proprietate a altcuiva. (< fr. habitation, lat. habitatio)
abjéct, –ă adj. care inspiră dezgust, repulsie, dispreţ; abominabil. (<fr. abject, lat. abiectus)
abjécţie s. f. faptă, atitudine abjectă. (<fr. abjection, lat. abiectio)
abjudecá vb. tr. (jur.) a suspenda printr–o sentinţă judecătorească. (<lat. abiudicare)
abjurá vb. tr. a renega public o credinţă, o doctrină, o opinie. (<fr. abjurer, lat. abiurare)
ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hrănirea sugarului. (<germ. ablaktieren, lat.
ablactare)
ablactáţie s. f. 1. ablactare.2. încetare a secreţiei de lapte matern. (<fr. ablactation, lat. ablactatio)
ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau dispariţie completă a unui organ.2. (chir.) măsuri (<fr. ablastie)
de evitare a contaminării plăgii cu celule tumorale.
ablatív1 s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, (<lat. ablativus, fr. ablatif)
instrumentul, asocierea, cauza etc. o ~ absolut = construcţie sintactică în
latină sau greacă cu rol de propoziţie circumstanţială, dintr–un substantiv
(sau pronume) şi un participiu în ablativ.
ablatív2, –ă adj. (despre materiale) care poate suferi ablaţiuni. (<lat. ablativus, fr. ablatif)
ablaţiúne s. f. 1. îndepărtare chirurgicală din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ (<fr. ablation, lat. ablatio)
bolnav); exereză, extirpare.2. transportare a materialelor rezultate din
dezagregarea rocilor. • reducere a masei unui gheţar sau a zăpezii prin topire
şi evaporare.3. fenomen fizic în urma căruia un meteorit, satelit etc., pierde
din substanţă datorită încălzirii sale până la incandescenţă.
abrúpt, –ă I. adj. 1. (despre un teren) foarte înclinat; accidentat, prăpăstios.2. (despre (<fr. abrupt, lat. abruptus)
stil) alcătuit din elemente contrastante; inegal.3. (bot.; despre un organ)
terminat brusc.II. s. n. formă de relief abruptă (I, 1).
abrutizá vb. tr., refl. a face să–şi piardă, a–şi pierde însuşirile umane; a (se) îndobitoci; a (după fr. abrutir)
(se) dezumaniza.
abrutizánt, –ă adj. care abrutizează. (<fr. abrutissant)
ABS– v. ab–.
abscísă s. f. 1. (mat.) număr real care indică pe o axă lungimea şi sensul segmentului (<fr. abscisse, lat. /linea/
cuprins între originea axei şi un punct dat, determinând poziţia acestuia.2. abscissa)
prima coordonată carteziană (orizontală) a unui punct.
abscóns, –ă adj. greu de înţeles; obscur; abstrus. (<fr. abscons, lat. absconsus)
absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere. (<fr. absolutisme)
absorbábil, –ă, adj. (chim.) care poate fi absorbit. (< fr. absorbable)
absorbánt, –ă I. adj., s. n. (corp lichid sau solid) care absoarbe gaze, substanţe, radiaţii etc.; (<fr. absorbant)
absorbitor (I), absorbtiv.II. adj. (fig.) care preocupă.
absorbí vb. I. tr. 1. a se îmbiba, a suge, a încorpora ceva.2. a prelua cunoştinţe, idei, (<fr. absorber, lat. absorbere)
elemente specifice etc., asimilându–le în propria structură.3. (fig.) a
preocupa intens.II. refl. (fig.) a se cufunda în gânduri
absorbít, –ă I. adj., s. n. (fluid) încorporat de o substanţă absorbantă.II. adj. (fig.) (<absorbi)
preocupat; captivat.
absorbitór, –oáre I. adj. absorbant (I).II. s. n. organ al unei instalaţii frigorifice în care se (după fr. absorbeur)
produce absorbţia agentului frigorigen.
absorbtív, –ă adj. absorbant (I). (<fr. absorptif)
absórbţie s. f. 1. încorporare a unei substanţe oarecare de către un corp lichid sau solid, de (<fr. absorption, lat. absorptio)
către celule, ţesuturi sau organe.2. mişcare a intensităţii unei radiaţii care
trece printr–un corp, datorită pierderii de energie.3. încrucişare a unei rase
perfecţionate cu una neameliorată.4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de
societăţi în beneficiul uneia dintre ele.5. (jur.) drept al unei instanţe
superioare de a lua din competenţa instanţelor inferioare o cauză în curs de
judecare.
absorbţiométru s. n. aparat pentru măsurarea gradului de absorbţie. (<fr. absorptiomètre)
abstenţionísm s. n. abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. (<fr. abstentionnisme)
abstenţioníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al abstenţionismului. (<fr. abstentionniste)
abstenţiúne s. f. abstinenţă. (<fr. abstention, lat. abstentio)
abstinént, –ă adj., s. m. f. (cel) care practică abstinenţa. (<fr. abstinent, lat. abstinens)
abstinénţă s. f. abţinere de la anumite băuturi, alimente etc; abstenţiune. (<fr. abstinence, lat. abstinentia)
abstráct, –ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. o în ~ = pe bază de (<germ. abstrakt, lat. abstractus)
deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de
gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură
obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la
începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia
abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.II. s. n. 1. parte de vorbire
provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de
vorbire, având un sens abstract. o ~ verbal = substantiv care provine de la un
verb, denumind acţiunea acestuia.2. categorie filozofică desemnând
cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.
absúrd, –ă I. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul–simţ.II. s. n. 1. (<fr. absurde, lat. absurdus)
ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. o prin ~ = admiţând un
raţionament fals.2. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om şi
mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.
absurditáte s. f. caracterul a ceea ce este absurd; situaţie, idee absurdă; aberaţie. (<fr. absurdité, lat. absurditas)
abţibíld s. n. 1. mic desen colorat gumat pe o parte, care se aplică pe o suprafaţă netedă.2. (<germ. Abziehbild)
(fam.; pl.) nimicuri, mărunţişuri; mici şmecherii.
abţíne vb. refl. a se stăpâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu (<fr. s’abstenir, lat. abstinere)
se pronunţa, a nu–şi exprima punctul de vedere.
abúlic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de abulie. (<fr. aboulique)
abulíe s. f. 1. boală psihică manifestată prin pierderea sau slăbirea voinţei.2. (fig.) (<fr. aboulie)
inerţie.
abumarkúb s. m. pasăre înaltă, asemănătoare cu struţul, cu gâtul scurt şi gros, cu capul mare şi (<germ. Abu Markub)
cioc enorm, din preajma Nilului.
abundá vb. intr. a fi, a se găsi, a avea din belşug. (după fr. abonder, lat. abundare)
abuzá vb. intr. 1. a face abuz (1) de ceva.2. a comite un abuz (2). (<fr. abuser)
abuzív, –ă adj. 1. exagerat, excesiv.2. care constituie un abuz; arbitrar; ilegal. (<fr. abusif, lat. abusivus)
academísm s. n. 1. imitaţie servilă, fără originalitate, a modelelor antice sau ale Renaşterii. • (<fr. académisme)
manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţional.2. fel
de a se comporta academic.
academíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al academismului. (<fr. académiste)
academizá vb. tr. (arte) a da figurilor o poză academică. (<fr. académiser)
acadián –ă adj., s. n. (din) epoca mijlocie a cambrianului (<fr. acadien)
acajú I. s. m. arbore tropical din America şi Africa, cu lemnul foarte rezistent, (<fr. acajou, port. acaju)
maro–roşcat; mahon.II. adj. inv., s. n. (de) culoarea acestui lemn.
acalazíe s. f. incapacitate a musculaturii netede a tubului digestiv, în stare de spasm, de a (<fr. achalasie)
se relaxa.
acalculíe s. f. incapacitatea de a utiliza cifrele, de a efectua calcule. (<fr. acalculie)
acaléfe s. f. pl. scifozoare. (<fr. acalèphes)
acaliculát –ă adj. (bot.) lipsit de calcul. (<fr. acaliculé)
acalmíe s. f. 1. stare de calm momentan a vântului sau a valurilor mării.2. (fig.) linişte (<fr. accalmie)
după o perioadă de frământări.
acampsíe s. f. imposibilitate, dificultate de a face flexiuni articulare. (<fr. acampsie)
acant(o)– elem. „spin“. (<fr. acanth/o/–, cf. lat. acanthus,
gr. akantha)
acantacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, gamopetale: acanta. (<fr. acanthacées)
acántă s. f. 1. plantă erbacee decorativă, cu frunze mari, penate, grupate în formă de (<fr. acanthe, lat. acanthus, gr.
spic.2. motiv decorativ, care stilizează frunza acestei plante.3. apofiza akantha)
spinoasă a vertebrelor.
acantestezíe s. f. tulburare a sensibilităţii tactile constând în senzaţia de furnicare, de (<fr. acanthesthésie)
înţepături.
acantifér, –ă adj. acantofor. (<fr. acanthifère)
acantocárp, –ă adj. (despre plante) cu fructul acoperit de ţepi. (<fr. acanthocarpe)
acantocefáli s. m. pl. clasă de viermi nematelminţi, paraziţi intestinali, fără tub digestiv, cu un (<fr. acanthocéphales)
rostru cefalic sau cu un fel de trompă cu cârlige.
acantocefalóză s. f. boală parazită provocată de acantocefali. (după engl. acanthocephaliasis)
acantocerás s. m. amonit cu cochilia groasă, răsucită dorsal, prevăzută cu spini. (<fr. acanthocéras)
acantocít s. n. hematie deformată semănând cu nişte spini zburliţi. (<fr. acanthocyte)
acantocitóză s. f. prezenţa acantocitelor în sânge. (<fr. acanthocytose)
acantodactíli s. m. pl. gen de saurieni din familia lacertidelor. (<fr. acanthodactyles)
acantóde s. n. pl. ordin de peşti fosili, cu schelet cartilaginos. (<fr. acanthodes)
acantofág, –ă adj. (despre animale) care se hrăneşte cu spini. (<fr. acanthophage)
acantofíl, –ă adj. (despre plante) cu frunzele terminate cu ţepi. (<fr. acanthophyle)
acantofór, –ă adj. (despre plante) care poartă ghimpi; acantifer. (<fr. acanthophore)
acantolíză s. f. slăbire a aderenţei reciproce dintre celulele epiteliului malpighian al (<fr. acantholyse)
epidermei.
acantologíe s. f. disciplină care studiază spinii. (<fr. acanthologie)
acantóm s. n. tumoare benignă a epiteliului malpighian. (<fr. acanthome)
acantopterigiéni s. m. pl. ordin de peşti osoşi cu înotătoarea dorsală spinoasă. (<fr. acanthoptérygiens)
acantosféră s. f. corpuscul sferoidal ciliat din celulele unor alge. (<fr. acanthosphère)
acantóză s. f. boală de piele prin îngroşarea epidermei. (<fr. acanthose)
acapará vb. tr. a pune stăpânire pe ceva sau pe cineva. (<fr. accaparer, it. accaparrare)
acatafazíe s. f. 1. aşezare greşită a cuvintelor în vorbire.2. (med.) tulburare de comunicare (<fr. acataphasie)
verbală constând în dezacordul între ideaţie şi vorbire.
acatagrafíe s. f. tulburare a comunicării scrise constând în aşezarea greşită a cuvintelor în (<fr. acatagraphie)
scris.
acataléctic adj. (despre versuri antice) cu unităţile metrice complete. (<fr. acatalectique)
acatalepsíe s. f. 1. (la scepticii greci) renunţare din principiu de a mai căuta soluţia unei (<fr. acatalepsie)
probleme.2. (med.) nesiguranţă în punerea unui diagnostic.
acataléptic, –ă adj. referitor la acatalepsie. (< fr. acataleptique)
acatamatezíe s. f. incapacitate a unui afazic de a înţelege ceea ce aude. (<engl. acatamathesia)
acatéctic, –ă adj. (despre celula hepatică) care devine incapabilă de a reţine pigmenţii biliari. (<fr. acathectique)
acatizíe s. f. sindrom de nelinişte motorie caracterizat prin nevoia pacientului de a se (<fr. akathisie)
mişca în permanenţă.
acaúl, –ă adj. (despre plante) fără tulpină aparentă. (<fr. acaule)
acaustobiolít s. n. rocă sedimentară organogenă care nu arde. (<fr. acaustobiolite)
acauzál, –ă adj. lipsit de o cauză. (<a– + cauzal)
accéde vb. intr. a avea acces (la). (<fr. accéder, lat. accedere)
accelerá vb. I. tr. a imprima o acceleraţie, a iuţi, a grăbi din ce în ce mai mult.II. refl. a (<fr. accélérer, lat. accelerare)
deveni mai rapid.
accelerándo adv. (muz.) din ce în ce mai repede, grăbind. (<it. accelerando)
accelerát, –ă adj. iuţit, grăbit (din ce în ce mai mult). o tren ~ (şi s. n.) tren cu viteză mai mare. (< accelera)
acceleratór, –oáre I. adj. care accelerează.II. s. n. 1. dispozitiv prin care se măreşte viteza, (<fr. accélérateur)
turaţia (unui motor); pedală care comandă acest dispozitiv.2. (cinem.)
procedeu de imprimare a unor mişcări de desfăşurare lentă.3. instalaţie
complexă care imprimă particulelor elementare viteze foarte mari.III. s. m.
substanţă care măreşte viteza unei reacţii chimice; produs destinat a reduce
durata de priză şi de întărire a betonului.
acceleráţie s. f. creştere a vitezei unui corp în mişcare în unitatea de timp. o ~ gravitaţională (<fr. accélération, lat.
= acceleraţia pe care o au corpurile în cădere liberă. acceleratio)
accelerínă s. f. pseudoglobulină termolabilă care intervine în coagularea sângelui. (<fr. accélérine)
accelerinemíe s. f. prezenţa accelerinei în sânge. (<fr. accélérinémie)
accelerográf s. n. accelerometru înregistrator. (<fr. accélérographe)
accelerográmă s. n. diagramă obţinută la accelerograf. (<fr. accélérogramme)
accelerométru s. n. instrument pentru măsurarea valorilor acceleraţiei. (<fr. accéléromètre)
accént s. n. 1. intonaţie specială a unei silabe dintr–un cuvânt prin mărirea intensităţii (<fr. accent, lat. accentus)
vocii. • semn grafic care indică această intonaţie.2. (muz.) emisiune mai
intensă a unui sunet, a unui acord.3. mod specific de a vorbi o limbă, un
dialect.4. inflexiune afectivă a vocii.5. (fig.) importanţă. o a pune ~ul (pe) =
a sublinia, a scoate în relief.
accéntic, –ă adj. (despre structura versului) bazat pe accente. (<engl. accentic)
accentuá vb. I. tr. 1. a scoate în evidenţă prin accent.2. (fig.) a reliefa, a sublinia.II. refl. (<fr. accentuer)
(fig.) a se mări, a creşte treptat.
accentuatív, –ă adj. referitor la accente, la accentuaţie. (<it. accentuativo)
accentuáţie s. f. accentuare. (<fr. accentuation)
accépt s. n. 1. înscris prin care cineva se obligă să achite o datorie la scadenţă.2. acord, (<germ. Akzept)
aprobare.
acceptá vb. tr. a primi, a consimţi, a fi de acord. (<fr. accepter, lat. acceptare)
acceptábil, –ă adj. care poate fi acceptat; satisfăcător, convenabil. (<fr. acceptable, lat.
acceptabilis)
acceptabilitáte s. f. însuşire a unui enunţ de a fi acceptabil (<fr. acceptabilité)
acceptánt, –ă adj., s. m. f. (parte) care acceptă oferta de a încheia un contract. (<fr. acceptant)
acceptánţă s. f. fază a unui dialog, a unei relaţii interpersonale, realizată pe baza încrederii, (<engl. acceptance)
ori a consensului de idei; accepţie.
acceptáre s. f. 1. acţiunea de a accepta.2. (cont.) consimţământ al întreprinderii (<accepta)
cumpărătoare pentru achitarea furnizoare; accept.3. (jur.) manifestare a
voinţei de a dobândi un drept, o moştenire, o ofertă.
acceptór, –oáre s. m. 1. (atom) capabil a primi electroni suplementari.2. (substanţă chimică) care (<fr. accepteur)
poate fixa o altă substanţă.
accépţie s. f. sens, înţeles al unui cuvânt; semnificaţie. (<fr. acception, lat. acceptio)
accés s. n. 1. posibilitate de a pătrunde într–un anumit loc, la cineva etc.; intrare.2. (<fr. accès, lat. accessus)
manifestare bruscă şi intensă a unei boli; atac (4). • izbucnire violentă
(trecătoare) a unei stări sufleteşti.3. (inform.) proprietate a sistemelor de
memorie de a permite înregistrarea şi regăsirea informaţiei
accesá vb. tr. (inform.) 1. a avea acces, a intra într–o reţea, într–un program.2. a obţine o (<engl. access)
instrucţiune din memorie, pentru a o executa.
accesibil, –ă adj. 1. la care se poate ajunge (uşor).2. uşor de înţeles. (<fr. accessible, lat. accessibilis)
accesóriu, –ie I. adj. care însoţeşte un element principal, dependent de acesta; secundar, (<fr. accessoire, lat. accessorius)
neesenţial.II. adj., s. n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex.
accidént I. s. n. 1. eveniment întâmplător şi neprevăzut, cu consecinţe dăunătoare.2. (<fr. accident, lat. accidens)
ridicătură, adâncitură a unui teren.3. însuşire a unui lucru, fenomen nelegată
de esenţa lui.4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilaţia,
epenteza, metateza).II. s. m. alteraţie.
accidentá vb. tr., refl. a (se) răni într–un accident. (<fr. accidenter)
accidentál, –ă adj. 1. întâmplător, fortuit.2. secundar, neesenţial. (<fr. accidentel)
accidentát, –ă I. adj., s. m. f. (cel) care a suferit un accident.II. adj. (despre un teren) cu (<accidenta)
multe neregularităţi.
accidénţe s. f. pl. lucrări tipografice mărunte şi variate (afişe, invitaţii, programe etc.). (<germ. Akzidenzen)
accíz s. n. impozit indirect, instituit asupra produselor şi serviciilor de primă necesitate. (<fr. accise)
ace /eis/ s. n. (tenis) lovitură din care se obţine un punct. (<engl. ace)
acefál1, –ă adj. 1. care prezintă acefalie.2. (despre flori) fără capitul. (<fr. acéphale)
ACEFAL2(O)– elem. „absenţa capului“. (<fr. acéphal/o/–, cf. gr.
akephalos)
acefalíe s. f. 1. lipsă a capului la unele animale inferioare.2. monstruozitate, lipsa capului (<fr. acéphalie)
sau nedezvoltarea regiunii cefalice.
acefalobráh s. m. monstru care prezintă acefalobrahie. (<engl. acephalobrachius)
ACETI– v. acet(o)–.
acétic, –ă adj. de natura oţetului. o acid ~ = acid organic rezultat din oxidarea alcoolului (<fr. acétique)
etilic; acid etanoic; fermentaţie ~ă = fermentaţie care transformă alcoolul în
acid acetic.
acetificá vb. tr., refl. (despre alcoolul etilic) a (se) transforma în acid acetic. (<fr. acétifer)
acetíl s. m. radical organic monovalent, din acidul acetic. (<fr. acétyle)
acetiláre s. f. introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. (după fr. acétylation)
acetilcelulóză s. f. ester acetic al celulozei, masă plastică, incoloră, mai puţin inflamabilă decât (<fr. acétylcellulose)
nitroceluloza.
acetilénă s. f. hidrocarbură aciclică nesaturată, gaz incolor cu miros specific, explozibil, (<fr. acétylène)
care arde cu flacără albă intensă.
acetilénic, –ă adj. (despre compuşi chimici) derivat din acetilenă. o hidrocarburi ~ce = alchine. (<fr. acétylénique)
acetilsalicílic adj. acid ~ = pulbere albă, medicament febrifug şi analgezic, obţinută prin (<fr. acétylsalicylique)
acetilarea acidului salicilic; aspirină.
acetilúră s. f. derivat al acetilenei cu un metal. (<fr. acétylure)
acetimétru s. n. instrument pentru măsurarea tăriei oţetului; acetometru. (<fr. acetimètre)
acetobactér s. n. bacterie nepatogenă care transformă alcoolul în acid acetic. (<engl. acetobacter)
acetobutirát s. m. ~ de celuloză = ester mixt al celulozei, la fabricarea fibrelor de celuloză, a (<fr. acétobutyrate)
lacurilor etc.
acetofán s. n. folie transparentă din material plastic, pentru conturarea şi colorarea (<fr. acétophane)
imaginilor filmului de animaţie.
acetofenónă s. f. cetonă mixtă, lichid incolor cu miros aromatic, solubil în alcool şi eter, (<fr. acétophénone)
folosit în industria parfumurilor.
acetolíză s. f. transformare chimică a celulozei, cu un amestec de acid sulfuric, acid acetic (<fr. acétolyse)
şi anhidridă acetică.
acetométru s. n. acetimetru. (<fr. acétomètre)
ACETON– elem. „acetonă“. (<fr. acéton–, cf. lat. acetum,
oţet)
acetónă s. f. derivat al cetonelor, lichid incolor, cu miros eteric, volatil, inflamabil, (<fr. acétone)
solvent pentru materii grase, lacuri şi vopsele etc.
acetonemíe s. f. prezenţa acetonei sau a altor corpi cetonici în sânge. (<fr. acétonémie)
acetonuríe s. f. prezenţa acetonei în urină. (<fr. acétonurie)
acetóză s. f. boală la rumegătoare determinată de prezenţa în exces de corpi cetonici în (<fr. acétose)
organism.
acheilíe s. f. absenţa congenitală a buzelor. (<fr. achéilie)
acheiríe s. f. lipsa congenitală a mâinilor. (<engl. acheiria)
achénă s. f. fruct uscat, indehiscent, cu o singură sămânţă. (<fr. akène)
achenódiu s. n. fruct din două sau mai multe achene. (<lat. achenodium, fr. achénode)
acheróntic, –ă adj. subpământean. (<fr. achérontique)
acheuleán, –ă /a–şö–/ adj., s. (din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior. (<fr. acheuléen)
n.
achiesá vb. intr. a accepta condiţiile unei acţiuni juridice, ale unui contract. (după fr. acquiescer)
achilíe s. f. absenţa acidului clorhidric şi a pepsinei din sucul gastric. (<fr. achylie)
achilodiníe s. f. durere datorată inflamaţiei bursei seroase, situată între tendonul lui Achile şi (<fr. achillodynie)
calcaneu.
achinetospór s. m. celulă asexuată imobilă şi de rezistenţă, formată prin fragmentare, la (<fr. akinétospore)
cloroficee şi cianoficee.
achinetosporánge s. m. sporange având funcţia de organ de rezistenţă şi de înmulţire. (<fr. akinétosporange)
achinezíe s. f. incapacitatea de a executa acte motorii, deşi muşchii nu sunt paralizaţi. (<fr. akinésie)
acícol, –ă adj. care se dezvoltă pe frunzele aciculare ale coniferelor. (<fr. acicole)
acícul s. m. 1. spin mic în formă de ghimpe la unii viermi. (<fr. acicule, lat. acicula)
aciculár, –ă adj. în formă de ac; aciculiform. (<fr. aciculaire)
aciculifórm, –ă adj. acicular. (<lat. aciculiformis)
acíd1, –ă I. adj. 1. cu proprietăţi acide.2. (fig.) care dezvăluie lucruri neplăcute, (<fr. acide, lat. acidus)
dureroase; usturător.II. s. m. substanţă chimică cu gust acru şi miros
înţepător, care înroşeşte hârtia albastră de turnesol.
ACID2(O)–/ACIDI– elem. „acid“. (<fr. acid/o/–, acidi–, cf. lat.
acidus, acru)
acidamínă s. f. corp chimic rezultat din transformarea treptată a albuminoidelor. (<fr. acidamine)
ACIDI– v. acid2(o)–.
acidifiánt, –ă adj. care transformă în acid. (<fr. acidifiant)
acidificá vb. tr., refl. a (se) transforma în acid. (<fr. acidifier)
acidimetríe s. f. capitol din analiza volumetrică având ca obiect determinarea concentraţiei (<fr. acidimétrie)
soluţiilor acide.
acidimétru s. n. aparat folosit în acidimetrie. (<fr. acidimètre)
aciditáte s. f. calitatea de a fi acid. o ~ (gastrică) = cantitatea de acid a sucului gastric; ~ a (<fr. acidité, lat. aciditas)
solului = însuşirea solului spălat de baze de a se comporta ca un acid slab.
acidocetónă s. f. corp care posedă deopotrivă funcţia de acid şi de cetonă. (<fr. acido–cétone)
acidocetóză s. f. boală în care sunt asociate acetonemia şi acidoza. (<fr. acido–cétose)
acidofíl, –ă adj. (despre substanţe, ţesuturi, organisme) cu afinitate pentru un mediu acid; (<fr. acidophile)
oxifil.
acidofilíe s. f. însuşirea de a fi acidofil; oxifilie. (<fr. acidophilie)
acidofíte s. f. pl. plante adaptate la solurile acide. (<fr. acidophytes)
acidogén, –ă adj. care dă naştere unui acid. (<engl. acidogen)
acidogenéză s. f. proces de formare a unui acid. (<fr. acidogenèse)
acidolíză s. f. operaţie prin care un acid înlocuieşte un alt acid dintr–un ester. (<fr. acidolyse)
acidorezistént, –ă adj. care prezintă acidorezistenţă. (<fr. acido–résistant)
acidorezisténţă s. f. rezistenţă a unor materiale, corpuri etc. la acţiunea agresivă a acizilor. (<fr. acido–résistance)
acidotróf, –ă adj. (despre animale) care consumă hrană acidă. (<acido– + –trof)
acidóză s. f. 1. creştere a acidităţii sângelui în urma acumulării de compuşi toxici cu (<fr. acidose)
caracter acid.2. boală a plantelor datorată creşterii acidităţii din sol.
acnée s. f. afecţiune inflamatorie a glandelor piloseboreice, prin apariţia de coşuri, (<fr. acné)
puncte negre etc. pe piele.
acneifórm, ă adj. cu aspect de acnee. (<fr. acnéiforme)
acnemíe s. f. absenţa congenitală a membrelor inferioare. (<fr. aknémie)
acoládă s. f. 1. ceremonial medieval la primirea cuiva în rândul cavalerilor, printr–o (<fr. accolade)
îmbrăţişare şi o lovire uşoară cu latul spadei. • (fig.) îmbrăţişare.2. semn
grafic ({) servind la reunirea mai multor cuvinte, ecuaţii, portative muzicale
etc.3. formă de boltă ca o paranteză culcată.
acolát, –ă adj. 1. (herald.; despre două scuturi) înclinate unul spre celălalt.2. (despre plante, (<fr. accolé)
ramuri) încolăcit.
acolíe s. f. absenţă sau diminuare a secreţiei biliare. (<fr. acholie)
acolít, –ă I. s. m. f. cel care ajută pe cineva într–o acţiune (reprobabilă); complice.II. s. (<fr. acolyte, lat. acolythus, gr.
m. 1. ajutor al preotului în cultul catolic.2. divinitate secundară. akolythos)
aconít s. m. plantă veninoasă montană, cu flori albastre şi frunze de un verde–închis; (<fr. aconit, lat. aconitum, gr.
omag. akoniton)
aconitínă s. f. alcaloid foarte toxic extras din rădăcinile de aconit. (<fr. aconitine)
acónt s. n. parte dintr–o sumă datorată care se plăteşte cu anticipaţie. (<it. acconto)
acontá vb. tr. a plăti un acont. (<acont)
acórd s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. o a cădea de ~ = a (<fr. accord, it. accordo)
se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.2.
înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state,
partide politice, organizaţii.3. formă de retribuţie a muncii prestate. o ~
global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă
mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii
prestate.4. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există
raporturi sintactice.5. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau
mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1).6. (muz.) reunire a cel puţin trei
sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale
suprapunerii sunetelor muzicale.
acordá vb. tr. 1. a da; a concede; a atribui.2. a stabili un acord (4) între cuvintele unei (<fr. accorder, lat. accordare)
propoziţii.3. a da coardelor, sunetului unui instrument muzical un anumit
ton.4. a sintoniza.
acordábil, –ă adj. care poate fi acordat (3). (<fr. accordable)
acordáj s. n. 1. acordare a unui instrument muzical.2. realizare a unui echilibru sonor în (<fr. accordage)
cadrul unui ansamblu muzical.
acordánt, –ă s. m. f. cel care execută lucrări în acord. (<germ. Akkordant)
acordeón s. n. instrument muzical cu lame vibrante, cu burduf şi claviatură. (<fr. accordéon, germ.
Akkordeon)
acordeoníst, –ă s. m. f. cântăreţ la acordeon. (<fr. accordéoniste)
acórdic, –ă I. adj. referitor la acordică.II. s. f. disciplină muzicală care studiază diferitele (<germ. akkordisch, /II/
acorduri. Akkordik)
acordór1 s. m. specialist în acordarea instrumentelor muzicale. (<fr. accordeur)
acordór2 s. n. unealtă pentru acordarea instrumentelor muzicale. (<fr. accordoir)
acoríe1 s. f. absenţă congenitală a pupilei. (<fr. acorie, cf. gr. kore, pupilă)
acoríe2 s. f. lipsa senzaţiei de saţietate la masă. (<fr. acorie, cf. gr. koros,
saţietate)
acorión s. m. parazit al favusului. (<fr. achorion)
acorporál, –ă adj. lipsit de corp; de natură necorporală. (<a– + corporal)
acórt, –ă adj. simpatic, amabil. (<fr. accort)
acorticísm s. n. încetare a secreţiei corticosuprarenalei. (<fr. acorticisme)
acosmísm s. n. teorie potrivit căreia lumea fizică nu ar exista ca realitate independentă de (<fr. acosmisme)
Dumnezeu.
acostá vb. I. intr. a manevra o navă, cu bordul la chei sau la o altă navă; a aborda.II. tr. (<fr. accoster)
(fig.) a opri pe cineva şi a i se adresa.
acostábil, –ă adj. abordabil. (<fr. accostable)
acostamént s. n. fâşie laterală de–a lungul unei şosele. (după fr. accotement)
acotiledón, –ă adj. acotiledonat. (<fr. acotylédone)
acotiledonát, –ă I. adj. (despre plante) cu embrionul fără cotiledoane; acotiledon.II. s. f. pl. (<fr. acotylédoné/s/)
clasă de plante cu embrionul neformat înainte de germinare.
acqua Tofána /á–cua–/ s. f. otravă celebră în Italia. (<fr. acqua–tofana)
acraniáte s. n. pl. subîncrengătură de animale cordate primitive, lipsite de craniu. (după fr. acraniens)
acraníe s. f. monstruozitate caracterizată prin lipsa craniului. (<fr. acranie)
acraspedót, –ă adj. (despre ciuperci) fără velum. (<lat. acraspedotus)
acreditá vb. tr. 1. a da autoritatea necesară unui reprezentant diplomatic pe lângă un guvern (<fr. accréditer)
străin; a împuternici.2. a face demn de crezare.3. (fin.) a deschide, a pune la
dispoziţia cuiva un acreditiv.
acreditánt, –ă adj., s. n. (stat) care acreditează (un diplomat). (<acredita + –ant)
acreditár, –ă adj., s. n. (stat) în care este numit un diplomat. (<acredita + –ar)
acreditáre s. f. acţiunea de a acredita. o scrisori de ~ = documente diplomatice prin care se (<acredita)
confirmă calitatea unui reprezentant diplomatic.
acreditát, –ă adj. (şi s.) împuternicit ca reprezentant diplomatic. (<acredita)
acreditív s. n. modalitate de plată în practica comercială prin care banca cumpărătorului, se (<fr. accréditif, germ.
obligă a plăti vânzătorului, direct sau prin intermediul unei bănci Akkreditiv)
corespondente, o anumită sumă de bani. • sumă de bani depusă de cineva la o
casă de economii şi consemnaţiuni; înscris care certifică o asemenea
depunere.
acrescăm´ânt s. n. (jur.) drept prin efectul căruia partea unui moştenitor, a unui legatar creşte, (după fr. accroissement)
ca urmare a înlăturării de la succesiune a altor persoane.
acrescént, –ă adj. (despre flori) care continuă să crească şi după înflorire. (<fr. accrescent)
acreţíe s. f. 1. (astr.) fenomen fizic prin care un corp ceresc captează materia din spaţiul (<fr. accrétion)
cosmic.2. (tehn.) proces de aglomerare a unor elemente. • formarea de crustă
oceanică, prin extensiunea crustei terestre.
acribíe s. f. exactitate, rigurozitate în cercetarea ştiinţifică. (<it. acribia)
acribologíe s. f. 1. folosirea preciziei maxime în cercetarea ştiinţifică.2. precizie în folosirea (<fr. acribologie)
cuvintelor.
ACRID(O)– elem. „lăcustă“. (<fr. acrid/o/–, cf. gr. akris,
–idos)
acridíde s. f. pl. familie de insecte ortoptere: lăcustele. (după fr. acridiéns)
acridínă s. f. substanţă organică azotată din antracen, bază în industria coloranţilor (<fr. acridine)
antiseptici.
acridologíe s. f. parte a entomologiei care studiază lăcustele. (<acrido– + –logie)
acrilát s. m. material plastic obţinut prin polimerizarea acidului acrilic. (<fr. acrylate)
acrílic, –ă adj. 1. acid ~ = acid etilic obţinut prin oxidarea acroleinei, lichid incolor, cu (<fr. acrylique)
miros înţepător.2. (despre produse industriale sintetice) obţinut cu ajutorul
derivaţilor acidului acrilic.
acrimoníe s. f. caracter agresiv, caustic al cuiva, sarcasm. (<fr. acrimonie)
acrimoniós, –oásă adj. acru; caustic, muşcător, sarcastic. (<fr. acrimonieux)
acriníe s. f. diminuare, absenţă a secreţiei unei glande. (<fr. acrinie)
ACRO– elem. „ascuţit“, „extremitate, vârf“, „extrem“. (<fr. acro–, cf. gr. akros, înalt)
acroamátic, –ă adj. 1. transmis pe cale orală.2. rezervat iniţiaţilor, secret. (<fr. acroamatique)
acroanestezíe s. f. diminuare a sensibilităţii (la durere) la nivelul extremităţilor membrelor. (<engl. acroanesthesia)
acrobát, –ă s. m. f. 1. gimnast în acrobaţie.2. (fig.) om lipsit de consecvenţă; cel care caută să (<fr. acrobate, gr. akrobatos)
epateze.
acrobátic, –ă I. adj. referitor la acrobaţii.II. s. f. arta de a face acrobaţii. (<fr. acrobatique, /II/ germ.
Akrobatik)
acrobaţíe s. f. 2. exerciţiu gimnastic echilibristic. • arta acrobatului. • (pl.) evoluţii dificile (<fr. acrobatie)
făcute de un avion.2. (fig.; pl.) sforţări de a ieşi dintr–o încurcătură.
acroblastéză s. f. ieşire a tubului germinativ prin vârful sporului, la licheni. (<fr. acroblastèse)
acroblástic, –ă adj. (despre muguri, flori) dezvoltat în vârful organului. (<engl. acroblastic, lat.
acroblasticus)
acrocárp, –ă adj. (despre briofite) care prezintă acrocarpie. (<fr. acrocarpe)
acrocarpíe s. f. fructificare la vârful ramurilor. (<fr. acrocarpie)
acrocefál, –ă adj., s. m. f. (cel) care prezintă acrocefalie; oxicefal. (<fr. acrocéphale)
acrocefalíe s. f. malformaţie congenitală constând în ţuguierea craniului; oxicefalie. (<fr. acrocéphalie)
acrocéntric, –ă adj. cu centromerul la unul din capetele cromozomului. (<fr. acrocentrique)
acrochinezíe s. f. mobilitate deosebită, ca amploare şi rapiditate a extremităţilor. (<fr. acrokinésie)
acrocianóză s. f. coloraţie violacee a extremităţilor membrelor, datorată unei tulburări a (<fr. acrocyanose)
circulaţiei sângelui.
acrocíst s. n. chist sferic, gelatinos, la maturaţia celulelor generative. (<fr. acrocyste)
acroconídie s. f. conidie formată la vârful hifelor. (<fr. acroconidie)
acrodermatítă s. f. dermatită localizată la extremităţi. (<fr. acrodermatite)
acrodiníe s. f. maladie infantilă care se manifestă prin durere la extremităţi. (<fr. acrodynie)
acrodistrofíe s. f. tulburare de nutriţie a extremităţilor corpului. (<fr. acrodystrophie)
acrodónt, –ă adj. (despre reptile) cu dinţii sudaţi pe marginea superioară a maxilarelor. (<fr. acrodonte)
acrodróm, –ă adj. (despre nervaţia frunzelor) convergent la vârf. (<fr. acrodrome)
acroeritróză s. f. (med.) coloraţie în roşu a extremităţilor. (<fr. acro–érythrose)
acroestezíe s. f. creştere a sensibilităţii la extremităţile membrelor. (<engl. acroesthesia)
acrofíl, –ă adj., s. f. (plantă) care creşte în regiuni înalte. (<fr. acrophile)
acrofíte s. f. pl. plante care cresc la altitudini (sub)alpine. (<germ. Akrophyten)
acrofobíe s. f. teamă patologică de locurile înalte; hipsofobie. (<fr. acrophobie)
acrofoníe s. f. pronunţare accentuată a iniţialei unui cuvânt. (<fr. acrophonie)
acrogamíe s. f. fecundaţie la angiosperme cu tubul polinic pătruns în sacul embrionar; (<fr. acrogamie)
şalazogamie.
acrogén, –ă adj. (despre plante) care prezintă organe de reproducere la vârf. (<fr. acrogène)
acrogenéză s. f. 1. formaţie apicală.2. creştere în lungime la vârful organelor vegetale. (<fr. acrogenèse)
acromátic, –ă adj. 1. (despre sisteme optice) care nu prezintă aberaţie cromatică; acromat.2. (<fr. achromatique)
(despre constituenţi celulari) necolorabil.
acromatínă s. f. substanţă necolorabilă din nucleul celular. (<fr. achromatine)
acromatísm s. n. proprietate a unui sistem optic de a fi acromatic. (<fr. achromatisme)
acromatizá vb. tr. a corecta sau a înlătura aberaţia cromatică. (<fr. achromatiser)
acromatocít s. n. globulă roşie fără materia colorantă. (<fr. achromatocyte)
acromatofíl, –ă adj. care nu are afinitate pentru coloranţi. (<engl. achromotophil, lat.
achromatophilus)
acromatóp, –ă adj., s. m. f. acromatopsic. (<fr. achromatope)
acromatópsic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de acromatopsie; acromatop. (<fr. achromatopsique)
acromatopsíe s. f. tulburare de vedere, incapacitatea de a distinge culorile; acromazie (2). (<fr. achromatopsie)
acrostól s. n. 1. partea înaltă a extremităţilor unei corăbii.2. ornament, sculptură la prora (<fr. acrostole)
unei nave.
acroşá vb. tr. a agăţa, a prinde din mers. • a intercepta mingea în aer, la fotbal. (<fr. accrocher)
acroşáj s. n. 1. acroşare.2. intersecţia dintre un puţ de mină şi o rampă subterană.3. (med.) (<fr. accrochage)
sincronizare între sistolele atriale şi ventriculare.
acrotéră s. f. soclu la fiecare dintre extremităţile unui fronton destinat a susţine statui sau (<fr. acrotère, gr. akroterion)
alte ornamente.
acrotrofonevróză s. f. tulburare nevrotică a troficităţii extremităţilor. (<fr. acrotrophonévrose)
acrozóm s. m. extremitatea anterioară a spermatozoidului. (<fr. acrosome)
ácru s. m. unitate de măsură a suprafeţelor agricole (4046,86 m2), în ţările (<fr., engl. acre)
anglo–saxone.
act s. n. 1. manifestare a unei activităţi; acţiune, faptă. o a face ~ de prezenţă = a (<fr. acte, lat. actum)
apărea undeva, obligat sau din politeţe.2. document, înscris oficial. o ~ de
acuzare = concluzie scrisă asupra anchetării unei cauze penale, bază la
dezbaterile unui proces.3. diviziune a unei opere dramatice.
ácta s. n. pl. 1. colecţie de documente, registre etc.2. titlu al unor periodice, colecţii de (<lat. acta)
lucrări ştiinţifice publicate de o societate, de o instituţie.
actánt s. m. (lingv.) autor al acţiunii verbului; subiect. (<fr. actant, germ. Aktant)
actínie s. f. animal marin inferior, din încrengătura celenteratelor, cu gura înconjurată de (<fr. actinie)
tentacule frumos colorate, fixat pe stânci; anemonă–de–mare.
activá vb. I. intr. a desfăşura o activitate intensă.II. tr. a intensifica un proces etc.; a (<fr. activer)
face (o substanţă, un fenomen) să devină (mai) activ.III. refl. a intra în
cadrele active ale armatei.
activánt, –ă adj., s. m. activator. (<fr. activant)
activatór, –oáre I. adj., s. m. (substanţă) care, adăugată unui catalizator, unui material, le (<fr. activateur)
intesifică activitatea; activant.II. s. m. microelement din structura materiei
vii, cu rol de activare a fermenţilor.
activísm s. n. 1. atitudine care pune accentul pe nevoile vieţii.2. doctrină potrivit căreia (<fr. activisme)
spiritul uman trebuie să se angajeze în acţiune pentru realizările materiale şi
spirituale ale societăţii.
activíst, –ă I. adj., s. m. f. (adept) al activismului.II. s. m. f. membru militant al unui (<fr. activist, rus. aktivist)
partid, sau al unei organizaţii de masă.
activitáte s. f. 1. îndeplinire a unor acte fizice, intelectuale etc.; muncă, acţiune, ocupaţie. • (<fr. activité, lat. activitas)
situaţie a unui ofiţer care face parte din cadrele active ale armatei.2. mărime
ce caracterizează intensitatea dezintegrării unei substanţe radioactive.3.
capacitate a unei particule materiale (atom, moleculă, radical) de a lua parte
la o reacţie.4. ~ solară = totalitatea fenomenelor (pete, protuberanţe, erupţii
etc.) în păturile exterioare ale Soarelui.
activizá vb. tr. a îndemna să fie mai activ; a impulsiona, a dinamiza. (după rus. aktivizirovati)
actofíl, –ă adj., s. f. (plantă) care creşte pe litoral. (<fr. actophile)
actofíte s. f. pl. plante de litoral. (<fr. actophytes)
actográf s. n. aparat pentru măsurarea automată a activităţii ritmice comportamentale a (<fr. actographe)
animalelor.
actográmă s. f. diagramă obţinută la actograf. (<fr. actogramme)
actór s. m. artist care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme. (<fr. acteur, lat. actor)
actoríe s. f. profesiunea de actor. (<actor + –ie)
actríţă s. f. artistă în piese de teatru sau în filme. (<fr. actrice)
actuál, –ă I. adj. care se petrece în prezent; contemporan; la ordinea zilei.II. s. n. (<fr. actuel, lat. actualis)
holocen.
actualísm s. n. principiu de cercetare şi interpretare a istoriei Pământului pe baza comparării (<fr. actualisme)
fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale.
actualitáte s. f. timpul prezent. • ceea ce este actual; (pl.) evenimente curente, la ordinea (<fr. actualité)
zilei.
actualizá vb. tr. a face să devină actual; (p. ext.) a reînvia ceva. (<fr. actualiser)
actualménte adv. în prezent; acum. (<fr. actuellement)
actuár s. m. specialist în aplicarea teoriei probabilităţilor şi a statisticii matematice în (<fr. actuaire, cf. lat. actuarius,
diferite calcule. scrib)
actuariál, –ă adj. (despre calcule) efectuat de actuar. (<fr. actuariel)
actuariát s. n. totalitatea operaţiilor şi calculelor efectuate de un actuar. (<fr. actuariat)
acţioná vb. I. intr. a întreprinde o acţiune. • a se comporta într–o anumită împrejurare.II. (<fr. actionner)
tr. 1. a pune în mişcare un sistem, utilaje etc.2. a ~ în justiţie = a da (pe
cineva) în judecată.
acţionalísm s. n. analiză ce se bazează, în explicarea dinamicii vieţii sociale sau a naturii (<fr. actionnalisme)
umane, pe conceptul de acţiune.
acţionalíst, –ă adj. referitor la acţionalism. (<fr. actionnaliste)
acţionár, –ă s. m. f. posesor de acţiuni (II). (<fr. actionnaire)
acţionariát s. n. sistem în care salariaţii unei întreprinderi sunt coproprietari ai unei părţi din (<fr. actionnariat)
acţiuni.
acţiúne s. f. I. 1. desfăşurare a unei activităţi; faptă. • operaţie militară (ofensivă sau (<fr. action, lat. actio)
defensivă). • ceea ce arată un verb.2. totalitatea întâmplărilor dintr–o operă
epică sau dramatică.3. efect, influenţă.4. proces. • cerere prin care se
deschide un proces.II. hârtie de valoare care reprezintă o cotă fixă din
capitalul unei societăţi comerciale şi care dă deţinătorului dividende.
ACU– elem. „auz“. (<fr. acou–, cf. lat. acutus, gr.
akouein, a auzi)
acuarélă s. f. 1. tehnică picturală prin culori dizolvate în apă. • pictura executată.2. vopsea (<fr. aquarelle, it. acquarella)
(solidă), folosită în acuarelă (1).
acuarelíst, –ă s. m. f. pictor în acuarelă (1). (<fr. aquarelliste)
acufénă s. f. senzaţie auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un sistem (<fr. acouphène)
extern; tinitus.
acuitáte s. f. 1. capacitate senzorială de a percepe excitaţii foarte slabe; agerime, (<fr. acuité)
ascuţime.2. grad de înălţime pe care îl poate atinge o voce, un instrument
muzical.
aculalíe s. f. limbaj în care predomină jargonofazia şi nonsensurile. (<engl. acoulalia)
aculeát, –ă I. adj. (bot.) prevăzut cu ţepi. • (despre insecte) care are ac.II. s. f. pl. (<lat. aculeatus, /II/ fr.
subordin de himenoptere prevăzute cu ac: albina. aculéates)
ACULEI– elem. „spin, ghimpe“. (<fr. aculéi–, cf. lat. aculeus)
acumulá vb. tr., refl. a (se) strânge, a (se) înmagazina, a (se) concentra. (<fr. accumuler, lat. accumulare)
acumulatív, –ă s. n. 1. aparat, recipient pentru înmagazinarea energiei sub diferite forme în (<fr. accumulateur)
vederea utilizării ulterioare.2. dispozitiv care memorează datele în vederea
prelucrării într–o maşină de calcul.
acuplá vb. I. tr. a culpa.II. tr., refl. a (se) împerechea. (<fr. accoupler)
acupláj s. n. cuplaj. (<fr. accouplage)
acupresúră s. f. acupunctură în exercitarea unei presiuni, a unui masaj la nivelul punctelor cu (<germ. Akupresur)
activitate biologică; presopunctură.
acupunctór s. m. medic care practică acupunctura; acupuncturist. (<fr. acupuncteur)
acupunctúră s. f. metodă terapeutică prin introducerea unor ace fine sub piele, în anumite (<fr. acupuncture)
puncte.
acupuncturíst s. m. acupunctor. (<germ. Akupunkturist)
acurát, –ă adj. exact, corect. (<it. accurato)
acuratéţe s. f. exactitate, corectitudine, precizie; scrupulozitate. (<it. accuratezza)
acusmátic s. m. (fil.) nume dat discipolilor lui Pitagora. (<fr. acousmatique)
acusmíe s. f. halucinaţie auditivă care împiedică perceperea sunetelor. (<fr. acousmie)
acústic, –ă I. adj. referitor la acustică.II. s. f. 1. ramură a fizicii care studiază natura şi (<fr. acoustique)
proprietăţile sunetelor.2. disciplină muzicală care studiază sunetele şi legile
perceperii lor.3. calitate a audiţiei sunetelor într–o încăpere.
acustomát s. n. dispozitiv adaptor electronic pentru pornirea şi oprirea automată a unui (<germ. Akustomat)
magnetofon.
acuşá vb. tr. a naşte. (<fr. accoucher)
acút, –ă adj. 1. ascuţit, pătrunzător.2. (despre durere) intens, violent.3. (despre boli) cu (<lat. acutus, it. acuto)
evoluţie rapidă.4. (despre sunete) înalt, ascuţit.
acutizá vb. refl. a deveni acut. (<it. acutizzare)
acutramént s. n. îmbrăcăminte bizară şi ridicolă; împopoţonare. (<fr. accoutrement)
acutumánţă s. f. 1. faptul de a se obişnui; adaptare.2. (med.) proces prin care organismul (<fr. accoutumance)
devine insensibil la acţiunea unui medicament, a unei otrăvi.
acuzá vb. tr. 1. a învinui, a învinovăţi; a incrimina. • (jur.) a imputa cuiva un delict, o (<fr. accusare)
crimă.2. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta.
acuzábil, –ă adj. care poate fi acuzat. (<fr. accusable)
acuzáre s. f. acţiunea de a acuza. • persoană, instanţă care acuză într–un proces penal. (<acuza)
acuzatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care acuză. o ~ public = (în unele state) procuror (2) în procesele (<fr. accusateur)
criminale.
acuzatoriál, –ă adj. cu caracter de acuzare. (<engl. accusatorial)
acuzáţie s. f. acuzare. (<fr. accusation, lat. accusatio)
acvastát s. n. termostat pentru limitarea temperaturii apei într–un cazan. (<fr. aquastat)
acvateráriu s. n. combinaţie între un acvariu şi un terariu. (<acva/riu/ + terariu)
acvátic, –ă adj. 1. care creşte, trăieşte în apă.2. format din apă. (<fr. aquatique, lat. aquaticus)
acvatíntă s. f. 1. procedeu de gravare cu acid azotic, care imită desenul cu tuş. • gravura (<it. acquatinta, fr. aquatinte)
obţinută.2. procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, prin
gravarea manuală în cupru şi coroziunea chimică.
acvatintíst, –ă s. m. f. gravor în acvatintă. (<fr. aquatintiste)
acvatipíe s. f. procedeu de tipărire a operelor de artă care imită pictura în acuarelă. (<fr. aquatypie)
acvatubulár, –ă adj. (despre cazane cu aburi) cu tuburi prin care circulă apa. (<fr. aquatubulaire)
ACVI– v. acva–.
acvícol, –ă adj. 1. referitor la acvicultură.2. în mediu acvatic. (<fr. aquicole)
acvicultór, –oáre s. m. f. cel care se ocupă cu acvicultura. (<fr. aquiculteur)
acvicultúră s. f. acvacultură. (<fr. aquiculture)
acvifáună s. f. faună acvatică. (<acvi– + faună)
acvifér, –ă adj. (despre un strat permeabil) care conţine apă. (<fr. aquifère)
acvifúg, –ă adj. hidrofob (I, 1). (<lat. aquifugus)
ácvilă s. f. pasăre răpitoare de zi, cu cioc şi cu aripi puternice; pajură. (<lat., it. aquila)
acvilíde s. f. pl. familie de păsări răpitoare: acvila. (<fr. aquilidés)
acvilín, –ă adj. ca de acvilă o nas ~ = nas coroiat; privire ~ă = privire pătrunzătoare. (<fr. aquilin, lat. aquilinus)
adaptór s. n. 1. mic dispozitiv pentru adaptarea unui aparat electric.2. dispozitiv al unui (<fr. adapteur)
aparat fotografic destinat modificării distanţei focale a obiectivului.
adát s. n. ansamblu de legi nescrise, obiceiuri şi tradiţii la musulmani. (<it. adatto)
adaxiál, –ă adj. orientat spre linia axială. (<fr. adaxiale)
–ádă elem. „rezultatul unei acţiuni“. (<fr. –ade, cf. it., sp. –ada)
addénda s. f. inv. anexă la o lucrare, cuprinzând note, texte, diagrame etc. o ~ et (<lat. addenda)
corrigenda = addendă prin care se şi corectează greşelile dintr–o lucrare.
adelfíe1 s. f. concreştere a două sau mai multe organe (stamine, ramuri). (<fr. adelphie)
–adelfíe2 v. adelf(o)–.
adelfocarpíe s. f. formare a fructului în urma adelfogamiei. (<fr. adelphocarpie)
adelfofagíe s. f. 1. absorbţie a unuia sau a mai multor embrioni animali ori vegetali de către (<fr. adelphophagie)
cel mai dezvoltat dintre ei.2. devorare a unui animal de către altul din aceeaşi
specie ori din specii diferite.3. unire a doi gameţi de acelaşi sex.
adelfogamíe s. f. (biol.) 1. unire a două organe sau celule generate de acelaşi individ.2. (<fr. adelphogamie)
copulare a celulelor fiice.3. metodă de ameliorare şi formare a unor rase noi
de animale.
adempţiúne s. f. luare în posesiune a unui beneficiu. (<fr. ademption, lat. ademptio)
adépt, –ă s. m. f. membru al unei secte, al unui partid politic; partizan al unei teorii, doctrine, (<fr. adepte, lat. adeptus)
idei etc.
aderá vb. intr. 1. a se ralia la părerea cuiva. • a deveni adeptul unui partid, al unei mişcări (<fr. adhérer)
etc.2. (despre state) a se alătura unui tratat.3. a fi, a se ţine lipit, strâns.
aderént, –ă I. adj. care aderă. • alipit, sudat.II. s. m. f. cel care aderă la o acţiune comună, (<fr. adhérent, lat. adhaerens)
la un partid etc.
aderénţă s. f. 1. legătură, lipire.2. bridă (4).3. (fiz.) forţă care menţine alăturate două (<fr. adhérence, lat. adhaerentia)
corpuri în contact.4. (constr.) fenomen de legătură între beton şi oţel. •
(metal.) fenomen de prindere pe suprafaţa pieselor turnate a unor cruste, care
provoacă defecte.5. aderare, solidarizare conştientă.
adhocraţíe s. f. (în sociologia şi viitorologia politică contemporană) instabilitatea cronică pe (<ad–hoc + –craţie)
care o cunosc diferitele forme de organizare (economică şi socială) ca
urmare a impactului societăţii capitaliste dezvoltate cu revoluţia
ştiinţifico–tehnică.
ad hóminem loc. adj. argument ~ = argument îndreptat contra persoanei înseşi de către adversarul (<lat. ad hominem, la om)
său.
adhortatív s. n. formă a imperativului la persoana I plural, exprimând un îndemn. (<germ. Adhortativ)
adiabátă s. f. curbă care reprezintă grafic transformarea adiabatică. (<fr. adiabate)
adiabátic, –ă adj. (despre fenomene fizico–chimice) care se produce fără transfer de căldură. (<fr. adiabatique)
adiacént, –ă adj. alăturat, învecinat, continuu. o (mat.) unghiuri ~e = unghiuri care au acelaşi (<lat. adiacens, it. adiacente)
vârf şi o latură comună.
adiacénţă s. f. 1. alăturare, vecinătate.2. (mat.) calitate a unghiurilor adiacente. (<it. adiacenza)
adiaforéză s. f. absenţa transpiraţiei. (<fr. adiaphorèse)
adiaforíe s. f. apatie, indiferenţă, pasivitate, lipsă de interes. (după engl. adiaphorous)
adiastolíe s. f. jenă provocată diastolei inimii şi umplerii cavităţilor ei. (<fr. adiastolie)
adiatór s. n. aparat pentru efectuarea operaţiilor de adunare şi scădere. (<fr. addiateur)
adícţie s. f. dependenţă faţă de un drog, cu tendinţa creşterii progresive a dozelor. (<fr. addiction)
adídaşi s. m. pl. încălţăminte comodă de sport. (cf. Adi Das/sler/, firmă germ.)
adío interj. rămas bun! rămâi cu bine! o (s. n.) a–şi lua ~ (de la ceva) = a socoti ceva ca (<it. addio)
pierdut pentru totdeauna.
ADIP(O)– elem. „grăsime“. (<fr. adip/o/–, cf. lat. adeps,
adipis)
adípic adj. acid ~ = acid bibazic saturat, materie primă la fabricarea unor fibre sintetice (<fr. addipique)
poliamidice.
adipocél s. n. hernie al cărei sac conţine ţesut gras. (<fr. adipocèle)
adipocít s. n. celulă adipoasă. (<fr. adipocyte)
adipofibróm s. n. lipofibrom. (<engl. adipofibroma)
adipogén, –ă adj. care produce ţesut adipos. (<fr. adipogène)
adipogenéză s. f. formarea de grăsimi în organismul animal. (<fr. adipogenèse)
adipoíd, –ă adj. cu aspect de grăsime; lipoid. (<fr. adipoïde)
adipolíză s. f. 1. proces de dizolvare a grăsimilor prin hidroliză.2. funcţie prin care un ţesut (<fr. adipolyse)
restituie sângelui grăsimile.
adipóm s. n. lipom. (<engl. adipoma)
adipopexíe s. f. fixare de grăsimi pe anumite ţesuturi sau organe. (<fr. adipopexie)
adipós, –oásă adj. care conţine grăsime, gras; seboreic. o ţesut ~ = ţesut conjunctiv care (<fr. adipeux)
înmagazinează grăsimea.
adipóză s. f. stare morbidă prin excesul de grăsime în ţesuturi. (<fr. adipose)
adipozitáte s. f. acumulare patologică de grăsime într–un ţesut. (<fr. adiposité)
adipozuríe s. f. prezenţa grăsimilor în urină. (<fr. adiposuria)
adipsíe s. f. lipsă totală a senzaţiei de sete. (<fr. adipsie)
aditív, –ă I. adj. 1. (mat.) referitor la operaţia de adunare.2. (fiz.; despre o proprietate, (<fr. additif, lat. additivus)
un efect) exprimat printr–o mărime fizică ale cărei valori se însumează
algebric.II. s. n. substanţă care, adăugată unor produse, le ameliorează unele
proprietăţi.
aditivitáte s. f. proprietate a unei mărimi, substanţe etc. de a fi aditivă. (<fr. additivité)
aditón s. n. (ant.) încăpere secretă a unui templu grecesc. (<fr., gr. adyton)
adíţie s. f. 1. adăugare. o (chim.) reacţie de ~ = reacţie prin care se introduc atomi sau (<fr. addition, lat. additio)
molecule într–o moleculă nesaturată.2. (mat.) adunare.
adiţioná vb. tr. a aduna. (<fr. additionner)
adiţionál, –ă I. adj. 1. care reprezintă un adaos; suplimentar; supranumerar.2. (chim.) de (<fr. additionnel)
adiţie.II. s. f. convorbire telefonică suplimentară faţă de convorbirile incluse
în preţ.
adjectív s. n. parte de vorbire (flexibilă) care determină un substantiv, denumind o (<lat. adiectivum, fr. adjectif)
însuşire.
adjectivá vb. tr., refl. a (se) transforma, prin conversiune, în adjectiv; a (se) adjectiviza. (<fr. adjectiver)
adjectivál, –ă adj. exprimat printr–un adjectiv. o articol ~ = articol care se aşază între un (<fr. adjectival)
substantiv articulat precedat de prepoziţie. • (despre construcţii gramaticale)
cu valoare de adjectiv.
adjectivizá vb. tr., refl. a (se) adjectiva. (<fr. adjectiviser)
adjoncţiúne s. f. unire, alipire. (<fr. adjonction)
adjudecá vb. I. tr. (jur.) a atribui (un bun) aceluia care oferă mai mult în cadrul unei (<lat. adiudicare după fr.
licitaţii publice.II. refl. a–şi atribui, a–şi lua ceva. adjuger)
adjudecatár, –ă s. m. f. cel căruia i se adjudecă un lucru. (după fr. adjudicataire)
adjudecáţie s. f. adjudecare. (<fr. adjudication, lat.
adiudicatio)
adjudecătór, –oáre s. m. f. cel care face adjudecarea la o licitaţie. (<fr. adjudicateur)
adjúnct, –ă s. m. f., adj. (persoană) cu funcţie imediat subordonată unui conducător de (<germ. Adjunkt, lat. adiunctus)
instituţie etc.
adjurá vb. tr. (rar) a se ruga fierbinte, a implora. (<lat. adiurare, fr. adjurer)
adjuráţie s. f. 1. formulă de exorcism care începe cu cuvintele adiuro te.2. rugăminte (<fr. adjuration, lat. adiuratio)
insistentă.
adjutánt s. m. ofiţer care îndeplineşte pe lângă un şef militar atribuţii corespunzătoare unei (<germ. Adjutant)
funcţii de subofiţer.
adjuvánt, –ă adj., s. n. 1. (medicament) care se asociază cu un alt medicament.2. (produs) care se (<fr. adjuvant, lat. adiuvans)
adaugă unui material.3. (fig.) auxiliar.
ad líbitum loc. adv. după voie, după plac, oricum. (<lat. ad libitum)
ad lítteram loc. adv. cuvânt cu cuvânt, literă cu literă; literal, textual. (<lat. ad litteram)
administrá vb. tr. 1. a conduce, a gospodări (o întreprindere).2. a da un medicament unui (<fr. administrer, lat.
bolnav.3. (ir.) a trage o bătaie.4. (jur.) a ~ o probă = a folosi un mijloc de administrare)
probă într–un proces.5. a supraveghea încasările.
administrábil, –ă adj. care poate fi administrat. (<it. amministrabile)
administratív, –ă I. adj. referitor la administraţie. • care emană de la un organ de (<fr. administratif, lat.
administraţie.II. s. n. gospodărie. • instituţie de administraţie. administrativus)
administrátor, –oáre s. m. f. conducător al unui serviciu de administraţie; intendent. o ~ delegat = (<fr. administrateur, lat.
persoană împuternicită de consiliul de administraţie al unei societăţi să administrator)
conducă societatea.
administráţie s. f. 1. ansamblul organelor executive şi de dispoziţie ale statului; personalul de (<fr. administration, lat.
conducere al unei întreprinderi, instituţii etc. o consiliu de ~ = consiliu administratio, /2/ rus.
însărcinat cu conducerea unei societăţi de acţiuni.2. serviciu al armatei care administraţiia)
avea în sarcină hrana şi îmbrăcămintea trupelor.
admirá vb. tr. a privi, a preţui cu sentimente de încântare, de mirare şi plăcere. (<fr. admirer, lat. admirare)
admirábil, –ă adj. vrednic de admirat; încântător, minunat. (<fr. admirable, lat. admirabilis)
adnát, –ă adj. (bot.; despre organe) crescut pe un alt organ. • aderent. (<lat. adnatus)
adnáţie s. f. (bot.) concreştere a unui organ pe o altă parte a plantei. (<fr. adnation)
adnominál, –ă adj. (despre un adjectiv etc.) care determină un nume. (<fr. adnominal)
adnotá vb. tr. a face însemnări pe marginea unui text. (<lat. adnotare)
adnotáre s. f. acţiunea de a adnota. • notă explicativă, însemnare pe marginea unui text; (<adnota)
adnotaţie.
adnotatór, –oáre s. m. f. cel care adnotează un text. (<lat. adnotator)
adnotáţie s. f. adnotare. (<lat. adnotatio)
adogmátic, –ă adj., s. m. f. (adept) al adogmatismului. (<fr. adogmatique)
adogmatísm s. n. sistem de gândire care nu admite dogmele. (<fr. adogmatisme)
adolescént, –ă s. m. f. om ajuns la adolescenţă. (<fr. adolescent, lat. adolescens)
adoráţie s. f. iubire, admiraţie nemărginită. • divinizare, veneraţie. (<fr. adoration, lat. adoratio)
adprés, –ă adj. (bot.; despre perişori) strâns alipit de tulpină. (<lat. adpressus)
ad quem/–cvem/ loc. adj. (despre termenul unei amânări) pentru care. (<lat. ad quem)
adragánt s. n. gumă vegetală secretată de trunchiul unui arbust. (<fr. adragante)
ad referéndum loc. adj. (despre acte, tratate) cu condiţia de a se obţine aprobarea superioară. (<lat. ad referendum, pentru a
referi)
ad rem loc. adv. la obiect. (<lat. ad rem)
adrenál, –ă adj. referitor la glandele suprarenale. (<engl. adrenal)
adrenalínă s. f. hormon secretat de glandele medulosuprarenale, cu proprietăţi (<fr. adrénaline)
vasoconstrictoare; epinefrină.
adrenalinemíe s. f. prezenţa adrenalinei în sânge. (<fr. adrénalinémie)
adrenalinogén, –ă adj. care produce adrenalină. (<fr. adrénalinogène)
adrenalón s. n. produs intermediar de oxidare a adrenalinei, cu acţiune vasoconstrictoare. (<fr. adrénalone)
adrenérgic, –ă adj. (despre substanţe) cu acţiune similară celei a adrenalinei. • (despre nervi) ale (<fr. adrénergique)
căror terminaţii eliberează adrenalina.
adrenocorticotropínă s. f. hormon al lobului anterior al hipofizei, care stimulează secreţia substanţei (<engl. adrenocorticotropin)
corticale a capsulei suprarenale; corticostimulină.
adrenocróm s. m. produs de oxidare a adrenalinei, cu acţiune hemostatică şi tonifiantă asupra (<fr. adrénochrome)
pereţilor vaselor sangvine.
adrenolític, –ă adj., s. n. (substanţă) opusă acţiunii adrenalinei. (<fr. adrénolytique)
adrenosterón s. n. hormon al corticosuprarenalei, cu acţiune virilizantă. (<fr. adrénostérone)
adrenoterapíe s. f. folosirea terapeutică a adrenalinei. (<fr. adrénothérapie)
adresá vb. I. tr. 1. a trimite direct o scrisoare, o cerere.2. a scrie adresa (pe o cerere, pe (<fr. adresser)
o scrisoare).II. refl. a–şi îndrepta cuvântul către cineva; a face apel la.
adresábil, –ă adj. (inform.; despre o memorie) care permite a se ajunge direct la singura (<fr. adressable)
informaţie căutată.
adresabilitáte s. f. grad de solicitare. (<adresabil + –itate)
adresánt, –ă s. m. f. destinatar. (<germ. Adressant)
adrésă s. f. 1. indicaţie pe scrisori, colete etc. care conţine numele şi domiciliul (<fr. adresse)
destinatarului. o la ~a cuiva = cu privire la cineva.2. comunicare oficială
făcută în scris de o instituţie.3. dexteritate, îndemânare.4. (inform.) simbol,
cuvânt, cod care indică locul din memoria unei maşini electronice unde se
înregistrează o informaţie.
adsorbánt s. m. corp pe suprafaţa căruia se fixează o substanţă prin absorbţie. (<fr. adsorbant)
adsorbát s. m. substanţă fixată prin adsorbţie. (<fr. adsorbat)
adsorbí vb. refl. (despre substanţe) a se fixa prin adsorbţie. (<fr. adsorber)
adsórbţie s. f. fixare a unei substanţe lichide sau gazoase, într–un strat subţire, pe suprafaţa (<fr. adsorption)
unui corp solid.
adstrát s. n. totalitatea elementelor dintr–o limbă străină care se adaugă unui idiom după (<fr. adstrat)
constituirea lui, ca rezultat al interferenţei lingvistice.
adúct s. n. amestec cristalin în care o substanţă este înglobată în altă substanţă. (<fr. adducte)
aductór adj., s. m. (muşchi) care produce aducţie (1). (<fr. adducteur, lat. adductor)
adúcţie s. f. 1. mişcare de apropiere a unui membru de planul de simetrie al corpului.2. (<fr. adduction, lat. adductio)
dirijare a apelor către locul de distribuire.
adulá vb. tr. a linguşi, a flata în chip servil. (<fr. aduler, lat. adulari)
adulár s. n. ortoză, transparentă, cu reflexe argintii. (<fr. adulaire, germ. Adular)
adúlt, –ă adj., s. m. f. (fiinţă, organ) ajuns la maturitate. (<fr. adulte, lat. adultus)
adultér, –ă I. adj. (despre soţi) care încalcă fidelitatea conjugală.II. s. n. întreţinere a (<fr. adultère, lat. adulterium)
relaţiilor sexuale în afara căsătoriei.
adulterá vb. tr. a denatura (un text). (<fr. adultérer)
adulterín, –ă adj. 1. (despre copii) născut dintr–un adulter.2. (bot.; despre organe) fals. (<fr. adultérin, lat. adulterinus)
advént s. n. 1. (la catolici) perioadă de patru săptămâni dinaintea Crăciunului.2. fiecare (<germ. Advent, lat. adventus)
din cele patru duminici care preced Crăciunul.
advéntice s. f. tunică externă, de ţesut conjunctiv, care înveleşte arterele. (<fr. adventice)
adventísm s. n. doctrină a unei secte religioase care propagă credinţa în a doua venire a lui (<engl. adventism, germ.
Cristos pe pământ. Adventismus)
adventíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al adventismului. (<engl. adventist, fr. adventiste)
adventív, –ă adj. 1. (biol.; despre specii) care pătrunde accidental într–o anumită biocenoză.2. (<fr. adventif)
(despre rădăcini, muguri) dezvoltat întâmplător în alt loc.3. (despre cratere)
care are altă deschizătură decât craterul principal.
advérb s. n. parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau alt (<fr. adverbe, lat. adverbium)
adverb, arătând locul, modul, timpul etc.
adverbál, –ă adj. pe lângă, care determină un verb. (<fr. adverbal)
adverbiál, –ă adj. (despre cuvinte, construcţii gramaticale) cu valoare de adverb. (<fr. adverbial, lat. adverbialis)
adverbializá vb. tr., refl. (despre un substantiv, adjectiv, participiu) a (se) transforma, prin (<fr. adverbialiser)
conversiune, în adverb.
advérs, –ă adj. 1. situat în faţă; contrar, opus. o parte ~ă = adversar (într–un proces).2. (fig.) (<fr. adverse, lat. adversus)
potrivnic.
adversár, –ă s. m. f. 1. persoană care luptă împotriva cuiva sau a ceva; rival.2. (sport) partener de (<fr. adversaire, lat. adversarius)
întrecere.
adversatív, –ă adj. care exprimă o opoziţie. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie coordonată (<fr. adversatif, lat.
care exprimă o opoziţie faţă de coordonata ei; conjuncţie ~ă = conjuncţie adversativus)
care introduce o propoziţie adversativă.
adversitáte s. f. împrejurare potrivnică; dificultate. (<fr. adversité, lat. adversitas)
aéd s. m. (în Grecia antică) poet–cântăreţ care îşi recita propriile–i versuri în (<fr. aède, gr. aoidos)
acompaniament de liră.
aedícula /e–di–/ s. f. (ant.) templu în miniatură; capelă mică. (<lat. aedicula)
aerá vb. tr. 1. a introduce aer proaspăt într–un loc închis; a aerisi.2. a expune la soare şi (<fr. aérer)
la aer (lucruri, haine).
aeráj s. n. aerare (1). (<fr. aérage)
aerárium s. n. tezaurul public şi administraţia banilor publici în vechea Romă. (<lat. aerarium)
aerát, –ă adj. 1. tratat prin introducere de aer.2. (despre cereale) răcit cu ajutorul aerului, (<aera)
prin vânturare etc.3. (despre un text) cu o structură simplă; (despre pagini)
spaţial.
aeratór s. n. 1. aparat pentru aeraţie.2. maşină de lucru în turnătorie pentru afânarea (<fr. aérateur)
amestecului de formare.
aeráţie s. f. 1. introducere de aer într–un mediu; aerare; ventilaţie.2. răcire a cerealelor (<fr. aération)
depozitate într–un siloz.
aeraúlică s. f. ştiinţă care studiază scurgerea gazelor în conducte. (<fr. aéraulique)
aeraulicián, –ă s. m. f. specialist în aeraulică. (<fr. aéraulicien)
aerenchím s. n. ţesut parenchimatic cu mari spaţii intercelulare aerifere, la plantele acvatice (<fr. aérenchyme)
submerse.
AERI– v. aero–.
aerián, –ă adj. 1. care se află în aer. • produs în aer.2. referitor la aviaţie. o linie ~ă = traseu (<fr. aérien)
aeronautic; alarmă ~ă = alarmă prin care se anunţă un atac aerian.3. (fig.)
diafan, transparent; vaporos.4. (fam.) distrat, visător.
aéric, –ă adj. format din aer. (<fr. aérique)
aerícol, –ă adj. (despre plante) care creşte în aerul liber; epifit. (<fr. aéricole)
aerifér, –ă adj. care conţine, conduce aerul; aerofor (1). (<fr. aérifère)
aerifórm, –ă adj. cu aspectul sau proprietăţile aerului. (<fr. aériforme)
aerlíft s. n. 1. metodă de explorare a sondelor prin erupţie artificială, ţiţeiul fiind împins (<engl. airlift)
la suprafaţă cu ajutorul aerului comprimat.2. dispozitiv pentru ridicarea apei,
bazat pe diferenţa de greutate specifică între apă şi emulsia de aer din apă.
AERO–/AERI– elem. „aer“. „avion“, „aviaţie“. (<fr. aéro–, aéri– cf. gr. aer–,
–os)
aeroacrofobíe s. f. teamă patologică de spaţii largi şi înalte. (<aero– + acrofobie)
aeroamfíbiu, –ie adj., s. n. (vehicul cu pernă de aer) adaptat la navigaţia aeriană şi pe apă. (<fr. aéroamphibie)
aeroautomobíl s. n. vehicul terestru care se poate susţine deasupra solului prin o pernă de aer. (<aero– + automobil)
aerób, –ă adj. (despre organisme) care nu poate trăi fără oxigen; aerobiotic. (<fr. aérobe)
aerobactér s. m. gen de bacterii aerobe, larg răspândite în natură. (<engl. aerobacter)
aerobáză s. f. centru de exploatare a aparatelor de zbor. (<aero– + bază)
aeróbic, –ă adj. gimnastică ~ă = gimnastică de întreţinere executată pe fond muzical cu ritm (<fr. aérobique, amer. aerobic)
susţinut.
aeróbie s. f. 1. microorganism care se dezvoltă în prezenţa aerului.2. (în industria (<fr. aérobie)
aeronautică) propulsare care nu poate avea loc decât în atmosferă.
aerobiologíe s. f. ramură a biologiei care studiază microorganismele din aer. (<fr. aérobiologie)
aerobiónt s. n. organism aerob; oxibiont. (<fr. aérobionte)
aerobioscóp s. n. aparat pentru determinarea gradului de poluare a aerului. (<engl. aerobioscope)
aerobiótic, –ă adj. aerob. (<fr. aérobiotique)
aerobióză s. f. mod de viaţă al microorganismelor aerobe; oxibioză. (<fr. aérobiose)
aerobúz s. n. avion subsonic de pasageri, de mare capacitate; airbus. (<fr. aérobus, după engl. airbus)
aeromagnetometríe s. f. metodă de măsurare din avion a prospecţiunilor magnetice terestre. (<aero– + magnetometrie)
aeromodelísm s. n. 1. tehnica construirii de aeromodele.2. activitate sportivă pentru construcţia (<fr. aéromodélisme)
şi lansarea aeromodelelor.
aeromodelíst, –ă s. m. f. cel care practică aeromodelismul. (<aeromodel + –ist)
aeromorfóză s. f. (biol.) totalitatea modificărilor morfoanatomice sub acţiunea factorilor (<fr. aéromorphose)
atmosferici.
aeromotór s. n. motor eolian; anemotrop. (<fr. aéromoteur)
aeronaút, –ă s. m. f. cel care conduce un vehicul aerian. (<fr. aéronaute)
aeronaútic, –ă I. adj. referitor la aeronautică.II. s. f. tehnica construirii şi conducerii (<fr. aéronautique)
aeronavelor, precum şi a navigaţiei aeriene.
aeronavál, –ă adj. referitor la aviaţie şi la marină; aeromaritim. (<fr. aéronaval)
aeronávă s. f. vehicul aerian care transportă pasageri sau mărfuri; aerovehicul. (după fr. aéronef)
aeronavigáţie s. f. navigaţie aeriană. (<germ. Aeronavigation)
aeronevróză s. f. totalitatea tulburărilor psihogene apărute drept consecinţă a efectuării de (după engl. aeroneurosis)
zboruri aeriene.
aeronomíe s. f. ştiinţă care studiază fenomenele produse în atmosfera înaltă. (<fr. aéronomie)
aeropatíe s. f. stare patologică provocată de schimbările presiunii atmosferice. (<engl. aeropathy)
aeropáuză s. f. regiune între 20 şi 200 km deasupra Pământului. (<engl. aeropause)
aeropiezísm s. n. ansamblu de accidente provocate prin acţiunea asupra organismului de aerul (<fr. aéropiésisme)
rarefiat.
aeropiezoterapíe s. f. metodă terapeutică bazată pe întrebuinţarea aerului comprimat sau rarefiat. (<fr. aéropiésothérapie)
aerotropísm s. n. tropism sub influenţa oxigenului din aer; anemotropism. (<fr. aérotropisme)
aerovehícul s. n. aeronavă. (<fr. aérovehicul)
aerozínă s. f. carburant lichid pentru motoarele–rachetă. (<fr. aérozine)
afábil, –ă adj. binevoitor, cordial, prietenos. (<fr. affable, lat. affabilis)
afabilitáte s. f. însuşirea de a fi afabil. (<fr. affabilité, lat. affabilitas)
afabuláţie s. f. 1. ansamblul faptelor, episoadelor care constituie acţiunea unei opere (<fr. affabulation, lat.
literare; fabulaţie (3).2. morala unei fabule. affabulatio)
afácere s. f. 1. activitate comercială. o cifră de ~i = total al banilor obţinuţi în comerţ sau (după fr. affaire)
în alte activităţi economice.2. acţiune din care rezultă un profit. • tranzacţie
economică.3. (fam.) îndeletnicire. o ~i interne (sau externe) = treburi,
preocupări, lucrări privind problemele interne (sau externe) ale unui stat.
afectív, –ă adj. 1. referitor la sentimente, la afect (1).2. care dovedeşte afecţiune; sensibil, (<fr. affectif, lat. affectivus)
sentimental.
afectivitáte s. f. 1. ansamblu al proceselor afective.2. comportare emotivă; sensibilitate (<fr. affectivité)
sufletească.
afectuós, –oásă adj. cu afecţiune; prietenos, afabil; tandru. (<fr. affectueux, lat. affectuosus)
aféliu s. n. punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unui corp ceresc. (<fr. aphélie)
afemíe s. f. imposibilitatea de a exprima ideile, sentimentele prin cuvinte. (<fr. aphémie)
aferá vb. intr. a incumba. (<fr. afférer)
aferát, –ă adj. care este sau vrea să pară foarte ocupat, copleşit de treburi. (fr. affairé)
aferent, –ă adj. 1. în legătură cu ceva.2. care se cuvine, revine cuiva.3. (anat.; despre vase, (<fr. afférent, lat. afferens)
nervi) care merge de la periferie către un centru important sau un organ.
aferentáţie s. f. transmitere a excitaţiei de la neuronii receptori periferici la cei centrali. (<fr. afférentation)
aferénţă s. f. (med.) transmitere a impulsurilor senzitivo–senzoriale la diverse niveluri ale (<germ. Afferenz)
sistemului nervos central.
aferéză s. f. 1. suprimare a vocalei iniţiale, a unui grup de sunete de la începutul unui (<fr. aphérèse)
cuvânt.2. poezie rebusistă din două părţi, prima definind un cuvânt–bază din
care, suprimând prima literă, se obţine un alt cuvânt, definit în a doua
parte.3. figură retorică prin care se respinge ceea ce trebuie respins,
enunţându–se ceea ce este demn de reţinut.
afét s. n. suport aruncător al unei arme de foc (tun, mitralieră, aruncător). (după rus. lafeti, germ. Laffette,
fr. affût)
affábile adv. (muz.) afabil, graţios. (<it. affabile)
affettuóso /–zo/ adv. (muz.) cu afecţiune, cu simţire, expresiv. (<it. affettuoso)
affrettándo adv. (muz.) accelerând. (<it. affrettando)
afgán, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Afganistan. • (s. f.) limbă indo–europeană (<fr. afghan)
vorbită de afgani.II. s. m. câine de companie decorativ, de origine afgană.
afirmáţie s. f. 1. enunţ prin care se afirmă ceva.2. (log.) judecată în care se enunţă existenţa (<fr. affirmation, lat. affirmatio)
unui anumit raport între subiect şi predicat.
afíş s. n. 1. înştiinţare publică, tipărită, care se fixează sau se distribuie în anumite (<fr. affiche)
locuri. o cap de ~ = primul nume de pe afişul care anunţă un spectacol; actor
celebru.2. gen de artă grafică cu funcţie mobilizatoare, de informare, de
reclamă.
afişá vb. I. tr. 1. a lipi un afiş.2. (fig.) a manifesta ostentativ o anumită atitudine.3. a (<fr. afficher)
vizualiza o mărime măsurată sau rezultatul unui calcul.II. refl. a apărea în
tovărăşia cuiva.
afişábil, –ă adj. care poate fi afişat. (<fr. affichable)
afişáj s. n. 1. afişare (1).2. (inform.) mod de vizualizare a datelor şi rezultatelor (<fr. affichage)
furnizate de un ordinator.
afişiér s. n. loc pentru afişaj; avizier. (<fr. affichier)
afişíst, –ă s. m. f. artist care creează afişe publicitare. (<fr. affichiste)
afişór, –oáre I. s. m. f. cel care lipeşte afişe.II. s. n. dispozitiv pe care apar caractere (<fr. afficheur)
alfanumerice comandate electric.
afíx s. n. 1. nume generic pentru prefixe, sufixe şi infixe, care se adaugă rădăcinii (<fr. affixe, lat. affixus)
cuvintelor pentru a le modifica sensul, funcţia, rolul; orice instrument
gramatical având un asemenea rol.2. (mat.) punct, număr complex într–un
sistem de coordonate rectangulare.
afixál, –ă adj. referitor la afix. (<fr. affixal)
afixáţie s. f. ataşare a unui afix. (<engl. affixation)
afixoíd s. n. element de compunere tematică; pseudoafix. (<fr. affixoïde)
aflictív, –ă adj. (despre pedepse) care loveşte direct pe cel care suferă. (<fr. afflictif)
aflicţiúne s. f. 1. durere mare.2. pedeapsă directă. (<fr. affliction, lat. afflictio)
aflogístic, –ă adj. neinflamabil. (<fr. aphlogistique)
aflorimént s. n. unde rocile, mineralele unui zăcământ din subsol apar la suprafaţă, datorită (<fr. affleurement)
eroziunii.
afluént s. m. apă curgătoare care se varsă într–un curs de apă mai mare. (<fr. affluent, lat. affluens)
afluénţă s. f. 1. acces al apei superficiale sau subterane într–un râu, lac ori mare.2. (<fr. affluence, lat. affluentia)
mulţime de oameni; îmbulzeală, aflux.3. cantitate mare, abundenţă.
afluí vb. intr. 1. (despre sânge) a se îngrămădi într–un corp.2. a se deplasa convergent (<fr. affluer, lat. affluere)
către un punct. • (fig.) a se îmbulzi.
aflúx s. n. 1. deplasare a unui fluid în direcţia unui sistem de colectare.2. afluenţă (2). • (<fr. afflux, lat. affluxus)
acumulare a unui lichid într–o parte a corpului.
afocál adj. (despre sisteme optice) format din două (grupuri de) lentile astfel aşezate (<fr. afocal)
încât focarul–imagine al uneia să coincidă cu focarul–obiect al celeilalte.
afolát, –ă adj. înnebunit, ieşit din minţi, care şi–a pierdut cumpătul. (<fr. affolé)
afón, –ă adj. 1. (şi s. m. f.) care suferă de afonie. • care n–are voce sau simţ muzical.2. (<fr. aphone, cf. gr. aphonos,
consoană ~ă (şi s. f.) = consoană care se pronunţă fără vibrarea coardelor mut)
vocale, surdă.
afoníe s. f. 1. pierdere patologică a vocii.2. (fig.) răguşeală. (<fr. aphonie)
afonizá vb. refl. a suferi fenomenul de afonizare. (<fr. aphoniser)
afonizáre s. f. pierdere a vibraţiilor glotale la sunetele sonore; asurzire. (<afoniza)
aforísm s. n. cugetare, judecată care redă într–o formă concisă şi expresivă un adevăr; (<fr. aphorisme, gr. aphorismos)
adagiu, maximă, sentinţă.
aforístic, –ă adj. 1. în formă de aforism.2. cu aforisme. (<fr. aphoristique)
a fortióri loc. adv., adj. care se impune cu necesitate. • (log.; despre raţionamente) care constă în (<lat. a fortiori, cu atât mai mult)
inv. trecerea de la o judecată la alta pe baza faptului că în favoarea celei de–a
doua judecăţi există tot atâtea temeiuri.
afótic, –ă adj. lipsit de lumină. (<fr. aphotique)
afotometríe s. f. indiferenţă a frunzelor faţă de direcţia luminii. (<fr. aphotométrie)
afototropísm s. n. curbare a plantelor în direcţia opusă luminii. (<fr. aphototropisme)
afrazíe s. f. tulburare de comunicare verbală, dificultate de a construi fraze. (<fr. aphrasie)
afrésco1 loc. adv. (despre pictură murală) pictat pe zidul ud, proaspăt. (<it. a fresco)
afrésco2 s. m. (pict.) frescă. (<it. affresco)
afretá vb. tr. a închiria o navă pentru transport de mărfuri; a navlosi. (<fr. affréter)
africán, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Africa.II. adj. care aparţin Africii. o artă ~ă (sau (<fr. africain, lat. africanus, it.
artă neagră) = artă care se manifestă mai ales în sculptura antropomorfă şi africano)
animalieră, în ţesături, orfevrărie.
africanísm s. n. particularitate a limbajului francez vorbit în Africa. (<fr. africanisme)
africaníst, –ă s. m. f. africanolog. (<fr. africaniste)
africanistícă s. f. africanologie. (<germ. Afrikanistik)
africanitáte s. f. 1. caracter specific culturii africane.2. lumea, civilizaţia africană. (<fr. africanité)
africanizá vb. tr. a da un caracter specific african. (<fr. africaniser)
africanológ, –ă s. m. f. specialist în africanologie; africanist. (<africanologie)
africanologie s. f. disciplină care studiază limbile şi civilizaţiile africane; africanistică. (<african + –logie)
africantróp s. m. maimuţă antropoidă fosilă aparţinând perioadei glaciare din Africa orientală. (<fr. africanthrope)
africát, –ă adj., s. f. (consoană) care se pronunţă prin închiderea şi deschiderea treptată a (<fr. affriqué)
organului fonator, urmate de o constricţie a acestuia.
afrikáans s. n. limbă de origine olandeză, vorbită de afrikanderi. (<fr. afrikaans)
afrikánder s. m. 1. individ de origine albă olandeză din Africa de Sud, din buri.2. rasă de (<fr., engl. afrikander)
taurine cu cocoaşă, originară din Africa de Sud.
AFRO1– elem. „african“. (<engl. afro–)
áfro2 adj. inv. (despre coafură) cu părul foarte încreţit. (<engl., fr. afro)
afroamericán, –ă adj. de origine africană în societatea americană. (<fr. afro–américain)
afroamericanístică s. f. disciplină care studiază civilizaţia şi cultura americană, de influenţe etnice (<afro1– + americanistică)
africane.
afro–asiátic, –ă adj. referitor la Africa şi Asia. (<fr. afro–asiatique)
afrodítă s. f. (fam.) femeie foarte frumoasă. (cf. Afrodita)
afrodiziác, –ă adj., s. n. (substanţă) care stimulează apetitul sexual. (<fr. aphrodisiaque, gr.
aphrodisiakos)
afrodizíe s. f. exacerbare patologică a instinctului sexual. (<fr. aphrodisie)
afrónt s. n. insultă, jignire adusă cuiva în public. (<fr. affront, it. affronto)
afrontá vb. tr. 1. a se opune cu curaj; a înfrunta, a brava, a sfida.2. a apropia prin operaţie (<fr. affronter)
buzele unei plăgi.
afrontát, –ă adj. (despre motive iconografice) repre-zentat prin două animale dispuse faţă în (<fr. affronté)
faţă.
áftă s. f. ulceraţie superficială, dureroasă, pe mucoasa bucală. (<fr., gr. aphte)
after–beat /áftăr–bit/ s. n. (muz.) denumire a timpilor pari „slabi“; contratimp. (<engl. after–beat)
after hours /áftăr auărs/ s. reuniune amicală după orele de activitate cotidiană, ca prilej de a cânta (<engl. after hours)
n. muzică în ansamblu.
afterpíc s. n. compartimentul cel mai apropiat de pupă al unei nave. (<engl. afterpeak)
after–shave /áftăr–şeiv/ s. loţiune uşor alcoolizată, plăcut parfumată, după bărbierit. (<engl. after–shave)
n.
aftoíd, –ă adj. cu aspect de aftă. (<fr. aphtoïde)
aftós, –oásă adj. cu afte. o febră ~oasă = boală a vitelor cornute, transmisibilă şi omului, prin (<fr. aphteux)
febră şi erupţie pe mucoasa gurii.
aftóză s. f. boală infecţioasă generală, datorată unui ultravirus, prin leziuni (<fr. aphtose)
veziculo–ulceroase de tipul aftelor, cu debut brusc.
afuíre s. f. dislocare şi spălare de către curentul apei a aluviunilor din jurul unei nave (după fr. affouillement)
sau al fundaţiei unei construcţii de pe fundul apelor curgătoare.
afurcá vb. tr. a ancora o navă cu ajutorul a două ancore. (<it. afforcare)
afúrcă s. f. ansamblu de manevre şi cabluri folosite pentru afurcare. (<afurca)
afuzíune s. f. stropire, aspersiune ca mijloc terapeutic. (<fr. affusion, lat. affusio)
agamíe s. f. 1. înmulţire asexuată care nu implică fecundaţie.2. lipsă a unui regim juridic (<fr. agamie)
privind căsătoria în societatea primitivă.
agamocít s. n. celulă reproducătoare asexuată. (<fr. agamocyte)
agamogenéză s. f. reproducere asexuată; agamogonie. (<fr. agamogenèse)
agamogoníe s. f. agamogeneză. (<germ. Agamogonie, engl.
agamogony)
agamónt s. m. individ format pe cale asexuată. (<fr. agamonte)
agamospécie s. f. specie care se reproduce asexuat. (<fr. agamospecies)
agamospermíe s. f. formare a seminţelor fără fecundaţie. (<fr. agamospermie)
agamospór s. m. celulă reproducătoare pe cale asexuală. (<fr. agamospore)
agamotróp, –ă adj. care nu prezintă mişcări de atracţie reciproce între gameţii conjugaţi. (<fr. agamotrope)
agápă s. f. 1. masă comună la primii creştini.2. masă colegială. (<fr., lat. agape)
agar–agár s. n. substanţă gelatinoasă extrasă din unele alge roşii marine: geloză. (<fr. agar–agar)
agaricacée s. f. pl. familie de ciuperci bazidiomicete, având pălăria la partea inferioară cu (<fr. agaricacées)
lamele dispuse radial.
agasá vb. tr. a enerva, a irita, a exaspera. (<fr. agacer)
agasánt, –ă adj. care agasează. (<fr. agaşant)
agastríe s. f. lipsă a stomacului, ca urmare a rezecţiei totale. (<fr. agastrie)
agát s. n. silice, foarte dură, de diferite culori, din benzi paralele de calcedonie, cuarţ şi (<fr. agate)
ametist, piatră semipreţioasă.
agáte s. f. pl. litere tipografice cu floarea de şase puncte. (<fr. agate)
agavacée s. f. pl. familie de plante monocotiledonate: agava. (<fr. agavacées)
agávă s. f. plantă ornamentală, originară din Mexic, din ale cărei frunze se extrag fibre (<fr. agave)
textile.
agéndă s. f. 1. carnet pe care sunt însemnate zilele, pentru diferite notiţe referitoare la (<fr., lat. agenda)
anumite date.2. ordine de zi.
agenezíe s. f. 1. absenţă, nedezvoltare a glandelor genitale.2. incapacitate de reproducere (<fr. agénésie)
biologică, sterilitate.3. dezvoltare embrionară insuficientă.
agentúră s. f. 1. serviciu de informare, de spionaj în slujba unui stat străin, a unor interese (<germ. Agentur)
străine.2. casă de afaceri condusă de un agent (1); afacerile efectuate;
agenţie.
agenţíe s. f. reprezentanţă a unei instituţii sau întreprinderi. o ~ telegrafică (sau de presă) (<it. agenzia)
= instituţie specializată care primeşte şi transmite presei ştiri şi informaţii; ~
de bilete = birou unde se vând bilete pentru spectacole, concerte etc.; ~ de
voiaj = birou unde se vând cu anticipaţie biletele de călătorie.
ágger s. n. terasament de pământ, pietre sau arbori care protejează zidul de incintă al (<lat. agger)
castrelor romane.
aggiornaménto s. n. politică a bisericii romano–catolice de readaptare a doctrinei tradiţionale a (<it. aggiornamento)
catolicismului la cerinţele societăţii contemporane.
agiáto adv. (muz.) rar şi liniştit. (<it. agiato)
agíl, –ă adj. 1. sprinten, vioi.2. îndemânatic, dibaci, priceput. (<fr. agile, lat. agilis)
ágile adv. (muz.) cu agilitate. (<it. agile)
agilitáte s. f. calitatea de a fi agil; sprinteneală, îndemânare. (<fr. agilité, lat. agilitas)
ágio s. n. diferenţă în plus pe care o poate înregistra cursul pieţei al unei monede sau al (<it. aggio, fr., engl. agio)
unei hârtii de valoare peste valoarea nominală.
a giórno loc. adv. (iluminat) ca ziua. (<it. a giorno)
agiotá vb. intr. a specula (la bursă) asupra valorilor sau mărfurilor cu preţ variabil. (<fr. agioter)
agiotáj s. n. faptul de a agiota. (<fr. agiotage)
agiotór s. m. agent de bursă. (<fr. agioteur)
agitá vb. I. tr. 1. a clătina, a flutura.2. a aţâţa, a instiga la revoltă. • a produce vâlvă în (<fr. /s’/agiter, lat. agitare)
public.II. refl. (fam.) a se frământa. • a se zbuciuma, a fi neliniştit.
agitát, –ă adj. care se agită; (despre oameni) neastâmpărat, neliniştit. • (fig.) tulburat, (<agita)
nervos. • (despre o epocă) frământat.
agitáto adv. (muz.) agitat. (<it. agitato)
agitatór, –oáre s. n. 1. dispozitiv mecanic servind la amestecarea lichidelor, la activarea (<fr. agitateur)
transmiterii de căldură.2. dispozitiv servind la punerea în mişcare a
granulelor unui material.
agitatóric, –ă adj. de agitaţie. (<germ. agitatorisch)
agitáţie s. f. 1. mişcare prelungită; clătinare.2. stare de nelinişte, de tulburare, de (<fr. agitation, lat. agitatio, /3/
enervare. • tumult, zarvă, răscoală. rus. aghitaţiia)
aglomeránt s. m. substanţă care leagă între ele particulele unor materiale (<fr. agglomérant)
aglomerát s. n. corp din aglomerarea unor materiale mărunte. • îngrămădire de materiale (<germ. Agglo- merat)
vulcanice. • produs obţinut prin aglomerarea minereurilor.
aglomeratór s. n. instalaţie pentru aglomerarea minereurilor. (<fr. agglomérateur)
aglomeráţie s. f. 1. îmbulzeală.2. aşezare omenească. (<fr. agglomération)
aglosíe s. f. absenţă congenitală a limbii. (<fr. aglosie)
aglosostomíe s. f. anomalie congenitală prin lipsa limbii şi a deschizăturii orale. (<engl. aglossostomia)
aglutiná vb. refl. a se uni, a se lipi strâns. (<fr. /s’/agglutiner, lat.
agglutinare)
aglutinánt, –ă I. adj. care aglutinează. o limbă ~ă = limbă în care raporturile gramaticale se (<fr. agglutinant)
exprimă cu ajutorul afixelor ataşate la rădăcina cuvântului.II. s. m. anticorp
care coagulează bacteriile din organism.III. s. n. 1. substanţă care are
proprietatea de a coagula coloizii.2. material de legătură între agregate (2).
agnaţiúne s. f. legătură de rudenie civilă în opoziţie cu înrudirea naturală (cognaţiune). (<fr. agnation, lat. agnatio)
agnómen s. n. poreclă purtată de romani în urma unor fapte deosebite. (<lat. agnomen)
agnóstic, –ă adj., s. m. f. (adept) al agnosticismului. (<fr. agnostique)
agnosticísm s. n. concepţie gnoseologică care neagă posibilitatea cunoaşterii obiective a lumii, (<fr. agnosticisme)
a esenţei fenomenelor.
agnozíe s. f. 1. (la Socrate) mărturisire a neştiinţei.2. tulburare manifestată prin pierderea (<fr. agnosie)
capacităţii de a recunoaşte obiectele, persoanele etc.
–agóg, –agogíe elem. „care conduce“, „provoacă“. (<fr. –agogue, –agogie, cf. gr.
agogos)
agógic, –ă I. adj. referitor la agogică.II. s. f. 1. totalitatea modificărilor de tempo în (<germ. aggogisch, /II/ germ.
procesul interpretării muzicale.2. disciplină muzicologică care studiază Agogik, it. agogica)
nuanţarea mişcării.
–agogíe v. –agog.
agonadísm s. n. lipsa congenitală a gonadelor. (<engl. agonadism)
agonále s. f. pl. 1. întreceri atletice la vechii greci.2. serbări romane în cinstea zeului Ianus. (<lat. agonalia)
agónă s. f. linie care uneşte punctele de pe glob cu declinaţie magnetică zero. (<fr. agone)
agónic, –ă adj. referitor la agonie. (<germ. agonisch)
agoníe s. f. 1. stare patologică foarte gravă a organis-mului, care precedă moartea.2. (<fr. agonie)
(fig.) decădere, declin.
agoníst, –ă I. adj., s. m. (muşchi) care produce o anumită mişcare.II. adj., s. n. (<fr. agoniste)
(substanţă, agent) lipsit de activitate intrinsecă, care blochează receptorii.
agonístic, –ă I. adj. 1. referitor la lupte; atletic.2. (fil.) referitor la lupta de idei.II. s. f. (<fr. agonistique)
parte a gimnasticii la vechii greci care cuprindea luptele atletice.
agonizá vb. intr. 1. a fi în agonie.2. (fig.) a fi în declin. (<fr. agoniser, lat. agonisari)
agrafíe s. f. afecţiune patologică manifestată prin pierderea capacităţii de redare a ideilor (<fr. agraphie)
prin scris.
agramát, –ă I. adj., s. m. f. (cel) care face greşeli elementare de gramatică; ignorant, (<lat., gr. agrammatos)
incult.II. adj. care conţine greşeli de exprimare şi de ortografie.
agravánt, –ă adj. care agravează. o circumstanţe ~e = împrejurări care măresc răspunderea (<fr. aggravant, lat. aggravans)
penală.
agreá vb. tr. a primi favorabil; a simpatiza. • a accepta un reprezentant diplomatic. (<fr. agréer)
agreábil, –ă adj. 1. plăcut; distractiv.2. (despre oameni) simpatic. (<fr. agréable)
agreemént /agrímănt/ s. n. acord oficial. (<engl. agreement)
agregá vb. refl. (despre elemente) a se uni, a se alipi. (<fr. /s’/agréger, lat. agregare)
agregáre s. f. faptul de a se agrega; agregaţie. o stare de ~ = fiecare dintre cele trei stări de (<agrega)
consistenţă a materiei.
agregát1 s. n. 1. ansamblu de lucruri aflate într–o conexiune.2. grup de maşini care (<rus. agregat, /3/ fr. agrégat)
lucrează în acelaşi timp ca un tot unitar.3. material inert (pietriş, nisip etc.)
care se amestecă cu cimentul la prepararea betonului, mortarului etc.4.
component elementar al structurii solului. o ~ mineral = concreştere de
minerale în diferite formaţii naturale.
agregát2 s. m. profesor ~ = (în unele ţări) titlu universitar conferit prin concurs (după fr. agrégé)
colaboratorului, asociat la catedră unui profesor, autorizat să ţină lecţii din
cursul acestuia.
agregáţie s. f. 1. agregare.2. (în unele ţări) concurs pentru postul de profesor agregat. (<fr. agrégation, lat. aggregatio)
agremént s. n. 1. plăcere, distracţie, divertisment.2. (jur.) consimţământ, încuviinţare, acord (<fr. agrément)
internaţional între părţi în scopul reglementării raporturilor juridice.
agrementá vb. tr. a da culoare, a înfrumuseţa prin adăugarea unui accesoriu plăcut. (<fr. agrémenter)
agresá vb. tr. a comite o agresiune. (<fr. agresser)
agresiúne s. f. 1. atac brutal neprovocat. • folosire a forţei armate de către un stat sau o (<fr. agression, lat. aggressio)
coaliţie de state împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale şi
independenţei politice a unui alt stat.2. atac asupra persoanelor sau
bunurilor.3. acţiune exterioară care primejduieşte echilibrul şi integritatea
unui sistem viu.
agresív, –ă adj. 1. care săvârşeşte o agresiune; provocator; irascibil.2. (despre substanţe) care (<fr. agressif)
atacă chimic corpurile.
agresivitáte s. f. 1. însuşirea de a fi agresiv.2. (psih.) comportament ostil, destructiv al unui (<fr. agressivité)
individ. • însuşire a unor agenţi patogeni de a ataca plantele. • ostilitate a
animalelor.3. proprietate a apelor naturale de a ataca, prin acţiune chimică,
construcţiile, de a produce degradarea solului.
agresór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care săvârşeşte o agresiune. (<fr. agresseur, lat. aggressor)
AGRI– v. agro–.
agrícol, –ă adj. 1. referitor la agricultură; folosit în agricultură; obţinut în agricultură.2. (<fr. agricole)
agrar.
agricultór, –oáre s. m. f. cel care se ocupă cu agricultura. (<fr. agriculteur, lat. agricultor)
agricultúră s. f. ramură a producţiei materiale incluzând operaţiile şi metodele de cultivare a (<fr. agriculture, lat. agricultura)
pământului şi creşterea vitelor.
agrimensór s. m. specialist în agrimensură. (<it. agrimensore)
agrimensúră s. f. tehnica măsurătorilor topografice şi cadastrale simple ale terenurilor (<lat., it. agrimensura)
agricole.
AGRIO– elem. „sălbatic, rustic, necultivat“. (<fr. agrio–, cf. gr. agrios)
agroecologíe s. f. ramură a ecologiei care studiază influenţa factorilor de mediu abiotici asupra (<agro– + ecologie)
plantelor de cultură.
agroecosistém s. n. ecosistem agricol. (<agro– + ecosistem)
agrofíl, –ă adj. (despre plante) care creşte pe terenuri cultivate. (<fr. agrophile)
agrofíte s. f. pl. plante de cultură. (<lat. agrophytae)
agrofitocenóză s. f. fitogenoză formată în terenurile cultivate. (<fr. agrophytocénose)
agrofízică s. f. ştiinţă care studiază cercetarea condiţiilor în care se dezvoltă plantele, (<germ. Agrophysik)
procesele fizice din plante.
agrofónd s. n. ansamblu de procedee agrotehnice pentru fertilizarea unui teren (<rus. agrofond)
experimental.
agrogeológ, –ă s. m. f. specialist în agrogeologie (<fr. agrogéologue)
agrogeologíe s. f. pedologie1. (<fr. agrogéologie)
agrografíe s. f. descriere sistematică a terenurilor cultivate. (<agro– + –grafie2)
agroindustriál, –ă adj. referitor la producţia agricolă industrializată. (<fr. agroindustriel)
agrologíe s. f. agrotehnică (II). (<fr. agrologie)
agromaníe s. f. impuls morbid de a trăi în solitudine, de a se retrage la ţară. (<engl. agromania)
agrometeorológ, –ă s. m. f. specialist în agrometeorologie. (<fr. agrométéorologue)
agrometeorologíe s. f. ştiinţă care studiază rolul condiţiilor meteorologice în dezvoltarea plantelor (<fr. agrométéorologie)
de cultură.
agromínim s. n. totalitatea lucrărilor agronomice minime pentru a fi aplicate în scopul (<rus. agrominimum)
creşterii producţiei agricole.
agronóm, –ă s. m. f. specialist în agronomie. (<fr. agronome)
agronometríe s. f. ştiinţa măsurării puterii productive a solului. (<fr. agronométrie)
agronomíe s. f. ştiinţă care studiază metodele şi tehnicile cultivării plantelor şi ale creşterii (<fr. agronomie)
animalelor.
agropedologíe s. f. disciplină care se ocupă cu aplicarea metodelor de sporire a fertilităţii (<fr. agropédologie)
solurilor.
agrosílvic, –ă adj. referitor la silvicultură şi agricultură. (<agro– + silvic)
AGROSTO– elem. „iarbă, păşune“; „graminee“. (<fr. agrosto–, cf. gr. agrostes)
ái /a–i/ s. m. mic mamifer arboricol, cu capul acoperit cu o blană moale, cenuşie, din (<fr. aï)
America de Sud şi Madagascar.
aide–mémoire /ed–memoár/ 1. îndreptar cuprinzând esenţialul cunoştinţelor unui domeniu, care trebuie (<fr. aide–mémoire)
s. n. inv. memorate.2. notă înmânată personal de un agent diplomatic celeilalte părţi.
akmeísm s. n. curent modernist în literatura rusă de la începutul sec. XX, înrudit cu (<rus. akmeizm)
simbolismul.
akmeíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al akmeismului. (<rus. akmeist)
–ál suf. „calitate“. (<fr. –al)
alabandínă s. f. sulfură naturală de mangan, negricioasă, cu luciu metalic. (<fr. alabandine)
alabástru s. n. ghips, cu aspect de marmură, din care se fac obiecte de artă şi ornamentaţii. (<it. alabastro, lat. alabastrum)
alaít s. n. mineral rar, de culoare roşie, din Asia Centrală. (<rus. alait)
alálic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de alalie. (<fr. alalique)
alalíe s. f. imposibilitate de a pronunţa unele cuvinte sau sunete; logoplegie. (<fr. alalie)
alámă s. f. 1. aliaj de cupru şi zinc.2. (pl.) obiect din acest aliaj; instrumente muzicale (după it. lama)
de suflat din alamă (1).
alambíc s. n. aparat de distilare, pentru fabricarea spirtului. (<fr. alambic)
alambicá vb. tr. 1. a distila cu alambicul.2. (fig.) a complica inutil. (<fr. alambiquer)
alanínă s. f. aminoacid produs prin hidroliza proteinelor naturale. (<fr. alanine)
alantoídă s. f. membrană embrionară a animalelor vivipare şi ovipare cu respiraţie (<fr. allantoïde)
pulmonară.
alantoínă s. f. produs de oxidare al acidului uric, în urina mamiferelor. (<fr. allantoïne)
alarmá vb. I. tr., refl. a (se) înfricoşa; a (se) alerta.II. tr. a da alarma, a pune în stare de (<fr. alarmer)
alarmă (1).
alarmánt, –ă adj. care alarmează; neliniştitor; alarmist (II). (<fr. alarmant)
alármă s. f. 1. anunţare a unui pericol iminent care necesită măsuri urgente. • semnal, (<fr. alarme)
chemare pentru a lua armele.2. (fig.) nelinişte, teamă; alertă.
alarmíst, –ă I. adj., s. m. f. (cel) care răspândeşte ştiri alarmante; (cel) care se alarmează (<fr. alarmiste)
repede; sperios.II. adj. (despre ştiri) alarmant.
ALASO– elem. „schimbare, modificare“. (<fr., engl. allasso–, cf. gr.
allassein, a schimba)
alasoterapíe s. f. ansamblu de metode terapeutice care diferă de medicaţia specifică. (<fr. allassothérapie)
alasotónic, –ă adj. cauzat de schimbarea sau scăderea turgescenţei. (<fr. allassotonique)
alastrín s. n. boală contagioasă şi epidemică din ţările calde, printr–o erupţie veziculoasă (<fr. alastrin)
măruntă şi superficială.
alát, –ă adj. 1. (livr.) cu aripi; înaripat, elevat.2. (bot.; despre organe) cu aspect de aripă. (<lat. alatus)
alaún s. n. sulfat dublu al unui metal trivalent sau monovalent; sulfat dublu de aluminiu (<germ. Alaun)
şi potasiu; piatră–acră.
alautogamíe s. f. polenizare în două moduri diferite. (<fr. allautogamie)
álă s. f. unitate tactică de cavalerie în armata romană, din auxiliari. (<lat. ala)
albádă s. f. alboradă. (<sp. albada)
albanéz, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Albania. • (s. f.) limbă indo–europeană vorbită în Albania. (<fr. albanis, it. albanese)
albigénzi s. m. pl. adepţi ai unei secte rigoriste şi antiecleziastice din Franţa în sec. (după fr. albigeois)
XII–XIII, reprimată sângeros de papalitate.
albinísm s. n. 1. anomalie congenitală în depigmentarea pielii şi părului sau a irisului.2. (<fr. albinisme)
absenţă a clorofilei în frunze.
albinoidísm s. n. formă incompletă de albinism. (<fr. albinoïdisme)
albinós, –oásă adj., s. m. f. (om, animal) atins de albinism. (<fr. albinos)
albinozitáte s. f. însuşirea de a fi albinos. (<albinos + –itate)
albít s. n. plagioclaz, alumosilicat de sodiu, cu aspect lăptos, verzui, roşietic sau (<fr. albite)
incolor, fondant în ceramică.
albitizáre s. f. transformare a feldspaţilor în albite. (după fr. albitisation)
alborádă s. f. cântare în onoarea şi sub fereastra cuiva în zori; albadă, aubadă. (<sp. alborada)
albuginée s. f. membrană fibroasă, albă, care înveleşte ovarul şi testiculul. (<fr. albuginée)
albúgo s. n. 1. opacifiere inflamatorie a corneei, sub formă de pată albă.2. pată albă care (<fr., lat. albugo)
se formează pe unghie.
albúm s. n. 1. volum special legat în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci poştale (<fr., lat. album)
etc. • caiet în care se scriu versuri, maxime.2. carte mare cuprinzând
ilustraţii, fotografii etc.3. colecţie de melodii ale unui cântăreţ, ale unei
formaţii pe un singur disc.
albumén s. n. substanţă nutritivă a seminţelor unor plante. (<fr., lat. albumen)
ALBUMIN(O)– elem. „albumină“. (<fr. albumin/o/–, lat. albumen)
albuminoíd, –ă I. adj. de felul albuminei.II. s. n. proteină complexă, ca albumina, din (<fr. albuminoïde)
ţesuturile cartilaginoase.
albuminometríe s. f. determinarea cantităţii de albumină dintr–un lichid organic. (<engl. albuminometry)
albuminométru s. n. aparat folosit în albuminometrie. (după fr. albuminomètre)
albuminóne s. f. pl. partea de proteine din serul sangvin care nu se coagulează prin încălzire. (<fr. albuminones)
alcáde/alcálde s. m. 1. magistrat municipal în Spania.2. primar, guvernator indian în Anzi (Peru). (<fr. alcade, sp. alcalde)
alcáic, –ă adj. vers ~ = vers endecasilabic greco–latin, cu un ritm armonios; strofă ~ă = (<fr. alcaïque, lat. alcaicus)
strofă cu primele două versuri alcaice.
alcálde s. m. v. alcade.
ALCALI– elem. „alcalin“. (<fr. alcali–, cf. ar. al–kali,
plantă marină)
alcalicelulóză s. f. derivat alcalin al celulozei, la fabricarea viscozei. (<fr. alcalicellulose)
alcaliemíe s. f. alcaloză. (<germ. Alkaliämie)
alcálii s. n. pl. hidroxizii metalelor alcaline. (<fr. alcali)
alcalimetríe s. f. parte a chimiei care studiază determinarea concentraţiei unei baze. (<fr. alcalimétrie)
alcalimétru s. n. aparat folosit în alcalimetrie. (<fr. alcalimètre)
alcalín, –ă adj. 1. (despre substanţe) cu reacţie bazică. o metale ~e = metale care prin (<fr. alcalin)
oxidare produc alcalii; medicamente ~e = medicamente care conţin alcalii, în
tratamentul acidităţii gastrice.2. (despre ape, soluri) care conţine săruri de
sodiu şi de potasiu.
alcalinitáte s. f. însuşire a unei substanţe de a fi alcalină. • concentraţie în ioni de hidroxili a (<fr. alcalinité)
unei soluţii.
alcalinizá vb. tr. a da unei substanţe proprietăţi alcaline. (<fr. alcaliniser)
alcalinoterapíe s. f. folosirea terapeutică a sărurilor alcaline. (<fr. alcalinothérapie)
alcaloíd s. m. substanţă organică de origine vegetală sau obţinută sintetic. (<fr. alcaloïde)
alcalóză s. f. perturbare a echilibrului acidobazic din organism; alcaliemie. (<fr. alcalose)
alcán s. m. hidrocarbură aciclică saturată; parafină. (<fr. alcane)
alcaptonuríe s. f. afecţiune metabolică ereditară care se manifestă prin artropatie, pigmentare a (<engl. alkaptonuria)
cartilajelor şi eliminare de urină.
alcarázas s. n. vas poros de pământ în care se produce răcirea lichidului. (<fr. alcarazas, sp. alcarraza)
alchidál s. m. răşină sintetică, prin polimerizare, folosită la prepararea unor lacuri şi (<germ. Alkidal)
vopsele.
alchíl s. m. radical organic monovalent, prin îndepărtarea hidroxidului unui alcool. (<fr. alkyle)
alchiláre s. f. reacţie chimică de introducere a unui alchil în molecula unui compus (după fr. alkylation)
organic.
alchilát s. m. produs chimic obţinut prin alchilare. (<fr. alkylat)
alchimíe s. f. 1. ştiinţă ocultă din evul mediu, care urmărea prefacerea metalelor în aur şi (<fr. alchimie, lat. alchemia)
argint şi aflarea unui leac. („elixirul vieţii“)2. subtilitate, analiză subtilă.
aldín, –ă I. adj., s. f. (caracter de literă tipografică) cu floarea dreaptă, dar cu conturul (<it. aldino)
mai plin; gras.II. s. n. text imprimat cu asemenea caractere.
aldól s. m. aldehidă–alcool, obţinut prin polimerizarea unei aldehide. (<fr. aldol)
aldoláză s. f. enzimă care intervine în reacţiile biologice de degradare a glicogenului sau (<fr. aldolase)
glucozei, scindând fructoza.
aldolazemíe s. f. prezenţa aldolazei în serul sangvin. (<fr. aldolasémie)
aldolizáre s. f. formarea de aldol pornind de la aldehidă. (după fr. aldolisation)
aldosterón s. m. hormon steroid secretat de granda corticosuprarenală. (<fr. aldostérone)
aldosteronísm s. n. ansamblu de tulburări provocate de aldosteron. (<fr. aldostéronisme)
aldosteronuríe s. f. prezenţa aldosteronului în urină. (<fr. aldostéronurie)
aldoxímă s. f. combinaţie organică rezultată din condensarea unei aldehide cu (<fr., engl. aldoxime)
hidroxilamina.
aldóză s. f. oză cu funcţie de aldehidă. (<fr. aldose)
aleatóric, –ă adj. (despre muzică) care are la bază metoda de compoziţie proprie (<fr. aléatorique)
aleatorismului.
aleatorísm s. n. 1. caracter aleatoriu; hazard.2. procedeu de creaţie care urmăreşte, prin (<fr. aléatorisme)
caracterul întâmplător, stimularea interesului şi a imaginaţiei spectatorului.3.
(muz.) curent în cadrul căruia aceeaşi compoziţie se poate prezenta sub
aspecte variate, datorate libertăţii improvizatorice a interpretului.
aleatóriu, –ie adj. care depinde de un eveniment incert; supus hazardului; întâmplător; (<fr. aléatoire, lat. aleatorius)
stocastic. o variabilă ~ie (sau stocastică) = mărime care poate avea diferite
valori, fiecare dintre ele fiind luată ca o anume probabilitate; muzică ~ie =
muzică în care autorul introduce elemente de hazard, de improvizaţie.
alée s. f. 1. drum într–un parc, într–o grădină, pe margini cu arbori, flori. • stradă (<fr. allée)
îngustă; intrare.2. înşiruire pe două rânduri a unor elemente arhitectuale.
alegá vb. tr. (jur.) a invoca ceva ca scuză, ca motiv. (<fr. alléguer, lat. allegare)
alegáţie s. f. invocare a unei păreri, idei etc., pentru a justifica ceva, a întări o afirmaţie. (<fr. allégation, lat. allegatio)
alegóric, –ă adj. caracteristic alegoriei. o car ~ = vehicul amenajat cu o platformă (<fr. allégorique, lat.
reprezentând o scenă simbolică şi cu care se defilează la anumite sărbători. allegoricus)
alegoríe s. f. 1. procedeu artistic, bazat pe metaforă, constând în exprimarea unei idei (<fr. allégorie, lat., gr. allegoria)
abstracte prin mijloace concrete.2. operă plastică sau literară care foloseşte
acest procedeu.3. (muz.) compoziţie care dă impresia că urmăreşte
desfăşurarea unei povestiri imaginare.
alegorísm s. n. exprimare prin alegorii. (<fr. allégorisme)
alegoríst, –ă s. m. f. 1. cel care explică alegoriile.2. autor de alegorii. (<fr. allégoriste)
alegorizá vb. tr. 1. a da realităţii un sens alegoric.2. a exprima prin alegorii. (<fr. allégoriser)
alegorizánt, –ă adj. care alegorizează. (<alegoriza + –ant)
alegréţe s. f. vioiciune, sprinteneală (a tonului, a exprimării). (<it. allegrezza, fr. allégresse)
alergografíe s. f. metodă de testare a alergiei prin provocarea de diverse reacţii. (<fr. allergographie)
alergológ, –ă s. m. f. specialist în alergologie. (<fr. allergologue)
alergologíe s. f. ramură a medicinii care studiază mecanismele alergiei şi bolile alergice. (<fr. allergologie)
alezíe s. f. incapacitate patologică de a citi litere, cifre sau note muzicale. (<fr. alésie)
alezór s. n. unealtă aşchietoare pentru alezare. (<fr. alésoir)
álfa1 s. m. inv. 1. prima literă a alfabetului grecesc (), corespunzând sunetului a. o ~ şi (<fr., gr. alpha)
omega = începutul şi sfârşitul.2. (fiz.) particulă ~ = particulă din doi protoni
şi doi neutroni; radiaţie ~ = radiaţie din particule alfa.
álfa2 s. m. inv. plantă graminee din Africa şi Spania, pentru hârtie, fibre, ţesături etc. o (<fr. alfa)
hârtie ~ = hârtie de calitate superioară, din frunzele acestei plante.
alfabét s. n. 1. sistem de semne grafice (litere) într–o ordine convenţională, care redau (<fr. alphabet, lat. alphabetum)
sunetele de bază ale unei limbi. o ~ telegrafic = alfabet reprezentând
combinaţiile de semnale ale unui cod telegrafic; ~ Braille /brai/ = alfabet
convenţional cu semnele în relief pentru nevăzători. • (inform.) totalitatea
simbolurilor la baza unui limbaj de programare.2. (fig.) minimum de
cunoştinţe (necesare).
alfabetár s. n. 1. set cu literele alfabetului decupat pentru predarea scris–cititului.2. (<alfabet + –ar)
instrument de evidenţă care indică litera la care au fost arhivate unele
documente.
alfabétic, –ă adj. în ordinea alfabetului. (<fr. alphabétique)
alfabetizá vb. tr. 1. a învăţa pe un analfabet scrisul şi cititul.2. a aranja alfabetic. (<fr. alphabétiser)
alfagrafíe s. f. metodă de fotografiere a unei grafii ilizibile cu razele alfa. (<alfa1 + –grafie2)
alfanuméric, –ă adj. care utilizează literele unui alfabet şi cifrele unui sistem numeric. (<fr. alphanumérique)
alfatrón s. n. vacuumetru bazat pe efectul ionizant al radiaţiei alfa. (<fr. alphatrone)
ALG(O)–/ALGEZI–, –algíe elem. „durere“. (<fr. alg/o/–, algési–, –algesie,
–algezíe, –algie, cf. gr. algos, algesis)
aliá vb. I. refl. a se uni printr–un tratat de alianţă. • a se alătura unei idei. • a se înrudi (<fr. allier)
prin căsătorie.II. tr. a topi împreună anumite metale (cu metaloizi), pentru un
aliaj.
aliacéu, –ée adj. referitor la usturoi. (<fr. alliacé)
aliáj s. n. produs metalic obţinut prin topirea mai multor metale ori a unor metale cu (<fr. alliage)
metaloizi.
aliánţă s. f. 1. înţelegere politică între două sau mai multe state, grupuri sociale, clase, (<fr. alliance)
partide politice.2. legătură între familiile a două persoane ce se căsătoresc. o
rudă prin ~ = afin.
álias adv. zis şi..., numit şi... (<lat. alias)
aliát, –ă I. adj. 1. unit printr–o alianţă.2. (despre metale) căruia i s–a adăugat o (<alia)
anumită cantitate dintr–un alt element pentru un aliaj.II. s. m. f. persoană,
organizaţie, stat care face parte dintr–o alianţă.
alibí s. n. 1. probă prin care un inculpat dovedeşte justiţiei că în timpul săvârşirii (<fr., lat. alibi)
infracţiunii se afla în altă parte.2. (fig.) justificare, scuză.
Alicánte s. n. soi de viţă de vie cu struguri roşietici, cu boabele dese, rotunde. • vin din (<fr. alicante)
acest soi de viţă.
alicótă adj. parte ~ = mărime care se cuprinde de un număr exact de ori într–un întreg. (<fr. aliquote)
alicuántă adj. parte ~ = mărime care nu este cuprinsă de un număr exact de ori într–un (<fr. aliquante)
întreg.
alidádă s. f. 1. dispozitiv, riglă gradată ataşată unui instrument goniometric, pentru (<fr. alidade)
măsurarea unghiurilor.2. parte mobilă a unui teodolit.
aliená vb. I. tr. (jur.) a înstrăina un bun (prin vânzare, cesiune).II. refl. 1. (fig.) a deveni (<fr. aliéner, lat. alienare)
ostil societăţii, a se simţi izolat.2. a înnebuni.
alienábil, –ă adj. (despre bunuri, drepturi) care poate fi înstrăinat. (<fr. aliénable)
alienánt, –ă adj. care alienează, dezumanizează individul. (<fr. aliénant)
alienáre s. f. acţiunea de a (se) aliena; înstrăinare. • (fil.) depersonalizarea oamenilor, (<aliena)
denaturarea relaţiilor personale prin puterea banilor, a rangurilor sociale,
reprezentarea deformată a realităţii; alienaţie.
alienát, –ă adj., s. m. f. (suferind) de alienaţie mintală. (<fr. aliéné, lat. alienatus)
alienáţie s. f. tulburare gravă a funcţiilor psihice; nebunie; demenţă. (<fr. aliénation, lat. alienatio)
alimentá vb. I. tr., refl. a (se) hrăni, a (se) nutri (cu alimente).II. tr. 1. a aproviziona cu (<fr. alimenter, lat. alimentare)
ceva necesar traiului.2. a furniza cele necesare pentru funcţionarea unui
motor, a unei maşini etc.
alimentár, –ă I. adj. referitor la alimente; care serveşte ca aliment. o pensie ~ă = sumă de (<fr. alimentaire, lat.
bani pe care cineva o plăteşte (lunar) unei persoane pentru întreţinere.II. s. f. alimentarius)
unitate comercială unde se vând alimente.
alimentatór, –oáre I. adj. care alimentează.II. s. n. dispozitiv pentru alimentarea unei maşini cu (<fr. alimentateur)
combustibil, cu materie primă de prelucrat.
alimentáţie s. f. alimentare (I); hrană, consum. o ~ publică = reţea de întreprinderi comerciale (<fr. alimentation)
pentru servirea populaţiei cu produse alimentare.
alineát s. n. rând mai retras într–un text, care marchează trecerea la o altă idee; fragment (după fr. alinéa, lat. alinea)
de text între două asemenea rânduri. • pasaj dintr–un articol de lege;
paragraf.
aliniá vb. I. tr., refl. a (se) aşeza în linie dreaptă.II. tr. a îndrepta traseul unei străzi.III. (după fr. aligner)
refl. (despre ţări) a se asocia într–o grupare pe baza unui tratat.
aliniamént s. n. 1. linie dreaptă de teren determinată pe puncte caracteristice.2. porţiune (după fr. alignement)
dreaptă din traseul unei căi de comunicaţie cuprinsă între două curbe
consecutive.
aliós s. n. strat cimentat de culoare ruginie sau negricioasă în solurile podzolice; gresie. (<fr. alios)
alismatacée s. f. pl. familie de plante monocotiledonate acvatice prevăzute cu canale aerifere în (după fr. alismacées)
tulpini şi frunze.
alít s. n. rocă sedimentară, roşie, din aluminiu şi fier, produsă prin alterarea scoarţei (<fr. allite)
terestre. • constituent principal al clincherelor de ciment portland artificial.
alitáre s. f. acoperire a suprafeţei oţelului cu pulbere sau cu un aliaj de aluminiu; (după fr. alitage)
calorizare.
aliterár, –ă adj. neliterar. (<germ. aliterarisch)
aliteratív, –ă adj. referitor la aliteraţie; cu aliteraţii. (<fr. alitératif)
aliteratúră s. f. literatură lipsită de valoare estetică. (<fr. alittérature)
aliteráţie s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiaşi sunet (consoană) sau grup de sunete (<fr. allitération)
în cuvinte care se succedă; homeoproferon, parhomeon.2. (med.) repetare a
unor sunete sau silabe în stări de puternică excitaţie psihică. • tendinţă
patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe.
almandín s. n. granat de culoare roşie–brună din şisturile cristaline şi aluviuni, abraziv sau (<fr. almanadin)
piatră semipreţioasă.
almée s. f. dansatoare–cântăreaţă egipteană. (<fr. almée)
almélec s. n. aliaj de aluminiu şi magneziu, folosit la confecţionarea de cabluri electrice. (<fr. almélec)
almicantarát s. n. cerc imaginar de pe sfera cerească paralel cu orizontul, pe care toţi aştrii au (<fr. almicantarat)
aceeaşi înălţime.
alnicó s. n. aliaj de aluminiu, nichel şi cobalt. (<fr. alnico)
ALO1 – elem. „altul“, „diferit“. (<fr. allo–, cf. gr. allos)
aló2 interj., s. n. cuvânt prin care se face apelul sau se răspunde la telefon, la o chemare. (<fr. allo, engl. hallo)
alogén, –ă adj. deosebit prin natură şi prin origine de mediul înconjurător; alogenetic. • (<fr. allogène)
(despre o populaţie; şi s. m.) venit din altă parte, de altă origine.
alopsihóză s. f. psihoză caracterizată prin tulburări în perceperea fenomenelor exterioare (<fr. allopsychose)
bolnavului.
aloritmíe s. f. 1. aritmie (2) periodică.2. (biol.) ritm inegal în diviziunea celulelor sau în (<fr. allorythmie)
dezvoltarea orga-nismelor unicelulare.
alosindéză s. f. împerechere în meioză a unor cromozomi de la părinţi diferiţi. (<fr. allosyndèse)
alospérm s. n. embrion rezultat prin alogamie. (<fr. allosperme)
alosteríe s. f. deformare a unei molecule de proteină prin modificarea sau suprimarea (<fr. allostérie)
proprietăţilor sale enzimatice.
alotérm, –ă adj. a cărui temperatură corporală depinde de cea a mediului înconjurător. (<engl. allotherm)
alpináriu s. n. grădină botanică rezervată culturii florei alpine. (după fr. alpinum)
alpiniádă s. f. competiţie sportivă de alpinism. (<fr. alpiniade)
alpinísm s. n. sport în ascensiuni pe culmi muntoase greu accesibile. (<fr. alpinisme)
alpiníst, –ă s. m. f. cel care practică alpinismul. (<fr. alpiniste)
alsacián, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Alsacia. • (s. n.) ansamblu de dialecte germanice (<fr. alsacien)
vorbite în Alsacia.II. adj. lup ~ (şi s. m.) rasă de câini de pază, de talie mare.
alsofíte s. f. pl. plante care cresc în crânguri. (<lat. alsophytae)
altáic, –ă adj. din regiunea munţilor Altai. o limbi ~ce = limbi turcice, mongole şi tunguse. (<fr. altaïque)
álter égo s. m. persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui. • (<lat. alter ego, al doilea eu)
prieten nedespărţit.
alteritáte s. f. (fil.) trecere a unei existenţe de la o stare la alta. • existenţa, fiinţa privită din (<fr. altérité, lat. alteritas)
punct de vedere diferit de ea însăşi.
altérn, –ă adj. 1. unghiuri ~e interne (sau externe) = unghiuri formate în interiorul (sau (<fr. alterne, lat. alternus)
exteriorul) a două drepte paralele tăiate de o secantă.2. (despre frunze, flori)
care creşte de o parte şi de alta a tulpinii, a ramurilor, la niveluri diferite.
alterná vb. I. intr., tr a (se) schimba pe rând, a reveni, a face să revină succesiv.II. intr. (<fr. alterner, lat. alternare)
(despre sunete) a se schimba prin alternanţă (2).
alternánt, –ă adj. care alternează. (<fr. alternant)
alternánţă s. f. 1. însuşirea de a alterna. • procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a (<fr. alternance)
două motive, elemente.2. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a
sunetelor cuvintelor aparţinând unei familii. o ~ vocalică = alternanţă între
vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanţă prin
consoane.
alternát s. n. drept al unui stat de a fi numit primul în exemplarul care îi revine din textul (<fr. alternat)
tratatului la care este parte.
alternatív, –ă adj. care alternează; ciclic, periodic. o curent ~ = curent electric al cărui sens (<fr. alternatif)
variază periodic.
alternatívă s. f. posibilitate sau necesitate de a alege între două soluţii, situaţii etc. care se (<fr. alternative)
exclud.
alternatór s. n. generator electric de curent alternativ. (<fr. alternateur)
alterniflór, –ă adj. (despre plante) cu flori alterne. (<fr. alterniflore)
alternifoliát, –ă adj. (despre plante) cu frunze alterne. (<fr. alternifolié)
alternipetál, –ă adj. (despre flori) cu petale alterne. (<fr. alternipétale)
altéţă s. f. titlu dat principilor şi principeselor. (<it. altezza)
althórn s. n. fligorn de forma trompetei. (<germ. Althorn)
ALTI– elem. „înălţime, altitudine“. (<fr. alti–, cf. lat. altus, înalt)
altiér, –ă adj. care arată un orgoliu nemăsurat şi dispreţuitor; semeţ, îngâmfat. (<fr. altier)
altigráf s. n. altimetru înregistrator. (<fr. altigraphe)
altimetríe s. f. ramură a topografiei care se ocupă cu determinarea altitudinii punctelor (<fr. altimétrie)
caracteristice ale scoarţei terestre; hipsometrie.
altimétru s. n. instrument pentru măsurarea altitudinii. (<fr. altimètre)
altiplanáţie s. f. proces de nivelare a reliefului sub acţiunea alternării ciclice a îngheţului şi (<fr. altiplanation)
dezgheţului din regiunile montane; crioplanaţie.
altipórt s. n. suprafaţă de aterizare special amenajată la mari înălţimi montane, în vederea (<fr. altiport)
practicării sporturilor de iarnă.
altíst, –ă s. m. f. 1. persoană cu voce de alto.2. instrumentist care cântă la violă. (<germ. Altist, fr. altiste)
altitelemetríe s. f. determinare a înălţimii de zbor a ţintelor aeriene. (<alti– + telemetrie)
altitelemétru a. n. aparat (<fr. altitélémètre)
pentru
măsurarea
altitudinii unui
punct
inaccesibil.
altitudinál, –ă adj. (situat) la altitudine; altitudinar. (<fr. altitudinal)
altitudinár, –ă adj. altitudinal. (<fr. altitudinaire)
altitúdine s. f. 1. înălţime deasupra nivelului mării.2. mare elevaţie verticală. (<fr. altitude, lat. altitudo)
álto s. m. 1. voce omenească cu timbru grav, între sopran şi tenor.2. instrument de (<it. alto)
suflat cu registre corespunzătoare acestei voci.3. violă.
altocúmulus s. m. formaţie de nori dispuşi în grupuri sau şiruri, de culoare cenuşie, la altitudine (<fr. altocumulus)
de 6000 m.
altogravúră s. f. reproducere după originale de artă cu clişee metalice pantografice, gravate (<it. altogravura)
de mână sau în acvaforte.
altoreliéf s. n. lucrare de sculptură cu relief puternic ieşit în afară. (după it. alto relievo)
altostrátus s. m. formaţie de nori pentru timpul închis, la o altitudine medie de 3000–4000 m, (<fr. altostratus)
în forma unui strat uniform, de culoare cenuşie sau albăstruie.
altruísm s. n. atitudine binevoitoare şi dezinteresată în favoarea altora; principiu etic (<fr. altruisme)
preconizând asemenea atitudine.
altruíst, –ă adj., s. m. f. (cel) care manifestă altruism. (<fr. altruiste)
alumín s. n. varietate de caolin folosită în industria cauciucului. (<fr. alumine)
aluminát s. m. sare în care alumina joacă un rol de anhidridă acidă. (<fr. aluminate)
alumínă s. f. oxid natural de aluminiu, divers colorat, având la bază un mare număr de (<fr. alumine)
pietre preţioase.
aluminifér, –ă adj. care conţine aluminiu sau alumină. (<fr. aluminifère)
aluminít s. n. porţelan foarte refractar, pe bază de alumină, din care se fabrică farfurii şi (<fr. aluminite)
caserole.
alumíniu s. n. metal foarte uşor, maleabil şi ductil, bun conducător de căldură şi (<fr. aluminium)
electricitate.
aluminizáre s. f. acoperire a unor obiecte cu un strat protector de aluminiu. (după fr. aluminisation)
aluminós, –oásă adj. care conţine aluminiu. (<fr. alumineux)
aluminotermíe s. f. procedeu tehnic de obţinere a unor temperaturi înalte, dezvoltate de un (<fr. aluminothermie)
amestec de aluminiu cu un oxid metalic.
aluminóză s. f. pneumoconioză provocată de inhalarea pulberilor fine de aluminiu. (<fr. aluminose)
alúmn, –ă s. m. f. elev într–un alumnat. (<lat. alumnus, it. alumno, germ.
Alumnus)
alumnát s. n. stabiliment şcolar de grad secundar, în unele congregaţii din Germania şi (<germ. Alumnat, fr. alumnat)
S.U.A.
alumosilicát s. m. sare naturală din silice şi alumină. (<fr. alumosilicate)
alunít s. n. sulfat natural hidratat de aluminiu şi potasiu. (<fr. alunite)
alunitizáre s. f. proces de alterare hidrotermală prin prezenţa alunitului. (<alunit + –iza)
alunizá vb. intr. a aseleniza. (după fr. alunir)
alúră /–lü/ s. f. 1. mod de deplasare a unui animal, vehicul.2. fel de a merge; ţinută, aspect; (<fr. allure)
înfăţişare.3. fel de a acţiona, de a se purta; ritm în care se desfăşoară o
întrecere sportivă.4. poziţia vântului faţă de o navă.5. unghiul format de
drumul urmat de o navă faţă de direcţia vântului.
aluviál, –ă adj. produs de aluviuni. (<fr. alluvial)
aluvioná vb. intr a depune aluviuni. (<fr. alluvionner)
aluvionár, –ă adj. referitor la aluviuni. (<fr. alluvionnaire)
alúviu s. n. holocen. (<lat., fr. alluvium)
aluviúne s. f. material detritic transportat şi depus de apele curgătoare. (<fr. alluvion, lat. alluvio)
alúzie s. f. 1. cuvânt, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situaţie etc., (<fr. allusion, lat. allusio)
fără a se exprima direct.2. figură de stil constând în a exprima un lucru cu
intenţia de a face să se înţeleagă altceva.
aluzív, –ă adj. care face aluzie. (<fr. allusif)
aluzivitáte s. f. caracter aluziv. (<aluziv + –itate)
ALVEO– v. alveol(o)–.
alveográf s. n. aparat pentru determinarea capacităţii făinii de a forma cu apa un aluat bun; (<fr. alvéographe)
extensimetru.
alveográmă s. f. înregistrare la alveograf. (<fr. alvéogramme)
ALVEOL(O)–/ALVEO elem. „alveolă“. (<fr. alvéol/o/–, alvéo–, cf. lat.
– alveolus)
alveolár, –ă adj. referitor la alveole; cu alveole. • (despre un fenomen) articulat la nivelul (<fr. alvéolaire)
alveolelor dinţilor superiori.
alveólă s. f. 1. cavitate de implantare a dinţilor în osul maxilar. o ~ pulmonară = fiecare (<fr. alvéole)
dintre micile cavităţi ce se găsesc în plămâni la capătul bronhiilor.2. căsuţă
construită de albine în fagure.3. (bot.) scobitură.4. locaş în care stau
seminţele în distribuitorul unei semănători sau al unui trior.5. loc retras de la
alinierea unei străzi, a unei alei, dintr–un spaţiu plantat.6. scobitură creată la
suprafaţa unei roci omogene. o ~ eoliană = mică adâncitură a solului săpată
de vânt în regiunile de deşert. • fiecare dintre scobiturile practicate în
balconetul unui frigider, pentru păstrarea ouălor.
amatocól, –ă adj. (despre plante) care creşte pe soluri nisipoase. (<lat. amathocolus)
amatofíl, –ă adj., s. f. (plantă) care preferă solurile nisipoase. (<fr. amathophilus)
amatofíte s. f. pl. plante care cresc pe terenurile nisipoase; psamofite. (<lat. amathophytae)
amatofobíe s. f. teamă patologică de praf. (<engl. amathophobia)
amatól s. n. exploziv constituit din nitrat de amoniu şi trinitrotoluen. (<fr. amatol)
amatór, –oáre s. m. f., adj. 1. (cel) care manifestă o plăcere deosebită pentru ceva; (cel) dispus să (<fr. amateur, lat. amator)
cumpere ceva.2. (cel) care are preocupări pentru artă, un sport etc., fără a
exercita ca profesionist; diletant.
amatorísm s. n. practicare a unei ocupaţii ca amator (2). (<fr. amateurisme)
amaurótic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de amauroză. (<fr. amaurotique)
amauróză s. f. slăbire sau pierdere completă a vederii ca urmare a atrofierii retinei ori a (<fr. amaurose)
nervului optic.
AMAXO– elem. „vehicul“. (<fr. amaxo–, cf. gr. amaxa, car)
ambiánţă s. f. mediu (natural sau cultural), anturaj, societate în care trăieşte cineva. (<fr. ambiance)
ambigén, –ă adj. 1. gen ~ = genul neutru.2. cu stamine şi pistile în aceeaşi floare; monoclin, (<lat. ambigenus)
bisexuat.
ambiguitáte s. f. însuşirea de a fi ambiguu; (concr.) cuvânt, expresie ambiguă; amfibolie. (<fr. ambiguité, lat. ambiguitas)
ámbii, –ele num. col. amândoi. (<lat. ambo, –ae, it. ambe)
ambíţie s. f. aspiraţie, dorinţă puternică de onoruri, de parvenire. (<fr. ambition, lat. ambitio)
ambiţioná vb. I. tr. a trezi ambiţia, dorinţa de a face ceva.II. refl. a fi stăpânit de ambiţie; a (<fr. ambitionner)
se încăpăţâna.
ambiţiós, –oásă adj., s. m. f. 1. (om) stăpânit de ambiţie.2. (om) încăpăţânat. (<fr. ambitieux, lat. ambitiosus)
ambosá vb. tr. a ancora o navă, pentru a nu–şi mai schimba poziţia. (<fr. embosser)
ambosáj s. n. ambosare. (<fr. embossage)
ambóu s. n. piesă metalică cu secţiune conică, ce permite adaptarea acului pentru injecţie (<fr. embout)
la seringi sau la un tub al aparatului de perfuzie.
ambrá vb. tr. 1. a parfuma cu ambră.2. a da culoarea ambrei. (<fr. ambrei)
ambranşamént s. n. branşament. ) <fr. embranchement)
ambrásă s. f. cordon care ţine strâns mijlocul unei perdele sau draperii. (<fr. embrasse)
ambrazúră s. f. 1. deschizătură în peretele unei fortificaţii, într–un blindaj, care permite (<fr. embrasure)
tragerea cu armele de foc.2. deschizătură redusă într–un zid, în care se
montează o uşă sau o fereastră.
ámbră s. f. 1. substanţă cu miros de mosc, în intestinul unei specii de caşalot; (<fr. ambre)
spermaceti.2. chihlimbar.
ambreiá vb. tr. a cupla, prin intermediul unui ambreiaj, un motor cu mecanismul pe care (<fr. embrayer)
trebuie să îl pună în mişcare.
ambreiáj s. n. organ de maşină care asigură o legătură temporară între doi arbori coaxiali, (<fr. embrayage)
permiţând şi decuplarea în funcţionare.
ambreiór s. m. element gramatical (acolo, aici, asta, aceea) care permite legătura anumitor (<fr. embrayeur)
părţi ale discursului.
ambroşáj s. n. procedeu de imobilizare în caz de fracturi prin introducerea unei tije metalice (<fr. embrochage)
în cavitatea medulară a fragmentelor fracturate.
ambroziác, –ă adj. 1. cu parfum de ambrozie (2).2. divin, minunat. (<fr. ambrosiaque)
ambrozián, –ă adj. care aparţine sf. Ambrozie, ritului sau cântului liturgic care îi sunt atribuite. (<fr. ambrosien)
ambrózie s. f. 1. (mit.) hrană a zeilor, despre care se credea că are puterea de a păstra (<fr. ambroisie, lat., gr.
tinereţea veşnică.2. plantă aromatică din familia compozeelor. ambrosia)
ambulacrár, –ă adj. referitor la ambulacre. (<fr. ambulacraire)
ambulácru s. n. tub mic terminat cu o ventuză, organ de locomoţie la echinoderme. (<fr. ambulacre)
ambulánt, –ă adj. care se deplasează dintr–un loc în altul. (<fr. ambulant, lat. ambulans)
ambulánţă s. f. 1. formaţie sanitară care dă răniţilor primele ajutoare pe câmpul de luptă.2. (<fr. ambulance)
vehicul destinat transportului accidentaţilor şi al bolnavilor în stare gravă.
ambulatóriu, –ie I. adj. care umblă, merge; fără loc stabil. • (zool.; despre organe) care (<fr. ambulatoire, lat.
serveşte la mers. • (despre tratamente) care nu necesită spitalizare.II. s. n. ambulatorius)
dispensar.
ambuláţie s. f. (rar) mers, plimbare. (<lat. ambulatio)
ambuscá vb. I. tr., refl. a (se) aşeza în ambuscadă.II. refl. (fam.) a rămâne în spatele (<fr. embusquer)
frontului prin diverse aranjamente.
ambuscádă s. f. 1. loc ascuns de unde se pândeşte inamicul pentru a–l surprinde.2. acţiune la (<fr. embuscade)
luptă în care inamicul este atacat prin surprindere. • (fam.) capcană.
amelíe s. f. diformitate congenitală constând în absenţa celor patru membre. (<fr. amélie)
ameliorá vb. I. tr., refl. a (se) îmbunătăţi.II. tr. a obţine soiuri sau rase mai bune de (<fr. améliorer)
animale, de plante etc.
ameliorábil, –ă adj. care poate fi ameliorat. (<fr. améliorable)
amelioránt, –ă adj. care ameliorează. (<fr. améliorant)
amelioráre s. f. 1. acţiunea de a (se) ameliora; amelioraţie.2. proces de creare a unor noi (<ameliora)
soiuri de plante de cultură şi de îmbunătăţire a celor existente.
amelioratív, –ă adj. destinat a ameliora. (<fr. amélioratif)
amelioratór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care ameliorează. (<fr. améliorateur)
amelioráţie s. f. 1. ameliorare.2. (pl.) îmbunătăţiri funciare. (<fr. amélioration)
ameloblastóm s. n. adamantinom. (<fr. améloblastome)
amenajá vb. tr. 1. a dispune, a aranja într–un anumit scop; a face mai confortabil (un (<fr. aménager)
spaţiu).2. a realiza o amenajare (2, 3).
amenajábil, –ă adj. care poate fi amenajat. (<fr. aménager)
amenajamént s. n. 1. disciplină care are ca obiect amenajarea pădurilor. • lucrare conţinând (<fr. aménagement)
descrierile, planurile şi dispoziţiile privitoare la pădurile amenajate.2. (rar)
organizare.3. (cib.) seria operaţiilor de aşezare care într–un program nu
contribuie direct la obţinerea soluţiei, ci mai curând la buna utilizare a
organelor calculatorului.
amenajáre s. f. 1. acţiunea de a amenaja; organizare.2. totalitatea lucrărilor care urmăresc (<amenaja)
combaterea acţiunilor dăunătoare sau valorificarea potenţialului unui curs de
apă.3. îngrijire raţională pentru punerea în valoare a pădurilor.
améndă s. f. 1. sancţiune constând din plata unei sume de bani.2. ~ onorabilă = (<fr. amende)
recunoaştere în public a unei fapte.
amenitáte s. f. atitudine binevoitoare; amabilitate, politeţe. (<fr. aménité, lat. amoenitas)
amentacéu, –ée I. adj. amentiform.II. s. f. pl. familie de plante dicotiledonate lemnoase, cu (<fr. amentacé/es/)
flori apetale, dispuse în ament.
amentifér, –ă I. adj. (despre plante) care poartă amenţi.II. s. f. pl. grup de plante, arbori cu (<fr. amentifére/s/)
amenţi.
amentiflóre s. f. pl. plante cu floarea un ament. (<germ. Amentifloren)
amentifórm, –ă adj. (despre inflorescenţă) în formă de ament; amentaceu. (<fr. amentiforme)
amentív, –ă adj. stare ~ă = stare confuzională a conştiinţei. (cf. it. amente, dement)
amenţíe s. f. stare amentivă; tulburare mintală. (<germ. Amentia)
americán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din S.U.A., din America. • (s. f.) limba engleză vorbită în S.U.A. (<fr. américain)
şi în Canada.
americanísm s. n. 1. cuvânt, expresie proprii englezei americane; cuvânt de origine americană (<fr. américanisme)
pătruns într–o altă limbă.2. purtare specifică americanilor. • tendinţă de a
imita felul de a fi al americanilor.
americaníst, –ă s. m. f. 1. specialist în americanistică.2. adept al americanismului (2). (<fr. américaniste)
americanístică s. f. studiu al limbilor, culturilor şi civilizaţiilor continentului american. (<germ. Amerika-nistik)
americanizá vb. I. refl., tr a (se) transforma în american.II. refl. a–şi însuşi felul de a fi al (<fr. américaniser)
americanilor.
ameríciu s. n. element radioactiv sintetic. (<fr. américium)
amerindián, –ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparţine unei populaţii băştinaşe din America; indian2, piei (<fr. amérindien)
roşii. • (s. f.) ansamblu de limbi vorbite de amerindieni.
amerizá vb. intr. (despre hidroavioane, nave cosmice) a lua contact cu suprafaţa mării, venind (după fr. amerrir)
din zbor.
amerizáj s. n. amerizare. (<fr. amerrissage)
amerizór s. n. dispozitiv al unei aeronave care permite amerizarea. (<ameriza + –or)
amerospór s. m. spor unicelular, la ascomicete. (<fr. amérospore)
ametábolă adj. (despre insecte) care nu prezintă metamorfoză. (<fr. amétabole)
ametíst s. n. varietate violacee de cuarţ, piatră semipreţioasă. (<fr. améthyste, gr. amethystos)
amfiból s. m. mineral din rocile eruptive ori metamorfice, din silicaţi de magneziu, fier, (<fr. amphibole)
calciu, sodiu şi aluminiu.
amfibólic, –ă adj. care conţine amfiboli. (<fr. amphibolique)
amfibolíe s. f. ambiguitate. (<fr. amphibolie)
amfibolít s. n. rocă metamorfică cu textură şistoasă, din amfiboli. (<fr. amphibolite)
amfibológic, –ă adj. ambiguu; obscur. (<fr. amphibologique)
amfibologíe s. f. construcţie defectuoasă care face ca o frază să aibă un sens dublu, echivoc. (<fr. amphibologie, lat.
amphibologia)
amfibráh s. m. picior de vers format dintr–o silabă lungă (accentuată) încadrată de două (<fr. amphibraque, lat.
scurte (neaccentuate). amphibrachus)
amfibráhic, –ă adj. (despre versuri) din amfibrahi. (<fr. amphibrachique)
amfibríe s. f. încetare a dezvoltării în lungime a organelor unor plante, creşterea (<fr. amphibrye)
continuându–se numai în grosime.
amficarión s. n. nucleu cu două seturi haploide de cromozomi. (<fr. amphicaryon)
amficarpíe s. f. 1. caracteristică a unor plante de a forma două tipuri de flori şi de fructe.2. (<fr. amphicarpie)
maturizare a fructelor, o parte în aer şi alta în sol.
amficarpogén, –ă adj. care produce fructe pe sol, dar cu maturaţie subterană. (<fr. amphicarpogène)
amficéntric, –ă adj. care începe şi sfârşeşte în acelaşi vas arterial. (<amfi– + –centric)
amficotiledón, –ă adj. cu cotiledoanele concrescute. (<fr. amphicotilédon)
amficţión s. m. membru al unei amficţionii. (<fr. amphictyon)
amficţioníe s. f. uniune de triburi sau de oraşe–state, creată în jurul sanctuarului unei (<fr. amphictyonie, gr.
divinităţi, în Grecia antică, în vederea apărării intereselor comune şi a amphiltyones)
judecării diferendelor ivite între ele.
amfidérmă s. f. 1. membrană externă a contexului.2. cuticulă epidermică. (<fr., lat. amphidermis)
amfidiploíd, –ă adj. care prezintă amfidiploidie. (<fr. amphidiploïde)
amfidiploidíe s. f. apariţie în celulele somatice, în urma hibridării, a unor seturi de cromozomi (<fr. amphidiploïdie)
diploizi, de la ambii genitori.
amfidrómic adj. punct ~ = punct al mareelor, în jurul căruia se întorc liniile cotidale. (<fr. amphidromique)
amfifótic, –ă adj. (despre vegetale) care este heliofil primăvara şi sciofil toamna. (<fr. amphiphotique)
amfigám, –ă adj. care prezintă amfigamie. (<fr. amphigame)
amfigamíe s. f. fuziune a două celule sexuate din care rezultă nuclei conjugaţi. (<fr. amphigamie)
amfigén, –ă adj. 1. cu origine dublă.2. (despre organe vegetale) cu creştere la ambele (<fr. amphigène)
extremităţi.
amfigenétic, –ă adj. rezultat prin amfigeneză (1). (<fr. amphigénétique)
amfigenéză s. f. 1. amfigonie.2. situaţie a unor homosexuali de a putea întreţine şi relaţii (<fr. amphigenèse)
heterosexuale.
amfigoníe s. f. reproducere sexuată la gameţi de la indivizi diferiţi; amfigeneză (1). (<fr. amphigonie)
amfigúric, –ă adj. (despre scriere, vorbire, stil) obscur, confuz, neinteligibil. (<fr. amphigourique)
amfimácru s. m. picior de vers dintr–o silabă scurtă încadrată de două lungi (neaccentuate). (<fr. amphimacre)
amfimixíe s. f. reproducere sexuată prin contopirea gameţilor materni şi paterni. (<fr. amphimixie)
amfineuriéni s. m. pl. clasă de moluşte marine, având partea dorsală cu plăci calcaroase. (după fr. amphineures)
amfión s. m. ion organic cu două sarcini electrice contrare, pozitivă şi negativă. (<fr. amphion)
amfióx s. m. animal marin mic, acraniat, din încrengătura protocordatelor, ca un peştişor (<fr. amphioxus)
ascuţit la cele două extremităţi.
amfiplásmă s. f. plasmă încă neseparată în nucleu şi citoplasmă, la bacterii şi cianoficee. (<fr. amphiplasme)
amfipóde s. n. pl. ordin de crustacee cu două feluri de picioare, pentru sărit şi înotat. (<fr. amphipodes)
amfitéciu s. n. strat celular extern al capsulei muşchilor sau al apoteciului la licheni. (<fr. amphithèce, lat.
amphithecium)
amfitériu s. m. mamifer fosil, strămoş al marsupialelor şi al mamiferelor placentare. (<fr. amphithérium)
amfitochíe s. f. formă de partenogeneză în care din ovulul fecundat rezultă indivizi masculi (<fr. amphitokie)
sau femeli.
amfitrión, –oánă s. m. f. stăpân al unei case; gazdă. (<fr. amphitryon)
amfitróp, –ă adj. 1. (despre ovul, embrion) curbat în formă de potcoavă.2. (despre plante) cu (<fr. amphitrope)
ovulul răsturnat.
AMFO– v. amfi–.
amfofíl, –ă adj. (biol.; despre celule) care se colorează deopotrivă cu coloranţi bazici şi acizi. (<fr. amphophile)
amfogénic, –ă adj. (despre organisme) care produce descendenţi de ambele sexe. (<fr. amphogénique)
amfoheterogoníe s. f. (bot.) producere de urmaşi constanţi pe o parte a ramurii, iar pe cealaltă de (<fr. amphohétérogonie)
urmaşi cu segregare tipică a caracterelor.
ámforă s. f. vas antic grecesc, de lut, mare, alungit cu două toarte, pentru păstrat şi (<fr. amphore, lat. amphora)
transportat lichide şi grâne.
amforétă s. f. amforă mică. (<it. amforetta)
amfóric, –ă adj. (despre sunete) cu zgomotul produs ca un urcior gol. (<fr. amphorique)
amforifórm, –ă adj. în formă de amforă. (<fr. amphoriforme)
amforísm s. n. (med.) însuşirea de a produce zgomote amforice. (<fr. amphorisme)
amforofoníe s. f. transmitere patologică a vocii, cu un timbru metalic. (<engl. amphorophony)
amforoidión s. n. (ant.) vas mic în formă de amforă, cu fundul plat. (<gr. amphoroidion)
amfotér, –ă adj. (despre oxizi, electroliţi etc.) care se comportă atât ca acid cât şi ca bază. (<fr. amphotère)
amidopirínă s. f. medicament din antipirină, cu acţiune febrifugă şi analgezică; piramidon; (<fr. amidopyrine)
aminofenazonă.
amidúră s. f. compus organic obţinut din amoniac, prin înlocuirea unui atom de hidrogen (<fr. amidure)
cu un metal.
amielíe s. f. absenţă patologică a măduvei spinării şi a ganglionilor rahidieni. (<fr. amyélie)
amielínic, –ă adj. lipsit de mielină. (<fr. amyélinique)
amielotrofíe s. f. atrofie a măduvei spinării. (<fr. amyélotrophie)
amiezítă s. f. îmbrăcăminte rutieră din beton asfaltic. (<fr. amyésite)
amigdálă s. f. fiecare dintre cele două glande în formă de migdală din faringe; tonsilă. (<fr. amygdale)
amorós, –oásă adj. referitor la dragoste, de dragoste. • plin de dragoste. (după fr. amoureux)
amoróso /–zo/ adv. (muz.) drăgăstos, duios, (cântat) cu căldură. (<it. amorso)
amorsá vb. tr. 1. a pune o amorsă (1).2. a începe unele lucrări de construcţii sau amenajări (<fr. amorcer)
genistice.3. a provoca declanşarea unei acţiuni.
amorsáj s. n. strat de tencuială, legătura dintre zidărie şi grund. (<fr. amorşage)
amórsă s. f. 1. dispozitiv de aprindere a unei încărcături; capsă. • cantitate de pulbere (<fr. amorce)
aşezată între dispozitivul de aprindere şi încărcătura de azvârlire a unei
lovituri de artilerie.2. bandă neagră, opacă, de celuloid, care serveşte la
încărcarea–descărcarea aparatelor cinematografice ori a casetelor de filme la
lumină. • (cinem.) detaliu plasat în prim–planul cadrului cu scopul de a da
imaginii profunzime.3. ~a drumului = primul tronson terminat al unui
drum.4. nadă, momeală (pentru peşti).5. (cib.) serie de instrucţiuni care
permit introducerea unui program.
amovíbil, –ă adj. 1. (despre funcţionari) care poate fi revocat, înlocuit, mutat.2. (despre piese, (<fr. amovible)
organe de maşină etc.) mobil.
amovibilitáte s. f. însuşirea de a fi amovibil. (<fr. amovibilité)
ampatamént s. n. 1. distanţa dintre axele osiilor externe ale unui vehicul.2. soclu de zidărie. (<fr. empattement)
ampelidacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate dialipetale: viţa de vie. (<fr. ampélidacées)
ampelofág, –ă adj., s. f. (insectă) care atacă viţa de vie. (<fr. ampélophage)
ampelográf, –ă s. m. f. specialist în ampelografie. (<fr. ampélographe)
ampelografíe s. f. disciplină care studiază soiurile de viţă de vie. (<fr. ampélographie)
ampelologíe s. f. ştiinţă care se ocupă cu experimentarea şi cultivarea soiurilor de viţă de vie. (<fr. ampélologie)
ampelópsis s. m. viţă sălbatică, grimpantă, al cărei fruct este un ciorchine; lăuruscă. (<fr. ampélopsis)
ampeloterapíe s. f. folosirea strugurilor în scop terapeutic. (<fr. ampélothérapie)
ampenáj s. n. 1. organ de stabilizare şi de comandă din planuri fixe şi mobile, în partea din (<fr. empennage)
spate a fuzelajului unui avion. • aripioarele unui proiectil, ale unei bombe de
avion.2. aripa unei săgeţi.3. dispozitiv al unei giruete care indică direcţia
vântului.
ampér s. m. unitate de măsură a intensităţii curentului electric, intensitatea curentului (<fr. ampère)
constant de un volt care străbate un conductor cu rezistenţă de un ohm.
amper–spíră s. f. unitate de măsură a tensiunii magnetice, egală cu tensiunea magnetică în (<amper + spiră)
lungul unei linii închise, produsă de o spiră prin care trece un curent electric
cu intensitatea de un amper.
ámpex s. n. procedeu de reluare rapidă în cadrul transmisiilor directe a imaginilor de (<engl. ampex)
televiziune prin intermediul unei imprimări magnetice.
ampicilínă s. f. antibiotic cu spectru larg. (<engl. ampicillin)
amplasá vb. tr. a aşeza o construcţie, o instalaţie etc. într–un anumit loc. (<amplasament)
amplasamént s. n. 1. loc pe care se aşază o construcţie, o instalaţie, un dispozitiv etc.2. lucrare (<fr. emplacement)
genistică în care se instalează pentru tragere o piesă de artilerie.
amplectív, –ă adj. (bot.; despre organe) care îmbrăţişează complet alte organe. (<fr. amplectif)
amplexáre s. f. (med.) mod de investigare clinică prin palparea volumului a două regiuni (după fr. amplexation)
simetrice ale corpului.
AMPLEXI– elem. „care cuprinde, îmbrăţişează“. (<fr. amplexi–, cf. lat. amplexus)
amplidínă s. f. maşină electrică amplificatoare de curent continuu, cu flux magnetic (<fr. amplidyne)
transversal.
amplifiánt, –ă adj. (log.) inducţie ~ă = inducţie care se bazează pe un număr cât mai mare de (<fr. amplifiant)
cazuri.
amplificá vb. I. tr., refl. 1. a (se) mări, a (se) dezvolta; a (se) intensifica.2. (mat.) a forma o (<lat. amplificare, fr. amplifier)
fracţie de aceeaşi valoare cu fracţia dată prin înmulţirea numărătorului şi a
numitorului cu acelaşi număr.II. tr. a intensifica, a mări (valori electrice,
acustice, optice).
amplificáre s. f. 1. acţiunea de a amplifica; amplificaţie.2. înlănţuire de figuri de stil prin care (<amplifica)
se reiau elementele unei descrieri pentru a se reda gradat şi viu imaginea.
amplitúner s. n. aparat radioreceptor care funcţionează simultan ca amplificator al semnalelor (<engl. amplituner)
radiodifuzate sau provenite din citirea benzilor magnetice şi al semnelor
lecturate de pe discuri.
amploáre s. f. calitate de a fi amplu. (<fr. ampleur)
ámplu, –ă adj. larg, întins, vast, dezvoltat; cu amănunte multe. (<fr. ample, lat. amplus)
ampolós, –oásă adj. (despre stil) emfatic, bombastic. (<it. ampolloso)
ampolozitáte s. f. emfază (în stil); retorism. (<it. ampollosità)
amprentá vb. I. tr. 1. a lua amprentele cuiva.2. a imprima într–o masă plastică o parte a (după fr. empreindre)
maxilarului în vederea confecţionării unei proteze dentare.II. intr. a marca
profund.
ampréntă s. f. 1. urmă lăsată de un obiect prin apăsare. o (pl.) ~e digitale = urmele lăsate de (<fr. empreinte)
vârfurile degetelor pe ceva.2. mulaj al maxilarului sau al unei părţi din acesta
servind pentru lucrarea protezelor dentare.3. (fig.) urmă lăsată de o idee, de o
stare psihică etc.
amprentologíe s. f. studiul amprentelor digitale. (<fr. empreintologie)
ampresát, –ă adj. atent, amabil, prevenitor, curtenitor, zelos. (<fr. empressé)
ampríză s. f. 1. lăţime totală a fâşiei de teren pe care se construieşte un terasament, un dig, (<fr. emprise)
un baraj.2. influenţă, ascendent, autoritate morală.
ámpulă s. f. 1. organ de mers la echinoderme.2. (anat.) extremitate dilatată a unui canal.3. (<fr. ampoule, lat. ampulla)
veziculă aeriană pe frunzele sau pe tulpina unor plante plutitoare.4. tub de
sticlă închis la capete; fiolă.
ampulifórm, –ă adj. în formă de ampulă, de veziculă. (<lat. ampulliformis)
ampulóm s. n. tumoare dezvoltată la nivelul unei ampule (2). (<fr. ampullome)
amputá vb. tr. 1. a tăia chirurgical un membru al corpului.2. (fig.) a ciopârţi, a tăia; a (<fr. amputer, lat. amputare)
diminua.
amputáţie s. f. amputare. (<fr. amputation, lat. amputatio)
amulétă s. f. obiect mic căruia i se atribuie, magic, o putere de protecţie, vindecare etc.; (<fr. amulette, lat. amuletum)
talisman, fetiş.
amuzá vb. tr., refl. a (se) înveseli, a (se) distra; a (se) recrea. (<fr. /s’/amuser)
amuzamént s. n. distracţie, divertisment, destindere. (<fr. amusement)
amuzánt, –ă adj. care amuză; distractiv. (<fr. amusant)
amuzíe1 s. f. pierdere cu caracter patologic a capacităţii de a reproduce, de a recunoaşte o (<fr. amusie, lat. amusia)
bucată muzicală.
–amuzíe2 elem. „surditate“, „disonanţă“. (<fr. –amusie, cf. lat. amusia, gr.
amousia)
AN1– v. a–.
–án2, –ă / –éan, –ă elem. „locuitor al...,“, „origine“. (<fr. –ain, –e, –éen, –ne, cf. lat.
–anus)
ANA– pref. „în sens contrar“, „din nou“, „în sus“, „în afară“. (<fr. ana–, cf. gr. ana)
anabaptísm s. n. sectă religioasă care nu recunoaşte valoarea botezului. (<fr. anabaptisme)
anabaptíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al anabaptismului. (<fr. anabaptiste)
anabátic, –ă adj. 1. (despre vânturi) care posedă o componentă ascendentă.2. (med.) care (<fr. anabatique)
creşte, se măreşte.
anabazín s. n. alcaloid toxic, extras dintr–o plantă sălbatică din Asia Centrală. (<fr. anabasine, germ. Anabasin)
anabióză s. f. revenire la viaţă a unor organisme după o întrerupere a funcţiilor vitale prin (<fr. anabiose)
hibernare; criptobioză.
anabólic, –ă adj. referitor la anabolism. (<fr. anabolique)
anabolísm s. n. asimilaţie (2). (<fr. anabolisme)
anabolít s. n. produs din timpul anabolismului. (<fr. anabolite)
anabolizánt, –ă adj., s. n. (medicament) care activează anabolismul. (<fr. anabolisant)
anacárd s. n. fructul anacardierului. • (s. m.) anacardier. (<fr. anacarde)
anacardiacée s. f. pl. familie de arbori sau arbuşti lactescenţi ori răşinoşi tropicali. (<fr. anacardiacées)
anacardiér s. m. arbust din America tropicală cu fruct combustibil; anacard. (<fr. anacardier)
anacíclic, –ă adj. (despre versuri) cu sens citit de la început sau de la sfârşit. (<fr. anacyclique)
anaciditáte s. f. lipsă de aciditate a sucului gastric. (<fr. anacidité, engl. anacidity)
anacláză s. f. distribuire a unei silabe lungi la două picioare metrice. (<fr. anaclase)
anaclinál, –ă adj. (despre o plantă de teren, o falie) înclinat în sens contrar. (<engl. anaclinal)
anaclític, –ă adj. (psihan.) în asociere cu, bazat pe... (<engl. anaclitic)
anaclorhidríe s. f. absenţa acidului clorhidric din sucul gastric; aclorhidrie. (<fr. anachlorhydrie)
anacolút s. n. greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în (<fr. anacoluthe)
frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al
enunţului.
anacónda s. m. şarpe uriaş, neveninos, din America Centrală şi de Sud. (<fr., sp. anaconda)
anacreóntic, –ă adj. (despre stil) lejer, graţios prin forme strălucite, dar superficiale. o vers ~ = (<fr. anacréontique)
tip de vers (iambic, dimetru) caracteristic odelor atribuite lui Anacreon.
anadróm, –ă adj. 1. (bot.) orientat în sus, spre vârf.2. (despre peşti) care trăieşte în mare, dar (<fr. anadrome)
pentru reproducere urcă în apele dulci.
anaerób, –ă adj. (despre organisme) capabil să trăiască în absenţa oxigenului; anaerobiotic. (<fr. anaérobie)
anafóric, –ă adj. (despre cuvinte) care reia o noţiune, o idee deja exprimată. (<fr. anaphorique)
anafrodiziác, –ă I. adj., s. n. (substanţă) cu efect contrar afrodiziacelor.II. adj., s. m. f. (om) (<fr. anaphrodisiaque)
lipsit de apetit sexual.
anafrodizíe s. f. absenţă, diminuare a apetitului sexual. (<fr. anaphrodisie)
anafrónt s. n. front atmosferic în care aerul cald are o mişcare ascendentă. (<fr. anafront)
anagaláctic, –ă adj. sistem ~ = sistem astral în afara galaxiei noastre. (<ana– + galactic)
anagenéză s. f. 1. (biol.) evoluţie progresivă a unei specii2. regenerare a ţesuturilor vii. (<fr. anagenèse)
anaglífă s. f. 1. sculptură în (baso)relief.2. procedeu stereoscopic prin care se obţin (<fr. anaglyphe)
imagini în relief.3. desen al unui corp geometric în două culori (roşu şi
albastru) care, cu ochelari speciali, dă imaginea unui corp în relief.
analizór s. n. 1. instrument pentru determinări analitice.2. dispozitiv optic cu care se (<fr. analyseur)
studiază polarizarea luminii.3. orice aparat cu un sistem de recepţionare şi de
analiză a unor informaţii.
analobáră s. f. curbă care uneşte pe o hartă punctele cu aceeaşi variaţie pozitivă a presiunii (<engl. anallobar)
atmosferice.
analóg, –oágă adj. 1. care prezintă analogie; asemănător, similar.2. (despre organe animale) cu (<fr. analogue, lat. analogus, gr.
funcţii identice, dar care se deosebesc ca structură şi origine. analogos)
analógic, –ă adj. 1. bazat pe analogie, prin analogie.2. (despre semnale electronice) a cărui (<fr. analogique, lat. analogicus)
valoare poate fi reprezentată printr–o funcţie continuă de timp.3. (despre
aparate, dispozitive, instrumente, sisteme) care măsoară, prelucrează şi
stochează semnale analogice (2).
analogíe s. f. 1. corespondenţă, asemănare între două sau mai multe situaţii, obiecte, (<fr. analogie, lat. analogia)
fenomene, noţiuni etc.2. metodă de studiu al unui sistem bazată pe analogia
(1) dintre acesta şi un alt sistem cunoscut.3. (biol.) asemănare relativă a două
organe (de animale) analoage.4. (jur.) metodă de soluţionare a unui caz
neprevăzut de lege, dar asemănător.5. asemănare parţială de formă, sau de
conţinut a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre
ele sub influenţa celuilalt.
anancástic, –ă adj. obsesional. o psihopatie ~ă = psihopatie caracterizată prin slăbirea simţului (<fr. anancastique)
realului, tendinţa spre anxietate, ipohondrie, nehotărâre şi impresionabilitate.
anantapodotón s. n. anacolut în care din două elemente corelative ale unei expresii alternative (<fr. anantapodotone)
lipseşte unul sau este înlocuit.
anapést s. m. picior de vers din două silabe scurte (neaccentuate) şi una lungă (accentuată). (<fr. anapeste, lat. anapaestus)
anaplazíe s. f. dezvoltare incompletă sau anormală a unei celule, a unui ţesut. (<fr. anaplasie)
anaptíxă s. f. modificare fonetică constând în introducerea unei vocale între două consoane (<fr. anaptyxe)
într–un cuvânt.
anárhic, –ă adj. referitor la anarhie; propriu anarhiei. (<fr. anarchique)
anarhíe s. f. stare de dezvoltare, de haos într–o ţară, instituţie etc. • indisciplină, (<fr. anarchie, gr. anarkhia)
nesupunere a individului faţă de o colectivitate organizată.
anarhísm s. n. 1. concepţie, mişcare social–politică extremistă care neagă necesitatea (<fr. anarchisme, rus. anarhizm,
statului şi formele lui de organizare, a ordinii şi disciplinei sociale în germ. Anarchismus)
general.2. stare de anarhie.
anarhíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al anarhismului. (<fr. anarchiste, rus. anarhist,
germ. Anarchist)
anarhosindicalísm s. n. curent mic–burghez care, atribuind sindicatelor rolul principal în lupta clasei (<rus. anarho–sindikalizm)
muncitoare, nega necesitatea partidului şi a statului.
anarhosindicalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al anarhosindicalismului. (<rus. anarho–sindikalist)
anatémă s. f. excludere a cuiva din sânul bisericii. (<fr. anathème, lat., gr.
anathema)
anatemizá vb. tr. a pronunţa anatema. (după fr. anathématiser, lat.
anathemisare)
anatexíe s. f. transformare a rocilor din zonele adânci ale scoarţei Pământului în mase (<fr. anatexie)
compacte de gresie şi granit.
anatíde s. f. pl. familie de păsări palmipede: raţa; anseride. (<fr. anatidés)
anatocísm s. n. capitalizare a dobânzii unei sume împrumutate; dobândă la dobândă. (<fr. anatocisme, lat.
anatocismus)
anatómic, –ă adj. referitor la anatomie. (<fr. anatomique)
anatomíe s. f. 1. ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii organismului uman, animal sau (<fr. anatomie, lat., gr.
vegetal.2. disecţie. • structura internă a unui organism sau organ.3. formă anatomia)
exterioară a unui corp.4. (fig.) studiu, analiză minuţioasă.
ancastramént s. n. loc într–o zidărie în care se montează pasarela unui ponton, o schelă. (<fr. encastrement)
ánceps s. n. semn grafic care marchează cantitatea unei silabe. (<lat. anceps)
ancestrál, –ă adj. ereditar, de la strămoşi; străvechi. (<fr. ancestral)
ancéstru s. m. strămoş. (<fr. ancêtre)
ancherít s. n. carbonat natural de calciu, magneziu şi fier. (<engl. ankerite)
anchetá vb. tr. a face o anchetă. (<fr. enquêter)
anchetatór, –oáre s. m. f. cel care face o anchetă. (după fr. enquêteur)
anchétă s. f. 1. cercetare făcută de o autoritate publică în scopul stabilirii împrejurărilor în (<fr. enquête)
care s–a produs un fapt şi a răspunderilor.2. metodă de investigaţie
ştiinţifică, prin cercetarea pe teren; (p. ext.) gen publicistic în care se prezintă
rezultatele unor asemenea cercetări.
ancrasá vb. refl. 1. (tehn.; despre piese) a se acoperi cu un strat de cărbune, de ulei ars, (<fr. encrasser)
care împiedică funcţionarea normală.2. (despre un tipar) a se îmbâcsi.
andabát s. m. (ant.) gladiator a cărui cască nu avea deschizături pentru ochi, fiind obligat (<fr. andabate, lat. andabata)
să lupte orbeşte.
andaluzít s. n. silicat natural de aluminiu, roz sau brun, cristalizat rombic. (<fr. andalousite)
andánte I. adv. (muz.) lent, liniştit.II. s. n. (parte dintr–o) sonată, simfonie, concert în (<it. andante)
acest tempo.
andantíno I. adv. (muz.) puţin mai viu decât andante.II. s. n. arie în acest tempo. (<it. andantino)
andezín s. n. mineral din familia plagioclazilor, din silicat de sodiu şi calciu. (<fr. andésine)
andezít s. n. rocă efuzivă porfirică, de culoare închisă, folosită în construcţii şi pavaje. (<fr. andésite)
androgenétic, –ă adj. 1. rezultat prin androgeneză.2. cu cromozomi numai de origine paternă.3. (<fr. androgénétique)
care produce numai descendenţi masculi.
androgenéză s. f. 1. proces de producere a hormonilor masculi; androgenie.2. dezvoltare a (<fr. androgenèse)
unui organism dintr–o celulă cu numai material genetic patern.
androginíe s. f. 1. prezenţa caracterelor sexuale secundare feminine la un individ de sex (<fr. androgynie)
masculin.2. caracterul plantelor monoice care prezintă atât flori mascule cât
şi femele distincte; bisexualitate.
androginoíd s. m. individ de sex masculin cu aparenţă feminină. (<fr. androgynoïde)
androgóniu s. n. stadiu iniţial în formarea celulelor spermatice, la plante. (<fr., lat. androgonium)
androíd, –ă I. adj. 1. care prezintă caractere masculine.2. cu înfăţişare de bărbat.II. s. m. (<fr. androïde)
robot, automat antropomorf.
androlatríe s. f. divinizare a bărbatului. (<fr. androlatrie)
androlátru, –ă adj., s. m. f. (cel) care practică androlatria. (<fr. androlatre)
andrológ, –ă s. m. f. medic specialist în andrologie. (<fr. andrologue)
andrologíe s. f. ramură a medicinei care studiază fiziologia şi patologia organelor sexuale (<fr. andrologie)
masculine.
andromastíe s. f. prezenţă la femei a unei mamele atrofiate. (<fr. andromastie)
andromedíde s. f. pl. ploaie periodică de meteoriţi, în noiembrie, din direcţia constelaţiei (<fr. andromédides)
Andromeda.
andromonóic, –ă adj. (despre plante monoice) cu flori mascule şi hermafrodite pe acelaşi individ. (<fr. andromonoïque)
andromorfóză s. f. modificare morfologică rezultând în urma excitaţiilor produse de tubul (<fr. andromorphose)
polinic în curs de dezvoltare.
andropatíe s. f. boală specifică bărbaţilor. (<fr. andropathie)
andropáuză s. f. climacteriu la bărbaţi. (<fr. andropause)
androplásmă s. f. protoplasmă activă a gametului mascul. (<fr. androplasme)
androspór s. m. spor mascul, la criptogamele vasculare. (<fr. androspore)
androsporánge s. m. sporage care conţine androspori. (<fr. androsporange)
androsteríl s. m. (biol.) mascul steril. (<fr. androstérile)
androsterón s. m. hormon sexual masculin, prezent în urină. (<fr. androstérone)
androtíp s. n. exemplar tipic mascul al unei specii. (<fr. androtype)
androtropíe s. f. predilecţie a unor afecţiuni pentru sexul masculin. (<andro– + –tropie2)
androzóm s. m. cromozom prezent numai în gameţii masculi. (<fr. androsome)
–ándru v. andr(o)–.
ándruc s. n. (poligr.) tipar de probă (<germ. Andruck)
anduránţă s. f. 1. capacitatea de a rezista la eforturi fizice; răbdare.2. rezistenţă mecanică a (<fr. endurance)
(unui motor).
aneantizá vb. I. tr. a distruge în întregime, a nimici.II. refl. (fig.) a se spulbera, a dispărea. (după fr. anéantir)
anecdótă s. f. 1. fapt puţin cunoscut din viaţa particulară a unei personalităţi.2. scurtă (<fr. anecdote, gr. anekdota)
povestire hazlie, spirituală, cu un sfârşit deosebit, neaşteptat.
anecdótic, –ă I. adj. cu caracter de anecdotă.II. s. f. schema desfăşurării epice a unei (<fr. anecdotique)
povestiri, a unui film etc.
anecdotísm s. n. caracter anecdotic. (<anecdotă + –ism)
anecdotíst, –ă s. m. f. autor, povestitor de anecdote. (<anecdotă + –ist)
anecdotizá vb. intr. a povesti anecdote. (<fr. anecdotiser)
anecoíd, –ă adj. (despre încăperi, spaţii) lipsit de ecou. (<fr. anéchoïde)
anelíde s. n. pl. încrengătură de viermi cu corpul cilindric inelat, care se mişcă cu ajutorul (<fr. annélides)
unor perişori.
anemiá vb. tr., refl. a (–şi) pierde puterile din cauza anemiei. (<fr. /s’/anémier)
anémic, –ă I. adj., s. m. f. (suferind) de anemie.II. adj. (fig.) fără vlagă. (<fr. anémique)
anemíe s. f. stare de slăbiciune cauzată de scăderea numărului de globule roşii şi a (<fr. anémie)
hemoglobinei din sânge. o ~ pernicioasă = stare gravă de anemie în care
măduva oaselor nu mai poate forma globule roşii.
ANEMO– elem. „vânt“. (<fr. anémo–, cf. gr. anemos)
anemocór, –ă adj., s. f. (plantă) ale cărei seminţe sunt răspândite prin intermediul vântului. (<fr. anémochore)
anemocórd s. n. armoniu cu corzi. (<fr. anémocorde)
anemocoríe s. f. răspândire a plantelor anemocore. (<fr. anémochorie)
anemofíl, –ă adj., s. f. (plantă) a cărei polenizare se face prin intermediul vântului; anemogam. (<fr. anémophile)
anemolítă s. f. formaţie (stalactită, stalagmită etc.) deviată prin împingerea laterală a apei, (<fr. anémolithe)
care se evaporă datorită curenţilor de aer din galeriile subterane.
anemometríe s. f. ansamblu de tehnici pentru măsurarea vitezei vântului, a fluidelor gazoase în (<fr. anémométrie)
conducte etc.
anemométru s. n. instrument folosit în anemometrie. (<fr. anémomètre)
anemomorfíe s. f. conformaţie a plantelor de a se apăra împotriva acţiunii vântului. (<fr. anémomorphie)
anemónă s. f. 1. plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase şi cu flori mari, de diferite (<fr. anémone, lat., gr. anemone)
culori; dediţel.2. ~–de–mare = actinie.
anemoscóp s. n. giruetă. (<fr. anémoscope)
anemospór s. m. (bot.) spor împrăştiat prin vânt. (<fr. anémospore)
anemostát s. n. aparat pentru difuzarea aerului cald în încăperi. (<fr. anémostat)
anemotróp s. n. aeromotor. (<fr. anémotrope)
anemotropísm s. n. aerotropism. (<fr. anémotropisme)
anemozoocór, –ă adj. (despre seminţe, fructe, spori) răspândit prin intermediul vântului şi (<fr. anémozoochore)
animalelor.
anencefál s. m. monstru lipsit de creier. (<fr. anencéphale)
anencefalíe s. f. monstruozitate caracterizată prin lipsa sau reducerea encefalului. (<fr. anencéphalie)
aneozinofilíe s. f. diminuare, până la dispariţie, a numărului eozinofilelor din sânge. (<germ. Aneosinophilie)
anepifizíe s. f. apinealism. (<an1– + epifiză)
anepigráf, –ă adj. 1. (despre monumente, monede etc.) fără nici un fel de inscripţie; (<fr. anépigraphe)
anepigrafic.2. (despre scrieri) fără titlu.
anepigráfic, –ă adj. anepigraf. (<germ. anepigraphisch)
aneréză s. f. combatere directă a unui argument. (<fr. anherèse)
anergíe s. f. 1. pierdere a capacităţii de reacţie a organismului faţă de antigenii unei (<fr. anergie)
anumite boli.2. energie termică corespunzătoare unui sistem fizic în echilibru
termodinamic cu mediul înconjurător.
anergizánt, –ă adj. care nu produce energie. (<fr. anergisant)
aneritropoiéză s. f. neputinţă a măduvei oaselor de a produce eritrocite. (<fr. anerythropoïèse)
aneroíd adj., s. n. (barometru) cu o capsulă de tablă subţire, ondulată, în interiorul căreia se (<fr. anéroïde)
află aer sub presiune.
anerosíe s. f. lipsa erosului, a instinctului sexual; anerotism. (<an1– + eros + –ie)
anerotísm s. n. anerosie. (<an1– + erotism)
anestétic, –ă adj. care nu are caracter estetic. (<germ. anästhetisch)
anesteziá vb. tr. a provoca o anestezie. (<fr. anesthésier)
anesteziánt, –ă adj., s. n. anestezic. (<fr. anesthésiant)
anestézic, –ă adj., s. n. (substanţă) care produce anestezie; anesteziant. (<fr. anesthésique)
anestezíe s. f. 1. suprimare temporară a sensibilităţii corpului cu ajutorul unor agenţi fizici (<fr. anesthésie, gr. anaisthesia)
sau chimici.2. lipsă a sensibilităţii în unele boli nervoase.
anestezimétru s. n. 1. aparat pentru măsurarea cantităţii de anestezic inhalat.2. aparat cu care se (<fr. anesthésimètre)
apreciază gradul de insensibilitate într–o regiune a corpului.
anesteziologíe s. f. disciplină medicală care se ocupă cu anestezia. (<fr. anesthésiologie)
anesteziologíst s. m. anestezist. (<fr. anesthésiologiste)
anestezíst, –ă s. m. f. medic specialist în anestezii; anesteziologist. (<fr. anesthésiste)
anetodermíe s. f. atrofie musculoasă idiopatică a pielii, care prezintă pete roşii–violacee, cu (<fr. anétodermie)
leziuni mici.
anetól s. n. component principal al uleiului eteric din frunzele de piper şi din rădăcinile (<fr. anethol)
unor plante.
aneuploíd, –ă adj. care prezintă aneuploidie. (<fr. aneuploïde, engl.
aneuploid)
aneuploidíe s. f. poliploidie constând în adăugirea sau scăderea numărului de cromozomi din (<fr. aneuploïdie)
nucleul celulelor somatice; heteroploidie.
aneuríe s. f. slăbire a funcţiilor nervoase; aneuroză. (<fr. aneurie)
aneurínă s. f. vitamina B1; tiamină. (<fr. aneurine)
aneurinoterapíe s. f. folosirea terapeutică a aneurinei. (<fr. aneurinothérapie)
aneuróză s. f. aneurie. (<fr. aneurose)
aneusporíe s. f. formare a sporilor în cursul meiozei neregulate. (<fr. aneusporie)
anevrísm s. n. (med.) dilatare patologică a pereţilor unei artere. (<fr. anévrisme)
anevrismátic, –ă adj. care se aseamănă cu un anevrism. (<fr. anévrismatique)
anevrismoplastíe s. f. operaţie chirurgicală a unui anevrism. (<engl. aneurysmoplasty)
anexá vb. tr. 1. a alătura, a alipi, a adăuga.2. a încorpora unui stat, prin mijloace violente (<fr. annexer)
un teritoriu străin.
anéxă s. f. 1. ceea ce este legat, unit de un lucru principal sau de care depinde; adaos.2. (<fr. annexe)
(anat.) ţesut, formaţie, organ legat structural de alte organe în cadrul unei
funcţii comune.3. material documentar alăturat unui text.
anfiládă s. f. dispunere pe aceeaşi dreaptă a unor elemente arhitectonice de acelaşi fel. o (<fr. enfilade)
(mil.) tragere de ~ = tragere în ţinte înşirate perpendicular sau oblic faţă de
frontul de tragere.
anflamá vb. refl. a se înflăcăra, a se pasiona. (<fr. enflammer)
anfractuós, –oásă adj. adânc şi cu neregularităţi. (<fr. anfractueux)
angajá vb. I. tr., refl. a (se) încadra într–un loc de muncă.II. tr. 1. a contracta un (<fr. engager)
angajament. • a închiria ceva.2. a atrage după sine o obligaţie, o răspundere.
• a antrena într–o acţiune, într–o discuţie.III. refl. 1. a se obliga la ceva, a–şi
lua un angajament.2. a apuca un anumit drum. • a începe o manevră (de
depăşire a unui autovehicul, a unei nave). • (despre avioane) a intra (fără
voia pilotului) într–o poziţie nedorită. • (despre o ancoră) a se prinde de un
obiect pe fundul apei. • a pune pucul sau mingea în joc (la hochei, la
baschet).
angajamént s. n. 1. obligaţie luată de cineva din proprie iniţiativă; promisiune solemnă. • (<fr. engagement)
obligaţie asumată în scris de o întreprindere faţă de bancă.2. angajare a cuiva
într–un loc de muncă.3. punere a pucului sau a mingii în joc.
angajánt, –ă adj. care angajează (II,2); îmbietor, ispititor, atrăgător. (<fr. engageant)
angaját, –ă I. adj. 1. (arhit.; despre o coloană) zidită cel puţin cu jumătate din diametrul (după fr. engagé)
ei în zidul (stâlpul) cu care face corp comun.2. (despre oameni) încadrat
într–un curent politic, social; (despre literatură) care serveşte conştient o
cauză.II. adj., s. m. f. (cel) care lucrează într–un anumit loc de muncă. •
(militar) care serveşte pe baza unui angajament voluntar.
angelícă s. f. plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu tulpina ramificată şi (<fr. amgélique)
groasă la bază.
angelísm s. n. puritate, frumuseţe, graţie. (<fr. angélisme)
angelitáte s. f. puritate angelică. (<it. angelità)
angeloíd, –ă adj. asemănător cu un înger. (<angel– + –oid)
angelolatríe s. f. erezie care constă în adorarea îngerilor. (<fr. angélolâtrie)
angelolátru, –ă adj., s. m. f. (cel) care practică angelolatria. (<fr. angélolâtre)
angelologíe s. f. parte a dogmaticii care tratează despre îngeri. (<fr. angélologie)
ángelus s. n. rugăciune catolică, începând cu acest cuvânt, care se spune în amintirea (<germ. Angelus, lat. angelus)
aşa–zisei încarnări a lui Cristos.
ángemaht s. n. mâncare cu carne (de pui sau de miel) şi cu sos alb de lămâie. (<germ. Eingemachte)
anghílă s. f. peşte teleosteean migrator, cu corpul în formă de şarpe; ţipar. (<fr. anguille, lat. anguilla)
angialgíe s. f. durere la nivelul unui vas sangvin sau limfatic. (<fr. angialgie)
angiectazíe s. f. dilatare a unui vas sangvin sau limfatic. (<fr. angiectasie)
angiectomíe s. f. excizie a unui fragment dintr–un vas sangvin sau limfatic. (<fr. angiectomie)
angiectopíe s. f. situare a unui vas sangvin sau limfatic în altă parte decât zona normală. • (<fr. angiectopie)
deplasare accidentală a unui asemenea vas.
angínă s. f. v. anghină.
angioblást s. n. celulă primitivă mezenchimală din care se formează vasele şi celulele (<fr. angioblaste)
sangvine ale embrionului.
angioblastóm s. n. tumoare musculară malignă. (<fr. angioblastome)
angiocardiográf s. n. aparat folosit în angiocardiografie. (<fr. angiocardiographe)
angiocardiografíe s. f. metodă de examinare radiologică a inimii şi vaselor mari cu o substanţă de (<fr. angiocardiographie)
contrast.
angiocardiográmă s. f. clişeu obţinut prin angiocardiografie. (<fr. angiocardiogramme)
angioendotelióm s. n. tumoare malignă a vaselor sangvine, prin proliferarea celulelor endoteliului. (<fr. angio–endothéliome)
angiofluorografíe s. f. radiografie sau radioscopie a vaselor sangvine cu ajutorul fluorului. (<fr. angiofluorographie)
angiofluoroscopíe s. f. radioscopie a vaselor sangvine bazată pe apariţia unei fluorescenţe cutanate (<fr. angiofluoroscopie)
după injectarea cu fluoresceină.
angiogeníe s. f. formarea şi dezvoltarea vaselor de sânge. (<fr. angiogénie)
angioglióm s. n. formaţiune tumorală în care ţesutul intravascular este de tip glial. (<fr. angiogliome)
angiografíe s. f. 1. studiu, descriere a vaselor dintr–un organism.2. radiografie vasculară cu (<fr. angiographie)
substanţă radioopacă.
angiográmă s. f. înregistrare radiografică prin angiografie. (<germ. Angiogramm)
angiohemofilíe s. f. afecţiune prin hemoragii repetate. (<fr. angiohémophilie)
angiolipóm s. n. angiom infiltrat în ţesutul adipos. (<fr. angiolipome)
angiolít s. n. concreţiune calcaroasă în interiorul angioamelor cavernoase. (<fr. angiolithe)
angiologíe s. f. parte a anatomiei care studiază vasele sangvine şi limfatice şi bolile lor. (<fr. angiologie)
angiolupoíd s. n. tuberculoză cutanată atipică, situată de obicei pe faţă şi pe nas, caracterizată (<fr. angiolupoïde)
prin plăci roşii.
angióm s. n. tumoare benignă a vaselor sangvine sau limfatice. (<fr. angiome)
angiomalacíe s. f. diminuare a elasticităţii unui vas sangvin sau limfatic. (<fr. angiomalacie)
angiomatóză s. f. afecţiune (congenitală) prin formarea unui mare număr de angioame, pe piele (<fr. angiomatose)
sau în organele interne.
angiomegalíe s. f. dilatare a vaselor sangvine. (<fr. angiomégalie, engl.
angiomegaly)
angiomióm s. n. tumoare din fibre musculare şi numeroase vase. (<fr. angiomyome)
angionefrografíe s. f. radiografie a sistemului vascular renal cu ajutorul unei substanţe de contrast. (<fr. angionephrographie)
anglístică s. f. disciplină care studiază limba, cultura şi civilizaţia engleză. (<engl. anglistics)
ANGLO– elem. „englez“ (<fr., engl. anglo–)
anglofíl, –ă adj., s. m. f. angloman, filoenglez. (<fr. anglophile)
anglofilíe s. f. anglomanie. (<fr. anglophilie)
anglofób, –ă adj., s. m. f. (cel) stăpânit de anglofobie. (<fr. anglophobe)
anglofobíe s. f. ură faţă de englezi, de tot ceea ce este englezesc. (<fr. anglophobie)
anglofón, –ă adj., s. m. f. (vorbitor) de limbă engleză. (<fr. anglophone)
anglofoníe s. f. colectivitate din popoarele anglofone. (<fr. anglophonie)
anglomán adj., s. m. f. (cel) stăpânit de anglomanie; anglofil. (<fr. anglomane)
anglomaníe s. f. admiraţie exagerată faţă de englezi şi de obiceiurile lor; anglofilie. (<fr. anglomanie)
anglo–normánd s. n. dialect francez vorbit pe cele două coaste ale Mării Mânecii. (<fr. anglo–normand)
anglo–saxón, –ă I. s. m. f. pl. populaţii germanice care s–au deplasat de pe continent în (<fr. anglo–saxon)
Insulele Britanice în sec. V–VI.II. adj. care aparţine anglo–saxonilor. o limbă
~ă = limbă germanică vorbită de anglo–saxoni; engleza veche.
angofrazie s. f. defect de vorbire constând în intercalarea unor sunete repetate în fraze. (<fr. angophrasie)
angusticlávă s. f. fâşie îngustă de purpură cu care era tivită toga romană. • toga însăşi. (<fr. angusticlave)
aniconíe s. f. incapacitate patologică de elaborare a imaginilor în schizofrenie. (cf. gr. eikon, imagine)
aniconísm s. n. lipsa reprezentării figurate a unei divinităţi. (<anicon/ic/ + –ism)
anideáţie s. f. dispariţie totală a procesului gândirii, a fluxului ideativ. (<fr. anidéation)
anihilá vb. tr. a zădărnici, a nimici, a anula un efect, o acţiune; a neutraliza. (<fr. annihiler, lat. annihilare)
animalizá vb. tr., refl. a coborî în starea de animal; a (se) abrutiza. (<fr. animaliser)
animalizáre s. f. 1. acţiunea de a (se) animaliza; dezumanizare.2. tratament chimic al fibrelor (<animaliza)
textile vegetale pentru a le da proprietăţi specifice fibrelor de natură animală.
anomalíe s. f. abatere de la normă, de la regulă; defect grav, meteahnă. (<fr. anomalie, lat., gr.
anomalia)
anomaloscóp s. n. aparat pentru măsurarea defectelor de sensibilitate cromatică. (<engl. anomaloscope)
anómic, –ă adj. referitor la anomie1; neorganizat, dezorganizat. (<fr. anomique)
anomíe1 s. f. stare de dezorganizare a societăţii, caracterizată prin lipsa de legi, de norme. (<fr. anomie)
anrobá vb. tr. 1. a acoperi cu un strat protector; a îngloba.2. a amesteca un material (<fr. enrober)
granular cu un liant.
anrocamént s. n. aglomerare de materiale (piatră, beton) care formează fundaţii, diguri, baraje. (după fr. enrochement)
ansámblu s. n. 1. tot unitar rezultat din unirea unor elemente izolate; totalitate.2. colectiv (<fr. ensemble)
artistic al unui teatru.3. grup de muzicieni care cântă împreună; formaţie (4).
• piesă muzicală pentru o astfel de formaţie.
ánsă s. f. 1. toartă de care se prinde un vas, un coş etc.2. fir de platină sau de nichelină (<fr. anse, lat. ansa)
în formă de laţ, care serveşte la recoltarea sau la însămânţarea
microorganismelor.3. formaţie anatomică în formă de toartă.4. depresiune
profundă a liniei malurilor mării, formând un golf larg.5. retragere a malului
unui râu datorită eroziunii.
anseríde s. f. pl. anatide. (<fr. anséridés)
anserifórme s. f. pl. ordin de păsări înotătoare palmipede cu gât lung şi picioare scurte: lebede, (<fr. ansériformes)
gâşte; lamelirostre.
ansifórm, –ă adj. în formă de toartă. (<fr. ansiforme)
ansiláj s. n. conservare prin murare a nutreţurilor verzi. (<fr. ensilage)
ansotomíe s. f. secţionare chirurgicală a unei anse (3). (<fr. ansotomie)
anşenéu s. n. efect cinematografic constând din înlocuirea gradată a unei imagini cu alta (<fr. enchaîné)
prin suprapunerea lor temporară; înlănţuire.
anşoá s. m. 1. peşte mic în Marea Mediterană şi în Oceanul Atlantic.2. pastă preparată (<fr. anchois)
din carnea acestui peşte, ca aperitiv.
ANT1– v. anti–.
–ánt2, –ánţă/–ént, suf. „agent“, „ocupaţie“, „calitate“. (<fr. –ant, –ance, –ent, –ence)
–énţă
antablamént s. n. element de arhitectură compus din arhitravă, friză şi cornişă, în partea (<fr. entablement)
superioară a unui zid, deasupra unui şir de coloane, care susţine acoperişul.
antagónic, –ă adj. opus ireductibil, în antagonism; rival, inamic; antagonist. (<fr. antagonique)
antagonísm s. n. 1. contradicţie antagonistă; rivalitate.2. (fiziol.) opoziţie funcţională între (<fr. antagonisme)
două sisteme, organe sau substanţe.3. simbioză avantajoasă numai unuia
dintre simbionţi.
antagoníst, –ă I. adj. antagonic.II. adj., s. n. (substanţă, agent, muşchi) care împiedică (<fr. antagoniste, lat.
efectele agonistului2 (II). antagonista, gr. antagonistes)
antagonizá vb. tr., refl. a da un caracter antagonic, a deveni antagonic. (<engl. antagonize)
antálgic, –ă adj., s. n. (medicament) care calmează, înlătură durerea; calmant. (<fr. antalgique)
antamá vb. tr. a începe, a deschide (o discuţie, un proces etc.). (<fr. entamer)
antanacláză s. f. figură de stil constând în reluarea unui cuvânt, folosit succesiv în accepţii (<fr. antanaclase)
diferite.
antanagógă s. f. răspuns la un argument, la o acuzaţie. (<fr. antanagoge)
antántă s. f. 1. denumire dată unor alianţe politico–militare dintre state imperialiste.2. (<fr. entente)
înţelegere, alianţă.
ántapex s. n. punct pe cer diametral opus apexului. (<germ. Antapex)
antárctic, –ă adj. situat la Polul Sud; austral. (<fr. antarctique, lat. antarcticus)
ántă s. f. pilastru pătrat care prelungeşte zidurile laterale ale unui edificiu. (<fr. ante)
ANTE– pref. „anterior“ (spaţial şi temporal). (<fr. anté–, cf. lat. ante)
antebélic, –ă adj. de dinaintea unui război. (<ante– + lat. bellicus, de
război)
antebráţ s. n. 1. parte a braţului de la cot până la încheietura mâinii.2. parte a membrelor (după fr. avant–bras)
anterioare la animale, între cot şi genunchi.
antecálă s. f. parte a calei unei nave, sub nivelul mării. (<it. antecala)
antecálcul s. n. antecalculaţie. (<ante– + calcul)
antecalculá vb. tr. a face un antecalcul. (<antecalcul)
antecalculáţie s. f. calculaţie anticipată: antecalcul. (<ante– + calculaţie)
antecambrián, –ă adj., s. n. (din) precambrian. (<fr. antécambrien)
antecámeră s. f. compartiment al camerei de combustie a unui motor în care se injectează (după it. anticamera)
combustibilul.
antecedént, –ă I. adj. care precedă în timp. • (despre o vale) care s–a stabilit înaintea unei (<fr. antécédent, lat. antecedens)
deformări tectonice.II. s. n. 1. faptă, întâmplare anterioară unui fapt, unei
stări actuale. o ~ penal = fapt penal privind trecutul unui inculpat.2. (log.)
primul termen al unei judecăţi ipotetice; tot ceea ce poate constitui premisa
unei demonstraţii.3. prima secţiune a unei unităţi melodice structurată
binar.4. (muz.) prima expunere tematică într–o lucrare elaborată prin tehnica
contrapunctului.
antecedénţă s. f. 1. faptul de a fi antecedent; anterioritate.2. fenomen prin care un curs de apă (<fr. antécédence)
îşi menţine traseul, preexistent deformărilor tectonice.
antecesór, –oáre s. m. f. predecesor. (<it. antecessore, lat. antecesor)
anteclímax s. n. climax (3) nou, către care evoluează vegetaţia. (<ante– + climax)
anteclíză s. f. structură a unei platforme geologice cu aspect de anticlinal. (<fr. antéclise)
antecreuzét s. n. cuvă cilindrică pentru acumularea de fontă lichidă, la partea din faţă a (după fr. avant–creuset)
creuzetului cubiloului.
antecuirásă s. f. blindaj inelar care protejează calota mobilă a turelelor, montat în construcţia (după fr. avant–cuirasse)
de zidărie sau beton a unei fortificaţii.
antedatá vb. tr. a pune o dată anterioară pe un act, pe un document. (după fr. antidater)
antedátă s. f. dată anterioară celei reale. (după fr. antidate)
antedevíz s. n. document cuprinzând evaluarea prealabilă a costului unei construcţii (<ante– + deviz)
proiectate.
antediluvián, –ă adj. 1. din epoca străveche a omenirii; dinainte de potopul biblic.2. (fig.) de (<fr. antédiluvien)
modă veche.
antefíx s. n. motiv ornamental la marginea inferioară a acoperişului de olane al unui (<fr. antéfixe)
edificiu.
anteflexiúne s. f. flexiune în direcţia înainte a unui organ, a unei părţi dintr–un organ. (<fr. antiflexion)
antehélix s. n. proeminenţă a pavilionului urechii, situată înainte de helix. (<engl. antehelix, fr. antéhélix)
anterofilíe s. f. transformare teratologică a anterelor în petale sau în alte elemente foliacee. (<fr. anthérophyllie)
anteroposteriór, –oáră adj. care are direcţia din faţă către spate. (<fr. antéropostérieur)
anterotór s. n. rotor cu palete elicoidale dispus în faţa rotorului propriu–zis al unui (<fr. antérotor)
compresor centrifug cu palete radiale, care antrenează fluidul.
anterozoíd s. m. gamet mascul, la plante; microgamet. (<fr. anthérozoïde)
antesóclu s. n. bază ieşită în afară a soclului unei clădiri. (<fr. antésocle)
antestatór s. n. parte componentă a unei turbine hidraulice pentru consolidarea şi rigidizarea (<fr. antestator)
muchiilor fantei de admisiune spre stator a camerei în spirală.
antetítlu s. n. text înaintea titlului unei cărţi, denumirea instituţiei sub egida căreia apare, (după fr. avant–titre)
numărul seriei, numele colecţiei etc.
antetracţiúne s. f. (med.) flexiune a corpului spre înainte provocată de contracţia muşchilor (<fr. antétraction)
abdominali.
antetrén s. n. vehicul pe două roţi care tractează tunuri, obuziere, chesoare de muniţii, (după fr. avant–train)
maşini agricole etc.
antevérsie s. f. (med.) îndoire, întoarcere sau deplasare anterioară a unui organ. (<fr. antéversion)
antevorbitór, –oáre s. m. f. vorbitor care precedă într–o adunare alt vorbitor. (după germ. Vorredner)
antéză s. f. perioada de înflorire la plante. (<fr. anthèse)
ANTI–/ANT– pref. „împotriva“, „(în) contra“, „opus“, „fals“. (<fr. anti–, cf. lat., gr. anti)
antiafrodiziác, –ă adj., s. n. (medicament, regim) care calmează excitaţia genezică. (<fr. antiaphrodisiaque)
antiaglutinínă s. f. anticorp specific care provine din acţiunea aglutininei. (<engl. antiagglutinin)
antiagregánt, –ă adj., s. n. (medicament) care inhibă agregarea trombocitelor. (<anti– + agregant)
antialbuminát s. n. produs rezultat din proteoliza incompletă a albuminei. (<engl. antialbuminate)
antialcoólic, –ă adj., s. m. f. (cel) care este împotriva abuzului de alcool, care combate alcoolismul. (<fr. antialcoolique)
antialcoolísm s. n. atitudine împotriva alcoolismului; măsuri care combat alcoolismul. (<fr. antialcoolisme)
antialérgic, –ă adj., s. n. (medicament) contra stărilor alergice. (<fr. antialergique)
antiamericán, –ă adj. care se opune influenţei, acţiunii S.U.A. (<fr. antiamérican)
antiamericanísm s. n. atitudine atiamericană. (<fr. antiaméricanisme)
antianafilaxíe s. f. condiţie imunologică care împiedică stări anafilactice. (<fr. antianaphylaxie)
antianémic, –ă adj., s. n. (medicament) care combate anemia. (<fr. antianémique)
antianginós, –oásă adj., s. n. (medicament) capabil să reducă frecvenţa, intensitatea crizelor anginoase. (<fr. antiangineux)
antianticórp s. m. substanţă în organism în urma injectării de anticorpi, care neutralizează (<fr. antianticorps)
acţiunea acestora.
antiaparthéid adj., inv. contra politicii de apartheid. (<anti– + apartheid)
antiapopléctic, –ă adj., s. n. (medicament) contra apoplexiei. (<fr. antiapoplectique)
antiaristocrátic, –ă adj. îndreptat împotriva aristocraţiei, aristocratismului. (<fr. antiaristocratique)
antiarítmic, –ă adj., s. n. (medicament) profilactic sau curativ în aritmiile cardiace. (<fr. antiarythmique, lat.
antiarythmic)
antiártă s. f. 1. artă lipsită de conţinut.2. curent în avangarda artistică a ultimelor decenii (<fr., engl. antiart)
cu caracter contestatar faţă de arta academistă.
antiartístic, –ă adj. (despre opere) cu caracter opus celui artistic. (<anti– + artistic)
antiartrític, – adj., s. n. (medicament) contra artritei. (<fr. antiarthritique)
antiastmátic, –ă adj., s. n. (medicament) contra astmei. (<fr. antiasthmatique)
antiaterogén, –ă adj. care împiedică producerea ateroamelor. (<fr. antiathérogène)
antiatóm s. m. atom ipotetic, din antinucleu, cu electroni pozitivi. (<fr. antiatome)
antiatómic, –ă adj. destinat să combată atacurile cu arme nucleare. (<fr. antiatomique)
antibacterián, –ă adj. care combate bacteriile; antimicrobian. (<fr. antibactérien)
antibalístic, –ă adj. împotriva rachetelor balistice. (<engl. antiballistic)
antibarión s. m. antiparticulă a unui barion. (<fr. antibaryon)
antibenzopirínă s. f. oleat de magneziu, rezistent faţă de acizii slabi şi bun conducător de (<anti– + benzopirină)
electricitate.
antibiográmă s. f. analiză a sângelui prin care se verifică sensibilitatea unui microb la un (<fr. antibiogramme)
anumit antibiotic.
antibioterapíe s. f. tratament medical cu antibiotice. (<fr. antibiothérapie)
antibiótic, –ă I. s. n. substanţă organică produsă de unele microorganisme, care împiedică (<fr. antibiotique)
dezvoltarea anumitor microbi.II. adj. 1. referitor la antibiotic (I).2. (biol.)
care inhibă activitatea unor specii.
antibióză s. f. tip de relaţii între două sau mai multe specii de microorganisme în care una (< fr. antibiose)
împiedică dezvoltarea celorlalte.
antiblástic, –ă adj. (despre un ser imun) care împiedică dezvoltarea germenului corespunzător (<fr. antiblastique)
anticorpilor serului respectiv.
antiblenorágic, –ă adj., s. n. (medicament) contra blenoragiei. (<fr. antiblennorragique)
antibonjurísm s. n. concepţie, atitudine de antibonjurist. (<anti– + bonjurism)
antibonjuríst, –ă adj., s. m. f. (boiernaş din perioada prepaşoptistă) care se opunea bonjuriştilor. (<anti– + bonjurist)
anticariát s. n. unitate comercială care cumpără şi vinde cărţi vechi. (<germ. Antiquariat)
anticárie adj. inv. (despre substanţe) care combate cariile dentare. (după engl. anticarious)
anticatalíză s. f. acţiunea de încetinire a unei reacţii chimice de către anumite substanţe. (<fr. anticatalyse)
anticatarál, –ă adj. (despre medicamente) care combate, previne catarul. (<fr. anticatharral)
anticategoríe s. f. figură retorică prin care se răspunde unor acuzări. (<fr. antikategorie)
anticatód s. n. electrod metalic în faţa catodului, care, lovit de razele catodice, devine (<fr. anticathode)
producător de raze X.
anticéntru s. n. loc de pe suprafaţa Pământului diametral opus epicentrului unui cutremur. (<fr. anticentre)
antichímic, –ă adj. destinat protecţiei împotriva armei chimice. (<fr. antichimique)
antichitáte s. f. 1. epocă îndepărtată a istoriei, în care s–au dezvoltat vechile civilizaţii. • (<fr. antiquité, lat. antiquitas)
vechime.2. (pl.) obiecte ale vieţii materiale (vase, medalii, arme etc.) păstrate
din antichitate (1), sau vechi şi valoroase.
anticiclón s. n. regiune în care presiunea atmosferică creşte de la periferie spre centru şi (<fr. anticyclone)
masele de aer au o mişcare divergentă, producând vreme senină.
anticoagulánt, –ă adj., s. n. (substanţă) care împiedică coagularea sângelui; antifloculant. (<fr. anticoagulant)
anticolagenáză s. f. enzimă care neutralizează colagenaza. (<engl. anticollagenase)
anticolesteról adj. inv., s. n. (substanţă) care diminuează colesterolul din sânge. (<anti– + colesterol)
anticolonialísm s. n. mişcare social–politică a popoarelor împotriva colonialismului. (<fr. anticolonialisme)
anticolonialíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al anticolonialismului. (<fr. anticolonialiste)
anticomerciál, –ă adj. care nu corespunde cerinţelor comerţului. (<anti– + comercial)
anticomplementár, –ă adj. (despre un ser, antigen) care are proprietatea de a fixa complementul (3). (<fr. anticomplémentaire)
antidetonánt, ă adj., s. n. / s. substanţă care, adăugată în benzină, micşorează viteza de propagare a arderii (<fr. antidétonant)
m. în masa unui amestec carburant.
antidiabétic, –ă adj., s. n. (medicament) care combate diabetul. (<fr. antidiabétique)
antidiabetogén, –ă adj. care se opune apariţiei diabetului. (<anti– + diabetogen)
antidialéctic, –ă adj. împotriva dialecticii. (<anti– + dialectic)
antidiaréic, –ă adj., s. n. (medicament) contra diareii. (<anti– + diareic)
antidictatoriál, –ă adj. împotriva dictaturii. (<anti– + dictatorial)
antidiftéric, –ă adj. care combate difteria. (<fr. antidiphtérique)
antidinástic, –ă adj. împotriva dinastiei. (<fr. antidynastique)
antidiurétic, –ă adj., s. n. (medicament) care reduce diureza; vasopresor. (<fr. antidiurétique)
antidiuréză s. f. reducere, până la suprimare, a debitului urinar. (<engl. antidiuresis)
antidogmátic, –ă adj. care respinge dogmatismul. (<engl. antidogmatic)
antidogmatísm s. n. atitudine antidogmatică. (<fr. antidogmatisme)
antidominántă s. f. valoare care corespunde frecvenţei minime într–o repartiţie statistică. (<anti– + dominantă)
antidóping adj. inv. 1. care depistează dopajul.2. contra dopingului. (<engl., fr. antidoping)
antidót s. n. substanţă care neutralizează efectul unei otrăvi, acţiunea unui virus, a unor (<fr. antidote)
bacterii; contraotravă. • (fig.) remediu, soluţie.
antidróg s. n., adj. inv. (substanţă, mijloc) contra drogurilor. (<fr. antidrogue)
antidúmping s. n. politică comercială defensivă, de contracarare a dumpingului. (<fr., engl. antidumping)
antieconómic, –ă adj. care exercită o proastă gestiune economică. (<fr. antiéconomique)
antiegalitarísm s. n. curent ideologic care neagă posibilitatea egalităţii sociale a oamenilor. (<anti– + egalitarism)
antiformánt s. m. (fon.) zonă de minimă energie, între doi formanţi apropiaţi. (<fr. antiformant)
antifráză s. f. figură retorică prin care o locuţiune, o frază se întrebuinţează cu un înţeles (<fr. antiphrase)
contrar.
antifricţiúne s. f. aliaj pe bază de antimoniu, folosit la cuzineţi pentru a reduce frecarea. (<fr. antifriction)
antifúngic, –ă adj., s. n. (medicament) care împiedică dezvoltarea ciupercilor, a micozelor cutanate. (<fr. antifungique)
antifúrt adj. inv., s. n. (dispozitiv) care semnalează orice tentativă de furt. (<it. antifurto)
antigáng adj. inv. îndreptat împotriva gangurilor, a bandelor de răufăcători. (<fr. antigang)
antigáz adj. inv. contra gazelor. (<it. antigas)
antigél s. n. soluţie care se introduce în circuitul de răcire al motoarelor cu ardere internă. (<fr. antigel)
antigén s. n. substanţă proteică care, introdusă în organism, stimulează formarea de (<fr. antigène)
anticorpi.
antigenoterapíe s. f. folosirea terapeutică a substanţelor care pot produce anticorpi. (<fr. antigénothérapie)
antigerminatív s. n. substanţă care împiedică germinarea plantelor. (<anti– + germinativ)
antiglisánt, –ă adj. care are proprietatea de a împiedica alunecarea. (după fr. antiglissant)
antiglobulínă s. f. anticorp specific pentru serumglobulină; antiser conţinând astfel de aticorpi. (<fr. antiglobuline)
antihaló s. n. peliculă de lac sau de gelatină colorată, care împiedică formarea efectului (<fr. antihalo)
halo.
antihelmíntic, –ă adj., s. n. vermifug. (<fr. antihelmintique)
antihemolític, –ă adj., s. n. (medicament) care neutralizează acţiunea hemolizinei. (<engl. antihemolytic)
antihemorágic, –ă adj., s. n. (medicament) care opreşte, combate hemoragiile. (<fr. antihémorragique)
antihemoroidál, –ă adj., s. n. (medicament) împotriva hemoroizilor. (<engl. antihemoroidal)
antihipertensív, –ă adj., s. n. (medicament) contra hipertensiunii. (<anti– + hipertensiv)
antihipnótic, –ă adj., s. n. (medicament) împotriva somnului. (<engl. antihypnotic)
antihistamínic, –ă adj., s. n. (medicament) care atenuează efectele produse de histamină. (<fr. antihistaminique)
antihitleríst, –ă adj. împotriva hitlerismului. (<anti– + hitlerist)
antiholéric, –ă adj. care combate holera. (<fr. anticholérique)
antihormón s. m. substanţă de apărare produsă de organism când i se administrează hormoni (<fr. antihormone)
proteici.
antihréză s. f. (jur.) cedarea de către creditor a venitului unui bun imobil aparţinând (<fr. antichrèse)
debitorului.
antiigiénic, –ă adj. contrar igienei. (<fr. antihygiénique)
antiimágo s. n. acţiune antiepidemică de combatere a formelor adulte ale insectelor (<anti– + imago)
transmiţătoare de boli.
antiimperialísm s. n. mişcare socială împotriva politicii imperialiste de forţă şi dictat, a tuturor (<fr. anti–impérialisme)
formelor de exploatare şi dominaţie a popoarelor.
antiimperialíst, –ă adj., s. m. f. (cel) împotriva imperialismului. (după rus. antiimperialisticeskii)
antiindúcţie s. f. (telec.) eliminare, reducere a efectelor inductive perturbatoare dintre circuite (<fr. anti–induction)
paralele.
antiinfecţiós, –oásă adj. împotriva infecţiilor. (<fr. antiinfectieux)
antiinflamatór, –oáre adj., s. n. (medicament) care opreşte un proces inflamator. (<fr. antiinflammatoire)
antiinfláţie s. f. politică antiinflaţionistă. (<fr. anti–inflation)
antiinflaţioníst, –ă adj. împotriva inflaţiei. (<fr. anti–inflationniste)
antiinfracţionál, –ă adj. împotriva infracţiunilor. (<anti + infracţional)
antiinsulínă s. f. substanţă din ser care apare în unele cazuri de diabet rezistent la insulină. (<anti– + insulină)
antiintelectualísm s. n. atitudine critică faţă de tendinţa de folosire excesivă a abstracţiilor, a (<rus. antiintellektualizm)
operaţiilor logico–intelectuale în interpretarea fenomenelor. • concepţie care
neagă posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice a adevărului cu ajutorul raţiunii;
iraţionalism.
antiintelectualíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al antiintelectualismului. (<rus. antiintellektualist)
antiischémic, –ă adj., s. n. (medicament) cu acţiune vasodilatatoare capabil să amelioreze irigaţia (<anti– + ischemic)
deficitară la nivelul membrelor şi creierului.
antiistorísm s. n. concepţie şi metodă neştiinţifică care respinge sau ignoră principiul istoric în (<anti– + istorism)
considerarea şi analiza proceselor şi fenomenelor.
antiizostátic, –ă adj. (despre fenomene) care acţionează în sensul deranjării echilibrului izostatic (<anti– + izostatic)
al scoarţei terestre.
antijivráj s. n. sistem tehnic pentru prevenirea sau remedierea jivrajului. (<fr. antigivrage)
antijivránt, –ă adj., s. n. (substanţă) care împiedică jivrajul. (<fr. antigivrant)
antijunimísm s. n. atitudine, concepţie antijunimistă. (<anti– + junimism)
antijunimíst, –ă adj., s. m. f. (cel) contrar junimismului. (<anti– + junimist)
antileucémic, –ă adj., s. n. (substanţă) capabilă a bloca micozele, în tratamentul leucozelor şi (<fr. antileucémique)
leucemiilor.
antiliteratúră s. f. creaţie literară în care nu se ţine seama de procesele artistice tradiţionale. (<fr. antilittérature)
antilocápră s. f. antilopă americană în preriile şi deşerturile din vestul Americii de Nord. (<lat. antilocapra)
antimonovérb s. n. problemă enigmistică în care exprimarea se face printr–un cuvânt ce trebuie (<anti– + monoverb)
transformat în monoverb.
antimuncitorésc, –eáscă adj. împotriva clasei muncitoare. (<anti– + muncitoresc)
antiparastáză s. f. figură retorică prin care se urmăreşte să se demonstreze că faptul incriminat (<fr. antiparastase)
este lăudabil.
antiparazít, –ă adj. (despre dispozitive, antene etc.) care combate sau reduce perturbaţiile (<fr. antiparasite)
electromagnetice.
antiparazitár, –ă adj., s. n. (substanţă) care combate paraziţii animali sau vegetali. (<fr. antiparasitaire)
antiparlamentár, –ă adj. împotriva uzului parlamentar. (<fr. antiparlamentaire)
antiparlamentarísm s. n. concepţie împotriva sistemului parlamentar; opoziţie faţă de regimul (<fr. antiparlamentarisme)
parlamentar.
antiparkinsonián, –ă adj., s. n. (medicament) care diminuează rigiditatea şi trembolenţa în boala lui (<fr. antiparkinsonien)
Parkinson.
antipartículă s. f. particulă elementară, cu proprietăţi opuse celor care caracterizează atomii (<fr. antiparticule)
elementelor chimice.
antipartínic, –ă adj. care se opune ideologiei, programului partidului din care face parte. (după rus, antipartiinîi)
antipátic, –ă adj. care inspiră antipatie; nesuferit, respingător. (<fr. antipathique)
antipatíe s. f. aversiune, resentiment. (<fr. antipathie, lat. antipathia)
antisialagóg, –ă adj., s. n. (factor) care diminuează, opreşte secreţia salivară. (<fr., engl. antisialagogue)
antisicatív s. m. substanţă care reduce capacitatea de uscare a unui lichid. (<fr. antisiccatif)
antisifilític, –ă adj., s. n. antiluetic. (<fr. antisyphilitique)
antisimétric, –ă adj. opus simetriei. • (despre sisteme fizice) care, printr–o transformare simetrică (<fr. antisymétrique)
faţă de un centru de simetrie, capătă proprietăţi opuse celor iniţiale. • (mat.;
despre funcţii) care îşi schimbă semnul prin permutarea variabilelor.
antisimetríe s. f. însuşirea unui sistem fizic, a unei funcţii matematice de a fi antisimetric(ă). (<fr. antisymétrie)
antispasmódic, –ă adj., s. n. (medicament) care combate spasmele; antispasmatic, antispastic. (<fr. antispasmodique)
antispást s. n. picior de vers antic format dintr–un iamb şi un troheu. (<fr. antispaste, lat. antispastus)
antitrágus s. n. una dintre proeminenţele pavilionului urechii, opusă şi posterioară (<fr. antitragus)
tragusului.
antitrinitár, –ă adj., s. m. f. (adept) al antitrinitarismului. (<fr. antitrinitaire)
antitrinitarísm s. n. doctrină eretică în biserica veche care nega dogma creştină a Treimii. (<fr. antitrinitarisme)
antitrombozínă s. f. substanţă formată în ficat şi în alte organe, care circulă în sânge, împiedicând (<fr. antithrombosine)
coagularea.
antitrúst adj. inv. care se opune monopolizării pieţei şi îngrădirii liberei concurenţe. (<engl., fr. antitrust)
antoclór s. n. pigment galben din sucul celular al unor flori. (<fr. anthochlore)
antódiu s. n. calatidiu. (<fr. anthode)
antofág, –ă adj. (despre insecte) care mănâncă florile. (<fr. anthophage)
antofíl, –ă adj. floricol. (<fr. anthophile)
antofilít s. n. amfibol care conţine fier şi magneziu. (<fr. anthophyllite)
antofíte s. f. pl. fanerogame. (<fr. anthophytes)
antofitóză s. f. boală a plantelor provocată de paraziţi. (<fr. anthophytose)
antofór s. n. axă florală, între caliciu şi corolă, care poartă petalele, staminele şi pistilul. (<fr. anthophore)
antogenéză s. f. formare a florilor din elementele vegetale ale plantei. (<anto– + –geneză)
antolít s. n. plantă fosilă în formă de floare. (<fr. antholithe)
antolíză s. f. 1. metamorfoză regresivă a organelor florale.2. separare, multiplicare a (<fr. antholyse)
elementelor florale.
antologá vb. tr. 1. a selecta texte pentru o antologie.2. (fig.) a alege. (după engl. anthologize)
antologábil, –ă adj. care merită să figureze într–o antologie. (<antologa + –bil)
antologatór s. m. antologist. (<antologa + –tor)
antológic, –ă adj. 1. de antologie.2. (fig.) remarcabil, memorabil, reprezentativ. (<fr. anthologique)
antologíe s. f. 1. culegere de texte alese, valoroase, dintr–unul sau mai mulţi autori.2. studiu (<fr. anthologie, lat., gr.
sistematic al florilor. anthologia)
antologíst, –ă s. m. f. autor de antologii; antologator. (<fr. anthologiste)
antoním s. n. 1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt.2. joc care cere să se caute un cuvânt (<fr. antonyme)
opus altuia, indicat sau care reiese dintr–o definiţie.
antonímic, –ă adj. referitor la antonime; în raport de antonimie. (<fr. antonymique)
antonimíe s. f. corelaţie între două cuvinte antonime (1). (<fr. antonymie)
antonomáj s. n. distrugere a gărgăriţelor florilor de măr. (<fr. anthonomage)
antonomasíe s. f. antonomază. (<lat., gr., it. antonomasia)
antonomáză s. f. figură retorică constând în folosirea unui nume comun în locul unuia propriu (<fr. antonomase)
şi invers; antonomasie.
antorísm s. n. procedeu stilistic constând în înlocuirea unui cuvânt cu altul, considerat mai (<fr. anthorisme)
puternic sau mai exact.
antotaxíe s. f. mod de dispunere a florilor pe tulpini şi pe ramuri. (<fr. anthotaxie)
antotropísm s. n. mişcări de curbare ale florilor sub influenţa factorilor externi. (<fr. anthotropisme)
antovérb s. n. problemă enigmistică, ce constă în prezentarea unui cuvânt sub forma unui (<anto/nim/ + verb/2/)
text literar, unei ilustraţii, cerând să se afle antonimul acestuia, apoi
antonimul cuvântului nou aflat.
antoxantínă s. f. pigment galben prezent în petalele florilor. (<fr. anthoxanthine)
antozít s. m. făt mai mult sau mai puţin format. (<fr. anthozit)
antozoáre s. n. pl. clasă de celenterate marine, sedentare, cu aspect de floare, reprezentată (<fr. anthozoaires)
prin: polipi; coralieri.
ANTRAC(O)– elem. „cărbune“. (<fr. anthrac/o/–, cf. gr. anthrax,
–akos)
antracén s. m. hidrocarbură aromatică, substanţă cristalizată, care se prepară prin distilarea (<fr. anthracène)
gudroanelor de huilă.
antrachinónă s. f. substanţă organică din antracen, alcătuită din cristale galbene, materie primă (<fr. anthraquinone)
la fabricarea unor coloranţi.
antracít s. n. cărbune natural superior, negru–sticlos, cu un procent mare de carbon. (<fr. anthracite)
antracnóză s. f. boală a plantelor provocată de unele ciuperci microscopice parazite, care se (<fr. anthracnose)
manifestă prin pete brune sau roşietice pe frunze, tulpini şi fructe.
antranól s. m. alcool obţinut prin reducerea antrachinonei cu staniu şi acid acetic, în (<fr. anthranol)
industria coloranţilor.
átrax s. n. tumoare inflamatorie a ţesutului celular subcutanat, produsă de microbi (<fr. anthrax)
foarte virulenţi; dalac.
ANTRE– pref. „între“. (<fr. entre–, lat. inter)
antrectomíe s. f. rezecţie a antrului piloric. (<fr. anthrectomie)
antrelác s. n. (arhit.) ornament compus din linii sau din corzi împletite, înlănţuite. (<fr. entrelacs)
antrén s. n. însufleţire, bună dispoziţie, animaţie. (<fr. entrain)
antrená vb. I. tr., refl. a(–şi) conserva şi dezvolta însuşirile fizice prin exerciţii (<fr. entraîner)
metodice.II. tr. 1. a atrage, a stimula (într–o discuţie, acţiune etc.).2. a trage
după sine, a pune în mişcare.III. refl. a se înflăcăra.
antrenamént s. n. 1. complex de exerciţii desfăşurate sistematic pentru antrenarea unui sportiv, (< fr. entraînement)
dansator, a vocii unui cântăreţ etc.2. exerciţiu metodic la care este supus un
organ sau întregul organism animal în scopul obţinerii unei producţii
superioare.
antrenánt, –ă adj. care atrage, stimulează (la ceva); distractiv. (<fr. entraînant)
antrenór, –oáre I. s. m. f. persoană calificată care se ocupă de antrenarea sportivilor.II. s. n. (<fr. entraîneur)
utilaj pentru rotirea unor scule sau a pieselor de maşini–unelte.
antrepózit s. n. loc, magazie în care se depozitează stocuri de mărfuri sau materiale. (după fr. entrepôt)
antrepozitár, –ă s. m. f. comerciant care are mărfuri în antrepozit. (<fr. entrepositaire)
antreprenór, –oáre s. m. f. conducător al unei antreprize. (<fr. entrepreneur)
antreprenoriál, –ă adj. referitor la antreprenor. (<antreprenor + –ial)
antrepríză s. f. 1. sistem de executare a lucrărilor de construcţii–montaj, în care preţurile (<fr. entreprise)
unitare pe care beneficiarul urmează să le plătească constructorului se
stabilesc prin deviz întocmit dinainte.2. întreprindere care execută lucrări de
antrepriză (1).
antresól s. n. mezanin. (<fr. entresol)
antretoáză s. f. piesă de lemn, de fier etc. aşezată transversal între alte piese. (<fr. entretoise)
antréu s. n. 1. vestibul (2).2. fel de mâncare care se serveşte ca aperitiv. (<fr. entrée)
antricót s. n. carne de vită sau de porc din regiunea coastelor; friptură din această carne; (<fr. entrecôte)
cotlet.
antrítă s. f. inflamaţie a antrului mastoidian în evoluţia unei otite. (<fr. antrite)
ANTRO– elem. „cavitate, antru“. (<fr. antro–, cf. lat. antrum, gr.
antron, peşteră)
antrocelulotomíe s. f. excizie a apofizei mastoide. (<antro– + celulotomie)
antroduodenostomíe s. f. operaţie chirurgicală constând în legarea antrului piloric cu duodenul. (<fr. antroduodénostomie)
antropocór, –ă adj. răspândit de către om sau cu ajutorul mijloacelor create de el. (<fr. anthropochore)
antropocoríe s. f. mod de răspândire a plantelor antropocore. (<fr. anthropochorie)
antropofág, –ă adj., s. m. f. (om) care mănâncă carne de om; canibal (II, 1). (<fr. anthropophage)
antropofagíe s. f. obicei al unor oameni de a–şi mânca semenii; canibalism. (<fr. anthropophagie)
antropofíl, –ă I. adj. (despre plante, animale) care creşte, trăieşte pe lângă aşezările (<fr. anthropophile)
omeneşti; sinantrop.II. s. f. pl. plante polenizate artificial.
antropofilíe s. f. preferinţă a unor insecte de a înţepa omul. (<fr. anthropophilie)
antropofítă s. f. plantă cultivată. (<fr. anthropophyte)
antropofób, –ă adj., s. m. f. (cel) care suferă de antropofobie. (<fr. anthropophobe)
antropofobíe s. f. teamă patologică de oameni. (<fr. anthropophobie)
antropogén I. adj. antropic.II. s. n. cuaternar (II). (<fr. anthropogène)
antropogenéză s. f. ramură a antropologiei care studiază originea, evoluţia şi dezvoltarea speciei (<fr. anthropogenèse)
umane; antropogenie.
antropogeníe s. f. antropogeneză. (<fr. anthropogénie)
antropogeografíe s. f. ramură a geografiei care studiază aspectele geografice ale aşezărilor umane, (<fr. anthropogéographie)
ale politicii, culturii, civilizaţiei etc.; geografie umană.
antropogoníe s. f. explicaţie mistico–religioasă a apariţiei omului. (<fr. anthropogonie)
antropografíe s. f. descriere anatomică a corpului uman, cu referire la anumite trăsături (<fr. anthropographie)
fizionomice specifice raselor şi tipurilor umane.
antropoíd, –ă I. adj. (despre maimuţe) care seamănă cu omul; antropomorf (I, 1).II. s. n. pl. (<fr. anthropoïde/s/)
subordin de maimuţe superioare asemănătoare cu omul, lipsite de coadă;
antropomorfe (II).
antropolatríe s. f. 1. adoraţie a omului deificat.2. cult al lui Dumnezeu conceput în formă (<fr. anthropolâtrie)
omenească.
antropolátru, –ă s. m. f. 1. cel care divinizează omul.2. cel care adoră o divinitate reprezentată în (<fr. anthropolâtre)
forme umane.
antropolít s. n. fosilă umană petrificată. (<fr. anthropolithe)
antropológ, –ă s. m. f. specialist în antropologie. (<fr. anthropologue)
antropológic, –ă adj. referitor la antropologie. o şcoală ~ă = a) şcoală întemeiată de Lombroso, (<fr. anthropologique)
care concepea infracţiunea ca un produs al factorilor biologici, iar pe
infractor ca un tip înnăscut de „om criminal“; b) orientare sociologică care
susţine în mod eronat că viaţa socială a popoarelor este determinată de
caracteristicile anatomo–fiziologice ale rasei.
antropologíe s. f. ştiinţă care studiază originea şi evoluţia omului, în strânsă corelaţie cu (<fr. anthropologie)
condiţiile naturale; antropobiologie.
antropologísm s. n. concepţie filozofică, proprie iniţial materialismului premarxist, care (<fr. anthropologisme)
consideră omul în mod abstract, numai ca parte a naturii.
antropometríe s. f. 1. metodă de cercetare în antropologie constând în măsurarea diferitelor părţi (<fr. anthropométrie)
ale corpului uman; somatometrie.2. metodă de identificare a criminalilor pe
baza descrierii corpului uman (dimensiuni, formă, amprente digitale).
antropomorfíde s. n. pl. familie de maimuţe mari, cele mai apropiate de om. (<fr. anthropomorphides)
antropomorfísm s. n. 1. concepţie care atribuie divinităţilor sau lucrurilor şi fenomenelor naturii (<fr. anthropomorphisme)
forme, însuşiri şi sentimente umane.2. reprezentare a divinităţilor sub
înfăţişare omenească.
antropomorfíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al antropomorfismului. (<fr. anthropomorphiste)
antropomorfizá vb. tr. a atribui unui lucru, unui fenomen, unei divinităţi calităţi şi trăsături umane. (<fr. anthropomorphiser)
antropomorfóză s. f. totalitatea modificărilor morfologice care au marcat trecerea de la animal la (<fr. anthropomorphose)
om, în procesul de antropogeneză.
antroponím s. n. nume de persoană; antroponimic. (<fr. anthroponyme)
antroponímic, –ă I. adj. referitor la antroponimie; antroponomastic.II. s. n. antroponim. (<fr. anthroponymique)
antropospeologíe s. f. ramură a speologiei care studiază resturile umane fosile din peşteri. (<antropo– + speologie)
antropotéhnică s. f. arta de a dezvolta armonic fiinţa umană. (<fr. anthropotechnique)
antropozofíe s. f. concepţie şi credinţă mistico–religioasă care înlocuieşte pe Dumnezeu, cu (<fr. anthroposophie)
fiinţa umană divinizată.
antropozóic, –ă adj., s. n. (din) era cuaternară, carac-terizată prin apariţia omului. (<fr. anthropozoïque)
antropozoonóză s. f. boală comună omului şi animalelor. (<germ. Anthropozoonose)
antrostomíe s. f. 1. deschidere chirurgicală a unui antru, pentru drenare.2. lărgire operatorie a (<fr. antrostomie)
deschiderii buzelor pentru uşurarea accesului în cavitatea bucală.
ántru s. n. (anat.) cavitate, scobitură. o ~ mastoidian = cavitate în mastoidă, care (<fr. antre, lat. antrum, gr.
comunică cu urechea mijlocie: ~ piloric = parte a stomacului, deasupra antron, peşteră)
pilorului.
antúm, –ă adj. (despre opere: şi s.) publicat în timpul vieţii autorului. (<fr. anthume)
anturá vb. I. tr., refl. a (se) înconjura (de).II. tr. (fig.) a copleşi (cu atenţii). (<fr. entourer)
anturáj s. n. mediul social în care trăieşte cineva. (<fr. entourage)
–ánţă v. –ant2.
anuál, –ă I. adj. care durează un an, revine în fiecare an.II. s. f. expoziţie, festival care (<fr. annuel, lat. annualis)
se organizează în fiecare an.
anuár s. n. publicaţie periodică conţinând date statistice asupra unei întreprinderi, (<fr. annuaire)
instituţii etc. • publicaţie anuală a unei instituţii ştiinţifice.
aórtă s. f. 1. arteră principală care pleacă din ventriculul stâng al inimii.2. vas pulsator (<fr., gr. aorte)
cu funcţie de inimă, la unele nevertebrate.
aortectazíe s. f. dilataţie a aortei. (<fr. aortectasie
aortectomíe s. f. ablaţiune a unei părţi din aortă. (<fr. aortectomie)
aórtic, –ă adj. al aortei. (<fr. aortique)
aortítă s. f. inflamaţie (cronică) a aortei. (<fr. aortite)
aortoarteriografíe s. f. radiografie a aortei şi a ramificaţiilor ei cu o substanţă de contrast. (<fr. aorto–artériographie)
aparénţă s. f. înfăţişare, manifestare exterioară evidentă, uneori înşelătoare. o în ~ = la (<fr. apparence, lat. apparentia)
prima vedere.
apareuníe s. f. incapacitate a copulaţiei, datorită unei malformaţii a organelor genitale (<fr. apareunie)
feminine.
aparitór s. m. 1. slujbaş inferior (lictori, scribi) care însoţea pe magistraţii romani.2. mic (<lat. apparitor, fr. appariteur)
slujbaş (aprod) la unele instituţii superioare din trecut.
aparíţie s. f. 1. faptul de a apărea.2. ieşire de sub tipar; publicare. (<fr. apparition, lat. apparitio)
apartamént s. n. ansamblu de camere şi dependinţe care formează locuinţa cuiva. (<fr. appartement, it.
appartamento)
apárte I. adv. separat.II. adj. inv. deosebit, special. (după fr. à part)
apartenént, –ă adj. care aparţine de drept. (<fr. appartenent, it.
appartenente)
apartenénţă s. f. 1. faptul de a aparţine cuiva, de a ţine de ceva.2. (mat.) calitate a unui (<fr. appartenance, it.
element care face parte dintr–o mulţime. appartenenza)
apartéu s. n. replică spusă aparte (pe scenă) unui actor ca pentru sine. (<fr. aparté)
apártheid s. n. politică rasistă de discriminare dusă de minoritatea albă împotriva majorităţii (<engl., fr. apartheid)
populaţiei de culoare din Africa de Sud.
apartínic, –ă adj. fără de partid. (după rus. bezpartiinîi)
aparţíne vb. intr. a ţine de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva; a face parte (din). (după fr. appartenir)
apáş s. m. 1. (pl.) indieni din Texas.2. derbedeu, huligan, bandit, hoţ, tâlhar. (<fr. apache)
apátic, –ă adj., s. m. f. (om) cuprins de apatie; indiferent, placid. (<fr. apathique)
apatíe s. f. 1. lipsă de interes, indiferenţă; indolenţă, inerţie.2. (fil.; la stoici) stare de (<fr. apathie, lat. apathia, gr.
eliberare deplină a sufletului de orice pasiuni. apatheia)
apatít s. n. fosfat natural de calciu, îngrăşământ agricol. (<fr apatite)
apatitóză s. f. pneumoconioză provocată prin inhalarea prafului de apatit. (<fr. apatitose)
apatríd, –ă adj., s. m. f. (persoană) fără cetăţenie; heimatlos (<fr. apatride)
apatridíe s. f. situaţia de apatrid. (<fr. apatridie)
Apatúrii s. f. pl., (ant.) sărbători solemne în cinstea zeiţei Venus, care aminteau vechea (<fr apaturies, lat., gr. apaturia)
organizare a Atenei.
apectomíe s. f. îndepărtare chirurgicală a apexului unei rădăcini dentare. (<apex + –ectomie)
apedúct s. n. sistem de construcţii şi instalaţii de transportare a apei de la locul de captare (<lat. aquaeductus)
până la cel de consum.
apeirofobíe s. f. teamă excesivă, nejustificată, de infinit. (<engl., gr. apeirophobia)
apeirón s. f. (fil.; la Anaximandru) element primar şi cauză materială a lucrurilor, materie (<gr. apeiron)
indeterminată şi infinită (aerul, apa, focul şi pământul).
apél s. n. 1. strigare a numelui cuiva.2. chemare scrisă sau orală adresată unei (<fr. appel)
colectivităţi. • îndemn, cerere, rugăminte.3. semnal sonor sau luminos produs
într–un post de telefon, de telegraf etc.4. (jur.) acţiune făcută de o instanţă
judecătorească imediat superioară pentru a schimba sau a infirma o hotărâre
dată de o instanţă inferioară.
apelá I. vb. intr. a face apel la cineva, a adresa o cerere. • (jur.) a face apel (4).II. (<fr. appeler, lat. appellare)
tr. (inform.) a cere, a încerca să obţină (date, informaţii).
apelánt, –ă I. adj. care apelează.II. adj., s. m. f. (cel) care face un apel (4). (<fr. appelant)
apelatív, –ă adj., s. n. (substantiv) comun; nume calificativ. (<fr. appellatif, lat. appellativus)
apelaţiúne s. f. 1. denumire, calificare, nume.2. (jur.) apel. • adresare (însoţită de o cerere, (<fr. appellation, lat. appellatio)
de o rugăminte).
apélla s. f. adunare populară în Sparta antică, având toţi cetăţenii cu drepturi depline, (<gr. apella)
trecuţi de 30 de ani.
apéndice/apendíce s. n. 1. prelungire a intestinului gros, care porneşte de la cec2.2. organ al unor (<fr. appendice, lat. appendix)
aparate anatomice la artropode, arahnide, crustacee etc.3. parte a unui lucru
ca o prelungire a acestuia. • element fonic suplimentar care însoţeşte
articulaţia unui sunet.4. supliment, adaos la o lucrare; anexă.
apetál, –ă I. adj. (despre flori) lipsit de petale.II. s. f. pl. grup de plante dicotiledonate (<fr. apétale/s/)
cu florile fără petale.
apeténţă s. f. înclinaţie către ceva; dorinţă, poftă. (<fr. appétence, lat. appetentia)
aplatizáre s. f. 1. acţiunea de a (se) aplatiza.2. proces natural prin care prundişurile de formă (<aplatiza)
sferoidală capătă formă plată.3. modificare a parametrilor unor elemente de
circuit electric, în scopul de a reduce variaţiile unei mărimi într–un anumit
interval de timp.
aplaudá vb. I. intr. a bate din palme.II. tr. (fig.) a–şi exprima mulţumirea, entuziasmul, (<lat. applaudere, după fr.
prin aplauze. applaudir)
apláuze s. f. pl. bătăi repetate din palme (în semn de admiraţie, de mulţumire etc.). (<it. applauso, lat. apllausus)
aplázic, –ă adj. (despre ţesuturi, organe) care prezintă aplazie. (<fr. aplasique)
aplazíe s. f. întrerupere a dezvoltării unui ţesut sau organ. (<fr. aplasie)
aplicá vb. I. tr. 1. a face (un lucru) să adere, să se lipească de ceva.2. a pune în practică. (<fr. appliquer, lat. applicare)
• a administra (un tratament medical).3. a raporta un principiu general la
ceva.II. refl. (rar) a se dedica, a se consacra.
aplicábil, –ă adj. care poate fi aplicat. • potrivit, adecvat. (<fr. applicable)
aplicabilitáte s. f. însuşirea de a fi aplicabil. (<fr. applicabilité)
aplicát, –ă adj. 1. lipit, aşezat pe... o artă ~ă = artă decorativă.2. pus în practică. • (despre (<aplica)
ştiinţe) cu aplicaţii practice.
aplicatív, –ă adj. 1. cu caracter de aplicaţie.2. (bot.) alipit pe alt organ fără aderenţă. (<fr. applicatif)
aplicativitáte s. f. caracter aplicativ. (<fr. applicativité)
aplicáţie s. f. 1. punere în practică; aplicare. o punct de ~ = punct în care se exercită o (<fr. application, lat. applicatio)
forţă asupra unui corp; şcoală de ~ = instituţie şcolară ataşată pe lângă o
instituţie de pregătire a cadrelor, în care se face practică pedagogică. • (mil.)
formă de pregătire a comandamentelor şi trupelor prin rezolvarea unor
situaţii de luptă ipotetice.2. (fig.) aptitudine, talent.
aplícă s. f. 1. ornament în relief care se aplică pe veşminte, vase, mobilier etc.2. lampă (<fr. applique)
de iluminat, care se fixează pe perete.
aplít s. n. rocă eruptivă de culoare deschisă, cu aspect granular fin. (<fr. aplite, germ. Aplit)
aplómb s. n. 1. îndrăzneală, siguranţă în felul de a se comporta, de a vorbi.2. direcţie (<fr. aplomb)
verticală, verticalitate. • poziţie şi direcţie a picioarelor unui animal în raport
cu pământul şi cu planul median al corpului.
aplústră s. f. (ant.) piesă a unei corăbii plasată la pupă şi ornată cu banderole. (<fr. aplustre, lat. aplustra)
APO– pref. „departe (de)“; „derivat, obţinut (din)“. (<fr. apo–, cf. gr. apo)
Apocalíps s. n. viziune mistică înspăimântătoare a sfârşitului lumii în religia creştină. • (<fr. apocalypse, gr.
scriere care înfăţişează alegoric sfârşitul lumii. apokalypsis)
apocalíptic, – adj. care evocă sfârşitul lumii, catastrofic; teribil. (<fr. apocalyptique)
apocárp, –ă adj. care prezintă apocarpie. (<fr. apocarpe)
apocarpíe s. f. stare a unei flori ale cărei carpele nu sunt unite în pistil. (<fr. apocarpie)
apocarterésis s. n. sinucidere prin inaniţie. (<gr. apokarteresis)
apocatastáză s. f. readucere la un stadiu anterior. • (la stoici şi unii mistici) reconstituire a unor (<fr. apocatastase, gr.
situaţii iniţiale de provenienţă originară. apokatastasis)
apocéntru s. n. punct al orbitei unui corp ceresc unde acesta se află la cea mai mare distanţă (<fr. apocentre)
de corpul central în jurul căruia se mişcă.
apocinacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, erbacee sau lemnoase, cu frunze opuse şi (<fr. apocynacées)
flori hermafrodite, actinomorfe, şi cu latex, din regiunile tropicale şi
mediteraneene.
apocópă s. f. 1. cădere a consoanei finale a unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârşitul (<fr. apocope, lat. apocopa)
acestuia.2. fractură cu pierderea unei părţi a osului.
apocríf, –ă I. adj. (despre documente, scrieri) atribuit în mod fals unui alt autor; (<fr. apocryphe, lat. apocryphus)
neautentic.II. s. n. scriere religioasă nerecunoscută de canoane.
apocrín, –ă adj., s. f. (glandă) care, o dată cu secreţia, elimină şi o parte a celulei. (<fr. apocrine)
apocromát s. n. obiectiv apocromatic. (<fr. apochromat)
apocromátic, –ă adj. (despre un obiectiv fotografic) a cărui aberaţie cromatică a fost corectată (<fr. apochromatique)
pentru trei culori (roşu, galben şi violet).
apód, –ă I. adj. (despre animale) lipsit de picioare.II. s. n. pl. nume dat unor animale (<fr. apode/s/)
fără lipsa membrelor şi forma alungită (holoturii, peşti osoşi, amfibieni).
apodíctic, –ă adj. (despre judecăţi, raţionamente) care exprimă raporturi şi legături necesare (<fr. apodictique, lat.
între fenomene. • care nu permite opoziţie; indiscutabil. apodicticus)
apodíe s. f. monstruozitate prin lipsa congenitală a picioarelor. (<fr. apodie)
apodióxis s. n. figură retorică constând în respingerea unui argument ca fiind absurd. (<fr., gr. apodioxis)
apodóză s. f. propoziţie principală regentă a unei subordonate condiţionate, aşezată după (<fr. apodose, gr. apodosis)
aceasta.
apoétic, –ă adj. lipsit de poezie. (<a– + poetic)
apofántic, –ă adj. (log.) care evidenţiază existenţa unui raport printr–o afirmaţie sau negaţie cu (<fr. apophantique, gr.
privire la ceva. apophantikos)
apofilaxíe s. f. (med.) slăbire a puterii de apărare a organismului. (<fr. apophylaxie)
apofíte s. f. pl. plante de origine autohtonă devenite antropocore, uşor adaptabile în culturi. (<fr. apophytes)
apofíză s. f. 1. proeminenţă a unui os.2. umflătură la baza unei capsule.3. ramură (<fr. apophyse, gr. apophysis,
secundară a unei roci eruptive.4. mulură concavă care marchează legătura excrescenţă)
dintre fusul unei coloane şi baza ei.
apofizítă s. f. osteită limitată la o apofiză (1). (<fr. apophysite)
apofoníe s. f. alternanţă vocalică; ablaut. (<fr. apophonie)
apoftegmátic, –ă adj. cu caracter de apoftegmă. (<fr. apophtegmatique)
apoftégmă s. f. formulare aforistică memorabilă; maximă, sentinţă, adagiu. (<fr. apophtegme, gr.
apophthegma)
apogalaxíe s. f. poziţie, cea mai mare distanţă faţă de galaxia noastră. (<fr. apogalaxie)
apogám, –ă adj. apogamic. (<fr. apogame)
apogámic, –a adj. care prezintă apogamie; apogam. (<fr. apogamique)
apogamíe s. f. dezvoltare a embrionului din oricare celulă a sacului embrionar, cu excepţia (<fr. apogamie)
ovulului; apomixie.
apogeníe s. f. (bot.) pierdere a capacităţii de reproducere a unui organism. (<fr. apogénie)
apogéu s. n. 1. punctul cel mai depărtat de Pământ de pe orbita unui satelit natural sau (<fr. apogée, gr. apogaion)
artificial.2. punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei situaţii etc.;
culme.
apogiatúră s. f. (muz.) ornament melodic din unul sau mai multe sunete, executate prin (<it. appoggiatura)
scurtarea duratei normale a notei precedente.
apoginíe s. f. (bot.) incapacitate de reproducere a unui organ femel. (<fr. apogynie)
apolinár, –ă adj. apolinic. o jocuri ~e = jocuri la Roma în cinstea zeului Apolo în timpul celui (<fr. appollinaire, lat. ludi
de–al doilea război punic. apollinares)
apolínic, –ă adj. 1. referitor la zeul Apolo; apolinar. • luminos, senin, echilibrat.2. (la (<germ. apollinisch)
Nietzsche) spirit meditativ, caracterizat prin echilibru, armonie, măsură,
claritate în gândire.
apolinísm s. n. caracter apolinic. (<apolin/ic/ + –ism)
apolític, –ă adj., s. m. f. (cel) lipsit de spirit politic. (<fr. apolitique)
apolitísm s. n. abţinere de la viaţa politică; indiferenţă politică. (<fr. apolitisme)
apólo s. m. (fam.) om de mare frumuseţe. (<fr. apollon)
apológ s. n. scurtă povestire (în proză) cu intenţii moralizatoare. (<fr. apologue, lat. apologus, gr.
apologos)
apologét s. m. 1. cel care laudă cu un zel excesiv o persoană, o idee etc.; apologist.2. autor (<germ. Apologet)
de apologii (2).
apologétic, –ă I. adj. care conţine o apologie.II. s. f. 1. ramură a teologiei care are ca scop (<fr. apologétique)
apărarea creştinismului.2. sistem preconceput, teorie etc. prin care se
elogiază neîntemeiat o persoană, o idee, un sistem etc.
apologetísm s. n. apologie (1). (<apologet + –ism)
apologíe s. f. 1. laudă exagerată, apărare servilă şi interesată; apologetism.2. scriere, (<fr. apologie, lat., gr. apologia)
cuvântare prin care se ia apărarea cuiva sau a ceva.
apologísm s. n. discurs cu nuanţă ironică, în care oratorul face adversarului o concesie fără (<apologie + –ism)
valoare.
apologíst, –ă s. m. f. apologet (1). (<fr. apologiste)
apologizá vb. tr. a lăuda excesiv; a face apologia (cuiva sau a ceva). (<it. apologizzare)
apolónic, –ă adj referitor la opera matematică a lui Apollonius, în care apar pentru prima dată (<germ. apollonisch)
denumirile celor trei conice: elipsa, hiperbola, parabola şi alte noţiuni, ca:
diametri, axe, focare etc.
apomagmátic, –ă adj. (despre agregate cristaline sau amorfe) format din crăpăturile scoarţei (<fr. apomagmatique)
terestre din soluţii magmatice.
apomeióză s. f. eliminare a meiozei în procesul de formare a generaţiei asexuate, la plante. (<fr. apoméiose)
apomorfínă s. f. derivat al morfinei, fără acţiune analgezică sau hipnotică. (<fr. apomorphine)
aponevrótic, –ă adj. referitor la aponevroză. (<fr. aponévrotique)
aponevrotomíe s. f. secţionare chirurgicală a unei aponevroze. (<fr aponévrotomie)
aponevróză s. f. membrană fibroasă, foarte rezistentă, care acoperă şi susţine muşchii. (<fr. aponévrose)
apostrofá vb. tr. a adresa cuiva o mustrare, a dojeni, a critica. (<fr. apostropher)
apostrófă s. f. 1. mustrare, reproş.2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a şirului (<fr. apostrophe, gr. apostrophe)
ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru.
apotéciu s. n. organ reproducător, la ascomicete şi licheni, în care se formează ascele. (<fr. apothécium)
apotémă s. f. segment de dreaptă care uneşte centrul unui poligon regulat cu mijlocul (<fr. apothème)
oricăreia dintre laturi; înălţime a feţei laterale a unei piramide regulate.
apsitiríe s. f. afonie extremă, caracterizată prin imposibilitatea de a emite mai mult de un (<fr. apsithyrie)
murmur.
apt, –ă adj. capabil; potrivit, bun (pentru). (<fr. apte, lat. aptus)
aptér, –ă adj. 1. (despre insecte) lipsit de aripi.2. (despre tulpină, peţiol, peduncul) fără (<fr. aptère, gr. apteros)
expansiuni foliolare sau membranoase în formă de aripi.3. (despre temple
antice) fără colonade laterale.
apterigíde s. f. pl. familii de păsări aptere: apterix. (<fr. aptérygidés)
apterigóte s. f. pl. subclasă de insecte inferioare ametabole, fără aripi. (<fr. aptérygotes)
aptérix s. m. pasărea kiwi. (<fr. aptéryx)
aptialísm s. n. asialie. (<fr. aptyalisme)
aptitudinál, –ă adj. referitor la aptitudine. (<engl. aptitudinal)
aptitúdine s. f. înclinaţie, dispoziţie naturală sau câştigată de a face unele lucruri; (<fr. aptitude, lat. aptitudo)
destoinicie.
apţián, –ă adj., s. n. (din) ultimul etaj al cretacicului inferior. (<fr. aptien)
ápud prep. (ca trimitere la un text, ca izvor informativ) după, la. (<lat. apud, la)
apuntá vb. intr. (despre avioane, elicoptere) a ateriza pe puntea unui portavion. (<fr. apponter)
apuntáj s. f. apuntare. (<fr. appontage)
apuntamént s. n. punte de–a lungul malurilor la acostarea ambarcaţiilor. (<fr. appontement)
apuntaménte s. n. pl. remuneraţie fixă pentru o funcţie în sectorul economic particular. (după fr. appointements)
apupá vb. intr., refl. (despre nave) a se înclina longitudinal către pupă, datorită unei (<fr. appouper)
încărcături neuniforme.
aquamaníla /a–cva–/ s. f. vas de aramă sau de bronz folosit în evul mediu de către preot pentru (<fr. aquamanile)
spălarea mâinilor înainte de slujbă.
ar1 s. m. unitate de măsură pentru suprafeţe de teren (100 m2). (<fr. are)
–ár2 / –(i)ér(ă) /–ór, suf. „referitor la...“; „cel care exercită o meserie, o funcţie“, „care are calificare“. (<fr. –aire, –eur, –euse, cf. lat.
–éză –arius, nume de agent)
ára s. m. papagal mare, viu colorat., cu coada lungă, din America de Sud. (<fr., sp. ara)
aráb, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor, popor) din Orientul Apropiat şi din nordul Africii.II. (<fr. arabe, lat. arabus)
adj. care aparţine arabilor; arabic (1). o arta ~ă = artă, o sinteză între
elementele mesopotamiene, persane şi bizantine, cu influenţe ale tradiţiei
locale, prezentând în construcţii (moschei, palate, mausolee) curtea interioară
încadrată de porticuri, iar în artele decorative ornamentul geometric şi floral;
cifră ~ă = simbol grafic, element al sistemului de numeraţie zecimal. •
(despre cai) care aparţine unei rase originare din Pen. Arabia. • (s. f.) limbă
semitică ale cărei dialecte sunt vorbite de arabi.
arabésc I. s. n. 1. ornament inspirat din arta arabă. • motiv decorativ ornamental din (<fr. arabesque)
diverse combinaţii de figuri (linii, frunze, flori) împletite simetric.2. mod de
exprimare prin exces de ornamente; procedeu stilistic care realizează acest
mod.3. figură în baletul clasic, la patinaj sau la gimnastică, cu piciorul şi
braţul liber spre orizontală.4. ornament muzical.II. s. f. piesă muzicală cu o
linie melodică bogat ornamentată.
arábic, –ă adj. 1. arab (II).2. gumă ~ă = substanţă cleioasă din unele specii de salcâm exotic (<fr. arabique)
sau obţinută pe cale sintetică, pentru lipit, apretat etc.
arábil, –ă adj. (despre pământ) bun pentru cultură. (<fr. arable, lat. arabilis)
arabinóză s. f. monozaharidă cu cinci atomi de carbon în moleculă. (<germ. Arabinose)
arabísm s. n. 1. cuvânt, expresie proprii limbilor arabe.2. particularitate a civilizaţiei (<fr. arabisme)
arabe.3. doctrină politică ce tinde către unirea tuturor popoarelor arabe.
aragonít s. n. carbonat de calciu natural, cristalizat, pentru obiecte ornamentale şi (<fr. aragonite)
decorative.
arahídă s. f. plantă leguminoasă tropicală, cu fructe comestibile, bogate în grăsimi: „alune (<fr. arachide)
de pământ“. • fructul însuşi.
ARAHN(O)– elem. „păianjen“. (<fr. arachn/o/–, cf. gr. arakhne)
aranjór s. m. cel care adaptează un roman, o piesă de teatru sau aranjează o compoziţie (<fr. arangeur, engl. aranger)
muzicală pentru alte instrumente.
araucária s. f. inv. arbore din America de Sud şi Australia, cultivat la noi ca plantă (<fr., sp. araucaria)
decorativă de apartament; pin–de–Chile.
araucariacée s. f. pl. familie de conifere: araucaria. (<fr. araucariacées)
arbalétă s. f. 1. armă din evul mediu constând dintr–un arc montat pe un suport, care (<fr. arbalète)
servea la aruncat săgeţi sau proiectile.2. armă folosită la vânătoarea sub apă.
arbaletriér I. s. m. soldat înarmat cu o arbaletă.II. s. n. grindă care serveşte la susţinerea (<fr. arbalétrier)
penelor pe care se fixează căpriorii unui acoperiş.
arbitrá vb. tr. 1. a soluţiona un diferend ca arbitru.2. a conduce desfăşurarea regulamentară (<fr. arbitrer)
a unei competiţii sportive.
arbitrábil, –ă adj. care poate fi rezolvat prin arbitraj. (<fr. arbitrable)
arbitragíst s. m. cel care se ocupă cu arbitrajul de bursă. (<fr. arbitragiste)
arbitráj s. n. 1. soluţionare a unui diferend de către o persoană sau o instituţie autorizată. (<fr. arbitrage)
o ~ de stat = organ de stat care rezolvă anumite litigii patrimoniale.2.
conducere a unei aplicaţii tactice, a unei competiţii sportive de către un
arbitru. • hotărâre luată de un arbitru.3. (fin.) cumpărare de valută, acţiuni,
rente, argint, aur etc. pentru vânzare pe aceeaşi piaţă sau pe o alta.
arborá vb. tr. 1. a ridica sus, a înălţa drept, a purta (un steag, un pavilion etc.).2. a instala (<fr. arborer, it. arborare)
catargele la bordul unei nave.3. (fig.) a afişa ostentativ o ţinută, o atitudine.
arborescént, –ă adj. cu aspect şi consistenţă de arbore. • (tehn.) ramificat. (<fr. arborescent, lat.
arborescens)
arborescénţă s. f. 1. stare a unei plante arborescente.2. formă arborescentă. (<fr. arborescence)
arborét I. s. n. teren plantat cu numeroase specii de arbori şi arbuşti şi destinat (<lat., fr. arboretum)
studiului condiţiilor lor de dezvoltare.II. s. m. partea superioară a unui
catarg.
arboricíd, –ă adj., s. n. (substanţă) pentru combaterea anumitor plante lemnoase sau la devitalizarea (<fr. arboricide)
rădăcinilor.
arborícol, –ă adj. 1. care trăieşte pe (în) arbori.2. referitor la arboricultură. (<fr. arboricole)
arboricultúră s. f. cultura arborilor şi a arbuştilor. (<fr. arboriculture)
arborizá vb. tr. a cultiva arbori. (<fr. arboriser)
arborizáţie s. f. desen natural sugerând ramuri de arbori în unele minerale sau pe geamuri (<fr. arborisation)
când îngheaţă.
arbúscul s. m. 1. tufă mică cu aspect de copăcel; arbore mic.2. (anat.) organ foarte mic, (<fr. arbuscule, lat. arbuscula)
ramificat ca un arbore.
arbúst s. m. plantă lemnoasă cu tulpina ramificată de la bază; copăcel. (<fr. arbuste, lat. arbustum)
aréic, –ă adj. (despre sol, regiuni) lipsit de râuri, uscat, arid. (<fr. aréique)
areísm s. n. stare a unei regiuni areice. (<fr. aréisme)
AREN(O)– elem. „nisip.“ (<fr. aren/o/–, cf. gr. arena)
arenacéu, –ée I. adj. de consistenţa nisipului.II. s. n. ţestul unor foraminifere fosile, din (<fr. arénacé)
particule fine de nisip.
arenál s. n. zonă joasă, lipsită de vegetaţie, din preajma unui vulcan. (<it. arenale)
arenár s. m. (ant.) gladiator care lupta în arenă. (<lat. arenarius)
arenária s. f. plantă cariofilacee, cu flori albastre şi roz, care creşte pe stânci şi nisipuri. (<fr. arénaria)
arenárie s. f. (ant.) 1. carieră de nisip.2. mormânt al sclavilor gladiatori căzuţi în luptele de (<lat. arenaria)
arenă.
arénă1 s. f. 1. loc circular acoperit cu nisip (sau rumeguş), în mijlocul unui amfiteatru, (<fr. arène, lat. arena)
circ etc. • suprafaţă de teren din complexul unui stadion, dintr–o sală de sport
în care au loc competiţiile.2. sediment continental neconsolidat, din roci
dezagregate.3. (fig.) domeniu, sferă a unei activităţi.
arénă2 s. f. hidrocarbură care conţine unul sau mai multe nuclee benzenice în moleculă; (<fr. arène)
hidrocarbură aromatică.
arenícol, –ă adj. care trăieşte, creşte în nisip. (<fr. arénicole)
arenizáre s. f. transformare în nisip a rocilor cristaline. (după fr. arénisation)
arenóm s. n. androblastom. (<fr. arénome)
AREO1– elem. „puţin dens“, „rarefiat“. (<fr. aréo–, cf. gr. araios)
AREO2– elem. „suprafaţă, areal“. (<fr. aréo–, cf. lat. area, loc
neted)
areografíe s. f. studiu descriptiv al răspândirii plantelor. (<fr. aréographie)
areolár, –ă adj. 1. referitor la areolă.2. (geol.) eroziune ~ă = eroziune care acţionează (<fr. aréolaire)
lateral.3. viteză ~ă = cantitate ce caracterizează la un moment dat aria
descrisă de raza vectoare care defineşte poziţia unui mobil faţă de un punct
fix.
areólă s. f. 1. pată incoloră pe suprafaţa unui organ. • cerc roşiatic care înconjură o zonă (<fr. aréole, lat. areola)
inflamată a pielii.2. suprafaţa pigmentată care înconjură mamelonul
sânului.3. parte a irisului care include pupila.
aerolifórm, –ă adj. în formă de gropiţă. (<lat. aeroliformis)
areolítă s. f. inflamaţie superficială a areolei (3). (<fr. aréolite)
areologíe s. f. 1. studiu al repartizării ariilor dialectale pe un anumit teritoriu.2. disciplină (<fr. aréologie)
care studiază arealul de răspândire a speciilor vegetale.
areometríe s. f. determinare a densităţii lichidelor. (<fr. aréométrie)
areométru s. n. instrument folosit în areometrie. (<fr. aréomètre)
areopág s. n. 1. tribunal suprem în Atena antică.2. (fig.) adunare de jurişti, oameni de stat, (<fr. aréopage, lat. areopagus)
de ştiinţă, de litere etc. reuniţi pentru a examina o problemă foarte
importantă.
areopagít s. m. membru al areopagului (1). (<fr. aréopagite)
areopicnométru s. n. instrument dintr–un aerometru şi un picnometru, pentru determinarea (<areo1– + picnomentru)
densităţii lichidelor.
areostíl s. n. intercolonament în care intervalul dintre două coloane consecutive este de 3 (<fr. aréostyle)
la 4 diametre.
arést s. n. 1. deţinere sub pază legală a cuiva bănuit de o infracţiune.2. locul acesteia; (<germ. Arrest, it. arresto)
închisoare.
arestá vb. tr. a supune pe cineva la arest, a priva de libertate; a deţine. (<lat. arrestare, după fr. arrêter)
arét s. n. poziţie a unui câine de vânătoare când simte sau vede vânatul. o câine de ~ = (<fr. arrêt)
câine de vânătoare dresat pentru a aduce vânatul doborât.
argón s. n. gaz inert, incolor şi inodor, folosit la umplerea becurilor şi a tuburilor (<fr. argon)
luminescente.
argonaút s. m. 1. (mit.; pl.) eroi antici greci care au plecat în Colchida (pe corabia „Argo“) (<fr. argonaute, gr. argonautes)
în căutarea lânii de aur.2. (fig.) navigator îndrăzneţ.3. moluscă cefalopodă
din mările calde.
argótic, –ă adj. de argou. (<fr. argotique)
argotísm s. n. cuvânt, expresie argotică. (<fr. argotisme)
argotíst, –ă s. m. f. lingvist specializat în studiul argourilor. (<fr. argotiste)
argotizá vb. intr. a vorbi în argou. (<fr. argotiser)
argotizánt, –ă adj. care argotizează. (<argotiza + –ant)
argóu s. n. limbaj convenţional folosit de un grup social restrâns (vagabonzi, delicvenţi (<fr. argot)
etc.) pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii sau pentru a şoca.
argumént s. n. 1. dovadă (propoziţie, raţionament) pe care se întemeiază o demonstraţie; (<fr. argument, lat. argumentum)
probă.2. (mat.) element din domeniul de definiţie al unei funcţii; variabilă
independentă.3. rezumat al unei piese de teatru, al unei opere literare etc.4.
dată folosită drept cheie în cursul unei sortări, unei căutări într–un fişier.
argumentá vb. tr. a aduce dovezi, a demonstra, a întări cu argumente. (<fr. argumenter, lat.
argumentari)
argumentatív, –ă adj. care conţine o argumentare. (<engl. argumentative)
argumentáţie s. f. totalitatea argumentelor aduse pentru a dovedi ceva. (<fr. argumentation, lat.
argumentatio)
árgus s. m. 1. (mit.) personaj legendar cu o sută de ochi.2. (fig.) om cu privire ageră, (<fr. argus)
pătrunzătoare; păzitor vigilent.3. gen de păsări palmipede din ordinul
galinaceelor, cu penele împestriţate de numeroase pete rotunde, din
arhipelagul Malaysiei.
argút, –ă adj. ascuţit, penetrant. (<lat. argutus)
arguţíe s. f. 1. argumentare sprijinită pe fapte neînsemnate, fără semnificaţie.2. subtilitate (<fr. argutie, lat. argutia)
exagerată în argumentare.
–árh, –arhíe elem. „conducător, şef“, „putere, autoritate“. (<fr. –arque, –archie, cf. gr.
archein, a conduce)
arháic, –ă I. adj. străvechi, dintr–o epocă îndepărtată. • (despre cuvinte, expresii) (<fr. archaïque, gr. arkhaikos)
învechit; ieşit din uz.II. adj., s. n. (din) prima perioadă a precambrianului;
arheian, azoic.
arhaísm s. n. cuvânt, construcţie, expresie învechită, ieşită din uz. (<fr. archaïsme)
arhaitáte s. f. caracter arhaic; vechime. (<it. arcaita1)
arhaizá vb. tr. a da un caracter arhaic limbii, stilului etc. (<fr. archaïser)
arhaizánt, –ă adj. cu aspect voit arhaic. (<fr. archaïsant)
arhár s. m. ovină sălbatică din Asia Centrală, cu coada lungă. (<engl. arhar)
ARHE(O)– elem. „vechi, originar, primitiv“. (<fr. arché/o/–, cf. gr. arkhaios)
arhiducésă s. f. titlu purtat de prinţesele fostei case imperiale a Austriei. (după fr. archiduchesse, it.
arciduchessa)
–arhíe v. –arh.
arhiepiscopál, –ă adj. care aparţine unui arhiepiscop. (<fr. archiépiscopal)
arhiepiscopát s. n. funcţie, rang de arhiepiscop. (<fr. archiépiscopat)
arhifoném s. n. unitate fonologică supraordonată fonemului, despre care în lingvistica (<fr. archiphonème)
structurală se afirmă că reuneşte în sine două sau mai multe foneme.
arhigén s. n. tip deosebit de gen gramatical, dedus din genurile gramaticale clasice ale (<arhi– + –gen2)
primului nivel de repartizare a acestora.
arhilóc s. n. vers antic prezentând două variante: mare ~ = vers din patru dactili (sau (<lat. archilochium)
spondei) şi trei trohei; mic ~ = vers din trei picioare, cu doi dactili şi o silabă.
arhimicéte s. f. pl. clasă de ciuperci primitive, microscopice, cu talul format dintr–o singură (<fr. archimycètes)
celulă, parazite, înmulţindu–se asexuat prin zoospori sau sexuat prin
izogamie.
arhimilionár, –ă s. m. f. om extrem de bogat. (<fr. archimillionnaire)
arhipelág s. n. grup de insule într–o mare sau într–un ocean, formând un tot. (<ngr. arhipelagos)
arhiplín, –ă adj. plin peste măsură. (după fr. archiplein)
arhistratég s. m. (în Grecia antică) comandant suprem al armatei. (<fr. archistratège, gr.
arkhistrategos)
arhitéct, –ă s. m. f. 1. specialist în arhitectură (1).2. (fig.) creator al unei concepţii privind (<fr. architecte, lat. architectus,
relaţiile politice interstatale. gr. arkhitekton)
arhitectónic, –ă I. adj. ornamental.II. s. f. 1. îmbinare a elementelor constructive ale unei (<fr. architectonique, lat.
construcţii.2. (fig.) construire, mod de îmbinare. architectonicus)
arhitecturá vb. tr. a construi cu rigoare (o operă literară sau artistică). (<fr. architecturer)
arhitecturál, –ă adj. referitor la arhitectură; arhitectonic. (<fr. architectural)
arhitectúră s. f. 1. ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi clădiri potrivit anumitor proporţii şi (<fr. architecture, lat.
reguli.2. stilul, caracterul distinctiv al unei construcţii, al unei epoci.3. (fig.) architectura)
structură, alcătuire internă a ceva; constituţie (I, 2).
arhitrávă s. f. 1. parte inferioară a antablamentului, care se sprijină pe capitelul coloanei; (<fr. architrave)
epistil.2. (constr.) piesă de susţinere verticală, din lemn.
arhitravée s. f. cornişă care se leagă direct cu arhitrava, fără friză. (<fr. architravée)
arhivá vb. tr. a clasa documentele în arhive după criterii prestabilite. (<fr. archiver)
arhivál, –ă adj. de arhivă. (<engl. archival)
arhivár s. m. funcţionar care are în păstrare actele unei arhive. (<germ. Archivar)
arhívă s. f. 1. totalitatea actelor şi documentelor privitoare la o ţară, la un oraş, la o (<fr. archives, germ. Archiv, lat.
instituţie etc.2. local, serviciu, depozit unde se păstrează aceste documente. archivum)
arhivóltă s. f. mulură la partea de sus a unei arcade, a unui portal. (<fr. archivolte)
arhivotehníe s. f. ramură a arhivisticii cu probleme ştiinţifice, juridice şi practice ale (<arhivă + –tehnie)
selecţionării, organizării şi valorificării documentelor.
arhontát s. n. 1. demnitate de arhonte.2. timpul cât funcţionează un arhonte. (<fr. archontat)
arhónte s. m. 1. (în Atena antică) înalt magistrat din conducerea republicii.2. titlu dat unor (<fr. archonte, lat. archon, –tis,
mari ofiţeri la curtea Constantinopolului. gr. arkhon, –tos)
arián1 –, –ă I. adj. referitor la arianism1.II. s. m. f. veche denumire dată popoarelor care (<fr. aryen)
vorbesc limbi indo–europene.
arián2, –ă adj., s. m. f. (adept) al arianismului2. (<fr. arien)
arianísm1 s. n. caracter propriu arienilor1.2. ştiinţa despre arieni. (<fr. aryanisme)
arianísm2 s. n. doctrină eretică de la începutul creştinismului, susţinută de episcopul Arius (<fr. arianisme)
(din Alexandria).
aribál s. n. (ant.) vas grecesc sferic, cu gât foarte strâmt şi cu buză lată. (<gr. arryballos)
ariboflavinóză s. f. boală, provocată de lipsa ribofla-vinei din alimentaţie. (<fr. ariboflavinose)
aríd, –ă adj. 1. (despre sol, regiuni) uscat; sterp, neproductiv.2. (fig.) sărac în idei, în (<fr. aride, lat. aridus)
imagini; sec, monoton.
ariditáte s. f. faptul de a fi arid. (<fr. aridité, lat. ariditas)
árie1 s. f. 1. (mat.) întindere, mărime a unei suprafeţe limitate.2. zonă de răspândire a (<lat. area)
unui fenomen. • areal1.3. teritoriu în care se vorbeşte o anumită limbă, un
dialect etc.
árie2 s. f. compoziţie vocală rezervată solistului, cu acompaniament de orchestră, (<it. aria)
fragment dintr–o operă, oratoriu, cantată etc.2. piesă instrumentală cu
caracter cantabil.
ARIER– elem. „în urmă“. (<fr. arrière)
arierát, –ă I. adj., s. n. f. înapoiat mintal.II. adj. (despre un împrumut, o sumă; şi s. f. (<fr. arriéré)
pl.) restant, nerambursat la scadenţă.
arieráţie s. f. înapoiere mintală. (<fr. arriération)
arierbéc s. n. parte dinspre aval a unei pile de pod. (<fr. arrière–bec)
arierdúnă s. f. dună situată în partea dinspre uscat a unui complex de dune litorale. (<fr. arrière–dune)
ariergárdă s. f. (sub)unitate militară care se deplasează în urma unei alte unităţi în marş, (<fr. arrière–garde)
asigurându–i spatele.
arierplájă s. f. porţiune de plajă situată între linia atinsă de apele cele mai mari şi baza (<fr. arrière–plage)
falezei.
arierplán s. n. linie de perspectivă la cea mai mare depărtare de spectator; ultimul plan. o (<fr. arrière–plan)
(fig.) în ~ = într–o poziţie inferioară, în umbră.
ariétă s. f. (muz.) arie de proporţii reduse. (<it. arietta)
aríl1 s. m. radical organic monovalent derivat de la o hidrocarbură aromatică prin (<fr. aryle)
îndepărtarea unui atom de hidrogen.
aríl2 s. n. înveliş cărnos, viu colorat, al unor seminţe. (<fr. arille)
ariláre s. f. introducere a unui radical aril în molecula unui compus organic. (după fr. arylation)
arilát, –ă adj. (despre seminţe) prevăzut cu aril. (<fr. arillé, lat. arillatus)
arilódiu s. n. aril fals, format prin lărgirea marginii micropilului seminţei. (<lat. arillodium)
arimá vb. tr. a fixa încărcătura unei (aero)nave pentru menţinerea unui centraj favorabil (<fr. arrimer)
stabilităţii.
arimáj s. n. arimare. (<fr. arrimage)
arimór s. m. cel care se ocupă cu arimarea; stivuitor. (<fr. arrimeur)
arióso /–zo/ I. adv. (muz.) cantabil, în genul ariei.II. s. n. formă intermediară între (<it. arioso)
arie şi recitativ.
aristárh s. m. critic sever, dar drept. (<fr. aristarque)
aristát, –ă adj. prevăzut cu aristă. (<lat. aristatus)
arístă s. f. formaţie alungită, ţepoasă, cu care se termină frunzele sau unele piese florale (<lat. arista)
la graminee.
ARISTO– elem. „nobil“. (<fr. aristo–, cf. gr. aristos)
aristocrát, –ă s. m. f. cel care aparţine aristocraţiei; (p. ext.) nobil. • (adj.) aristocratic. (<fr. aristocrate)
aristocrátic, –ă adj. propriu aristocraţiei; aristocrat. (<fr. aristocratique)
aristocratísm s. n. atitudine, concepţie aristocratică. (<fr. aristocratisme)
aristocratizá vb. 1. tr. a da un caracter aristocratic.II. refl. a–şi însuşi concepţii şi maniere (<fr. aristocratiser)
aristocratice.
aristocraţíe s. f. clasă socială conducătoare care deţine puterea de stat şi asupreşte celelalte (<fr. aristocratie, gr. aristokratia)
clase (în orânduirea sclavagistă şi feudală); pătură restrânsă a claselor
exploatatoare, care beneficiază de mari privilegii; nobilime. • vârfurile
privilegiate care s–au desprins de clasa din care fac parte şi se bucură de
avantaje speciale.
aristofánic, –ă I. adj. propriu lui Aristofan.II. s. m. tetrametru anapestic folosit de Aristofan (<germ. aristophanisch)
în comediile sale. • vers antic dintr–un dactil şi doi trohei.
aristofórm, –ă adj. în formă de aristă. (<fr. aristoforme)
aristolóh s. m. plantă apetală grimpantă cu flori galbene în formă de tub. (<fr. aristoloche)
aristolohiacée s. f. pl. familie de plante erbacee şi arbuşti: aristolohul. (<fr. aristolochiacées)
aristón s. n. vechi aparat muzical care, acţionat cu o manivelă, execută mecanic ariile (<fr. ariston)
înregistrate pe nişte discuri.
aristotelián, –ă adj., s. m. f. (adept) al aristotelismului; aristotelician. (<engl. aristotelian)
aristotélic, –ă adj. propriu lui Aristotel. (<fr. aristotélique)
aristotelicián, –ă adj., s. m. f. aristotelian. (<fr. aristotélicien)
aristotelísm s. n. concepţie filozofică a lui Aristotel, care, având ca punct de plecare (<fr. aristotélisme)
recunoaşterea primordialităţii naturii faţă de cunoaştere, arată că generalul
există în lucrurile individuale, că esenţa există în obiecte şi că adevăratele
„substanţe“ sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simţuri.
aritenoíd, –ă adj., s. n. (cartilaj mobil al laringelui) care întinde corzile vocale. (<fr. aryténoïde)
aritenoidectomíe s. f. extirpare chirurgicală a cartilajului aritenoid. (<fr. aryténoïdectomie)
aritenoidítă s. f. infamaţie a cartilajului aritenoid. (<fr. aryténoïdite)
ARITM(O)–, –arítm, elem. „număr“. (<fr. arithm/o/–, –arithme,
–aritmíe –arithmie. cf. gr. arithmos)
aritmétic, –ă I. adj. referitor la aritmetică.II. adv. prin procedee aritmetice.III. s. f. ramură (<fr. arithmétique, lat.
a matematicii care studiază numerele şi operaţiile ce se pot face cu acestea. arithmeticus, gr. arithmetikos)
arlechinádă s. f. 1. piesă în care arlechinul joacă rolul principal.2. bufonerie de arlechin. • (p. (<fr. arlequinade)
ext.) faptă caraghioasă, ridicolă.
arlechinésc, –ă adj. caraghios, bufon, buf. (<it. arlechinesco)
armá vb. tr. 1. a introduce un cartuş în camera de tragere a unei arme.2. a fixa armătura (<fr. armer, it., lat. armare)
de fier a unei construcţii de beton armat. • a consolida cu o armătură o piesă,
o galerie de mină.3. (mar.) a echipa o navă cu cele necesare plecării în larg. •
a introduce ramele unei ambarcaţii în furcheţi.
armádă s. f. mare unitate navală sau de aviaţie; escadră. (<sp., fr. armada)
armamént s. n. 1. totalitatea mijloacelor tehnice de luptă din dotarea unei unităţi militare, a (<fr. armement, lat.
unei nave, ţări etc.2. tot ce există la bordul unei nave gata de plecare. armamentum)
armát, –ă adj. 1. înarmat. • (bot.) prevăzut cu organe de apărare; spinos.2. forţe ~e = (<fr. armé)
ansamblul mijloacelor militare ale unei ţări. • (despre un conflict) însoţit de
acţiuni militare.3. (despre o armă de foc) pregătită pentru tragere.4. (despre
beton) prevăzut cu o armătură.
armatán s. n. vânt fierbinte, foarte uscat, spre est şi nord–est în Sahara şi Africa (<fr. harmattan)
occidentală.
armátă s. f. 1. totalitatea forţelor militare ale unui stat; oaste. • serviciu militar. • mare (<it. armata)
unitate operativă formată din mai multe unităţi de arme întrunite.2. (fig.)
mare colectivitate de oameni; mulţime, ceată.
armatór s. m. 1. cel care armează o navă în scopuri comerciale; proprietar de nave.2. miner (<fr. armateur, it. armatore, lat.
specializat în armarea excavaţiilor subterane. armator)
armatúră s. f. armură (3). (<it. armatura)
ármă s. f. 1. unealtă, maşină care serveşte pentru atac sau apărare. o ~ albă = armă (<lat. arma)
destinată luptei corp la corp (baionetă, stilet etc.); a depune ~ele = a se
preda; (fig.) a ceda. • (pl.) ansamblul semnelor heraldice de pe o stemă, de pe
un blazon.2. categorie de trupe din forţele armate corespunzând unei
activităţi specializate.3. (fig.) mijloc de combatere a unui adversar pe planul
ideilor, al politicii.
armătúră s. f. 1. ansamblu de bare metalice dintr–un element de beton armat.2. totalitatea (<fr. armature, lat. armatura)
pieselor metalice ale unor instalaţii alcătuite din ţevi sau conducte.3.
construcţie de lemn, de zidărie etc. servind la întărirea pereţilor unei galerii
subterane.4. fiecare dintre plăcile conducătoare ale unui condensator
electric.5. înveliş metalic protector al unui cablu electric.6. ~ (bucală) =
totalitatea părţilor care formează aparatul bucal al insectelor, crustaceelor.7.
(fig.) ceea ce susţine, serveşte ca bază diferitelor părţi ale unui tot; osatură
(3), schelet (3).
armilár, –ă adj. (astr.) sferă ~ă = ansamblu de cercuri concentrice reprezentând cerul şi (<fr. armillaire)
mişcarea aştrilor şi având în centru un glob ce figurează Pământul.
armoniós, –oásă adj. plin de armonie; plăcut. (<fr. harmonieux, it. armonioso)
armoníst, –ă s. m. f. 1. specialist în ştiinţa armoniei.2. cântăreţ din armonică (1). (<fr. harmoniste)
armonístic, –ă adj. referitor la armonie. (<germ. harmonistisch)
armóniu s. n. instrument muzical cu claviatură, asemănător cu orga, la care sunetele sunt (<fr. harmonium, germ.
produse de ancii metalice puse în vibraţie de un burduf acţionat prin pedale. Harmonium)
armonizá vb. 1. tr., refl. a (se) pune în armonie; a (se) potrivi.II. tr. a compune (<fr. harmoniser)
acompaniamentul unei melodii.
armonográf s. n. aparat mecanic cu care se pot obţine serii de curbe cu aspect grafic plăcut, (<fr. harmonographe)
armonios.
armoriál, –ă I. adj. referitor la armoarii.II. s. n. culegere de armoarii. (<fr. armorial)
armoriát, –ă adj. (despre steme, blazoane) ornat cu elemente simbolice. (<fr. armorié)
armúră s. f. 1. îmbrăcăminte de protecţie din plăci de metal şi zale, la războinicii (<fr. armure)
medievali.2. mod de împletire a fibrelor de urzeală cu cele de bătătură ale
unei ţesături.3. (muz.) totalitatea sunetelor de alteraţie la cheie, spre a indica
tonalitatea; armatură.
armurăríe s. f. 1. profesiunea armurierului.2. fabricare, comerţ de arme. (<fr. armurerie)
armuriér s. m. cel care fabrică, repară sau vinde arme (de foc). • (maistru militar) specialist (<fr. armurier)
în verificarea şi repararea armamentului.
arnéză s. f. figură de stil prin care se scot în evidenţă însuşiri legate de o anumită calitate (<fr. arnèse)
omenească.
árni s. n. bivol sălbatic din sud–estul Asiei şi al Indoneziei, strămoşul bivolului. (<germ. Arni)
arogá vb. refl. a–şi atribui cu de la sine putere o calitate, un drept. (<fr. /s’/arroger, lat. arrogare)
arogánt, –ă adj. (şi s.) care manifestă aroganţă. (<fr. arrogant, lat. arrogans)
arogánţă s. f. atitudine de mândrie dispreţuitoare; obrăznicie, înfumurare, impertinenţă. (<fr. arrogance, lat. arrogantia)
aromát1 s. n. substanţă care răspândeşte o aromă; mirodenie. (<fr. aromate, lat. aromatum)
aromorfóză s. f. (biol.) complex de modificări morfologice cu rol preponderent în procesul (<fr. aromorphose)
evoluţiei filogenetice.
aromoterapíe s. f. metodă terapeutică bazată pe efectul produşilor chimici mirositori din (<fr. aromothérapie)
uleiurile volatile din plante.
arondá vb. tr. 1. a comasa, a reuni terenuri, unităţi agricole.2. a repartiza cartiere sau (<fr. arrondir)
populaţia unui cartier la un anumit centru.
arondismént s. n. subdiviziune teritorial–administrativă a unui departament în Franţa. (<fr. arrondissement)
arpegiá vb. tr. a executa (un pasaj) în arpegiu. (<it. arpeggiare)
arpegióne s. n. inv. vechi instrument cu coarde şi arcuş, asemănător cu chitara, de mărimea (<it. arpeggione)
violoncelului.
arpégiu s. n. intonare succesivă a sunetelor unui acord melodic, ascendent sau descendent. (<it. arpeggio)
arsénic2 adj. acid ~ = acid din combinarea arsenului cu acid azotic. (<fr. arsénique)
arseniemíe s. f. prezenţa arsenicului în sânge. (<fr. arseniémie)
arsenifér, –ă adj. (despre un teren, un mineral) care conţine arsen. (<fr. arsénifère)
arseniós, –oásă adj. acid ~ = oxiacid al arsenului; anhidridă ~oasă = trioxid al arsenului, pulbere (<fr. arsénieux)
fină, albă, cu miros de usturoi, foarte toxică; arsenic1; şoricioaică.
arsenít s. m. sare a acidului arsenios. (<fr. arsénite)
arseniúră s. f. compus al arsenului cu un metal. (<fr. arséniure)
arsenolít s. m. anhidridă arsenioasă naturală. (<fr. arsénolite)
arsenopirítă s. f. minereu din care se obţine arsen prin încălzire în absenţa aerului; mispichel. (<fr. arsénopyrite)
artefíce s. m. (rar) 1. meşter; meşteşugar, muncitor. • artist.2. (fig.) om dibaci, (<it. artefice)
îndemânatic, iscusit.
artéră s. f. 1. vas sangvin care duce sângele de la inimă la organe şi ţesuturi.2. (<fr. artère)
magistrală de circulaţie.3. conductă hidraulică magistrală.4. linie electrică de
alimentare principală a unei reţele de distribuţie.
ARTERI(O)– elem. „arteră“. (<fr. artéri/o/–, cf. lat., gr.
arteria)
arteriál, –ă adj. referitor la artere. • (despre sânge) care circulă prin artere. (<fr. artériel)
arteriectazíe s. f. dilatare a arterelor. (<fr. artériectasie)
arteriectomíe s. f. rezecţie a unei porţiuni dintr–o arteră. (<fr. artériectomie)
arteriectopíe s. f. situare anormală a unei artere (1). (<fr. artériectopie)
arteriocentéză s. f. puncţie arterială. (<arterio– + –centeză)
arterioflebítă s. f. arterită complicată cu flebita venelor învecinate. (<fr. artério–phlébite)
arterioflebografíe s. f. radiografie a unei artere şi a ramificaţiilor ei. (<fr. artériophlébographie)
articulát, –ă I. adj. (despre organisme, organe) format din articole (5). • (despre tulpini) (<fr. articulé/s/)
formată din (inter)noduri.II. s. f. pl. plante cu tulpina articulată.
artinskián s. n. etaj al permianului inferior de facies marin, din platforma rusă, (<rus. artinskian)
corespunzător autunianului.
ARTIO– elem. „par, pereche, simetrie“. (<fr. artio–, cf. gr. artios)
artiodactíl, –ă I. adj. (despre animale) cu degete perechi; paricopitat.II. s. n. pl. paricopitate. (<fr. artiodactyle/s/)
artioploíd, –ă adj. (despre organisme poliploide) cu un număr par de seturi cromozomiale. (<fr. artioploïde)
artiozoáre s. n. pl. animale metazoare cu simetrie bilaterală: anelide, moluşte, artropode etc. (<fr. artiozoaires)
artíst, –ă s. m. f. 1. persoană înzestrată cu aptitudini şi talent, care lucrează într–un anumit (<fr. artiste, it. artista)
domeniu al artei. • persoană cu aptitudini deosebite în meseria sa.2. actor.
artístic, –ă adj. referitor la artă, de artă. • (şi adv.) făcut cu artă, cu talent. (<fr. artistique)
artistísm s. n. fetişizare a mijloacelor de expresie, circumscriere a mijloacelor artistului (<artist + –ism)
doar la procedeele formale ale unei comunicări.
artisticitáte s. f. caracter artistic. (<it. artisticità)
artizán s. m. 1. meşteşugar, meseriaş (din evul mediu).2. creator de artă în stil popular.3. (<fr. artisan)
(fig.) autor, realizator, creator a ceva.
artizanál, –ă adj. referitor la artizani; de artizanat. (<fr. artisanal)
artizanát s. n. 1. breaslă, sistem de organizare a muncii pe bresle; totalitatea artizanilor.2. (<fr. artisanat)
arta meşteşugarilor. • unitate comercială cu obiecte artizanale.
artritísm s. n. predispoziţie constituţională la unele boli articulare şi de nutriţie; boala (<fr. arthritisme)
însăşi.
artrocél s. n. acumulare patologică de lichid în articulaţii. (<fr. arthrocèle)
artrocentéză s. f. puncţie a unei articulaţii. (<fr. arthrocentèse)
artroclazíe s. f. rupere chirurgicală a unei anchiloze fibroase. (<engl. arthroclasia)
artrodéză s. f. operaţie destinată a provoca anchiloza unei articulaţii. (<fr. arthrodèse)
artrodíe s. f. articulaţie sinovială cu o mare mobilitate. (<fr. arthrodie)
artrodiníe s. f. durere articulară vagă şi nedeterminată. (<fr. arthrodynie)
artrografíe s. f. radiografie a unei articulaţii (1) cu ajutorul unei substanţe de contrast. (<fr. arthrographie)
artropneumografíe s. f. radiografie a unei articulaţii în care s–a introdus aer. (<fr. arthro–pneumographie)
artropóde s. n. pl. încrengătură de animale nevertebrate, cu schelet extern chitinos, cu corpul (<fr. arthropodes)
şi membrele formate din inele articulate.
artroríză s. f. operaţie care urmăreşte a limita mişcările unei articulaţii. (<fr. arthrorise)
artroscóp s. n. instrument optic folosit în artroscopie. (<engl. arthroscope)
artroscopíe s. f. examinare a leziunilor unei articulaţii cu ajutorul artroscopului. (<germ. Arthroskopie, engl.
arthroscopy)
artrosífilis s. n. sifilis localizat în articulaţii. (<fr. arthrosyphilis)
artrosinovítă s. f. inflamaţie a sinovialei unei articulaţii. (<fr. arthrosynovite)
artrostomíe s. f. deschidere la piele a unei articulaţii. (<fr. arthrostomie)
artrotomíe s. f. incizie chirurgicală a unei articulaţii. (<fr. arthrotomie)
artróză s. f. afecţiune degenerativă a articulaţiilor. (<fr. arthrose)
artrózic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de artroză. (<fr. arthrosique)
artterapíe s. f. terapie prin artă, bazată pe stimularea creativităţii artistice a bolnavilor (<artă– + –terapie2)
psihici.
arvál s. m. (ant.) membru al unui colegiu religios la romani care conducea, la sfârşitul (<lat. arvales /fratres/, fr. arvale)
lunii mai, procesiuni pe câmpuri şi implora zeilor recolte bogate.
asaltá vb. tr. 1. a da un asalt.2. (fig.) a copleşi cu insistenţe, cu cereri. (<it. assaltare)
asaltatór, –oáre s. m. f. cel care asaltează. (<it. assaltatore)
asamblá vb. tr. 1. a reuni, a îmbina două sau mai multe piese, segmente.2. (inform.) a (<fr. assembler)
efectua o asamblare.
asambláj s. n. asamblare. • sistem format din două sau mai multe piese, elemente asamblate (<fr. assemblage)
între ele. • fotogramă prin îmbinarea mai multor fotograme parţiale.
ascaríd s. m. vierme parazit în tubul digestiv al omului şi al unor animale; limbric. (<fr. ascaride, lat. ascarida)
ascendénţă s. f. linie de rudenie ascendentă care urcă de la fiu la părinţi. (<fr. ascendance)
ascensioná vb. tr. (rar) a face o ascensiune. (<fr. ascensionner)
ascensionál, –ă adj. care tinde să urce; suitor, urcător. (<fr. ascensionnel)
ascensioníst, –ă s. m. f. cel care face ascensiuni (2). (<fr. ascensionniste)
ascensiúne s. f. 1. mişcare de jos în sus a unui mobil.2. urcare, suire (pe un munte); înălţare (<fr. ascension, lat. ascensio)
(cu balonul).3. (fig.) creştere, dezvoltare. • promovare pe treptele ierarhiei
profesionale sau sociale. • proces de cucerire a puterii de către o organizaţie
politică.
ascensív, –ă adj. ascendent. (<it. ascensivo)
ascensór s. n. cabină, platformă care transportă pe verticală oameni şi materiale într–o (<fr. ascenseur)
clădire cu etaje, într–o mină; lift.
ascét, –ă s. m. f. 1. cel care practică ascetismul; pustnic.2. (fig.) om care îşi impune o viaţă (<fr. ascète)
austeră şi retrasă.
ascétic, –ă I. adj. de ascet.II. s. f. ramură a teologiei care studiază viaţa şi operele (<fr. ascétique)
marilor asceţi creştini.
ascetísm s. n. 1. mod de viaţă prin austeritate; anahoretism, asceză.2. doctrină (<fr. ascétisme)
etico–religioasă care propovăduieşte ascetismul (1).
ascetizá vb. tr., refl. a da, a căpăta un caracter ascetic. (<ascet+ –iza)
ascéză s. f. 1. aplicare în practică a virtuţilor prin exerciţiu de voinţă, privaţiuni etc.; (<fr. ascèse)
viaţă austeră şi retrasă.2. ascetism (1).
ascídie s. f. 1. animal marin cu corpul tubular, roşu–aprins şi transparent, fixat în zona (<fr. ascidie)
litorală nisipoasă.2. organ în formă de urnă din frunzele unor plante
carnivore.
ascítă s. f. acumulare de lichid în cavitatea peritoneală. (<fr. ascite)
ascític, –ă adj., s. m. f. (suferind) de ascită. (<fr. ascitique)
asclepiád1 adj., s. m. (vers antic) dintr–un spondeu (sau troheu), doi coriambi şi un iamb. (<fr. asclépiade, lat.
asclepiadeus)
asclepiád2 s. m. membru al corporaţiei medicilor greci. (<fr. asclépiade)
asclepiád3 s. m. plantă erbacee perenă cu flori albastre parfumate şi cu fructul îngroşat şi (<fr. asclépiade)
cărnos.
asclepiadacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, gamopetale: asclepiadul3. (<fr. asclépiadacées)
ASCO– elem. „ască“. (<fr. asco–, cf. gr. askos, burduf,
pungă, sac).
ascochitóză s. f. boală a plantelor produsă de unele ciuperci, prin pete galben–cenuşii sau (<lat. ascochytae+–oză)
brune ce apar pe frunze, tulpini şi fructe.
ascolichéne s. n. pl. clasă de licheni dintr–o ciupercă şi o algă verde sau albastră. (<fr. ascolichenes)
ascomicéte s. f. pl. clasă de ciuperci saprofite sau parazite care se înmulţesc prin spori. (<fr. ascomycétes)
ascórbic adj. acid ~ = vitamina C. (<fr. ascorbique)
ascorbicuríe s. f. prezenţa acidului ascorbic în urină. (<fr. ascorbicurie)
ascorbinemíe s. f. prezenţa acidului ascorbic în sânge. (<fr. ascorbinémie)
ascospór s. m. spor format în interiorul unei asce. (<fr. ascospore)
ásdic s. n. aparat de detectat submarinele, precum şi bancurile de nisip submarine, (<fr. asdic)
bancurile de peşti etc., prin ultrasunete; sonar.
asecá vb. tr. a îndepărta apele de infiltraţie dintr–un teren; a deseca. (după fr. assécher, lat. assicare)
asertóric, –ă ad. (despre propoziţii, judecăţi) care enunţă simplu ceva; cu caracter asertiv. (<fr. asertorique)
aserţiune s. f. (log.) enunţ, afirmativ sau negativ, dat ca adevărat; (p. ext.) afirmaţie. (<fr. assertion, lat. assertio
aserví vb. tr. a supune (un popor, o ţară) unor interese sau puteri străine, a subjuga. (<fr. asservir)
asesór, –oáre s. m. f. ajutor al unui judecător (în diferite sisteme de judecată); cel care ia parte la (<fr. assesseur, lat. assessor)
judecată alături de magistrat.
asesorát s. n. funcţia de asesor. (<fr. assessorat)
asexuál, –ă adj. indiferent faţă de relaţiile sexuale. (<engl. asexual)
asexualitáte s. f. lipsă a dorinţei, a interesului sexual, fără vreun suport organic. (<engl. asexuality)
asexuát, –ă adj. fără sex. o reproducere ~ă = înmulţire prin diviziune fără fecundaţie. (<fr. asexué)
asezoná vb. tr. a pune ingrediente într–o mâncare. (<fr. assaisonner)
asfált s. n. 1. rocă sedimentară, solidă, neagră, dintr–un amestec de bitum cu alte (<fr. asphalte, lat. asphaltus, gr.
materiale minerale, în special pentru asfaltarea drumurilor.2. orice asphaltos)
îmbrăcăminte rutieră pe bază de bitum.
asfaltá vb. tr. a acoperi cu asfalt. (<fr. asphalter)
asfaltáj s. n. strat de asfalt pe suprafaţa unui element de construcţie. (<fr. asphaltage)
asfalténe s. f. pl. constituenţi ai asfalturilor din hidrocarburi cu greutate moleculară mare, (<fr. asphaltènes)
insolubili în eter de petrol, care dau bitumului calitatea de aglomerat.
asfáltic, –ă adj. care conţine asfalt, impregnat cu asfalt; asfaltos. (<fr. asphaltique)
asfaltiér s. n. navă amenajată pentru transportat asfalt. (<fr. asphaltier)
asflatít s. n. amestec natural de bitum şi materii organice. (<fr. asphaltite)
asfaltizáre s. f. transformare naturală lentă a ţiţeiului în asfalt; transformare a bitumului din (după fr. asphaltisation)
păcura asfaltică în asfalt.
asfaltogén, –ă adj. care produce asfalt. (<fr. asphaltogène)
asfaltór s. m. muncitor specializat în lucrări de asfaltare. (<fr. asphalteur)
asfaltós, –oásă adj. asfaltic. (<fr. asphalteux)
asféric, –ă adj. (despre o suprafaţă curbă) care nu este sferică. (<fr. asphérique)
asfigmíe s. f. absenţă temporară a pulsului. (<fr. asphygmie)
asfixiá vb. tr., refl. a (se) înăbuşi, a (se) sufoca. (<fr. asphyxier)
asfixiánt, –ă adj., s. m. (gaz) care provoacă asfixie; sufocant. (<fr. asphyxiant)
asfixíe s. f. oprire a respiraţiei prin strangulare, respirarea unui gaz toxic, înec etc.; (<fr. asphyxie, gr. asphyxia)
sufocare.
asfodél s. n. plantă bulboasă, din familia liliaceelor, cu flori albe. (<fr. asphodèle)
asfolít s. n. beton asfaltic dur, rezistent la temperaturi joase, pentru îmbrăcăminţi rutiere. (<fr. aspholithe)
ashrám s. n. ermitaj, loc de retragere colectivă unde discipolii se adună în jurul (<fr. ashram)
propovăduitorului.
asialíe s. f. absenţă sau diminuare a secreţiei salivare; aptialism. (<fr. asialie)
asiánic, –ă adj. referitor la asianism, propriu asianismului. (<germ. asianisch)
asianísm s. n. tendinţă a literaturii elenistice către un stil înflorit, patetic, amplu ritmat şi (<germ. Asianismus, engl.
afectat. asianism)
asiát, –ă adj., s. m. f. asiatic. (<fr. asiate)
asiátic, –ă adj., s. m. f. 1. (locuitor) din Asia; asiat.2. excesiv, somptuos, ca în vechile monarhii (<fr. asiatique, lat. asiaticus)
din Orient.
asiatísm s. n. ideologie autohtonă asiatică. (<fr. asiatisme)
asiatístică s. f. disciplină care studiază cultura, limbile şi literatura popoarelor din Asia. (<asiat + –istică)
asibilá vb. tr., refl. a da, a căpăta caracterele unei consoane africate. (<fr. assibiler)
asibiláre s. f. fenomen fonetic prin care o consoană oclusivă se transformă în consoană (<asibila)
africată (fricativă) sub influenţa lui i sau e următor; asibilaţie.
asiétă s. f. 1. poziţie a planului de bază al unei (aero)nave faţă de planul orizontal.2. (<fr. assiette)
(fin.) mod de aşezare a impozitelor către stat.
asignáre s. f. repartizare a frecvenţelor de lucru pentru diferite staţii de radiocomunicaţii. (după fr. assignation)
asignát s. n. hârtie–monedă convertibilă în aur, garantată în ipotecă asupra domeniilor (<fr. assignat)
statului.
asigurá vb. I. tr. a da o garanţie pentru înfăptuirea unui lucru; a face ceva sigur; a (după fr. assurer)
garanta.II. tr., refl. 1. a(–şi) lua măsuri de siguranţă, a (se) încredinţa.2. a
încheia un contract pentru ocrotire materială în caz de boală, de calamităţi,
accidente etc.
asiguráre s. f. 1. acţiunea de a (se) asigura.2. convenţie de despăgubire pentru accidente în (<asigura)
care nu este angajată responsabilitatea celui asigurat.
asigurát, –ă adj., s. m. f. (cel) care a încheiat o convenţie de asigurare. (<asigura)
asiguratóriu, –ie adj. de, pentru asigurare. (<asigura + –toriu)
asigurătór, –oáre adj., s. m. f. (persoană, instituţie) care face asigurări de persoane. (<asigura + –tor)
asilabíe s. f. varietate de afazie, incapacitatea de a forma silabe, deşi bolnavul recunoaşte (<fr. asyllabie)
literele separat.
asilogístic, –ă adj. care nu poate fi exprimat sub formă de silogism. (<fr. asyllogistique)
asimbolíe s. f. incapacitate patologică de a înţelege simbolurile. (<fr. asymbolie)
asimétric, –ă adj. lipsit de simetrie; nesimetric. (<fr. asymétrique)
asimetríe s. f. lipsă de simetrie; disimetrie. (<fr. asymétrie, gr. asymmetria)
asimilá vb. I. tr. 1. a transforma în substanţă proprie materiile nutritive absorbite de (<fr. assimiler, lat. assimilare)
organism.2. a face asemănător.3. a considera egal, similar cu altă persoană.4.
a–şi însuşi cunoştinţe, idei etc.5. a introduce în procesele de fabricaţie
produse sau materiale noi, o tehnologie nouă etc.II. tr., refl. 1. a integra, a
face să se integreze în alt grup social sau naţional.2. (fon.) a (se) transforma
sub influenţa unui alt sunet din apropiere.
asimilábil, –ă adj. care poate fi asimilat. (<fr. assimilable)
asimiláre s. f. 1. acţiunea de a asimila.2. fenomen fonetic, transformarea unui sunet sub (< asimila)
influenţa altuia aflat în apropiere, în sensul dobândirii unei caracteristici
asemănătoare; asimilaţie. o ~ progresivă = asimilare realizată din sunetul
anterior; ~ regresivă = asimilare realizată din sunetul posterior.
asinergíe s. f. incapacitate patologică de a îndeplini simultan diferite mişcări elementare. (<fr. asynergie)
asistént, –ă I. adj. prezent, de faţă (la ceva).II. s. m. f. cel care asistă la ceva; colaborator. (<fr. assistant, germ. Assistent)
o ~ universitar = grad didactic în învăţământul superior, intermediar între
preparator şi lector; ~ medical = cadru tehnic mediu specializat în munca
medico–sanitară.
asisténţă s. f. 1. asistare. • public care ia parte la o conferinţă, la un spectacol etc.2. sprijin, (<fr. assistance)
ajutor (medical, material etc.). o ~ juridică = ajutor competent, de
specialitate, dat unei persoane pentru a–şi susţine drepturile în faţa justiţiei. ~
socială = sprijinire materială a unei persoane inapte de muncă. • cooperare
materială sau morală în viaţa internaţională.
asíză s. f. strat orizontal de piatră etc. în structura unei zidării. (<fr. assise)
askári s. m. soldat indigen din vechile trupe germane şi italiene. (<fr. askari)
asociá vb. I. tr. a pune laolaltă, împreună.II. refl. 1. a se întovărăşi, a se uni (într–un (<fr. associer, lat. associare)
anumit scop).2. a se alătura.3. a se lega (pe bază de asociaţii).
asociál, –ă adj. neadaptabil vieţii sociale, căreia i se opune violent. (<fr. asocial)
asociát, –ă adj., s. m. f. (cel) care face parte dintr–o asociaţie. (<fr. associé, it. associato)
asociatív, –ă adj. 1. relativ la asociaţie (3); (despre memorie) evocator de imagini prin (<fr. associatif)
asociaţie (3).2. (mat.; despre o operaţie) care, repetată şi aplicată unui şir de
factori, conduce la acelaşi rezultat.
asociativitáte s. f. 1. capacitate de asociere.2. (mat.) proprietate a unei operaţii (adunare, (<fr. associativité)
înmulţire) de a fi asociativă. • proprietate a unui element de a se asocia cu un
altul, asemănător sau diferit.
asociáţie s. f. 1. asociere, unire, întovărăşire. • (biol.) grupare a indivizilor unei singure (<fr. association)
specii sau ai unor specii diferite.2. grupare, unire constituită printr–un
statut.3. legătură specifică între două sau mai multe procese şi produse
psihice (reprezentări, idei, sentimente etc.).4. (chim.) ~ moleculară = grupare
de două sau mai multe molecule identice.
asociaţionísm s. n. concepţie în psihologie potrivit căreia întreaga dezvoltare a vieţii psihice (<fr. associationnisme)
trebuie explicată prin asociaţiile dintre diverse stări şi fenomene psihice
elementare.
asociaţioníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al asociaţionismului. (<fr. associationniste)
asolá vb. tr. a cultiva pământul în asolamente. (<fr. assoler)
asolamént s. n. alternare periodică a culturilor agricole de pe o anumită suprafaţă de teren. (<fr. assolement)
asomá vb. tr. 1. a ameţi animalele la abator înainte de tăiere (cu o lovitură puternică).2. a (<fr. assommer)
inoportuna, a lovi.
asomatofíte s. f. pl. plante inferioare care nu provin din celulele somatice, lipsite de ţesuturi (<fr. asomatophytes)
permanente.
asomatognozíe s. f. pierdere a capacităţii cuiva de a–şi recunoaşte unul sau mai multe segmente (<fr. asomatognosie)
ale corpului.
asomatór1 s. n. aparat, instalaţie pentru asomare (1). (după fr. assomoir)
asomatór2 s. m. 1. cel care execută operaţia de asomare (într–un abator).2. (fig.) ucigaş; (după fr. assomeur)
bătăuş.
asonánt, –ă adj. care produce asonanţă. (<fr. assonant)
asonánţă s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate.2. (<fr. assonance, it. assonanza)
repetare a aceleiaşi vocale accentuate într–un vers sau într–o frază, însoţită
de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive.
asortá vb. I. tr. 1. a aşeza la un loc diferite lucruri pentru a forma un tot armonios.2. a (<fr. assortir)
aproviziona (un magazin) cu mărfuri variate.II. refl. a se potrivi, a se
armoniza.
asortábil, –ă adj. care poate fi asortat. (<asorta + –bil)
asortimént s. n. ansamblu de mărfuri sau produse de aceeaşi categorie, dar de forme şi (<fr. assortiment)
calităţi diferite.
asparágină s. f. alcaloid din mlădiţele de sparanghel, din rădăcinile de nalbă etc., diuretic, (<fr. asparagine)
folosit ca.
asparágus s. m. plantă ornamentală cu frunze foarte fine, din familia liliaceelor. (<lat., fr. asparagus)
aspártic adj. acid ~ = acid aminat obţinut prin hidroliza asparaginei. (<fr. aspartique)
aspéct s. n. 1. înfăţişare a unei fiinţe, a unui lucru.2. categorie gramaticală caracteristică (<fr. aspect, lat. aspectus)
unor limbi, care arată gradul de realizare a acţiunii exprimate de verb.
aspectá vb. tr. (despre edificii) a fi orientat într–o anumită direcţie. (<fr. aspecter)
aspectív, –ă adj. aspectual. (<fr. aspectif)
aspectomát s. n. aparat de proiecţie cu schimbare automată a diapozitivelor. (<germ. Aspektomat)
aspectuál, –ă adj. referitor la aspect; aspectiv. (<fr. aspectuel)
aspectuós, –oásă adj. cu aspect plăcut; prezentabil. (<aspect + –/u/os)
aspergíl s. m. mucegai care se dezvoltă pe substanţe dulci. (<fr. aspergillus, lat.
aspergillum)
aspergilále s. f. pl. ordin de ciuperci ascomicete: mucegaiurile (aspergilul, penicilium etc.). (<fr. aspergillales)
aspirantúră s. f. (în trecut) formă de studiu organizată pe lângă instituţiile de învăţământ (<rus. aspirantura)
superior şi institutele de cercetare ştiinţifică pentru pregătirea în vederea
obţinerii titlului de „candidat în ştiinţe“.
arpirát, –ă adj. (fon.; despre sunete) pronunţat cu aspiraţie (3). (<aspira)
aspiratór, –oáre I. adj. care aspiră (I, 1, 2).II. s. n. aparat care aspiră fumul, praful, gazele (<fr. aspirateur)
nocive etc.
aspiráţie s. f. 1. năzuinţă, dorinţă puternică.2. deplasare a unui fluid de–a lungul unei (<fr. aspiration, lat. adspiratio)
conducte prin micşorarea presiunii aerului din ea.3. zgomot produs prin
frecarea aerului la trecerea lui prin laringe.
aspirínă s. f. comprimat conţinând acid acetilsalicilic, febrifug şi calmant. (<fr. aspirine, germ. Aspirin)
astatizáre s. f. mărire a sensibilităţii unor sisteme deformabile faţă de acţiunile deformante, (după fr. astatisation)
micşorându–le stabilitatea.
astazíe s. f. imposibilitate patologică de a realiza şi menţine poziţia verticală. (<fr. astasie)
asteatóză s. f. xeroză1. (<fr. astéatose)
asteísm s. f. figură retorică constând în deghizarea unei laude sau a unei flatări sub (<fr. astéisme)
aparenţa blamului ori a reproşului.
ASTEN(O)–, –asteníe elem. „oboseală, slăbire“. (<fr. asthén/o/–, –asthénie, cf.
gr. asthenos)
–asteníe2 v. asten(o)–.
astenizá vb. tr., refl. a (se) îmbolnăvi de astenie. (<astenie + –iza)
astenobióză s. f. fază de activitate redusă care intervine temporar în viaţa unor specii de (<fr. asthénobiose)
insecte.
astenocoríe s. f. oboseală pupilară. (<engl. asthenocoria)
astenofobíe s. f. teamă excesivă şi nemotivată de oboseală. (<engl. asthenophobia)
astenologíe s. f. studiu ştiinţific al debilităţii. (<engl. asthenology)
astenonevrótic, –ă adj. referitor la astenia nervoasă. (<astenie– + nevrotic)
astenopíe s. f. scădere a capacităţii funcţionale a ochiului din cauza muşchilor oculari, a (<fr. asthénopie)
obosirii nervului optic sau datorită unor deficienţe ale retinei.
astenosféră s. f. partea superioară a „mantalei“ Pământului, din magmă vâscoasă, situată (<fr. asthénosphère)
imediat sub litosferă.
astenospermíe s. f. reducere a vitalităţii spermatozoizilor. (<fr. asthénospermie)
astér1 s. m. 1. plantă erbacee decorativă, cu flori colorate în diferite tonuri de roz şi (<fr. aster)
violet; steluţă.2. figură în formă de stea a cromozomilor în cariochineză;
astrosferă.
ASTER2(O)– v. astro–.
astereognozíe s. f. incapacitate patologică de a recunoaşte formele obiectelor prin palpare. (<fr. astéréognosie)
asterísm s. n. proprietate a unor minerale de a prezenta în masa lor cercuri luminoase în (<fr. astérisme)
lumina reflectată prin ele în diferite direcţii.
asteroíd s. m. nume dat unor planete mici, sateliţi ai Soarelui, care se rotesc în apropierea (<fr. astéroïde)
planului elipticii, între orbitele lui Marte şi Jupiter; planetoid.
ateroním s. n. grup de asteriscuri (urmând după o majusculă) care înlocuiesc un nume. (<fr. astéronyme)
asteronóm s. n. cavitate stelară produsă prin roaderea de către larvele insectelor a ţesutului (<fr. astéronome)
vegetal.
asteropsíe s. f. agnozie vizuală constând în imposibilitatea de localizare a obiectelor (<astero– + –opsie)
apropiate, care par plasate în acelaşi plan în spaţiu.
asterozoáre s. n. pl. clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr–un disc central cu (<astero– + –zoare)
cinci braţe radiale; stele–de–mare.
astián, –ă adj., s. n. (din) ultimul etaj al pliocenului. (<fr. astien)
astigmát, –ă I. adj., s. m. f. astigmatic (II).II. adj., s. n. (sistem optic) astigmatic. (<fr. astigmate, germ. Astigmat)
astigmátic, –ă I. adj. (despre sisteme optice) care prezintă astigmatism; deformat datorită (<germ. astigmatisch)
astigmatismului.II. adj., s. m. f. (suferind) de astigmatism; astigmat (I).
astigmatísm s. n. 1. defect al vederii datorat unor diferenţe de curbură a corneei sau (<fr. astigmatisme)
cristalinului, care fac ca ochiul să perceapă obiectele deformate.2. defect al
unei lentile, care dă o imagine deformată datorită curburii sale neegale.
astrológic, –ă adj. referitor la astrologie. o literatură ~ă = literatură cu caracter divinatoriu, (<fr. astrologique, lat.
întemeiată pe credinţa în influenţa aştrilor asupra destinului. astrologicus)
astrologíe s. f. pseudoştiinţă care pretinde că poate prezice destinul şi caracterul omului (<fr. astrologie, lat., gr.
după poziţia şi mişcarea aştrilor. astrologia)
astrometeorologíe s. f. studiul fenomenelor meteorologice care au loc în atmosfera planetelor. (<fr. astrométéorologie)
astrometríe s. f. ramură a astronomiei, tehnica determinării poziţiei aştrilor pe bolta cerească, (<fr. astrométrie)
a coordonatelor geografice ale locului, a orei exacte etc.
astrométru s. n. aparat fotometric pentru măsurarea şi compararea gradului de luminozitate a (<germ. Astrometer)
aştrilor.
astronaút, –ă s. m. f. membru al echipajului unei nave cosmice; cosmonaut. (<fr. astronaute)
astronaútic, –ă I. adj. referitor la astronautică.II. s. f. ştiinţa şi tehnica zborurilor cosmice: (<fr. astronautique)
cosmonautică.
astronauticián, –ă s. m. f. specialist în astronautică. (<fr. astronauticien)
astronávă s. f. vehicul destinat zborurilor cosmice; navă spaţială. (după fr. astronef)
astronavigáţie s. f. navigaţie spaţială. (<engl. astronavigation)
astroním s. n. nume propriu de corpuri cereşti. (<fr. astronyme)
astronóm, –ă s. m. f. specialist în astronomie. (<fr. astronome, lat. astronomus)
astronómic, –ă adj. 1. referitor la astronomie.2. (fig.) de proporţii uriaşe. (<fr. astronomique, lat.
astronomicus)
astronómie s. f. ştiinţă care studiază mişcările, structura şi evoluţia corpurilor cereşti, (<fr. astronomie, lat., gr.
universul în totalitatea lui. astronomia)
astroscóp s. n. telescop astronomic pentru examinarea sumară a bolţii cereşti. (<fr. astroscope)
astroscopíe s. f. examinare a bolţii cereşti. (<germ. Astroskopie)
astrosféră s. f. aster1 (2). (<fr. astrosphère)
astrospectrografíe s. f. ramură a astrofizicii care studiază spectrele corpurilor cereşti. (<fr. astrospectrographie)
astrospectroscopíe s. f. cercetare a spectrelor aştrilor pentru a deduce componenţa şi stările fizice ale (<fr. astrospectroscopie)
acestora.
ástru1 s. m. /s. n. 1. corp ceresc natural.2. (fig.) creator, artist cu un mare renume. (<fr. astre, lat. astrum, gr.
astron)
–ástru2 suf. „peiorativ, depreciativ“. (<fr. –astre, it. –astro, cf. lat.
astrum)
astúţie s. f. 1. şiretenie, viclenie, perfidie.2. subtilitate, fineţe. (<it. astuzia)
astuţiós, –oásă adj. 1. şiret, viclean.2. fin, subtil, ingenios. (<it. astuzioso, fr. astucieux)
asumá vb. I. tr., refl. a(–şi) lua asupra sa; a se angaja la îndeplinirea unei lucrări.II. tr. a (<fr. assumer, lat. assumere)
accepta ca ipoteză o propoziţie (judecată) pentru a constata consecinţele ce
rezultă din ea.
asúmpţie s. f. 1. (fil.) actul de a asuma, de a presupune.2. (log.) premisă minoră. (<fr. assomption, lat. assumptio)
atacá vb. I. tr. 1. a efectua un atac.2. (fig.) a lua atitudine potrivnică faţă de o situaţie, (<fr. attaquer)
de o teorie etc.; a critica, a acuza.3. a distruge, a mina. • a cere în justiţie
anularea sau reexaminarea unei hotărâri ori a unui act juridic.4. a aborda (o
problemă, un subiect, o discuţie).II. intr. 1. a lua iniţiativa într–o întrecere
sportivă.2. a începe executarea unei piese muzicale.III. refl. (fam. a se simţi
jignit; a se ofusca.
atacábil, –ă adj. care poate fi atacat. (<fr. attacable)
atacánt, –ă I. adj. care atacă.II. s. m. f. 1. jucător din linia de atac a unei echipe de (<fr. attaquant)
fotbal, handbal etc.2. atacator.
atacatór, –oáre s. m. f. cel care atacă; agresor; atacant (II, 2). (<ataca + –tor)
ataráxic, –ă adj., s. n. (medicament) cu o puternică acţiune calmantă asupra sistemului nervos (<fr. ataraxique)
central.
ataraxíe s. f. 1. stare de linişte sufletească, liberă de griji şi temeri, urmărită ca ţel suprem (<fr. ataraxie)
de mai multe şcoli filozofice.2. (med.) stare patologică de pasivitate a unui
organ, a unei funcţii.
atáş s. n. cutie metalică ce se ataşează la o motocicletă. (<fr. attache)
ataşá vb. I. tr., refl. a (se) alătura.II. refl. (fig.) a se lega sufleteşte de ceva sau de (<fr. attacher)
cineva.
ataşábil, –ă adj. care poate fi ataşat; (fig.) sociabil. (<fr. attachable)
ataşamént s. n. 1. afecţiune puternică pentru cineva sau ceva.2. caiet de ~ = registru de (<fr. attachement)
şantier în care se notează lucrările executate.
ataşamentíst, –ă s. m. f. tehnician care completează caietul de ataşament. (<ataşament /2/ + ist)
ataşánt, –ă adj. 1. atrăgător, atractiv, captivant, pasionant.2. (despre firi, caractere) apropiat, (<fr. attachant)
cald.
ataşát, –ă I. adj. alăturat, alipit. • apropiat, devotat.II. s. m. cel mai mic în rang între (<ataşa)
membrii reprezentanţei diplomatice a unui stat.
atávic, –ă adj. referitor la atavism, transmis prin atavism. (<fr. atavique)
atavísm s. n. 1. reapariţie (la unele animale sau plante) a unor caractere ancestrale (<fr. atavisme)
latente.2. ansamblu de caractere ereditare.
ATAX(O)– elem. „dezordine“. (<fr. atax/o/–, cf. gr. ataxia)
atélă s. f. piesă metalică, din lemn sau material plastic, pentru imobilizarea unui (<fr. attelle)
membru fracturat.
atelectazíe s. f. turtire, colabare a unui plămân din cauza lipsei aerului alveolar. (<fr. atélectasie)
atelencefál s. m. monstru care prezintă atelencefalie. (<fr. atélencéphale)
atelencefalíe s. f. dezvoltare incompletă a encefalului. (<fr. atéléncéphalie)
atelíe s. f. absenţă congenitală a mamelonului. (<fr. athélie)
ateliér s. n. 1. încăpere, local cu unelte sau maşini unde se desfăşoară o activitate (<fr. atelier)
meşteşugărească sau industrială. • totalitatea lucrătorilor care muncesc
într–un asemenea local.2. încăpere de lucru a unui pictor, fotograf etc. •
artiştii, elevii, studenţii care lucrează sub îndrumarea aceluiaşi maestru
într–un atelier (2).
atelocardíe s. f. anomalie caracterizată prin dezvoltarea incompletă a inimii. (<engl. atelocardia)
atelocheilíe s. f. dezvoltarea incompletă a mâinilor. (<engl. atelocheilia)
atelocheiríe s. f. dezvoltarea incompletă a buzelor. (<engl. atelocheiria)
atelochinezíe s. f. imposibilitatea de a executa mişcări a uneia dintre extremităţile corpului. (<fr. atélokinésie)
atematísm s. n. metodă de compoziţie care neagă principiul clasic al construcţiei tematice. (<a– + tematism)
a témpo loc. adv. (muz.) (revenind) la acelaşi tempo (de mai înainte). (<it. a tempo)
atemporál, –ă adj. nedeterminat, nelegat de condiţii istorice date; acronic. (<fr. atemporel, engl. atemporal)
atemporalitáte s. f. interpretare obiectivistă, în afara cadrului concret istoric, a fenomenelor (<it. atemporalità)
istorico–sociale etc.
atenánsă s. f. anexă a unei case, clădiri etc.; dependinţă. (<fr. attenance, it. attenanza)
Atenée s. f. pl. (ant.) serbări în cinstea zeiţei Atena, în fiecare an. (<fr. athénées)
atenéu s. n. 1. (la vechii greci) sanctuar al zeiţei Atena.2. instituţie specializată în (<fr. athénée, lat. athenaeum)
activităţi cultural–ştiinţifice.
atént, –ă adj. 1. cu atenţia îndreptată spre cineva sau ceva. • (şi adv.) cu atenţie.2. amabil, (<lat. attentus)
politicos, prevenitor.
atentá vb. intr. a comite un atentat. (<fr. attenter, lat. attentare)
atentát s. n. 1. atac criminal ilegal faţă de persoane, bunuri, drepturi, stări de lucruri.2. (<fr. attentat)
(fig.) atac îndreptat împotriva unor sentimente, concepţii etc.
aténţie I. s. f. 1. perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe (<fr. attention, lat. attentio)
simultane, prin orientarea şi concentrarea conştiinţei într–o anumită
direcţie.2. interes, preocupare, grijă.3. (pl.) atitudine binevoitoare;
solicitudine, amabilitate. o a da ~ (cuiva) = a fi amabil, curtenitor. • dar,
cadou oferit cuiva în schimbul unor mici servicii.II. interj. fii atent! bagă de
seamă!
atenţioná vb. tr. 1. a face atent pe cineva; a preveni.2. a oferi cuiva un cadou, a răsplăti pentru (<atenţie + –ona)
un serviciu solicitat.
atenuá vb. tr. a micşora intensitatea unui fenomen, importanţa sau gravitatea unui fapt. (<fr. atténuer, lat. attenuare)
atenuánt, –ă adj. care atenuează. o circumstanţe ~e = împrejurări care uşurează răspunderea (<fr. atténuant, lat. attenuans)
penală a unui inculpat.
atenuatór s. n. 1. dispozitiv electric într–un circuit de transmisiune pentru reducerea (<fr. atténuateur)
nivelului unui semnal.2. dispozitiv în tuburile de ventilaţie, care comunică în
vederea reducerii zgomotului.
aterisamént s. n. depozit de aluviuni transportate de ape. (<fr. atterrissement)
aterizá vb. tr. 1. (despre aeronave) a reveni pe pământ, după zbor. • (despre nave) a lua (după fr. atterrir)
contact vizual cu uscatul, venind dinspre larg.2. (sport) a lua contact cu solul
după o săritură.
aterizáj s. n. 1. aterizare.2. loc unde o navă poate să tragă la uscat. (<fr. atterrissage)
aterizór s. n. tren de aterizare. (<fr. atterrisseur)
atermál, –ă adj. referitor la apele minerale reci. (<fr. athermal)
atermán, –ă adj. (despre un mediu) prin care nu trece căldura. (<fr. athermane)
atérmic, –ă adj. (despre transformări) care nu degajează, nu absoarbe căldura. (<fr. athermique)
ATERO– elem. „aterom“. (<fr. athéro–, cf. gr. athere, terci
de făină)
aterogén, –ă adj. care produce ateroame. (<fr. athérogène)
aterogenéză s. f. producerea de ateroame. (<fr. athérogenèse)
ateróm s. n. depozit de substanţe grase şi de colesterol pe pereţii vaselor sangvine. (<fr. athérome, gr. atheroma)
aticísm s. n. formă particulară a dialectului atic. • fineţe de gust, măsură, eleganţă, (<fr. atticisme, lat. atticismus)
puritate de stil şi de limbă.
aticíst, –ă s. m. f. imitator al scrierilor atice. (<fr. atticiste)
atímic, –ă adj., s. m. f. (atins) de atimie. (<fr. athymique)
atimíe s. f. absenţă a manifestărilor afective, în schizofrenie. (<fr. athymie)
atípic, –ă adj. care nu prezintă caracterele tipului. (<fr. atypique)
atiroidíe s. f. absenţă completă a secreţiei tiroidiene. (<fr. athyroïdie)
atitudinál, –ă adj. referitor la atitudine. (<it. attitudinale)
atitúdine s. f. 1. poziţie a corpului, ţinută.2. poziţie faţă de un eveniment, de un fapt. • fel (<it. attitudine, fr. attitude)
de a se purta, de a acţiona; comportare. o a lua ~ = a–şi afirma cu hotărâre
punctul de vedere.
atlánt s. m. 1. statuie, bărbat într–o atitudine de efort, ca suport pentru balcoane şi (<fr., it. atlante)
bovindouri; telamon.2. locuitor al legendarei Atlantida.
atlántic, –ă adj. referitor la Oc. Atlantic şi la statele care îl mărginesc. (<fr. atlantique)
atlantísm s. n. doctrină a partizanilor pactului atlantic. (<fr. atlantisme)
atlantíst, –ă adj., s. m. f. (partizan) al atlantismului. (<fr. atlantiste)
atlantozáur s. m. dinozaurian uriaş asemănător cu brontozaurul. (<fr. atlantosaure)
atlás1 s. n. culegere de hărţi, planşe, planuri, grafice, stampe etc. o ~ lingvistic = lucrare (<fr. atlas)
care prezintă pe hărţi răspândirea teritorială a unor fapte de limbă.
atmofíl, –ă adj. (despre elemente chimice) care intră în compoziţia atmosferei terestre. (<germ. atmophil)
atól s. m. insulă de corali în forma unui inel având la mijloc o lagună. (<fr. atoll)
atóm s. m. cea mai mică particulă a unui element chimic. o ~ –gram = valoare în grame (<fr. atome, lat. atomus, gr.
a masei atomice a unui element chimic. atomos)
atomál s. n. revelator fotografic pentru granulaţie foarte fină. (<germ. Atomal, n. com.)
atomár, –ă adj. constituit de atomi izolaţi; referitor la asemenea atomi. (<germ. atomar)
atómic, –ă adj. 1. referitor la atomi, specific atomilor. o număr ~ = număr de ordine pe care (<fr. atomique)
îl are fiecare element chimic în tabelul periodic al elementelor; energie ~ă =
energie nucleară; bombă ~ă = bombă a cărei putere este bazată pe energia
nucleară.2. care foloseşte armele atomice.
atractánţi s. m. pl. substanţe produse de insecte sau de alte organisme pentru a atrage (<atrage + –ant)
indivizi de sex opus.
atractív, –ă adj. atrăgător, captivant; atracţios. (<fr. attractif, lat. attractivus)
atramentáre s. f. tratament termochimic al pieselor de oţel prin încălzire în baie cu soluţie de (după germ. Atramentverfaren)
fosfat de fier şi de mangan.
atrápă s. f. 1. aparenţă înşelătoare; păcăleală.2. obiect destinat a înşela prin amuzament. (<fr. attrape)
• siluetă, manechin pentru atragerea vânatului.
atremíe s. f. formă ereditară de neuroastenie caracterizată prin lipsa de energie psihică, (<fr. atrémie)
fără astenie musculară.
atrépsic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de atrepsie. (<fr. athrepsique)
atrepsíe s. f. tulburare gravă de nutriţie, la sugari, datorată unui regim alimentar (<fr. athrepsie)
defectuos, manifestată prin slăbire pronunţată, vărsături, diaree etc.
ATRET(O)– elem. „neperforat, închis“. (<fr. atrét/o/–, cf. gr. atretos)
atribút s. n. 1. însuşire esenţială proprie unei fiinţe, unui fenomen, lucru etc. • semn (<fr. attribut, lat. attributum)
distinctiv, simbol al unei funcţii, al unui personaj alegoric.2. parte secundară
a propoziţiei care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia.3.
(inform.) informaţie care însoţeşte o categorie sintactică.
atributív, –ă adj. cu funcţie de atribut. o propoziţie ~ă = (şi s. f.) = propoziţie subordonată care (<fr. attributif)
îndeplineşte funcţia de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziţie
relativă.
atribúţie s. f. competenţă, autoritate care se exercită într–o anumită sferă de activitate. (<fr. attribution, lat. attributio)
átrium/átriu s. n. 1. curte interioară, înconjurată de portice acoperite, a caselor romane.2. (<lat., fr. atrium)
spaţiu deschis, înconjurat uneori de coloane, la intrarea într–o bazilică.3.
(anat.) auricul.4. spaţiu gastric la spongieri, care comunică cu exteriorul prin
oscul.5. culoar care înconjură un con vulcanic secundar, îmbucat în craterul
unui vulcan mai vechi.
atróce adj. inv. crud, sângeros, cumplit, fioros, groaznic. (<fr., it. atroce, lat. atrox; –cis)
aucúba s. m. arbust cu frunze coriacee, verzi şi cu pete galbene, din Japonia, cultivat ca (<fr. aucuba)
gard viu. • (adj.) mozaic ~ = boală a cartofului, tomatelor etc. produsă de un
virus, prin pete galbene pe frunze.
audiá vb. tr. 1. a asculta pe inculpat, pe martor sau oricare altă parte într–un proces.2. a (<lat. audire)
asculta un curs, o conferinţă. • a asculta muzică (înregistrată).
auditóriu s. n. 1. asistenţă, public (la o conferinţă, la un curs etc.).2. sală pentru audiţii şi (<fr. auditoire, /2/ lat.
pentru înregistrări fonice. auditorium)
audíţie s. f. 1. indentificare a sunetelor cu ajutorul simţului auditiv.2. audiere de muzică (<fr. audition, lat. auditio)
cu un public restrâns. o în primă ~ = (despre executarea unei compoziţii
muzicale) pentru prima oară în public.3. recepţionare de semnale audio.
augít s. n. mineral din grupa piroxenilor, constituent al rocilor magmatice efuzive. (<fr. augite)
augmént s. n. vocală adăugată, în unele limbi, înaintea unei forme verbale pentru a marca o (<fr. augment, germ. Augment,
acţiune trecută. lat. augmentum)
augmentatív, –ă adj., s. n. (afix) care, ataşat la un substantiv, exprimă o creştere a dimensiunilor (<fr. augmentatif)
obiectului denumit; (p. ext.) (cuvânt) format cu un asemenea sufix.
augustinián, –ă I. adj. referitor la Sf. Augustin.II. adj., s. m. f. (călugăr) aparţinând unui grup (<fr. augustinien)
de ordine catolice stabilite pe baza scrierilor Sf. Augustin; augustin.
augustinísm s. n. doctrina augustinilor, care exaltă puterea graţiei divine, concilierea (<fr. augustinisme)
platonismului cu doctrina creştină şi subordonarea filozofiei faţă de credinţă.
áulă s. f. 1. (ant.) curte în faţa locuinţelor importante în jurul căreia se grupau (<lat. aula, germ. Aula)
dependinţele.2. (în evul mediu) curte princiară.3. sală de conferinţe, cursuri
sau festivităţi (în incinta unei instituţii).
aúlic1 s. n. tribunal suprem al vechiului Imperiu German. (<lat. aulicus)
aúlic2, –ă adj. de curte; rafinat, elegant. o consiliu ~ = tribunal suprem în Imperiul (<fr. aulique, lat. aulicus)
Romano–German; consilier ~ – sfetnic la curtea Habsburgilor.
AULO– elem. „tub, cavitate“. (<fr. aulo–, cf. gr. aulos)
aulodíe s. f. cânt vocal acompaniat de aulos. (<gr. aulodia)
aulofíte s. f. pl. plante care trăiesc în cavităţile unor organe ale altor plante cu autotrofe sau (<fr. aulophytes)
saprofite.
aulofobíe s. f. teamă patologică de sunete emise de instrumente de suflat. (<engl. aulophobia)
aúlos s. n. instrument de suflat cu ancie dublă, la grecii antici. (<fr., gr. aulos)
auramínă s. f. materie colorantă galbenă, folosită la vopsirea hârtiei, a bumbacului etc. (<fr. auramine, germ. Auramin)
aurár /eyrir/ s. m. monedă divizionară din Islanda, a suta parte dintr–o coroană. (<fr. aurar)
áură s. f. 1. aureolă (5).2. stare particulară care precedă o criză de epilepsie.3. (<lat., fr. aura)
fenomen biofizic dintr–un câmp de emisiune a unor radiaţii ale corpului, de
natură luminoasă sau electromagnetică.
aureolá vb. tr. 1. a înconjura cu aureolă.2. (fig.) a glorifica. (<fr. auréoler)
aureólă s. f. 1. cerc luminos cu care pictorii înconjură capetele unor personaje, în special (<fr. auréole, lat. aureola)
ale sfinţilor; nimb.2. halo în jurul unui astru, al unei efigii, pe o fotografie
etc. • zonă luminoasă care înconjură flacăra propriu–zisă.3. fenomen de
iluminare parazită, sub formă de inele concentrice, în jurul punctelor
luminoase de pe ecranul tubului cinescop.4. efect nedorit de zonă luminoasă
pe mărcile poştale litografiate.5. (fig.) glorie, faimă; aură (1).
aurículár, –ă I. adj. 1. referitor la ureche.2. care aparţine auriculului.II. s. m. degetul mic (<fr. auriculaire, lat.
de la mână.III. s. n. accesoriu al aparatelor radioreceptoare şi telefonice, care auricularius)
permite ascultarea individuală, la ureche, a transmisiunilor.
auriculoterapíe s. f. ramură a medicinei care foloseşte pavilionul urechii pentru diagnostic şi (<fr. auriculothérapie)
tratament.
auriculotomíe s. f. deschidere a unui auricul al inimii, pentru a remedia o malformaţie cardiacă; (<fr. auriculotomie)
atriotomie.
aurifér, –ă adj. (despre terenuri, roci, râuri) care conţine aur. (<fr. aurifère, lat. aurifer)
auríga s. m. (ant.) conducătorul unui car (de curse). (<lat. auriga)
aurignaciáian, –ă /oriniasian/ (din) primul subetaj al paleoliticului superior. (<fr. aurignacien)
adj., s. n.
aurínă s. f. compus chimic, auriu, bun colorant pentru hârtie. (<fr. aurine)
auripigmént s. m. orpiment. (<germ. Auripigment, lat.
auripigmentum)
AURO– v. auri1–.
aurocór, –ă adj., s. f. (plantă) ale cărei seminţe se răspândesc pe baza greutăţii proprii. (<fr. aurochore)
aurolác I. s. n. lac pentru vopsit elemente metalice conţinând solvenţi cu efecte (n. com.)
halucinogene.II. s. m. (fig.) copil fără cămin, al străzii, care se droghează cu
aurolac (I).3. (p. ext.) redus mintal.
aurolít s. n. silicat de aluminiu şi magneziu, prin metamorfozarea rocilor argiloase. (<fr. aurolithe)
australián, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Australia.II. adj. care aparţine Australiei. o limbi (<fr. australien)
~iene = una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania, alături de
austroneziană şi papua.
australíd, –ă adj., s. m. f. australoid. (<germ. australid, Australide)
australoíd, –ă I. s. m. f. (pl.) populaţie de rasă neagră din Australia şi Oceania; (sg.) individ (<fr. australoïde)
din această populaţie; australid.II. adj. referitor la australoizi.
australopitéc s. m. maimuţă antropomorfă fosilă, cea mai apropiată de om. (<fr. australopithèque)
australopitecíne s. f. pl. subfamilie de hominide fosile: australopitecul; prehominieni. (<engl. australopithecine)
austromarxísm s. n. curent în social–democraţia austriacă, care nega necesitatea transformărilor (<germ. Austromarxismus)
revoluţionare.
austromarxíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al austromarxismului. (<germ. Austromarxist)
austroneziánă adj. limbi ~iene = una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania, alături de (<austr/aliană/ + /mela/neziană)
australiană şi papua.
aut1 I. adv. (sport) în afara terenului de joc.II. s. n. ieşirea, scoaterea mingii în (<engl. out, afară)
afara terenului de joc; penalizarea aplicată în această situaţie.
AUT2(O)– elem. „însuşi, singur“; „automobil, maşină“. (<fr. aut/o/–, cf. gr. autos)
autoaglutinínă s. f. anticorp al serului care aglutinează hematiile proprii ale individului. (<fr. auto–agglutinine)
autoagregát s. n. agregat (2) montat pe o maşină. (<auto2 + agregat)
autoagresiúne s. f. stare patologică în care organismul produce substanţe nocive împotriva (<fr. autoagression)
unora dintre propriile sale celule, ţesuturi sau organe.
autoalármă s. f. radioreceptor care înregistrează automat semnalele de pericol. (<fr. auto–alarme)
autoalogamíe s. f. prezenţa în cadrul aceleiaşi specii a unor indivizi parţial autogami şi alogami. (<fr. autoallogamie)
autoamorsáre s. f. amorsare spontană a unei maşini sau reacţii, fără intervenţia unui agent (după fr. autoamorşage)
exterior.
autoanafilaxíe s. f. anafilaxie prin injectarea intravenoasă a sângelui propriu. (<fr. auto–anaphylaxie)
autoanalgezíe s. f. metodă de analgezie generală prin care bolnavul îşi diminuează singur (<fr. auto–analgésie)
durerea, prin inhalaţia analgezicului.
autoanalizá vb. refl. a–şi face autoanaliza. • a se supune introspecţiei. (<auto1– + analiza)
autoanalíză s. f. analiză a propriilor trăiri, cu scopul realizării unei imagini generale despre (<fr. auto–analyse)
sine. • introspecţie.
autoanticórp s. m. anticorp produs de organism, împotriva propriilor sale celule sau ţesuturi. (<fr. auto–anticorp)
autoantigén s. n. ţesut, organ care se comportă ca antigen al organismului propriu. (<fr. auto–antigène)
autoapăráre s. f. apărare prin mijloace proprii. (după fr. autodéfense)
autoapreciá vb. refl. a–şi examina critic pregătirea şi conduita (proprie). (<auto1– + aprecia)
autoapríndere s. f. aprindere de la sine a combustibilului injectat în cilindrul motorului cu (<auto1– + aprindere)
ardere internă.
autoaprovizioná vb. refl. a se aproviziona prin posibilităţi proprii. (<auto1– + aproviziona)
autoasiguráre s. f. asigurare a propriei persoane sau a maşinii (auto) împotriva calamităţilor (după rus. samostrahovanie)
naturii şi a accidentelor.
autoateliér s. n. atelier mobil de reparaţii, instalat pe un autovehicul. (<auto2 + atelier)
autoatribuí vb. refl. a–şi atribui sieşi. (<auto1– + atribui)
autobalsám s. n. soluţie grafitată pentru lustruitul maşinilor. (<auto2 + balsam)
autobánd s. n. autostradă. (<germ. Autoband)
autobándă s. f. bandă transportoare automată. (<auto2 + bandă)
autobasculántă s. f. autocamion prevăzut cu benă basculantă. (<auto2 + basculantă)
autobáză s. f. centru de întreţinere şi exploatare a autovehiculelor. (<rus. avtobaza)
autobénă s. f. autocamion prevăzut cu benă (1). (<auto2 + benă)
autobetoniéră s. f. betonieră montată pe un automobil, cu instalaţie proprie de apă. (<auto2 + betonieră)
autobiográfic, –ă adj. referitor la autobiografie. (<fr. autobiographique)
autobiografíe s. f. 1. biografie a unei persoane, scrisă de ea însăşi.2. scriere literară în care (<fr. autobiographie, rus.
autorul îşi povesteşte viaţa. avtabiografiia)
autoblindát s. n. vehicul blindat, cu roţi sau cu şenile, înarmat uşor, pentru misiuni de (<it. autoblindata)
recunoaştere, siguranţă etc.
autoblocáj s. n. dispozitiv de blocare automată a sistemelor de semnalizare, de macazuri etc. (<fr. autoblocage)
autoblocáre s. f. oprire în timpul funcţionării a unui mecanism, a unei maşini sub acţiunea (<auto1– + blocare)
propriilor forţe rezistente la frecare.
autobréc s. n. automobil închis, cu care se pot transporta circa zece persoane. (<fr., engl. autobreak)
autobúz s. n. autovehicul închis care asigură transportul în comun. (<fr. autobus, germ. Autobus)
autocirculáţie s. f. menţinere a deplasării unei ape în circuitul închis de vaporizare al unor (<fr. autocirculation)
căldări acvatubulare.
autocistérnă s. f. autovehicul cu o cisternă, în care se transportă diferite produse lichide. (<rus. avtoţisterna)
autocitá vb. refl. a se cita pe sine însuşi, din propria operă. (<it. autocitare)
autoclaustrá vb. refl. a se claustra singur, de bunăvoie. (<fr. autoclaustrer)
autoclávă s. f. 1. recipient metalic închis ermetic, în care au loc procese fizice şi chimice (<fr. autoclave)
sub presiune (la o temperatură ridicată).2. capac care închide ermetic un
recipient, închis prin presiunea din interior.
autoclavizáre s. f. tratare a unor materiale cu aburi sub presiune în instalaţii industriale cu (<autoclavă + –iza)
autoclave.
autoclazíe s. f. topire a unui ţesut organic prin fermenţi proprii. (<engl. autoclasis)
autocód s. n. cod care permite unui calculator electronic să transforme un limbaj simbolic (<fr. autocode)
în limbaj–maşină.
autocodór s. m. (inform.) sistem de programare simbolică prin prezenţa de macroinstrucţiuni. (<fr. autocodeur)
autoconsúm s. n. folosire de către un producător pentru consumul propriu a produselor (<it. autoconsumo)
realizate de el însuşi.
autocontáiner s. n. container montat pe o maşină. (<auto2 + container)
autocontemplá vb. refl. a se contempla pe sine însuşi. (<fr. autocontempler)
autocontról s. n. 1. control asupra calităţilor şi activităţii proprii.2. operaţie de control intern (după engl. self–controll)
al unei maşini de calculat; selfcontrol.
autocontrolá vb. refl. a–şi controla propriile fapte; a se autosupraveghea. (<it. autocontrollare)
autocópie s. f. reproducere a unei scrisori, a unui desen în mai multe exemplare. (<fr. autocopie)
autocóră adj., s. f. (plantă) ale cărei seminţe se răspândesc fără intervenţia factorilor externi. (<fr. autochore)
autocorécţie s. f. acţiune proprie unui sistem cibernetic de a perfecţiona rezultatele la ieşirea (<fr. autocorrection)
din sistem.
autocoríe s. f. răspândire a seminţelor prin mijloace proprii ale plantei. (<fr. autochorie)
autocrát, –ă adj., s. m. f. (conducător) cu puteri absolute; (monarh) absolut. (<fr. autocrate, gr. autokrates)
autodirijáre s. f. dirijare a unei rachete, a unui avion cu ajutorul unor aparate şi dispozitive (<auto2 + dirijare)
instalate la bord.
autodisciplináre s. f. acţiune educativă exercitată asupra cuiva de către persoana sau grupul social (<auto1– + disciplinare)
respectiv.
autodisciplínă s. f. disciplină pe care şi–o impune cineva. • (într–o unitate şcolară) menţinerea (<fr. autodiscipline)
disciplinei prin elevi.
autodistrúge vb. refl. a se distruge singur sau de la sine. (după fr. s’autodétruire)
autodizolvá vb. refl. (despre o organizaţie, societate etc.) a se dizolva, a–şi înceta activitatea (<auto1– + dizolva)
prin propria hotărâre.
autodominá vb. refl. a se domina pe sine însuşi. (<it. autodominare)
autodotá vb. refl. a se autoutila. (<auto1– + dota)
autodrezínă s. f. drezină autopropulsată. (<rus. avtodrezina)
autodróm s. n. pistă destinată curselor şi încercării autovehiculelor; motodrom. (<fr. autrodome)
autodúbă s. f. autovehicul prevăzut cu o dubă, pentru transportul de materiale fragile, (<auto2 + dubă)
produse alimentare etc.
autodúmper s. n. autocamion cu cuvă metalică basculantă. (<engl. autodumper, germ.
Auto–Dumper)
autoechilibráre s. f. echilibrare automată a roţilor de autovehicul cu ajutorul unui dispozitiv care (<auto2 + echilibrare)
se intercalează la montajul acestora, între jantă şi butuc.
autoecolalíe s. f. simptom al unor boli mintale în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte. (<engl. autoecholalia)
autofagocitóză s. f. absorbţie, distrugere a celulelor de către fagocitele propriului organism. (<fr. autophagocytose)
autofecundáre s. f. fuziune a doi gameţi de sex diferit, generaţi de acelaşi individ; (după fr. autofécondation)
autofecundaţie.
autofecundáţie s. f. autofecundare. (<fr. autofécondation)
autofén, –ă adj. (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă, care se manifestă (<auto1– + –fen1)
autonom în cursul transplantelor.
autofertíl, –ă adj. (despre unele specii vegetale) la care autofecundarea dă seminţe apte să (<fr. autofertile)
germineze.
autofertilitáte s. f. proprietatea de a fi autofertil. (<fr. autofertilité)
autofetişísm s. n. fetişism prin apariţia excitaţiei sexuale în prezenţa unui obiect personal al (<auto1– + fetişism)
subiectului.
autofilíe s. f. narcisism. (<fr. autophilie)
autofilogeníe s. f. dezvoltare a unor frunze din lamina altor frunze. (<fr. autophyllogénie)
autofinanţá vb. refl. a se finanţa din fonduri proprii. (<fr. s’autofinancer)
autofít s. m. 1. făt teratologic care poate trăi în viaţa extrauterină.2. plantă autotrofă care (<fr. autophyte)
se nutreşte prin fotosinteză direct din materia organică.
autoflagelá vb. refl. a se supune singur unor chinuri fizice sub impulsul unor credinţe (<fr. autoflageller)
mistice.
autoflageláre s. f. acţiunea de a se autoflagela; autoflagelaţie. • obţinerea excitaţiei (satisfacţiei) (<autoflagela)
sexuale prin biciuirea propriului corp.
autoflageláţie s. f. autoflagelare. (<fr. autoflagellation)
autofobíe s. f. teamă patologică de a fi singur. (<engl. autophobia)
autofón, –ă adj. idiofon. (<engl. autophone)
autofoníe s. f. rezonanţă penibilă şi obsedantă a propriei voci. (<fr. autophonie)
autoformáţie s. f. educaţie prin sine însuşi. (<auto1– + formaţie)
autofrânáre s. f. împiedicare a mişcării în sens invers celui dorit a anumitor elemente ale unor (după fr. autofreinage)
mecanisme, prin frecarea dintre suprafeţele care vin în contact.
autohtonizá vb. tr., refl. a da, a căpăta un caracter autohton, a (se) aclimatiza. (<autohton + –iza)
autoignorá vb. refl. a–şi neglija propria persoană. (<auto1– + ignora)
autoiluzioná vb. refl. a–şi face singur iluzii. (<auto1– + iluziona)
autoimpúnere s. f. contribuţie în bani sau în muncă benevolă, stabilită de o colectivitate în (după rus. samooblojenie)
vederea unor lucrări locale de interes obştesc.
autoimún, –ă adj. care prezintă autoimunitate. (<fr. autoimmun)
autoimunitáte s. f. imunitate faţă de antigene proprii. (<fr. autoimmunité)
autoimunizáre s. f. producere de anticorpi faţă de substanţele propriului organism. (după fr. auto–immunisation)
autoincendiá vb. refl. a–şi da foc (în semn de protest). (<auto1– + incendia)
autoindúcţie s. f. producere a unei forţe electromotoare într–un circuit datorită câmpului (<fr. auto–induction)
magnetic al curentului electric variabil care trece prin însuşi circuitul indus;
selfinducţie.
autoinfécţie s. f. infectare cu microbi proprii. (<fr. auto–infection)
autoinfestáţie s. f. infestare cu forme infecţioase ale unui parazit care se găseşte deja în (<auto1– + infestaţie)
organism.
autoinoculáre s. f. infecţie secundară determinată de germeni dintr–un focar infecţios (după engl. autoinoculation)
preexistent în organism.
autoinstruí vb. refl. a se instrui singur. (<auto1– + instrui)
autointitulá vb. refl. a–şi atribui un nume, un titlu. (<auto1– + intitula)
autointoxicáţie s. f. intoxicaţie produsă de organismul însuşi, ca urmare a formării de substanţe (<fr. auto–intoxication)
toxice.
autoinvestigáţie s. f. investigare a propriului spirit, prin punerea de întrebări privind o anumită (<auto1– + investigaţie)
problemă.
autoironíe s. f. ironie la adresa propriei persoane, opere etc. (<auto1– + ironie)
autoironizá vb. refl. a se supune autoironiei. (<auto1– + ironiza)
autoizolá vb. refl. a se izola de bunăvoie. (<auto1– + izola)
autoizotérmă s. f. izotermă (II, 2). (<auto2 + izotermă)
autoîncărcătór s. n. autovehicul pentru transportul pe distanţe scurte al unor materiale. (<auto2 + încărcător)
autoîncântáre s. f. automulţumire. (<auto1– + încântare)
autoînsămânţáre s. f. însămânţare naturală a plantelor prin scuturarea seminţelor. (<auto1– + însămânţare)
autojustificáre s. f. justificare faţă de sine însuşi. (după fr. autojustification)
automátic, –ă I. adj., adv. de automat.II. s. f. ramură a ştiinţei şi tehnicii care studiază (<fr. automatique)
metodele şi mijloacele utilizate pentru conceperea şi construirea sistemelor
automate.
automaticián, –ă s. m. f. automatist. (<fr. automa-ticien)
automatísm s. n. activitate fără controlul conştiinţei şi fără efort voluntar; mişcare, gest, (<fr. automatisme)
cuvânt repetate inconştient.
automatíst s. m. specialist în automatică; automatician. (<fr. automatiste)
automatizá vb. tr. a echipa o instalaţie cu utilaj automat. (<fr. automatiser)
automedicáţie s. f. practica de a lua medicamente din proprie iniţiativă, fără prescripţie (<fr. automédication)
medicală.
autometamorfísm s. n. transformare a rocilor eruptive sub influenţa soluţiilor fierbinţi provenite din (<fr. auto–métamorphisme)
propria lor magmă.
automistificá vb. refl. a se iluziona, a greşi în judecăţile despre propria persoană. (<auto1– + mistifica)
automişcáre s. f. mişcare, dezvoltare, devenire neîntreruptă a naturii, societăţii şi gândirii, (după rus. samodvijenie)
determinată de cauze, de contradicţii interne proprii tuturor obiectelor şi
fenomenelor.
automitraliéră s. f. automobil blindat prevăzut cu un tun şi mitraliere. (după fr. automitrailleuse)
automixíe s. f. autofecundare la care fuzionează doi gameţi sau doi nuclei sexuaţi de acelaşi (<fr. automixie)
sex ori înrudiţi.
automobíl, –ă I. adj. care se mişcă prin el însuşi.II. s. n. vehicul pe roţi care se poate (<fr., it. automobile, germ.
deplasa prin mijloace de propulsie proprie. Automobil)
automobilísm s. n. sport practicat cu automobilul. (<fr. automobilisme)
automobilíst, –ă s. m. f. cel care practică automobilismul. (<fr. automobiliste)
automodél s. n. autovehicul în miniatură, cu un sistem de propulsie şi de comandă. (<fr. auto–modèle)
automodelá vb. refl. a–şi modela personalitatea. (<auto1– + modela)
automodelísm s. n. sport constând în construirea de automodele. (<fr. automodélisme)
automodelíst, –ă s. m. f. sportiv care practică automodelismul. (<automodel/ism/ + –ist)
automórf, –ă adj. (despre minerale) limitat de formele cristaline proprii speciei respective. (<fr. automorphe)
automorfísm s. n. 1. homomorfism.2. tendinţă de a judeca pe alţii prin prisma propriei (<fr. automorphisme)
persoane.
automorfóză s. f. modificare organică condiţionată de factori interni. (<fr. automorphose)
automotór s. n. vehicul feroviar cu motor cu ardere internă sau electric, pentru transportul (<fr. automoteur)
călătorilor.
automulţumíre s. f. mulţumire de sine, în urma unor succese, care duce la suficienţă, stagnare; (<auto1– + mulţumire)
autoîncântare.
automutilá vb. refl. a se mutila în mod voluntar. (<auto1– + mutila)
autonastíe s. f. curbură de creştere inegală a organelor vegetale datorată unor cauze interne. (<fr. autonastie)
autonefrectomíe s. f. operaţie de scoatere totală din funcţiune a unui rinichi tuberculos. (<engl. autonephrectomy)
autonomazíe s. f. formă de afazie amnezică, dificultatea de a–şi aminti nume proprii sau (<engl. autonomasia)
substantive.
autonomíe s. f. 1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de (<fr. autonomie, lat. autonomia)
propria voinţă.2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în
anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. •
autoconducere.3. distanţă maximă pe care o poate parcurge o navă sau
timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fără refacerea plinurilor de
combustibil.4. calitate a unui cuvânt de a avea un sens lexical deplin.
autopastişá vb. refl. (despre scriitori) a–şi imita procedeele artistice proprii. (<auto1– + pastişa)
autopastíşă s. f. imitaţie a propriilor procedee artistice; manieră, şablon. (<auto1– + pastişă)
autopelágic, –ă adj. (despre organisme) care trăieşte permanent în stratul superior al apelor mării. (<fr. autopélagique)
autoradiografíe s. f. metodă modernă de cercetare bazată pe studiul imaginii obţinute pe o (<fr. autoradiographie)
peliculă fotografică sau radiografică a unui organ conţinând un produs
radioactiv.
autoradiográmă s. f. clişeu obţinut prin autoradiografie. (<fr. autoradiogramme)
autorapíd s. n. automotor cu viteză de tren rapid. (<auto/motor/ + rapid)
autorealizáre s. f. proces educativ axat pe participarea individului la acţiuni susţinute în scopul (<auto1– + realizare)
dezvoltării propriei personalităţi.
autorecénzie s. f. recenzie făcută unei lucrări de propriul ei autor. (<auto1– + recenzie)
autorecepáre s. f. uscare a tulpinii puieţilor din lipsă de lumină sau din altă cauză naturală. (<auto1– + recepare)
autoreprodúcere s. f. însuşire a materiei vii prin care organismele îşi asigură, automat şi de la sine, (<auto1– + reproducere)
urmaşi.
autoreproşá vb. refl. a–şi reproşa sieşi. (<auto1– + reproşa)
autoritár, –ă adj. care uzează de autoritatea sa, care urmăreşte să–şi impună voinţa. (<fr. autoritaire)
autoritarísm s. n. 1. atitudine autoritară.2. sistem politic autoritar. (<fr. autoritarisme)
autoritaríst, –ă adj., s. m. f. (adept) al autoritarismului. (<autoritar + –ist)
autoritáte s. f. 1. putere, drept de a comanda, de a da dispoziţii, de a impune ascultare.2. (<fr. autorité, lat. auctoritas)
organ al puterii de stat competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii. •
reprezentant al acestei puteri.3. influenţă, ascendent, prestigiu. • cel care se
bucură de această influenţă, de acest prestigiu; somitate.
autorizá vb. tr. a da cuiva dreptul, puterea de a face ceva; a împuternici; a permite. (<fr. autoriser)
autorizáţie s. f. permisiune (dată de o autoritate); împuternicire. • înscris care dovedeşte o (<fr. autorisation)
împuternicire.
autorotáţie s. f. mişcare de rotaţie a unei suprafeţe portante sau a unui avion, care se întreţine (<fr. autorotation)
de la sine.
autorulótă s. f. rulotă autopropulsată. (<auto2 + rulotă)
autorutiér, –ă adj. referitor la transportul auto pe drumurile publice. (<fr. autoroutier)
autosacramentál s. n. reprezentaţie dramatică în Spania, care avea loc de ziua Domnului, după (<fr., sp. autosacramental)
ceremoniile religioase, pe scene improvizate pe străzi.
autosalvá vb. refl. a se salva singur. (<auto1– + salva)
autosalváre s. f. 1. acţiunea de a se autosalva.2. autosanitară. (<autosalva)
autosanitáră s. f. automobil închis pentru transportul bolnavilor (răniţilor); autoambulanţă, (<auto2 + sanitară)
autosalvare (2).
autosatisfácţie s. f. mulţumire de sine. (<fr. autosa-tisfaction)
autoscáră s. f. autovehicul cu un schelet în formă de turn cu scară. (<auto2 + scară)
autoscopíe s. f. 1. observaţie asupra propriei persoane.2. simptom al unor boli, prin (<fr. autoscopie)
halucinaţie al cărei obiect este imaginea vizuală a propriului corp (în timpul
agoniei, în clipa morţii etc.)
autoscréper s. n. screper montat pe un autovehicul. (<auto2 + screper)
autoselectór s. n. incubator pentru clocitul ouălor de peşte. (<auto1– +selector)
autosemántic, –ă adj. (despre cuvinte) cu sens de noţiune. (<germ. autosemantisch)
autoseroterapíe s. f. tratament cu ser din sângele bolnavului. (<fr. auto–sérothérapie)
autoserví vb. refl. a se servi singur (într–un magazin, într–un restaurant). (<autoservire)
autoservice /–sérvis/ s. n. staţie de întreţinere a autovehiculelor. (<engl. auto–service)
autoservíre s. f. mod de servire în magazine, localuri de alimentaţie publică, prin care clienţii (după rus. samoobshujivanie,
se servesc singuri. engl. self–service)
autostáţie s. f. 1. staţie de autobuze.2. autospecială pe care sunt montate aparatură şi (<auto2 + staţie)
mijloace destinate unei anumite funcţiuni.
autosteríl, –ă adj. care prezintă autosterilitate. (<fr. autostérile)
autosterilitáte s. f. incapacitate a unui organism hermafrodit de a se autofertiliza. (<autosteril + –itate)
autosterilizáre s. f. distrugere a microbilor dintr–un organism sub acţiunea forţelor de apărare (după fr. auto–stérilisation)
ale acestuia.
autostóp s. n. 1. instalaţie de semnalizare luminoasă pentru reglementarea circulaţiei pe (<fr. auto–stop)
străzi.2. instalaţie servind la oprirea automată a unui vehicul de cale ferată
când mecanicul uită să ia măsuri de frânare.3. oprire a unui automobilist de
către un pieton care solicită să fie luat în maşină.
autotaxáre s. f. sistem de plată în autovehicule prin compostarea biletelor de către pasageri. (<auto1– + taxare)
autotélic, –ă adj. (fil.) care îşi are scopul în sine. (<fr. autotélique)
autotelíe s. f. (fil.) calitate a individului de a putea determina el însuşi scopul acţiunilor (<fr. autotélie)
sale.
autotést s. n. chestionar la care răspunde însuşi autorul pe baza unor coeficienţi numerici (<fr. autotest)
stabiliţi pentru fiecare întrebare.
autotíp s. n. (biol.) tip de taxon stabilit de autorul însuşi. (<fr. autotype)
autotipíe s. f. procedeu fotochimic de executare a unui clişeu într–o singură culoare, (<fr. autotypie)
nuanţele de umbră şi lumină fiind reduse prin descompunerea imaginii în
puncte sau în linii. • clişeul obţinut.
autotipografíe s. f. tipar înalt ale cărui clişee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe (< auto1– + tipografie)
care imaginile au fost executate direct.
autotomíe s. f. 1. autoamputare a unei părţi a corpului la care recurg unele animale (şopârla, (<fr. autotomie)
crabii).2. capacitate pe care o au unele organisme vegetale de a–şi reface
unele părţi desprinse spontan.
autotopoagnozíe s. f. tulburare a imaginii despre propriul corp, caracterizată prin incapacitatea de (<fr. autotopoagnosie)
a localiza părţile acestuia.
autotoxínă s. f. substanţă toxică produsă de propriul organism. (<fr. autotoxine)
autotractór s. n. autovehicul destinat pentru tractarea semiremorcilor. (<fr. autotracteur)
autotracţiúne s. f. tracţiune cu mijloace automobile. (<fr. autotraction)
autotrafíc s. n. trafic de automobile, de autovehicule. (<it. autotraffico)
autotráiler s. n. vehicul pentru transportul pieselor grele. (<auto2 + trailer)
autotransformatór s. n. transformator de curent electric alternativ monofazat, cu o singură înfăşurare (<fr. autotransformateur)
şi cu trei borne, două externe pentru tensiunea înaltă şi una intermediară,
care, împreună cu câte una din cele externe, constituie bornele pentru
tensiunea joasă.
autotransfúzie s. f. 1. dirijare a sângelui de la periferie spre inimă.2. autohemoterapie. (<fr. autotransfusion)
autotransplánt s. n. fragment de ţesut transplantat într–o altă parte a corpului aceluiaşi individ. (<fr. autotransplant)
autotratamént s. n. tratament medical aplicat fără o indicaţie medicală autorizată. (<auto1– + tratament)
autotrén s. n. ansamblu format dintr–un autovehicul cu una sau mai multe remorci; (mil.) (<it. autotreno)
convoi de automobile.
autotróf, –ă adj. (despre organisme vegetale) care îşi produce singur substanţele nutritive (<fr. autotrophe)
necesare.
autotrofíe s. f. mod de hrănire a organismelor autotrofe. (<fr. autotrophie)
autotróliu s. n. troliu montat pe o maşină. (<auto2 +troliu)
autotropísm s. n. capacitate a plantelor de a–şi redobândi poziţia lor naturală. (<fr. autotropisme)
autotún s. n. autovehicul de luptă blindat, fără turelă, pe şenile, cu armament de artilerie (<auto2 + tun)
puternic.
autoturísme s. n. automobil pentru transportul unui număr redus de persoane; turism (2). (<auto2 + turism)
autován s. n. autovehicul cu caroserie special construită pentru transportul animalelor. (<auto2 + engl. van, vehicul)
autumnál, –ă adj. de toamnă. o (astr.) punct ~ = unul din cele două puncte de intersecţie, dintre (<lat. autumnalis, fr. autumnal)
eliptică şi ecuatorul ceresc.
autunián, –ă /o–tu–/ adj., s. (din) permianul inferior de facies continental, limitat la vestul Europei. (<fr. autunien)
n.
autunít s. f. fosfat natural de uraniu şi de calciu. (<fr. autunite)
auversián, –ă /o–ver–/ adj., (din) al doilea etaj al eocenului. (<fr. auvérsien)
s. n.
AUXANO–/AUXO– elem. „creştere, dezvoltare“, „stimulare“. (<fr. auxano–, auxo–, cf. gr.
auxanein, auxein, a creşte)
auxilium s. n. trupă aliată încadrată în armata romană în afara legiunilor şi recrutată dintre (<lat. auxilium)
locuitorii neromani ai provinciilor.
auxínă s. f. hormon vegetal care stimulează creşterea plantelor. (<fr. auxine)
AUXO– v. auxano–.
auxoblást s. n. lăstar de creştere care serveşte la înmulţirea vegetativă. (<fr. auxoblaste)
auxocróm, –ă adj., s. m. 1. (hormon vegetal) care are rolul de a stimula sinteza pigmenţilor.2. (<fr. auxochrome)
(grupare de atomi) care, introdusă în molecula unei combinaţii organice
colorate, îi intensifică culoarea şi îi conferă afinitate pentru materialul pe
care se aplică.
auxologíe s. f. studiu ştiinţific al creşterii şi dezvoltării organismelor. (<it. auxologia)
auxometríe s. f. parte a dendrometriei care studiază metodele de măsurare a creşterii (<fr. auxométrie)
arborilor sau arboreturilor.
auxométru s. n. aparat folosit în auxometrie. (<fr. auxomètre)
auxonomíe s. f. disciplină care studiază legile creşterii arborilor şi arboreturilor. (<fr. auxonomie)
auxopatíe s. f. (med.) tulburare a creşterii. (<fr. auxopathie)
auxospór s. m. (bot.) spor de creştere, la diatomee. (<fr. auxospore)
auxotónic, –ă adj. (despre mişcări, contracţii) cauzat de creşterea tensiunii de turgescenţă. (<fr. auxotonique)
auxotróf, –ă adj. (despre organisme) care trebuie să–şi asigure factorii de creştere din mediul (<auxo– + –trof)
exterior.
avál1 s. n. în ~ = situat pe cursul inferior al unui râu, spre vărsare. (<fr. aval)
avál2 s. n. (fin.) act prin care cineva garantează plata de la scadenţă a unei cambii; gir, (<fr. aval)
garanţie.
avalánşă s. f. 1. masă de zăpadă, de pietre etc. desprinsă de pe un povârniş de munte şi (<fr. avalanche)
care se rostogoleşte către vale.2. (fig.) mulţime; cantitate mare, potop.
avalíst s. m. cel care garantează plata unei cambii prin aval2; girant; avalizator. (<fr. avaliste, germ. Avalist)
avanpórt s. n. zonă amenajată pentru staţionarea temporară a navelor la intrarea într–un (<fr. avant–port)
port.
avanpóst s. n. element de siguranţă înaintat al unei trupe în staţionare. (<fr. avant–poste)
avanpremiéră s. f. reprezentaţie pentru critici, ziarişti etc. înaintea premierei unui spectacol, a (<fr. avant–première)
unui film.
avanrádă s. f. lucrare destinată să prevină afuirile, plasată în amonte faţă de o construcţie (<fr. avant–rade)
hidraulică.
aváns s. n. 1. sumă de bani plătită cu anticipaţie. o în ~ = mai înainte de timpul sau (<fr. avance)
distanţa prevăzută.2. interval de timp, distanţă, spaţiu cu care cineva sau ceva
se află înaintea altcuiva. o ~ la aprindere = avans cu care se produce
aprinderea combustibilului în camera de ardere a unui motor. • (pl.) primele
demersuri pentru încheierea unei afaceri, pentru o înţelegere, pentru
înfiriparea unei legături.
avansá vb. I. intr. a înainta (într–o direcţie); a progresa, a se dezvolta.II. tr. 1. a înainta, (<fr. avancer)
a promova într–un grad, într–o funcţie superioară.2. a da cu anticipaţie (sume
de bani).3. (fig.) a anticipa (o propunere).
avanscénă s. f. 1. parte a scenei între cortină şi rampă.2. fiecare dintre cele două loji în (<fr. avant–scène)
imediata apropiere a scenei.
avantáj s. n. 1. folos, profit, beneficiu. • situaţie mai bună, favorabilă. o ~ reciproc = (<fr. avantage)
principiu de bază în relaţiile internaţionale potrivit căruia raporturile dintre
state trebuie să se întemeieze pe respectarea intereselor lor (inter)naţionale,
să favorizeze dezvoltarea acestora.2. superioritate (de situaţie, de poziţie
etc.). • (tenis) punct marcat de unul dintre jucători când aceştia se află fiecare
la 40 de puncte.3. drept excepţional; privilegiu, favoare.
avantajá vb. tr. 1. a acorda, a procura un avantaj; a favoriza.2. (despre obiecte de (<fr. avantager)
îmbrăcăminte, culori etc.) a reliefa însuşirile fizice ale cuiva.
avantajós, –oásă adj. care oferă un avantaj; convenabil, folositor. (<fr. avantageux)
avánti interj. (fam.) înainte! (<it. avanti)
avantrén s. n. 1. partea anterioară a unei maşini agricole pe roţi. • antetren.2. (text.) (<fr. avant–train)
ansamblu de valţuri cu dinţi şi caneluri dintr–un dispozitiv de cardare care
zdrobeşte resturile vegetale ataşate de flocoanele de lână.
aventuriér, –ă s. m. f. om care caută aventuri om fără căpătâi, vagabond. (<fr. aventurier, it. avventuriere)
aventurín s. n. varietate de cuarţ cu numeroase foiţe de mică galbenă sau verzuie, care (<fr. aventurine)
reflectă lumina.
aventurísm s. n. spirit de aventură, tendinţă de a lua hotărâri pripite. (<fr. aventurisme, rus.
avantiurizm)
aventuríst, –ă adj. cu caracter de aventură. (<fr. aventuriste, rus. avantiurist)
aventurós, –oásă adj. care constituie o aventură; (despre oameni) amator de acţiuni îndrăzneţe şi (<fr. aventureux, it. aventuroso)
riscante.
avenue /evníu/ s. n. bulevard, alee care duce la o locuinţă. (<fr., engl. avenue)
–averáj elem. „medie aritmetică“. (<fr., engl. average)
averroísm s. n. curent în filozofia medievală occidentală având la bază învăţătura lui (<fr. averroïsme)
Averroes, care afirma că materia şi mişcarea sunt veşnice şi nega nemurirea
sufletului şi viaţa de apoi.
averroíst, –ă s. m. f. (adept) al averroismului. (<fr. averroïste)
avérs s. n. faţa unei monede sau medalii. (<fr. avers)
avérsă s. f. ploaie abundenţă, bruscă şi de scurtă durată. (<fr. averse)
aversiúne s. f. repulsie. • antipatie profundă; ură, resentiment. (<fr. aversion, lat. aversio)
avertínă s. f. pulbere albă, cristalină, cu gust şi miros aromatic, anestezic general. (<fr. avertine)
avertismént s. n. 1. înştiinţare prealabilă, prevenire.2. sancţiune administrativă, mustrare din (<fr. avertissement)
partea unui organ superior pentru o abatere disciplinară.2. (sport) măsură
prin care arbitrul avertizează pe un jucător asupra intervenţiilor sale
nereglementare.
avertizá vb. tr. a atrage cuiva atenţia, a înştiinţa în prealabil, a preveni. (după fr. avertir)
avertizór, –oáre I. adj. care avertizează.II. s. n. aparat care semnalează optic sau acustic un (<fr. avertisseur)
pericol.
Avésta s. f. pl. colecţie de texte sacre mazdeene, atribuite lui Zoroastru. (<fr. Avesta)
avéstic, –ă adj. referitor la Avesta. o limba ~ă (şi s. f.) = limbă veche iraniană, derivată din (<fr. avestique)
zendă, în care sunt scrise cărţile Avestei.
AVI– elem. „pasăre“. (<fr. avi–, cf. lat. avis)
aviár, –ă adj. referitor la păsări. (<fr. aviaire)
aviáriu s. n. coteţ, colivie mare pentru păsări. (<engl. aviary)
aviátic, –ă I. adj. referitor la aviaţie.II. s. f. tehnica zborului. (<germ. aviatisch, /II/ Aviatik)
aviatór, –oáre s. m. f. cel care pilotează un avion, care face parte din echipajul acestuia. (<fr. aviateur)
aviáţie s. f. 1. zbor cu ajutorul avioanelor. • disciplină care studiază tehnica şi zborul (<fr. aviation)
vehiculelor aeriene mai grele decât aerul.2. personalul şi mijloacele de zbor
ale unei ţări, ale unei societăţi comerciale etc. • forţă aeriană înglobând
personalul şi avioanele militare ale unei armate. o ~ sanitară = formaţie
sanitară dotată cu avioane pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă.
avortá vb. intr. 1. a pierde fătul prin avort.2. (despre plante) a nu ajunge la dezvoltare (<fr. avorter, lat. abortare)
completă, pierzând florile şi nelegând fructe.3. (fig.) a eşua.
avortón s. m. 1. plantă, animal venit înainte de termen. • (peior.) om slab dezvoltat la trup (<fr. avorton)
sau la minte; stârpitură.2. (fig.) lucru nereuşit.
avuá vb. tr. (rar) a mărturisi (<fr. avouer)
avuábil, –ă adj. care poate fi mărturisit. (<fr. avouable)
avulsiúne s. f. 1. îndepărtare prin smulgere a unei formaţii anatomice, a unui organ etc.2. (<fr. avulsion, lat. avulsio)
separare a unei porţiuni de teren prin acţiunea unui râu, când acesta străbate
un istm sau partea îngustă a unei bucle.
ax s. n. 1. organ de maşină care susţine diferite elemente ce se rotesc; osie.2. ~ (<fr. axe, lat. axis)
cerebrospinal = ansamblu anatomic şi funcţional, din creier şi măduva
spinării.
axá vb. I. tr. a centra (o piesă).II. tr., refl. (fig.) a (se) desfăşura în jurul a ceva, a (se) (<fr. axer)
conforma cu ceva; a (se) susţine pe baza unei anumite situaţii; a (se) orienta.
áxel s. n. figură de patinaj artistic care comportă o săritură de răsucire a corpului (<fr. axel)
patinatorului în jurul lui însuşi.
axeroftól s. n. vitamina A. (<fr. axerophtol)
axiál, –ă adj. referitor la o axă; în raport cu o axă. (<fr. axial)
axialitáte s. f. însuşirea de a fi axial. (<germ. Axialität)
–axíe v. axio–.
axifoidíe s. f. absenţa apendicelui xifoid. (<fr. axiphoïdie)
axilár, –ă adj. 1. referitor la axilă.2. situat la axilă. (<fr. axillaire)
axílă s. f. 1. subsuoară.2. loc unde se împreună ramura cu trunchiul unei plante sau (<fr. axile, lat. axilla)
frunza cu ramura.
axiliflór, –ă adj. (despre plante) cu flori axilare. (<fr. axilliflore)
AXIO–, –axíe elem. „valoare“. (<fr. axio–, –axie, cf. gr. axios,
valabil)
axiológic, –ă adj. referitor la axiologie. (<fr. axiologique)
axiologíe s. f. disciplină filozofică care studiază geneza, structura şi ierarhia valorilor; (<fr. axiologie)
teoria valorilor.
axiomátic, –ă I. adj. întemeiat pe o axiomă, cu caracter de axiomă. o metodă ~ă = metodă (<fr. axiomatique)
ştiinţifică de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propoziţii
(teoreme).II. s. f. disciplină care studiază înlănţuirea coerentă a axiomelor, în
scopul asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii şi a utilizării
corecte a deducţiei în ştiinţe; timologie.
axiométru s. n. aparat dintr–un sector de cerc gradat, montat la timona unei nave, care indică (<fr. axiomètre)
unghiul de cârmă.
áxis s. n. 1. a doua vertebră a gâtului, care se articulează cu atlasul2.2. tulpina (<fr., lat. axis)
principală, cilindrul central la plante.
AXO– elem. „axă, tulpină“. (<fr. axo–, cf. gr. axon)
axogamíe s. f. prezenţa organelor de reproducere pe tulpina frunzoasă. (<fr. axogamie)
axoídă s. f. curbă, loc geometric al axei instantanee de rotaţie în mişcarea unui corp (după engl. axoid)
rigid.
axolót s. m. stadiu larvar acvatic al unei specii de salamandre. (<fr. axolott)
axometríe s. f. determinare a poziţiei spaţiale a axei medii a undelor electrocardiografice. (<fr. axométrie)
axométru s. n. aparat pentru determinarea axului cilindric al unei lentile. (<fr. axomètre)
axón s. m. prelungire a neuronului; cilindrax, neurit. (<fr. axone)
AXONO– elem. „axă rectangulară“. (<fr. axono–, cf. gr. axon)
axonometríe s. f. 1. metodă de obţinere a proiecţiei obiectelor din spaţiu pe un plan.2. (<fr. axonométrie)
disciplină care studiază reprezentările axonometrice.
axonométru s. n. aparat folosit în axonometrie. (<germ. Axonometer)
axoplásmă s. f. protoplasma axonului, format din elemente identice cu acelea din corpul (<fr. axoplasma)
neuronal.
axospérn, –ă adj., s. f. (plantă) cu placentaţia axilară. (<fr. axosperne)
axungíe s. f. produs obţinut prin topirea grăsimii de porc, emolient şi bază de unguente. (<lat. axungia)
ayatoláh s. m. şef al religiei mahomedane şiite; (fig.) despot. (<fr., engl. ayatollah)
azalée s. f. arbust ornamental, originar din China, cu flori roşii, roz sau albe. (<fr. azalée)
–áză I. suf. „enzimă“.II. elem. (med.) „stare“, „situaţie“, „condiţie“. (<fr. –ase, cf. gr. –iasus)
ázbest s. n. silicat natural de magneziu, cu contextură fibroasă, neinflamabil, la (<fr. asbeste, gr. asbestos)
fabricarea ţesăturilor şi izolatorilor termici.
azbestolít s. n. material de construcţii pentru acoperişuri, uşor, rezistent şi ignifug, fabricat (<fr. asbestolite)
din fibre de azbest.
azbestóză s. f. pneumoconioză provocată de inhalarea particulelor fine de azbest. (<fr. asbestose)
azbocimént s. n. material rezistent dintr–un amestec de azbest şi ciment, folosit la fabricarea (<rus. asboţement, n. com.)
de plăci, tuburi etc.; eternit.
azbotextolít s. n. material electroizolant obţinut prin presare din ţesături de azbest impregnate (<azb/est/ + textolit)
cu răşini fenolice.
azeotróp, –ă adj. care prezintă azeotropism; azeotropic. (<fr. azéotrope)
azeotrópic, –ă adj. azeotrop. (<fr. azéotropique)
azeotropíe s. f. azeotropism. (<fr. azéotropie)
azeotropísm s. n. proprietate a unui amestec de lichide de a fierbe la o temperatură constantă (<fr. azéotropisme)
pentru o anumită presiune, degajând vapori cu aceeaşi compoziţie ca şi
lichidul din care provin; azeotropie.
azér, –ă adj., s. m. f. azerbaidjan. (<fr. azér)
azerbaidján, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Azerbaidjan; azer. • (s. f.) limbă turcă din familia altaică, (după fr. azerbaïdjanaise)
vorbită de azerbaidjeni.
azídă s. f. combinaţie organică instabilă care se descompune prin încălzire, uneori (<fr. azide)
producând explozie.
AZIGO– elem. „impar, fără soţ“. (<fr. azygo–, cf. gr. zygos, par)
azigografíe s. f. metodă radiografică de punere în evidenţă a sistemului venos azigos cu (<fr. azygographie)
ajutorul unei substanţe de contrast.
azigomórf, –ă adj. lipsit de simetrie. (<fr. azygomorphe)
azigós adj. inv., s. f. (venă) care face legătura dintre cele două vene cave. (<fr. azygos)
azigospór s. m. spor rezultat din diviziunea directă a unui gamet. (<fr. azygospore)
azigót s. m. zigot haploid rezultat prin partenogeneză. (<fr. azygote)
azíl s. n. 1. instituţie cu caracter filantropic pentru copii, bătrâni, invalizi.2. loc de (<fr. asila, lat. asylum)
refugiu inviolabil; adăpost. o drept de ~ = drept de inviolabilitate acordat de
către un stat unei persoane străine persecutate în ţara sa din motive politice.
azilánt s. m. cetăţean străin care a obţinut azil într–o ţară; imigrant. (<azil + –ant)
azimút s. n. unghi format de un plan vertical fix, care trece printr–un anumit punct, cu (<fr. azimut)
planul vertical al unei direcţii ce trece prin punctul considerat.
azóic1, –ă I. adj. lipsit de viaţă animală; (despre terenuri) lipsit de fosile.II. adj., s. n. (<fr. azoïque)
(geol.) arhaic.
azóic2, –ă adj. (despre compuşi organici) azotat. (<fr. azoïque)
azól s. m. denumire generică dată unor compuşi hete-rociclici derivaţi din furan, tiofen (<fr. azole)
sau pirol prin substituirea, în lanţ, a atomilor de azot cu atomi de carbon.
azonál, –ă adj. care nu formează zone; relativ independent de un mediu bioclimatic. (<fr. azonal)
azoospermíe s. f. absenţa spermatozoizilor din lichidul seminal. (<fr. azoospermie)
azót s. n. element gazos incolor, inodor şi insipid, care intră în compoziţia aerului (<fr. azote)
atmosferic în proporţie de circa patru cincimi; nitrogen.
azotát, –ă I. adj. care conţine azot; azotos.II. s. m. sare a acidului azotic; nitrat. (<fr. azoté, /II/ azotate)
azotemíe s. f. prezenţa în sânge a produşilor azotaţi degradaţi. (<fr. azotémie)
azothídric adj. acid ~ = lichid incolor, toxic, volatil, exploziv. (<fr. azothydrique)
azótic adj. acid ~ = acid oxidant al azotului; lichid incolor, corosiv şi oxidant puternic; (<fr. azotique)
acid nitric, apă tare.
azotimétru s. n. aparat pentru dozarea azotului. (<fr. azotimètre)
azotiperítă s. f. substanţă toxică vezicantă de luptă. (<fr. azotypérite)
azotít s. m. sare a acidului azotos; nitrit. (<fr. azotite)
azotobactér s. n. bacterie aerobă care asimilează azotul atmosferic, pe care îl transformă în (<fr. azotobacter)
azot organic.
azotobacterín s. n. îngrăşământ bacterian alcătuit din culturi artificiale de azotobacterii; (<fr. azotobactérin)
azotogen.
azotofíl, –ă adj., s. f. (plantă) care creşte pe soluri bogate în azotaţi. (<fr. azotophile)
azotogén s. n. azotobacterin. (<germ. Azotogen)
azotométru s. n. aparat pentru dozarea azotului conţinut în substanţele organice. (<fr. azotomètre)
azotós, –oásă adj. azotat. o acid ~ = acid oxigenat al azotului, cu proprietăţi oxidante şi (<fr. azoteux)
reductoare; acid nitros.
azotúră s. f. combinaţie a azotului cu un metal; nitrură. (<fr. azoture)
azoturíe s. f. eliminare anormală de substanţe azotate (uree, acid uric) prin urină. (<fr. azoturie)
aztéc, –ă I. adj., s. m. f. (amerindian) care face parte dintr–o uniune de triburi din (<fr. aztèque)
regiunea centrală a Mexicului. • (s. n.) dialect vorbit de azteci.II. adj. care
aparţine aztecilor. o arta ~ă = arta precolumbiană.
azulénă s. f. hidrocarbură din uleiurile naturale din plante şi din unele gudroane. (<germ. Azulen)
azúr I. s. n. 1.. albastrul cerului.2. culoarea albastru–deschis.II. adj. ca azurul. (<fr. azur)
azurá vb. tr. a albăstri uşor produsele textile albe, pentru a îndepărta slaba coloraţie (<fr. azurer)
galbenă pe care acestea o au la început.
azúre s. f. pl. trăsăturile din jurul desenelor sau gravurilor care îndeplinesc rolul umbrelor. (<germ. Azuree/linien/)
azurít s. n. minereu bazic de cupru, albastru–închis, folosit ca piatră de ornament sau ca (<fr. azurite)
pigment pentru pictură.
azzúro s. m. fotbalist din echipa Italiei. (<it. azzuro)
babbít s. n. aliaj de staniu, stibiu şi cupru, rezistent la fricţiune. (<fr. babbit)
babélic, –ă adj. 1. gigantic.2. de o confuzie extremă. (<fr. babélique)
babeurre /–bör/ s. n. preparat alimentar dietetic, din lapte degresat, pentru sugari. (<fr. babeurre)
babilonián, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Babilon; babilonic. • (s. n.) dialect akkadian vorbit în (<fr. babylonien)
Mesopotamia.
babilónic, –ă adj. 1. babilonian.2. uriaş, enorm, măreţ, somptuos; (fig.) exuberant. (<germ. babylonisch)
babiloníe s. f. încurcare, amestecare a limbilor; vorbire, scriere confuză. • dezordine, (<babilon/ic/ + –ie)
situaţie confuză, haotică.
babínă s. f. partea groasă, care atârnă, a buzelor unor animale. (<fr. babine)
babirúsa s. f. porc sălbatic din insulele Moluce, cu corpul fără păr şi colţii în sus, (<fr. babiroussa)
străbătând pielea botului.
babísm s. n. curent desprins din islamismul şiit, cu caracter antifeudal şi anticolonial. • (<fr. babisme)
doctrina acestui curent.
babórd s. n. 1. partea din stânga a unei nave (privind dinspre pupă).2. marginea stângă a (<fr. bâbord)
fuzelajului unei aeronave.
babuín s. m. maimuţă mare, cinocefală, cu buze proeminente, din Africa. (<fr. babouin)
babuvísm s. n. curent comunist utopic, iniţiat de revoluţionarul francez Babeuf în timpul (<fr. babouvisme)
revoluţiei din 1789.
babuvíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al babuvismului. (<fr. babouviste)
baby /bébi/ s. m. inv. copil. (<engl. baby)
báby–cart s. n. cart2 pentru copii. (<baby + cart)
baby–sitter /bebisităr/ s. cel angajat să aibă grijă de un copil, în absenţa părinţilor. (<engl., fr. baby–sittér)
m.
bac1 s. n. 1. platformă plutitoare care serveşte la transportul de oameni, animale şi (<fr. bac)
vehicule peste un curs de apă.2. cuvetă, bazin.3. avion echipat pentru
transportul automobilelor şi al pasagerilor lor.4. recipient de sticlă, metal sau
ebonită, pentru depunerea unui lichid.5. parapet amenajat pentru cultura
plantelor pe un substrat.
bac2 s. n. 1. piesă cu ajutorul căreia se fixează obiectele de prelucrat la menghină, la (<germ. Backe)
filieră etc. • piesă în care se fixează vârful bocancului de schiuri.2. instalaţie
pentru iniţierea şi perfecţionarea canotorilor, caiaciştilor şi canoiştilor.
bac3 s. n. 1. carte fără valoare (la jocul de maca).2. (fam.) bacalaureat. (<fr. bac)
bacalaureát, –ă I. s. n. examen de absolvire a liceului, care urmăreşte să verifice dacă (<fr. baccalauréat, lat.
absolventul a atins nivelul adecvat de cultură generală şi de maturitate baccalaureatus)
intelectuală; titlul obţinut; bac3 (2).II. s. m. f. posesor al unui asemenea titlu.
bacanál, –ă I. adj. 1. de bacanală.2. (fig.) orgiastic.II. s. f. 1. sărbătoare cu muzică şi (<fr. bacchanal/e/, lat.
dansuri, la romani, în cinstea zeului Bacus.2. (fig.) petrecere zgomotoasă; bacchanalia)
orgie.3. piesă instrumentală sau orchestrală, din perioada clasică şi
romantică, cu ritm alert, punctat, cu o factură acordică şi sonoritate amplă.
bacántă s. f. 1. (la romani) preoteasă a cultului zeului Bacus; menadă; evie.2. (fig.) femeie (<fr. bacchante)
cu atitudini libertine.
bacará1 s. f. cristal de calitate superioară. • obiect fabricat din acesta. (<fr. baccarat)
bacará2 s. f. joc de cărţi; maca. (<fr. baccara)
bácă s. f. fruct cărnos, cu pieliţă subţire şi cu miezul zemos. (<lat. bacca)
bachelítă s. f. răşină sintetică, al reacţiei de condensare dintre aldehida formică şi fenoli, (<fr. bakélite)
folosită la fabricarea unor piese electroizolante.
BACI– elem. „bacă“. (<engl. bacci–, cf. lat. bacca)
bacilár, –ă adj. referitor la bacili; (despre boli) provocat de bacili. (<fr. bacillaire)
bacilemíe s. f. infecţie generalizată datorită pătrunderii bacililor în sânge. (<fr. bacillémie)
bacilicíd, –ă adj., s. n. (medicament) care distruge bacilii. (<engl. bacillicide)
bacilifér, –ă adj. care poartă bacili. (<fr. bacillifère)
bacilifórm, –ă adj. în formă de bacil. (<fr. bacilliforme)
BACILO– v. bacil2(i)–.
bacilofobíe s. f. teamă patologică de bacili. (<engl. bacillophobia)
baciloscopíe s. f. test de căutare a bacilului tuberculozei în organele, în excreţiile şi în (<fr. bacilloscopie)
produsele patologice.
bacilóză s. f. tuberculoză. (<fr. bacillose)
baciluríe s. f. prezenţa bacililor în urină. (<fr. bacillurie)
bacivór, –ă adj. care se hrăneşte cu bace. (<fr. baccivore)
back–cross /béc–cros/ s. n. (biol.) încrucişare a unui hibrid cu unul dintre părinţi. (<engl. back–cross)
background /bécgraund/ s. 1. fundal sonor (melodic, armonic, ritmic) care susţine şi completează partea (<engl. background)
n. solistică, instrumentală sau vocală.2. tehnică de filmare la care o proiecţie
formează fondul decorativ.
backhand /béc–hend/ s. (tenis) lovitură a mingii care se execută răsucind trunchiul spre stânga, cu (<engl. backhand)
n. ducerea piciorului drept peste cel stâng, urmată de retragerea rachetei spre
partea stângă şi înapoi.
bacon /béi–căn/ s. n. şuncă specială, preparată din carne grasă şi afumată. (<engl. bacon)
baconián, –ă /bei–că–/ adj., f. (adept) al baco-nismului. (<fr. baconien)
s. m.
baconísm s. n. filozofia lui Francis Bacon, care, combătând scolastica şi metoda deductivă, (<fr. baconisme)
a pus bazele metodei inductive moderne.
bacovianísm s. n. caracteristică a poeziei lui Bacovia, care exprimă sentimentul izolării, o (<bacovian + –ism)
nostalgie incurabilă, monotonia vieţii citadine, obsesia morţii, nevroze şi
plictisul halucinant al periferiei provinciale.
BACTERI(O)–, elem. „bacterie“. (<fr. bactéri/o/–, –bacter, cf. gr.
–bactér bakteria, bastonaş)
bacteriacée s. f. pl. familie de microorganisme înglobând bacteriile cu celula în formă de (<fr. bactériacées)
bastonaş.
bacterián, –ă adj. referitor la bacterii; (despre boli) produs de bacterii. (<fr. bactérien)
bactericíd, –ă adj., s. n. (substanţă) care distruge bacteriile. (<fr. bactéricide)
bactérie s. f. organism unicelular microscopic, forma cea mai primitivă de structură (<fr. bactérie)
celulară.
bacteriemíe s. f. prezenţa unor bacterii în sânge. (<fr. bactériémie)
bacterifórm, –ă adj. în formă de bacterie. (<fr. bactériforme)
bacteriocecidíe s. f. creştere anormală a ţesuturilor pe diferite organe ale plantelor, cauzată de (<fr. bactériocécidie)
bacterii.
bacteriocít s. n. hematie alungită, care ia forma unui bacil. (<fr. bactériocyte)
bacteriocitóză s. f. prezenţa bacterocitelor în sânge. (<fr. bactériocytose)
bacteriofág s. m. virus care distruge unele bacterii; fag1. (<fr. bactériophage)
bacteriofagíe s. f. distrugere a bacteriilor de către bacteriofagi. (<fr. bactériophagie)
bacteriofagoterapíe s. f. tratament al unor infecţii prin administrarea de bacteriofagi specifici. (<fr. bactériphagothérapie)
bacterioscopíe s. f. examen al unui preparat microscopic pentru a depista prezenţa bacteriilor. (<fr. bactérioscopie)
badlands /bédlendz/ s. n. teren argilos degradat de ape torenţiale, cu văi lipsite de vegetaţie, din (<engl. badlands)
regiunile (semi)aride.
badminton /béd–/ s. n. joc sportiv asemănător cu tenisul, practicat cu o minge mică şi uşoară, care (<engl. badminton)
se loveşte cu racheta.
baedeker /bédecher/ s. n. ghid al unui oraş, al unei ţări, pentru uzul turiştilor. (<germ. Baedeker)
bagáj s. n. 1. obiecte, lucruri luate de cineva într–o călătorie.2. (fig.) ~ de cunoştinţe = (<fr. bagage)
totalitatea cunoştinţelor cuiva într–un domeniu oarecare.
bagajíst s. m. responsabil cu bagajele într–un hotel, într–o gară, într–un aeroport. (<fr. bagagiste)
bagatélă s. f. 1. lucru neimportant; fleac. • obiect de mică valoare.2. (muz.) piesă muzicală (<fr. bagatelle, it. bagatella)
scurtă, pe o temă uşoară, variată ca expresie şi formă; bluetă (2).
bagatelizá vb. tr. a diminua importanţa unui lucru; a subaprecia, a minimaliza, a desconsidera. (<germ. bagatellisieren)
baghétă s. f. 1. beţişor; nuieluşă. • vergea subţire folosită de dirijori; (fig.) modul de (<fr. baguette)
interpretare, talentul unui dirijor. • băţ de lemn sau de metal servind la
punerea în vibraţie a unor instrumente de percuţie.2. partea de lemn a
arcuşului.3. dungă colorată care împodobeşte uneori ciorapii pe partea
exterioară.4. piesă cilindrică, subţire, a unui mecanism, a unei maşini.5.
mulură mică cu secţiunea semicirculară, netedă sau decorată, de culoare
diferită de cea a mulurii principale, cu care se decorează un element
arhitectonic.6. element ornamental aşezat lateral pe o pagină de carte, de
catalog etc.7. pâine lungă şi subţire.
baháda s. f. câmpie de acumulare pe fundul depresiunilor din regiunile (semi)aride. (<fr. bahada, sp. bajada)
báhic, –ă I. adj. consacrat lui Bacus; de băutură, de chef.II. s. n. cântec de (<fr. bacchique, lat. bacchicus)
petrecere.III. s. m. picior metric (antic) dintr–o silabă scurtă şi două lungi.
baián I. s. m. cântăreţ de balade rus sau ucrainean.II. s. n. armonică de mână, cu (<rus. baian)
butoni în loc de clape.
baiéu s. n. bandaj al roţii unei biciclete de curse conţinând în anvelopă o cameră subţire (după fr. boyau)
de cauciuc.
bainítă s. f. constituent structural al oţelurilor, prin transformarea austenitei. (<germ. Bainit)
bain–marie /ben–marí/ s. fel de a fierbe ori de a coace uşor un aliment, un corp, constând în a plasa (<fr. bain–marie)
n. recipientul în care este conţinut în apa ce se încălzeşte direct.
baión s. n. dans modern brazilian, de origine populară; melodia corespunzătoare. (<sp. baion)
baionétă s. n. 1. armă albă pentru împungere, cu lama tăioasă, ascuţită la vârf.2. tăietură în (<fr. baïonnette)
segmenţii pistoanelor, care permite trecerea de abur sau de gaze.3. (tehn.)
îmbinare demontabilă între două piese, care necesită montări şi demontări
rapide.
baisse /bes/ s. f. speculaţie la bursă practicată la operaţiuni de vânzare pe termen, constând în (<fr. baisse)
vânzarea titlurilor de valoare sau a mărfurilor la un curs ridicat cu scopul de
a le răscumpăra, la expirarea termenului, la un curs mai scăzut.
bait s. m. (inform.) ansamblu de opt biţi pentru exprimarea capacităţii de memeorie (<engl. byte)
(3/;octet2 (2).
baiţ s. n. produs chimic folosit în vopsitorie, la curăţirea unor corpuri de lemn sau de (<germ. Beize)
metal, la fixarea coloranţilor pe fibrele textile etc.
bajoaiér s. n. 1. perete lateral al unei ecluze.2. fiecare dintre cele două plutitoare laterale (<fr. bajoyer)
ale unui doc plutitor.
bajocián, –ă adj., s. n. (din) etajul inferior al jurasicului mediu. (<fr. bajocien)
bal1 s. n. reuniune cu dans organizată într–un local special pregătit. (<fr. bal)
bal2 s. n. balot. (<fr. balle)
–bál3 elem. „minge“. (<engl. –ball)
baládă s. f. 1. poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se (<fr. ballade)
cânta şi se recita. • poezie epică, populară sau cultă, care narează fapte
istorice sau legendare; cântec bătrânesc.2. (muz.) compoziţie vocală sau
instrumentală cu caracter narativ. • (jaz) interpretare rapsodică a unei piese
de către un solist acompaniat de orchestră.
baladésc, –ă I. adj. cu caracter de baladă; baladier.II. s. n. element specific baladei. (<germ. balladesk)
balást s. n. 1. lest (nisip, pietriş) care asigură stabilitatea unei nave, a unei maşini (<fr., engl. ballast)
agricole sau reglarea altitudinii unui balon.2. compartiment etanş al unui
submarin care asigură scufundarea sau ridicarea submarinului la suprafaţă.3.
(fig.) ceea ce este inutil, de prisos.4. strat de pietriş folosit ca pat pentru
aşezarea traverselor unei linii ferate; amestec de pietriş şi de nisip la diferite
construcţii.
balastá vb. tr. 1. a acoperi cu balast o şosea, un teren.2. a încărca cu balast o navă, o maşină (<fr. ballaster)
agricolă; a lesta.
balastiéră s. f. carieră de nisip sau pietriş. (<fr. ballastière)
balastór s. n. maşină pentru balastare. (<balasta + –or)
balástru s. n. compas dintr–un braţ, cu manşon la partea superioară, de care este legat un
al doilea braţ care se arcuieşte şi poartă un creion, la trasarea de cercuri mari.
baláta s. f. gumă dintr–un arbore din America tropicală, la fabricarea izolanţilor, la (<fr., sp. balata)
impregnarea curelelor de transmisie.
balátă s. f. poezie (medievală) care se cânta pe o melodie de dans, din una sau mai (<it. ballata)
multe strofe şi un refren.
balbísm s. n. balbuţie. (<fr. balbisme)
balbóa s. m. unitatea monetară a statului Panama. (<fr. balboa)
balbuţíe s. f. tulburare de articulare a cuvintelor caracterizată prin repetarea sunetelor sau (după fr. balbutiement)
silabelor şi folosirea unor pauze care întrerup vorbirea; bâlbâială; balbism.
baleiá vb. tr. 1. a parcurge cu un fascicul electronic suprafaţa ecranului luminescent al (<fr. balayer)
unui tub catodic.2. (fig.) a mătura.
baleiáj s. n. 1. explorare cu ajutorul unui fascicul electronic a suprafeţei ecranului unui (<fr. balayage)
tub catodic.2. evacuare forţată cu ajutorul unui curent de aer sau al unui
amestec carburant a gazelor arse din cilindrul unui motor cu ardere internă.
balénă s. f. 1. mamifer cetaceu foarte mare. • (fam.) persoană foarte grasă.2. lamelă (<fr. baleine, lat. balaena)
flexibilă, din fanoane de balenă (1), pentru a ţine întinse gulerele la cămăşi,
corsetele etc.3. spetează la ambarcaţiile de sport.
baleníde s. f. pl. familie de cetacee: balenele. (<fr. balénidés)
baleniér, –ă I. adj. referitor la pescuitul balenelor.II. s. n. navă pentru pescuitul şi (<fr. baleinier)
prelucrarea balenelor.III. s. m. marinar specializat în vânarea balenelor.
baleniéră s. f. 1. ambarcaţie uşoară la vânarea balenelor, pentru sport sau pentru transportat (<fr. baleinière)
oameni.2. şalupă rapidă (cu motor) pentru vizite oficiale, la salvarea
naufragiaţilor etc.
balerín, –ă I. s. m. f. dansator într–un corp de balet.II. s. m. pl. încălţăminte femeiască (<fr. ballerin/e/, it. ballerino,
uşoară şi plată, asemănătoare pantofilor de dans. ballerina)
baléstră s. f. 1. balistă.2. salt, fandare la scrimă. (<it. balestra)
balestriéră s. f. (arbit.) barbacană, crenel. (<it. balestriera)
balét s. n. 1. gen de spectacol alcătuit din dans, muzică şi (uneori) pantomimă; dans (<fr. ballet, it. balletto)
artistic cu figuri pe o temă dată; compoziţia muzicală corespunzătoare.2.
ansamblu de balerini şi balerine.
baletá vb. intr. 1. a dansa (prost).2. a ţopăi, a umbla săltând. (<it. ballettare)
baletíst, –ă s. m. f. balerin(ă). (<balet + –ist/ă/)
BALIST(O)– elem. „mişcare, oscilaţie“, „azvârlire“. (<fr. balist/o/–, cf. lat. balista)
balístă s. f. maşină de război antică, la romani, pentru lansarea de suliţe sau de bolovani; (<lat. balista, fr. baliste)
balestră (1);
balístic, –ă I. adj. 1. referitor la balistică. o curbă ~ă = traiectoria unui proiectil; pendul ~ (<fr. balistique)
= pendul pentru determinarea vitezei proiectilelor.2. (despre seminţe, fructe)
diseminat prin expulzare.II. s. f. ştiinţă care studiază mişcarea corpurilor
grele în câmpuri gravitaţionale.
balisticián, –ă s. m. f. specialist în balistică. (<fr. balisticien)
balistítă s. f. pulbere de azvârlire fără fum, cu o flacără vie, strălucitoare. (<fr. balistite)
balistocardiográf s. n. aparat folosit în balistocardiografie. (<fr. balistocardiographe)
balonét s. n. 1. cameră de gaz la un dirijabil, care, prin umflare şi dezumflare, menţine (<fr. ballonnet)
echilibrul în timpul zborului.2. flotor la extremităţile aripilor unui
hidroavion.
balonzáid s. n. material de mătase impermeabil. • haină de ploaie confecţionată dintr–un (<germ. Ballonseide)
astfel de material; balon2.
balospór s. m. ascospor expulzat din ască printr–un mecanism balistic propriu. (<fr. ballospore)
balót s. n. pachet, legătură mare de mărfuri, de diferite obiecte etc.; bal2. o oţel–~ = (<fr. ballot)
bandă de oţel la legarea baloturilor, la confecţionarea cercurilor de butoaie
etc.
balotá vb. tr. a strânge în baloturi. (<fr. ballotter)
balotádă s. f. mişcare de dresaj înalt în care calul execută cu toate picioarele deodată o (<germ. Ballotade)
săritură în sus şi înapoi.
balotáj s. n. situaţie care se creează atunci când nici unul dintre candidaţii la o alegere (<fr. ballottage)
n–a obţinut numărul necesar de voturi pentru a fi ales.
bálsa s. m. inv. arbore tropical din America Centrală, cu lemn uşor şi tare. (<fr., sp. balsa)
balsám s. n. 1. răşină de origine vegetală, parfumată, folosită în farmacie. • (fig.) miros (<it. balsamo, lat. balsamum)
foarte plăcut, pătrunzător.2. (fig.) alinare, consolare.
balsámic, –ă adj. de balsam. • care are însuşirile balsamului (1). (<fr. balsamique)
balsaminacée s. f. pl. familie de plante erbacee cu frunze întregi şi flori zigomorfe, hermafrodite: (<it. balsaminacee)
balsamina.
balsamínă s. f. plantă ornamentală originară din India, cu flori albe–roşietice sau pestriţe, la (<fr. balsamine)
subsuoara frunzelor.
balt, –ă adj. baltic. (<fr. balte)
báltic, –ă adj. care aparţine Mării Baltice şi regiunilor învecinate; balt. o limbi ~ce = grup (<fr. baltique, germ. baltisch)
de limbi indo– europene din care fac parte letona şi lituaniana.
banánă s. f. 1. fructul bananierului.2. fişă mică montată la capătul unei conducte electrice (<fr. banane, port. banana)
pentru stabilirea contactului.
bananiér, –ă I. adj. referitor la banane, care conţine banane.II. s. m. plantă tropicală (<it. bananier)
arborescentă, cu tulpina subţire şi înaltă, cu frunze late şi alungite, în buchet
în vârful tulpinii şi cu fructe în ciorchine; banan.III. s. n. cargou amenajat
pentru transportul bananelor.
banatít s. m. rocă magmatică intruzivă, alcătuită din granodiorit, granit etc. (<fr. banatite)
banc1 s. n. 1. depunere de aluviuni, nisip, pietriş şi nămol pe fundul mărilor, lacurilor şi (<fr. banc)
al fluviilor.2. aglomerare de peşti marini, în care predomină o anumită
specie.
banc2 s. n. 1. postament, suport care susţine o maşină–unealtă.2. masă de atelier pe care (<fr. banc)
se fixează piesele de prelucrat.3. instalaţie pentru încetarea puterii
motoarelor.4. scândură transversală la bărci, ca scaun pentru cei care trag la
rame.
banc3 s. n. 1. numele unui joc de cărţi.2. (fam.) glumă ieftină; anecdotă. (<germ. Bank)
báncaizăn s. n. 1. bucată de fier la bancul tâmplarului.2. piesă de fier cu care se fixează în (<germ. Bankeisen)
perete un dulap, o bibliotecă.
bancár, –ă adj. care aparţine băncii1; de bancă. o capital ~ = capital bănesc de care dispun (<it. bancario, fr. bancaire)
băncile şi din care se acordă împrumuturi cu dobândă.
báncă1 s. f. 1. instituţie financiară care efectuează operaţii de plată şi de credit. o ~ de (<it. banca, fr. banque)
emisiune = instituţie care are dreptul să emită bancnote; bilet de ~ =
bancnotă.2. ~ de date (sau de informaţii) = instituţie specializată în stocarea
şi furnizarea de informaţii prelucrate cu ordinatorul; ~ de organe = serviciu
într–un spital care conservă organe anatomice în vederea utilizării lor pentru
transplant.
báncă2 s. f. (la jocul de cărţi) banii puşi în joc de cel ce ţine jocul. (<germ. Bank)
bancă3 s. f. piesă de mobilier, cu sau fără rezemătoare, pe care pot şedea deodată mai (<fr. banc, germ. Bank)
multe persoane. • scaun cu pupitru pe care stau elevii în clasă. o a sta în ~a sa
= a fi neutru, a sta oasiv, indiferent.
banchér s. m. 1. posesor de capital bancar; proprietar, mare acţionar al unei bănci1.2. cel (<fr. banquier, it. banchiere)
care ţine banca2.
banchét s. n. masă festivă în cinstea unei persoane, a unui eveniment. (<fr. banquet, it. banchetto)
banchétă s. f. 1. bancă mică fără spetează; canapea în compartimentele vagoanelor de cale (<fr. banquette)
ferată.2. suprafaţă orizontală, platformă pe un taluz ori la baza lui, spre a–i
spori stabilitatea. • rambleu format din excedentul de material excavat. • fâşie
orizontală de–a lungul unui terasament.3. (echit.) obstacol natural format
dintr–o moviliţă acoperită cu iarbă.4. ~ litorală = platformă de abraziune
îngustă la piciorul unei faleze.
banchíză s. f. 1. câmp de gheaţă în regiunile polare de–a lungul ţărmurilor mării; pack.2. (<fr. banquise)
picior de susţinere la baza unui puţ de mină în curs de spălare pentru a
susţine zidăria de deasupra până face priză.
bancnótă s. f. hârtie–monedă emisă de o bancă, mijloc de plată; bilet de bancă. (<germ. Banknote, fr.
bank–note)
bánco s. n. inv. (la jocul de bacara) totalitatea mizelor depuse de jucători. (<it., fr. banco)
bancocrát, –ă s. m. f. adept al bancoraţiei. (<fr. bancocrate)
bancocraţíe s. f. afirmare puternică a puterii politice a capitalului bancar. (<fr. bancocratie)
bancrút s. m. bancrutar. (<germ. Bankrott)
bancrutá vb. intr. a da faliment. (<germ. bankrottieren)
bancrutár s. m. falit; bancrut. (după fr. banqueroutier)
bancrútă s. f. situaţie a unui comerciant falit, vinovat de rea administrare sau de fraudă; (<fr. banqueroute, it. bancarotta)
faliment.
band s. n. bandă1 (3). (<engl. band)
bandá vb. I. tr. a înconjura, a inciza în benzi.II. refl. (despre nave) a se înclina pe un (<fr. bander)
bord din cauza vântului sau a încărcăturii aşezate greşit.
bandáj s. n. 1. faşă cu care se leagă o rană, o parte bolnavă a corpului; (p. ext.) (<fr. bandage)
pansament. • aparat special pentru a susţine o hernie. • faşă cu care boxerii îşi
înfăşoară pumnii pe sub mănuşi.2. cerc metalic sau de cauciuc care se
montează pe janta unei roţi de vehicul.3. sistem de inele din sârmă cu care se
consolidează înfăşurările rotoarelor maşinilor electrice.
banjó s. n. instrument muzical cu coarde ciupite, cu cutie de rezonanţă din piele, (<amer., fr. banjo)
asemănătoare unei mici tobe, şi cu un gât foarte lung, utilizat în jaz.
bánking s. n. principiu ~ = ansamblu de idei privind politica monetară, reprezentat de un (<engl. banking /principle/)
grup de economişti englezi, care susţineau că mijloacele de circulaţie nu se
pot reduce numai la aur şi la simbolurile lui, ci trebuie completate cu banii de
credit emişi de bănci pe baza (re)scontării poliţelor comerciale.
bántam s. n. 1. rasă de găini pitice, originare din insula Java.2. (box) categoria „cocoş“ (<engl. bantam)
(boxeri cu o greutate între 51 şi 54 kg).
bantú/bántu s. n. populaţie negridă din Africa ecuatorială şi de sud. o limbi ~ = familie de (<fr. bantou)
limbi negro–africane cu structură gramaticală şi lexic, apropiate.
bantustán s. n. zonă rezervată, sub regimul rasist, populaţiei de culoare din Republica (<engl. bantustown)
Sud–Africană.
banzái interj. viaţă lungă!, (zece mii de ani) trăiască! (<germ. banzai)
baobáb s. m. arbore din regiunile tropicale de mărimi uriaşe. (<fr. baobab)
baptísm s. n. doctrină a unei secte creştine protestante care nu admite botezul decât la (<fr. baptisme)
vârsta adultă.
baptíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al baptismului. (<fr. baptiste)
baptistériu s. n. 1. bazin de înot în termele antice.2. capelă pentru botez în bisericile catolice; (<lat. baptisterium, fr.
bazin la botezul prin scufundare. baptistère)
bar1 s. n. 1. local public în care consumatorii sunt serviţi stând în picioare sau pe (<engl., fr. bar)
scaune înalte, în faţa unei tejghele. • tejghea (specială) într–un restaurant etc.,
la care se servesc şi se prepară băuturile. • mobilă, separată sau montată
într–un interior, într–o casă, în care se aşază băuturi, pahare, tutun şi
prăjituri.2. cabaret.
bar2 s. m. unitate de măsură a presiunii egală cu un milion de bari. (<fr. bar)
–bár3(ă) v. baro–.
bará vb. tr. 1. a întrerupe, a împiedica cu o bară, cu un obstacol circulaţia, trecerea (pe (<fr. barrer)
un drum, o stradă etc.); (fig.) a împiedica, a opri, a stopa.2. a trage o linie
peste..., a şterge cu o linie (un text).
baracamént s. n. ansamblu de barăci. (<fr. baraquement, it.
baraccamento)
barácă s. f. construcţie provizorie de scânduri servind ca locuinţă, magazie etc. (<fr. baraque, it. baracca, sp.
barraca)
baráj s. n. 1. construcţie hidrotehnică aşezată transversal pe cursul unei ape curgătoare (<fr. barrage)
pentru a ridica nivelul apei sau a–i regulariza cursul; stăvilar, zăgaz.2.
lucrare provizorie pentru a împiedica pătrunderea apei într–o zonă de lucru,
a opri circulaţia rutieră etc.3. piedică; barieră.4. lucrare de fortificaţie care
împiedică înaintarea inamicului pe anumite direcţii.5. foc intens de artilerie
sau de arme automate ca să oprească atacul inamicului.6. întrecere
suplimentară pentru promovarea mai multor echipe sportive sau concurenţi
aflaţi la egalitate ori pentru stabilirea ordinii lor într–un clasament.7. (med.)
tulburare ideomotorie caracterizată printr–un blocaj în şirul ideilor, în
exprimarea lor.
barajíst s. m. cel care asigură întreţinerea unei instalaţii de captare a apei. (<fr. barragiste)
baranestezíe s. f. pierdere a sensibilităţii ţesuturilor profunde la presiune. (<fr. baranesthésie)
barátă s. f. 1. aparat cu ajutorul căruia se fabrică untul şi unele grăsimi vegetale.2. tobă (<fr. baratte)
metalică cu perete dublu pentru răcire la dispozitivul în care se tratează
celuloza pentru obţinerea firelor de viscoză.
barateríe s. f. prejudiciu adus unei nave prin încălcarea intenţionată a îndatoririlor de către (<fr. baraterie)
comandant sau echipaj.
baratrométru s. n. instrument cu care se măsoară rapiditatea şi direcţia curenţilor marini. (<fr. baratromètre)
báră s. f. 1. drug de metal (destinat prelucrării). • piesă de metal sau de lemn, în (<fr. barre)
construcţii sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. • (fig.)
obstacol, piedică în calea realizării unui lucru.2. fiecare dintre cei trei stâlpi
care delimitează poarta la unele jocuri sportive. • şut în stâlpul porţii de
fotbal.3. barieră care desparte pe judecători de avocaţi şi împricinaţi; locul
de unde se pledează în faţa justiţiei.4. (herald.) figură diagonală care reuneşte
unghiul stâng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos.5. linie verticală sau
oblică, element de separare într–un text. • linie verticală care separă măsurile
unui portativ. • ridicătură de metal liniară încrustată în tastiera unor
instrumente cu coarde ciupite.6. îngrămădire de aluviuni la gura de vărsare a
unui râu într–un fluviu sau în mare.7. mascaret.
barbacánă s. f. 1. lucrare de fortificaţie care protejează capul unui pod, intrarea unei cetăţi (<fr. barbacane)
etc.2. deschidere înaltă şi îngustă în zidul unui turn, al unui coridor.3.
deschizătură mică lăsată din loc în loc în zidăria unei culee de pod, a unui zid
de sprijin pentru a permite scurgerea apelor colectate în spatele acestora.
barbadénsis s. m. specie de bumbac care produce fire de calitate superioară. (<lat. barba densis)
barbár, –ă s. m. f. 1. nume dat de greci şi romani oricărui individ care aparţinea unei populaţii (<fr. barbare, lat. barbarus)
străine.2. (pl.) nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat
Europa la începutul evului mediu; (sg.) individ aparţinând unui asemenea
popor.3. (fig.; şi adj.) om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. • (adv.) în mod
crud, sălbatic.
barbaríe s. f. 1. stadiu de civilizaţie înapoiată în care se află un popor, un grup, un om.2. (<fr. barbarie, lat. barbaria)
lipsă de respect pentru cultură şi civilizaţie; faptă, atitudine în care se reflectă
o asemenea concepţie; sălbăticie, cruzime, neomenie.
barbarísm s. n. cuvânt, construcţie introduse într–o limbă străină fără a fi necesare şi (<fr. barbarisme, lat.
neintegrate în limba care le–a împrumutat. barbarismus)
barbarizá vb. tr. a aduce în stare de barbarie. (<fr. barbariser)
barbarolalíe s. f. vorbire stranie, neinteligibilă, sacadată, în schizofrenie. (<fr. barbarolalie)
bárbă s. f. fiecare dintre perişorii implantaţi în tija unei pene de pasăre. (<fr. barbe)
barbecue /–băcü´/ s. n. grătar cu mangal pentru pregătirea mâncării în aer liber. (<fr. barbecue)
barbét s. m. câine prepelicar, cu părul creţ, specializat în vânătoarea de baltă. (<fr. barbet)
barbétă1 s. f. 1. (pl.) favoriţi.2. parâmă scurtă la fixarea sau remorcarea ambarcaţiilor.3. (<it. barbetta)
centură de metal rezistentă, la baza turelei unui tun naval.
barbétă2 s. f. platformă de pământ de pe care tunurile pot trage pe deasupra parapetului (<fr. barbette)
unei fortificaţii.
barbifér, –ă adj. (despre plante) prevăzut cu un smoc de peri lungi. (<fr. barbifère)
barbión s. n. erecţie a papilelor limbii la bovine datorită unei tumefacţii. (<fr. barbillon)
barbişón s. n. bărbuţă ascuţită; cioc. (<fr. barbichon)
barbitál s. n. hipnotic barbituric cu acţiune de lungă durată. (<fr. barbital)
barbitón s. n. instrument muzical asemănător cu lira, la vechii greci. (<fr., lat., gr. barbiton)
barbitúric I. adj. acid ~ = substanţă sintetică obţinută prin condensarea ureii.II. adj., s. (<fr. barbiturique)
n. (medicament) hipnotic, sedativ sau narcotic, din acest acid.
barbotínă s. f. 1. pastă diluată vitrifiabilă cu care se lipesc ornamentele şi toartele pe (<fr. barbotine)
obiectele de ceramică.2. decoraţie cu o asemenea pastă pe porţelan sau pe
faianţă.
barc s. n. velier cu trei arbori şi velatură pătrată, în afară de artimon, care poartă vele (<engl., fr. barque, it. barco)
aurice.
barcánă s. f. dună mobilă de nisip, în formă de semilună, perpendiculară pe direcţia (<fr. barkhane)
vântului, în deşerturi.
barcarólă s. f. 1. gondolieră.2. piesă vocală sau instrumentală cantabilă, cu mişcare ritmică (<it. barcarola, fr. barcarolle)
legănată, asemănătoare romanţei.
bárcă s. f. ambarcaţie mică, fără punte, cu rame, vele sau cu motor. (<it. barca, fr. barque)
barchetínă s. f. velier cu trei, patru sau cinci arbori şi vele aurice, în afară de arborele (<it. barchetinna)
trinchet, cu vele pătrate.
bard s. m. 1. poet şi cântăreţ la celţi.2. poet eroic şi liric. (<fr. barde, lat. bardus)
bardór s. n. macara mobilă utilizată pe şantierele de construcţie. (<fr. bardeur)
bardóu s. m. animal obţinut din încrucişarea unui armăsar cu o măgăriţă. (<fr. bardot)
barém s. n. 1. culegere de tabele conţinând calcule gata făcute.2. normă care trebuie (<fr. barème)
realizată de un sportiv sau o echipă pentru a se califica într–o competiţie.3.
nivel al unei contribuţii financiare stabilit în prealabil.
barétă1 s. f. 1. bentiţă (de piele, de pânză) care încheie un pantof.2. lamelă de metal care (<fr. barrette)
se fixează transversal pe o medalie, tabacheră etc.3. perete de beton (armat)
turnat în teren pentru lucrări de fundaţii.4. pânză cauciucată pe care se
implantează ace pentru pieptănatul fibrelor textile.
baricádă s. f. 1. întăritură din diferite materiale sau lucruri, cu scopul de a feri pe cei (<fr. barricade)
atacaţi de loviturile atacatorilor.2. (fig.) piedică, obstacol.
baricéntru s. n. 1. punct de aplicaţie al rezultantei forţelor de presiune; centru de greutate.2. (<fr. barycentre)
punct de întâlnire al medianelor într–un triunghi.
bárie s. f. unitate de măsură a presiunii, de o dină de cm2; microbar. (<fr. barye)
bariéră s. f. 1. loc de intrare într–un oraş unde, în trecut, se încasau taxele pe mărfurile (<fr. barrière)
aduse spre vânzare.2. bară mobilă pentru a închide temporar trecerea peste o
cale ferată sau şosea; (p. ext.) loc de întretăiere a unei căi ferate cu o şosea.3.
element constructiv sau dispozitiv pentru evitarea ori reglementarea
schimbului de umiditate, căldură etc.4. linie de plecare (la cursele de cai);
start.5. stare marcând limitele posibilităţilor fizice sau psihologice (ale unui
sportiv).
barocámeră s. f. cameră pentru încercarea rezistenţei fizice a piloţilor şi sportivilor în condiţii (<baro– + cameră)
de variaţie a altitudinii şi presiunii.
barochísm s. n. caracter baroc al unei opere de artă (<fr. baroquisme)
barochíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al barochismului. (<it. barocchista)
barocóră adj., s. f. (plantă) la care însămânţarea se face pe loc. (<fr. barochore)
barocoríe s. f. însămânţare pe arealul propriu, datorită greutăţii fructelor şi seminţelor. (<fr. barochorie)
barofíl, –ă adj. (despre organisme) care se dezvoltă în locuri cu presiune ridicată. (<fr. barophile)
barofób, –ă adj. (despre organisme) care trăieşte în medii de viaţă cu presiuni atmosferice (<fr. barophobe)
scăzute.
barofobíe s. f. teamă patologică de gravitaţie. (<fr. barophobie)
baroforéză s. f. difuzie a particulelor dintr–o suspensie sub influenţa gravitaţiei. (<fr. baroforeuse)
barognozíe s. f. posibilitatea de a aprecia, fără a vedea, greutatea şi consistenţa obiectelor. (<engl. barognosis)
bas I. s. m. cântăreţ cu voce de bas (II, 1).II. s. n. 1. vocea bărbătească cea mai (<it. basso, fr. basse)
gravă.2. instrument de suflat de alamă care produce sunetele cele mai grave.
basc1 s. n. parte a unei jachete (fuste) care acoperă şoldurile. (<fr. basque)
basc2, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Pirinei. • (s. f.) limbă aglutinantă vorbită de (<fr. basque)
basci.
báscă s. f. beretă cu marginile îndoite înăuntru. (<fr. /beret/ basque)
báschet I. s. n. joc sportiv între două echipe a câte 5 jucători, în care mingea se (<engl., fr. basket)
aruncă într–un coş fixat de un stâlp pe terenul echipei adverse; baschetbal.II.
s. m. pl. încălţăminte de sport asemănătoare unor ghete de pânză cu talpă
groasă.
baschetbál s. n. baschet (I). (<engl., fr. basket–ball)
baschetbalíst, –ă s. m. f. jucător de baschet. (<baschetbal + –ist)
basculá vb. intr. a executa o mişcare de rotaţie limitată în jurul unei axe orizontale. (<fr. basculer)
basculánt, –ă I. adj. care basculează.II. adj., s. f. (autocamion) echipat cu o benă (<fr. basculant)
basculantă.
basculatór s. n. dispozitiv mecanic pentru descărcarea prin basculare a unui autocamion, (după fr. basculeur)
vagonet etc.
bascúlă s. f. 1. balanţă cu două braţe inegale, pentru greutăţi mari.2. pârghie cu punctul (<fr. bascule)
de sprijin la mijloc pe o axă, încât să permită o mişcare oscilatorie liberă. •
aparat de gimnastică pentru executarea diferitelor sărituri acrobatice. •
dispozitiv care permite modificarea poziţiei în raport cu axa optică a unei
părţi a aparatului fotografic.3. partea metalică a armelor de vânătoare cu ţevi
mobile.
base–ball /béiz–bol/ s. n. joc sportiv (la americani) între două echipe a câte 9 jucători, asemănător cu (<engl. base–ball)
oina.
basét s. m. 1. câine de vânătoare cu corpul alungit şi labele scurte, cu pete roşietice sau (<fr. basset)
negre.2. rasă franceză de găini cu picioare foarte scurte.
basic /béizic/ s. n. (inform.) limbaj de programare a calculatoarelor, utilizat în regim (<engl. basic)
convenţional şi interpretativ.
basic–english /béizic–ingliş/ formă simplificată a limbii engleze, cu un minimum de cuvinte şi forme (<engl. basic–english)
s. f. gramaticale.
basic–french /béizic–frenci/ formă simplificată a limbii franceze, cu un vocabular şi o gramatică reduse. (<engl. basic–french)
s. f.
basíst s. m. muzicant care cântă la contrabas sau alt instrument cu timbru grav. (<fr. bassiste)
basón s. n. 1. fagot.2. mod de a cânta la orgă. (<fr. basson, it. bassone)
basoreliéf s. n. sculptură în care figurile ies în relief pe un fond scund. (<it. bassorilievo, fr. bas–relief)
batárd, –ă adj. (despre scriere) cu caracter de scriere rondă şi cursivă. • (s. f.) caracter de (<fr. batarde)
literă al acestei scrieri.
batardóu s. n. construcţie provizorie, dig din lemn, oţel sau beton pentru împiedicarea (<fr. batardeau)
pătrunderii apei într–o zonă de lucru.
batát s. m. plantă perenă asemănătoare cartofului, foarte bogată în amidon, vitamine şi (<sp., port. batata, rus. batat)
zahăr; patată.
–bátă v. bati–.
batél s. n. vaporaş. (<it. battello)
bateliér s. m. matelot din echipajul unui batel. (<it. battelliere)
bateríe s. f. 1. subunitate de artilerie, dintr–un număr variabil de plutoane, tunuri, rachete (<fr. batterie, it. batteria)
etc. • terasament care protejează tunurile în poziţie de tragere. • ansamblul
tunurilor de acelaşi calibru de pe o navă.2. ansamblu de aparate, dispozitive,
piese, legate între ele, care îndeplinesc aceeaşi operaţie. o ~ electrică =
ansamblu de mai multe pile sau acumulatoare electrice; ~ solară = grup de
celule fotoelectrice care transformă energia solară în energie electrică.3. vas
cu gheaţă pentru a răci vinul şi sifonul din sticle; frapieră.4. grupul
instrumentelor de percuţie într–o orchestră.5. ~ de teste = ansamblu de teste
care vizează un anume aspect al structurii psihologice a cuiva.6. ansamblu de
cuşti metalice suprapuse, pentru întreţinerea păsărilor, purceilor sau iepurilor
de casă.
batiál, –ă adj. din zona oceanică, între 2000 şi 2500 m adâncime. (<fr. bathyal)
batíc s. n. 1. ţesătură colorată şi imprimată.2. basma. (<fr. batik)
baticardíe s. f. situare mai jos a inimii. (<fr. bathycardie)
batiestezíe s. f. sensibilitate profundă mioarticulară privind mişcările şi poziţia corpului. (<fr. bathyesthésie, engl.
bathesthesia)
batigastríe s. f. situare a stomacului mai jos faţă de poziţia normală. (<fr. bathygastrie)
batigráf s. n. batimetru înregistrator. (<fr. bathygraphe)
batigrafíe s. f. înregistrare a adâncimilor mărilor şi oceanelor. (<fr. bathygraphie)
batigrámă s. f. diagramă înregistrată de batigraf. (<fr. bathygramme)
batimetríe s. f. 1. ramură a hidrometriei care se ocupă cu măsurarea adâncimii apei în ocean, (<fr. bathymétrie)
mări, lacuri şi râuri.2. distribuţie pe verticală a organismelor dintr–un anumit
mediu.
batimétru s. n. aparat folosit în batimetrie (1). (<fr. bathymètre)
batipelágic, –ă adj. din zona oceanică de mare adâncime (2000–6000 m). (<fr. bathypélagique)
batiplanctón s. n. plancton al zonelor de mare adâncime a mărilor. (<fr. bathyplancton)
batipnée s. f. respiraţie profundă. (<fr. bathypnée)
batír s. n. fir de bumbac răsucit uşor, la însăilat. (<fr. bátir)
batireométru s. n. instrument pentru înregistrarea direcţiei şi vitezei curenţilor marini. (<fr. bathyrhéomètre)
batiscáf s. n. submarin pentru explorări oceanografice, la mari adâncimi. (<fr. bathyscaphe)
batisféră s. f. nacelă sferică suspendată cu un cablu, pentru cercetări submarine la mari (<fr. bathysphère)
adâncimi.
batíst s. n. pânză foarte fină de bumbac sau de in. (<fr. batiste)
batístă s. f. bucată mică de pânză pentru şters nasul, faţa etc. (<fr. batiste)
batitermográf s. n. aparat pentru înregistrarea temperaturii apei la adâncimi. (<fr. bathythermographe)
batíu s. n. 1. construcţie de metal care formează legătura dintre un motor, o maşină etc. (<fr. bâti)
şi fundaţie.2. cadru pe care se montează mecanismele maşinilor–unelte.
battement /bat–mán/ s. n. (coregr., scrimă) mişcări ale piciorului liber înainte, înapoi sau lateral, cu sau (<fr. battement)
fără deplasare de pe sol.
battúta s. f. (muz.) abatere, revenire la o succesiune metrică ori de tempo riguroasă; (<it. battuta)
măsură, tact.
batúră s. f. şanţ pe ambele laturi ale chilei unei nave de lemn pe care se prind coastele şi (<it. battura)
bordajul.
baud /bo/ s. m. unitate de viteză în transmisiunile telegrafice. (<fr. baud)
baudelairianísm /bod–le–/ s. n. imitaţie a poeziei lui Baudelaire, care exprimă drama omului modern apăsat (<baudelairian + – ism)
de spleen, obsedat de ideea morţii, încercat de sentimente satanice şi însetat
de absolut.
bauxítă s. f. rocă sedimentară roşie–brună, bogată în silicaţi de aluminiu, opal, caolinit (<fr. bauxite)
etc..
bavárd, –ă adj. 1. vorbăreţ, guraliv, limbut.2. incapabil de a păstra un secret; indiscret. (<fr. bavard)
bavardáj s. n. hiperactivitate verbală, lipsită de consistenţă în ce priveşte conţinutul de idei (<fr. bavardage)
şi informaţii; flecăreală.
bavaréză s. f. preparat culinar cu aspect gelatinos, din ciocolată, rom etc., care se serveşte (<fr. bavaroise)
rece, între brânzeturi şi fructe.
bávă s. f. parte a peretelui unei gogoşi de mătase din care se extrage mătasea (<it. bava)
superioară.
bavétă s. f. 1. partea de sus a unui şorţ. • şerveţel la gâtul copiilor când mănâncă; (<fr. bavette)
bărbiţă.2. şorţ de tablă deasupra coamei la acoperiş.3. apărătoare de cauciuc
la roţile (din spate) ale autovehiculelor.
bavúră s. f. 1. (tehn.) porţiune de material în relief faţă de profilul cerut al unei piese (<fr. bavure)
metalice, rezultată din prelucrare.2. (poligr.) contur îngroşat, lăsat de o
cerneală proastă.
bax s. n. cutie (de diferite dimensiuni) pentru ambalaj. (<engl. box)
bayóu s. f. 1. canal ce traversează terenurile mlăştinoase.2. lac în formă de semicerc pe (<fr., engl. bayou)
bucla unui meandru.
bazá vb. I. refl., tr. a (se) întemeia, a (se) sprijini (pe ceva).II. refl. a avea încredere (<fr. baser)
(în).
bazál, –ă adj. referitor la bază, al bazei. (<fr. basal)
bazált s. n. rocă magmatică efuzivă cu structură porfirică, compactă, la construcţii şi (<fr. basalte, lat. basaltes)
pavaje.
bazáltic, –ă adj. format din bazalt. (<fr. basaltique)
bazaltínă s. f. piatră din bazalt concasat. (<fr. basaltine)
bazamént s. n. 1. piedestal, soclu (la o statuie, la o coloană).2. temelie, bază. (<it. basamento)
bazár s. n. 1. complex comercial de tip oriental, dintr–un şir de prăvălii sau tarabe, unde (<fr. bazar)
se vând obiecte de tot felul; (p. ext.) târg, piaţă.2. magazin de obiecte
diverse.
bazardá vb. tr. (fam.) a se debarasa de ceva pe căi cât mai rapide; a vinde de urgenţă, (<fr. bazarder)
indiferent de preţ.
báză s. f. 1. parte inferioară a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament. • distanţă (<fr. base, /5/ rus. baza)
între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonică.2. electrod
corespunzător zonei dintre două joncţiuni ale unui tranzistor.3. (mat.) număr
real, pozitiv şi diferit de 1, la care se face logaritmarea. o ~ a puterii (unui
număr) = număr care se ridică la puterea indicată de exponent. • latură a unui
poligon sau faţă a unui poliedru, în poziţia cea mai de jos.4. element
fundamental, esenţial a ceva (cuvânt, combinaţie chimică etc.). o de ~ =
principal, fundamental; a pune ~ele = a întemeia, a înfiinţa.5. totalitatea
relaţiilor de producţie dintr–o etapă determinată a dezvoltării sociale,
economice, pe care se înalţă suprastructura corespunzătoare.6. loc de
concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate
determinată. o ~ militară = zonă special amenajată şi dotată cu instalaţii, în
care sunt concentrate unităţi, mijloace şi materiale de luptă.7. ~ sportivă =
teren special amenajat şi dotat pentru practicarea diferitelor sporturi.8.
substanţă chimică cu gust leşietic, care albăstreşte hârtia de turnesol şi care, în combinaţie cu un acid, formează o sare; substanţă care poate fixa protonii el
bazedóv s. n. boală cauzată de hipersecreţia tiroidei, manifestată prin bulbucarea ochilor, (<germ. Basedow)
stare de nervozitate şi palpitaţii.
bazedovián, –ă adj., s. m. f. (suferind) de bazedov. (<fr. basedowien)
bazedovísm s. n. criză acută, în timpul bolii bazedov, după o tiroidectomie, caracterizată prin (< fr. basedowisme)
creşterea stării de anxietate, agitaţie, tahicardie etc.
BAZI– elem. „fundament, bază“; „alcalin“. (<fr. basi–, cf. gr. basis, suport)
bázic, –ă adj. (despre substanţe) care are proprietăţile unei baze; alcalin. (<fr. basique)
bazicitáte s. f. 1. caracterul de bază (8) al unui corp; alcalinitate.2. numărul de ioni de (<fr. basicité)
hidrogen din molecula unui acid care pot fi substituiţi printr–un metal.
bazín s. n. 1. rezervor mare de apă, alimentat de la o sursă.2. suprafaţă de apă în incinta (<fr. bassin)
unui port pentru staţionarea navelor.3. regiune de unde un curs de apă îşi
adună afluenţii.4. regiune cu zăcăminte de minereuri.5. vas din metal, piatră
sau ceramică, conic ori în formă de calotă sferică. • element de arhitectură
constând dintr–o cavitate prismatică sau cilindrică, destinată să conţină
apă.6. parte inferioară a cavităţii abdominale, între oasele iliace; pelvis.
bazinét s. n. 1. mic bazin.2. parte a rinichilor de unde pornesc tuburile urinifere. (<fr. bassinet)
BAZIO– elem. „baza craniului“. (<fr. basio–, cf. gr. basis, suport)
bazitón, –ă adj. (despre plante) cu dezvoltare mai pronunţată în partea bazală. (<fr. basitone)
BAZO– elem. „mers, deplasare“; „bazic“. (<fr. baso–, cf. gr. basis)
bazocít s. n. leucocită bazofilă. (<fr. basocyte)
bazofíl, –ă adj., s. n. (leucocită) cu afinitate pentru coloranţi bazici. (<fr. basophile)
bazofilíe s. f. 1. însuşirea de a fi bazofil.2. creşterea excesivă a numărului de leucocite din (<fr. basophilie)
sânge.
bazofobíe s. f. teamă patologică de a merge, de a cădea din mers. (<fr. basophobie)
bazón s. n. bucată de stofă, piele sau pânză aplicată pe turul pantalonilor sau chiloţilor, (după fr. basane)
pentru a–i întări.
bazoná vb. tr. a aplica bazoane. (după fr. basaner)
bazooka /–zúca/ s. f. 1. aruncător portativ de grenade antitanc.2. (telec.) transformator de (<amer. bazooka)
simetrizare.
bazopeníe s. f. scădere a numărului bazofilelor din sângele periferic. (<fr. basopénie)
bărbiér s. n. frizer. (<it. barbiere)
beagle /bigl/ s. m. câine de vânătoare de rasă engleză, mic, robust, curajos, cu urechile lungi, (<engl. beagle)
plate.
beat /bit/ I. adj. inv. care aparţine beatnicilor.II. s. n. 1. (jaz) bătaie, timp al unei (<engl. beat)
măsuri.2. stil în rockul modern (şi în jaz) la începutul deceniului al şaptelea,
care presupune accentuarea tuturor celor patru timpi ai măsurii. • (în
formaţiile instrumentale) prezenţa tobei mari.
beatífic, –ă adj. care beatifică. • (s. m. f.) cel care trăieşte o bucurie spirituală. (<fr. béatifique)
beatificá vb. tr. a trece pe cineva, după moarte, în rândul sfinţilor. (<lat. beatificare, fr. béatifier)
beatitúdine s. f. 1. stare de fericire deplină.2. stare patologică de euforie permanentă. (<lat. beatitudo, fr. béatitude)
beatnic /bit–nic/ s. m. tânăr care, prin neîngrijire şi stridenţă, vrea să–şi afişeze nemulţumirea şi (<engl. beatnik)
protestul faţă de o societate pe care o consideră inumană; (p. ext.) tânăr (din
Occident) cu plete şi ţinută neîngrijită.
bebé/bébi s. m. inv. (fam.) copil drăgălaş. (<fr. bébé, engl. baby)
bé–bop s. n. v. bop.
bec1 s. n. 1. balonaş de sticlă cu un soclu şi un filament în interior, care devine (<fr. bec)
incandescent şi luminează, străbătut de un curent electric.2. mulură la partea
de jos a ferestrei, destinată a împiedica prelingerea apei de ploaie pe faţadă.
becáţă s. f. pasăre migratoare de baltă, cu ciocul şi picioarele lungi, gustoasă; becaţină. (după fr. bécasse)
becaţínă s. f. becaţă. (după fr. bécassine)
bechíe s. f. 1. dispozitiv pe care se sprijină coada avionului.2. apărătoare metalică a (<fr. béquille)
elicei unei ambarcaţii. • proptea care împiedică răsturnarea unei nave
naufragiate.
becquerelít /be–che–/ s. n. mineral radioactiv de uraniu. (<fr. bécquerelite)
begoniacée s. f. pl. familie de plante dialipetale erbacee perene sau frutescente monoice: (<fr. bégoniacées)
begonia.
begónie s. f. plantă ornamentală cu frunze mari, verzi sau roşii şi flori albe, roz sau roşii, (<fr. bégonia)
originară din ţările calde.
behavioralísm s. n. direcţie politologică americană care îşi propune să cerceteze comportamentul (după amer. behavioral sciences)
politic.
behaviorísm s. n. concepţie care consideră psihologia ca ştiinţă a comportamentului, ignorând (<engl. behaviourism, fr.
conştiinţa; comportamentism. béhaviorisme)
behavioríst, –ă adj., s. m. f. (adept) al behaviorismului. (<fr. béhavioriste)
bej adj. inv., s. n. (de) culoare cafeniu–deschis. (<fr. beige)
bel s. m. unitate de măsură pentru intensitatea acustică: nivelul sonor al unui sunet a (<fr. bel)
cărui intensitate este de zece ori mai mare decât pragul de audibilitate.
beladónă s. f. 1. plantă cu flori brune–violete şi fructe negre care conţine diverşi alcaloizi (<fr. belladone, it. belladonna)
(atropina etc.); mătrăgună.2. medicament preparat din rădăcinile şi din
frunzele acestei plante.
belcánto s. n. stil de interpretare în muzica vocală italiană, care urmăreşte frumuseţea liniei (<it. bel canto)
melodice.
bele–árte s. f. pl. nume dat artelor frumoase (pictură, sculptură etc.). (<it. belle arti)
belemnít s. m. moluscă cefalopodă fosilă, cu un os intern de susţinere. (<fr. bélemnite)
beletríst s. m. scriitor de beletristică. (<germ. Belletrist)
beletrístic, –ă I. adj. care aparţine beletristicii.II. s. f. literatura artistică. (<germ. belletristisch, /II/
Belletristik)
belicísm s. n. atitudine, doctrină a celor care preconi-zează folosirea forţei, a războiului. (<fr. bellicisme)
belicíst, –ă adj., s. m. f. (cel) care susţine folosirea forţei în relaţiile internaţionale; belicos. (<fr. belliciste)
belicós, –oásă adj. războinic, agresiv; ameninţător. (<lat. bellicosus, fr. belliqueux)
beloníde s. n. pl. familie de peşti teleosteeni marini, din ordinul beloniformelor. (<lat. belonidae)
belonifórme s. n. pl. ordin din clasa actinopterigienilor, peşti osoşi marini cu corpul alungit şi (<fr. béloniformes)
cilindric: zăganul.
belonofobíe s. f. teamă patologică de înţepăturile cu acul. (după fr. bélonéphobie)
belotă s. f. joc de cărţi. (<fr. belote)
belúga s. f. cetaceu asemănător cu narvalul, alb, din mările arctice. (<fr. béluga)
belvedére s. f. pavilion, terasă pe un loc ridicat care permite o largă panoramă. (<fr. belvédère, it. belvedere)
bémberg s. n. fir de mătase artificială prin extrudarea soluţiei de celuloză. • ţesătură (<fr. bemberg)
imprimată, pentru lenjerie.
bemól I. s. m. accident muzical care coboară cu un semiton nota pe care o (<fr. bémol, it. bemolle)
precedă.II. adj. (despre note) coborât cu un semiton.
bemolizá vb. tr. a marca o notă cu un bemol. (<fr. bémoliser)
bemolizát, –ă adj. (fon; despre sunete) caracterizat prin coborârea intensităţii. (<fr. bémolisé)
bénă s. f. 1. platformă închisă, cutie a unui autocamion în care se transportă beton sau (<fr. benne)
alte materiale.2. cupă a unei macarale care prinde materialul de transportat.
benetitále s. f. pl. ordin de plante gimnosperme inferioare, fosile, cu trunchiul scurt şi masiv, (<fr. bennetittales)
terminat la partea superioară cu un buchet de frunze, care fac trecerea la
angiosperme.
benetíte s. f. pl. clasă de gimnosperme fosile care fac trecerea la angiosperme. (<fr. benetittés)
benevól, –ă adj. făcut de bunăvoie, nesilit. (<fr. bénévole, lat. benevolus)
bengál adj. foc ~ = foc de artificii, puternic şi viu colorat. (<fr. /feu de/ Bengale)
bengaléz, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Bengal.II. adj. care aparţine bengalezilor, popor (<Bengal + –ez)
indo–european din regiunea cursului inferior al Gangelui.
bengalí/bengáli I. s. m. inv. pasăre mică, asemănătoare vrabiei, trăind în regiunile calde.II. s. (<fr. bengali)
f. inv. limbă derivată din sanscrită, vorbită în Bengal.
benígn, –ă adj. (despre boli) care nu dă complicaţii sau stări grave. (<lat. benignus, fr. bénigne)
bentofíte s. f. pl. plante fixate pe fundul mărilor sau al apelor dulci. (<lat. benthophytae)
bentogén, –ă adj. (despre sedimente marine) de origine organică. (<fr. benthogène)
bentográf s. n. aparat cu care se poate fotografia fundul mării. (<fr. benthographe)
bentónic, –ă adj. care trăieşte pe fundul apelor; bental; bentic. (<fr. benthonique, germ.
bentonisch)
bentonít s. n. rocă sedimentară argiloasă, din silicat de aluminiu hidratat, coloidal, folosit (<fr. bentonite)
ca decolorant şi dezodorizant.
béntos s. n. totalitatea organismelor vegetale şi animale care trăiesc pe fundul bălţilor, (<fr. benthos, gr. benthos)
lacurilor, mărilor şi oceanelor; bental.
bentoscóp s. n. aparat de scufundare, sferic, ataşat printr–un cablu de o navă de cercetări. (<bentos + –scop)
benzaldehídă s. f. aldehidă aromatică din benzen, lichid incolor, cu miros de migdale amare, (<fr. benzaldéhyde)
folosit în parfumerie, în industria coloranţilor etc.
benzedrínă s. f. amfetamină. (<fr. benzédrine)
benzén s. m. hidrocarbură aromatică, lichid incolor, volatil, din gudronul de huilă şi (<fr. benzène)
întrebuinţată larg în industrie.
benzénic, –ă adj. care conţine benzen. (<fr. benzénique)
benzenísm s. n. benzolism. (<fr. benzénisme)
benzidínă s. f. substanţă aromatică cristalină, folosită la fabricarea coloranţilor. (<fr. benzidine)
benzíl1 s. m. radical monovalent provenit din toluen prin îndepărtarea unui atom de (<fr. benzyle)
hidrogen.
benzíl2 s. m. substanţă aromatică, cristalizată, galbenă, insolubilă în apă, foarte solubilă în (<fr. benzile)
benzen.
benzilidén s. m. radical bivalent derivat din toluen prin eliminarea a doi atomi de hidrogen. (<fr. benzylidène)
benzínă s. f. amestec lichid de hidrocarburi obţinut prin distilarea primară a ţiţeiului, prin (<fr. benzine)
cracare sau sinteză.
benzoát s. m. sare sau ester al acidului benzoic. (<fr. benzoate)
benzóe s. f. produs natural vegetal, solid, conţinând răşini, acid benzoic şi un ulei volatil; (<fr. benzoë)
smirnă.
benzofenónă s. f. cetonă aromatică formată prin distilarea benzoatului de calciu, substanţă (<fr. benzophénone)
cristalizată, solubilă în alcool şi eter.
benzóic adj. acid ~ = acid aromatic din unele răşini vegetale (smirnă), folosit în medicină, (<fr. benzoïque)
în parfumerie şi în industria coloranţilor.
benzoíl s. m. radical monovalent derivat din acidul benzoic prin eliminarea grupării (<fr. benzoyl)
hidroxil.
benzoiláre s. f. introducere a radicalului benzoil în molecula unui compus organic. (după fr. benzoylation)
benzól s. m. amestec de benzen, toluen şi xilen, rezultat din distilarea gudroanelor de (<fr. benzol)
huilă.
benzolísm s. n. boală profesională datorată manipulării benzolului sau a derivaţilor lui, care (<fr. benzolisme)
se manifestă prin anemie şi leucopenie; benzenism.
benzonaftól s. m. benzoat de naftol, antiseptic intestinal. (<fr. benzonaphtol)
benzopirínă s. f. substanţă gudronată, în fumul de ţigară. (<fr. benzopirine)
benzopurpurínă s. f. substanţă roşie, unul dintre cei mai imporanţi coloranţi pentru bumbac. (<fr. benzopurpurine)
benzpirén s. n. hidrocarbură extrasă din gudron, substanţă puternic cancerigenă. (<germ. Benzpyren, engl.
benzpiren)
beotísm s. n. lipsă de gust, de preocupări intelectuale; vulgaritate, bădărănie; caracter (<fr. béotisme)
rudimentar în stil şi în limbă.
beoţián, –ă adj., s. m. f. (om) ignorant, lipsit total de preocupări intelectuale. (<fr. béotien)
berbér, –ă s. m. f. (pl.) grup de populaţii din nordul Africii, urmaşe ale vechilor libieni. • (s. f.) (<fr. berbère)
limbă din familia de limbi hamito–semitice vorbită de berberi.
berberidacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate dialipetale, erbacee şi lemnoase: dracila. (<fr. berbéridacées)
berceuse /ber–söz/ s. f. piesă instrumentală având la bază un cântec de leagăn, care exprimă un (<fr. berceuse)
sentiment de duioşie.
berétă s. f. şapcă moale, fără cozoroc; bască. (<fr. béret, it. berretta)
bergamáscă s. f. vechi dans şi cântec popular italian cu ritm vioi, interpretat de un grup de (<fr. bergamasque, it.
femei şi bărbaţi aşezaţi în cerc. bergamasco)
bergamótă/pergamotă s. f. soi de pere mari, rotunde, galbene, zemoase şi aromate. • (adj.) pere ~e. (<fr. bergamote, it. bergamotta)
berger /–jér/ s. m. rasă de câini ciobăneşti, folosiţi la paza turmelor. (<fr. berger)
bergerétă s. f. mică arie cu subiect şi aspect pastoral. (<fr. bergerette)
berginizáre s. f. procedeu de hidrogenare a hidrocarburilor grele, a gudroanelor, pentru a (după fr. berginisation)
obţine hidrocarburi uşoare.
bergsonián, –ă adj., s. m. f. (adept) al bergsonismului. (<fr. bergsonien)
bergsonísm s. n. doctrina filozofică a lui Bergson, a cărei categorie centrală este „durata“ şi (<fr. bergsonisme)
care susţine că adevărul nu este accesibil cunoaşterii ştiinţifice.
beri–béri s. n. boală din Extremul Orient, datorată lipsei vitaminei B1 din organism. (<fr. béribéri)
beríl s. n. silicat natural de beriliu şi aluminiu, mineral sticlos, incolor sau divers (<fr. béryl, lat. beryllus, gr.
colorat, piatră preţioasă. baryllos)
beríliu s. n. metal alb–cenuşiu, ductil, maleabil, foarte dur şi uşor, în unele aliaje uşoare. (<fr. béryllium)
berjéră s. f. fotoliu larg şi adânc, cu spătar înalt, uşor prelungit lateral. (<fr. bergère)
berkeleián, –ă /ber–cle–/ adj., f. (adept) al berkeleismului. (<fr. berkeleyen)
s. m.
berkeleísm /ber–clism/ s. sistem filozofic antiştiinţific care susţine că însuşirile lucrurilor şi înseşi (<fr. berkeleysme)
n. lucrurile nu sunt decât senzaţii ale omului.
berkéliu s. n. element sintetic radioactiv. (<fr. berkélium)
berlínă s. f. 1. trăsură; cupeu cu patru locuri.2. caroserie de automobil cu patru uşi şi (<fr. bérline)
patru geamuri laterale.
bérmă s. f. întăritură pentru consolidarea unui taluz, făcută din pământul rezultat prin (<fr. berme, germ. Berme)
săparea şanţului.
bermúdă s. f. şort până la genunchi. (<fr., amer. bermuda)
bernardín1 s. m. câine de talie mare, viguros şi musculos, alb cu pete roşii, dresat special (<germ. Bernhardiner)
pentru salvarea drumeţilor rătăciţi în munţi; saint–bernard.
bernardín2, –ă s. m. f. călugăr(iţă) dintr–o congregaţie desprinsă din ordinul benedictinilor. (<fr. bernardin)
bestialitáte s. f. 1. fire, atitudine, pornire bestială.2. faptă bestială, monstruozitate. • (<fr. bestialité)
perversiune sexuală prin săvârşirea actului sexual cu animale.
bestializá vb. refl. a deveni bestial. (<fr. bestialiser)
bestiár I. s. m. cel care lupta cu fiarele sălbatice în arenele amfiteatrelor romane, în (<lat. bestiarius, fr. bestiaire)
circuri.II. s. n. loc în care sunt închise animale sălbatice.
bestiárii s. n. pl. culegeri medievale de fabule sau de povestiri alegorice despre animale. (<fr. bestiaire, lat. bestiarium)
béstie s. f. animal sălbatic, fiară. • (fig.) om crud, feroce; brută. (<it., lat. bestia)
best–seller /bestsélăr/ s. n. carte, disc de mare tiraj, cu un mare succes. (<amer. best–seller)
biblioclastíe s. f. act patologic de negare, de distrugere a cărţilor. • atitudine de respingere a (<biblioclast + –ie)
unor lucrări înainte de a fi citite.
bibliofág, –ă adj., s. m. (insectă) care distruge cărţile şi actele. (<fr. bibliophage)
bibliofíl, –ă I. s. m. f. iubitor, colecţionar de cărţi preţioase, rare.II. adj. (despre cărţi, (<fr. bibliophile)
ediţii) rar şi preţios; realizat în condiţii grafice deosebite.
bibliofilíe s. f. 1. pasiunea bibliofilului.2. ramură a bibliologiei care studiază cărţile sub (<fr. bibliophilie)
raportul rarităţii, al valorii lor artistice.
bibliofílm s. n. copie fotografică pe film cu bandă îngustă a unui text. (<fr. bibliofilm)
bibliofób, –ă s. m. f. duşman al cărţilor. (<germ. Bibliophobe, engl.
bibliophob)
bibliofobíe s. f. aversiune patologică faţă de cărţi, albume, biblioteci. (<germ. Bibliophobie, engl.
bibliphobia)
bibliográf, –ă s. m. f. specialist în bibliografie (1). (<fr. biblipgraphe)
bibliografiá vb. tr. a selecţiona, clasifica, descrie şi adnota publicaţii. (<germ. bibliographieren)
biblioráma s. f. titlu de rubrică cu conţinut complex (cronici, comentarii, noutăţi) din lumea (<biblio– + –rama2)
cărţii.
bibliotecár, –ă I. s. m. f. cel care are în grijă administrarea unei biblioteci.II. s. n. program (<fr. bibliothécaire)
care permite crearea, actualizarea şi utilizarea unei biblioteci (3).
bibliotécă s. f. 1. colecţie de cărţi, manuscrise, publicaţii periodice etc., aranjate şi clasate (<fr. bibliotèque, lat.
într–o anumită ordine; instituţie, local care o adăposteşte. • mobilă, raft, bibliotheca)
dulap pentru păstrarea cărţilor.2. nume dat unor colecţii de tipărituri, identice
ca aspect, care tratează teme dintr–un domeniu oarecare.3. colecţie de
programe într–o unitate de informatică.
biblioteconomíe s. f. ramură a bibliologiei care studiază organizarea şi conducerea bibliotecilor. (<fr. bibliothéconomie)
bicarbonát s. m. sare a acidului carbonic, rezultat prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un (<fr. bicarbonate)
metal. o ~ (de sodiu) = sare albă solubilă în apă, folosită la prepararea
prafului de copt şi ca activator al sucului gastric.
bicentenár, –ă I. adj. care durează de două sute de ani.II. s. n. al doilea centenar. (<fr. bicentenaire)
bicéntric, –ă adj. cu două centre. (<fr. bicentrique)
bíceps s. m. muşchi cu două ligamente la extremitatea superioară. (<fr., lat. biceps)
bichón /–şon/ s. m. câine de talie mică, cu părul lung, cu botul subţire, nasul negru şi craniul (<fr. bichon)
plat.
biciclétă s. f. vehicul cu două roţi aşezate una în spatele celeilalte, pusă în mişcare, prin (<fr. bicyclette)
intermediul unui lanţ, de două pedale acţionate cu picioarele.
bicíclic, –ă adj. 1. cu două cicluri. • (despre compuşi organici) care conţine două cicluri (<fr. bicyclique)
închise în formulă.2. (bot.) dispus în două verticile sau cercuri.
bicórn, –ă I. adj. bicornat.II. s. n. pălărie bărbătească cu două colţuri, care se mai poartă (<fr. bicorne)
şi azi în Occident de către academicieni, diplomaţi, la solemnităţi.
bicornát, –ă adj. cu două antene sau coarne; bicorn (1). (<engl. bicornate, fr. bicornu)
bicotidián, –ă adj. care are loc de două ori pe zi. (<fr. biquotidien)
bicromát s. m. sare obţinută prin tratarea cu acid a cromatului unui metal. o ~ de potasiu = (<fr. bichromate)
sare cristalizată, portocalie, folosită ca oxidant şi colorant.
bicromíe s. f. tipar în două culori. (<fr. bichromie)
biculturalísm s. n. coexistenţă a două culturi naţionale. (<fr. biculturalisme)
bicuspíd, –ă adj. (anat.) cu două vârfuri. (<fr. bicuspide)
bidactilíe s. f. anomalie congenitală a două degete la o mână sau la un picior. (<engl. bidactyly)
bidéu s. n. vas, chiuvetă, din porţelan sau metal, pentru toaleta intimă. (<fr. bidet)
bidimensionál, –ă adj. două dimensiuni. (<bi– + dimensional)
bidirecţionál, –ă adj. care are loc, se propagă în două direcţii. (<bi– + direcţional)
bidón s. n. recipient portativ pentru lichide; vas de tablă în care se păstrează apa de băut (<fr. bidon)
în excursii, marşuri etc.
bidonvíl s. n. cartier de locuinţe mizere, improvizate din deşeuri industriale, din tabla (<fr. bidonville)
bidoanelor uzate etc., unde locuieşte populaţia săracă a unei metropole.
biélă s. f. organ de maşină care transmite mişcarea unei alte piese sau transformă o (<fr. bielle)
formă de mişcare în alta.
bielétă s. f. bielă de dimensiuni mici, articulată la capătul unei biele principale. (<fr. biellette)
bielorús, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Bielorusia (Belarus). • (s. n.) unul dintre dialectele slavei (<rus. belorus)
orientale, vorbit de bieloruşi.
bienál, –ă I. adj. 1. care durează doi ani; bi(s)anual.2. care are loc o dată la doi ani.II. s. (<fr. biennal, lat. biennalis)
f. expoziţie, festival, târg care se organizează la fiecare doi ani.
bíftec, –ă s. n. friptură din muşchi de vacă, la grătar sau la tigaie. (<fr. bifteck, engl. beef–steak)
bigamíe s. f. situaţie a cuiva căsătorit cu două persoane în acelaşi timp. (<fr. bigamie)
bígă1 s. f. macara specială la bordul navelor pentru încărcări şi descărcări. (<fr. bigue)
bígă2 s. f. car roman cu două roţi, la care erau înhămaţi doi cai. (<lat. biga)
big band /big–bénd/ s. ansamblu mare orchestral de jaz. (<engl. big band)
n.
big bang /big–béng s. n. (astr.) marea explozie (ipotetică) a atomului primitiv de (<engl. bing bang/theory/)
materie, care a iniţiat expansiunea universului.
bigeminát, –ă adj. 1. (despre frunze) cu peţiol comun divizat în două.2. (despre puls) a cărui (<fr. bigéminé)
pulsaţie normală este urmată de o extrasistolă.3. (despre golul unei ferestre,
uşi) divizat în patru părţi.
bigeminísm s. n. tulburare a ritmului inimii, cu un puls bigeminat. (<fr. bigéminisme)
bigenéric, –ă adj. (despre plante) provenit din două genuri deosebite. (<fr. bigénérique)
bignónia s. f. arbore decorativ cu frunze foarte mari, în formă de inimă şi flori albe. (<fr. bignonia)
bignoniacée s. f. pl. familie de plante gamopetale exotice cu plante lemnoase: bignonia, catalpa (<fr. bignoniacées)
etc.
bigót, –ă adj., s. m. f. (cel) care se conformează strict tuturor preceptelor rituale ale unei religii; (<fr. bigot)
habotnic.
bigoteríe s. f. bigotism. (<fr. bigoterie)
bigotísm s. n. caracter, atitudine de bigot; bigoterie. (<fr. bigotisme)
bigrílă s. f. tub electronic cu două grile. (<fr. bigrille)
big–store /bigstór/ s. n. supermagazin. (<engl. big store)
bigudíu s. n. mică tijă metalică pe care se răsuceşte părul pentru a–l ondula. (<fr. bigoudi)
biguínă /–ghi/ s. f. 1. dans popular din Antile, cu tempo lent şi cu caracter melancolic; melodia (<sp., fr. biguine)
corespunzătoare.2. dans originar din Ins. Martinica, în tempo rapid, cu un
ritm şi acompaniament caracteristice.
bihebdomadár, –ă adj., s. n. (publicaţie) care apare de două ori pe săptământă. (<fr. bihebdomadaire)
biiodúră s. f. sare cu două molecule de iod. (<fr. biiodure)
bijectív, –ă adj. (mat.; despre funcţii) în acelaşi timp surjectivă şi injectivă. (<fr. bijectif)
bijécţie s. f. (mat.) funcţie bijectivă. (<fr. bijection)
bijuteríe s. f. 1. obiect de podoabă; giuvaer. • (fig.) lucru elegant şi de mare preţ.2. (<fr. bijouterie)
magazin, atelier de bijuterii.
bijutiér s. m. cel care execută sau vinde bijuterii; giuvaergiu. (<fr. bijoutier)
bikíni s. n. 1. costum de baie feminin din două piese de dimensiuni foarte reduse.2. (<engl., fr. bikini)
chilot scurt.
bikinián, –ă adj. 1. din atolul Bikini.2. (fig.) pustiu, gol, de apocalips atomic; şocant, (<engl. bikinian)
exploziv.
bil s. n. proiect de lege propus parlamentului englez; legea votată. (<engl., fr. bill)
bilabiál, –ă adj., s. f. (consoană) care se articulează prin participarea buzelor. (<fr. bilabial)
bilabiát, –ă adj. (despre corolă, caliciu) cu două labii. (<fr. bilabié)
bilánţ s. n. 1. tablou contabil al activului şi pasivului unei întreprinderi sau activităţi (<germ. Bilanz)
financiare, economice etc., la un moment dat.2. (biol.) sinteză cantitativă a
tuturor elementelor primite şi cedate de organism.3. (fig.) situaţie finală,
rezultat al unei acţiuni.
bilanţiér, –ă I. adj. cu caracter de bilanţ.II. s. n. registru de înscriere a bilanţurilor. (<it. bilancierre)
bilaterál, –ă adj. 1. cu două laturi, feţe (opuse, simetrice).2. referitor la cele două laturi, (<fr. bilatéral)
aspecte ale unui lucru.3. (despre contracte, convenţii) care angajează
reciproc cele două părţi; bipartit.
bilateralísm s. n. sistem de echilibrare a schimburilor economice internaţionale pe acordul (<germ. Bilateralismus)
bilateral.
bílă1 s. f. produs de secreţie al ficatului, cu rol fiziologic în digestie; fiere. (<fr. bile)
bílă2 s. f. 1. sferă de lemn, sticlă, metal etc. pentru popice, biliard, rulmenţi etc.2. (<fr. bille)
(albă, roşie, neagră etc.) notă care se dădea în trecut la unele facultăţi.3.
(fam.) cap.4. stâlp de lemn, rotund, în construcţii.
bildungsromán s. n. roman care înfăţişează procesul de formare a personalităţii eroului sub (<germ. Bildungsroman)
acţiunea educaţiei şi a experienţei dobândite.
bilentílă s. f. sistem optic din două semilentile, obţinut prin secţionarea în diametru a unei (<bi– + lentilă)
lentile convergente.
bilét s. n. 1. scrisoare scurtă.2. tabletă (4).3. mic imprimat care confirmă un drept (la (<fr. billet, it. biglietto)
un spectacol, de călătorie etc.). o ~ de bancă = bancnotă; ~ de (sau la) ordin
= titlu de credit prin care semnatarul se angajează faţă de beneficiar să
plătească o anumită sumă de bani, la scadenţă; cambie.
bilétă s. f. semifabricat din oţel cu secţiunea pătrată, din care se laminează bare, sârme (<fr. billette)
etc.; ţaglă.
bilharzíe s. f. schistozomă. (<fr. bilharzie)
bilharzióză s. f. schistozomiază. (<fr. bilharziose)
BILI(O)– elem. „bilă, fiere“. (<fr., germ., engl. bili/o/–, cf.
lat. bilis)
biliár, –ă adj. referitor la bilă1. o veziculă ~ă = băşica fierii; colecist. (<fr. biliaire)
biliárd1 s. n. joc cu 3 bile colorate, mişcate prin lovirea uneia dintre ele cu tacul pe o masă (<it. biliardo, fr. billard)
acoperită cu postav verde; masa însăşi.
biliárd2 s. n. bilion (2). (<fr. billard)
biligén, –ă adj. care produce fiere. (<fr. biligénique)
biligenéză s. f. proces de producere a bilei1. (<fr. biligenèse)
bilíngv, –ă adj. care vorbeşte două limbi. • scris în două limbi. (<fr. bilingue, lat. bilinguis)
bilogíe s. f. malformaţie cardiacă congenitală caracterizată prin asocierea unei (<fr. bilogie)
comunicări interventriculare cu o îngustare a aortei pulmonare.
bilón I. s. m. 1. aliaj monetar în compoziţia căruia intră în cea mai mare parte sau (<fr. billon)
exclusiv metale comune.2. monedă divizionară, cu valoare intrinsecă,
inferioară valorii sale nominale.II. s. n. ridicătură de pământ de–a lungul
unui rând de plante cultivate.
bilonáre s. f. acţiunea de executare a biloanelor (II). (după fr. billonnage)
bilunár, –ă adj. care se face, apare de două ori pe lună; bimensual. (<bi– + lunar)
bimán, –ă adj. (cu referire la om) cu două mâini. (<fr. bimane)
bimediánă s. f. segment de dreaptă care uneşte, într–un patrulater, mijloacele a două laturi (<bi– + mediană)
opuse, ori, într–un tetraedru, mijloacele a două muchii opuse.
bimémbru, –ă adj. cu două membre, cu doi membri. o propoziţie ~ă = propoziţie în care există (<it. bimembre)
şi subiectul şi predicatul.
bimensuál, –ă adj. bilunar. (<fr. bimensuel)
bimestriál, –ă adj. care are loc, apare o dată la două luni. (<fr. bimestriel)
biméstru s. n. interval de două luni. (<fr. bimestre)
bimetál s. n. 1. semifabricat obţinut prin unirea mecanică a două metale.2. organ sensibil (<fr. bimétal)
compus din două vergele metalice diferite, sudate pe toată lungimea, pentru
controlul temperaturilor.
bimetálic, –ă adj. format din două metale diferite. (<fr. bimétalique)
bimetalísm s. n. sistem monetar având la bază două metale talon, aurul şi argintul. (<fr. bimétallisme)
bimetalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al bimetalismului. (, fr. bimétalliste)
bimilenár, –ă adj. cu o vechime, o durată de două mii de ani. (<fr. bimillénaire)
bimoleculár, –ă adj. (despre reacţii) în care intervin două molecule. (<fr. bimoléculaire)
bimotór adj., s. n. (avion) cu două motoare. (<fr. bimoteur)
binár, –ă I. adj. 1. format din două unităţi; divizibil cu2. (chim.) constituit din două (<fr. binaire, engl. binary, lat.
elemente. • compus din două elemente dispuse câte două.3. (mat.) a cărui binarius)
bază este numărul2.II. s. f. (astr.) stea dublă.
binarísm s. n. teorie fonologică bazată pe ipoteza opoziţiilor binare. (<fr. binarisme)
binaríst, –ă adj. referitor la binarism. (<fr. binariste)
binaurál, –ă adj. binauricular. (<engl. binaural)
binauriculár, –ă adj. referitor la ambele urechi; binaural. (<fr. binauriculaire)
bínder s. n. strat de beton asfaltic care face legătura între fundaţia unui drum şi stratul de (<germ. Binder)
uzură.
binemeritá vb. intr. a câştiga dreptul la recunoştinţa cuiva. (<bine + merita)
bíngo s. n. joc de noroc asemănător loteriei. (<engl., fr. bingo)
biniou /ní–niu/ s. n. termen generic pentru instrumentele muzicale de suflat. (<fr. biniou)
binóclu s. n. 1. instrument optic din două lunete identice paralele, pentru a privi obiectele (<fr. binocle, lat. binoculus)
la distanţă.2. pansament care acoperă amândoi ochii.
binoculár, –ă adj. 1. cu doi ochi. • (despre vedere) realizat cu ambii ochi.2. (despre un sistem (<fr. binoculaire)
optic) cu două oculare.
binóm, –ă I. adj. (despre ecuaţii) din doi termeni.II. s. n. 1. expresie algebrică din suma (<fr. binôme, lat. binomium)
sau diferenţa a doi termeni.2. grup de două elemente.
binominalísm s. n. sistemul nomenclaturii binare. (<fr. binominalisme)
binormálă s. f. (mat.) dreaptă care trece printr–un punct al unei curbe, perpendiculară pe (<fr. binormale)
planul oscilator al acesteia în punctul dat.
bíntă s. f. piesă de metal la bord sau la chei de care se leagă navele; baba. (<it. binda)
binucleát, –ă adj. (biol.; despre celule) cu două nuclee. (<engl. binucleate)
BIO–, –biótic, –bióză elem. „viaţă“. (<fr. bio–, –biotique, –biose, cf.
gr. bios)
bioactív, –ă adj. (despre substanţe) biologic activ. (<bio– + activ)
bioacumuláre s. f. proces de acumulare în structura solului a substanţelor organice rezultate în (după fr. bioaccumulation)
urma descompunerii resturilor de plante şi animale.
bioacústic, –ă I. adj. referitor la bioacustică.II. s. f. ramură a biofizicii care studiază (<germ. Bioaqustik, engl.
sunetele emise de animale în diverse împrejurări. bioacustics)
bioacusticián, –ă s. m. f. specialist în bioacustică. (<bioacustică + –ian)
bioamplificatór s. n. aparat electronic pentru amplificarea biopotenţialelor musculare. (<fr. bioamplificateur)
bioastronaútic, –ă I. adj. referitor la bioastronautică.II. s. f. ştiinţă care studiază reacţiile (<fr. bioastronautique, /II/ germ.
diferitelor organisme în timpul zborurilor cosmice; biocosmonautică. Bioastronautik)
bioastronomíe s. f. ramură a astronomiei care studiază condiţiile apariţiei vieţii şi formele de (<bio– + astronomie)
viaţă primitive de pe alte planete cu ajutorul undelor radio ce parvin din
diverse galaxii.
biobibliográfic, –ă adj. referitor la biobibliografie. (<fr. biobibliographique)
biobibliografíe s. f. scriere conţinând biografia şi lista lucrărilor unui autor. (<fr. biobibliographie)
bioblást s. n. 1. substanţă ipotetică vie, componentă fundamentală a citoplasmei.2. celulă (<fr. bioblaste)
capabilă să trăiască independent.
biocalorimetríe s. f. parte a biologiei care studiază fenomenele calorice produse de activitatea (<bio– + calorimetrie)
organică.
biocatalizatór s. m. substanţă organică sintetizată de organismele vii care provoacă, favorizează (<germ. Biokatalysator)
procesele metabolice.
biocâ´mp s. n. câmp de acţiune specific organismelor vii, în care fenomenele (bio– + câmp)
electromagnetice se interferează cu fenomenele bioenergetice.
biocenologíe s. f. ramură a ecologiei care studiază biocenozele. (<fr. biocénologie)
biocenóză s. f. totalitatea organismelor dintr–un biotop. (<fr. biocénose)
biocentrísm s. n. concepţie care abordează de pe o poziţie fiziologică motivaţia unui (<bio– + centrism)
comportament psihic.
biocerámic s. f. substituent al materialului osos, tip de argilă pe bază de oxid de aluminiu. (<germ. Biokeramik)
biochimíe s. f. ştiinţă care studiază structura şi procesele chimice specifice materiei vii; (<fr. biochimie)
chimie biologică.
biochimíst, –ă s. m. f. specialist în biochimie. (<fr. biochimiste)
biocibernétic, –ă I. adj. referitor la biocibernetică.II. s. f. ramură a ciberneticii care studiază (<fr. biocybernétique)
procesele biologice ca manifestări ale unor sisteme informaţionale cu
autoreglare, folosind metode matematice, modelarea analoagă etc.
biocíclu s. n. 1. ciclu de viaţă evolutiv al unui organism.2. totalitatea transformărilor (<fr. biocycle)
ciclice din natură implicând toate organismele vii.3. subdiviziune a biosferei
care cuprinde biocenozele.
biocíd, –ă adj., s. n. (substanţă) care împiedică înmulţirea microorganismelor (<fr. biocide)
biocinétic, –ă I. adj. referitor la biocinetică.II. s. f. ştiinţă care studiază mişcarea (<fr. biocinétique)
organismelor vii.
bioclimátic, –ă adj. referitor la bioclimatologie. (<fr. bioclimatique)
bioclimatológ, –ă s. m. f. specialist în bioclimatologie. (<fr. bioclimatologue)
bioclimatologíe s. f. ramură a climatologiei care studiază influenţa factorilor climatici asupra (<fr. bioclimatologie)
organismelor vii.
biocoloíd s. m. substanţă coloidală prezentă în celulele şi ţesuturile vii. (<engl. biocolloid)
biocombustíbil s. m. combustibil de origine organică. (<bio– + combustibil)
biocompatíbil, –ă adj. compatibil cu materia vie. (<fr. biocompatible)
biocompléx s. n. ansamblu de specii de organisme instabile într–o navă spaţială pentru (<bio– + complex)
cercetări în cosmos.
biocomunicáţie s. f. comunicaţie în domeniul biologic. (<bio– + comunicaţie)
biocór s. n. 1. delimitare a unei zone în care se întâlnesc aceleaşi condiţii de viaţă.2. (<fr. biochor)
grupare de plante şi de animale în cadrul unui biotop.
biocoríe s. f. asociaţie temporară, în cadrul unei biocenoze, de organisme legate între ele (<fr. biochorie)
printr–un factor.
biocosmétică s. f. cosmetică în care tratamentul este de tip biologic. (<bio– + cosmetică)
biocosmonaútică s. f. bioastronautică. (<germ. Bio-kosmonautik)
biodérmă s. f. totalitatea organismelor din biocenoza unei ape care trăiesc pe plante (<fr. bioderme)
acvatice sau pe tegumentul animalelor.
biodetectór s. n. (biol.) organ de simţ al organismelor vii. (<bio– + detector)
biodeterioráre s. f. degradare a documentelor de arhivă, a clădirilor etc. sub acţiunea factorilor (<bio– + deteriorare)
biologici.
biodinámic, –ă I. adj. referitor la biodinamică.II. s. f. studiul fenomenelor organice vitale ale (<fr. biodynamique)
fiinţelor vii.
biodiversitáte s. f. diversitate din punctul de vedere al elementelor biologice. (<fr. biodiversité)
biodozimétru s. n. aparat pentru stabilirea cantităţii de raze ultraviolete necesară spre a produce (<bio– + dozimetru)
un eritem minim.
bioecologíe s. f. ecologie a plantelor şi animalelor. (<bio– + ecologie)
bioeconomíe s. f. ştiinţă care studiază economia naturii, a biosferei. • ştiinţă care studiază (<bio– + economie)
economia societăţii, precum şi efectele sale asupra biosferei.
bioelectricitáte s. f. ansamblu de fenomene electrice care însoţesc unele manifestări biologice. (<engl. bioelectricity)
bioelectrogenéză s. f. capacitate a unei structuri vii de a produce biocurenţi, ca urmare a diferenţei (<bio– + electrogeneză)
de potenţial între cele două puncte ale structurii respective.
bioelectrónică s. f. parte a biologiei moleculare care studiază acţiunile electrice între moleculele (<fr. bioeléctronique)
celulelor şi cele ale substanţelor care intervin în metabolismul celular.
biofíl, –ă adj. 1. care se dezvoltă pe organisme vii.2. (despre elemente chimice) care se (<fr. biophile)
concentrează în corpul vieţuitoarelor.
biofilaxíe s. f. ansamblu de mecanisme defensive ale organismului. (<fr. biophylaxie)
biofilmografíe s. f. viaţa şi activitatea cineaştilor. (<bio– + filmografie)
biofíltru s. n. instalaţie pentru purificarea apei poluate a canalelor cu ajutorul bacteriilor (<fr. biofiltre)
aerobe.
biofíte s. n. pl. microorganisme care nu produc tulburări organismelor–gazdă. (<fr. biophytes)
biofízic, –ă I. adj. referitor la biofizică.II. s. f. ştiinţă care studiază procesele fizice ce (<fr. biophysique)
stau la baza fenomenelor biologice.
biofizicián, –ă s. m. f. specialist în biofizică. (<fr. biophysicien)
biofónd s. n. (biol.) totalitatea speciilor şi comunităţilor dintr–un spaţiu sau biotop. (<bio– + fond)
biofór s. m. nume dat unor determinanţi genetici din cromozomi, constituiţi din molecule, (< germ. Biophor)
susceptibile de variaţii ereditare.
biofotogenéză s. f. bioluminescenţă. (<fr. biophotogenèse)
biofotón s. m. radiaţie luminoasă emisă de unele substanţe din organismele vii. (<engl. biophoton)
biogáz s. n. gaz prin descompunerea substanţelor organice; biometan. (<germ. Biogas)
biogén, –ă I. adj. 1. esenţial pentru menţinerea vieţii.2. produs prin acţiunea (<fr. biogène)
organismelor vii.II. s. n. preparat din culturi de bacterii, care îmbogăţeşte
solul în azot, folosit pentru a spori productivitatea leguminoaselor.
biomásă s. f. 1. densitatea vieţuitoarelor pe unitatea de masă sau de volum.2. materie (<fr. biomasse, engl. biomass)
biologică.
biomatemátic, –ă I. adj. referitor la biomatematică.II. s. f. domeniu bazat pe aplicarea (<fr. biomathématique, engl.
principiilor matematicii în biologie. biomatematics)
biomatematicián, –ă s. m. f. specialist în biomate-matică. (<fr. biomathématicien)
biomateriál s. n. produs folosit la restaurarea sau înlocuirea unor ţesuturi vii care au avut de (<bio– + material
suferit din diverse cauze.
biomecánic, –ă I. adj. referitor la biomecanică.II. s. f. ştiinţă care studiază fenomenele (<fr. biomécanique)
fiziologice cu ajutorul mecanicii.
biomedicál, –ă adj. referitor la biomedicină. (<fr. biomédical, engl.
biomedical)
biomedicínă s. f. domeniu interdisciplinar bazat pe transferul de principii între biologie şi (<engl. biomedicine)
medicină.
biometeorológ, –ă s. m. f. specialist în biometeorologie. (<fr. biométéorologue)
biometeorologíe s. f. studiul influenţei exercitate de variaţiile elementelor meteorologice asupra (<fr. biométéorologie, engl.
organismelor vii. biometeorology)
biometríe s. f. metodă de cercetare a organismelor şi organelor vii prin măsurători. (<fr. biométrie)
biométru s. n. denumire generică pentru instrumentele de măsurare a stării de sănătate. (<fr. biomètre)
biónic, –ă I. adj. referitor la bionică.II. s. f. ştiinţă care studiază procesele biologice şi (<fr. bionique)
structura organismelor vii, cu scopul de a găsi în ele modele pentru tehnică;
biotehnică.
bionicián, –ă s. m. f. specialist în bionică. (<fr. bionicien)
bionomíe s. f. ştiinţă care studiază formele de manifestare şi legile vieţii. (<fr. bionomie)
bionóză s. f. tulburare a activităţii normale a unui organism produsă de un agent patogen (<fr. bionose)
viu.
–biónt elem. „organism, fiinţă biologică“. (<fr. –biont, cf. gr. bios, –ntos,
viaţă)
biopatologíe s. f. patologie privită din perspectivă biologică. (<bio– + patologie)
biopesticíd s. n. pesticid produs de un organism viu. (<bio– + pesticid)
bioplásmă s. f. materie organică vie care intră în constituţia tuturor vieţuitoarelor. (<fr. bioplasme)
bioplást s. n. 1. particulă citoplasmatică vie capabilă de a se reproduce singură.2. material (<engl. bioplast)
plastic degradabil, obţinut din polimeri şi amidon.
bioplástic, –ă adj. referitor la proprietatea celulelor vii de a se reface în urma distrugerilor (<fr. bioplastique)
suferite.
biopoiéză s. f. totalitatea proceselor care au contribuit la apariţia organismelor vii. (<fr. biopoïèse)
biopoliméri s. m. pl. polimeri înalţi, posedând legături chimice macromoleculare, care stau la (<germ. Biopolymeren)
baza activităţii vitale a organismelor.
biopolític, –ă I. adj. referitor la biopolitică.II. s. f. 1. studiul influenţelor factorilor biologici (<germ. biopolitisch,
asupra politicii.2. ansamblu de măsuri rasiste, promovate în scopuri /II/Biopolitik)
eugenice, reprezentând aplicarea în practică a biosociologiei.
biopreparát s. n. 1. (fragment de) organism conservat pentru a fi utilizat în cercetările (<bio– + preparat)
ştiinţifice, în scopuri didactice etc.2. preparat de origine biologică.
biopsíe s. f. examinare la microscop a unei porţiuni dintr–un ţesut sau organ, în scopul (<fr. biopsie)
identificării unei boli.
biopsíhic, –ă adj. biopsihologic. (<engl. biopsychical)
biopsihológic, –ă adj. referitor la biopsiholigie, bio-psihic. (după engl. biopsychological)
biosintéză s. f. sinteză a unui compus organic la nivelul celulei vii. (<fr. biosynthèse, engl.
biosynthesis)
biosistém s. n. totalitatea relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem în natură, pe un (<fr. biosystème)
anumit teritoriu.
biosistemátică s. f. biotaxonomie. (<bio– + sistematică)
biosociál, –ă adj. referitor la factori biologici şi sociali. (<bio– + social)
biosociológie s. f. concepţie care explică viaţa socială şi politică prin factorii biologiei, reduşi (<fr. biosociologie)
la noţiunea de rasă.
biospectroscopíe s. f. examinare a ţesuturilor vii cu spectroscopul. (<bio– + spectroscopie)
biospeológ, –ă s. m. f. specialist în biospeologie. (<biospeologie)
biospeologíe s. f. ştiinţă care studiază vieţuitoarele din peşteri. (după fr. biospéléologie)
biostatístic, –ă I. adj. referitor la biostatistică.II. s. f. domeniu care studiază fenomene (<germ. Biostatistik, engl.
biologice prin metode statistice. biostatistics)
biostazíe s. f. fază de stabilitate în evoluţia reliefului, în care absenţa eroziunii este (<fr. biostasie)
determinată de o pătură vegetală.
biostereometríe s. f. metodă de diagnostic prin care, cu ajutorul unui computer, se obţin din (<bio– + stereometrie)
fotografii bidimensionale ale corpului diagrame conţinând liniile de contur
ale acestuia.
biostimulá vb. tr. a stimula creşterea şi rezistenţa organismului cu ajutorul biostimulatorilor. (<fr. biostimuler)
biostimulatór, –oáre adj., s. m. (substanţă) care stimulează asimilaţia, regenerarea ţesuturilor şi sporeşte (<fr. biostimulateur)
imunitatea organismului; biostimulent.
biostimulént, –ă adj., s. m. biostimulator. (<fr. biostimulant)
biostimulínă s. f. substanţă produsă în ţesuturile grefate, care stimulează regenerarea acestora. (<fr. biostimuline)
biostratigrafíe s. f. ştiinţă care studiază răspândirea şi succesiunea organismelor de–a lungul (<engl. biostratigraphy)
erelor geologice.
biostratonomíe s. f. parte a paleontologiei care studiază condiţiile în care au fost înglobate în (<germ. Biostratonomie)
depozitele sedimentare fosilele, de–a lungul erelor geologice.
biotelemetríe s. f. ramură a biologiei care studiază de la distanţă parametrii proprii (<fr. biotélémétrie)
organismelor vii.
bioterapeút s. m. medic specialist în bioterapie. (<fr. biothérapeute)
bioterapíe s. f. 1. tratament al unor afecţiuni cu ajutorul unor produşi biologici.2. (<fr. biothérapie)
transmiterea de către organismul unui individ a unei cantităţi de energie către
organismul altui individ, în scopul ameliorării stării psihosomatice a acestuia.
bioterapíst, –ă s. m. f. cel care vindecă bolnavii cu substanţe din bioorganisme. (<it. bioterapista)
biotermogenéză s. f. proces biofizic de transformare a energiei chimice în căldură, la nivel celular. (<fr. biothermogenèse)
biotipologíe s. f. 1. ramură a biologiei care studiază biotipurile.2. disciplină care studiază (<fr. biotypologie, engl.
individul uman după criteriul structurii corpului şi existenţa unor corelaţii biotypology)
între caracteristicile morfologice şi psihologice, de natură temperamentală şi
caracterială.
biotít s. n. varietate de mică, neagră, verde sau brună. (<fr. biotite)
biotóm s. n. aparat folosit în tomografii. (<fr. biotome)
biotomíe s. f. studiul structurii unui animal sau a unei plante prin disecţie. (<fr. biotomie)
biotónus s. n. raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie în organism. (<lat., fr. biotonus)
biotóp s. n. (biol.) mediu de viaţă limitat, care prezintă condiţii unitare; habitat (1). (<fr. biotope)
bipéd, –ă I. adj., s. m. f. (animal) cu două picioare.II. s. n. pereche de picioare la (<fr. bipède, lat. bipes, –edis)
animalele patrupede.
bipediculát, –ă adj. cu două pedicule. (<fr. bipédiculé)
bipén, –ă I. adj. cu două aripi.II. s. f. secure romană cu două tăişuri. (<fr. bipenne, lat. bipennis)
bipenát, –ă adj. (despre frunze compuse) cu peţiolurile dispuse de două ori penat. (<fr. bipenné)
bipenatifíd, –ă adj. (despre frunze compuse) cu limbul divizat în mai multe segmente dispuse (<fr. bipennatifide)
penat.
bipenatipartít, –ă adj. (despre frunze compuse) penat partit cu lobi din nou penat partiţi. (<lat. bipennatipartitus)
bipenifórm, –ă adj. (despre muşchi) ale cărui fibre se inserează angular pe două feţe ale unui (<engl. bipenniform)
tendon.
bipetál, –ă adj. cu două petale. (<bi– + petală)
bipiéd s. n. suport cu două picioare. (<fr. bipied)
biplán adj., s. n. (avion) cu două rânduri de aripi suprapuse. (<fr. biplan)
biplás adj. biloc. (<fr. biplace)
bipolár, –ă adj. 1. (despre maşini, aparate electrice) care are doi poli magnetici.2. (despre (<fr. bipolaire)
unele organisme marine) care trăieşte în cele două regiuni polare ale
Pământului.3. (mat.) coordonate ~e = sistem de coordonate în care un punct
este determinat prin distanţele la două puncte fixe.
bipolarísm s. n. teorie în relaţiile internaţionale potrivit căreia două centre de putere (<fr. bipolarisme)
polarizează în jurul lor.
bipolaritáte s. f. stare a unui corp bipolar (1). (<fr. bipolarité)
biprísmă s. f. aparat pentru producerea interferenţelor luminoase. (<fr. biprisme)
birapórt s. n. (mat.; pentru un fascicul de patru drepte) raport anarmonic al celor patru (<fr. birapport)
puncte în care o secantă intersectează dreptele din fascicul.
bireactór, –oáre adj., s. n. (avion) propulsat de două turboreactoare. (<fr. biréacteur)
birefringént, –ă adj. care prezintă birefringenţă. (<fr. biréfringent)
birefringénţă s. f. proprietate a unor medii de a produce, datorită anizotropiei lor optice, (<fr. biréfringence)
fenomenul de dublă refracţie.
birémă s. f. navă romană cu două rânduri de rame. (<fr. birème, lat. biremis)
birmán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Birmania. • (s. f.) limbă din familia sino–tibetană vorbită de (<fr. birman)
birmani.
birocrát, –ă adj., s. m. f. (cel) care practică birocratismul. (<fr. bureaucrate)
birocrátic, –ă adj. referitor la birocraţie, la birocraţi. (<fr. bureaucratique)
birocratísm s. n. interpretare şi aplicare formalistă, cu complicaţii inutile, a legilor, a (<fr. bureaucratisme, rus.
dispoziţiilor, în rezolvarea problemelor administrative, organizatorice etc.; biurokratizm)
birocraţie.
birocratizá vb. tr., refl. a (se) transforma în birocrat, a trata birocratic. (<fr. bureaucratiser)
birocraţíe s. f. birocratism; ansamblul funcţionarilor publici. (<fr. bureaucratie)
birótic, –ă I. adj. referitor la birotică.II. s. f. ramură a informaticii care studiază (<fr. bureautique)
folosirea calculatoarelor în munca de birou şi în activităţile conexe acesteia.
biróu s. n. 1. masă de scris, cu sertare.2. încăpere în care se află una sau mai multe mese (<fr. bureau, /3, 4/ rus. biuro)
de scris, la care lucrează persoanele respective. • serviciu public unde
lucrează funcţionari, specialişti etc.3. organ executiv şi conducător al
activităţii curente a unei organizaţii politice, de masă, obşteşti, ştiinţifice,
internaţionale, al unui organ administrativ.4. grup de membri ai unei adunări,
însărcinat să conducă adunarea respectivă. • reunire a preşedintelui, a
vicepreşedinţilor şi a secretarilor unei adunări legiuitoare.
bisanuál, –ă adj. 1. bienal (I, 1).2. (despre plante) care înfloreşte şi fructifică în al doilea an. (<fr. bisannuel)
biscuít s. m. 1. produs alimentar obţinut prin coacerea unui aluat preparat din făină, ouă şi (<fr. biscuit)
zahăr.2. faianţă fără glazură, arsă la o temperatură înaltă; statuetă, mic grup
de faianţă fină ori porţelan fără glazură.
biséct adj. an ~ = an de 366 de zile; bisextil. (<engl. bisect, lat. bissextus)
bisectór, –oáre I. adj. care împarte în două părţi egale. o plan ~ = plan care împarte un unghi (<fr. bissecteur)
diedru în două diedre egale.II. s. f. semidreaptă cu originea în vârful unui
unghi, interioară lui şi formând unghiuri congruente cu laturile acestuia.
bisexuál, –ă adj. cu ambele sexe; cu stamine şi pistil; hermafrodit; bisexuat. (<fr. bisexuel)
bisexualísm s. n. atracţie simultană pentru ambele sexe. (după it. bissessualismo)
bisexualitáte s. f. hermafroditism, androginie (2). (<fr. bisexualité)
bisexuát, –ă adj. bisexual. (<fr. bisexué)
bisiláb, –ă adj., s. n. bisilabic. (<fr. bissylabe)
bisilábic, –ă adj., s. n. (cuvânt) din două silabe; bisilab; disilabic. (<fr. bissyllabique)
bisimétric, –ă adj. care prezintă două planuri de simetrie. (<fr. bisymétrique)
bismút/bísmut s. n. metal alb–cenuşiu, lucios, cu reflexe roşietice, sfărâmicios, folosit în aliaje (<fr. bismuth)
uşor fuzibile în industrie şi în medicină.
bismutát s. m. sare de bismut. (<fr. bismuthate)
bismutíl s. m. radical monovalent al bismutului, la hidroliza sărurilor de bismut. (<fr. bismuthyle)
bismutínă s. f. sulfură naturală de bismut. (<fr. bismuthine)
bismutísm s. n. intoxicaţie cu săruri de bismut. (<fr. bismuthisme)
bismutít s. n. hidrocarbonat natural de bismut. (<fr. bismuthite)
bismutomaníe s. f. obicei morbid de a ingera bismut în doze mari. (<fr. bismuthomanie)
bismutoterapíe s. f. folosire terapeutică a sărurilor de bismut. (<fr. bismuthothérapie)
bisónic, –ă adj. (despre viteze) de (peste) două ori mai mare decât viteza sunetului. (<bi– + sonic)
bistabíl, –ă adj. (despre dispozitive) capabil să aibă două stări stabile. (<engl. bistable)
bistratificát, –ă adj. (despre soluri, minerale) din două straturi diferite ca vârstă, natură, textură (<fr. bistratifié)
etc.
bistróu s. n. mic local în care se servesc aperitive, băuturi (răcoritoare). (<fr. bistro)
bístru adj. inv., s. n. (de) culoare brun–închis. (<fr. bistre)
bisturíu s. n. instrument tăios folosit la operaţii chirurgicale, disecţii. (<fr. bistouri)
bisturnáj s. n. procedeu învechit de castrare la taur şi berbec, prin torsionarea manuală a (<fr. bistournage)
fiecărui testicul.
bisúlc, –ă adj. (despre animale) cu copitele despicate. (<fr. bisulque, lat. bisulcus)
bisulfát s. m. sare a acidului sulfuric, în care un atom de hidrogen este înlocuit cu un (<fr. bisulfate)
metal.
bisulfít s. m. sare a acidului sulfuros, în care un atom de hidrogen este înlocuit cu un (<fr. bisulfite)
metal.
bisulfúră s. f. sulfură a cărei moleculă conţine doi atomi de sulf. (<fr. bisulfure)
bíşof s. n. băutură alcoolică fierbinte, obţinută prin macerarea în vin a lămâiei sau (<fr. bichof, engl. bishof)
portocalei.
bit s. m. 1. (inform.) unitate elementară de informaţie, cantitatea obţinută în urma (<fr., engl. bit)
actului de alegere între două alternative echiprobabile.2. cifră în sistemul de
numeraţie binară.
bitemátic, –ă adj. referitor la bitematism. • cu două teme. (<it. bitematico)
bitematísm s. n. principiu de compoziţie care presupune existenţa a două teme diferite ca (<it. bitematismo, fr.
profil şi tonalitate în cadrul unei forme muzicale mai ample. bithématisme)
bíter s. n. piesă la o batoză sau combină de cereale păioase, care dirijează şi (<engl. beater)
uniformizează stratul de material ce intră în aparatul de tăiere.
bitérn s. m. apă curată rezultată din evaporarea apei de mare la obţinerea sării marine. (<engl., fr. bittern)
bitonál, –ă adj. (muz.) 1. care admite existenţa simultană a două tonuri.2. (despre o voce (<fr. bitonal)
alterată) care rezultă prin formarea simultană a două sunete în laringe.
bitroncónic I. adj. în forma a două trunchiuri de con cu baza comună.II. s. n. vas cu (<bi– + tronconic)
această formă.
bitter /bítăr/ s. n. băutură amară, preparată prin macerarea anumitor substanţe în alcool de (<germ. Bitter, fr., engl. bitter)
ienupăr.
bitúm s. n. 1. rocă lichidă în scoarţa pământului din hidrocarburile de ţiţei, folosită la (<fr. bitume, lat. bitumen)
bitumaj şi la fabricarea unor lacuri, izolanţi etc.2. (arte) culoare brună
strălucitoare, obţinută prin amestecarea bitumului (1) cu ulei de in şi cu
ceară.
bitumá vb. tr. 1. a amesteca cu bitum un material granulat.2. a face bitumajul unei şosele; a (<fr. bitumer)
umple cu o masă bituminoasă rosturile dintre pavele.
bitumáj s. n. stropire cu bitum şi criblură a îmbrăcămintei asfaltice a unei şosele. (<fr. bitumage)
bitúmen s. n. material bogat în hidrocarburi, din transformarea naturală a răşinilor de (<lat. bitumen)
plante şi a cerii.
bitumíne s. f. pl. materii din scoarţa pământului din hidrocarburi şi din diferite alte substanţe (<fr. bitumines)
organice.
bituminifér, –ă adj. care produce bitum. (<fr. bituminifère)
bituminít s. n. varietate de asfalt. (<fr. bituminite)
bituminizáre s. f. proces de formare a bitumenelor prin transformarea lentă, în afara (după fr. bituminisation)
contactului cu aerul, a nămolului rezultat din descompunerea organismelor.
bituminós, –oásă adj. care conţine bitum; de natura acestuia. (<fr. bitumineux)
biunivóc, –ă adj. care are corespondenţă unică în ambele sensuri. o (mat., log.) corespondenţă (<fr. biunivoque)
~ă = corespondenţă între elementele a două mulţimi, astfel încât fiecare
element al uneia corespunde univoc unui element din cealaltă.
biútă s. f. val de pământ ridicat împrejurul unor depozite de materiale. (<fr. butte)
bivalént, –ă adj. 1. (despre elemente chimice) care are valenţa 2; divalent.2. cu cromozomi (<fr. bivalent)
omologi asociaţi în perechi în profaza meiotică.3. (fig.) care are două valori.
bivoltín, –ă adj. (despre insecte, viermi de mătase) care prezintă două generaţii pe an. (<fr. bivoltin)
bivuác s. n. 1. cantonament de trupe (în corturi) în afara localităţilor.2. adăpost pentru (<fr. bivouac)
noapte făcut de alpinişti sau turişti.
bivuacá vb. intr. (despre unităţi militare, alpinişti, turişti) a se opri în bivuac. (<fr. bivouaquer)
bizám s. m. mamifer rozător acvatic din Canada, asemănător cu şobolanul, în preajma (<germ. Bisam)
apelor; ondatra.
bizantín, –ă adj. 1. propriu Bizanţului sau Imperiului Bizantin. o artă ~ă = artă caracterizată (<fr. byzantin, lat. bysantinus)
prin predominarea cupolei, a suprafeţelor şi liniilor curbe în arhitectură şi
printr–o varietate de culori în ornamentaţie.2. (fig.) intrigant; perfid, corupt.
bizantinísm s. n. 1. caracter, influenţă bizantină (în arhitectură, ornamentaţie). • stil specific (<fr. byzantinisme)
culturii şi artei, modului de viaţă şi mentalităţii din Imperiul Bizantin; mod
de a acţiona prin corupţie, dezordine (politică) şi intrigă.2. predilecţie pentru
disputele subtile şi inutile.
bizantiníst, –ă s. m. f. bizantinolog. (<fr. byzantiniste)
bizantinístică s. f. bizantinologie. (<germ. Byzantinistik)
bizantinizá vb. tr. 1. a imita arta bizantină.2. a recurge la subtilităţi şi pedanterii în purtare. (<bizantin + –iza)
bizár, –ă adj. (şi adv.) ciudat, straniu, extravagant; supărător. (<fr. bizarre)
bizareríe s. f. ciudăţenie, extravaganţă; fantezie. (<fr. bizarrerie)
bizéţ s. n. bucată de piele care se pune ca garnitură la încălţăminte. (<germ. Besatz)
bizón s. m. 1. mamifer erbivor sălbatic, mare şi puternic, asemănător cu zimbrul.2. (<fr., lat. bison)
pielea tăbăcită de bizon (1).
bizotá vb. tr. a şlefui oblic muchiile la o oglindă, o piatră preţioasă, un smalţ dentar. (<fr. biseauter)
blastocárp, –ă I. adj. cu fruct germinat în interiorul pericarpului.II. s. m. mugur florifer. (<fr. blastocarpe)
blefarostát s. n. instrument care fixează pleoapele în timpul operaţiilor de ochi; oftalmostat. (<fr. blépharostat)
bléndă s. f. 1. sulfură naturală de zinc; sfalerit.2. (fot.) diafragmă.3. (cinem.) panou (<germ. Blende, fr. blende)
metalizat pentru reflectarea luminii în locul dorit din cadru.
blénie s. f. peşte de apă dulce calmă şi de litoral, cu capul mare şi corpul alungit. (<fr. blennie)
bleniíde s. n. pl. familie de peşti marini viu coloraţi, cu capul turtit în partea superioară, (<fr. blenniidés)
botul scurt şi aripioara dorsală foarte lungă: corosbina sau căţelul–de–mare.
blenoragíe s. f. inflamaţie a mucoasei organelor genitale datorită unui gonococ; blenoree, (<fr. blennorragie)
gonoree.
blenorée s. f. blenoragie. (<fr. blennorrhée)
blenuríe s. f. prezenţa de mucozităţi în urină. (<fr. blennurie)
–blepsíe elem. „vedere, văz“. (<fr. –blepsie, cf. gr. blepsis)
bleu /blö/ adj. inv., (de) culoare albastru–deschis; azuriu. (<fr. bleu)
s. n.
bleumarín adj. inv., s. n. (de) culoare albastru–închis. (<fr. bleu /à la/ marine)
blimp s. n. carcasă de insonorizare în care se introduce aparatul de filmat portabil, în (<engl. blimp)
cazul filmărilor cu priză directă de sunet.
blindá vb. I. tr. a acoperi cu blindaj.II. refl. (fam.) a se îmbrăca suplimentar, împotriva (<fr. blinder)
frigului, a umezelii etc.
blindáj s. n. 1. cuirasă de oţel la protecţia navelor, a tancurilor, avioanelor împotriva (<fr. blindage)
proiectilelor.2. element de construcţie servind ca mijloc de protecţie a unor
piese sau sisteme tehnice.
blindát, –ă I. adj. 1. cu blindaj.2. (fam.) îmbrăcat peste măsură.II. s. n. autovehicul de (<blinda)
luptă prevăzut cu blindaj; tanc. • (pl.) trupe dotate cu asemenea mijloace.
blíster s. n. carcasă de plastic transparent, lipsită de carton, în care se ambalează unele (<fr., engl. blister)
mărfuri.
blítzkrieg /bliţ–krig/ s. n. război–„fulger“. (<germ. Blitzkrieg)
bloc1 s. n. 1. bucată, masă mare dintr–o materie solidă şi grea; corp, obiect dintr–o (<fr. bloc, blocus)
bucată. • masiv de beton pentru ancorarea armăturii la elemente grele de
beton precomprimat; material de construcţie din piatră naturală, beton,
ceramică. o ~ continental = sector al scoarţei terestre de mari dimensiuni,
înconjurat de depresiuni oceanice sau marine de mare adâncime.2. (poligr.)
caracter de literă înrudit cu caracterul grotesc.3. grămadă de obiecte, lucruri
etc. care formează o masă unică. o în ~ = împreună, laolaltă; ~ alimentar =
serviciu într–un spital care asigură pregătirea şi servirea hranei bolnavilor; ~
operator = parte a unui serviciu de chirurgie rezervat operaţiilor.4. mapă de
foi de hârtie egale prinse împreună, servind pentru a face însemnări, desene
etc. • ansamblu de mărci poştale detaşate dintr–o coală.5. piesă metalică
turnată a unei maşini, care cuprinde cilindrii unui motor, camerele de răcire
şi conductele de distribuire.6. mecanism care permite manevrarea macazului
de cale ferată din cabina acarului sau din staţie.7. grup de voleibalişti care
sar la fileu pentru a împiedica pe adversari să înscrie un punct dintr–o lovitură de atac.8. (în S.U.A.) porţiune de stradă delimitată de două intersecţii.9. unit
bloc2 s. n. clădire mare cu mai multe etaje; blochaus. (<germ. Block/haus/)
blocá vb. I. tr. 1. a supune unei blocade.2. a împiedica mişcarea, circulaţia etc.3. a (<fr. bloquer)
imobiliza într–o anumită poziţie.4. a interzice (temporar) ocuparea unui post
vacant.5. a suspenda folosirea unor credite, conturi etc.; a interzice
schimbarea unor preţuri, salarii fără autorizaţie guvernamentală.II. refl.
(med., tehn.; despre organe) a se imobiliza, a nu mai funcţiona.
blocádă s. f. ansamblu de măsuri cu caracter diplomatic, militar sau economic pentru (<germ. Blockade)
izolarea unui stat sau grup de state. • încercuire a unei cetăţi pentru a
împiedica orice legătură cu exteriorul; asediu.
blocáj s. n. 1. blocare.2. fundaţie de piatră, de bolovani la un zid, la o şosea, stradă, cale (<fr. blocage)
ferată etc.3. procedeu tehnic în baschet, volei, box etc. cu scopul de a
împiedica o acţiune a adversarului sau pentru a proteja o acţiune proprie. •
întrerupere a desfăşurării unui proces sau a unei funcţii fiziologice.
blocánt, –ă adj., s. m. (substanţă) a cărei acţiune farmacologică se realizează prin blocarea unor (<fr. bloquant)
receptori.
blocáre s. f. 1. acţiunea de a (se) bloca.2. (poligr.) culegere intenţionată a uneia sau a mai (<bloca)
multor litere cu floarea în jos pentru a atrage atenţia corectorului.3. (cont.) ~
a contului = sistare de către bancă a plăţilor din contul de decontare al unei
întreprinderi sau instituţii.4. imposibilitate de funcţionare, de aplicare a unei
reguli.
bloc–diagrámă s. f. reprezentare grafică la scară mică a unei regiuni terestre în perspectivă şi în (<fr. bloc–diagramme)
secţiune.
blóchaus s. n. 1. bloc2.2. comandă cuirasată din care se conduce o navă militară mare în (<germ. Blockhaus)
timpul luptei.
block chords /blăc cărdz/ s. stil pianistic în interpretarea unei piese în acorduri la ambele mâini. (<engl. block chords)
n.
blocnótes s. n. carnet pentru însemnări curente; notes. (<fr. bloc–notes)
blond, –ă I. adj. (despre păr, ten) deschis la culoare, gălbui, bălai. o bere ~ă = bere de (<fr. blond)
culoare deschisă.II. s. m. f. bărbat, femeie cu părul, cu tenul blond;
blondin(ă).
blondín, –ă adj., s. m. f. blond. (<fr. blondin)
blue–jeans/blugi /blú–gins/ s. pl. pantaloni dintr–un material special foarte rezistent, cu buzunar(e) la (<amer. blue–jeans)
m. spate, pe care sunt ataşate embleme sau fraze ad–hoc, un element de modă
tinerească; jeans.
blues /bluz/ s. n. cântec popular din folclorul negrilor americani, devenit piesă instrumentală (<amer. blues)
(de jaz).
bluesmán s. n. interpret de blues. (<amer. bluesman)
bluétă s. f. 1. mică operă literară fără pretenţii.2. bagatelă (2). (<fr. bluette)
bluf /blöf/ s. n. vorbă spusă (sau acţiune făcută) în scop de intimidare; cacialma. (<engl. bluff)
blufá vb. intr. a intimida, a înşela prin bluf. (<fr. bluffer)
blufeur, –ă /–fö´r/ s. m. f. (cel) care intimidează prin bluf. (<fr. bluffeur)
blugi s. m. pl. v. blue–jeans.
blum s. n. lingou de oţel turnat şi eboşat prin laminare. (<engl., fr. bloom)
blúming s. n. laminor pentru obţinerea blumurilor. (<engl., fr. blooming)
bluzá vb. tr. a umfla, a lărgi în talie corsajul unei rochii, ca o bluză. (<fr. blouser)
blúză s. f. 1. obiect de îmbrăcăminte, lung până la brâu, cu mâneci, pe care îl poartă (<fr. blouse)
femeile.2. haină de pânză pe care o poartă militarii vara, în locul vestonului.
• haină de protecţie purtată de muncitori în timpul lucrului.
bluzón s. n. veşmânt militar sau de sport, larg şi comod, bufant până la şolduri. (<fr. blouson)
bóa s. m. inv. 1. şarpe uriaş, neveninos, din regiunea tropicală a Americii de Sud.2. şal (<fr., lat. boa)
lung din blană sau din pene, purtat de femei în jurul gâtului.
boazeríe s. f. lemnărie care îmbracă pereţii interiori ai unei locuinţe; lambriuri. (<fr. boiserie)
bob1 s. n. 1. sanie de metal foarte joasă şi îngustă, pentru două sau patru persoane, (<engl., fr. bob/sleigh/)
prevăzută în faţă cu două patine mobile, condusă cu ajutorul unui volan sau
al unor „fise“, la concursuri pe pante special amenajate.2. sport practicat cu
această sanie; bobslei.
bob2 s. n. elevator cu turn pentru ridicarea unor materiale de construcţie la înălţimea (<engl. bob)
schelelor.
bobér s. m. sportiv care practică bobul1 (2). (<engl. bobber)
bobiná vb. tr. a înfăşura (un fir, un cablu) pe o bobină. (<fr. bobiner)
bobináj s. n. înfăşurare electrică. (<fr. bobinage)
bobinatór, –oáre I. s. m. f. cel care execută bobinări şi reparaţii de bobine sau înfăşurări (după fr. baboneur)
electrice.II. s. f. maşină de bobinat.II. s. n. (cinem.) mecanism care asigură
rularea peliculei sau a benzii magnetice pe noaieuri sau bobine.
bobínă s. f. 1. suport cilindric pe care se poate înfăşura un fir, un cablu, o peliculă sau (<fr. bobine)
bandă magnetică; ansamblu compus din acest suport şi firul, cablul etc.
înfăşurat pe el. • mosor.2. element component al circuitelor electrice
constituit din mai multe spire înfăşurate în jurul unui suport dielectric sau
feromagnetic. o ~ de inducţie = transformator electric din două înfăşurări
bobinate pe un singur miez de fier.
bób–scat /–sket/ s. n. (jaz) scat rafinat, stilizat, purtând amprenta evoluţiei improvizaţiilor (< amer. bob skate)
instrumentale; mod de interpretare în care vocea concurează instrumentele,
având o gamă întinsă.
bóbslei s. n. bob1(2). (<engl. bobsleigh)
bocapórt s. m. panou dreptunghiular care acoperă găurile de magazie de pe nave. (<it. baccaporto)
bóccia s. n. joc sportiv, de origine italiană, la care participanţii, aşezaţi la echidistanţă (<it. boccia)
faţă de ţintă, la mijlocul terenului, încearcă să o lovească cu nişte mingi de
lemn.
bodégă s. f. local mic unde se consumă aperitive şi băuturi (alcoolice). (<germ. Bodega)
bodengreifer /–grái–făr/ s. n. dragă (2) pentru colectarea faunei de pe fundul apei. (<germ. Bodengreifer)
bodhisáttva /–di/ s. m. inv. fiinţă care, potrivit budismului, atingând starea de perfecţiune, este (<fr. bodhisattva)
scutită de a se reîncarna. • statuie, reprezentând o astfel de fiinţă.
bódicec s. n. împiedicare a acţiunilor adversarului printr–o blocare corp la corp la hochei (<engl. badycheck)
pe gheaţă.
bodicecá vb. tr. a aplica bodicecul. (<bodicec)
bodóni s. n. inv. (poligr.) caracter de literă cu contrast mare între liniile de bază şi cele (<germ. Bodoni)
secundare, având picioruşele subţiri şi drepte.
body /bödi/ s. n. tricou din jerseu elastic care se mulează pe corp. (<engl. body, corp)
bodyguard /bădi–gard/ s. gardă de corp, pază (a cuiva); gorilă (2). (<engl. bobyguard)
m.
boém, –ă I. s. m. f. om, artist dezordonat, lipsit de mijloace materiale, fără siguranţa (<fr. bohème)
zilei de mâine.II. adj. care corespunde firii, felului de viaţă caracteristice
unui boem (I).III. s. f. mediu în care trăiesc boemii (I), viaţă de boem.
boghead /bóg–hed/ s. n. huilă din care se pot extrage hidrocarburi lichide. (<engl. boghead)
boghíu s. n. dispozitiv la osiile vehiculelor de cale ferată, la înscrierea în curbă a (<fr., engl. bogie)
locomotivelor şi a vagoanelor.
bogomíl s. m. adept al bogomilismului. (cf. Bogomil)
bogomilísm s. n. doctrină creştină eretică maniheistă, în Pen. Balcanică şi în Rusia, cu caracter (<fr. bogomilisme)
antifeudal.
boicót s. n. mijloc de constrângere constând în întreruperea organizată a relaţiilor (<fr. boycott)
economice, politice etc. cu o ţară, cu o întreprindere etc., în semn de protest.
–bólă v. –bol2.
bóldo s. m. arbore orginar din Chile, cu frunze având proprietăţi stimulative, tonice, (<fr., sp. boldo)
colagoge şi laxative.
boleró s. n. 1. dans popular spaniol în ritm legănat, însoţit de acompaniament de (<fr. boléro, sp. bolero)
castaniete; melodia corespunzătoare.2. cântec şi dans cubanez cu ritm ternar
şi sincopat.
boleróu s. n. vestă femeiască, scurtă până aproape de talie şi deschisă în faţă. (<fr. boléro)
bolét s. m. ciupercă cu spori, comestibilă, din clasa bazidiomicete, cu pălărie groasă, (<fr. bolet, lat. boletus)
care creşte pe copaci; mânătarcă, hrib.
bólgie s. f. 1. vale adâncă, compartiment al celui de–al optulea cerc al infernului lui (<it. bolgia)
Dante.2. (fig.) loc urât, infern.
bolíd s. m. 1. meteorit de dimensiuni mari care se aprinde când trece prin atmosferă.2. (<fr. bolide)
(fig.) obiect, proiectil, vehicul etc. care se deplasează cu mare viteză.
bólson s. n. regiune joasă a unui deşert montan, cu roci detritice şi mărginită de un abrupt (<fr., sp. bolson)
stâncos.
bolşevíc, –ă adj., s. m. f. (adept) al bolşevismului. (<rus. bolşevik, fr. bolchevik)
bolşevísm s. n. ansamblu de poziţii ideologice radicale şi de practici revoluţionare, apărut în (<rus. bolşevizm, fr.
mişcarea social–democrată din Rusia. bolchevisme)
bolşevizá vb. tr. a educa în spirit bolşevic, a propaga spiritul bolşevismului. (după rus. bolşevizirovati)
bonificáţie s. f. 1. bonificare.2. compensaţie în bani pentru o daună, reprezentând o reducere (<fr. bonification)
sau o mărire a unui profit.3. (sport) avantaj constând din îmbunătăţirea
timpului realizat, acordat primului sau primilor clasaţi, într–o competiţie.
bonitáte s. f. 1. încredere pe care o inspiră cineva atunci când solicită un credit; (<germ. Bonität)
solvabilitate.2. capacitate a unui teren, a unei ape etc. de a da o anumită
producţie prin exploatare.
bonítă s. f. specie de peşti: tonul. (<fr. bonite)
bonjúr interj. bună ziua! (<fr. bonjour)
bonjurísm s. n. atitudine, concepţie de bonjurist. (<bonjur + –ism)
bonjuríst s. m. nume dat tinerilor români progresişti întorşi de la studii din Franţa, la (<bonjur + –ist)
mijlocul sec. XIX, care (se) salutau cu „bonjur“.
bonóm s. m. om blând şi credul; om simplu. (<fr. bonhomme)
bonomíe s. f. atitudine, caracter de bonom. (<fr. bonhomie)
bontón s. n. ansamblu de reguli de purtare respectate în aşa–zisa societate aleasă. (<fr. bonton)
bookmaker /búc–mei–căr/ cel care se ocupă de organizarea pariurilor la curse de cai, meciuri de box (<engl. book–maker)
s. m. etc.
boom /bum/ s. n. 1. prosperitate rapidă a activităţii economice.2. avânt.3. eveniment (<amer. boom)
excepţional.4. revenire.
booster /bústăr/ s. n. 1. motor cu abur auxiliar care antrenează roţile libere purtătoare ale unor (<amer. booster)
locomotive cu abur pentru mărirea forţei de tracţiune2. (electr., telec.)
generator auxiliar pentru sporirea tensiunii: survoltor.3. fuzee cu mare putere
de propulsie şi de scurtă durată, pentru lansarea proiectilelor teleghidate;
rachetă auxiliară.
bop/be–bóp s. n. stil în jaz caracterizat prin folosirea armoniilor cromatice şi disonante, cu (<amer. be–bop)
excese expresio-niste.
bópper /–păr/ s. m. muzician care practică stilul bop. (<amer. bopper)
bor1 s. n. metaloid în natură sub formă de săruri ale acidului boric. (<fr. bore)
bor2 s. n. marginea circulară ieşită în afară a unei pălării. (<fr. bord)
bóra s. m. inv. vânt de iarnă violent, uscat şi rece, pe ţărmul Dalmaţiei. (<it., fr. bora)
boracít s. n. borat de magneziu incolor sau vânăt, foarte dur, în industria chimică. (<fr. boracite)
boraginacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate gamopetale: miozotisul, limba–mielului etc. (<fr. borraginacées)
bordá vb. tr. 1. a garnisi cu bordură (1).2. a mărgini, a se întinde de–a lungul. (<fr. border)
bordáj s. n. 1. bordare.2. înveliş exterior al corpului unei nave. (<fr. bordage)
bordée s. f. 1. ansamblul tunurilor de pe o navă. • salvă executată cu toate tunurile de (<fr. bordée)
acelaşi calibru ale unei nave dintr–un bord.2. porţiune de drum parcurs de o
navă între două întoarceri succesive.3. distanţă parcursă de un velier între
două volte succesive.
bordél s. n. casă de prostituţie; lupanar. (<fr. bordel, it. bordello)
bordeléz, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Bordeaux.II. s. f. sticlă cu fundul în formă de (<fr. bordelais)
pâlnie.
borderóu s. n. listă, tablou care cuprinde sumele unui cont, hârtiile unui dosar etc. (<fr. bordereau)
bordó I. s. m. varietate de struguri cu boabele mari, negre. • vin roşu din regiunea (<fr. bordeaux)
Bordeaux.II. adj. inv., s. n. (de) culoare roşu–închis.
bordúră s. f. 1. fâşie aplicată pe marginea unui lucru; chenar. • margine răsfrântă a unui (<fr. bordure)
obiect dintr–un material mai rezistent; întăritură.2. margine a trotuarului.
boreál, –ă adj. 1. dinspre nord; nordic; septentrional.2. (fig.) rece. (<fr. boréal, lat. borealis)
borgáta s. f. locuinţă construită, fără aprobare, în zonele agricole de la periferia oraşelor (<it. borgata)
italiene.
bórghis s. n. corp de literă de nouă puncte tipografice, pentru culegerea articolelor de ziar. (<germ. Borgis)
bort s. n. diamant de calitate inferioară pentru şlefuit sau perforat. (<fr. bort)
borúră s. f. compus al borului cu un metal. (<fr. borure)
bos s. m. 1. patron; căpetenie, iniţial în S.U.A.2. personaj investit cu responsabilitate şi (<amer. boss)
autoritate; şef local al unui partid politic, al unui grup electoral; şef.
bosáj s. n. 1. proeminenţă pe suprafaţa unei piese, servind ca reazem pentru o altă (<fr. bossage)
piesă.2. suprafaţă brută sau prelucrată a pietrelor unei zidării.
bósă s. f. 1. ridicătură naturală (a unui teren, a unei roci etc.).2. (anat.) protuberanţă, (<fr. bosse)
umflătură, proeminenţă.3. (fig.) aptitudine.
boschét s. n. tufiş din arbuşti (plantaţi). (<fr. bosquet, it. boschetto)
bossa–nóva s. f. dans de perechi modern, cu ritm de rumbă, de origine braziliană; melodia (<fr., port. bossa–nova)
corespunzătoare.
boss windjammer /uind–gémăr/ şef al unei orchestre, care cântă la un instrument, conducându–şi ansamblul (<amer. boss windjammer)
loc s. fără a–l dirija.
bóston1/bostón s. n. 1. dans lent asemănător valsului, de provenienţă americană; melodia (<fr. boston)
corespunzătoare.2. gen pianistic în jaz, prin alternanţă a notelor joase cu
acordurile pe care acestea le susţin.3. joc de cărţi.
bostón2 s. n. presă de imprimat, mică şi plană. (<germ. Boston/presse/)
boşimán, –ă adj., s. m. f. (băştinaş) dintr–o populaţie negridă din sudul Africii (deşertul Kalahari). • (<fr. boschiman)
(s. f.) limbă vorbită de boşimani.
BOTAN(O)– elem. „plantă, iarbă“. (<fr. botan/o/–, cf. gr. botane)
botánic, –ă I. adj. referitor la botanică. o grădină ~ă = grădină unde se plantează diferite (<fr. botanique)
specii de plante pentru studiu.II. s. f. ramură a biologiei care studiază regnul
vegetal; fitologie.
botaniéră s. f. cutie metalică folosită pe teren de botanişti pentru recoltarea şi transportarea (<botan/o/– + –ieră)
plantelor.
botaníst, –ă s. m. f. specialist în botanică; fitolog. (<fr. botaniste)
botanizá vb. tr. a strânge plante pentru studii; a erboriza. (<fr. botaniser)
botanografíe s. f. botanică descriptivă. (<fr. botanographie)
botanolít s. n. plantă fosilă. (<fr. botanolithe
bótă s. f. lovitură la scrimă cu floreta sau cu sabia. (<fr. botte)
botél s. n. vas fluvial vechi transformat în cabană ancorată la malul apei. (<fr. bothel)
botínă s. f. 1. gizmuliţă.2. gheată înaltă încheiată cu butoni sau cu elastic. (<fr. bottine)
botnián, –ă adj., s. n. (din) epoca superioară a arhaicului din regiunea baltică. (<fr. bothnien)
botridíe s. f. organ special de fixare în formă de paletă sau franj, specific unor viermi (<fr. bothridie)
paraziţi.
BOTRIO– elem. „ciorchine, racem“. (<fr. botryo–, cf. gr. botrys,
–yos)
botricefál s. m. vierme lung care parazitează intestinul subţire. (<fr. bothriocéphale)
botriocefalóză s. f. boală parazitară produsă de botricefal, caracterizată prin anemie şi tulburări (<fr. bothiocéphalose)
digestive.
botriocímă s. f. inflorescenţă cu ramificaţiile principale cimoase, iar cele secundare (<fr. botryocyme)
recemoase.
botriomicóm s. n. mică tumoare benignă pediculară, de natură infecţioasă, asemănătoare cu (<fr. botryomycome)
zmeura.
botriomicóză s. f. boală infecţioasă, frecventă la cai şi la om, caracterizată prin formarea unor (<fr. botryomycose)
tumori numite impropriu botriomicoame.
botrioterapíe s. f. folosire a curei de struguri în scop terapeutic. (<fr. botryothérapie)
botulínic, –ă adj. referitor la botulism. o bacil ~ = bacil care se găseşte în carnea sau fructele (<fr. botulinique)
conservate şi în nutreţul însilozat.
botulísm s. n. intoxicaţie gravă produsă de toxina bacilului botulinic. (<fr. botulisme)
boţmán s. n. şef de echipaj pe o navă (de comerţ); nostrom. (<rus. boţman)
boulangísm /bulanjízm/ s. mişcare şovinistă, în Franţa la sfârşitul sec. XIX, care urmărea restaurarea (<fr. boulangisme)
n. monarhiei şi un război revanşard împotriva Germaniei.
boulangíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al boulangismului. (<fr. boulangiste)
bourrée /bu–ré/ s. n. vechi dans popular francez, cu ritm vioi, cunoscut şi ca dans de curte; (<fr. bourrée)
melodia corespunzătoare.
bováric, –ă adj. propriu bovarismului. (< bovar/ism/ + –ic)
bovarísm s. n. stare de insatisfacţie şi autoiluzionare a unei persoane ce se crede altfel decât (<fr. bovarysme)
este şi imită felul de a se comporta al altora.
bovidée s. n. pl. familie de mamifere rumegătoare: bovinele, ovinele, caprinele etc. (<fr. bovidés)
bovín, –ă I. adj. 1. referitor la bou.2. (fig.) de om prost, tâmpit; de bou.II. s. f. pl. (<fr. bovin/és/, lat. bovinus)
subfamilie de rumegătoare: boul.
bovindóu s. n. fereastră ornamentală ieşită în afară din zidul unei faţade. (<engl. bow–window)
bowling /báuling/ s. n. 1. joc de popice practicat pe o pistă modernă, cu dispozitive automatizate.2. (<engl. bowling)
teren, loc amenajat pentru bowling (1).
box1 s. n. 1. disciplină sportivă în care doi adversari luptă între ei cu pumnii; (<fr. boxe)
pugilistică.2. armă albă constând dintr–o bucată de metal cu găuri pentru
degete, cu care se atacă ţinând pumnul strâns.
box2 s. n. piele de viţel special tăbăcită, pentru pantofi, ghete etc. (<engl. box/–calf/)
boxá1 vb. I. intr. a practica boxul1 (1).II. tr. (fam.) a lovi cu pumnii (ca la box). (<fr. boxer)
boxá2 vb. tr. a împărţi o încăpere în boxe. (<boxă)
bóxă s. f. 1. compartiment în interiorul unei construcţii, al unui local, al unei încăperi. • (<fr. box)
parte dintr–o sală de tribunal, în care iau loc acuzaţii în cursul proceselor. •
despărţitură într–un grajd. • compartiment la malul unei ape pentru parcarea
ambarcaţiilor cu motor.2. loc de refugiu pe marginea pistei de curse
automobilistice pentru repararea rapidă a maşinilor.3. ladă care serveşte la
încărcarea–descărcarea animalelor pe o navă.4. incintă acustică.
boxéri s. m. pl. poreclă dată de europeni chinezilor participanţi la răscoala din (<fr., engl. boxers)
1899–1901.
box–office /–ófis/ s. n. casă de bilete. • totalul încasărilor realizate pentru un film, o piesă de teatru, (<engl. box–office)
o carte etc.
boxpalét s. n. / s. m. cutie metalică cu pereţi din plase de sârmă, în care se transportă piesele (<engl. box–palette)
mărunte într–o uzină, se ambalează sticlele (de vin) etc.
boy s. m. 1. servitor indigen din colonii; liftier (în hoteluri).2. dansator dintr–un (<engl. boy, băiat)
ansamblu de music–hall.
brac1 s. m. câine de vânătoare cu părul scurt şi urechile mari şi blege; prepelicar. (<fr. braque, germ. Bracke)
braconá vb. intr. a vâna, a pescui ilegal (fără permis, în perioade prohibite). (<fr. braconner)
braconáj s. n. delict făcut de cel care braconează. (<fr. braconnage)
braconiér s. m. cel care braconează. (<fr. braconnier)
bractée s. f. frunză modificată la subsuoara căreia se formează o floare sau o (<fr. bractée)
inflorescenţă.
bractéolă s. f. bractee mică, între bractee şi floare; profilă. (<fr. bractéole)
bradford /brédford/ s. n. sistem englezesc de clasificare a lânurilor, după calitate, în cifre care (<engl. bradford)
reprezintă numărul de sculuri obţinute dintr–o livră de lână.
BRADI– elem. „lent, rar“. (<fr. brady–, cf. gr. bradys)
bradichinezíe s. f. încetinire a ritmului mişcărilor, fără o diminuare a activităţii motorii. (<fr. bradykinésie)
bradiestezíe s. f. percepere întârziată a senzaţiilor. (<fr. bradyesthésie)
bradifagíe s. f. (med.) consum lent al hranei. (<fr. bradyesthésie)
bradifazíe s. f. lentoare în pronunţarea cuvintelor. (<fr. bradyphasie)
bradifemíe s. f. încetinire generală a ritmului vorbirii. (<fr. bradyphémie)
bradifreníe s. f. încetinire a ritmului proceselor psihomotorii. (<fr. bradyphrénie)
bradigenéză s. f. (biol.) evoluţie lentă a unor organisme. (<fr. bradygenèse)
bradiglosíe s. f. bradilalie. (<fr. bradyglossie)
bradilalíe s. f. tulburare de limbaj constând în încetinirea ritmului articulării cuvintelor; (<fr. bradylalie)
bradiartrie, bradiglosie.
bradilexíe s. f. încetinire a ritmului cititului. (<fr. bradylexie)
bradimenorée s. f. ciclu menstrual rar. (<fr. bradyménorrhée)
bradipepsíe s. f. digestie lentă. (<fr. bradypepsie)
bradipnée s. f. rărire anormală a mişcărilor respiratorii. (<fr. bradypnée)
bradipsihíe s. f. încetinire a ritmului proceselor psihice. (<fr. bradypsychie)
bradiritmíe s. f. bradicardie. (<fr. bradyrythmie)
bradiseísmic, –ă adj. referitor la fenomenul de oscilaţie lentă a scoarţei terestre în regiunile (<fr. bradyséismique)
vulcanice.
bradisfigmíe s. f. rărire a bătăilor pulsului. (<fr. bradysphygmie)
braditrofíe s. f. încetinire a proceselor metabolice. (<fr. bradytrophie)
bradiuríe s. f. eliminare încetinită a urinei. (<fr. bradyurie)
bradt /brat/ s. n. semifabricat obţinut prin tocarea fină a cărnii proaspete de vită, la prepararea (<engl. bradt)
salamurilor.
BRAHI1–, –bráh elem. „scurt“, „îngust“. (<fr. brachy–, –braque, cf. gr.
brakhys)
BRAHI2(O)–, –brahíe elem. „braţ“. (<fr. brachi/o/–, –brachie, cf. lat.
brachium gr. brakhion)
brámă s. f. semifabricat de oţel, cu secţiune dreptunghiulară şi muchiile rotunjite, având (<fr. brame)
suprafaţa striată sau punctată.
bramín s. m. brahman (IV). (<it. bramino)
brancárdă s. f. targă pentru transportul răniţilor. (<fr. brancard)
brancardiér, –ă s. m. f. infirmier pentru ridicarea şi transportul răniţilor cu brancarda. (<fr. brancardier)
branchípus /–hi–/ s. m. crustaceu inferior din ordinul branhiopodelor, cu corpul gol, transparent, cu (<fr., lat. branchipus)
picioarele lăţite şi ochii pedunculaţi, care trăieşte prin bălţi.
brand s. n. aruncător de bombe sau mine, cu ţeavă neghintuită în interior şi traiectoria (<germ. Brandt)
curbă.
brandenbúrg s. n şnur, găitan ca podoabă de pieptul unor haine. (<fr. brandenbourg)
brandy /bréndi/ s. n. coniac. (<engl. brandy)
BRANHI(O)– elem. „branhii“. (<fr. branchi/o/–, cf. lat.
bronchia, gr. brankhia)
branhiál, –ă adj. referitor la branhii. (<fr. branchial)
branhiáte s. f. pl. supraclasă de artropode cu respiraţie branhială, din clasa crustaceelor. (<fr. branchiés)
bránhie s. f. organ extern de respiraţie a unor animale acvatice (peşti, batracieni, (<fr. branchie, lat. branchia)
crustacee, cefalopode etc.).
branhiomicéte s. f. pl. ciuperci inferioare care parazitează vasele sangvine din lamelele branhiale (<fr. branchiomycétes)
ale peştilor.
branhiopóde s. n. pl. subclasă de crustacee inferioare, de apă dulce, cu corpul segmentat, cu (<fr. branchiopodes)
formaţii branhiale.
branhiozáur s. m. mic animal amfibiu fosil, asemănător cu salamandra, care trăia în mlaştini. (<fr. branchiosaurus)
branşá vb. tr. 1. a face un branşament.2. (fig.) a pune în legătură. (<fr. brancher)
branşáj s. n. totalitatea ramurilor unui arbore. (<fr. branchage)
branşamént s. n. legătură între conducta de distribuire a apei, gazului, electricităţii şi instalaţia (<fr. branchement)
aferentă a unei construcţii; ambranşament.
bránşă s. f. ramură, specialitate, domeniu de activitate. (<fr. branche)
bras s. n. stil de înot în poziţie ventrală, în care braţele şi picioarele împing corpul (<fr. brasse)
înainte prin mişcări largi, alternative.
brasá vb. tr. a amesteca agitând puternic. (<fr. brasser)
brasáj s. n. 1. amestecare a combustibilului pulverizat sau în stare de vapori cu aerul (<fr. brassage)
comburant înainte de introducerea lui în cilindrul motorului.2. amestecare la
cald a făinii de malţ cu apă caldă pentru a se obţine mustul de bere.
brasárdă s. f. 1. banderolă (3).2. parte a armurii care protejează braţul. (<fr. brassard)
braseríe s. f. local în care se servesc preparate culinare, specialităţi de cofetărie şi (<fr. brasserie)
patiserie, precum şi băuturi. • berărie.
braséro s. n. recipient metalic portativ pentru încălzit. (<fr., sp. brasero)
brasiéră s. f. obiect de lenjerie (femeiască) care acoperă pieptul. (<fr. brassière)
brasíst, –ă s. m. f. înotător în stilul bras. (<bras + –ist)
braţ s. n. 1. (mar.) manevră curentă care serveşte la braţarea vergilor.2. (constr.) (<engl. brace, fr. bras)
element rigid, solidarizat sau articulat, care transmite o mişcare sau poartă o
sarcină.3. distanţa dintre un punct şi linia de acţiune a unei forţe.
braţá vb. tr. a orienta vergile unui velier cu ajutorul braţului (1), încât vârful să aibă (<fr. brasser)
maximă eficacitate asupra velelor.
braţétă s. f. a merge (cu cineva) la ~ = a merge (cu cineva) de braţ. (<it. /a/ braccetto)
braunít s. n. oxid natural de mangan, opac, negru, cu luciu semimetalic. (<fr. braunite)
brav, –ă adj. viteaz, curajos, îndrăzneţ. (<fr. brave)
bravá vb. tr. a înfrunta cu curaj (o primejdie). • a se expune inutil (unei primejdii etc.); a (<fr. braver)
face pe grozavul, a sfida.
bravádă s. f. acţiune, manifestare prin care se bravează; sfidare. (<fr. bravade)
bravíssimo interj. (fam.; ir.) excelent! foarte bine! extraordinar! (<it. bravissimo)
brávo interj. (însoţind aplauze frenetice) excelent! foarte bine! minunat! (<fr., it. bravo)
bravúră s. f. vitejie, bărbăţie, curaj. • faptă curajoasă. (<fr. bravoure, it. bravura)
brec1 s. n. 1. trăsură deschisă cu patru roţi, cu capra înaltă şi bănci laterale.2. tip de (<engl., fr. break)
caroserie auto în formă de furgonetă, închisă cu geamuri în spate, pentru
transportul bagajelor printr–o uşă specială şi banca amovibilă.
brec2 s. n. 1. comandă dată luptătorilor la box sau la catch să se despartă, să înceteze (<amer. break)
lupta corp la corp.2. (tenis) ghem câştigat de un jucător pe serviciul
adversarului.3. (jaz) improvizaţie melodică sau ritmică la finele unei fraze,
când se întrerupe acompaniamentul ritmic şi cântă numai solistul.4. dans
acrobatic bazat pe mişcări sacadate, având puncte comune cu gimnastica
acrobatică şi cu pantomina.
brécie s. f. rocă detritică rezultată prin cimentarea grohotişurilor, a sfărâmăturilor altor (<germ. Breccie, it. breccia)
roci dure.
bref I. adv. scurt.II. s. n. comentariu de mici dimensiuni. (<fr. bref)
brégmă s. f. punct de întâlnire a oaselor parietale cu osul frontal. (<fr. bregma)
bréker /–căr/ s. n. pliuri de cord limitate de zona de rulare a unei anvelope. (<engl. braker)
brelán s. n. 1. (la unele jocuri de cărţi) grup de trei cărţi de valoare egală, dar de culori (<fr. brelan)
diferite, la acelaşi jucător.2. (fig.) grup de trei persoane, lucruri etc. care
formează o unitate.
brelóc s. n. podoabă, amuletă purtată la ceas, la gât etc. (<fr. breloque)
brémză s. f. 1. plan înclinat cu dispozitiv de frânare, pe care circulă vagonetele de (<germ. Bremse)
mină.2. (mar.) capăt de parâmă, de lanţ, care serveşte la asigurarea unei
parâme, a unui lanţ ori a unei ancore.
bréşă s. f. 1. pătrundere largă şi adâncă în dispozitivul de luptă inamic.2. spărtură (<fr. bréche)
într–un zid, într–un gard etc.
breteá s. f. (pl.) bandă petrecută peste umăr, care susţine pantalonii etc. (<fr. bretelle)
bretélă s. f. 1. sistem de ramificaţie din două diagonale care asigură legătura între două (<fr. bretelle)
drumuri, căi ferate, conducte magistrale. • şosea, alee ocolitoare; centură.2.
(mit.) porţiune de şant care leagă două poziţii de apărare succesive.
bretésă s. f. 1. lucrare de fortificaţie medievală care întărea o altă fortificaţie.2. nazal (II) (<fr. bretesse)
mobil la coifuri.
bretón1 s. n. păr lăsat pe frunte şi tăiat drept. (<fr. /à la/ breton)
bretón2, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Bretagne (Franţa). • (s. f.) limbă indo–europeană din familia (<fr. breton)
celtică, vorbită de bretoni.
breuvál /brö–/ s. n. introducere a unui medicament lichid în cavitatea bucală a unui animal cu (<fr. breuvage)
ajutorul unei sticle cu gâtul lung.
brévă s. f. scrisoare papală, mai puţin solemnă decât bula. (<it. breve)
brevét s. n. document cuprinzând titlul, distincţia, calitatea acordate de o autoritate (de (<fr. brevet)
stat) şi care presupune anumite drepturi. o ~ de invenţie = document eliberat
inventatorului de către organul de stat competent, prin care i se recunoaşte
dreptul de a exploata în exclusivitate invenţia, un anumit timp; patentă.
breviár s. n. 1. expunere sumară a unor principii sau probleme privitoare la un anumit (<fr. bréviaire, lat. breviarium)
domeniu.2. sumar, cuprins.3. carte de rugăciuni zilnice ale ritualului în
biserica romano–catolică.
brevicaúl, –ă adj. brahicaul. (<lat. brevicaulis)
breviflór, –ă adj. cu flori scurte. (<fr. breviflore)
brevignatísm s. n. anomalie contrară prognatismului; hipognatism. (<fr. brevignatisme)
brevilín, –ă adj. cu trup scund, robust, îndesat şi membre scurte şi groase. (<fr. bréviligne)
brevilocvént, –ă adj. (despre vorbire) scurt. (<it. breviloquente)
brevilocvénţă s. f. vorbire concisă; brahilogie. (<it. breviloquenza)
brevitáte s. f. calitate a ceea ce este scurt, succint. (<fr. brévité)
briá vb. intr. 1. a străluci.2. (fig.) a se deosebi, a se remarca. (<fr. briller)
briánt, –ă adj. 1. strălucit(or).2. (fig.) splendid, măreţ. (<fr. brillant)
briantínă s. f. preparat cosmetic uleios şi parfumat, folosit la îngrijirea părului. (<fr. brillantine)
briánţă s. f. 1. strălucire.2. (fig.) splendoare, măreţie, pompă. (<fr. brillance)
briárd s. m. rasă de câini ciobăneşti cu părul lung. (<fr. briard)
bric1 s. n. velier cu două catarge şi bompres, folosit în trecut ca navă de luptă, iar astăzi (<fr. brick)
ca navă–şcoală.
bric2 adj. inv., s. n. cărămiziu. (<fr. brique)
bricabrác s. n. (magazin de) vechituri. (<fr. bric– à–brac)
brichetá vb. tr. a face brichete1 (1). (<fr. briqueter)
brichetáj s. n. brichetare. (<fr. brequetage)
brichétă1 s. f. 1. produs obţinut prin presarea unui material granular (cărbune, minereu), (<fr. briquette)
peşte îngheţat etc.2. produs furajer prin comprimarea în maşini speciale a
mai multor nutreţuri tocate şi amestecate.
brichétă2 s. f. aparat de buzunar pentru aprins ţigările. (<fr. briquet)
bricolá vb. tr. 1. a practica tot felul de meserii. • a face treburi mărunte cu caracter (<fr. bricoler)
meşteşugăresc (în gospodărie).2. (fig.) a pune cap la cap.3. a aranja, a
modela în scop de înşelăciune.
bricoláj s. n. acţiunea de a bricola. (<fr. bricolage)
bricólă s. f. maşină de război, ca balista, în evul mediu. (<fr. bricole, it. briccola)
bricolér s. m. cel care se ocupă în timpul liber cu tot felul de lucrări manuale de întreţinere (<fr. bricoleur)
şi de reparaţii.
bricomaníe s. f. bruxism. (<fr. brycomanie)
brídă s. f. 1. gaică de stofă, de aţă etc. prin care se trece cordonul.2. piesă metalică care (<fr. bride)
leagă arcurile de osii.3. legătură din (sârmă de) oţel pentru solidarizarea unor
piese asamblate. • coroană metalică la îmbinarea tuburilor.4. mănunchi de
fibre conjunctive, format în organism ca urmare a unui proces inflamator;
aderenţă.
bridge /brigi/ s. n. 1. joc de cărţi, între patru persoane, cu 52 de cărţi.2. (jaz) partea centrală a (<engl., fr. bridge)
unei teme.
bridgíst, –ă s. m. f. jucător de bridge. (<bridge + –ist)
briefing /brí–fing/ s. n. 1. reunire de informaţii tactice ale echipajelor înainte de declanşarea unei (<engl., fr. briefing)
misiuni aeriene.2. reunire de informare şi de lucru într–un minister, într–o
întreprindere etc.
brífcor s. n. băutură răcoritoare cu gust de citrice. (n. com.)
brigádă s. f. 1. formaţiune (stabilă) de lucru format din muncitori, organizată pentru (<fr. brigade, rus. brigada)
anumite sarcini de producţie. • formaţiune de poliţie într–un anumit scop, cu
un anumit profil. o ~ artistică = echipă de artişti amatori care prezintă
programe scurte, inspirate din viaţa colectivului din care fac parte.2. echipă
de specialişti care controlează şi îndrumă activitatea unei instituţii,
întreprinderi etc.3. mare unitate militară din două sau trei regimente din
aceeaşi armă, mai mică decât divizia. • mare unitate navală din şase–nouă
nave mijlocii (distrugătoare, submarine) sau două–trei nave mici (vedete) o
~ăzi internaţionale = mari unităţi militare constituite în Spania din voluntari
de diferite naţionalităţi în războiul din 1936–1939.4. subunitate silvică din
mai multe cantoane (3) şi supravegheată de un brigadier (2).
brigadiér, –ă s. m. 1. conducător şi organizator al activităţii unei brigăzi (1). • muncitor dintr–o (<fr. brigadier)
asemenea echipă.2. tehnician din administraţia pădurilor care conduce o
brigadă (4).
brigánd s. m. tâlhar de drumul mare. (<fr. brigand)
brigandáj s. n. tâlhărie. (<fr. brigandage)
brigantínă s. f. 1. navă uşoară cu pânze, cu două catarge.2. velă trapezoidală arborată, legată (<fr. brigantine, it. brigantina)
de artimon; randă.
briliánt s. n. 1. diamant şlefuit în formă de dublă piramidă, piatră preţioasă.2. caracter de (<fr. brillant, rus. brilliant)
literă de trei puncte tipografice.
BRIO1 – elem. „muşchi de pământ“. (<fr. bryo–, cf. gr. bryon)
brío2 s. n. vioiciune, veselie, o cu ~ = în mod remarcabil, strălucit. (<it., fr. brio)
briofíl, –ă adj. care trăieşte pe muşchii de pământ. (<fr. bryophile)
briofíte s. f. pl. încrengătură de plante având corpul diferenţiat în tulpină şi frunze, cu (<fr. bryophytes)
structură foarte simplă: muşchiul; muscinee.
briológ, –ă s. m. f. specialist în briologie. (<fr. bryologue)
briologíe s. f. ramură a botanicii care studiază briofitele. (<fr. bryologie)
briospór s. m. celulă reproducătoare asexuată specifică briofitelor. (<fr. bryospore)
brióşă s. f. prăjitură făcută dintr–un aluat de cozonac. (<fr. brioche)
briozoáre s. n. pl. clasă de mici nevertebrate acvatice cu aspect de muşchi de pământ, care (<fr. bryozoaires)
trăiesc în colonii fixate de alge, cochilii sau roci.
brise–glace /briz glas/ s. n. cuţit pentru spart cuburi de gheaţă. (<fr. brise–glace)
brístol s. n. carton alb, lucios, de calitate foarte bună, din care se fac copertele cărţilor şi (<fr. bristol)
cărţile de vizită.
britónic, –ă adj. referitor la populaţiile celtice din Marea Britanie, către mileniul I a. Chr. • (s. (<fr. brittonique)
f.) ramură a limbii celtice.
brizánt, –ă I. adj. (despre explozive) care se descompune într–un timp foarte scurt, (<fr. brisant)
dezvoltând faze sub presiune.II. s. m. 1. val care se rostogoleşte şi se sparge
în apropierea ţărmului.2. stâncă submarină de care se izbesc valurile.
bromoacetónă s. f. produs rezultat din acţiunea bromului asupra acetonei. (<fr. bromacétone)
bromát1 s. m. sare sau ester al acidului bromic. (<fr. bromate)
bromát2, –ă adj. care conţine brom. (<fr. bromé)
bromeliacée s. f. pl. familie de plante monocotiledonate (epifite) din ţările tropicale: ananasul. (<fr. broméliacées)
bormetchíng s. n. procedeu fotografic (în Anglia) pentru ameliorarea calităţii copiilor de pe (<engl. brometching)
negative, care marchează mari diferenţe de contrast.
bromhidrát s. m. sare organică a acidului bromhidric. (<fr. bromhydrate)
bromhídric adj. acid ~ = acid format prin combinarea bromului cu hidrogenul. (<fr. bromhydrique)
bromhidróză s. f. transpiraţie fetidă, de culoare neagră sau brună; melanhidroză. (<engl. bromhydrose)
brómic adj. acid ~ = acid oxigenat al bromului. (<fr. bromique)
bromísm s. n. intoxicaţie cu săruri de brom. (<fr. bromisme)
bromodermíe s. f. ansamblu de accidente cutanate (prurit, eritem, inflamaţii) datorate ingestiei (<fr. bromodermie)
de alimente conţinând brom.
bromofórm s. n. lichid dens, cu miros plăcut, volatil şi insolubil în apă, anestezic şi calmant. (<fr. bromoforme)
bronhopneumopatíe s. f. denumire generică pentru afecţiuni ale bronhiilor şi plămânilor. (<fr. bronchopneumopathie)
bronhospirometríe s. f. metodă de explorare a funcţiei pulmonare prin prelevarea de aer din bronhii. (<fr. bronchospirométrie)
brun, –ă I. adj., s. n. (de) culoare cafeniu–închis.II. adj., s. m. f. (om) cu părul negru şi (<fr. brun)
ten negricios; brunet, oacheş.
bruná vb. tr. a acoperi oţelul, cuprul cu un strat de oxizi împotriva coroziunii. (<fr. brunir)
brunáj s. n. brunare. (după fr. brunissage)
brunch /brănci/ s. n. masa de dimineaţă luată mai târziu, ţinând loc atât de mic dejun cât şi de (<engl. brunch)
prânz.
brunét, –ă adj., s. m. f. brun (II). (<fr. brunet)
brúsă s. f. formaţie vegetală din regiunea tropicală de stepă, în care predomină arbuştii. (<fr. brousse)
brusc, –ă adj. (şi adv.) care se produce pe neaşteptate; precipitat, subit. (<fr. brusque)
bruscá vb. tr. a trata cu violenţă, brutal, aspru; a repezi. • a grăbi, a forţa (o hotărâre, un (<fr. brusquer)
deznodământ).
bruschéţe s. f. comportare, atitudine aspră, grosolană; asprime, violenţă. (<it. bruschezza)
brust s. n. front vertical care separă un inel de tunel în curs de excavare de inelul (<germ. Brust)
alăturat, neexcavat.
brut, –ă adj. 1. care se găseşte în stare naturală, neprelucrat, încă netransformat într–un (<lat. brutus, fr. brut, it. bruto)
produs finit.2. (despre greutatea mărfurilor) total, inclusiv greutatea
ambalajului; (despre venituri) din care nu au fost scăzute cheltuielile de
producţie, pierderile, impozitul etc.
brutál, –ă adj. (şi adv.) nedelicat, dur, violent; grosolan. (<fr. brutal, lat. brutalis)
brutalitáte s. f. atitudine, purtare, vorbă brutală; grosolănie, violenţă. (<fr. brutalité)
brutalizá vb. tr. a trata cu brutalitate, a maltrata; a molesta. (<fr. brutaliser)
brútă s. f. om brutal, violent. (<fr. brute)
brúto adv., adj. inv. cu totul, nescăzând greutatea ambalajului, cheltuielile. (<it. bruto, germ. brutto)
bruxísm s. n. automatism masticator prin mişcări bruşte, repetate, în cursul somnului; (după fr. bruxomanie)
bricomanie.
bubál s. m. antilopă africană mare, cu coarne în formă de liră. (<fr. bubale)
bubalíne s. f. pl. specie de animale rumegătoare cornute, înrudite cu taurinele: bivolii. (<fr. bubalines)
bubón s. n. adenită în regiunea inghinală şi axilară. (<fr. bubon)
bobónică adj. ~ ciumă (sau pestă) ~ă = ciumă (pestă) manifestată prin abcese. (<fr. bubonique)
bubonocél s. n. hernie inghinal–pubiană incompletă. (<fr. bubonocèle)
bucál, –ă adj. referitor la gură, o pe cale ~ă = pe gură. (<fr. buccal)
bucaniér s. m. 1. denumire dată coloniştilor francezi din America, din sec. XVII, care se (<fr. boucanier)
ocupau cu vânătoarea de vite cornute sălbatice.2. pirat, aventurier.
bucchéro s. n. categorie de vase etrusce din argilă afumată bătând în negru, cu scopul de a (<it. bucchero)
imita bronzul, ornamentate cu benzi în relief.
buccinatór s. m. 1. muşchi al obrazului, cu rol în masticaţie şi în expulzarea forţată a aerului (<fr. buccinateur, lat.
din plămâni.2. nerv maxilar inferior. buccinator)
buccínă s. f. (ant.) instrument de suflat, drept sau încovoiat, asemănător cornului de (<lat. buccina, fr. buccin)
vânătoare.
búcefal s. m. (fam.) cal de luptă sau de paradă. (<fr. bucéphale)
bucentáur s. m. fiinţă fabuloasă, jumătate om şi jumătate taur. (<fr. bucentaure)
buchét s. n. 1. mănunchi de flori aranjate şi legate împreună. • (p. ext.) grup de obiecte de (<fr. bouquet)
acelaşi fel puse împreună; grup de compuneri (literare, muzicale) luate
împreună.2. grup de arbori de aceeaşi specie în cadrul unui arboret.3. aromă
specifică a unor băuturi şi preparate din fructe şi legume.4. ansamblu din
două–trei macarale pentru manevrele curente ale velelor.
buclé I. adj. inv. (despre fibre, ţesături) cu firul creţ sau cu noduri.II. s. n. fir creţ; (<fr. bouclé)
ţesătură, stofă cu aspect buclat.
BUCO– elem. „cavitate bucală“. (<fr. bucco–, cf. lat. bucca, gură)
budá vb. intr. a se arăta nemulţumit (faţă de cineva) printr–o atitudine îmbufnată sau (<fr. bouder)
indiferentă. • (fam.) a face mutre (cuiva).
búdic, –ă adj. referitor la budism; budist. (<fr. bouddhique)
budíncă s. f. 1. preparat culinar, din făină (sau paste făinoase), orez, ouă, lapte, adesea (<fr., engl. pudding)
îndulcit, servit la desert.2. fel de mâncare din legume, brânză, copt în cuptor.
budísm s. n. religie asiatică, care, considerând viaţa un izvor de iluzii şi suferinţe, (<fr. bouddhisme)
propovăduieşte renunţarea la orice plăceri şi atingerea repaosului absolut
(nirvana) prin contemplare şi asceză.
budíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al budismului; budic. (<fr. bouddhiste)
budoár s. n. salon intim de primire al unei femei. (<fr. boudoir)
buf, –ă adj. (despre opere muzicale sau dramatice) cu un caracter comic grotesc, (<it. buffo, fr. bouffe)
caricatural.
bufál s. m. mamifer rumegător din familia bovideelor, asemănător cu boul. (<it. bufalo)
bufánt, –ă adj. (despre pantaloni, mâneci etc.) cu bufă, umflat. (<fr. bouffant)
búfă s. f. cută, fald, umflătură la mâneca unei haine, la pantaloni etc. (<it. buffa)
bufét s. n. 1. mobilă în care se păstrează vesela şi tacâmurile.2. local în care se vând (<fr. buffet)
mâncăruri reci şi băuturi care se servesc repede (consumate uneori în
picioare); loc unde se vând prăjituri, mâncăruri reci, sandvişuri într–o
instituţie, într–un teatru etc.3. mâncăruri servite la un bufet (2).
bufetiér, –ă s. m. f. cel care ţine (serveşte la) un bufet (2). (<fr. buffetier)
bufeting /báfting/ s. n. vibraţie neregulată rezultând dintr–o scurgere nestaţionară care se produce la (<engl. buffeting)
avioane grele cu viteze joase, la avioane cu viraj sau în regim transsonic.
buféu s. n. răbufnire subită şi trecătoare de febră, de enervare, accelerare bruscă a (<fr. bouffée)
pulsului etc. • aer care iese pe gură. • (rar) răbufnire.
buffer /béfăr/ s. n. (inform.) zonă de memorie centrală a unui ordinator, intermediar de stocaj (<fr. buffer)
pentru informaţiile transmise de la un organ la altul.
BUFO– elem. „broască râioasă“. (<fr. bufo–, cf. lat. bufo)
bufón I. s. m. 1. personaj comic îmbrăcat caraghios, la curtea suveranilor sau a (<fr. bouffon)
seniorilor feudali pentru a–i distra cu glume, strâmbături etc.; măscărici.2.
personaj buf, din teatru.3. (peior.) om care stârneşte râsul prin glume, gesturi
caraghioase etc.II. adj. comic, caraghios, grotesc.
bugét s. n. 1. balanţa veniturilor şi cheltuielilor unui stat, a unei întreprinderi, instituţii, (<fr. budget)
familii pe o perioadă de timp determinată.2. ~ de timp = timpul de care
dispune un individ, o colectivitate pentru a rezolva anumite probleme.
bugetár, –ă adj. referitor la buget, din (de) buget. o instituţie ~ă = instituţie ale cărei venituri (<fr. budgétaire)
se varsă integral în buget; exerciţiu ~ = perioadă de executare a bugetului
statului.
bugetivór, –ă adj. (peior.) care trăieşte în mod parazitar din bugetul statului. (<fr. budgétivore)
buggy /bághi/ s. n. maşină uşoară de divertisment, cu roţi mari şi carosat divers, bună pentru (<engl. buggy)
teren.
búglă s. f. trompetă din piele care emite un sunet mai moale şi mai plăcut decât cel emis (<fr., engl. bugle)
de corn. • (pl.) nume generic dat instrumentelor de suflat de alamă din
familia trompetei.
buglovián, –ă adj., s. n. (din) subetajul miocenului superior. (<fr. buglovien)
building /bil–ding/ s. n. clădire modernă, cu un mare număr de etaje; zgârie–nori. (<engl. building)
búlă1 s. f. 1. băşică de aer sau de alt gaz în masa unui lichid ori a unui solid.2. leziune (<fr. boule, lat. bulla)
elementară a pielii, sub formă de veziculă de mari dimensiuni.3. sferă, glob.
búlă2 s. f. 1. (la romani) medalion rotund de aur purtat la gât de copiii din familiile (<fr. bulle, lat. bulla)
senatoriale sau ecvestre.2. (ant. şi evul mediu) pecete de metal, bombată,
care se ataşa unui act pentru a–l autentifica; act oficial emis de papă sau de
un suveran.
bulb s. m. 1. tulpină subterană formată dintr–un înveliş membranos, din mai multe foi (<fr. bulbe, lat. bulbus)
cărnoase.2. ~ rahidian = prelungire a măduvei spinării între creierul mare,
creierul mic, măduva spinării şi marele simpatic; ~ pilos = partea terminală,
îngroşată, a rădăcinii firului de păr.3. partea umflată, în formă de bulb (1), a
unui obiect.
bulbár, –ă adj. referitor la un bulb (rahidian). (<fr. bublaire)
BULBI– v. bulbo–.
bulbifér, –ă adj. (despre plante) care produce bulbi. (<fr. bulbifère)
bulbifórm, –ă adj. în formă de bulb. (<fr. bulbiforme)
bulbíl s. m. bulb mic, format de un mugur axilar sau de un buton floral. (<fr. bulbille)
bulbítă s. f. inflamaţie a bulbului duodenal. (<fr. bulbite)
BULBO–/BULBI– elem. „bulb“. (<fr. bulbo–, bulbi–, cf. lat.
bulbus, ceapă)
bulbopatíe s. f. denumire generică pentru afecţiunile bulbului duodenal. (<fr. bulbopathie)
bulbós, –oásă adj. 1. cu bulb.2. de forma unui bulb. (<fr. bulbeux)
bóldo s. n. mică sferă de celuloid servind ca greutate şi plută pentru pescuit. (<fr. buldo, n. com.)
buldóg s. m. câine de pază şi utilitar, puternic, cu capul mare, botul turtit şi fălcile (<fr., engl. bulldog)
proeminente.
buldózer s. n. 1. maşină rutieră (pe şenile) cu o lamă în faţă, pentru săparea, deplasarea şi (<engl., fr., rus. bulldozer)
nivelarea pământului şi la deszăpezit.2. presă orizontală de matriţat şi îndoit
(la cald).
buldozeríst, –ă adj., s. m. f. (muncitor) care conduce un buldozer (1). (<buldozer + –ist)
bulé s. n. (ant.) sfatul celor patru sute al unei cetăţi greceşti, care discuta probleme (<fr., gr. boulé)
privitoare la buna funcţionare a statului şi pregătea şedinţele adunării
poporului.
bulét1 s. m. chişiţă (la cai); articulaţie a gleznei calului, între chişiţă şi osul fluierului. (<fr. boulet)
bulét2 s. n. 1. cocoloş de vată în pansamentele dentare.2. mic cocoloş de carne, caşcaval (<fr. boulette)
etc.; perişoară, chifteluţă.
buletín s. n. 1. act, livret oficial care atestă identitatea unei persoane. • adeverinţă prin (<fr. bulletin)
care se consemnează ceva.2. scurtă comunicare oficială cuprinzând
informaţii de actualitate.3. periodic editat de o instituţie specializată:
referate, studii şi informaţii dintr–un anumit domeniu; publicaţie periodică
oficială care cuprinde legi, decrete, decizii etc.4. ~ de vot = imprimat cu
numele candidaţilor la o alegere.
buleút s. m. (ant.) membru al unei bulé. (<fr. bouleut, gr. bouleutes)
bull–finch /búl–finci/ s. n. obstacol la alergările de cai, format dintr–un taluz de pământ sau zid cu (<fr., engl. bull–finch)
nuiele deasupra.
bull–teriér s. m. câine englezesc care vânează şobolani. (<fr. bull–terrier)
bulón s. n. tijă cilindrică de metal, filetată la un capăt, la îmbinarea a două piese. (<fr. boulon)
buloná vb. tr. a monta cu buloane. (<fr. boulonner)
bulonáj s. n. bulonare. (<fr. boulounage)
bulós, –oásă adj. (med.) format din bule; referitor la bule. (<fr. bulleux)
bulversá vb. intr. 1. a întoarce pe dos, a pune în dezordine.2. a modifica total.3. (fig.) a zăpăci, (<fr. bouleverser)
a dezorienta.
bulversánt, –ă adj. care bulversează; tulburător, impresionant. (<fr. bouleversant)
bum s. n. (mar.) ghiu. (<engl. boom)
bumeráng s. n. armă de luptă şi de vânătoare din lemn, în formă de baston îndoit, la (<fr., engl. boomerang, germ.
australienii băştinaşi, care, aruncată, neatingând ţinta, revine la locul de Bumerang)
pornire. o efect de ~ = efect invers celui scontat, situaţie când un act de
ostilitate, un argument se întoarce împotriva autorului său.
búna s. f. varietate de cauciuc sintetic, pornind de la buratienă. (<germ. Buna, n. com.)
búncăr s. n. 1. siloz în care se înmagazinează cărbuni, minereuri etc. • compartiment în (<germ. Bunker)
care se înmagazinează combustibilul, pe o navă.2. pâlnie de alimentare cu
cărbuni a locomotivelor.3. adăpost blindat, cazemată.
bureláj s. n. fond din linii fine pe care se detaşează desenul tematic al unei mărci poştale. (<fr. burelage)
burelét s. m. 1. (anat) formaţie fibrocartilaginoasă a unei suprafeţe articulare.2. îngroşare (<fr. bourrelet)
în jurul unui focar inflamator.
burét s. n. 1. fire groase şi neregulate din deşeuri de mătase naturală.2. ţesătură de (<fr. bourrette)
mătase cu firul gros, neregulat şi poros.
buretiéră s. f. cutiuţă cu burete care serveşte la umezit timbrele de lipit. (<burete + –ieră)
buréză s. f. maşină pentru îndesarea balastului sub traverse. (<fr. bourreuse)
burg s. n. aşezare medievală (fortificată) cu caracter militar sau administrativ; oraş (<germ. Burg, fr. bourg)
vechi.
burgádă s. f. burg mic; târguşor. (<fr. bourgade)
burghéz, –ă I. adj. care aparţine burgheziei.II. s. m. f. 1. (în feudalism) orăşean, (<it. borghese, după fr.
târgoveţ.2. persoană care face parte din burghezie. o mic–~ = a) persoană din bourgeois)
mica burghezie; b) filistin.
burghezíe s. f. 1. (în feudalism) populaţia oraşelor; târgoveţii, orăşenii.2. clasă socială (<it. borghesia, după fr.
dominantă în orânduirea capitalistă, proprietară a principalelor mijloace de bourgeoisie)
producţie. o mica ~ = categorie socială intermediară reprezentând micii
producători de mărfuri şi micii comercianţi de la oraşe şi sate.
burlét s. m. bandă groasă din bumbac, cauciuc, hârtie gudronată cu care se lipesc uşile şi (<fr. bourrelet)
ferestrele la încheieturi.
burnúz s. n. manta de lână (albă sau neagră) cu glugă, la arabi. (<fr. burnous)
burozióm /–ziom/ s. n. sol brun, arid, de semideşert. (<engl. burozem)
BURS(O)– elem. „bursă, sac anatomic“. (<fr. burs/o/, cf. lat. bursa,
pungă)
búrsă1 s. f. 1. alocaţie bănească sau întreţinere gratuită acordată de stat, de o instituţie (<fr. bourse)
etc. elevilor, studenţilor merituoşi în timpul şcolarizării.2. formaţie
anatomică în formă de sac, plină cu un lichid vâscos. o ~ seroasă = pungă
conţinând sinovie, în apropierea articulaţiilor.
búrsă2 s. f. 1. piaţă capitalistă care funcţionează permanent.2. unitate specifică (<fr. bourse)
economiei de piaţă, unde se negociază şi se încheie tranzacţii privind
mărfuri, valori mobiliare, valute şi devize, asigurări etc. o ~ neagră = comerţ
clandestin, piaţă ilicită; ~a muncii = instituţie unde se înregistrează cererile
de lucru ale şomerilor; ~ de valori = bursă unde se negociază titluri de valori.
bushido /bu–şí–/ s. n. cod de onoare căruia trebuiau să i se conformeze samuraii. (<fr. bushido)
business /bíznis/ s. n. 1. afacere (dubioasă).2. ocupaţie, muncă. (<engl. business)
businessman /bíznismen/ s. om de afaceri american. (<engl. businessman)
m.
busólă s. f. 1. instrument dintr–un ac magnetic şi un cadran gradat, cu care se determină (<fr. boussole)
nordul geomagnetic. o a–şi pierde ~a = a se zăpăci.2. (fig.) călăuză,
conducător, ghid.
bust1 s. n. 1. partea de sus a corpului omenesc.2. sculptură, pictură care o reprezintă. (<fr. buste)
bust2 s. n. dispozitiv pentru creşterea de scurtă durată a puterii motorului la avioane în (<engl. bust)
vederea înlesnirii decolării.
bustiér s. n. corsaj foarte decoltat, care nu acoperă decât bustul. (<fr. bustier)
bustrofedón s. n. scriere foarte veche, în care rândurile mergeau fără discontinuităţi. (<fr. boustrophédon)
buşéu s. n. prăjitură cu cremă, frişcă sau ciocolată. (<fr. bouchée)
buşón s. n. 1. dop (cu ghivent.)2. piesă cilindrică din dispozitivul de siguranţă al unui (<fr. bouchon)
circuit electric; patron1 (3).
but s. n. fiecare dintre stâlpii de ţintă la rugbi; poartă la fotbal. (<fr. but)
butádă s. f. vorbă de spirit; ironie. (<fr. boutade)
butadiénă s. f. hidrocarbură nesaturată, derivată din butan prin pierderea a patru atomi de (<fr. butadiène)
hidrogen din moleculă.
butafór s. m. decorator în butaforie. (<butaforie)
butafóric, –ă adj. referitor la butaforie. (după rus. butaforskii)
butaforíe s. f. obiecte imitate (sculpturi, motive arhitectonice, copaci, stânci etc.), (<rus. butaforiia)
confecţionate din carton, mase plastice, ipsos etc., la realizarea decorurilor în
teatru şi cinematografie.
bután s. m. hidrocarbură saturată, gazoasă sau lichefiată, din seria parafinelor, cu patru (<fr. butane)
atomi de carbon în moleculă, combustibil în sinteza cauciucului etc.
buténă s. f. substanţă din clasa hidrocarburilor olefinice, obţinută la cracarea produselor (<fr. butène)
petroliere; butilenă.
buterólă s. f. 1.. unealtă pentru turtirea capului liber al unui nit.2. capătul inferior, modelat (<fr. bouterolle)
decorativ, al unei teci de sabie.
butíc s. n. magazin mic, în care se vând confecţii de serie mică. (<fr. boutique)
buticár s. m. proprietar, gestionar al unui butic. (<fr. boutiquier)
butíl s. m. radical organic monovalent, obţinut prin eliminarea unui atom de hidrogen (<fr. butyle)
din molecula butanului.
butilcauciúc s. n. cauciuc sintetic, rezistent la uzură şi căldură, obţinut prin polimerizarea unui (<fr. butylcaoutchouc)
amestec de butilenă şi butadienă.
butilénă s. f. butenă. (<fr. butylène)
butílic, –ă adj. (despre alcooli, esteri, compuşi) cu un radical butil. (<fr. butylique)
BUTIR(O)– elem. „unt“, „grăsime“. (<fr. butyr/o/–, cf. lat. butyrum,
gr. butyron)
butirát s. m. sare a acidului butiric. (<fr. butyrate)
butíric adj acid ~ = acid organic sub formă de gliceride, în grăsimile animale. (<fr. butyrique)
butirínă s. f. substanţă grasă din acid buritic şi glicerină, în unt. (<fr. butyrine)
butirométru s. n. instrument pentru determinarea conţinutului de substanţe groase din unt şi (<fr. butyromètre)
lapte.
butísă s. f. zidărie de cărămidă, aşezată pe lat. (<fr. boutisse)
butomacée s. f. pl. familie de plante acvatice monocotiledonate perene, cu rizom şi flori (<fr. butomacées)
hermafrodite roz, dispuse în umbele.
butón I. s. n. 1. piesă care, prin apăsare, transmite o comandă mecanică sau (<fr. bouton)
electrică.2. fus încastrat cu un capăt în corpul unei piese în mişcare circulară,
excentric faţă de axa de rotaţie a acesteia, ca legătură de articulaţie într–un
mecanism.3. mică papulă, bubuliţă de piele.II. s. m. 1. nasture mobil. • capsă
(1).2. motiv decorativ, în relief, de forma unei proeminenţe rotunjite.
butoná1 vb. tr., refl. a (se) încheia (cu) nasturi. (<fr. boytonner)
butoná2 vb. tr. a apăsa butoanele unui computer. (<buton)
butonáj s. n. butonare. (<fr. boutonnage)
butonáre s. f. 1. acţiunea de a butona; butonaj.2. procedeu de apretare a ţesăturilor de lână, (<butona)
prin care fibrele sunt aglomerate sub formă de bobiţe pe una dintre suprafeţe,
pentru un anumit aspect.
butoniéră s. f. 1. deschizătură, tivită pe margine, la haine sau lenjerie, în care se încheie un (<fr. boutonière)
nasture; mică tăietură la reverul unei haine bărbăteşti.2. depresiune excavată
prin eroziune în zona centrală a unui dom1 (2), mărginită de cueste situate
faţă în faţă.3. mică incizie în piele care permite accesul în plan subiacent.
butonoásă adj. febră ~ = febră transmisă de o căpuşă, parazit la oi şi la câini, prin mici (<fr. boutoneuse)
pustule pe piele, cu stare generală proastă, astenie şi temperatură mare.
cabalístic, –ă adj. 1. care aparţine cabalei.2. magic, enigmatic. • obscur. (<fr. cabalistique)
caballéro /–lie–ro/ s. m. mic nobil din Spania care servea în armată cu calul său; cavaler, domn. (<sp. caballero)
cabánă s. f. construcţie rustică, din lemn, pentru cazarea excursioniştilor sau a (<fr. cabane)
vânătorilor.
cabaniér, –ă s. m. f. administrator al unei cabane. (<fr. cabanier)
cabarét s. n. local de lux unde se petrece cu băuturi, muzică, dans, programe de varietăţi; (<fr. cabaret)
bar1 (2).
cabaretiér, –ă s. m. f. proprietar al unui cabaret. (<fr. cabaretier)
cabernét s. n. soi de struguri cu ciorchini mici şi boabe îndesate, şi rotunde, de culoare (<fr. cabernet)
neagră–violetă. • vinul obţinut.
cabestán s. n. 1. troliu cu ax de rotaţie vertical pentru deplasarea pe distanţe scurte, (<fr. cabestan)
orizontal, a unor vehicule ori obiecte masive.2. ax metalic care atenuează
banda magnetică în cursul operaţiei de înregistrare sau redare a sunetelor.
cabínă s. f. încăpere mică amenajată într–o clădire, pe un vehicul, la bordul unei (<fr. cabine)
(aero)nave etc. o ~ telefonică = cabină amenajată şi echipată cu un post
telefonic; ~ spaţială = compartiment etanşeizat al unei nave spaţiale în care
stau astronauţii în timpul zborului.
cabinét s. n. I. 1. încăpere de lucru într–un apartament, într–o instituţie.2. birou (într–o (<fr. cabinet)
întreprindere sau instituţie) unde lucrează cineva.3. secţie, serviciu într–o
întreprindere sau instituţie destinate unor studii. o ~ metodic = a) centru
didactic al activităţii metodice; b) secţie de îndrumare şi informare în
bibliotecile mari şi în întreprinderi: ~ tehnic = centru de îndrumare tehnică în
cadrul unei întreprinderi, unităţi şcolare etc.4. gen de muzeu care păstrează
piese mici, organizat sub forma unui depozit care poate fi vizitat.II. (în unele
ţări) consiliu de miniştri, guvern.III. mobilă stil, bogat ornată şi cu sertare
pentru păstrarea de obiecte preţioase.
cabiniér, –ă s. m. f. cel care are în grijă o cabină la teatru, la operă etc. (<fr. cabinier)
cablá vb. tr. 1. a instala cabluri de telecomunicaţii; a conecta la o reţea electrică, (<fr. câbler)
telefonică, tv.2. a răsuci un ansamblu de fire de sârmă pentru a forma un
cablu.
cabláj s. n. totalitatea cablurilor unei instalaţii, a unui aparat de telecomunicaţii. (<fr. câblage)
cabliér s. n. navă pentru transportul şi montarea cablurilor submarine. (<fr. câblier)
cablográmă s. f. telegramă transmisă prin cablu submarin. (<fr. câblogramme)
cablór s. f. muncitor specializat în lucrări de cablare. (<fr. câbleur)
cáblu s. n. 1. împletitură de fire, vegetale, sau metalice, pentru susţinere ori tracţiune.2. (<fr. câble, engl. cable)
conductă electrică dintr–un mănunchi de fire metalice învelite într–un strat
izolant.
caboşón s. n. 1. piesă (semi)preţioasă fără faţete, montată ca podoabă în metal (<fr. cabochon)
(filigranat).2. (arhit.) ornament mic de piatră încrustat într–o faţadă.
cabotá vb. intr. a face cabotaj. (<fr. caboter)
cabotáj s. n. navigaţie maritimă de–a lungul coastei între localităţi apropiate. (<fr. cabotage)
cabotiér s. n. navă de tonaj mic pentru cabotaj. (<fr. cabotier)
cabotín, –ă I. s. m. f. 1. (în trecut, în Franţa) actor ambulant.2. actor lipsit de talent. • (p. (<fr. cabotin)
ext.) cel care, prin voce, mimică, vocabular, urmăreşte să se facă remarcat.II.
adj. prefăcut, fals, teatral.
cabotináj s. n. cabotinism. (<fr. cabotinage)
cabotinísm s. n. atitudine, gest, apucătură de cabotin; cabotinaj. (<fr. cabotinisme)
cabrá vb. intr. 1. (despre cai) a se ridica pe picioarele de dinapoi.2. a se încorda, a se (<fr. cabrer)
ridica.3. (despre avioane, autovehicule) a se ridica cu botul în sus.
cabráj s. n. 1. cabrare.2. evoluţie a unui avion care îşi măreşte brusc panta de urcare. (<fr. cabrage)
cabriól s. n. tip de picioare ale unei mobile, în dublă curbură. (<fr. cabriole)
cabriólă s. f. salt al calului cu întoarcere pe loc. (<fr. cabriole)
cabriolét s. n. caroserie de autovehicul cu capotă de ploaie, rabatabilă, din pânză. (<fr., engl. cabriolet)
cabriolétă s. f. trăsură uşoară, cu două roţi; şaretă. (<fr. cabriolet)
cacadú s. m. papagal din Australia, cu penajul alb, care poartă pe cap un moţ de pene viu (<germ. Kakadu)
colorate; cacatoes.
cacáo s. f. praf rezultat din măcinarea seminţelor prăjite ale unui arbore exotic, folosit (<fr. cacao)
la prepararea ciocolatei; (p. ext.) băutura preparată.
cacaotiér s. m. arbore de cacao. (<fr. cacaotier)
cacatóes s. m. cacadu. (<fr. cacatoès)
caccia /cácia/ s. f. piesă polifonică vocală din sec. XIV–XVI, sub formă de canon, cu subiect de (<it. caccio)
vânătoare.
cache–radiatór /caş–/ s. n. inv. mobilă tip paravan care maschează radiatorul, într–un apartament. (<fr. cache–radiateur)
cachetéro /ca–ce–/ s. n. pumnal cu care toreadorul ucide taurul în arenă. (<sp. cachetero)
caciúcea s. f. dans andaluz plin de temperament, asemănător cu boleroul şi fandangoul, (<sp. cachucha)
executat solo de un bărbat sau de o femeie, cu acompaniament de chitară;
melodia corespunzătoare.
CACO– elem. „urât, rău, greşit“. (<fr. caco–, cf. gr. kakos)
cacodilát s. m. sare sau ester al acidului cacodilic, tonic. (<fr. cacodylate)
cacodílic adj. acid ~ = compus organic arseniat. (<fr. cacodylique)
cacofónic, –ă adj. care produce o cacofonie; lipsit de armonie. (<fr. cacophonique)
cacofoníe s. f. întâlnire de sunete discordante, neplăcute auzului; asociere de cuvinte care (<fr. cacophonie, gr.
redau imagini, fapte neplăcute; cacofonism. kakophonie)
cacofonísm s. n. cacofonie. (<it. cacofonismo)
cacogén, –ă adj. (biol.) 1. cu structură genetică nefavorabilă.2. (despre o mutaţie) care (<fr. cacogène)
atenuează deteriorarea unui caracter.
cacogenéză s. f. (biol.) 1. dezvoltare anormală a unui organ.2. incapacitate de hibridare. (<fr. cacogenèse)
cadenţá vb. tr. a imprima o cadenţă (unei fraze, unui vers); a ritma. (<fr. cadencer)
cadénţă s. f. 1.. ritm de desfăşurare a unei mişcări. o în ~ = cu mişcări uniform repetate. • (<it. cadenza, fr. cadence)
frecvenţă (1); număr de lovituri trase de o armă într–o unitate de timp. •
succesiune ritmică a unor cuvinte, fraze, versuri.2. formulă
melodico–armonică de încheiere a unei fraze muzicale.3. secţiune solistică
cu caracter de improvizaţie dintr–un concert instrumental, care permite
interpretului să–şi etaleze virtuozitatea.
cadenţmétru s. n. instrument de măsură a radioactivităţii. (<germ. Kadenzmeter)
cadét s. m. 1. (în trecut în Franţa, Rusia) tânăr care se pregătea pentru a deveni ofiţer.2. (<fr. cadet, rus. kadet)
membru al unui partid reacţionar din Rusia ţaristă.3. elev (absolvent) al unei
şcoli militare.4. ambarcaţie de sport cu vele.
cadmiá vb. tr. a acoperi un corp metalic cu un strat de cadmiu. (<fr. cadmier)
cádmie s. f. oxid de zinc impur, care se depune pe pereţii cuptoarelor de zinc. (<fr. cadmie, lat. cadmia)
cádmiu s. n. metal moale, alb–argintiu, asemănător cu zincul. (<fr. cadmium)
cadóu s. n. ceea ce se primeşte sau se oferă în dar. (<fr. cadeau)
cadrá vb. intr. a se potrivi, a corespunde cu ceva. (<fr. cadrer)
cadráj s. n. 1. delimitare a spaţiului util cuprins de un obiectiv fotografic sau (<fr. cadrage)
cinematografic.2. operaţie de aşezare a culorilor imprimate pe o ţesătură.
cadrán s. n. 1. suprafaţă cu anumite diviziuni şi cifre pe care se citeşte deplasarea unui ac (<fr. cadran)
indicator. o ~ solar = instrument pentru măsurarea timpului, constând
dintr–un băţ fixat pe o suprafaţă plană, a cărui umbră indică orele.2. fiecare
dintre cele patru unghiuri drepte formate prin întretăierea a două
perpendiculare. • arc (sector) reprezentând un sfert de cerc.
cadúc, –ă adj. 1. lipsit de trăinicie, şubred; (p. ext.) învechit, depăşit, perimat.2. (despre (<fr. caduc, lat. caducus)
organe vegetale) care cade în fiecare an; care cade înainte de vreme; (despre
formaţiuni cornoase la animale) care cade periodic.3. (despre legate, donaţii)
care nu mai are putere legală.
caducéu s. n. sceptru încolăcit de doi şerpi, semn distinctiv al zeului Hermes (Mercur), (<lat. caduceus, fr. caducée)
simbolizând pacea şi comerţul.
caducifér adj. purtător de caduceu. (<lat. caducifer)
caducitáte s. f. însuşire, faptul de a fi caduc. • ineficacitate a unui act juridic. • încetare a (<fr. caducité)
valabilităţii unui tratat.
cádus s. n. vas mare pentru conservarea vinului, a untdelemnului etc. la greci şi la (<lat. cadus, gr. kados)
romani.
cafárd, –ă adj., s. m. f. 1. (om) ipocrit, prefăcut, făţarnic.2. (fam.) denunţător, turnător. (<fr. cafard)
café–bar s. n. local în care se consumă cafea şi băuturi alcoolice. (<cafe/nea/ + bar1)
café–concért s. n. music–hall în care publicul ascultă muzică, priveşte spectacolul de revistă (<fr. café–concert)
etc., stând la mese.
café–frappée s. f. băutură din cafea rece cu îngheţată, frişcă (şi alcool). (<fr. café–frappée)
cafeínă s. f. alcaloid din cafea şi ceai, excitant al sistemului nervos şi stimulent al inimii; (<fr. caféine)
cofeină.
cafeísm s. n. intoxicaţie provocată de abuzul de cafea. (<fr. caféisme)
cáfer s. m. bivol negru din Africa. (<germ. Kaffer)
cafetería s. f. local cu autoservire, pentru cafea, băuturi calde etc. (<amer., sp. cafeteria)
cafetiér, –ă s. m. f. cel care ţine o cafenea. (<fr. cafetier)
cafetiéră s. f. serviciu de cafea. • vas pentru preparat cafeaua. (<fr. cafetière)
caféu s. m. arbore tropical din familia rubiaceelor, cu fructe în formă de bace care conţin (<it. caffè)
boabele de cafea.
cafúzo s. m. sambo2 (<sp. cafuso)
cagulă s. f. 1. mantie cu glugă purtată de călugări. • glugă (cu deschizături pentru (<fr. cagoule)
ochi).2. parte a unei măşti de gaze, din cauciuc, ce acoperă capul, trecând
peste urechi.
caiác s. n. 1. barcă din piei de focă la eschimoşi pentru vânătoare şi pescuit.2. (<fr. kayak)
ambarcaţie ascuţită la capete şi condusă cu una sau două padele. • sport
nautic care o practică.
caiacíst, –ă s. m. f. sportiv care participă la întrecerile de caiac. (<fr. kayakiste)
caíd s. m. 1. titlu în trecut al guvernatorului unei provincii, al unui oraş din statele (<fr. caïd)
musulmane din Africa de Nord, cu atribuţii judecătoreşti.2. (fam.) persoană
tiranică într–un anturaj; şef de bandă criminală.
caiét s. n. 1. fascicul de foi de hârtie, legate sau broşate, pentru scris, desenat etc. o ~ (după fr. cahier, pol. kajet)
de sarcini = document cuprinzând condiţiile pentru executarea unei lucrări;
~–program = program (de spectacol) de forma unui caiet; ~–catalog =
catalog de expoziţie.2. publicaţie periodică cu diverse studii, note etc.
caimán s. m. crocodil din fluviile şi lacurile Americii Centrale şi de Sud, înrudit cu (<fr. caïman, sp. caiman)
aligatorii.
cainozóic, –ă adj., s. n. cenozoic. (<engl. cainozoic)
cájă s. f. ~ de laminor = cilindri de lucru şi de sprijin ai unui laminor. (<fr. cage)
cake–walk /chéic–uok/ s. dans de salon, de origine negro–americană, cu ritm sincopat, care se execută (<engl. cake–walk)
n. cu ridicări ample de genunchi şi cambrări ale corpului.
calá vb. tr. 1. a imobiliza o piesă, un organ de maşină înainte ca acesta să intre în (<fr. caler)
funcţiune.2. a aşeza la orizontală suportul unui aparat topografic de vizare.
calabréz, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Calabria. • (s. n.) dialect din Italia meridională. (<it. calabrese, fr. calabrais)
calabrián, –ă adj., s. n. (din) ultimul etaj al pliocenului de facies marin. (<fr. calabrien)
caláj s. n. 1. calare.2. mod de aşezare a aripii sau ampenajelor faţă de fuzelajul unui (<fr. calage)
avion.3. postament de grinzi de lemn pe care stau navele în cală.4. adâncime
la care se cufundă în apă o navă.
calambúr s. n. 1. joc de cuvinte întemeiat pe echivoc sau pe asemănarea formală a unor (<fr. calembour)
termeni deosebiţi ca sens; parahreză.2. problemă enigmistică bazată pe
echivoc.
calamburíst, –ă s. m. f. autor de calambururi. (<fr. calembouriste)
calaminá vb. refl. a se acoperi cu calamină. (<fr. calaminer)
calamínă s. f. 1. reziduu din arderea carburantului în cilindrii motoarelor cu ardere (<fr. calamine, lat. calamina)
internă.2. silicat hidratat natural de zinc; hemimorfit.
calamitát, –ă adj. care a suferit de pe urma unei calamităţi naturale. (<fr. calamité)
calamitáte s. f. dezastru, catastrofă care loveşte o colectivitate. (<fr. calamité, lat. calamitas)
calamítes s. m. arbore uriaş fosil din încrengătura criptogamelor vasculare. (<fr. calamite)
calámus s. n. 1. partea bazală, goală în interior, a unei pene.2. tip de tulpină neramificată, (<lat. calamus)
asemănătoare părului.
calándo adv. (muz.) micşorând intensitatea şi totodată încetinind. (<it. calando)
calandrá vb. tr. a trece un material prin calandru. (<fr. calandrer)
calandrór, –oáre s. m. f. muncitor care lucrează la calandru. (<fr. calandreur)
calándru s. n. 1. maşină cu mai mulţi cilindri metalici rotitori, prin care trece şi este presat (<fr. calandre)
un material.2. presă cu cilindri în tipografie pentru imprimarea în relief, pe
carton special, a matriţelor de stereotipie.
caláo s. m. pasăre din Asia, Africa şi Oceania, cu ciocul având un apendice încovoiat; (<fr. calao)
pasăre–rinocer.
calatídiu s. n. inflorescenţă racemoasă cu axul lăţit, pe care se prind florile sesile; antodiu. (<lat. calathidium)
calatós s. n. 1. acoperământ de cap, înalt, cilindric, drapat de un văl, caracteristic unor (<fr. calathos, gr. kalathos)
zeiţe greco–romane.2. vas de lut, cupă la vechii greci.
cálă1 s. f. 1. încăpere între puntea inferioară şi carlinga navei, în care se pune (<fr. cale)
încărcătura.2. plan înclinat către mare pe care se construiesc sau se repară
nave.3. piesă pentru calarea (1) roţilor unui vehicul, a unei piese.4. piesă de
diverse forme cu care se controlează dimensiunile pieselor în construcţia de
maşini.
cálă2 s. f. plantă ornamentală cu flori mari, roşii sau albe. (<germ. Kalla, lat. calla)
calc s. n. 1. copie a unei schiţe, a unui desen, pe hârtie specială. o hârtie de ~ = hârtie (<fr. calque)
transparentă de copiat.2. (lingv.) traducerea dintr–o limbă străină a
elementelor de formare a unui cuvânt, a unei expresii; preluare de către un
cuvânt a sensului (sensurilor) unui cuvânt străin; decalc (2).
calcofíl, –ă adj. (despre elemente chimice) care are afinitate pentru sulf. (<fr. chalcophile)
calcográf s. m. muncitor specialist în calcografie. (<fr. chalcographe)
calcografiá vb. tr. a reproduce prin calcografie. (<fr. chalcographier)
calcografíe s. f. 1. procedeu de reproducere a desenelor cu clişee metalice gravate după (< fr. chalcographie)
conturul originalului; tipar înalt, tifdruc.2. metodă microscopică de studiu al
unei secţiuni lustruite a mineralelor metalifere, opace, cu ajutorul luminii
reflectate.
calcopirítă s. f. sulfură naturală de cupru şi fier. (<fr. chalcopyrote)
calcosféră s. f. strat geologic între litosferă şi barisferă, concentrat prin sulfură de fier şi cu (<fr. chalcosphère)
afinitate pentru sulf.
calcosódic, –ă adj. care conţine calciu şi sodiu. (<fr. calcosodique)
calcotipíe s. f. procedeu grafic de reproducere în executarea unui desen manual pe o placă (<fr. chalcotypie)
de zinc şi apoi în gravarea chimică a acesteia; stampă obţinută.
calculá vb. tr. 1. a face un calcul (I, 1), a aprecia, a evalua.2. a face planuri, combinaţii. (<fr. calculer, lat. calculare)
caldeeán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Caldeea. • (s. f.) limbă semitică vorbită în Caldeea. (<fr. chaldéen)
caldeíeră s. f. 1. depresiune în formă de căldare, de origine vulcanică.2. circ glaciar. (<fr., port. caldeira)
caledonián, –ă I. adj., s. n. (din) etajul inferior al devonianului.II. adj. orogeneză ~ă = (<fr. calédonien)
ansamblu de mişcări orogenice de cutare a scoarţei terestre la sfârşitul
silurianului, afectând Scoţia şi Scandinavia.
calefácţie s. f. împiedicare a contactului direct dintre o picătură de lichid şi suprafaţa unui (<fr. caléfaction)
metal încălzit pe care cade picătura.
caleidoscóp s. n. 1. cilindru opac în care sunt dispuse mai multe oglinzi, astfel încât mici (<fr. kaléidoscope)
obiecte colorate, în interior, formează o infinitate de desene simetrice.2.
(fig.) operă, rubrică care cuprinde cele mai variate aspecte, teme, subiecte.
calendár s. n. 1. sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile.2. indicator sistematic al (<lat. calendarium)
succesiunii lunilor şi zilelor unui an.3. almanah.4. program al unor activităţi
prevăzute. o a face (cuiva) capul ~ = a zăpăci.
calibrá vb. tr. 1. a da calibrul necesar unor piese de maşini, arme etc. • a măsura calibrul, (<fr. calibrer)
diametrul unei piese etc.2. a sorta după mărime (seminţe, fructe etc.).
CALICI– elem. „caliciu floral“. (<fr. calici–, cf. lat. calix, –icis,
cupă)
caliciflór, –ă adj. (bot.; despre organe) fixat pe caliciu. (<fr. caliciflore)
calicifórm, –ă adj. în formă de caliciu; circumvalat (2). (<fr. caliciforme)
calíciu s. n. 1. totalitatea petalelor unei flori.2. cupă, potir.3. (anat.) parte a bazinului în (<fr. calice)
care se colectează urina.
calicó s. n. pânză imprimată, mai ales în legătoria de cărţi. (<engl. calico, fr. calicot)
calicóză s. f. pneumoconioză benignă provocată de inhalarea carbonatului de calciu. (<fr. chalicose)
calícul s. m. 1. caliciu suplimentar care înveleşte anumite flori.2. structură anatomică în (<fr. calicule)
formă de cupă mică.
calíf s. m. titlu purtat de şeful religios şi politic la musulmanii sunniţi. (<fr. calife)
califát s. n. 1. demnitatea de calif. • durata guvernării acestuia.2. nume dat unor state (<fr. califat)
arabe, după moartea lui Mahomed. • teritoriul acestora.
calificá vb. I. tr., refl. a dobândi, a ajuta pe cineva să dobândească o calificare, un titlu (<fr. qualifier, lat. qualificare)
etc.II. refl. a fi admis să concureze la o competiţie sportivă.III. tr. a atribui o
calitate unei fiinţe, unui lucru; a caracteriza.
calificát, –ă adj. 1. care are sau cere pregătire specială într–un anumit domeniu.2. (despre (<fr. qualifié)
infracţiuni) săvârşit în împrejurări speciale.
calificatív, –ă I. adj. care califică, arată o calitate.II. s. n. cuvânt, termen prin care este (<fr. qualificatif)
caracterizată o persoană, un lucru etc. • notă, menţiune cu care se apreciază
sârguinţa elevilor şi a studenţilor, activitatea oamenilor muncii.
califórniu s. n. element transuranic radioactiv, metalic, din grupa actinidelor, obţinut (<engl., fr. californium)
artificial.
caligráf, –ă s. m. f. cel care are scrisul frumos; cel care se îndeletniceşte cu copiatul artistic de (<fr. calligraphe)
cărţi şi manuscrise.
caligrafiá vb. tr. a scrie caligrafic. (<fr. calligraphier)
caligráfic, –ă adj. potrivit normelor caligrafiei; frumos, ordonat. (<fr. calligraphique)
caligrafíe s. f. arta, deprinderea de a scrie frumos. • scriere frumoasă. • fel de a scrie (al (<fr. calligraphie, gr.
cuiva). kalligraphia)
caligrámă s. f. mod special de dispunere a versurilor, cu combinaţii de cuvinte, de litere, (<fr. calligramme)
urmărind reprezentarea grafică a simbolurilor sau sugestiilor într–o poezie.
calimetríe s. f. ştiinţa măsurării şi estimării cât mai exacte a calităţii. (<fr. callimétrie)
calín, –ă adj. care se alintă; alintat. • tandru; mângâietor. (<fr. câlin)
calineríe s. f. dezmierdare, alintare, alint. (<fr. câlinerie)
caliórnă s. f. macara puternică, cu cel puţin trei sau patru perechi de scripeţi. (<fr. caliorne, it. caliorna)
calíptră s. f. 1. ţesut protector care acoperă vârful radicetei; piloriză.2. (la licheni şi (<fr. calyptre, gr. kalyptra)
muşchi) parte a arhegonului în care se formează sporii.
calisteníe s. f. ansamblu de exerciţii fizice pentru copii, din mişcări rapide (marşuri şi (<fr. callisthénie)
dansuri) în ritmul muzicii.
calíşă s. f. formaţie geologică în formă de crustă albicioasă, dură, din carbonat de (<fr., sp. caliche)
calciu, în solul din sud–vestul S.U.A.
calitáte s. f. 1. sinteza laturilor şi însuşirilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor sau (<fr. qualité, lat. qualitas)
proceselor.2. însuşire (bună sau rea); caracteristică pozitivă. • (log.) însuşire
a unei judecăţi predicative de a fi afirmativă sau negativă.3. situaţie, poziţie,
titlu, condiţie care constituie sau dă un anumit drept. • (şah) diferenţa de
valoare dintre un turn şi un nebun sau un cal.
calitatív, –ă adj. (şi adv.) referitor la calitate (1); aparţinând esenţei, naturii lucrurilor. o (<fr. qualitatif, lat. qualitativus)
analiză ~ă = determinarea naturii chimice a unei substanţe.
call–girl /col gărl/ s. f. prostituată chemată prin telefon. (<engl. call–girl)
calm, –ă I. adj. 1. în stare de linişte deplină.2. stăpânit, cumpănit, liniştit; potolit, (<fr. calme)
aşezat.II. s. n. 1. stare de nemişcare; linişte deplină. o ~ ecuatorial = zonă de
presiune atmosferică scăzută, a celor două emisfere ale globului terestru,
caracterizate prin lipsa vântului şi mişcări ascendente. • zonă oceanică în
care predomină o vreme complet liniştită sau în care vânturile sunt foarte
slabe.2. stăpânire de sine, linişte; tact în acţiuni etc.; sânge rece.
calmá vb. tr., refl. a (se) linişti, a (se) potoli. (<fr. calme)
calmándo adv. (muz.) potolind, calmând. (<it. calmando)
calmánt, –ă adj., s. n. (medicament, procedeu) care suprimă durerile; sedativ; tranchilizant. (<fr. calmant)
calmár s. m. cefalopod, asemănător cu sepia, cu înotătoare scurte, triunghiulare şi gura (<fr. calmar)
înconjurată de tentacule.
calmáre s. f. 1. acţiunea de a (se) calma.2. oprire a fierberii oţelului topit la turnarea în (<calma)
lingotiere sau în forme prin împiedicarea formării bulelor de oxid de carbon.
calorífic, –ă adj. care emană, dezvoltă căldură. o putere ~ă = cantitate de căldură dezvoltată (<fr. calorifique)
de 1 kg de combustibil care arde complet.
calorificáre s. f. producere de căldură în corpurile vii. (după fr. calorification)
calorifúg, –ă adj., s. n. (material, agent) rău conducător de căldură. (<fr. calorifuge)
calorifugáre s. f. izolare termică calorifugă. (după fr. calorifugeage)
calorigén, –ă adj. care produce căldură. (<fr. calo-rigène)
calorimetríe s. f. parte a fizicii care studiază metodele de măsurare a căldurii. • metodă de (<fr. calorimétrie)
măsurare a cantităţii de căldură consumate de către corpul uman.
calorimétru s. n. 1. instrument în calorimetrie.2. aparat pentru determinarea valorii calorice a (<fr. calorimètre)
alimentelor.
calorizá vb. tr. a efectua o calorizare. (<fr. caloriser)
calorizáre s. f. alitare. (<caloriza)
calorizatór s. n. schimbător de căldură pentru încălzirea lichidelor de difuzie în fabricile de (<fr. calorisateur)
zahăr.
calós, –oásă adj. cu îngroşări. o corp ~ = fascicul de fibre nervoase care leagă cele două (<fr. calleux, lat. callosus)
emisfere cerebrale.
calosómă s. f. insectă coleopteră carnivoră de culoare verzuie sau negricioasă, cu şanţuri (<lat. calosoma)
longitudinale pe elitre, cu aripi membranoase scurte, nedezvoltate.
calótă s. f. 1. fiecare dintre cele două părţi ale unei sfere, obţinute prin secţionarea (<fr. calotte)
acesteia cu un plan. o ~ craniană = partea superioară a cutiei craniene; ~
glaciară = masă de gheaţă care acoperă regiunile polare sau părţile
superioare ale munţilor foarte înalţi; inlandsis.2. parte a unei pălării care
acoperă capul. • tichie (pe creştetul capului).3. partea superioară a unei
cupole semisferice, a unei excavaţii; boltă de tunel. • partea superioară a unei
turele. • piesă metalică de formă emisferică.
calotipíe s. f. vechi procedeu de fotografiere în care se folosea clorura de argint ca (<fr. calotypie)
sensibilizator şi cea de sodiu, sau iodura de potasiu pentru fixare.
calovián, –ă adj., s. n. (din) primul etaj al jurasicului superior. (<fr. callovien)
calóză s. f. substanţă care se depune pe plăcile capilarelor sau pe membranele vaselor (<fr. callose)
liberiene, formând calusul.
calozitáte s. f. întărire şi îngroşare a pielii. (<fr. callosité, lat. callositas)
cálus s. n. 1. ţesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. o ~ (<fr. calus, lat. callum,
vicios = sudare defectuoasă a unei fracturi.2. ţesut vegetal de cicatrizare a îngropare)
organelor rănite.
calutrón s. n. separator electromagnetic de izotopi. (<engl. calutron)
calvádos s. n. rachiu distilat din cidru. (<fr. calvados)
calvár s. n. chin, suferinţă; durere îndelungată, supliciu. (<fr. calvaire, lat. calvarium)
calváriu s. n. (la catolici) cruce monumentală, reprezentând imaginea lui Isus răstignit, în (<lat. calvarium)
apropierea unei biserici; (p. ext.) cruce de lemn ridicată la răspântii, pe
marginea drumurilor etc.
calvát, –ă adj. 1. devenit chel; pleşuv.2. lipsit de vegetaţie. (<lat. calvatus)
calvín, –ă adj., s. m. f. (adept) al calvinismului; calvinist. (< /Jean/Calvin)
calvinísm s. n. cult religios protestant care suprimă complet ceremoniile şi reduce sfintele (<fr. calvinisme)
taine la botez şi cuminecătură.
calviníst, –ă adj., s. m. f. calvin. (<fr. calviniste)
calvinizá vb. tr., refl. a face să treacă, a trece la calvinism. (<calvin + –iza)
calviţíe s. f. cădere a părului; chelire, pleşuvie. (<fr. calvitie, lat. calvities)
calypso s. n. dans modern din America Centrală, executat în perechi, cu poziţii (<engl. calypso)
caracteristice ale mâinilor; melodia corespunzătoare.
camaiéu s. n. 1. pictură în tonurile aceleiaşi culori; grisai.2. gravură (pe lemn) în tonurile (<fr. camaïeu)
cele mai apropiate ale aceleiaşi culori.
camarád, –ă s. m. tovarăş de arme, de clasă, de studii. (<fr. camarade, sp. camarada)
camefíte s. f. pl. plante perene scunde, lemnoase sau erbacee, cu muguri de regenerare, care (<fr. chaméphytes)
iernează sub zăpadă.
cameleón s. m. 1. reptilă arboricolă insectivoră din regiunile tropicale, care poate să–şi (<fr. caméléon, lat. camaeleon,
schimbe culoarea pielii după mediul înconjurător.2. (fig.) om care îşi gr. khamaileon)
schimbă purtarea şi convingerile cu mare uşurinţă.
cameleónic, –ă adj. caracteristic cameleonului. • (despre oameni) versatil. (<fr. caméléonique)
cameleonísm s. n. 1. însuşire a unor reptile de a–şi schimba culoarea pielii potrivit mediului (<fr. caméléonisme)
înconjurător; homocromie.2. (fig.) schimbare a purtării şi a convingerilor
cuiva în funcţie de împrejurări.
cameleonizá vb. intr. a–şi schimba convingerile după împrejurări. (<fr. caméléoniser)
camelíde s. n. pl. familie de erbivore rumegătoare: cămila, dromaderul, lama etc. (<fr. camélidés)
camélie s. f. plantă ornamentală cu frunze totdeauna verzi şi cu flori mari, albe sau roşii. (<fr. camélia)
camelínă s. f. plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene şi fructe mici, din (<fr. caméline)
care se extrage un ulei folosit în pictură şi la fabricarea săpunului.
camerlíng s. m. cardinal care administrează afacerile bisericii în timpul vacanţei Sfântului (<fr. camerlingue, it.
Scaun. camerlingo)
camertón s. n. mic tub care emite sunetul la, pentru acordarea instrumentelor muzicale şi la (<germ. Kammerton)
darea tonului.
cámgarn s. n. lână cu păr lung, care capătă după pieptănare o uniformitate deosebită. • (<germ. Kammgarn)
stofă de calitate superioară din fire de lână netede.
camión s. n. 1. autocamion.2. vehicul cu tracţiune animală, pentru transportul de mărfuri (<fr. camion)
sau de materiale.
camionáj s. n. 1. transport (de mărfuri) cu camioanele.2. întreprindere, serviciu care face (<fr. camionnage)
astfel de transporturi.
camionétă s. f. autocamionetă. (<fr. camionnette)
camórra s. f. 1. bandă de răufăcători, în Sicilia.2. bandă de escroci; mafie. (<it. camorra)
camorríst s. m. membru al camorrei. (<it. camorrista)
campá vb. I. intr. (despre unităţi militare sau turişti) a se instala provizoriu în (<fr. comper)
campament.II. refl. (fig.) a se ţine într–o atitudine mândră, provocatoare.
campamént s. n. instalaţie temporară în corturi, a unei unităţi militare, a unor turişti etc. (<fr. campement)
campánă s. f. 1. capitel al unei coloane corintice sau dorice.2. construcţie de metal în (<fr. campane, lat., it. campana,
formă de clopot, care leagă camera de lucru a unui cheson (3) cu exteriorul; clopot)
ecluză (2) cu aer comprimat.3. (muz.; pl.) instrument de percuţie din metal,
în formă de cupă răsturnată, pusă în vibraţie prin lovirea cu un ciocan de
lemn; clopote.
campanélă s. f. clopoţel. (<it. campanella)
CAMPANI– elem. „clopot“. (<fr. campani–, cf. lat. campana)
campanílă s. f. 1. clopotniţă (turn înalt) construită separat de biserică, în Italia.2. lanternă (2) (<it., fr. campanile)
mică, deasupra unui dom, ca decoraţie.
campanulacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate gamopetale: campanula. (<fr. campanulacées)
campanulát, –ă adj. (despre flori) în formă de clopoţel. (<fr. campanulé)
campanúlă s. f. plantă erbacee cu flori frumoase, albastre sau violete; clopoţel. (<fr. campanule)
campéstru, –ă adj. specific câmpului, vieţii de la ţară. (<it. campestre, lat. campester)
campinára s. f. formaţiune asemănătoare cu gariga, formată din ierburi şi esenţe lemnoase, (<port. campinara)
din America de Sud.
camping /chém–ping/ s. loc amenajat cu corturi, baracamente sau căsuţe pentru turişti. (<engl. camping)
n.
cámping–trailer /–tréi–/ s. n. (sport) rulotă. (<engl. camping trailer)
campión, –oánă s. m. f. 1. luptător într–o întrecere cavalerească, într–un turnir.2. sportiv, echipă, ţară (<it. campione)
care câştigă primul loc într–o competiţie sportivă.3. (fig.) apărător principal
al unei idei, al unei cauze etc.
campionát s. n. 1. competiţie oficială organizată pe o probă sau pe o ramură sportivă pentru (<it. campionato)
desemnarea celui mai bun.2. situaţia, calitatea de campion.
cámpos /campuş/ s. n. pl. ţinuturi întinse în podişul Braziliei, cu ierburi şi, în parte, cu arbori şi (<port. campos)
arbuşti.
CAMPTO–, –campsíe elem. „curbat, încovoiat“. (<fr. campto–, –campsie, cf. gr.
kamptos)
camptocárp, –ă adj. cu fructe curbate. (<fr. camptocarpe)
camtodactilíe s. f. imposibilitate de a întinde degetele, ca urmare a unei malformaţii. (<fr. camptodactylie)
cámpus s. n. ansamblu de clădiri aparţinând uneia sau mai multor instituţii de învăţământ (<engl., fr. campus)
superior în afara oraşelor.
camuflá vb. I. refl. a (se) ascunde vederii inamicului.II. tr. 1. a acoperi orice sursă de (<fr. camoufler)
lumină pe timp de noapte.2. (fig.) a ascunde, a deghiza (un plan, o intenţie
etc.).
camufláj s. n. camuflare; materialul folosit în acest scop. (<fr. camouflage)
camuflét s. n. explozie subterană a unui proiectil, a unei încărcături de explozive. (<fr. camouflet)
CANAB– elem. „cânepă“. (<fr. cannab–, cf. lat. cannabis)
CANALI– elem. „canal, vas anatomic“. (<fr. canali–, cf. lat. canalis, tub)
cananeán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Canaan. • (s. f.) limbă vorbită în Canaan. (<fr. cananéen)
canapéa s. f. felie de pâine prăjită în unt, pe care se pun felii de salam etc. (<fr. canapé)
canár s. m. pasăre cântătoare, mică, cu pene galbene. (<fr. canari, sp. canario)
canástă s. f. joc de cărţi asemănător cu rummy. • grup de cel puţin şapte cărţi de aceeaşi (<fr., sp. canasta)
valoare, care constituie seria tipică a acestui joc.
cancán1 s. n. vorbe răutăcioase la adresa cuiva; bârfă. (<fr. cancan)
cancán2 s. n. dans excentric francez de cabaret, executat numai de femei, pe o melodie (<fr. cancan)
bazată pe ritmul cadrilului; french–cancan; melodia corespunzătoare.
cancelling /cénsling/ s. n. clauză într–un contract de transport maritim potrivit căreia se poate rezilia (<engl. cancelling)
contractul dacă nava nu soseşte în portul de încărcare la termenul convenit.
cancéllo s. n. gard, grilaj, îngrăditură. • (în bisericile catolice) balustradă între sanctuar şi (<it. cancello)
spaţiul navei.
cáncer s. n. 1. tumoare malignă care distruge ţesuturile unor organe; neoplasm.2. boală a (<fr., lat. cancer)
plantelor produsă de unele ciuperci şi bacterii parazite.3. (fig.) flagel.4. zodia
C~ului = a patra dintre cele 12 zodii (22 iunie – 22 iulie); zodia Racului.
CANCERI– v. cancero–.
cancerifórm, –ă adj. cu aspect de cancer. (<fr. cancériforme)
cancerigén, –ă adj., s. n. (substanţă, agent) care provoacă apariţia cancerului; oncogen. (<fr. cancérigène)
cancerizá vb. tr., refl. a (se) transforma în cancer. (<fr. cancériser)
CANCERO–/CANCER elem. „cancer“. (<fr. cancéro–, cancéri–, cf. lat.
I– cancer, crab)
cancerofobíe s. f. teamă patologică de cancer. (<fr. cancérophobie)
cancerológ, –ă s. m. f. oncolog. (<fr. cancérologue)
cancerologíe s. f. oncologie. (<fr. cancérologie)
cancerós, –oásă adj., s. m. f. (suferind) de cancer. (<fr. cancéreux)
cancioneiro /cansionéiru/ s. culegere de poezii lirice portugheze, asemănătoare cancionero–ului spaniol. (<port. cancioneiro)
n.
cancionero /cansionéro/ s. culegere de poezii lirice spaniole. (<sp. cancionero)
n.
cancroíd, –ă I. adj. asemănător cu cancerul.II. s. n. formaţie canceroasă malignă a pielii şi (<fr. cancroïde)
a mucoaselor, în care procesul de cheratinizare este deosebit de accentuat.
candidá1 vb. intr. a se prezenta la un concurs pentru a ocupa un post, o funcţie. • a fi propus, (<candidat)
a–şi pune candidatura în alegeri.
cándida2 s. f. gen de ciuperci care pot deveni patogene, provocând micoze; monilia. (<fr., lat. candida)
candidát, –ă s. m. f. 1. cel care candidează.2. (silv.) arbore de bună calitate care rămâne în (<fr. candidat, lat. candidatus)
arboret după aplicarea măsurilor de curăţire.
candidatúră s. f. faptul de a candida; calitatea de candidat. (<fr. candidature)
candidóză s. f. infecţie micotică a pielii şi a mucoaselor datorată unor specii de ciuperci (<fr. candidose)
candida; monilioză (2).
candoáre s. f. curăţenie, puritate morală, nevinovăţie. • naivitate, ingenuitate, inocenţă. (<fr. candeur, lat. candor)
canefóră s. f. (ant.) 1. tânără femeie care purta pe cap un coş plin cu cele necesare (<fr. canéphore)
sacrificiilor religioase.2. statuie reprezentând o asemenea femeie.
canelá vb. tr. a executa prin aşchiere caneluri pe o suprafaţă. (<fr. canneller)
canelúră s. f. 1. şant îngust care brăzdează longitudinal o coloană, un pilastru etc.; (p. ext.) (<fr. cannelure)
jgheab similar tras pe suprafaţa vaselor.2. (tehn.) şant puţin adânc, săpat în
lungul unei piese; renură, nut.3. dungă longitudinală pe trunchiul unor arbori.
cángur s. m. mamifer marsupial erbivor mare, din Australia, cu picioarele posterioare (<fr. kangourou)
lungi, care îi permit deplasarea prin salturi.
canibál, –ă I. adj. (despre animale) care se hrăneşte cu indivizi din aceeaşi specie.II. s. (<fr. cannibale, sp. canibal)
m. f. 1. antropofag.2. (fig.) om crud, feroce.
canibálic, –ă adj. de canibal. (<fr. cannibalique)
canibalísm s. n. 1. antropofagie.2. (fig.) cruzime, sălbăticie. (<fr. cannibalisme)
caniculár, –ă adj. de caniculă; arzător, dogoritor. (<fr. caniculaire, lat. canicularis)
canículă s. f. 1. perioadă (22 iulie–23 august) în care steaua Sirius răsare şi apune o dată (<fr. canicule, lat. canicula)
cu Soarele.2. căldură dogoritoare; zăpuşeală în zilele de vară.
canicultúră s. f. ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea şi dresajul câinilor; (<fr. caniculture)
chinologie.
caníde s. n. pl. familie de mamifere carnivore: câinele. (<fr. canidés)
canín, –ă I. adj. de câine.II. s. m. dinte ascuţit şi lung, între incisivi şi premolari. (<fr. canin, /II/ canine, lat.
caninus)
canión s. n. vale îngustă şi adâncă, între doi pereţi verticali, săpată de apa unui râu. (<fr., sp. cañon)
caniótă s. f. sumă de bani din partea de câştig oferită de jucătorii de cărţi pentru (<fr. cagnotte)
acoperirea anumitor cheltuieli; farfurioară în care se strânge suma.
canísă s. f. crescătorie de câini. (după fr. caniche)
canístră s. f. bidon cu închidere ermetică la transportul şi păstrarea benzinei, vinului, (<germ. Kanister)
laptelui etc.
canistrélă s. f. (mar.) inel despicat de metal, de lemn sau de frânghie, pentru a prinde, a (<it. canestrello)
dirija un obiect sau o manevră în direcţia cârmei.
caníş s. m. câine de agrement cu părul creţ, cu aspect frumos. (<fr. caniche)
caníţie s. f. încărunţire a părului. (<fr. canitie, lat. canities)
canóe s. f. 1. barcă uşoară dintr–un singur trunchi, la amerindieni.2. ambarcaţie cu (<fr. canoë, engl. canoe)
capetele ascuţite, la care se vâsleşte cu ajutorul unei pagaie din poziţia în
genunchi. • sport nautic cu această ambarcaţie.
canoíst, –ă s. m. f. sportiv la întrecerile de canoe. (<fr. canoéiste)
canón s. n. 1. normă, regulă fundamentală. • (arte) regulă fixă care stabileşte proporţia (<fr. canon, germ. Kanon)
diferitelor părţi ale corpului.2. compoziţie polifonică în care două sau mai
multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeaşi melodie; imitaţie (2).3.
caracter de literă de 36 puncte tipografice.4. ansamblul cărţilor considerate
sfinte; parte a ceremonialului de liturghie.
canónic2, –ă adj. 1. conform cu canoanele bisericeşti; canonial. • recunoscut de biserică. o (<fr. canonique, lat. canonicus)
drept ~ = drept bisericesc.2. după anumite norme, bine stabilite; normativ. o
(mat.) formă (sau ecuaţie) ~ă = formă, ecuaţie simplă care poate fi redusă, cu
ajutorul schimbării unor variabile, la un număr oarecare de forme sau ecauţii.
cantábile I. adv. (muz.) cantabil.II. s. n. parte dintr–o lucrare instrumentală executată (<it. cantabile)
în acest mod.
cantabilitáte s. f. 1. însuşire a unei piese muzicale de a avea o linie melodică expresivă.2. (<it. cantabilità)
calitate a versurilor de a fi muzicale.
cantál s. n. brânză de reţetă franţuzească, fermentată, cu pastă dură. (<fr. cantal)
cantalúp s. m. pepene galben, foarte dulce şi cu coaja groasă. (<fr. cantaloup)
cantándo adv. (muz.) cântând, punând în valoare melodia. (<it. cantando)
cántar s. n. 1. vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul (<fr. canthare, gr. kantharos)
vinului cu apa.2. fântână de forma unui vas, din care ţâşnea apa.
cantarídă s. f. coleopter verde–auriu cu miros caracteristic, care cauzează desfrunzirea (<fr. cantharide)
frasinilor.
cantaridínă s. f. alcaloid toxic extras din cantaridă, stimulator al creşterii părului şi (<fr. cantharidine)
afrodiziac.
cantaridísm s. n. intoxicaţie acută cu cantaridină. (<engl. cantharidism)
cantátă s. f. compoziţie vocal–instrumentală solemnă lirică pentru solişti, cor şi orchestră, (<it. cantata, fr. cantate)
asemănătoare cu oratoriul.
cantautór s. m. cântăreţ care îşi compune singur textele. (<it. cantautore)
cánter s. n. galop scurt şi uşor. (<engl., fr. canter)
cántică s. f. (rar) poem epic religios; (spec.) cele trei părţi ale Divinei comedii a lui (<it. cantica)
Dante.
cantiláţie s. f. formă a serviciului religios, psalmodiere a liniei melodice, în care predomină
recitativele şi recitările. (după lat. cantilare, a fredona)
cantilénă s. f. 1. cântec liric sau epic cu caracter grav sau sentimental.2. melodie gravă, (<it. cantilena, fr. cantilène)
sentimentală, cu caracter cantabil, liric.
cantilevér I. adj., s. n. (sistem de suspensie) care nu are o susţinere directă.II. s. n. tip de (<fr. cantilever)
pod metalic ale cărui grinzi principale nu au o susţinere directă, suspendând
o grindă cu o deschidere redusă.
cantínă s. f. 1. local în care se serveşte masa angajaţilor dintr–o întreprindere, instituţie (<fr. cantine)
etc.2. încăpere a unei unităţi militare pentru cumpărat diferite alimente şi
obiecte.
cantiniér, –ă s. m. f. administrator al unei cantine. (<fr. cantinier)
cantitáte s. f. 1. totalitatea determinărilor obiectelor, fenomenelor şi proceselor, care indică (<fr. quantité, lat. quantitas)
aspectul lor măsurabil din punctul de vedere al mărimii, numărului,
volumului, duratei etc.2. tot ceea ce poate fi numărat sau măsurat. • câtime,
număr, mărime.3. (log.) criteriu de clasificare a judecăţilor de predicaţie
după sfera subiectului.4. durata rostirii unui sunet, a unei silabe.
cantitatív, –ă adj. referitor la cantitate. o analiză ~ă = determinarea proporţiilor diferitelor părţi (<fr. quantitatif)
dintr–un amestec sau a elementelor dintr–o substanţă.
cantoná vb. I. intr., tr. (despre trupe) a (se) instala vremelnic într–un cantonament.II. refl. (<fr. cantonner)
(fig.) a se stabili, a se limita (rigid, mecanic).
cantonál, –ă adj. propriu unui canton (4). (<fr. cantonal)
cantonamént s. n. 1. staţionare vremelnică (a trupelor în marş) într–o localitate; loc unde sunt (<fr. cantonnement)
cantonate trupe.2. loc amenajat pentru antrenamentul sportivilor.
cantoniér, –ă s. m. f. cel care are în grijă supravegherea şi întreţinerea unui sector dintr–o şosea (<fr. cantonnier)
sau cale ferată.
cantoplastíe s. f. operaţie pentru a mări deschiderea palpebrală. (<fr. canthoplastie)
cantorafíe s. f. suturare operatorie a unghiului lateral al pleoapelor. (<fr. cathorraphie)
cantotomíe s. f. incizie a comisurii externe a pleoapelor. (<fr. canthotomie)
cántus1 s. n. melodie liniară, simplă, pentru voce sau instrument, predominantă în (<lat. cantus)
expresia unei compoziţii muzicale.
canţónă s. f. 1. poezie lirică medievală cu tematică erotică, divizată în mai multe strofe.2. (<it. canzone)
cântec italian pe mai multe voci din epoca Renaşterii, transcris apoi pentru
instrumente spre a deveni o formă polifonică strofică.
canţonétă s. f. 1. mic cântec popular italian, de origine napolitană; (p. ext.) cântec scurt.2. (<it. canzonetta)
poezie lirică italiană din versuri scurte.
canţonetíst, –ă adj. autor, cântăreţ de canţonete. (<fr. canzonettista)
canţoniér s. n. 1. culegere italiană de poezii lirice de dragoste.2. culegere de canţone (2) sau (<it. canzoniere)
canţonete.
canúlă s. f. tub (de sticlă) deschis la extremităţi, pentru spălături interne. (<fr. canule, lat. cannula)
caolín s. n. rocă argiloasă albă, foarte fină, din care se fabrică porţelanul şi faianţa. • (<fr. kaolin)
pudră absorbantă, folosită ca emolient.
caolínic, –ă adj. bogat în caolin. (<fr. kaolinique)
caolinít s. n. silicat natural hidratat de aluminiu, constituent al caolinului. (<fr. kaolinite)
caolinizáre s. f. transformare a feldspatului în caolin. (după fr., engl. kaolinisation)
caolinóză s. f. pneumoconioză cauzată de inhalarea prafului de argilă, amestecat cu cuarţ, la (<engl. kaolinosis)
muncitorii din industria ceramică.
cap1 s. n. 1. promontoriu.2. direcţie de deplasare a unei (aero)nave. (<fr. cap)
cap2 s. n. parte a unui magnetofon sau casetofon în contact direct cu banda, servind la
înregistrarea, redarea sau ştergerea impulsurilor electromagnetice. (după
engl. head)
capábil, –ă adj. 1. înzestrat; destoinic; valoros. • apt, potrivit, în stare de a face ceva.2. (jur.) (<fr. capable, lat. capabilis)
care are capacitate civilă.
capabilitáte s. f. însuşirea de a fi capabil. (<fr. capabilité)
capacimétru s. n. aparat pentru măsurarea capacităţilor electrice. (<fr. capacimètre)
capacitá vb. tr. 1. a–şi alătura pe cineva; a câştiga adeziunea, încrederea cuiva.2. a pune pe (<it. capacitate)
cineva în situaţia de a putea îndeplini o acţiune.
capacitánţă s. f. reactanţă opusă printr–o capacitate trecerii unui curent alternativ. (<fr. capacitance)
capacitáte s. f. 1. calitatea de a fi încăpător. • întindere, mărime a unui lucru în raport cu (<fr. capacité, lat. capacitas)
ceea ce conţine; volum al unui recipient.2. pricepere, abilitate, aptitudine de
a face ceva.3. calitate a celui care este capabil să înţeleagă sau să facă ceva. •
om destoinic, priceput; învăţat, savant.4. (în trecut) examen pentru obţinerea
titlului de profesor secundar.5. proprietate a unui sistem tehnic de a executa
o operaţie, de a produce un efect, de a suferi o transformare.6. cantitatea de
energie pe care o poate acumula un sistem fizic.7. (jur.) drept, putere legală
de a face un act.8. obiectiv industrial sau economic cu un anumit profil; 9.
examen la sfârşitul a opt clase elementare.
capacitív, –ă adj. referitor la capacitatea electrică; care se comportă ca un condensator electric. (<fr. capacitif, engl. capacitiv)
o reactanţă ~ ă = reactanţa unui condensator, inversul produsului dintre
capacitatea acestuia şi pulsaţia curentului alternativ.
caparasón s. n. husă, armură de ornament care se punea pe cal la ceremonii; valtrap. (<fr. caparaşon)
cápă s. f. 1. pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. o de ~ şi spadă = (despre un roman (<fr. cape, it. cappa)
sau film) de aventuri, cu multe dueluri şi înfruntări primejdioase.2. dispozitiv
de protecţie împotriva accidentelor la maşini, la ferăstraie etc.3. poziţie pe
care o ia o navă pe un timp neprielnic, cu vânt foarte puternic, care îi permite
să suporte mai uşor valurile, vântul, furtuna.
capelá vb. tr. a lega o parâmă de un catarg, de o vergă, pentru a le susţine. (<fr. capeler)
capelán s. m. preot catolic care slujeşte într–o capelă. (<it. cappellano)
capelanát s. n. demnitatea, slujba de capelan. (<it. cappellanato)
capelatúră s. f. 1. loc de pe catarg unde se capelează parâmele.2. ansamblul capetelor (după fr. capelage)
parâmelor capelate de catarg.
capélă s. f. 1. biserică mică, paraclis. • altar lateral al unei biserici. • încăpere într–o (<it. cappella, /2/germ. Kapelle)
clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă.2. formaţie vocală
sau instrumentală a unei capele (1) sau curţi princiare. • grup de corişti. •
orchestră de proporţii reduse; fanfară (militară).3. grinda superiară a unui
cadru de lemn care susţine tavanul unei lucrări miniere.
capelínă s. f. 1. coif de fier în evul mediu care acoperea şi ceafa, purtat de pedestraşi.2. (<fr. capeline, it. cappellina)
bandaj circular pentru imobilizarea fracturilor, ancorarea aparatelor şi
protezelor chirurgicale.3. pălărie de damă cu boruri foarte largi.
capelmáistru s. m. 1. prim interpret (violonist) al unei orchestre.2. dirijor al unei orchestre mici, (<germ. Kapellmeister)
al unei fanfare.
cáper, –ă I. s. m. arbust mediteranean cu flori mari, albe şi roşietice, şi cu fructe (<it. cappero)
comestibile.II. s. f. mugur floral al caperului, folosit drept condiment.
capibára s. f. un fel de şoarece de mărimea unui câine, cu blana bogată, care trăieşte în (<it. capibara)
cete în mlaştinile şi în lungul cursurilor de apă din America de Sud;
porc–de–apă.
capilár1, –ă adj. 1. subţire, fin, îngust (ca un fir de păr). o vase ~e = cele mai mici vase (<fr. capillaire, lat. capillarius))
sangvine prin care se hrănesc ţesuturile corpului, între venule şi arteriole.2.
referitor la capilaritate. o tub ~ = tub îngust în care se manifestă fenomenul
de capilaritate.
CAPILAR2(O)– elem. „vase capilare“. (<fr. capillar/o/–, cf. lat.
capillaris)
capilarimétru s. n. 1. instrument cu care se măsoară diametrul vaselor capilare.2. aparat pentru (<fr. capillarimètre)
determinarea capilarităţii solului.
capilaritáte s. f. proprietate a fluidelor de a urca sau de a coborî în tuburi foarte subţiri. (<fr. capillarité)
capitál2, –ă adj. 1. foarte important, fundamental, esenţial.2. (despre caractere tipografice; şi (<fr. capital, lat. capitalis)
s. f.) cu dimensiuni mai mari decât litera obişnuită; majuscul, verzal.3.
pedeapsă ~ă = pedeapsă cu moartea.
capitálă s. f. oraş al unei ţări unde îşi au reşedinţa organele puterii de stat. (<fr. capitale)
capitálband s. n. şiret lat cu margine rotundă îngroşată, la extremităţile cotorului unei cărţi (<germ. Kapitalband)
legate.
capitalísm s. n. orânduire social–economică bazată pe proprietatea privată asupra (<fr. capitalisme)
mijloacelor de producţie. o ~ monopolist de stat = formă actuală de existenţă
a capitalismului monopolist, caracterizată prin îngemănarea forţei statului cu
forţa monopolurilor.
capitalíst, –ă I. adj. propriu capitalismului.II. s. m. f. 1. posesor de capital, de mijloace de (<fr. capitaliste)
producţie.2. cel care e favorabil regimului capitalist.
capitalizá vb. tr. a transforma în capital o valoare. • a strânge avere. (<fr. capitaliser)
capitát, –ă adj. (bot., anat.; despre un organ) care se termină cu un fel de măciucă. (<lat. capitatus, fr. capité)
capitáţie s. f. (în sclavagism, la romani şi în feudalism) impozit care se plătea pe cap de (<fr. capitation, lat. capitatio)
contribuabil.
capitălúţă s. f. literă de tipar majusculă, de aceeaşi înălţime cu litera mică din acelaşi corp. (<capitală2 /2/ + –uţă)
capitél s. n. partea superioară a unei coloane, a unui pilastru, pe care se sprijină arhitrava. (<it. capitello, lat. capitellum)
capítol s. n. 1. fiecare dintre diviziunile mai mari ale unei cărţi, ale unei legi etc. • parte (<it. capitolo, lat. capitulum)
dintr–o acţiune, dintr–o desfăşurare.2. subiect de conversaţie; problemă;
chestiune.
capitolín, –ă adj. referitor la Capitoliu. o jocuri ~e = jocuri anuale instituite în cinstea lui (<fr. capitoliu, lat. capitolinus)
Jupiter şi în amintirea eliberării Capitoliului.
capitoná vb. tr. 1. a acoperi cu tapiţerie (un fotoliu etc.).2. a acoperi (un perete, o uşă) cu un (<fr. capitonner)
strat izolator.
capitonáj s. n. 1. capitonare.2. apropiere chirurgicală a planurilor unei cavităţi. (<fr. capitonnage)
capítul1 s. m. corpul canonicilor unei catedrale catolice, pentru organizarea cultului şi (<it. capitulo)
administrarea catedralei şi a bisericilor din oraş. • adunare a canonicilor. •
adunare de călugări sau de alţi clerici catolici; locul unde se ţine.
capítul2 s. n. inflorescenţă racemoasă cu numeroase flori reunite într–un receptacul. (<fr. capitule, lat. capitulum)
capitulá vb. intr. (despre un beligerant) a înceta ostilităţile, predându–se învingătorului. • (fig.; (<fr. capituler, lat. capitulare)
despre oameni) a ceda, a se da învins.
capitulánt, –ă s. m. f. cel care capitulează; capitulard. (<rus. kapitulant)
capitulár, –ă adj. referitor la capitul1, la canonici. o cancelar ~ = canonic director de studii în (<fr. capitulaire)
şcolile catedralelor din evul mediu; scrisoare ~ă = scrisoare care notifică
canoanele unui conciliu.
capitulárd, –ă adj. capitulant. (<fr. capitulard)
capitulárii s. f. pl. acte legislative emanate de la regi, împărţite în capitole. (<fr. capitulaires)
capituláţie s. f. convenţie internaţională unilaterală, care asigură pentru cetăţenii unui stat (<fr. capitulation)
anumite privilegii pe teritoriul altui stat.
capóc s. n. produs vegetal din fructele de capochier, folosit ca material de umplutură (<fr., engl. kapok)
pentru perne, saltele etc.
capochiér s. m. arbore exotic din Java, care furnizează capocul. (<fr. kapokier)
capodóperă s. f. operă desăvârşită, culme a creaţiei; (p. ext.) lucrare perfectă în orice (<it. capodopera)
domeniu.
capón s. n. suport mic, ieşit în afara bordului unei nave, la susţinerea ancorei. (<fr. capon, it. capone)
caponá vb. tr. a lega ancora la capon. (<fr. caponner)
caponiéră s. f. 1. cazemată cu două ambrazuri, ale cărei arme flanchează două direcţii.2. (<fr. caponnière, it. capponiera)
nişă în peretele unui tunel.
caporál s. m. grad militar între fruntaş şi sergent. (<fr. caporal, it. caporale)
caporalísm s. n. regim politic în care predomină influenţa militarilor. (<fr. caporalisme)
capót1 s. n. 1. îmbrăcăminte femeiască de casă (lungă până la călcâie).2. învelitoare de (<fr. capot)
pânză care acoperă diferite instrumente şi aparate pe puntea unei nave.
capót2 s. n. lovitură la jocul de cărţi, dată de un jucător care nu face nici o levată. (<fr. capot)
capotá vb. intr. 1. (despre autovehicule) a se răsturna, dându–se peste cap; (despre avioane) (<fr. capoter)
a se prăbuşi, cu botul în pământ.2. (fig.) a suferi un eşec.
capotáj s. n. capotare. (<fr. capotage)
capótă s. f. acoperiş pliabil, rabatabil din pânză, piele etc., pentru protejarea unei maşini, (<fr. capote)
a unui aparat.
CAPRI– elem. „capră“. (<fr. capri–, cf. lat. capra)
capriccióso /–zo/ adv. (muz.) capricios. (<it. capriccioso)
capriciós, –oásă adj. cu capricii; inconsecvent, schimbător; răsfăţat. • neobişnuit, ciudat. (<fr. capricieux, it. capriccioso)
capríciu s. n. 1. dorinţă trecătoare, extravagantă; gust neobişnuit, ciudat; toană.2. (muz.) (<fr. caprice, it. capriccio)
piesă cu caracter capricios, de virtuozitate, de construcţie liberă.
Capricórn s. n. constelaţie din emisfera australă. o zodia C~ului = a unsprezecea dintre cele (<fr. capricorne, lat.
12 zodii (22 decembrie – 22 ianuarie), reprezentată printr–un ţap. capricornus)
caprificáţie s. f. procedeu horticol constând în a poleniza smochinii cultivaţi de la cei (<fr. caprification)
sălbatici, pentru a favoriza fructificarea.
caprifoliacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate gamopetale: caprifoiul. (<fr. caprifoliacées)
caprifórm, –ă adj. cu înfăţişare de capră. (<fr. capriforme)
caprimúlg s. m. pasăre arboricolă nocturnă şi crepusculară, insectivoră, cu capul lat şi corpul (<lat. caprimulgus, it.
turtit, cu ochi mari, globuloşi, adaptaţi pentru întuneric şi cu deschiderea caprimulgo)
gurii foarte mare, pentru captarea prăzii din zbor.
caprimulgifórme s. f. pl. ordin de păsări: caprimulgul. (<fr. caprimulgiformes)
caprin, –ă I. adj. referitor la capre.II. s. f. pl. subfamilie de rumegătoare: capra, antilopa (<fr. caprin/és/)
etc.
capriólă s. f. săritură în sus şi înainte a unui cal dresat, cu membrele anterioare îndoite de (<it. capriola)
la genunchi, iar cele posterioare complet întinse înapoi.
capróic adj. acid ~ = acid gras care se găseşte în stare de glicerină în unt şi în uleiul de (<fr. caproïque)
cocos.
caprolactámă s. f. substanţă organică de tipul amidelor ciclice, din care se fabrică materiale (<fr. caprolactame)
plastice, ca relon, capron, perlon etc.
caprón s. n. fibră textilă sintetică, cu rezistenţă şi elasticitate foarte mare, obţinută prin (<rus. kapron)
policondensarea caprolactamei.
capsá vb. tr. 1. a prinde cu o capsă (3).2. a aplica o capsă (4) unui cartuş. (<capsă)
capsatór, –oáre I. s. m. f. muncitor specializat în capsarea lăzilor şi a tapiţeriei de mobilă.II. (<capsa + –tor)
s. n. instrument pentru capsarea hârtiilor. • dispozitiv în legătoria manuală
pentru turtirea şi fixarea ineluşelor de metal ale albumelor etc.
cápsă s. f. 1. dispozitiv de închidere din piese care se îmbucă una în alta la încheierea (<lat. capsa, germ. Kapsel)
unor obiecte de îmbrăcăminte; buton (II, 1).2. inel metalic cu care se întăresc
marginile unei butoniere, ale unei găuri pentru şireturi etc.3. piesă cu care se
prind hârtii, foile unei cărţi etc.4. mic tub metalic umplut cu o materie
fulminantă la armele de foc, la mine etc. pentru a produce impulsul iniţial
necesar explodării încărcăturii o (fam.) a fi cu ~a pusă = a fi nervos, gata de
ceartă.5. rondelă metalică izolată la soclul becului, care face legătura cu unul
din capetele filamentului.
capsélă s. f. 1. plantă din familia cruciferelor, traista–ciobanului.2. fruct siliculă de forma (<fr. capselle, lat. capsella)
unei traiste de cioban.
CAPSUL(O)– elem. „capsulă“. (<fr. capsul/o/–, cf. lat. capsula,
cutie mică)
capsulá vb. tr. a astupa cu o capsulă. (<fr. capsuler)
capsulár, –ă adj. (despre fructe) în formă de capsulă (1). (<fr. capsulaire)
capsúlă s. f. 1. fruct uscat, dehiscent, cu numeroase seminţe.2. (anat.) înveliş conjunctiv (<fr. capsule, lat. capsula)
al unui organ, al unei articulaţii. o ~e suprarenale = glande suprarenale; ~e
articulare = totalitatea ligamentelor care înconjură o articulaţie. • înveliş
mucos exterior al unor specii de bacterii şi de alge microscopice. • caşetă.3.
(chim.) vas de formă emisferică, cu fundul plat sau rotund, din porţelan,
sticlă etc., în care se încălzesc substanţe.4. (tehn.) cutie bine închisă cu
anumite instrumente, motoraşe etc. ce trebuie ferite de contactul cu
exteriorul. • capac de metal cu care se astupă sticlele de bere, de apă
minerală etc.5. ~ telefonică = cutie metalică, cu un microfon sau un receptor,
în aparatele telefonice; ~ manometrică = aparat care măsoară în recipiente
închise presiuni puţin diferite de cea atmosferică.
captivá vb. tr. a face captiv. • a preocupa intens, a absorbi; a fermeca, a cuceri (pe cineva). (<fr. captiver, lat. captivare)
capturá vb. tr. a prinde, a lua prizonier; a pune mâna pe materiale de luptă aparţinând (<fr. capturer)
inamicului. • a prinde un răufăcător. • a prinde în capcană un animal sălbatic.
captúră s. f. 1. pradă de război luată în luptă.2. proces fizic prin care nucleul atomic (<fr. capture, lat. captura)
captează o particulă exterioară.
capucín, –ă s. m. f. 1. călugăr catolic dintr–unul dintre ordinele franciscane.2. maimuţă din (<fr. capucin, it. cappuccino)
America, cu barbă lungă.
capucinádă s. f. 1. afectare a devoţiunii.2. (fam.) predică, discurs moralizator. (<fr. capucinade)
capucíno s. n. cafea cu lapte spumos (şi coniac sau rom) cu cacao; capuţiner. (<it. cappuccino)
car s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la maşina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage,
fr. chariot)
caráb s. m. coleopter alergător cu capul alungit, de culoare aurie şi cu picioare lungi, (<fr. carabe, lat. carabus, gr.
care se hrăneşte cu viermi, larve. karabos, crab)
carabíde s. f. pl. familie de insecte coleoptere: carabul. (<fr. carabidés)
carabínă s. f. 1. puşcă uşoară, cu ţeavă scurtă, ghintuită.2. cârlig închis cu arc, cu care se (<fr. carabine)
prind obiecte; carabinieră.
carabiniér s. m. 1. (în trecut) soldat înarmat cu carabină.2. membru al jandarmeriei (în Italia); (<fr. carabinier, it. carabiniere)
nume dat vameşilor în Spania.
carabiniéră s. f. carabină (2). (<germ. Karabinier /haken/)
caracál s. m. linx cu urechile negre, în Africa şi în stepele din sud–vestul Asiei; râs de (<fr., sp. caracal)
pustiu.
caracára s. m. şoim din zona tropicală a Americii, care trăieşte mai mult pe sol, hrănindu–se (<amer., sp. caracara)
cu cadavre, şerpi, insecte şi moluşte.
carácă s. f. navă cu vele, cu catargul principal foarte înalt, la portughezi, spanioli şi (<fr. caraque, it. caracca)
italieni.
caractér s. n. 1. ansamblu de trăsături psihico–morale distincte, relativ stabile, definitorii (<fr. caractère, lat. character, gr.
pentru om. o dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acţiuni sau kharakter)
sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăşte din conflictul
creat între caracterele personajelor.2. personalitate morală caracterizată prin
voinţă fermă, corectitudine şi consecvenţă, integritate etc.3. individualitate
cu trăsături psihice complexe, într–o operă literară.4. particularitate de
structură, formă, substanţă sau funcţie a unui organism. • caracteristică a unui
lucru, fenomen.5. element al unui alfabet; literă, semn grafic de acelaşi corp
şi aceeaşi familie. • (inform.) literă, cifră, semn particular.6. (mat.) numărul
de elemente care ocupă după o permutare acelaşi loc ca şi înainte de aceasta.
característic, –ă I. adj. care constituie trăsătura distinctivă a cuiva sau a ceva.II. s. f. 1. (<fr. caractéristique)
însuşire tipică predominantă, proprie unei fiinţe, unui lucru, fenomen etc.2.
partea întreagă a unui logaritm.3. curbă reprezentând variaţia unei mărimi
importante a unui sistem fizic sau tehnic în funcţie de un anumit parametru. •
mărime, element care determină, dintr–un anumit punct de vedere, modul de
funcţionare a unui sistem tehnic.4. (stat.) trăsătură cantitativă comună a unui
fenomen sau proces social–economic.
caracterizá vb. tr. 1. a constitui caracteristica unei fiinţe sau a unui lucru.2. a înfăţişa, a descrie (<fr. caractériser)
o fiinţă, un fenomen în ceea ce are particular, esenţial.
caracterizánt, –ă adj. caracterizator. (<fr. caractéri-sant)
caracterizatór, –oáre adj. care caracterizează; caracterizant. (<fr. caractérisateur)
caracterográf s. n. aparat electronic pentru vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a (<engl. characterographe)
dispozitivelor semiconductoare.
caracterológ, –ă s. m. f. specialist în caracterologie. (<fr. caractérologue)
caracterologíe s. f. studiul structurii şi manifestării tipurilor de caractere. (<fr. caractérologie)
caracteropatíe s. f. complex de trăsături caracteriale anormale care influenţează negativ (<fr. caractéropathie)
comportarea socială.
caractrón s. n. tub catodic în afişarea rapidă a literelor sau cifrelor pe ecran. (<fr., engl. caractron)
caracúl s. m. 1. rasă de oi cu blana buclată, neagră, asemănătoare cu astrahanul.2. blăniţă (<fr. caracul)
de miel din această rasă.
caradriíde s. f. pl. familie de păsări caradriiforme: ploierul, nagâţul etc. (<fr. charadriidés)
caradriifórme s. f. pl. ordin de păsări limicole, alergătoare, cu ciocul şi picioarele lungi. (<fr. charadriiformes)
caragánă s. f. arbust ornamental din familia leguminoaselor, din Asia, cu frunze compuse şi (<fr. caragan)
flori mari, galbene–aurii.
caragialísm s. n. fenomenul Caragiale, ale cărui comedii, unice prin timbrul originalităţii (</I.L./ Caragiale + –ism)
inimitabile, ca şi proza de umor şi satiră, valorifică spiritul, ironia amicală
sau muşcătoare până la sarcasm, satirizând moravuri politice şi de familie.
caraíb, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Caraibe. • (s. f.) limbă indiană vorbită de caraibi. (<fr. caraïbe)
caramból s. n. 1. bilă roşie, la biliard.2. (fig.) încurcătură, ciocnire. (<fr. carambole)
carambolá vb. tr., intr. 1. (la biliard) a face carambolaj.2. (fam.) a lovi, a ciocni. (<fr. caramboler)
caramboláj s. n. atingere, cu o bilă lovită cu tacul, a celorlalte două bile, la biliard. (<fr. carambolage)
caramél s. n. zahăr ars, folosit în cofetărie şi la colorarea unor băuturi, alimente. (<fr., sp. caramel)
carameláj s. n. produs cu (zahăr) caramel. (<caramel + –aj)
caramelát, –ă adj. cu aparenţă, gust sau culoare de caramel. (<fr. caramelé)
caramélă s. f. bomboană din zahăr ars, cu diferite substanţe aromate. (<fr. caramel)
caramelizá vb. I. refl., tr. a (se) transforma zahărul, prin încălzire, în caramel.II. tr. a (<fr. carameliser)
amesteca apă sau alt lichid cu caramel.
carangíde s. n. pl. familie de peşti răpitori de mare, mici, cu corpul fusiform, cu solzi (<lat. carangidae)
mărunţi: stavridul.
carantínă s. f. 1. izolare preventivă a oamenilor, animalelor, navelor sau mărfurilor care (<fr. quarantaine, rus. karentin)
provin dintr–o regiune unde bântuie o epidemie. • menţinere în izolare a
persoanelor bănuite că ar putea răspândi o boală contagioasă. • restricţii
aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. • izolare a
unui organism vegetal, pentru o anumită perioadă, de pericolul contaminării
cu un anumit agent patogen transmisibil.2. (fig.) izolare.
carapáce s. f. 1. înveliş tare care acoperă corpul broaştelor ţestoase, al racilor etc.2. (fig.) (<fr., it. carapace)
înveliş protector.
carát s. n. 1. indice al proporţiei de aur în aliaje, a 24–a parte din masa totală.2. unitate (<fr. carat, lat. carratus)
de măsură pentru masa pietrelor preţioase, egală cu 0,2 g.3. (fig.) grad,
intensitate.
caraté s. n. dermatoză contagioasă sau cronică cauzată de o treponemă, care se manifestă (<fr. caraté)
prin erupţii roşii, brune sau galbene.
caravánă s. f. 1. convoi de călători care străbate deşertul (pe cămile).2. ansamblu de turişti (<fr. caravane, /3/engl. caravan)
şi vehicule rutiere care se deplasează în grup pe acelaşi itinerar. • grup de
vehicule (cu personalul aferent) care urmează acelaşi itinerar (în scopuri
culturale, sanitare etc.).3. rulotă de turism.
caravaniér, –ă I. adj. de caravane (1).II. s. m. 1. conducător al unei caravane.2. cel care (<fr. caravanier)
foloseşte o caravană de camping.
caraváning s. n. camping pentru rulote. (<engl., fr. caravaning)
caravanserái s. n. (în Orient) han pentru popasul caravanelor (1. (<fr. caravansérail)
caravélă s. f. navă rapidă, cu trei catarge şi rază mare de acţiune, din sec. XV–XVI. (<fr. caravelle, port. caravela)
carbohemoglobínă s. f. compus instabil care se formează în sânge, din bioxid de carbon şi (<fr. carbohémoglobine)
hemoglobină.
carbohidráză s. f. enzimă care degradează hidraţii de carbon. (<fr. carbohydrase)
carboíde s. f. pl. compuşi organici care se găsesc în asfalturi naturale, în reziduurile de la (<fr. carboïdes)
cracare etc.
carbólic adj. acid ~ = acid fenic. (<fr. carbolique)
carbolinéum s. n. produs din distilarea cărbunelui de pământ, folosit ca insecticid, la (<fr. carbolineum)
impregnarea lemnului etc.
carbolóy s. n. aliaj cu duritate mare, din carbură de wolfram şi cobalt. (<engl. carboloy)
carbométru s. n. aparat pentru detectarea bioxidului de carbon, în galeriile de mină. (<fr. carbomètre)
carbón s. n. metaloid tetravalent în natură sub formă de grafit, în cărbunii de pământ etc. (<fr. carbone)
o hârtie–~ = hârtie având pe una dintre feţe un strat subţire de substanţă
colorată, pentru copierea unui text, desen etc. pe mai multe foi; indigo.
carbonádo s. n. varietate de diamant impur, negru şi foarte dur, folosit la tăierea sticlei şi a (<fr. carbonado)
porţelanului, ca abraziv etc.
carbonár s. m. membru al unei organizaţii revoluţionare secrete din Italia, care lupta pentru (<it. carbonaro)
izbânda ideilor liberale, pentru eliberarea şi unificarea Italiei.
carbonarísm s. n. mişcarea carbonarilor. (<it. carbonarismo)
carbonát s. m. sare a acidului carbonic. (<fr. carbonate, carboné)
carbonatá vb. tr. a supune operaţiei de carbonatare. (<fr. carbonater)
carbonatáre s. f. 1. reacţie chimică de transformare a hidroxizilor de carbon în carbonaţi, cu (<carbonata)
participarea bioxidului de carbon.2. operaţia de tratare cu bioxid de carbon a
zemurilor la fabricarea zahărului, pentru purificare.
CARBONI– v. carb(o)–.
carbónic, –ă adj. bogat în carbon. o acid ~ = acid slab, format prin dizolvarea bioxidului de (<fr. carbonique)
carbon în apă.
carboniér, –ă I. adj. referitor la cărbune.II. s. n. navă destinată transportului de cărbuni. (<fr. charbonnier)
carbonifér, –ă I. adj. 1. (despre terenuri, roci) care conţine zăcăminte de cărbune.2. referitor (<fr. carbonifère)
la cărbunele de pământ, la extracţia şi prelucrarea lui.II. adj., s. n. (din)
penultima perioadă a paleozoicului, în care s–au format bogate zăcăminte de
cărbuni.
carbonificáre s. f. proces de formare a cărbunilor naturali, prin ardere lentă, în lipsa oxigenului. (<it. carbonificare)
carboníl s. m. 1. grupare funcţională bivalentă, în moleculele aldehidelor şi ale cetonelor.2. (<fr. carbonyle)
combinaţie a oxidului de carbon cu alte metale grele.
carbonílic, –ă adj. (despre substanţe) care conţine în moleculă gruparea carbonil. o compuşi ~ci (<engl. carbonylic)
= denumire generică pentru aldehide şi cetone.
carbonitrurá vb. tr. a efectua o carbonitrurare. (<fr. carbonitrurer)
carbonitruráre s. f. procedeu de cementare a oţelului prin introducerea simultană a carbonului şi (<carbonitrura)
azotului în stratul superficial al unei piese.
carbonizá vb. refl. 1. (despre cărbuni) a se descompune termic în absenţa oxigenului din (<fr. carboniser)
aer.2. (despre lemne) a se transforma în cărbuni (prin ardere); (despre
substanţe organice) a se face scrum.
carbonizatór s. n. aparat pentru carbonizarea lemnului. (<fr. carbonisateur)
carborúndum s. n. carbură de siliciu, folosită ca abraziv. (<fr. carborundum)
carboterapíe s. f. folosire terapeutică a gazului carbonic. (<fr. carbothérapie)
carboxihemoglobínă s. f. compus stabil care se formează în sânge din oxidul de carbon şi (<fr. carboxyhémoglobine)
hemoglobină.
carboxíl s. m. grupare funcţională monovalentă, în acizii organici. (<fr. carboxyle)
carboxiláre s. f. introducere a grupării carboxil în molecula unui compus organic. (după fr.
carboxylation)
carboxiláză s. f. enzimă care catalizează o reacţie de carboxilare. (<fr. carboxylase)
carbúncul s. n. infecţie a pielii şi a ţesutului subcutanat, produsă de un stafilococ, prin (<lat. carbunculus)
necroza ţesuturilor afectate; buboi. • (vet.) dalac, cărbune.
carburá vb. tr. a introduce carbon în fier sau într–un aliaj feros topit. (<fr. carburer)
carburánt s. m. combustibil lichid, volatil, la motoarele cu ardere internă. (<fr. carburant)
carburatór s. n. organ al unui motor cu ardere internă în care se formează amestecul (<fr. carburateur)
carburant.
carburáţie s. f. amestecare a combustibilului cu aer (la motoarele cu ardere internă). (<fr. carburation)
carbúră s. f. compus al carbonului cu un metal sau cu unele metaloide. o ~ de calciu = (<fr. carbure)
carbid.
carcafúng s. n. parâmă care se fixează pe marginea întinsă a unei vele, pentru strângerea (după engl. cargue fond)
acesteia.
carcán s. n. guler de fier cu care erau legaţi în Franţa răufăcătorii la stâlpul infamiei. (<fr. carcan)
carcásă s. f. 1. cadru, osatură, a unui aparat sau instrument.2. totalitatea oaselor care (<fr. carcasse)
formează scheletul unui animal. • porţiune dintr–un animal jupuit şi
eviscerat, scheletul cu muşchi, destinat consumului public.
carcerál, –ă adj. referitor la regimul de carceră, la închisoare. (<fr. carcéral)
cárceră s. f. încăpere mică şi întunecoasă în închisori, cazărmi şi şcoli, în trecut, pentru (<lat. carcer, it. carcere)
detenţie temporară, sub un regim aspru, a celor pedepsiţi.
carcerúlă s. f. fruct uscat, indehiscent, oligosperm, cu stilul persistent. (<fr. carcérule)
CARCIN(O)– elem. „cancer“. (<fr. carcin/o/–, cf. gr. karkinos,
rac, crab)
carcinogén, –ă adj., s. n. (substanţă) care produce carcinom. (<fr. carcinogène)
carcinogenéză s. f. formare şi dezvoltare a tumorilor maligne. (<fr. carcinogenèse)
carcinoíd, –ă I. adj. referitor la tumorile maligne.II. s. n. pl. grup de tumori din celulele (<fr. carcinoïde/s/)
endocrine cu granulaţii citoplasmatice, în organele derivate din tubul
intestinal primitiv.
carcinolíză s. f. proces de dezintegrare a celulelor carcinoase. (<fr. carcinolyse)
carcinológie s. f. 1. ramură a oncologiei care studiază carcinoamele.2. disciplină care se ocupă (<fr. carcinologie)
cu clasificarea crustaceelor.
carcinóm s. n. 1. tumoare canceroasă epitelială sau glandulară.2. cancerul plantelor. (<fr. carcinome)
–cárd2 v. cardi(o)–.
cardá vb. tr. a destrăma un material textil; a scărmăna, a dărăci. (<fr. carder)
cardamínă s. f. plantă din familia cruciferelor, care creşte prin imaşuri umede; râjnică. (<fr. cardamine)
cardamóm s. m. plantă din sud–estul Asiei, ale cărei grăunţe au un gust piperat. (<fr. cardomame, gr.
kardamomon)
cardán s. n. sistem de suspensie sau de articulaţie care permite uneia dintre părţile lui (<fr. cardan)
să–şi păstreze o anumită poziţie sau direcţie, indiferent de mişcările
suportului ei.
cardánic, –ă adj. 1. care dă voie unui obiect în suspensie să–şi păstreze poziţia orizontală.2. (<it. cardanico)
(despre un sistem de articulaţie) care permite unei piese să stea într–o poziţie
favorabilă pentru transmiterea mişcării. o ax ~ = arbore de transmisie care
leagă cutia de viteze a unui motor cu arborele diferenţialului.
cardinál2, –ă I. adj. principal, fundamental, esenţial. o punct ~ = fiecare dintre cele patru (<fr. cardinal, lat. cardinalis)
direcţii principale după care se determină poziţia unui punct de pe glob;
numeral ~ = numeral care exprimă un număr întreg, abstract sau un număr
determinat de obiecte, fiinţe etc.II. s. n. (mat.) număr care exprimă o
cantitate.
cardinalát s. n. 1. demnitatea de cardinal1 (I).2. colegiu al cardinalilor. (<fr. cardinalat, lat. cardinalatus)
cardioangiologíe s. f. disciplină medicală care studiază inima şi aparatul circulator. (<fr. cardioangiologie)
cardiobalistografíe s. f. balistocardiografie. (<fr. cardiobalistographie)
cardiolíză s. f. îndepărtare chirurgicală a aderenţelor pericardice, după rezecţia costală. (<fr. cardiolyse)
cardiovasculár, –ă adj. referitor la inimă şi vasele de sânge. o sistem ~ = aparatul circulator. (<fr. cardio–vasculaire)
cardítă s. f. inflamaţie a pereţilor inimii. (<fr. cardite)
cárdium s. n. gen de moluşte cu cochilia ovală, subţire, foarte boltită. (<lat. cardium)
cardón s. m. plantă erbacee de grădină, cu flori roşii–violacee, comestibile. (<fr. cardon)
careláj s. n. dispunere a elementelor care învelesc o construcţie. • pardoseală, pavaj din (<fr. carrelage)
piese aşezate în carouri.
carená vb. tr. 1. a repara, a curăţi carena unei nave.2. a aşeza o navă pe o coastă în vederea (<fr. caréner, it. carenare)
reparării carenei.3. a acoperi cu tablă suprafaţa exterioară a unui vehicul.
carenáj s. n. 1. carenare; abataj (4).2. înveliş aplicat unui corp în vederea micşorării (<fr. carénage)
rezistenţei aerodinamice.
carenál, –ă adj. al carenei florilor. (<fr. carénal)
carenáte s. f. pl. subclasă de păsări având sternul prevăzut cu carenă (4). (<fr. carinates)
carénă s. f. 1. parte din coca unei nave, sub apă. • volumul de apă dislocat de un plutitor, (<fr. carène, it. carena)
de o navă.2. porţiune din corola leguminoaselor, în formă de luntre, prin
unirea celor două petale inferioare.3. ieşitură a unui organ, a unui os.4.
prelungire a sternului la păsări.5. proeminenţă alungită în roca unei galerii
sau peşteri calcaroase.
carenţá vb. tr. a priva de unii factori indispensabili nutriţiei organismului. (<fr. carencer)
carénţă s. f. lipsă, insuficienţă; deficienţă. (<fr. carence, lat. carentia)
carísmă s. f. dat particular conferit oamenilor prin graţia divină; har. (<fr. charisme, gr. kharisma)
carotén s. n. pigment portocaliu–roşcat în unele vegetale (morcovi) şi produse animale. (<fr. carotène, germ. Karotin)
cartatór, –oáre s. m. f. funcţionar care execută operaţii de cartare (1, 2). (<carta + –tor)
cártă s. f. 1. (în evul mediu) act care emană de la un suveran, destinat a consemna (<fr. charte, lat. charta)
unele drepturi sau libertăţi.2. convenţie, pact politic fundamental. • act care
stabileşte funcţionarea unei organizaţii internaţionale.
cartél s. n. 1. uniune monopolistă în cadrul căreia întreprinderile participante stabilesc (<fr., engl. cartel)
preţurile şi condiţiile de vânzare, termenele de plată, cantitatea de mărfuri ce
urmează să o producă fiecare şi îşi împart pieţele de desfacere.2. coaliţie
politică între mai multe partide, grupuri profesionale, sindicale în vederea
unor acţiuni şi scopuri comune.
cartelá1 vb. tr., refl. (despre întreprinderi, partide politice) a (se) reuni într–un cartel. (<cartel)
cartelá2 tr. a supune desfacerea şi consumul alimentar sau al altor mărfuri la regimul (<cartelă)
cartelelor (1).
cartélă s. f. 1. carneţel, fişă (de carton) cu bonuri detaşabile de masă pentru cantină, (<it. cartella)
pentru produse raţionalizate etc.2. fişă–tip folosită la păstrarea şi prelucrarea
codificată a informaţiei la calculatorul electronic.3. bandă de carton perforată
după un anumit desen, după care se ţese o stofă.
cárter1 s. n. înveliş metalic etanş, ca suport sau protecţie pentru anumite părţi în mişcare (<engl., fr. carter)
ale unui motor.
cárter2 s. n. unitate de volum anglo–americană, de 290,942 l. (<engl. quarter)
cartezián, –a I. adj., s. m. f. (adept) al cartezianismului.II. adj. coordonate ~ene = sistem (<fr. cartésien)
de numere care definesc poziţia unui punct în raport cu două axe
perpendiculare (abscisa şi ordonata).
cartezianísm s. n. concepţia filozofică a lui Descartes şi a adepţilor săi, caracterizată prin (<fr. cartésianisme)
raţionalism, mecanicism şi dualism.
cartiér s. n. 1. parte a unui oraş, deosebită de celelalte printr–un caracter specific, (<fr. quartier)
propriu; locuitorii respectivi.2. comandament al unei mari unităţi militare. o
marele ~ general = organul suprem de conducere a armatei în timp de război.
• loc unde este cantonată o armată; tabără.3. porţiune a unei nave în fiecare
bord înapoia traversului, deasupra liniei de plutire. • porţiune a unei vergi,
între bază şi capătul ei.4. (herald.) fiecare din compartimentele unui scut.
cartilaginós, –oásă adj. 1. format din cartilaje.2. (despre marginea frunzelor) elastic şi rezistent, (<fr. cartilagineux, lat.
asemănător unui cartilaj. cartilaginosus)
cartiláj s. n. ţesut conjunctiv rezistent şi elastic, la extremităţile oaselor; zgârci. (<fr. cartilage)
cárting s. n. sport practicat cu cartul2. (<engl., fr. karting)
cartiruí vb. tr. a încartirui. (după rus. kvartirovati)
cartísm s. n. prima mişcare politică revoluţionară de masă a proletariatului, în Anglia. (<engl. chartism, fr. chartisme)
cartodiagrámă s. f. hartă pe care sunt reprezentate grafic date referitoare la fenomene (<fr. cartodiagramme)
statistico–economice.
cartodróm s. n. teren pentru carting. (<cart2 + /velo/ drom)
cartóf s. m. plantă erbacee cu flori albe sau violete, tulpină subterană cu tubercule (<germ. Kartoffel)
comestibile, bogate în amidon; (p. ext.) tuberculul însuşi.
cartofíl, –ă s. m. f. pasionat de cartofilie. (<fr. cartophile)
cartofilíe s. f. ramură a filateliei care se ocupă cu colecţionarea, studierea şi expunerea (<fr. cartophilie)
cărţilor poştale ilustrate.
cartográf, –ă s. m. f. specialist în cartografie. (<fr. cartographe)
cartografiá vb. tr. a executa hărţi şi planuri topografice. (<cartografie)
cartografíe s. f. 1. disciplină care studiază metodele şi procedeele de a întocmi hărţi şi (<fr. cartographie)
planuri topografice.2. metodă de înregistrare a prezenţei, frecvenţei etc. unui
fenomen, prin cartograme şi hărţi.3. (med.) reprezentare ecografică a
potenţialelor electrice ale corpului.
cartográmă s. f. reprezentare grafică pe o hartă a unor mărimi, date statistice etc., repartizate (<fr. cartogramme)
teritorial.
cartolínă s. f. carte poştală ilustrată. (<it. cartolina)
cartologíe s. f. studiul analitic şi istoric al hărţilor. (<fr. cartologie)
cartomancián, –ă s. m. f. ghicitor în cărţi. (<fr. cartomancien)
cartomanţíe s. f. pretinsă artă de a ghici viitorul cu ajutorul cărţilor de joc. (<it. cartomanzia)
cartometríe s. f. ramură a cartografiei care studiază metodele şi instrumentele de măsurare a (<fr. cartométrie)
suprafeţelor.
cartométru s. n. instrument folosit în cartometrie. (<germ. Kartometer)
cartón s. n. 1. hârtie groasă şi puţin flexibilă.2. tăviţă de mucava; (p. ext.) conţinutul ei.3. (<fr. carton)
schiţă, studiu pregătitor la un tablou.4. tub mic de hârtie groasă la capătul
unor ţigări, prin care se trage fumul.
cartoná vb. tr a lega (o carte, un caiet etc.) în coperte (de carton/1/). (<fr. cartonner)
cartonáj s. n. 1. cartonare.2. atelier unde se fac obiecte de carton.3. obiect de carton. (<fr. cartonnage)
cartulár s. n. culegere de titluri (scrieri) referitoare la drepturile unei mănăstiri sau (<fr. cartulaire, lat.
biserici. chartularium)
cartúş s. n. 1. tub metalic sau de carton care conţine încărcătura de exploziv şi (<fr. cartouche)
proiectilul unei arme de foc. • piesă de hârtie care conţine un exploziv. •
filtru de hârtie împăturită într–un anumit mod (mai ales la carburatoare). o ~
filtrant = dispozitiv pentru filtrarea aerului, care se ataşează la o mască de
gaze.2. loc rezervat comentariului, titlului sau altor date dintr–un desen, o
hartă, un tablou; motiv ornamental, chenar care încadrează un text, un titlu,
un cuvânt; textul însuşi.3. ambalaj–tip cu mai multe pachete de ţigări sau
sticle de băutură.
cartuşeríe s. f. secţie într–un arsenal unde se fabrică şi se depozitează cartuşele. (<fr. cartoucherie)
cartuşiéră s. f. cutie de piele etc. la centură, în care se ţin cartuşe. • bandă de piele sau de (<fr. cartouchière)
pânză pe care se poartă cartuşele de vânătoare.
carúb s. m. fructul, carubierului. (<it. carrubo)
carubiér s. m. arbore cu lemnul roşu şi tare, care creşte în regiunea alpină mediteraneană; (<fr. caroubier)
roşcov.
carúnculă s. f. 1. formaţie anatomică mică, proeminentă; nodul.2. excrescenţă cărnoasă pe (<fr. caroncule, lat. caruncula)
tegumentul seminţei, colorată, bogată în materii oleaginoase, la diseminare
prin intermediul insectelor.
carúră s. f. 1. lărgime a umerilor şi a spatelui cuiva.2. formă largă şi pătrată a pântecelui, (<fr. carrure)
a corpului etc.3. personalitate puternică a cuiva. • (fig.) calibru.
cárus s. n. (med.) starea cea mai gravă, ultimă a comei. (<fr. carus)
carusél s. f. 1. instalaţie din mai mulţi căluţi de lemn, pe care încalecă copiii şi care se (<fr. carrousel)
învârtesc pe o pistă circulară; căluşei.2. dispozitiv circular pentru
manutenţiune (1). o ~ aerodinamic = turn metalic pe un suport rotativ, pe
care se poate monta un obiect profilat în vederea măsurării forţelor
aerodinamice; strung–~ = strung cu axa de rotaţie verticală, la prelucrarea
pieselor grele de înălţime mică.3. reprezentaţie a unui grup de călăreţi care
execută o serie de mişcări de dresaj.3. circulaţie intensă de vehicule în
diverse sensuri.5. (fig.) succesiune rapidă de oameni, de lucruri.
cšarváka /cear–/ s. n. şcoală materialistă şi ateistă indiană care afirmă că la temelia lumii se află (<sanscr. cšarvaka)
patru principii: aerul, focul, apa şi pământul şi respinge temeiurile religiei
vedice şi brahmanice, propovăduind idealul etic al desfătării raţionale.
casá vb. I. tr. 1. a anula, în urma unui recurs, o hotărâre judecătorească.2. (rar) a (<fr. casser)
sparge.3. a scoate din uz şi din inventar, a reforma (o maşină, un aparat
etc.).II. refl. (despre vin) a–şi pierde culoarea naturală în contact cu aerul.
casábil, –ă adj. 1. casant.2. (despre o hotărâre judecătorească) care poate fi anulat în urma (<fr. cassable)
unui recurs.
casánt, –ă adj. care se sparge, se sfărâmă; fragil; casabil (1). (<fr. cassant)
casátă s. f. îngheţată cu fructe mai consistentă şi dispusă în straturi. (<it. cassata, fr. cassate)
casáţie s. f. (în unele state) organ judecătoresc suprem capabil a casa (1) o sentinţă (<fr. cassation)
pronunţată de organele judecătoreşti de grad inferior.
casaţiúne1 s. f. compoziţie pentru orchestră sau formaţie de cameră asemănătoare serenadei, (<germ. Kassation, it.
care se deschide cu un marş, în aer liber. cassazione)
casaţiúne2 s. f. 1. (jur.) anulare a unei hotărâri judecătoreşti în urma admiterii recursului.2. (<fr. cassation)
(cont.) totalizarea operaţiilor privind scoaterea definitivă din uz şi din
inventar a unui mijloc fix.3. spargere.
casáva s. f. plăcintă din făină de manioc. (<fr. cassave, sp. cazaba)
cásă s. f. 1. dulap, ladă de oţel în care se ţin bani, bijuterii, hârtii de valoare etc.2. loc (<it. cassa, germ. Kasse)
unde se achită costul cumpărăturilor într–un magazin. • ghişeu unde se fac
încasările şi plăţile într–o întreprindere, instituţie etc. • sumă de bani în
casieria unei întreprinderi sau instituţii. o a face ~a = a face bilanţul
încasărilor şi plăţilor dintr–o zi; plus (sau minus) de ~ = diferenţă rezultată în
plus (în minus) după stabilirea încasărilor şi plăţilor; registru de ~ = registru
în care se trec sumele încasate şi cele plătite. • ~ de bagaje = birou în incinta
unei (auto)gări, unde se pot depune temporar, spre păstrare, bagajele
călătorilor.
cascádă s. f. 1. cădere naturală de apă de la o mare înălţime; cataractă2.2. (fig.) suită de (<fr. cascade)
lucrări care se produc în sacade. o ~ de râs = râs sacadat şi prelungit; ~ de
aplauze = aplauze puternice.3. montaj în ~ = mod de legare a unor aparate,
maşini sau circuite electrice astfel încât curentul de la intrare să fie egal cu
cel de la ieşirea elementului anterior. • succesiune de uzine hidroelectrice pe
un curs de apă regularizat.4. cădere liberă, pe sol, a unui acrobat sau
cascador.
cascadór, –oáre s. m. f. 1. persoană special antrenată care se substituie unui actor de film, în scenele (<fr. cascadeur)
cu acţiune periculoasă.2. acrobat care execută serii de căzături şi sărituri.3.
(fam.) persoană cu o conduită uşuratică.
cascadoríe s. f. 1. profesiunea de cascador.2. faptă temerară, de cascador. (<cascador + –ie)
cáscă s. f. 1. acoperământ de cap din metal uşor, dar rezistent, pe care îl poartă militarii (<fr. casque)
în luptă, unii sportivi sau muncitorii, scafandrii şi cosmonauţii pentru
protejarea capului. o ~ăşti albastre = trupe ONU aflate în zone de conflict. •
acoperământ de cap din cauciuc, la înotări pentru a nu–şi uda părul.2.
dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului.3. dispozitiv
din unu sau două receptoare fixate pe urechi pentru ascultarea
transmisiunilor radiofonice sau telefonice.
casetón s. n. 1. mobilă florentină din epoca Renaşterii, având sertare ornate cu sculptură (<it. cassetone)
măruntă.2. casetă mare (4).
casetotécă s. f. colecţie de casete (3); locul de depozitare. (<fr. cassettothèque)
cash /cheş/ s. n. (fam.) bani gheaţă, în numerar. (<engl. cash)
cash flow /cheş flau/ s. n. (fin.) diferenţa dintre încasările şi plăţile curente ale unei întreprinderi. (<engl. cash flow)
casiér, –ă s. m. f. persoană care efectuează operaţii de casă(2) într–o întreprindere sau (<it. cassiere)
instituţie.
casieríe s. f. serviciu, birou unde se efectuează operaţii de casă (2). (<casier + –ie)
casieríţă s. f. casieră. (<casier + –iţă)
casing /chéi–sin/ s. n. tubaj exterior într–o sondă de petrol. (<engl., fr. casing)
casmofíl, –ă adj. (despre plante) care creşte în crăpăturile stâncilor. (<fr. chasmophile)
casmofíte s. f. pl. plante casmofile. (<fr. chasmophytes)
casmogamíe s. f. polenizare care are loc după deschiderea florilor. (<fr. chasmogamie)
casolétă s. f. 1. vas în care se ard parfumuri, mirodenii. • cutie de metal în care se (<fr. cassolette)
sterilizează feşi, vată, instrumente medicale.2. ornament în formă de vas din
care ies flăcări, la arcuri de triumf, altare etc.
casóne s. n. mobilă de forma unei lăzi, cu sculpturi în lemn sau picturi, pentru păstrarea (<it. cassone)
veşmintelor.
cassapánca s. f. mobilă italiană din timpul Renaşterii, dintr–un caseton cu rezemătoare şi (<it. cassapanca)
spătar.
cássedeck s. n. casetofon fără amplificator de putere. (<engl. cassedeck)
cast, –ă adj. pur, neprihănit, neîntinat; nepătat, virtuos. (<it. casto, lat. castus)
castaniétă s. f. (pl.) instrument muzical de percuţie pentru acompanierea dansului şi a (<fr. castagnette, sp. castañeta)
muzicii, din două plăcuţe de lemn, care se prind de degete şi, prin lovire,
produc un sunet sec.
castanozióm /–ziom/ s. n. pământ brun deschis sau castaniu, caracteristic solurilor de stepă uscată. (<rus. kastanosëm)
cástă s. f. 1. (la hinduşi, egipteni şi la alte popoare orientale) categorie socială închisă, (<fr. caste, port. casta)
strict delimitată prin originea comună, ocupaţii, privilegii, cult religios etc. •
(p. ext.) grup social închis care îşi apără cu stricteţe privilegiile; clan, clică.2.
ansamblu de indivizi în cadrul familiilor de insecte sociale (albine, furnici,
termite) care îndeplinesc aceleaşi funcţii.
castél s. n. 1. construcţie fortificată, medievală, cu turnuri, înconjurată cu ziduri mari şi (<lat. castellum, it. castello)
şanţuri, servind ca reşedinţă seniorilor feudali. o ~e în Spania = visuri
irealizabile, planuri fantastice; himere; ~ de apă = rezervor, construcţie
înaltă, destinată acumulării apei potabile sau industriale şi distribuirii ei.2.
fiecare dintre construcţiile metalice sau de lemn deasupra punţii superioare a
unei nave.
castelán, –ă s. m. f. proprietar, stăpân al unui castel; locuitor sau administrator al unui castel. (<lat. castellanus, it. castellano,
pol. kasztellan)
castilián, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Castilia. • (s. f.) limbă romanică vorbită în Spania. (<it. castigliano, fr. castillian)
cásting s. n. 1. concurs sportiv în care participanţii au dreptul la un număr de aruncări la (<engl. casting)
ţintă cu lanseta.2. selectare a actorilor pentru un film, spectacol, emisiuni
televizate.
castitáte s. f. însuşirea de a fi cast; neprihănire; feciorie. (<lat. castitas, it. castità)
cástor I. s. m. mamifer rozător semiacvatic care îşi face cuiburi pe marginea (<fr., lat. castor)
râurilor; biber.II. s. n. blana prelucrată a acestui animal. • postav din păr de
castor (I).
castoréum s. n. secreţie odorantă a castorului, folosit în farmacie şi cosmetică. (<fr. castoréum, lat. castoreum)
castrá vb. tr. 1. a extirpa sau a steriliza organele sexuale.2. (fig.) a mutila, a ciopârţi (o (<fr. castrer, lat. castrare)
operă).
castráre s. f. acţiunea de a castra; castraţie. • îndepărtare a staminelor dintr–o floare (<castra)
hermafrodită sau a inflorescenţelor masculine ale plantelor unisexuate
monoice. • (med.) extirpare în tratamentul paliativ, în scop antalgic, în
anumite forme de neoplasm.
castráţie s. f. castrare. (<fr. castration, lat. castratio)
castrísm s. n. mişcare revoluţionară care se inspiră din ideile lui Fidel Castro. (<fr. castrisme)
castríst, –ă adj., s. m. f. (adept) al castrismului. (<fr. castriste)
cástru s. n. lagăr, tabără fortificată a unei unităţi din armata romană. (<lat. castrum)
casuarína s. f. gen de arbori din Australia şi Indomalaiesia, cu ramuri în formă de nuiele şi (<fr., lat. casuarina)
cu lemn foarte tare.
casúlă s. f. veşmânt cu aspect de pelerină fără mâneci şi cu o singură deschizătură pentru (<germ. Casula, lat. casula)
cap, la preoţii catolici.
casulétă s. f. iahnie de fasole boabe cu afumături. (<fr. cassoulet)
casúră s. f. (tehn.) spărtură, ruptură, fisură; loc pe suprafaţa unui obiect unde acesta este (<fr. cassure)
spart; fractură (2).
cásus bélli s. n. inv. 1. orice acţiune politică sau militară care poate duce la declanşarea unui (<lat. casus belli, caz de război)
război.2. pretext prin care se justifică un conflict.
caşá s. f. stofă din lână cu tuşeu moale, vopsită în culori deschise. (<germ. Kascha)
caşalót s. m. cetaceu din ţările calde, asemănător cu balena, cu un cap foarte mare şi dinţi (<fr. cachalot)
pe falca inferioară.
caşéctic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de caşexie. (<fr. cachectique)
caşeráre s. f. caşerat. (după fr. cacher)
caşerát s. n. lipire pe un carton a unei hârtii de calitate superioară, a unei coli de celuloid (după fr. cacher)
etc. pentru a–i da un aspect mai frumos; caşerare.
caşét s. n. 1. carnet în care se înseamnă fiecare lecţie pe care o ţine un profesor. • plată (<fr. cachet)
făcută după numărul de lecţii predate.2. (filat.) plic ştampilat din prima zi a
emisiunii timbrelor.
caşétă s. f. capsulă mică dintr–o foiţă de amidon, în care se închid prafurile (<fr. cachet)
medicamentoase (cu gust neplăcut); bulină2 (1).
caşétic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de caşexie. (<fr. cachetique)
caşéu s. n. ecran opac în faţa obiectivului unui aparat de filmat, la filmări combinate, (<fr. cachet)
pentru a acoperi o parte din cadru; mască (8).
caşexíe s. f. sindrom prin slăbirea progresivă a întregului organism şi printr–o (<fr. cachexie)
insuficienţă funcţională a unor organe.
caşmír s. n. 1. rasă de capre, din Caşmir şi Tibet, fără coarne, cu păr moale şi mătăsos.2. (<fr. cachemire)
ţesătură fină, care se făcea la început din părul acestei capre.
CATA– pref. „în joc“, „spre interior“. (<fr. cata–, cf. gr. kata)
catabátic, –ă adj. (despre vânturi) care posedă o componentă verticală descendentă. (<fr. katabatique)
catabióză s. f. degenerare a celulelor ca urmare a maturării şi îmbătrânirii. (<engl. catabiosis)
catabólic, –ă adj. referitor la catabolism. (<fr. catabolique)
catabolísm s. n. dezasimilaţie (2). (<fr. catabolisme)
catabolít s. n. produs al catabolismului. (<engl. catabolite)
cataclástic, –ă adj. referitor la cataclază. (<fr. cataclastique)
catacláză s. f. zdrobirea şi deformarea mineralelor unei roci datorită presiunii şi dislocărilor (<germ. Kataclase)
din scoarţa Pământului.
cataclinál, –ă adj. (despre o pantă de teren, o falie) înclinat în sensul straturilor. (<engl. cataclinal)
cataclísm s. n. 1. schimbare violentă, bruscă în natură sub influenţa unor fenomene interne (<fr. cataclysme, gr.
şi de scurtă durată (cutremure, erupţii vulcanice etc.).2. (fig.) răsturnare kataklysmos)
bruscă, distrugătoare, în viaţa socială; calamitate, dezastru.
cataclísmic, –ă adj. cu caracter de cataclism. (<fr. cataclismique)
catacómbă s. f. galarie subterană care servea primilor creştini ca loc de refugiu, de cult şi de (<fr. catacombe, it. catacomba)
înmormântare; (p. ext.) galerie subterană (lungă şi îngustă).
catacústică s. f. parte a acusticii care are ca obiect studiul ecourilor. (<fr. catacoustique)
catadióptric, –ă adj. (despre un sistem optic) care presupune refracţie şi reflexie în acelaşi timp. (<fr. catadioptrique)
catadióptru s. n. sistem optic care răsfrânge razele luminoase în direcţia lor de incidenţă. (<fr. catadioptre)
catadróm, –ă adj. 1. (bot.) orientat în jos şi spre exterior.2. (despre peşti) care trăieşte în apele (<fr. catadrome)
dulci, dar coboară în mare pentru reproducere.
catafálc s. n. postament pe care se aşază sicriul unui mort până la înmormântare. (<fr. catafalque, germ. Katafalk)
catafazíe s. f. tulburare a vorbirii, repetarea mecanică a aceloraşi fraze sau cuvinte. (<fr. cataphasie)
catafilaxíe s. f. deplasare a leucocitelor şi a anticorpilor la locul unei infecţii. (<fr. cataphylaxie)
catafílă s. f. frunză redusă, de forma unor solzi, în tulpinile subpământene sau la (<fr. cataphylle)
exteriorul mugurilor.
cataforéză s. f. 1. electroforeză catodică.2. introducerea în organism a unor substanţe (<fr. cataphorèse)
medicamentoase cu ionizări prin curent continuu; dielectroliză.
catafráct I. s. n. platoşă grea, din diferite materiale, pentru om şi pentru cai.II. s. m. (<fr. cataphracte)
oşteni ai cavaleriei grele înzăuaţi, împreună cu caii lor, în astfel de platoşă.
catafrónt s. n. front1 (5) deasupra căruia aerul se deplasează descendent, ce antrenează (<fr. katafront)
ascensiunea aerului rece.
catagenéză s. f. (biol.) involuţie a unei specii prin simplificare sau dispariţia unor organe sau (<fr. catagenèse)
funcţii.
catagrafíe s. f. tulburare a scrisului constând din repetarea cuvintelor sau a propoziţiilor; (<cata– + –grafie2)
înregistrarea în scris a unor variante care se repetă.
catahréză s. f. figură de stil prin atribuirea înţelesului unui cuvânt altui cuvânt cu sens (<fr. catachrèse, lat. catachresis,
apropiat. gr. katachresis, abuz)
catalán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Catalonia. • (s. f.) limbă romanică vorbită în Catalonia şi în (<fr. catalan)
principatul Andorra.
cataláză s. f. enzimă care catalizează descompunerea peroxidului de hidrogen în apă şi (<fr. catalase)
oxigen.
cataléctic adj. (despre versuri antice) terminat printr–un picior incomplet. (<fr. catalectique)
catalepsíe s. f. stare patologică manifestată prin suprimarea sensibilităţii şi a motricităţii. (<fr. catalepsie, lat. catalepsis)
catalóg s. n. caiet, listă, registru care conţine o înşirare metodică de nume de persoane, (<fr. catalogue, lat. catalogus)
titluri de lucrări, obiecte etc. • document şcolar de evidenţă curentă a notelor
şi frecvenţei elevilor. • broşură de reclamă, listă (ilustrată) a mărfurilor, a
obiectelor destinate vânzării.
catalogá vb. tr. 1. a înregistra într–un catalog (cărţi, tablouri etc.)2. (fig.; depr.) a considera (<fr. cataloguer)
(pe cineva) drept..., a eticheta.
catalografíe s. f. ramură a biblioteconomiei care studiază principiile şi metodele întocmirii (<fr. catalographie)
cataloagelor de bibliotecă, de muzeu.
catálpă s. f. arbore ornamental cu frunze foarte mari şi flori dispuse în ciorchini, originar (<fr., engl. catalpa)
din America de Nord.
catamarán s. n. 1. ambarcaţie cu vele compusă din două coci paralele legate printr–o punte (<fr., engl. catamaran)
comună.2. dispunere în forma flotoarelor hidroavioanelor.
catameniál, –ă adj. care se produce în timpul sau imediat înaintea menstruaţiei; menstrual. (<fr. cataménial)
cataplásmă s. f. pastă caldă (din muştar) care se aplică pe o parte bolnavă a corpului; (p. ext.) (<fr. cataplasme, lat.
cârpă, bandaj etc. pe care se întinde această pastă. cataplasma)
cataplazíe s. f. metaplazie regresivă. (<fr. cataplasie)
catapléctic, –ă adj. referitor la cataplexie. (<fr. cataplextique)
cataplexíe s. f. încetare bruscă şi de scurtă durată a oricărei mişcări datorită unei emoţii (<fr. cataplexie)
puternice; stupoare.
catapultá vb. 1. tr. a lansa cu o catapultă (2).2. (fam.) a trimite brusc la o oarecare distanţă (<fr. catapulter)
şi cu forţa; a proiecta.
catapúltă s. f. 1. maşină de război antică pentru aruncarea la distanţă a pietrelor.2. (<fr. catapulte, lat. catapulta)
dispozitiv pentru lansarea avioanelor sau a planoarelor. • dispozitiv pentru
aruncarea din avion a pilotului în vederea paraşutării în caz de pericol.
catár s. n. inflamaţie a mucoasei unui organ (mucoasa nazală), însoţită de secreţie. (<fr. catarrhe, lat. catarrhus, gr.
katarrhos)
cataráctă1 s. f. cascadă (1). (<fr. cataracte, lat. cataracta, gr.
kataraktes)
cataráctă2 s. f. opacificarea cristalinului, care produce o cecitate parţială sau completă; (<fr. cataracte, lat. cataracta)
albeaţă.
catarál, –ă adj. referitor la catar. (<fr. catarrhal)
catári s. m. pl. adepţi ai unei secte maniheiste din evul mediu (în sud–vestul Franţei), (<fr. cathares)
care respingea sfintele taine ale bisericii şi nega purgatoriul şi posibilitatea
mântuirii.
catariniéni s. m. pl. grup de maimuţe superioare cu septul nazal mult îngustat, nările apropiate (<fr. catarhiniens)
şi coada scurtă, neprehensilă.
catarísm s. n. doctrina catarilor. (<fr. catharisme)
catarós, –oásă adj., s. m. f. (bolnav) de catar. (<fr. catarrheus)
catastáză s. f. 1. (în tragedia antică) punctul culminant înaintea catastrofei.2. (lingv.) (<fr. catastase)
impostaţie.
catastrofá vb. tr. a consterna, a descuraja. • a produce cuiva o catastrofă. (<fr. catastropher)
catastrofál, –ă adj. care dă naştere unei catastrofe; dezastruos, groaznic; catastrofic. (<germ. katastrophal)
catastrófă s. f. 1. momentul rezolvării conflictului unei tragedii clasice greceşti; (<fr. catastrophe, lat.
deznodământ.2. eveniment tragic, nenorocire mare, dezastru, calamitate. catastropha, gr. katastrophe)
catatimíe s. f. tulburare a afectivităţii prin îngustarea sferei de interese şi intensificarea (<fr. catathymie)
trăirii.
catatoníe s. f. sindrom psihomotor al schizofreniei prin pierderea iniţiativei de mişcare, (<fr. catatonie)
conduită stereotipă şi stupoare mintală.
catazónă s. f. zona cea mai adâncă (cu şisturi cristaline) de transformare metamorfică a (<fr. catazone)
Pământului.
catch /checi/ s. n. 1. luptă sportivă în care concurenţii pot prinde orice parte a corpului (<fr., engl. catch)
adversarului.2. cântec liric englez pentru două, trei sau mai multe voci, în stil
polifonic, destinat a fi interpretat numai de bărbaţi.
catcher /chécer/ s. m. sportiv care practică catchul. (<fr. catcheur)
catecolamíne s. f. pl. compuşi aromatici aminaţi de tipul adrenalinei. (<fr. catécholamines)
catedrál, –ă adj. care aparţine scaunului episcopal al unei dieceze. (<fr. cathédral, lat. cathedralis)
catedrálă s. f. biserică (mare) în care oficiază serviciul religios un (arhi)episcop. (<fr. cathédrale)
catedrátic, –ă I. adj. profesoral, de catedră.II. s. m. f. titularul unei catedre universitare. (<it. cattedratico)
catédră s. f. 1. masă specială, ridicată de obicei pe o estradă, de unde profesorul explică (<it. cattedra, lat. cathedra)
lecţia. • tron arhieresc instalat în biserica principală a unei eparhii.2. post în
învăţământ, funcţie de profesor. • unitate de bază în învăţământul superior, în
cadrul căreia se desfăşoară activitatea didactică, metodică şi de cercetare
ştiinţifică.
categoremátic, –ă adj. (log.; despre cuvinte, simboluri) care are semnificaţie independentă, prin el (<fr. categorématique)
însuşi.
categorémă s. f. (log.; la Aristotel) noţiune universală care serveşte la stabilirea unor relaţii (<fr. catégorème)
între lucruri.
categoriál, –ă adj. referitor la categorii. (<fr. catégoriel)
categóric, –ă adj. (şi adv.) precis, hotărât; necondiţionat. • (log.; despre judecăţi) în care (<fr. catégorique)
legătura dintre subiect şi predicat este necondiţionată şi sigură.
categoríe s. f. 1. noţiune fundamentală care exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi (<fr. catégorie, lat. categoria, gr.
generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii.2. grup de fiinţe, obiecte, kategoria)
fenomene de acelaşi fel, sau asemănătoare între ele. o ~ socială = grup social
care reuneşte parţial trăsăturile unei clase sociale. • grupă în cadrul unei
ramuri sportive, stabilită, în raport cu greutatea corporală a concurenţilor,
după performanţele realizate sau după vârstă.
catehizá vb. tr. 1. a învăţa pe cineva dogmele religiei creştine.2. (fig.) a convinge, a (<fr. catéchiser)
îndoctrina.
catehúmen, –ă s. m. f. adult care primeşte învăţătura religioasă în vederea botezului (în creştinismul (<fr. catéchumène)
primitiv).
catenár, –ă adj. dispus în lanţ, în serii. o suspensie ~ă (şi s. f.) = sistem de suspensie a unei (<fr. caténaire, lat. catenarius)
reţele electrice aeriene de cale ferată din fire verticale sau înclinate,
suspendate de unul sau mai multe cabluri de oţel.
caténă s. f. 1. lanţ de încreţituri ale scoarţei terestre, formate cam în aceeaşi perioadă de (<lat. catena)
timp; sistem muntos.2. lanţ de atomi uniţi între ei prin valenţe simple sau
multiple.
caterétic, –ă adj., s. n. caustic slab. (<fr. cathérétique)
cateréză s. f. 1. stare de slăbiciune, de prostraţie, produsă de un medicament.2. afecţiune (<fr. cathérèse)
caustică uşoară.
cateríng /che–/ s. n. serviciu de asigurare a mâncării la bordul unui avion. (<engl. catering)
caterpilár s. n. tractor pe şenile, puternic, pentru lucrări rutiere. (<engl. caterpillar)
catétă s. f. fiecare dintre laturile unghiului drept al unui triunghi dreptunghic. (<fr. cathète, gr. kathetos,
vertical)
catetér s. n. instrument de sondaj al canalelor organice, dintr–un tub fin din material (<fr. cathéter, lat. catheter, gr.
flexibil. katheter)
cateterísm s. n. introducere a unui cateter pe un canal în scop terapeutic sau de explorare. (<fr. cathétérisme)
catifelát, –ă adj. cu înfăţişarea şi fineţea catifelei; catifelin. • (fig.; despre sunete, voce) plăcut, (după fr. velouté)
cald, mângâietor.
catifelín, –ă adj. catifelat. (<catifel/at/ + –in)
catilináră s. f. 1. cele patru discursuri ale lui Cicero împotriva lui Catilina.2. (fig.) apostrofă (<fr. catilinaire)
vehementă la adresa cuiva.
catión s. m. ion pozitiv. (<fr. cation)
catiónic, –ă adj. referitor la cationi. (<fr. cationique)
cationít s. m. substanţă schimbătoare de cationi, pentru tratarea apei împotriva dedurizării, (<engl. cationite)
deferizării etc.
cationizá vb. tr. a supune apa procedeului de cationizare. (<cation + –iza)
cationizáre s. f. procedeu de tratare chimică a apei cu masele filtrate cationice. (<cationiza)
cáto s. m. om de o virtute severă. (<it. catone)
catoblépas s. m. 1. animal fabulos a cărui privire omora pe cei asupra cărora era aţintită.2. (<fr. catoblépas)
antilopă de la izvoarele Nilului care priveşte veşnic în jos.3. specie de peşte
veninos.
catód s. m. electrod negativ. (<fr. cathode)
catódic, –ă adj. de la catod, referitor la catod. o lampă ~ă = lampă care emite electroni; raze (<fr. cathodique)
~ce = fascicul de electroni emişi de catod într–un tub de descărcare la
presiune foarte joasă.
catodoluminescénţă s. f. luminescenţă care se produce prin bombardarea unei substanţe cu electroni. (<catod + luminescenţă)
catogenéză s. f. formare a rocilor sedimentare, ale căror particule s–au deplasat, în faza de (<fr. catogenèse)
depunere, sub acţiunea gravitaţiei.
católic, –ă adj., s. m. f. (adept) al catolicismului. (<fr. catholique, lat. catholicus,
gr. katholikos, univeral)
catolicísm s. n. confesiune creştină care recunoaşte primatul şi infailibilitatea papei de la (<fr. catholicisme)
Roma, iar în materie de credinţă, purcederea Sfântului Duh şi de la
Dumnezeu–fiul (filioque), existenţa purgatoriului etc.
catolicitáte s. f. caracter catolic, universal. • totalitatea credincioşilor catolici. (<fr. catholicité)
catolicizá vb. tr., refl. a (se) converti la catolicism. (<fr. catholiciser)
catométru s. n. aparat pentru măsurarea tensiunii catodice la tuburile electronice. (<fr. catommètre)
catonián, –ă adj. catonic. o regulă ~ă = principiu de drept potrivit căruia validitatea unui legat (<fr. catonien, lat. catonianus)
este condiţionată de supoziţia că testatorul a murit imediat după facerea
testamentului.
catónic, –ă adj. aspru, sever; catonian. (<it. catonico)
CATOPTR(O)– elem. „oglindă“. (<fr. catoptr/o/–, cf. gr.
katoptron)
catóptric, –ă I. adj. referitor la catoptrică.II. s. f. capitol al opticii care studiază (<fr. catoptrique)
fenomenele de reflexie a luminii.
catoptrofobíe s. f. teamă patologică de oglinzi. (<fr. catoptrophobie)
catoptromanţíe s. f. divinaţie cu ajutorul oglinzilor. (<fr. catoptromancie)
catoscóp s. n. tub de raze catodice în receptoarele de televiziune. (<fr. cathoscope)
catrén s. n. strofă (poezie) de patru versuri; tetrastih. (<fr. quatrain)
caucazián, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Caucaz. • (s. f.; pl.) limbi indo–europene şi altaice vorbite de (<fr. caucasien)
populaţiile din munţii Caucaz.
cauciúc s. n. 1. material plastic şi rezistent, sintetic sau din latexul unor arbori tropicali, (<fr. caoutchouc)
folosit pentru anvelope, tuburi etc.2. anvelopă (umplută cu aer) care îmbracă
roţile automobilelor, bicicletelor etc.
cauciucá vb. tr. a acoperi cu un strat de cauciuc. (după fr. caoutchouter)
CAUD– elem. „coadă“. (<fr. caud–, cf. lat. cauda)
cáuda s. f. 1. (anat.) partea subţiată posterioară ori terminală a unui organism sau (<lat. cauda)
organ.2. (muz.) coda.
caudál, –ă adj. (biol.) de (la) coadă. (<fr. caudal, it. caudale)
caudát, –ă adj. I. prevăzut cu coadă.II. s. n. pl. ordin de batracieni cu corpul alungit, (<it. caudato, fr. caudé/s/)
prevăzut cu coadă: salamandra, tritonul etc.; urodele.
caudillísm s. n. conducere tiranică exercitată de dictatori în unele ţări de limbă spaniolă. (cf. sp. caudillo, conducător)
caudíllo /–di–lio/ s. m. 1. păzitor, conducător al unei turme (în America Latină).2. titlu al unor (<sp. caudillo)
dictatori fascişti din ţările de limbă spaniolă.
caudíne adj. pl. a trece sub furcile ~ = a impune condiţii umilitoare (după o înfrângere (<lat. /fauces/ Caudinae)
totală); (p. ext.) a supune unei critici severe.
CAUL(I)–/CAULO–, elem. „tulpină“. (<fr. caul/i/–, caulo–, –caule, cf.
–caúl lat. caulis, gr. kaulos, tijă)
caulescént, –ă adj. (despre plante) cu tulpină ca o tijă aeriană. (<fr. caulescent)
caulícul s. n. tulpiniţă a embrionului, pe care sunt inserate cotiledoanele. (<fr. coulicule)
cauliflór, –ă adj. 1. care prezintă cauliflorie.2. care înfloreşte înainte de a înfrunzi. (<fr. cauliflore)
caulifloríe s. f. proprietate a unor plante lemnoase tropicale de a produce flori direct pe (<fr. cauliflorie)
tulpină sau pe ramuri.
caulifórm, –ă adj. în formă de tulpină. (<fr. cauliforme)
caulís s. n. tulpina plantelor. (<lat. caulis)
CAULO– v. caul(i)–.
caulogenéză s. f. proces de formare a tulpinii. (<fr. caulogenèse)
caulotaxíe s. f. mod de aşezare a ramurilor pe tulpină. (după fr. caulotaxis)
cáuper s. n. instalaţie pentru preîncălzirea aerului la furnale cu ajutorul gazelor de ardere. (<engl. cowper)
CAUST(O)–, –caúst elem. „care arde, combustibil“, „arsură“. (<fr. caust/o/–, –causte, cf. gr.
kaustos)
caústic, –ă I. adj. 1. (despre substanţe) care distruge ţesuturile animale şi vegetale.2. (<fr. caustique, lat. causticus, gr.
(fig.) muşcător, ironic, răutăcios, satiric.II. s. f. pată luminoasă obţinută kaustikos)
într–un sistem optic.
causticitáte s. f. 1. proprietate a unor substanţe de a fi caustice.2. (fig.) tendinţa, faptul de a fi (<fr. causticité)
caustic.
causticizá vb. tr. 1. a caustifica.2. (fig.) a da un caracter ironic, incisiv. (<caustic + –iza)
caustificá vb. tr. a transforma o soluţie apoasă de carbonaţi alcalini în alcalii caustice; a (după fr. caustification)
causticiza (1).
caustobiolít s. n. rocă organogenă care are proprietatea de a arde. (<germ. Kaustobiolith)
cautér s. n. instrument chirurgical pentru cauterizări. • agent chimic folosit pentru (<fr. cautère, lat. cauterium, gr.
cauterizare. kauterion)
cauterizá vb. tr. a arde cu cauterul sau cu o substanţă caustică (o rană, un ţesut). (<fr. cautériser)
cauţioná vb. tr. 1. a depune cauţiune.2. (fig.) a acorda sprijin, protecţie. (<fr. cautionner)
cauţiúne s. f. sumă de bani sau obiecte prin care cineva garantează îndeplinirea unei (<fr. caution, lat. cautio)
obligaţii; garanţie. • sumă de bani depusă pentru lăsarea în libertate a unui
infractor pe timpul procesului penal.
cauzá vb. tr. a pricinui, a produce, a determina. (<fr. causer, lat. causari)
cauzál, –ă adj. 1. de cauză, referitor la cauză. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie (<fr. causal, lat. causalis)
circumstanţială care arată săvârşirea acţiunii din regentă; conjucţie ~ă =
conjuncţie care introduce o propoziţie cauzală.2. (log.) implicaţie ~ă =
implicaţie care exprimă relaţia cauzală în propoziţiile condiţionale.
cauzalgíe s. f. hiperestezie cu senzaţie de arsură, care însoţeşte uneori rănile la nervi. (<fr. causalgie)
cav, –ă adj. (despre obiecte) care are o cavitate. o venă ~ă = fiecare dintre cele două vene (<fr. cave, lat. cavus)
principale care aduc sângele la inimă.
cavalcadá vb. intr. a face o plimbare călare în grup. (<fr. cavalcader)
cavalcádă s. f. plimbare călare făcută în grup. • grup de călăreţi în goană, la plimbare. (<fr. cavalcade)
cavalérie2 s. f. armă tactică şi strategică folosind calul ca mijloc de deplasare şi de luptă. (<rus. kavaleriia, fr. cavalerie)
cavalerísm s. n. purtare, atitudine de cavaler (II, 1); vitejie; lealitate, onestitate. (<cavaler + –ism)
cavaleríst s. m. militar din cavalerie2. (<rus. kavalerist)
cavalét s. n. 1. suport pe care se aşază ambarcaţiile sau diferitele obiecte la bordul unei (<it. cavalletto)
nave ori pe uscat.2. şipcă de lemn care se fixează provizoriu pe cofrajul
plăcii unui planşeu de beton.
cavaliér, –ă I. adj. perspectivă ~ă = proiecţie oblică a obiectelor pe un plan, ca şi cum ar (<fr. cavalier)
fi văzute dintr–un punct situat la infinit; plan ~ = plan stabilit după această
perspectivă.II. s. n. 1. terasă înaltă, într–o fortificaţie, pentru amplasarea
tunurilor.2. cordon continuu de pământ sau alte materiale de–a lungul unui
drum, rezultat din curăţirea şanţurilor.
cavatínă s. f. 1. arie de operă cu caracter liric, de proporţii reduse.2. mică piesă (<it. cavatina, fr. cavatine)
instrumentală cu caracter liric.
CAVERN(O)– elem. „cavernă“. (<fr. cavern/o/–, cf. lat. cavarna)
cavérnă s. f. 1. peşteră, grotă.2. cavitate provocată de o boală într–un ţesut. (<fr. caverne, lat. caverna)
cavernícol, –ă adj. (despre animale, plante) care trăieşte sau creşte în peşteri. (<fr. cavernicole)
cavernografíe s. f. radiografie a sinusului cavernos cu o substanţă radioopace. (<fr. cavernographie)
cavernográmă s. f. 1. diagramă obţinută prin cavernografie.2. curbă reprezentând variaţia (<fr. cavernogramme)
diametrului unei găuri de sondă.
cavernóm s. n. hemangiom cu cavităţi mari. (<fr. cavernome)
cavernometríe s. f. operaţie de măsurare şi înregistrare a variaţiei diametrului unei găuri de (<fr. cavernométrie)
sondă în funcţie de adâncime.
cavernométru s. n. aparat folosit în cavernometrie. (<fr. cavernomètre)
cavernós, –oásă adj. 1. cu caverne; spongios, poros. o corpi ~oşi = formaţii din interiorul (<fr. caverneux, lat. cavernosus)
penisului care se umplu cu sânge în timpul erecţiei.2. (despre voce) cu un
timbru gros, înfundat, înăbuşit.
cavernoscóp s. n. instrument folosit în cavernoscopie. (<fr. cavernoscope)
cavernoscopíe s. f. examinare a cavităţilor pulmonare cu cavernoscopul. (<fr. cavernoscopie)
cavét s. n. mulură concavă cu profil în sfert de cerc, folosită ca legătură între două (<fr. cavet)
listele.
CAVI– v. cavo–.
cavíár s. n. icre negre preparate după diferite procedee. (<fr. caviar)
cavícol, –ă adj. (despre paraziţi) care trăieşte în cavităţile naturale ale animalelor. (<fr. cavicole)
cavicórn, –ă I. adj. (despre animale) care posedă coarne cavitare.II. s. n. pl. familie de (<fr. cavicorne/s/)
erbivore rumegătoare care au coarnele goale în interior şi persistente:
taurinele, antilopele etc.
cavifórm, –ă adj. în formă de cavitate anatomică. (<fr. caviforme)
caviláţie s. f. argument verbal care nu atinge fondul serios al lucrurilor; sofism. (<fr. cavillation, lat. cavillatio)
cavílă s. f. 1. piesă la legarea de catarg a parâmelor care manevrează velele.2. fiecare (<it. caviglia)
dintre mânerele fixate pe cercul cârmei, ca o prelungire a spiţelor.
cavitaţie s. f. fenomen constând în producerea într–un curent de lichid a unui vid parţial, (<fr. cavitation)
datorită schimbării stării de agregare, care provoacă izbituri în pereţii
conductei prin care circulă lichidul.
CAVO–/CAVI– elem. „cavitate“. (<fr. cavo–, cavi–, cf. lat. cavus,
scobit)
cavografíe s. f. radiografie a unei vene cave, prin injectarea unui lichid radioopac. (<fr. cavographie)
cavomanometríe s. f. studiu al presiunii din interiorul unei vene cave. (<fr. cavomanométrie)
cavóu s. n. construcţie funerară (sub pământ) în care se depun morţii. (<fr. caveau)
caz s. n. I. 1. împrejurare, situaţie, circumstanţă. o ~ de conştiinţă = împrejurare în (<lat. casus, fr. cas)
care cineva este silit să procedeze altfel decât îi dictează conştiinţa. o a face
~ de ceva = a considera ceva (exagerând) foarte important; a face ~ de
cineva = a exagera calităţile, meritele cuiva.2. întâmplare, eveniment,
accident (petrecut pe neprevăzute).3. (med.) individ care reprezintă o situaţie
exemplară.II. fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele
funcţii sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui şi
numeralului.
cazá vb. tr. a instala într–un hotel, cămin etc. pentru un timp determinat. (<fr. caser)
cazácă s. f. bluză lungă până peste talie, cu mâneci lungi şi încheiată la gât. (<fr. casaque)
cazarmamént s. n. ansamblul efectelor pentru pat care se dau unui militar la încazarmare. (după fr. casernement)
cazeificáre s. f. 1. proces de precipitare a cazeinei.2. (med.) alteraţie necrotică a unui ţesut, (după fr. caséification)
urmată de apariţia unei substanţe cu aspect cazeos.
cazeinát s. n. produs alimentar din lapte smântânit. (<fr. casèinate)
cazeínă s. f. substanţă albuminoidă care se extrage din lapte, partea componentă a (<fr. caséine)
brânzeturilor.
cazeinogén s. n. formă solubilă a cazeinei. (<fr. caséinogène)
cazemátă s. f. 1. fortificaţie izolată servind ca amplasament de tragere, împotriva (<fr. casemate)
proiectilelor, bombelor etc.; buncăr.2. compartiment blindat sub puntea
navelor de linie, tunuri de calibru mijlociu.
cazeóm s. n. tuberculom. (<fr. caséome)
cazeós, –oásă adj. cu aspect de brânză. (<fr. caséeux)
cazéum s. n. materie amorfă, bogată în grăsimi şi proteine, care rezultă din necroza (<lat. caseum, brânză)
tuberculoasă.
caziér s. n. 1. mobilă compartimentată unde se păstrează acte, dosare etc. o ~ judiciar = (<fr. casier)
fişă de evidenţă cu datele privind antecedentele penale ale unei persoane.2.
(poligr.) dulăpior în care se păstrează litere.
cazinóu s. n. local public în staţiunile turistice şi balneoclimatice, cu săli de jocuri, (<fr., it. casino)
spectacole, dans, restaurante.
cazuál, –ă adj. 1. cu caracter întâmplător; accidental, fortuit.2. care arată cazul gramatical. (<fr. casuel, lat. casualis)
cazualísm s. n. concepţie filozofică idealistă care atribuie întâmplării cauzele evenimentelor (<fr. casualisme)
şi ordinea în care se succedă acestea.
cazualitáte s. f. calitatea, starea a ceea ce este cazual (1). (<fr. casualité)
cazuár s. m. pasăre alergătoare din Australia şi Noua Guinee, asemănătoare struţului. (<it. casuario, fr. casoar)
cazuíst, –ă s. m. f. specialist în cazuistică, care foloseşte abil argumente ingenioase, logice în (<fr. casuiste)
aparenţă, false în fond.
cazuístic, –ă I. adj. bazat pe cazuistică.II. s. f. 1. parte a moralei stoice, talmudice, (<fr. casuistique)
scolastice şi iezuite care încerca să rezolve cazurile de conştiinţă, dându–le
interpretări meşteşugite.2. (peior.) justificare a unor practici imorale prin
subtilităţi logice; (p. ext.) ingeniozitate, abilitate (în argumentarea unor teze
îndoielnice).3. sistem de investigaţii, analize şi practici având la bază cazuri
particulare, individuale.4. (med.) ansamblu de cazuri de boală de un anumit
profil, studiate şi tratate.
călinescianísm s. n. atitudine creatoare deschisă faţă de fenomenul cultural–estetic, având drept (<călinescian + –ism)
coordonate conturarea unei viziuni dinamice, constructive, în concordanţă cu
clasicitatea spiritului nostru latin, aparţinând lui G. Călinescu.
căpitán s. m. 1. grad de ofiţer inferior, între locotenent şi maior. o (mar.) ~ –locotenent = (<it. capitano, rus. kapitan)
grad echivalent căpitanului din armata de uscat.2. comandant al unei nave
militare, comerciale sau de pasageri. o ~ de port = funcţionar care asigură
activitatea unui port.3. (fig.) şef, conducător. o ~ de poştă = administrator al
unei poşte.4. (sport) jucător desemnat să reprezinte şi să conducă, în timpul
unei competiţii, echipa din care face parte.
câmp s. n. 1. spaţiu delimitat în care este cuprinsă imaginea de pe o peliculă (după fr. champ, lat. campus)
cinematografică. o ~ vizual = porţiune din spaţiu care poate fi cuprinsă cu
privirea.2. ~ operator = porţiune de piele special pregătită pentru o
intervenţie chirurgicală. • fâşie de pânză care delimitează plaga operatorie.3.
porţiune din spaţiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine
determinată. • (inform.) subîmpărţire din punct de vedere logic a unei cartele
conţinând, fiecare, o informaţie reprezentată codificat.4. mulţime de valori
ale uneia sau mai multor mărimi variabile. o ~ lexical = ansamblu de cuvinte
din aceeaşi sferă semantică, care exprimă noţiuni asemănătoare sau
asociabile.5. (arte) fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine, un
motiv ornamental etc.
ceaslá s. f. v. şasla.
CEBO– elem. „maimuţă“. (<fr. cébo–, cf. gr. kebos)
CECIDO– v. cecidio–.
cecidogén, –ă adj. care provoacă apariţia de cecidii. (<fr. cécidogène)
cecitáte s. f. 1. slăbire a capacităţii vizuale; orbire. o ~ psihică = pierdere a capacităţii de (<fr. cécité, lat. caecitas)
a recunoaşte obiectele cu ajutorul văzului; ~ verbală = alexie.2. (fig.) orbire
intelectuală.
CECO– v. cec3(o)–.
cecocél s. n. hernie cu conţinut format din cec2. (<fr. caecocèle)
cecográf s. n. instrument de scris pentru orbi. (<fr. cécographe)
cecografíe s. f. metodă specială de scris folosită de orbi. (<fr. cécographie)
cecográmă s. f. scrisoare în alfabetul Braille pentru nevăzători, expediată prin poştă. (<fr. cécogramme)
cecopexíe s. f. fixare a cecului2 la planul posterior al abdomenului. (<fr. caecopexie)
cecoplicatúră s. f. micşorare operatorie a cecului2 mărit. (<fr. caecoplicature)
cecoptóză s. f. coborâre patologică a cecului2 în bazinet. (<fr. caecoptose)
cecorafíe s. f. suturare chirurgicală a cecului2. (<fr. caecorraphie)
cecostomíe s. f. creare chirurgicală a unui anus artificial la nivelul cecului2; tiflostomie. (<fr. caecostomie)
cefalálgic, –ă I. adj. referitor la cefalalgie.II. adj., s. n. (medicament) contra durerilor de (<fr. céphalalgique)
cap.
cefalalgíe s. f. durere de cap; cefalee. (<fr. céphalalgie)
cefalée s. f. cefalalgie. (<fr. céphalée)
cefálic, –ă adj. referitor la cap, al capului. (<fr. céphalique)
–cefalíe v. cefal(o)–.
cefalítă s. f. inflamaţie a creierului şi a membranelor sale. (<fr. céphalite)
cefalocél s. n. aspect de tumoare congenitală, determinată de hernia extracraniană a (<fr. céphalocèle)
encefalului.
cefalocentéză s. f. puncţie cerebrală. (<fr. céphalocentèse)
cefalocordáte s. n. pl. încrengătură de cordate inferioare marine, cu scheletul format din coarda (<fr. céphalocordates)
dorsală, care reprezintă forma de trecere de la nevertebrate la vertebrate.
cefalogenéză s. f. proces de formare a craniului, din faza embrionară până la vârsta adultă. (<fr. céphalogenèse)
celébru, –ă adj. cu faimă, renumit, vestit, reputat, ilustru. (<fr. célèbre, lat. celeber)
celenteráte s. f. pl. încrengătură de animale inferioare acvatice, cu corpul în formă de sac cu un (<fr. coelentérés)
orificiu înconjurat de numeroase tentacule.
CELERI– elem. „viteză, acceleraţie“. (<fr. céléri–, cf. lat. celer, –ris,
rapid)
celerimetríe s. f. tahometrie. (<fr. célérimétri)
celerimétru s. n. tahimetru2 (1). (<fr. célérimètre)
celeritáte s. f. 1. iuţeală, repeziciune, viteză.2. viteza de propagare a undei, a perturbaţiei (<fr. célérité, lat. celeritas)
printr–un mediu fluid în repaus.
celést, –ă adj. 1. ceresc.2. (fig.) splendid, minunat, divin. (<fr. céleste, lat. caelestis)
celéstă s. f. instrument muzical de percuţie cu claviatură, la care sunetul este produs prin (<it. celesta, fr. célesta)
lovirea unor lame metalice cu ciocănele de lemn.
celestín s. m. călugăr aparţinând unui ordin catolic fundat în 1251. (<fr. célestin)
celestínă s. f. sulfat natural de stronţiu. (<fr. célestine)
CELI(O)–/CELO– elem. „cavitate“, „abdomen“. (<fr. coeli/o/–, coelo–, cf. gr.
koilos, koilia)
celiác, –ă adj. referitor la cavitatea abdominală. (<fr. coeliaque)
celialgíe s. f. durere abdominală. (<fr. coelialgie)
celibát s. n. starea civilă a celibatarului. (<fr. célibat, lat. caelibatus)
celofán s. n. foiţă subţire şi transparentă din viscoză, pentru împachetare, pentru (<fr. cellophane)
clasoarele filatelice etc.
celofíbră s. f. fibră textilă artificială din celuloză. (<fr. cellofibre)
celóm s. n. cavitate în interiorul corpului animalelor cu mezoderm (spongieri, (<fr. coelome)
celenterate), în care se găsesc organele.
celomáte s. n. pl. grup de animale metazoare cu celom. (<fr. coelomates)
celométru s. n. instrument compus dintr–o lunetă şi un înclinometru, cu care se determină (<fr. coelomètre)
înălţimea norilor.
celómic, –ă adj. referitor la celom. (<fr. coelomique)
celostát s. n. instrument care permite urmărirea aştrilor în mişcarea lor aparentă diurnă şi (<fr. coelostat)
transmite neîncetat imaginea cu ajutorul unui sistem de oglinzi plane.
céltic, –ă adj. referitor la celţi, al celţilor. o limbi ~ce = familie de limbi indo–europene (<fr. celtique, lat. celticus)
(gaelica, irlandeza, galeza şi bretona) vorbite de celţi.
celtísm s. n. 1. ansamblu de caractere proprii celţilor.2. expresie proprie limbii celtice. (<fr. celtisme)
celulóză s. f. substanţă organică din pereţii celulelor plantelor, în industria hârtiei, a (<fr. cellulose)
lacurilor, explozivilor etc.; lignoză.
celulózic, –ă adj. care conţine celuloză. (<fr. cellulosique)
cembálo s. n. clavecin. (<it. cembalo)
cemént1 s. n. 1. praf cu care se cementează piesele de oţel. o ~ dentar = material în (<fr. cément)
obturaţia cariilor şi la fixarea unor proteze.2. substanţă la rădăcina dintelui.
CENO2–, –cén, elem. „recent, nou“. (<fr. ceno–, caeno–, –cène, cf.
gr. kainos)
CENO3–, –cén, elem. „general“, „comun“. (<fr. céno–, coeno–, –cène,
–cenóză –cénose, cf. gr. koinos)
cenobít s. m. călugăr care trăieşte într–o mănăstire. (<fr. cénobite, lat. coenobita)
–cenóză4 v. ceno3–.
cenozóic, –ă adj., s. n. (din) neozoic; cainozoic. (<fr. cénozoïque)
cens s. n. 1. (în Roma antică) recensământ al verii şi al cetăţenilor din cinci în cinci ani (<lat. census, fr. cens)
în vederea stabilirii impozitelor, a recrutării tinerilor etc.2. (în feudalism)
prestaţie anuală în natură sau în bani datorată seniorului, de către posesorul
pământului.3. grupare a unor cetăţeni sau a tuturor locuitorilor unei ţări după
diverse criterii. • (în capitalism) cuantum minim de impozit care, în anumite
sisteme electorale, dă dreptul unui cetăţean să aleagă sau să fie ales.
censuál, –ă adj. referitor la cens; supus unui cens (2). (<it. censuale, fr. censuel)
censuár adj., s. n. (sclav) obligat doar să plătească stăpânului un cens (2). (<it. censuario)
cent1 s. m. monedă divizionară în diverse ţări (S.U.A., Canada, Australia, Olanda etc.), (<engl., fr. cent)
o sutime din unitatea monetară.
cent2 s. n. (muz.) subdiviziune pentru măsurarea intervalelor, o sutime dintr–un (<germ. Cent, lat. centum)
semiton.
–cent3 v. centi–.
centáur s. m. 1. (mit.) monstru închipuit cu corp de cal şi bust omenesc.2. ornament (<lat. centaurus, fr. centaure)
reprezentând un astfel de monstru.
centauromahíe s. f. lupta dintre centauri şi lapiţi. (<fr. centauromachie, lat.
centauromachia)
centávo s. m. monedă divizionară în unele ţări din America Latină şi Portugalia, a suta (<sp. centavo)
parte din unitatea monetară.
centenár I. s. n. împlinirea a o sută de ani de la un eveniment însemnat; aniversare a (<lat. centenarius, fr. centenaire)
acestui eveniment.II. adj., s. m. f. (om) de o sută de ani.
centésimo s. m. monedă divizionară din Panama, Uruguay, Italia etc., a suta parte din (<sp., it. centesimo)
unitatea monetară.
–centéză elem. „înţepătură, puncţie“. (<fr. –centèse, cf. gr. kentesis)
centezimál, –ă adj. care reprezintă a suta parte dintr–un întreg. o grad ~ = grad, a suta parte (<fr. centésimal)
dintr–un unghi drept.
centézimă s. f. dobândă de unu la sută. (<fr. centésime)
CENTI–, –cént elem. „o sută, a suta parte“. (<fr. centi–, cf. lat, centum, sută)
centiár s. m. măsură subdivizionară pentru terenuri, a suta parte dintr–un ar. (<fr. centiare)
centigrád, –ă I. adj. împărţit într–o sută de grade.II. adj., s. n. (subdiviziune) a suta parte (<fr. centigrade, it. centigrado)
dintr–un grad.
centigrám s. n. măsură subdivizionară de masă, a suta parte dintr–un gram. (<fr. centigramme)
centiláj s. n. diviziune în centile. (<fr. centilage)
centílă s. f. a suta parte dintr–un ansamblu de date clasate într–o anumită ordine (<fr. centile)
statistică.
centilítru s. m. măsură subdivizionară de capacitate, a suta parte dintr–un litru. (<fr. centilitre)
centímă s. f. valoare bănească, a suta parte dintr–un franc, leu vechi etc. (<fr. centime)
centimétru I. s. m. măsură subdivizionară de lungime, a suta parte dintr–un metru.II. s. (<fr. céntimètre)
n. panglică lungă de 1 cm (şi jumătate) cu diviziuni zecimale, pentru măsurat
în croitorie, în magazine de textile etc.
centímo s. m. monedă subdivizionară în Spania şi Costa Rica, a suta parte din unitatea (<sp. centimo)
monetară.
centirón s. n. centură (militară). (<fr. ceinturon)
centón s. n. lucrare în versuri sau în proză din fragmente de la diferiţi autori. • lucrare, (<fr. centon)
operă fără originalitate; plagiat.
centrá vb. I. tr. 1. a aşeza, a fixa în/pe centru sau într–o poziţie corectă (o piesă).2. (fig.) (<fr. centrer)
a îndrepta către un anumit scop, a grupa.3. a regla două sau mai multe maşini
care funcţionează cuplate.II. intr., tr. (sport) a trimite mingea de la marginea
terenului spre mijlocul lui, (la fotbal) în careul de la poartă.
centralísm s. n. sistem de subordonare administrativă, economică sau politică a organelor (<fr. centralisme)
locale, directivelor sau dispoziţiilor organelor centrale. o ~ democratic =
principiu de bază al organizării şi activităţii partidelor comuniste şi al
statelor socialiste.
centralíst, –ă I. adj. conform centralismului.II. s. m. f. operator într–o centrală (telefonică). (<fr. centraliste)
centrifúg, –ă I. adj. care tinde să se îndepărteze de centru; centrifugal. o forţă ~ă = forţă (<fr. centrifuge)
care tinde să depărteze un corp în mişcare circulară de centrul lui de rotaţie.
II s. f. 1. aparat, maşină cu ajutorul căreia se efectuează operaţia de
centrifugare.2. instalaţie destinată antrenamentului astronauţilor, care
simulează acţiunea acceleraţiilor de lungă durată.
CENTRO– v. centri–.
centroíd I. s. n. punct din spaţiu care se mişcă cu o viteză egală cu viteza medie a (<engl. centroid)
obiectelor cereşti din vecinătatea lui.II. s. f. curbă, loc geometric al centrului
instantaneu de rotaţie în raport cu sistemul de referinţă mobil sau fix,
respectiv rostogolirea şi baza.
centromér s. n. regiune prin care cromozomul se ataşează de fibrele fusului în timpul (<fr. centromère)
diviziunii celulare.
centroplásmă s. f. zonă plasmatică centrală care înconjoară centriolul. (<fr. centroplasme)
centroplást s. n. corpuscul sferic extracelular în timpul mitozei. (<fr. centroplaste)
centrosféră s. f. 1. partea centrală a globului terestru, cu densitate foarte mare, din metale (<fr. centrosphère)
grele, complet disociate şi gazificate; barisferă, metalosferă.2. (biol.) regiune
cu aspect de stea din jurul centriolului.
centrospérme s. f. pl. grup mare de plante cu ovar superior, cu seminţele localizate pe o formaţie (<fr. centrospermes)
din centrul fructului.
centrozóm s. m. organit citoplasmatic în centrul celulei, care intervine în mitoză. (<fr. centrosome)
céntru1 I. s. n. 1. (mat.) punct faţă de care punctele unui cerc sau ale unei sfere se (<fr. centre, lat. centrum)
află la egală depărtare. • punct al unui ansamblu de figuri geometrice la care
se raportează celelalte puncte ale ansamblului.2. punct central al unui spaţiu,
al unei suprafeţe. • punct marcat la mijlocul terenului de joc la fotbal,
handbal etc.3. loc(alitate) în care sunt concentrate anumite activităţi
(politico–administrative, economice, culturale etc.) • instituţie superioară
conducătoare; putere administrativă centrală. • instituţie care concentrează o
activitate ştiinţifică.4. (fiz.) punct de aplicaţie al rezultantei unui sistem de
forţe.5. poziţie politică de mijloc, între concepţiile de dreapta şi de stânga.II.
s. m. 1. (anat.) punct în care sunt localizate anumite funcţii. o ~ nervos =
grup de celule nervoase unde se primesc excitaţiile periferice şi de unde
pornesc excitaţiile centrale.2. jucător aflat în mijlocul liniei de atac sau de
apărare la anumite jocuri sportive.
–céntru2 v. centri–.
céntum adj. limbă ~ = limbă indo–europeană care a păstrat în evoluţia ei sunetele g şi k (<lat. centum)
nealterate înaintea vocalelor e şi i (greaca, latina, celtica, germanica).
centumvír s. m. (în Roma antică) membru al unui colegiu de judecători, o sută de magistraţi, (<lat., fr. centumvir)
care judeca afacerile civile. • magistrat dintr–un municipiu, dintr–o colonie.
centumvirál, –ă adj. care se referă, care emană de la centumviri. (<lat. centumviralis, fr.
centumviral)
centumvirát s. n. demnitate de centumvir. (<fr. centumvirat)
centúplu, –ă adj. însutit. (<fr. centuple, lat. centuplex)
centúră s. f. 1. curea lată purtată peste îmbrăcăminte. o ~ de salvare = dispozitiv din (<fr. ceinture)
corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menţinerea unui
naufragiat la suprafaţa apei.2. parte a scheletului care leagă membrele de
trunchi (omoplatul şi clavicula, bazinul). • (sport) a) linie imaginară la
nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu
tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile, la lupte.3.
cingătoare. o ~ de castitate = bandaj închis cu lacăt, în trecut, pentru
protejarea castităţii femeilor; ~ de siguranţă = dispozitiv care împiedică pe
pasagerii unui avion sau automobil de a fi proiectaţi înainte, în caz de
accident.4. fiecare din gradele de calificare a celor care practică arte
marţiale.5. ceea ce înconjură un lucru, un loc etc. o ~ de fortificaţii = zonă
fortificată aflată la o distanţă potrivită pentru a fi ferită de focul armelor grele
ale unui eventual duşman; linie de ~ = cale ferată, şosea care înconjură un
oraş. • ansamblu de plantaţii în jurul unui oraş sau de separare a unor zone
ale acestuia.6. fâşie continuă de table de oţel care formează bordajul unei nave.7. grindă orizontală din beton armat, rezemată pe zidurile exterioare ale une
centuriát, –ă adj. referitor la centurie; pe centurii (1). (<fr. centuriate, lat. centuriatus)
centúrie s. f. (în Roma antică) 1. unitate militară din o sută de soldaţi.2. unitate politică şi (<lat. centuria, fr. centurie)
administrativă din o sută de cetăţeni.
centurión s. m. ofiţer comandant al unei centurii (1). (<fr. centurion, lat. centurio)
cercosporióză s. f. boală a plantelor provocată de ciuperci, caracterizată prin apariţia pe frunze (<fr. cercosporiose)
a unor pete circulare brune sau albicioase.
cereále /–re–a–/ s. f. pl. grup de plante cultivate din familia gramineelor, ale căror boabe servesc (<fr. céréales, lat. cerealia)
la alimentarea oamenilor şi a animalelor, sau în diferite industrii.
cerebroíd, –ă adj. care se aseamănă cu creierul. o ganglioni ~izi = ganglioni nervoşi care, la (<fr. cérébroïde)
unele nevertebrate (viermi, moluşte, artropode), au aceeaşi funcţie ca
sistemul nervos central la animalele superioare.
cerebromalacíe s. f. ramolisment cerebral. (<fr. céré-bromalacie)
cerebropatíe s. f. maladie a creierului. (<fr. cérébropathie)
cerebroragíe s. f. hemoragie cerebrală. (<fr. cérébrorragie)
cerebroscleróză s. f. scleroză a arterelor cerebrale. (<fr. cérébrosclérose)
cerebrospinál, –ă adj. care aparţine creierului şi măduvei spinării. (<fr. cérébro–spinal)
cerebrotomíe s. f. disecţie a creierului. (<fr. cérébrotomie)
cerebrozídă s. f. substanţă lipoidă complexă din ţesutul nervos, cu rol important în (<fr. cérébroside)
metabolismul celulei nervoase.
ceremoniál, –ă I. adj. care ţine de ceremonie; ritual.II. s. n. totalitatea formulelor şi a (<fr. cérémonial, lat.
regulilor care se folosesc la anumite ceremonii. cacceremonialis)
ceremonialísm s. n. respectare strictă a anumitor ceremonialuri. (<fr. cérémonialisme)
ceremoníe s. f. formalitate (de protocol) la oficierea unui act solemn; solemnitate. • formă (<fr. cérémonie, lat. caeremonia)
exterioară a unui cult (religios). • ansamblul regulilor de politeţe, prescrise în
raporturile dintre membrii unei societăţi, sau grupări sociale.
ceremoniós, –oásă adj. potrivit unor reguli de politeţe exagerată; protocolar, solemn. (<fr. cérémonieux)
cerezínă s. f. produs prin rafinarea cerurilor de petrol. (<fr. cérésine)
CERI–/CERO– elem. „ceară“. (<fr. céri–, céro–, cf. lat. cera,
gr. keros)
cerifér1, –ă adj. (despre glandele albinelor sau despre vegetale) care produce ceară; cerigen. (<fr. cérifère)
certificát s. n. act oficial prin care se certifică, se atestă ceva. (<fr. certificat, lat. certificatum)
certozín s. m. 1. călugăr al unui ordin din Alpii francezi.2. (fig.) om retras, singuratic. (<it. certosino)
certozínă s. f. procedeu de incrustaţie cu elemente de os sau fildeş pe fond de lemn negru în (<fr. certosina)
motive geometrice mici.
ceruleínă s. f. colorant folosit la imprimarea pe stofe. (<fr. céruléine)
ceruléu s. n. pigment mineral albastru obţinut dintr–un amestec de oxizi de cobalt şi (<fr. céruléum)
staniu.
ceruloplasmínă s. f. gamaglobulină care fixează cuprul în sânge. (<fr. céruloplasmine)
cerúmen s. n. materie cleioasă, galbenă, în urechi. (<fr. cérumen, lat. cerumen)
ceruminós, –oásă adj. 1. de natura cerumenului.2. (despre glande) care produce cerumen. (<fr. cérumineux)
cerúză s. f. carbonat bazic de plumb, foarte otrăvitor, folosit la prepararea vopselelor (<fr. céruse, lat. cerussa)
albe; alb de plumb.
ceruzít s. n. carbonat natural de plumb. (<fr. cérusite)
CERVIC(O)– elem. „gât, ceafă“, „col uterin“. (<fr. cervic/o/, cf. lat. cervix,
ceafă)
cervicál, –ă I. adj. referitor la partea posterioară a gâtului sau la gâtul unor organe.II. s. n. (<fr. cervical)
pernă pe care se pune capul.
cervicalgíe s. f. durere cervicală. (<fr. cervicalgie)
cervicartróză s. f. artroză a vertebrelor cervicale. (<fr. cervicarthrose)
cervicectomíe s. f. excizie a colului uterin. (<fr. cervicectomie)
cervicítă s. f. colpită. (<fr. cervicite)
cervicobrahialgíe s. f. nevralgie a plexului cervicobrahial, prin dureri localizate în ceafă, gât şi (<fr. cervico–brachialgie)
braţe.
cervicocistopexíe s. f. suspendare chirurgicală a colului vezical în caz de incontinenţă urinară. (<fr. cervico– cystopexie)
cérvix s. n. parte inferioară a uterului, între acesta şi vagin; col uterin. • partea îngustă a (<lat. cervix)
vezicii urinare.
cesioná vb. tr. a face o cesiune. (<cesi/une/ + –ona)
cesionár, –ă s. m. f. cel care beneficiază de o cesiune. (<fr. cessionnaire)
césiu s. n. metal alcalin monovalent, moale, asemănător cu potasiul. (<fr. césium, cf. lat. caesius,
verzui)
cesiúne s. f. cedare. • transmitere prin contract de către o persoană sau firmă (cedent) (<fr. cession, lat. cessio)
unei alte persoane sau firme (cesionar) a unui bun sau a unui drept. • bun
cesionat.
cest1 s. n. (ant.) mănuşă de piele armată cu plumb sau fier, de care se serveau atleţii în (<lat. caestus, fr. ceste)
luptele pugilistice.
CEST2(O)– elem. „curea, panglică“. (<fr. cest/o/–, cf. gr. kestos,
centură)
cestóde s. n. pl. clasă de viermi platelminţi; paraziţi intestinali: tenia. (<fr. cestodes)
cestodóză s. f. infestaţie produsă de cestode. (<fr. cestodose)
cetacée s. n. pl. ordin de mamifere marine cu corpul în formă de peşte: balenele, delfinii (<fr. cétacés)
etc.
cetán s. n. carbură de hidrogen saturat. (<fr. cétane)
cetánic, –ă adj. cifră ~ă = indice care exprimă aprecierea calităţii arderii unui combustibil în (<cetan + –ic)
motorul cu aprindere prin comprimare.
ceténă s. f. gaz cu miros înecăcios obţinut prin piroliza acetonei. (<fr. cétène)
cetogén, –ă adj. (despre alimente) care favorizează producerea de cetone. (<fr. cétogène)
cetogenéză s. f. formarea de cetone în organisme. (<fr. cétogenèse)
cetolíză s. f. distrugere a corpilor cetonici. (<fr. cétolyse)
cetologíe s. f. studiu ştiinţific al cetaceelor. (<fr. cétologie)
cetónă s. f. denumire dată unei clase de compuşi organici obţinuţi prin oxidarea (<fr. cétone)
alcoolilor secundari sau a hidrocarburilor.
cetonemíe s. f. prezenţa corpilor cetonici în sânge. (<fr. cétonémie)
cetónic, –ă adj. referitor la cetone; de natura cetonei. o corpi ~ci = produşi intermediari ai (<fr. cétonique)
metabolismului, din degradarea albuminelor şi grăsimilor.
cetonuríe s. f. prezenţa în urină a cetonelor, rezultate din arderea incompletă a grăsimilor. (<fr. cétonurie)
cetóză s. f. 1. monozaharid care conţine o grupare cetonică în moleculă.2. stare (<fr. cétose)
patologică datorată unui exces de cetonă în organism.
ceviánă s. f. (mat.) dreaptă care uneşte un vârf al unui triunghi cu un punct al laturii (<fr. cévienne)
opuse.
cezanísm /se–za–/ s. n. direcţie impresionistă în pictură, în care se manifestă preocuparea de a da (<fr. cézannisme)
ritm şi cadenţă compoziţiei.
cezár s. m. titlu dat împăraţilor romani; (p. ext.) împărat. (<lat. caesar, fr. césar)
cezarián, –ă adj. 1. referitor la împăraţii romani.2. imperial, împărătesc. (<fr. césarien)
cezariánă s. f. intervenţie prin incizarea uterului şi extragerea fătului, în caz de naştere (<fr. césarienne)
dificilă; cezarotomie.
cezarísm s. n. sistem de guvernare dictatorială militară asemănător celui instituit de Caesar (<fr. césarisme)
în vechea Romă.
cezaropapísm s. n. teorie potrivit căreia împăratul îşi exercita autoritatea absolută atât la nivelul (<fr. césaropapisme)
spiritual, cât şi temporal.
cezarotomíe s. f. cezariană. (<fr. césarotomie)
cezúră s. f. 1. pauză ritmică în interiorul unui vers mai lung. • mică pauză între două (<fr. césure, lat. caesura)
propoziţii sau fraze ori între două secţiuni ale unei lucrări muzicale.2. (tehn.)
diviziune a unei scări funcţionale în dreptul căreia se schimbă treapta
acesteia.
cha–cha–cha /cea–/ s. n. dans modern, de origine mexicană, cu ritm vioi, născut din întrepătrunderea (<sp. cha–cha–cha)
ritmurilor de rumbă şi mambo; melodia corespunzătoare.
champlevé /şanlöve/ s. n. tehnică în arta emailării, umplerea cu smalţ a spaţiilor adâncite special într–o (<fr. champlevé)
placă metalică, în scop decorativ. • obiectul decorat.
chanson /şansón/ s. n. compoziţie vocală polifonică, cu text francez, ajunsă la înflorire în epoca (<fr. chanson)
Renaşterii.
chaparrál /cea–/ s. n. asociaţie vegetală de tip mediteranean formată din tufişuri xerofile spinoase, (<sp. chaparral)
închircite, în preriile din California şi Mexic.
chardonnay /şardoné/ s. n. soi de viţă de vie originar din Franţa, cu ciorchini mici şi boabe rotunde (<fr. chardonnay)
albe–verzui. • vin alb, fin, din acest soi.
charientísm /şa–/ s. n. figură de stil reprezentând o ironie fină, care nu vrea să indispună. (<fr. charientisme, cf. gr.
kharientismos, spirit)
charíte /ha–/ s. f. pl. (mit.) (la greci) cele trei graţii. (<fr. charites)
charleston /ceárls–ton/ s. 1. dans american de perechi împrumutat din folclorul negrilor, cu mişcări (<engl. charleston)
n. foarte repezi, prin flexiunea părţii de jos a picioarelor; melodia
corespunzătoare.2. talger ~ = talger (cinel) dublu, acţionat cu piciorul de
către baterist, în orchestra de jaz.3. croială specială de pantaloni.
charmeuse /şar–möz/ s. n. tricot din fire de mătase, cu faţa foarte netedă, pentru articole de lenjerie. (<fr. charmeuse)
chartreuse /şar–trö´z/ s. f. băutură fină, din ierburi alpine macerate în alcool dublu rafinat. (<fr. chartreuse)
chase /ceis/ s. n. (jaz) dialog foarte viu între soliştii interpreţi ai aceluiaşi instrument, fiecăruia (<engl. chase)
revenindu–i câteva măsuri.
chasse /şa–sé/ s. n. pas mare de dans sau de gimnastică, cu un picior alunecând înainte. (<fr. chassé)
chateaubriand /şatobrián/ s. n. bucată de muşchi de vacă tăiată special şi preparată ca friptură la grătar. (<fr. chateaubriand)
cheddar /cedár/ s. n. brânză engleză şi americană, pe bază de lapte de vacă şi ulei de bumbac, (<fr., engl. cheddar)
porumb, cocos sau soia, cu pastă dură şi colorată.
chefír s. n. produs lactat dietetic din lapte acidulat cu un ferment vegetal. (<fr. kéfir, rus. kefir)
chei s. n. 1. construcţie pe malul unei ape navigabile pentru încărcarea şi descărcarea (<fr. quai)
navelor, servind totodată la consolidarea malului şi pentru a preveni
inundaţiile; (p. ext.) stradă de–a lungul unui astfel de mal.2. rampă de
încărcare–descărcare a vagoanelor de cale ferată.
cheiáj s. n. taxă plătită de nave pentru utilizarea temporară a unui port şi a instalaţiilor (<fr. quayage)
lui.
CHEIL(O)–, –cheilíe elem. „buză“. (<fr. chéil/o/–, –chéilie, cf. gr.
kheilos)
cheilalgíe s. f. durere la nivelul buzelor. (<fr. chéilalgie)
–cheilíe v. cheli(o)–.
cheilítă s. f. inflamaţie a buzelor. (<fr. chéilite)
cheilofagíe s. f. tic constând în muşcarea buzelor. (<fr. chéilophagie)
cheiloplastíe s. f. refacere chirurgicală a buzei. (<fr. chéiloplastie)
cheilorafíe s. f. sutură a unei buze. (<fr. chéilorraphie)
cheiloşalázis s. n. slăbire cu atrofie a tegumentelor buzelor. (<fr. chéilochalasis)
cheilotomíe s. f. incizie operatorie a buzelor. (<fr. chéilotomie)
cheilóză s. f. cheilită cu evoluţie cronică. (<fr. chéilose)
CHEIR(O)–, elem. „mână, palmă“, „membrană“. (<fr. chéir/o/–. –chéirie, chir/o/–,
–cheiríe/CHIR(O)–, –chirie, cf. gr. kheir, –ros, mână)
–chiríe
cheiralgíe s. f. sindrom caracterizat prin dureri ale mâinilor. (<fr. chéiralgie)
–cheiríe v. cheir(o)–.
cheirofobíe s. f. grafofobie. (<fr. chéirophobie)
cheiromegalíe s. f. hipertrofie a degetelor şi a mâinilor. (<fr. chéiromégalie)
cheironomíe s. f. gen de dirijat coral prin mişcările mâinilor şi degetelor, în muzica (<germ. Cheironomie)
bisericească.
cheiroplastíe s. f. refacere chirurgicală a policelui distrus. (<fr. chéiroplastie)
cheiropodalgíe s. f. durere în extremităţile mâinilor şi picioarelor. (<fr. chéiropodalgie)
cheiroptére/chiroptére s. n. pl. ordin de mamifere care au aripi membranoase: liliecii. (<fr. chéiroptéres, chiroptéres)
cheiroscóp s. n. aparat pentru reducerea vitezei binoculare şi a capacităţii de fuziune. (<fr. chéiroscope)
cheliceráte s. n. pl. subîncrengătură a artropodelor, clasa arahnidelor, prevăzute cu chelicere. (<fr. chélicérates)
chelifér, –ă I. adj. înzestrat cu gheare sau cu cleşti.II. s. n. specie de arahnid mic, lipsit de (<fr. chélifère)
postabdomen şi de glanda veninoasă; scorpionul de cărţi.
chélner s. m. ospătar. (<germ. Kellner)
CHELO– elem. „tumoare, hernie“. (<fr. kélo–, cf. gr. kele,
umflătură)
cheloíd s. n. tumoare benignă a pielii, fibroasă, alungită, pe locul unei cicatrice. (<fr. chéloïde)
cheloniéni s. m. pl. ordin de reptile cu corpul închis într–o carapace osoasă. (<fr. chéloniens)
chémbrică s. f. pânză de celofibră sau de bumbac, cu fire extrem de fine şi dese. (<engl. cambric)
CHEMI(O)– v. chemo–.
chemigráf s. n. tehnica gravării chimice a clişeelor tipografice; chemitipie. (<fr. chémigraphie)
chemigrafíe s. f. tehnica gravării chimice a clişeelor tipografice; chemitipie. (<fr. chémigraphie)
chemin de fer /şmen dö fer/ joc de noroc asemănător bacaralei, la care fiecare jucător devine pe rând (<fr. chemin de fer)
s. n. inv. bancher (2).
chemisier /şe–mi–zié/ s. bluză femeiască cu mâneci lungi şi manşete. (<fr. chemisier)
n.
chemitipíe s. f. chemigrafie. (<fr. chémitypie)
CHEMO–/CHIMI(O)– elem. „chimie“. (<germ. chemo–, fr. chimi/o/–,
cf. lat. chymus, gr. khymos, suc)
chemoautotróf, –ă adj. (despre microorganisme) care obţine energia necesară proceselor vitale prin (după engl. chemoautotrophic)
oxidarea unor substanţe chimice anorganice.
chemoautotrofíe s. f. mod de hrănire a microorga-nismelor chemoautotrofe. (<germ. Chemoautotrophie)
chemomorfóză s. f. morfoză produsă sub influenţa unor substanţe chimice. (<germ. Chemomorphose)
chemonastíe s. f. mişcare de curbare a unor organe ale plantelor sub influenţa substanţelor (<germ. Chemonastie)
chimice.
chemoreceptór s. m. terminaţie nervoasă sau organ de simţ care înregistrează modificările chimice (<germ. Chemorezeptor)
ale mediului extern sau intern.
chemorezisténţă s. f. chimiorezistenţă. (<germ. Chemoresistenz)
chemosensíbil, –ă adj. care prezintă chemosensibilitate. (<fr. chémo–sensible)
chemosensibilitáte s. f. sensibilitate la excitanţi chimici. (<fr. chémo–sensibilité)
chemosféră s. f. strat al atmosferei, între 40 şi 80 de km, în care are loc disocierea (ziua) şi (<fr. chémosphère)
recombinarea (noaptea) a moleculelor diferitelor gaze, sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete.
chemosintéză s. f. sinteză a substanţelor organice de către bacteriile autotrofe cu ajutorul (<germ. Chemosynthese)
energiei chimice, prin oxidarea substanţelor minerale; chimiosinteză.
chemosórbţie s. f. fixare a unei substanţe pe suprafaţa unui corp prin formarea unei combinaţii (<fr. chémosorption)
chimice între absorbant şi substanţa absorbită.
chemotactísm s. n. sensibilitate particulară a unor fiinţe vii faţă de atracţia unei anumite (<germ. Chemotaktismus)
substanţe chimice; chimiotactism, chimiotaxie.
chemotaxonomíe s. f. ramură a biologiei care studiază relaţiile dintre organisme pe baza (<germ. Chemotaxonomie)
elementelor chimice, stabilind clasificarea lor în sistem.
chemoterapíe/chimioter s. f. terapie prin substanţe chimice. (<germ. Chemotherapie, fr.
apíe chimiothérapie)
chemotróf, –ă adj. capabil de chemosinteză. (<engl. chemotrophic)
chemotrofíe s. f. mod de hrănire a microorganismelor chemotrofe. (<germ Chemotrophie)
chemotropísm/chimiotr s. n. orientare a organelor plantelor sub influenţa unor excitaţii chimice. (<germ. Chemotropismus, fr.
opísm chimiotropisme)
CHENO2– elem. „spaţiu deschis, gol“. (<fr. kéno–, cf. gr. kenos, vid,
gol)
chenofobíe s. f. fobie a spaţiilor goale. (<fr. kénophobie)
chenopodiacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate cu flori mici, verzui, în inflorescenţe dese: (<fr. chénopodiacées)
spanacul sălbatic.
chenopodiále s. f. pl. ordin de plante: chenopodiaceele şi familiile înrudite. (<fr. chénopodiales)
chenzinál, –ă adj. (despre plăţi) care se face o dată la cincisprezece zile. (<chenzină + –al)
chenzínă s. f. 1. retribuţie cuvenită unei persoane pe o jumătate de lună.2. perioadă de timp (<fr. quinzaine)
între o chenzină (1) şi alta.
cheramzít s. n. argilă expandată, obţinută prin concasarea bulgărilor rezultaţi din arderea
argilelor feruginoase, servind la prepararea betoanelor uşoare.
cherubín s. m. 1. heruvim.2. (în arta creştină) cap, bust de copil, cu două aripi.3. (fig.) (<fr. chérubin, lat. cherubin)
copilaş frumos, îngeraş.
cherubísm s. n. boală rară prin displazia fibroasă a maxilarului inferior, care dă feţei unui (<fr. chérubisme)
copil aspectul bucălat de îngeraş.
chesón s. n. 1. vehicul cu două roţi, compartimentat, în trecut pentru transportul muniţiei (<fr. caisson)
(de artilerie).2. fiecare dintre încăperile etanşe create prin compartimentarea
unei nave, pentru a împiedica pătrunderea masivă a apei în tot vasul în caz de
avarie. • dulap pentru ţinerea proviziilor şi a ustensilelor pe bordul unei
nave.3. construcţie de lemn, beton etc. (cutie) pentru lucrări subacvatice ori
în terenuri cu multă umiditate.4. piesă prefabricată din beton armat, având
forma unei plăci cu nervuri de întărire, folosită ca element de rezistenţă la
planşee şi acoperişuri.5. (arhit.) casetă (4).
chéstor s. m. 1. magistrat roman care în perioada regalităţii îndeplinea funcţia de (<fr. questeur, lat. quaestor)
judecător, iar în cea a republicii deţinea funcţii financiare.2. şeful unei
chesturi de poliţie.3. membru al biroului unei adunări parlamentare pentru
folosirea fondurilor, pentru administraţie şi securitate.
chestúră s. f. 1. demnitatea şi funcţia de chestor în vechea Romă.2. organ poliţienesc (<fr. questure, lat. quaestura)
superior unui comisariat. • local, sediu al acestui organ.
chet s. m. fiecare din perişorii chitinoşi, ai anelidelor. (<fr. chéto, cf. gr. khaite, păr)
chétă1 s. f. adunare a unor sume de bani de la public într–un anumit scop. (<fr. quête)
chétă2 s. f. 1. acţiune prin care un gonaci abate vânatul pentru a fi hăituit.2. acţiune a (<fr. quête)
unui câine de vânătoare care bate câmpul pentru a descoperi dâra vânatului.
chetopóde s. n. pl. clasă de anelide sau de viermi cu corpul ţepos şi segmentat. (<chet + –pod)
chewing–gum /ciú–in–gam/ 1. gumă de mestecat.2. lamelă, pastilă de cewing–gum (1). (<engl. chewing–gum)
s. n.
chiánti s. n. varietate de vin italian. (<it. chianti)
chiásm s. n. figură de stil constând în aşezarea inversată a două perechi de cuvinte, pentru (<fr. chiasme, gr. khiasma)
a forma o antiteză.
chiasmátic, –ă adj. referitor la chiasm sau la chiasmă. o sindrom ~ = sindrom, constând din (<fr. chiasmatique)
îngustarea câmpului vizual, diminuarea activităţii vizuale şi atrofia nervilor
optici.
chiásmă s. f. încrucişare a două formaţii anatomice (tendoane, nervi). • punct intracranian (<fr. chiasma, gr. khiasma)
în care se întretaie fibrele nervilor optici • (biol.) aranjare în cruce a
cromatidelor în meioză.
chibíţ/chíbiţ s. m. cel care asistă la un joc de noroc. (<germ. Kiebitz)
chíblă s. f. 1. vas de oţel cu care se ridică la suprafaţă materialul excavat dintr–un puţ de (<engl. Kibble)
mină.2. cutia de fontă cu care se transportă zgura în siderurgie.
chil1 s. n. lichid din digestia alimentelor, absorbit de mucoasa intestinală pentru a fi (<fr. chyle, lat. chylus, gr.
transportat, pe cale limfatică, în tot corpul. khylos, suc)
CHIL2(O)–/CHILI–, elem. „chil, umoare“. (<fr. chyl/o/–, chyli–, –chylie,
–chilíe cf. lat. chylus, gr. khylos)
chilót s. m. (pl.) obiect de lenjerie care acoperă partea de jos a trunchiului. (<fr. culotte)
chilotoráx s. n. revărsare de chil în cavitatea pleurală, ca urmare a ruperii unui vas limfatic al (<fr. chylothorax)
toracelui.
chiluríe s. f. prezenţa chilului în urină. (<fr. chylurie)
chim s. n. amestec din digerarea parţială a alimentelor în stomac. (<fr. chyme, lat, chymus, gr.
khymos, umoare)
chimáză s. f. labferment. (<germ. Chymase)
CHIMI(O)– v. chemo–.
chimiatríe s. f. teorie medicală învechită potrivit căreia procesele psihice se datorează unor (<fr. chimiatrie)
reacţii chimice.
chímic, –ă adj. 1. referitor la chimie. • care foloseşte substanţe şi metode din chimie. o (<fr. chimique)
creion ~ = creion cu mină violetă.2. arme ~ce = substanţe chimice toxice,
folosite ca arme de luptă.
chimicále s. f. pl. (fam.) produse chimice. (<germ. Chemikalien)
chimíe s. f. ştiinţă care studiază structura internă şi proprietăţile corpurilor, (<fr. chimie, lat. chimia)
transformările şi combinaţiile lor. o ~ nucleară = parte a chimiei care
studiază nucleul atomului.
chimifér, –ă adj. (bot.; despre vase) care conduce seva. (<fr. chymifère)
chimiluminescénţă s. f. v. chemoluminescenţă.
chimioprofilaxíe s. f. tratament profilactic contra infecţiilor, ca medicamente chimice. (<fr. chimioprophylaxie)
chimiorezisténţă s. f. rezistenţă microbiană sau parazitară faţă de antibiotice ori chimioterapice; (<fr. chimiorésistance)
chemorezistenţă.
chimiosintéză s. f. chemosinteză. (<fr. chimiosynthèse)
chimiosterilizá vb. tr. a steriliza cu substanţe chimice. (<chimio– + steriliza)
chimiotactísm s. n. chemotactism. (<fr. chemiotactisme)
chimiotaxíe s. f. chemotactism. (<fr. chimiotaxie)
chimioterápic, –ă adj., s. n. (substanţă de sinteză chimică) cu acţiune bacteriostatică. (<fr. chimiothérapique)
chimioterapíe s. f. v. chemoterapie.
chimiotropísm s. n. v. chemotropism.
chimísm s. n. totalitatea fenomenelor naturale (organice) care se produc în virtutea legilor (<fr. chimisme)
de care se ocupă chimia. o ~ gastric = probă de laborator prin care se
studiază sucurile gastrice.
chimíst, –ă s. m. f. specialist în chimie. (<fr. chimiste)
chimizá vb. tr. a folosi pe scară largă procesele chimice. (<fr. chimiser)
CHIMO1– elem. „zgomot, sunet“. (<fr. kymo–, cf. gr. kyma, –atos,
agitaţie)
CHIMO2– elem. „iarnă“. (<fr. chimo–, cf. gr. kheima)
chimográf s. n. 1. aparat pentru înregistrarea anumitor fenomene fiziologice.2. aparat în (<fr. kimographe)
fonetica experimentală pentru înregistrarea sunetelor vorbirii.
chimografíe s. f. înregistrare grafică a unor fenomene fiziologice cu ajutorul chimografului. (<fr. kymographie)
chinaldínă s. f. substanţă din gudronul de huilă, folosit în sinteza coloranţilor. (<fr. quinaldine)
chinchínă s. f. arbore tropical din a cărui scoarţă se extrage chinina. (<fr. quinquina)
chinestézic, –ă adj. referitor la chinestezie; chinezic. (<fr. kinesthésique)
chinestezíe s. f. formă a sensibilităţii care face posibilă perceperea propriilor mişcări. (<fr. kinesthésie)
CHINET(O)– v. chin–.
chinetoplásmă s. f. corpuscul cromofil din celulele nervoase. (<engl. kinetoplasma)
chinetoterapíe s. f. chineziterapie. (<fr. kinétothérapie)
chinéz, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor, popor) din China.II. adj. care aparţine Chinei sau (<China + –ez)
chinezilor. o arta ~ă = artă dezvoltată în China, prezentând o arhitectură
specifică (pagode, temple) cu o bogată decoraţie pictată, o sculptură în
bronz, jad, fildeş, legată de cult, pictură pe mătase (suluri), sau pe zidurile
templelor etc. • (s. f.) limbă din familia de limbi sino–tibetane vorbită de
chinezi.
–chinéză v. chin–.
chinezăríe s. f. obiect de artă provenind din China. (<fr. chinoiserie)
CHINEZI(O)– v. chin–.
chinézic, –ă adj. chinestezic. (<fr. kinésique)
–chinezíe v. chin–.
chinezifobíe s. f. teamă patologică de mişcare, de acţiune. (<fr. kinésiphobie)
chineziologíe s. f. ştiinţa anatomiei, fiziologiei şi mecanicii mişcărilor musculare ale omului. (<fr. kinésiologie)
chinidínă s. f. alcaloid din scoarţa arborelui de chinină folosit în tratamentul aritmiilor (<fr. quinidine)
cardiace.
chinínă s. f. alcaloid alb, cristalizat, foarte amar la gust, extras din scoarţa arborelui (<fr. quinine)
chinchina, febrifug.
CHINO– v. cin(o)–.
chinoleínă/chinolínă s. f. substanţă organică lichidă, cu proprietăţi bazice, care se obţine prin distilarea (<fr. quinoléine, engl. quinoline)
uleiurilor de oase.
chinologíe s. f. v. cinologie.
chinónă s. f. substanţă organică solidă, folosită în industria coloranţilor şi cea (<fr. quinone)
farmaceutică.
chinook /şi–núc/ s. n. vânt cald şi uscat care coboară dinspre Munţii Stâncoşi spre preria (<engl. chinook)
nord–americană.
chinotehníe s. f. totalitatea principiilor şi procedeelor folosite pentru creşterea câinilor, (după fr. cynotechnique)
ameliorarea raselor lor.
CHINT– v. cvint–.
chintál s. n. unitate de măsură a masei, de 100 kg (pentru cereale). (<fr. quintal)
chíntă s. f. 1. a cincea poziţie de apărare la scrimă.2. formaţie de cinci cărţi consecutive (<fr. quinte)
de aceeaşi culoare la jocul de cărţi.
chintesénţă s. f. 1. (fil.) principiu material al lumii, atribut al eterului, considerat de (<fr. quintessence)
cosmogonia antică drept al cincilea element (în afară de pământ, apă, aer şi
foc).2. esenţa, principalul, esenţialul într–o concepţie, într–o doctrină, într–o
operă etc.
chintesenţiá vb. tr. a ridica pe cea mai înaltă treaptă a purităţii, a subtilităţii; a rafina; a sintetiza. (<fr. quintessencier)
chiromanţíe s. f. pretinsă putere de ghicire a viitorului după liniile palmei. (<it. chiromanzia, fr.
chiromancie)
chiroptére s. n. pl. v. cheiroptere.
chiropterofíl, –ă adj., s. f. (plantă) la care polenizarea sau răspândirea seminţelor se face prin lilieci. (<fr. chiroptérophile)
chun s. n. monedă divizionară în Coreea, a suta parte dintr–un won. (<germ. Chun)
ciacónă /cia–/ s. f. 1. vechi dans spaniol cu mişcare lentă; melodia corespunzătoare.2. piesă (<it. ciaccona)
instrumentală cu variaţiuni polifonice asemănătoare passacagliei.
cián1 s. n. gaz incolor, foarte toxic, cu miros de migdale amare şi acţiune lacrimogenă, (<fr. cyan, germ. Cyan, Zien)
din carbon şi azot; cianogen.
CIAN2(O)–, –cián, elem. „albastru, violet“. (<fr. cyan/o/–, –cyane,
–cianóză –cyanose, cf. gr. kyanos)
cianamídă s. f. amidă a acidului cianhidric, substanţă cristalină, instabilă, din care se obţine (<fr. cyanamide)
melamina.
cianát s. m. derivat al acidului cianhidric. (<fr. cyanate)
cianhídric adj. acid ~ – lichid incolor, volatil, foarte toxic, cu miros de migdale amare; acid (<fr. cyanhydrique)
prusic.
cianhidrínă s. f. produşi de adiţie ai acidului cianhidric cu aldehide. (<fr. cyanhydrine)
cianhidrizáre s. f. tratare cu acid cianhidric a răsadurilor sau a puieţilor pentru a combate (după fr. cyanhydrisation)
paraziţii.
cianhidróză s. f. transpiraţie de culoare albastră. (<fr. cyanhidrose)
cianínă s. f. materie colorantă albastră, bazică, folosită ca sensibilizator fotografic pentru (<fr. cyanine)
radiaţiile infraroşii.
cianít s. n. (min.) disten. (<fr. cyanite)
cianizáre s. f. tratament termochimic de introducere a unor piese din oţel într–o baie de (după fr. cyanisation)
cianuri topite.
cianocobalamínă s. f. vitamina B12. (<fr. cyanocobalamine)
cianodermíe s. f. colorare în albastru a pielii. (<fr. cyanodermie)
cianoficée s. f. pl. clasă de alge albastre, microscopice, înrudite cu bacteriile, în ape dulci, bălţi (<fr. cyanophycées)
şi locuri umede.
cianofíl, –ă adj. cu afinitate pentru coloranţi albaştri sau verzi. (<fr. cyanophile)
cianofílă s. f. clorofilă aproape pură, fără pigmenţi de xantofilă. (<fr. cyanophylle)
cianogén s. n. cian. (<fr. cyanogène)
cianogenéză s. f. producere a acidului cianhidric de către plante. (<fr. cyanogenèse)
cianométru s. n. instrument pentru măsurarea intensităţii culorii albastre. (<fr. cyanomètre)
cianopsíe s. f. defect de vedere, în care obiectele apar colorate în albastru. (<fr. cyanopsie)
cianótic, –ă adj. referitor la cianoză; (despre oameni) predispus la cianoză. (<fr. cyanotique)
cianotipíe s. f. procedeu de copiere fotografică a unor desene tehnice pe hârtie de calc, (<germ. Zyanotypie)
obţinând o imagine negativă pe un fond albastru închis cu linii albe.
cianozá vb. tr., refl. a deveni, a face să devină cianotic. (<fr. cyanoser)
cianóză1 s. f. colorare în albastru a pielii sau a mucoaselor. (<fr. cyanose)
–cianóză2 v. cian2(o)–.
cianurá vb. tr. a efectua cianurare. (<fr. cyanurer)
cianuráre s. f. procedeu industrial de extragere a metalelor nobile din minereurile sărace cu (< cianura)
soluţii alcaline de cianură de sodiu.
cianúră s. f. sare sau ester al acidului cianhidric. (<fr. cyanure)
cianuríe s. f. eliminare de urină de culoare albastră. (<fr. cyanurie)
ciáo interj. (fam.) la revedere! (<it. ciao)
ciáţiu s. n. inflorescenţă cimoasă, o grupare de mai multe flori mascule fără înveliş, cu o (<lat. cyathium)
singură floare femelă.
cibernétic, –ă I. adj. referitor la cibernetică; bazat pe principiile ciberneticii.II. s. f. ştiinţă (<fr. cybernétique)
care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor şi controlului
în sistemele tehnice şi în organismele vii, pentru proiectarea şi construirea
maşinilor şi a aparatelor automatice, electronice, capabile a efectua diferite
operaţii.
ciberneticián, –ă s. m. f. specialist în cibernetică. (<fr. cybernéticien)
cibernetizá vb. tr. a aplica cibernetica şi metodele ei. (<fr. cybernétiser)
cibléu s. n. obiect în formă de clopot, cu un mâner de prindere la partea superioară, în (<fr. ciblé)
jocul de curling.
cibórium s. n. 1. baldachin susţinut de coloane, care acoperea altarul bazilicilor creştine.2. (<lat., fr. ciborium)
vas de forma unei cupe din fruct de nufăr, în bisericile catolice, pentru
păstrarea rezervei euharistice după slujbă.
cicádă s. f. denumire dată insectelor homoptere cu corpul scurt şi gros şi cu capul mare, (<lat. cicada)
terminat printr–o proeminenţă ascuţită, al căror mascul emite un ţârâit
caracteristic; greier.
cicadée s. f. pl. familie de plante gimnosperme din regiunile tropicale, cu tulpina fără ramuri (<fr. cycadées)
şi frunze mari.
cicadíde s. f. pl. familie de insecte: cicadele. (<fr. cicadidés)
cicatríce s. f. semn, urmă lăsată de o rană, de o arsură după vindecare. (<fr. cicatrice, lat. cicatrix)
cicatrículă s. f. 1. cicatrice mică.2. disc mic care închide nucleul femel al oului.3. cicatrice (<fr. cicatricula)
pe tulpină sau pe ramură la locul de desprindere a peţiolului.
cicatrizá vb. tr., refl. a (se) vindeca lăsând o cicatrice. (<fr. cicatriser)
cicatrizánt, –ă adj., s. n. (medicament) care favo-rizează cicatrizarea. (<fr. cicatrisant)
cícero1 s. m. 1. corp de literă de 12 puncte tipografice.2. albitură având baza unui pătrat (<fr. cicéro)
cu dimensiunile unui cicero1 (1).
cícero2 s. m. inv. gen de tunsoare bărbătească (scurtă). (cf. Cicero)
ciceróne s. m. călăuză, ghid care însoţeşte vizitatorii unui oraş, ai unui muzeu etc. (<it. cicerone, fr. cicérone)
ciceronián, –ă adj. propriu lui Cicero. • care imită pe Cicero; (p. ext.) exemplar, impecabil. (<fr. cicéronien)
cicisbéu s. m. curtezan al unei doamne; cavaler care servea o doamnă. (<it. cicisbeo)
CICL(O)–, –cíclu elem. „cerc“, „ciclu“, „bicicletă“. (<fr. cycl/o/–. –cycle, cf. gr.
kyklos)
ciclámă s. f. plantă erbacee decorativă cu frunze în formă de inimă şi flori mov, roşii sau (<fr. cyclamen)
albe.
ciclamén /si–/ adj. inv., (de) culoare mov. (<fr. cyclamen)
s. n.
ciclán s. m. hidrocarbură ciclică saturată; cicloparafină; cicloalcan, naftenă. (<fr. cyclane)
ciclanól s. m. nume dat alcoolilor derivaţi din ciclan. (<fr. cyclanol)
ciclencefalíe s. f. monstruozitate în fuziunea sau lipsa emisferelor cerebrale. (<fr. cyclencéphalie)
cíclic, –ă I. adj. 1. care se desfăşoară în cicluri; periodic. • (despre compoziţii (<fr. cyclique, gr. kyklikos)
muzicale) alcătuit din mai multe părţi independente.2. (despre flori) toate
elementele dispuse în verticil.3. (despre compuşi chimici) care are catenele
închise în ciclu.II. s. n. (cinem.) suită de desene, fazele unei mişcări care,
funcţional, se repetă.
ciclicitáte s. f. caracter ciclic. (<ciclic + –itate)
ciclísm s. n. sport cu bicicleta. (<fr. cyclisme)
ciclíst, –ă I. s. m. f. sportiv care practică ciclismul.II. adj. referitor la ciclism. (<fr. cycliste)
ciclítă s. f. (med.) varietate de irită care afectează doar corpul ciliar. (<fr. cyclite)
ciclizá vb. tr. a supune reacţiei de ciclizare. (<fr. cycliser)
ciclizáre s. f. reacţie chimică prin care lanţul de atomi din molecula unui compus organic (<cicliza)
se închide, formând un ciclu.
CICLO– v. cicl(o)–.
cicloalcán s. m. ciclan. (<fr. cycloalcane)
cicloalchénă s. f. hidrocarbură ciclică nesaturată, cu o dublă legătură în moleculă. (<fr. cycloalkène)
ciclobarbitál s. n. barbituric cu acţiune sedativ–hipnotică. (<engl. cyclobarbital)
ciclocefál s. m. monstru care prezintă ciclocefalie. (<fr. cyclocéphale)
ciclocefalíe s. f. monstruozitate congenitală constând în absenţa nasului şi situarea ochilor, (<fr. cyclocéphalie)
uniţi, într–o singură orbită.
ciclocoríză s. f. diviziune a organului axial vegetal într–un mănunchi de axe secundare. (<fr. cyclochorise)
ciclón s. n. 1. regiune în care presiunea atmosferică scade de la periferie spre centru şi (<fr. cyclone)
masele de aer au mişcare convergentă, producând vânt puternic, cu vârtejuri
sau zăpezi, în regiunile tropicale. • vânt foarte violent, uragan.2. aparat
pentru separarea particulelor materiale (seminţe, pleavă, praf) din aer cu
ajutorul forţei centrifuge.3. substanţă toxică pe bază de acid cianuric, pentru
combaterea dăunătorilor în încăperi închise.
–ciclu2 v. cicl(o)–.
cico s. n. băutură răcoritoare cu gust de citrice. (<ci/tric/ + –co/la/)
cicóla s. f. produs alimentar din lapte degresat, praf de cicoare, cacao şi zahăr. (n. com.)
cicoláct s. n. produs alimentar din lapte, zahăr, extract de surogate de cafea şi cicoare. (n.
com.)
CICONII– elem. „barză“. (<fr. ciconii–, cf. lat. ciconia)
cídru s. n. băutură obţinută prin fermentarea alcoolică a mustului de mere. (<fr. cidre)
CIFO–, –cifóză elem. „cocoaşă, curbură“. (<fr. cypho–, –cyphose, cf. gr.
kyphos)
cifós, –oásă adj. cocoşat. (<fr. cypheux)
cifoscolióză s. f. dublă curbare a coloanei vertebrale, posterioară şi laterală. (<fr. cyphoscoliose)
cifótic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de cifoză. (<fr. cyphotique)
cifóză1 s. f. încovoiere înapoi a coloanei vertebrale; cocoaşă. (<fr. cyphose)
–cifóză2 v. cifo–.
cifrá vb. I. refl. a se calcula în cifre.II. tr. a transmite un text prin cifru. (<fr. chiffrer)
cifráj s. n. cifrare. • (muz.) sistem de notare prin cifre a acordurilor, în muzica uşoară şi (<fr. chiffrage)
de jaz, care înlesneşte citirea uşoară a partiturii.
cífră s. f. 1. simbol grafic pentru reprezentarea numerelor. • (fig.) număr, cantitate, (<it., lat. cifra, cf. fr. chiffre)
sumă.2. ~ de afaceri = cuantum al unor operaţii comerciale, financiare, în
cifre.3. număr care indică valoarea unei mărimi caracteristice a unei
substanţe, a unui fenomen etc.
cífric, –ă adj. exprimat în cifre; numeric. (<cifră + –ic)
cifrográmă s. f. telegramă cifrată. (<it. cifrogramma)
cífru s. n. 1. vocabular criptografic în care cuvintele sunt înlocuite prin cifre; sistem de (<fr. chiffre)
semne convenţionale în comunicări secrete.2. încuietoare secretă care se
deschide cu ajutorul unui mecanism bazat pe o combinaţie de litere sau de
cifre; combinaţia semnelor.
cíl s. m. 1. prelungire protoplasmatică filiformă mobilă la unele bacterii, alge, (<fr. cil, lat. cilium, geană)
infuzori sau la unele celule din corpul metazoarelor, cu funcţii diferite.2. păr
al pleoapei.
ciliár, –ă adj. referitor la cili. (<fr. ciliaire)
ciliát, –ă I. adj. prevăzut cu cili.II. s. n. pl. infuzori. (<fr. cilié/s/)
cilíciu s. n. centură, cămaşă aspră din păr de capră, care se purta pe piele de penitenţi. (<fr. cilice, lat. cilicium)
címă s. f. inflorescenţă dintr–un ax principal terminat cu o floare şi având lateral mai (<fr. cyme)
multe axe secundare ramificate în acelaşi fel.
cimbál s. n. cinel. (<it. cimbalo, fr. cymbale)
cimén s. n. lichid aromatic în uleiurile eterice, izolat din diferite plante (cimbru, (<fr. cumène)
chimion) din răşina coniferelor şi din petrol, folosit în parfumerie şi ca
solvent pentru lacuri.
cimént s. n. 1. material de construcţie, pulbere fină obţinută prin măcinarea clincherului, (<fr. ciment, it. cimento)
care se petrifică prin amestecarea cu apă.2. material natural, liant între
fragmentele ce formează rocile detritice.
cimentá vb. tr., refl. 1. a (se) întări (cu ciment). • a injecta sub presiune o suspensie de (<fr. cimenter)
ciment în pământ, în roci, în materiale de construcţie etc. pentru
consolidare.2. (fig.) a (se) lega, a (se) uni indestructibil; a (se) consolida.
cimentométru s. n. aparat pentru determinarea modului de distribuire a cimentului în spaţiul (<ciment + –metru2)
dintre coloana unei sonde şi teren.
cimiér s. n. figură care împodobea coiful de turnir (şi de luptă) al cavalerilor medievali. (<fr. cimer)
cimól s. n. produs rezultat din leşia obţinută după separarea celulozei de molid. (<germ. Zymol)
cimós, –oásă adj. (despre inflorescenţe) în formă de cimă. (<lat. cymosus, fr. cymeux)
cimpanzéu s. m. maimuţă antropoidă mare, arboricolă, sociabilă, din Africa ecuatorială. (<fr. chimpanzé)
cinerár, –ă adj. referitor la cenuşă. o urnă ~ă = urnă în care se păstrează cenuşa unui mort. (<fr. cinéraire, lat. cinerarius)
cinerária s. f. plantă ornamentală din familia compozeelor, cu frunze şi flori de diferite (<lat. cineraria)
culori, în buchete.
cinerecitál s. n. recital de filme cinematografice. (<cine– + recital)
cinerepórter s. m. cineast care transpune cinematografic reportaje. (<fr. ciné–reporter)
cinerestauránt s. n. restaurant amenajat pentru a fi vizionate filme în timpul consumaţiei. (<fr. cinérestaurant)
cinerít s. n. rocă vulcanică piroclastică, cimentată, din material fin provenit din (<fr. cinérite)
pulverizarea şi consolidarea lavei.
cineromán s. n. 1. roman scris în vederea adaptării cinematografice.2. roman sub formă de (<fr. ciné–roman)
fotografii sau de desene care se succed, ori de colaje pe bandă.
cinescóp s. n. tub catodic pentru receptarea şi redarea imaginilor în televiziune. (<fr. kinescope, germ. Kineskop,
rus. kineskop)
cinescopíe s. f. metodă medicală de determinare a refracţiei oculare. (<fr. kinescopie)
cinespectatór, –oáre s. m. f. cel care urmăreşte un film la cinematograf. (<cine– + spectator)
CINET(O)– v. cine–.
cinetéhnică s. f. mijloace şi procedee de înregistrare, prelucrare şi redare a unor succesiuni de (<germ. Kinetechnik)
imagini.
cinétic, –ă I. adj. referitor la mişcare. o energie ~ă = a) energie dezvoltată de un corp în (<fr. cinétique, gr. kinetikos)
mişcare; b) energie rezultată în urma procesului de dezasimilaţie; artă ~ă =
artă care atribuie mişcării reale aceeaşi importanţă estetică precum formei,
culorii, liniei şi compoziţiei.II. s. f. 1. ramură a mecanicii care studiază legile
fenomenelor fizice bazate pe mişcarea materiei.2. studiu al vitezei reacţiilor
chimice.
cinetísm s. n. 1. sistem care reduce toate fenomenele fizice la mişcare.2. direcţie în arta (<fr. cinétisme)
modernă cuprinzând o serie de tendinţe, curente şi grupări preocupate de
reprezentarea sau aplicarea mişcării în artele vizuale.
cinetíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al cinetismului. (<fr. cinétiste)
cinetogenéză s. f. (biol.) dezvoltare a organelor ca urmare a unei funcţionări repetate. (<fr. cinétogenèse)
ciné–verité s. n. gen cinematografic care îşi propune să surprindă o realitate cât mai autentică. (<fr. ciné–verité)
–cinéză v. chin–.
CINGUL(O)– elem. „cordon, cingătoare, brâu“. (<fr. cingul/o/, cf. lat. cingulum)
cinísm s. n. 1. doctrina filozofilor cinici (II).2. însuşirea de a fi cinic; atitudine, faptă de (<fr. cynisme, lat. cynismus)
om cinic.
CINO– v. cin(o).
cinocefál s. m. maimuţă africană cu cap alungit, ca al unui câine. (<fr. cynocéphale, lat.
cynocephalus)
cinodróm s. n. pistă special amenajată pentru curse de câini. (<fr. cynodrome)
cinofíl, –ă adj., s. m. f. (cel) care iubeşte câinii. (<fr. cynophile)
cinofilíe s. f. ataşament pentru câini. (<fr. cynophilie)
cinofób, –ă adj., s. m. f. (suferind) de cinofobie. (<fr. cynophobe)
cinofobíe s. f. teamă patologică de câini. (<fr. cynophobie)
cinológ s. m. specialist în cinologie. (<cinologie)
cinologíe s. f. ramură a medicinei veterinare care se ocupă de câini. –var. chinologie. (<it. cinologia)
cinopedíe s. f. creşterea câinilor de vânătoare. (<fr. cynopédie)
cinquecentíst /cin–cue–/ s. scriitor, artist din cinquecento. (<it. cinquecentista)
m.
cinquecénto s. n. arta şi cultura italiană din sec. XVI. (<it. cinquecento)
cíntru s. n. partea concavă a unei bolţi, a unui arc; cofraj pentru turnarea acestora. (<fr. cintre)
cip2 s. n. bucată mică de material semiconductor pe care se formează simultan (<engl. chip)
componentele unui circuit integrat.
ciperacée s. f. pl. familie de plante erbacee monocotiledonate, pe terenuri mlăştinoase: rogoz, (<fr. cypéracées)
pipirig, papură.
cipolin s. n. 1. rocă metamorfică din marmură albă conţinând straturi de mică albă sau (<it. cipollino)
alte minerale cristalizate.2. motiv decorativ din flori, frunze, fructe,
împrumutat de la porţelanurile japoneze.
ciprín s. m. crap. (<fr. cyprin, lat. cyprinus)
ciprinicultúră s. f. ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea şi exploatarea raţională a (<fr. cypriniculture)
crapului.
cipriníde s. n. pl. familie de peşti teleosteeni de apă dulce: crapul, caracuda, linul etc. (<fr. cyprinidés)
cir s. m. fiecare dintre perii ţepoşi de pe corpul unor animale nevertebrate. (<fr. cirre, lat. cirrus)
circ s. n. 1. construcţie vastă descoperită, de forma unui amfiteatru, unde aveau loc (<fr. cirque, lat. circus)
jocurile publice (la romani).2. reprezentaţie al cărei program cuprinde
numere de gimnastică, acrobaţie, dresaj de animale etc.3. incinta circulară
unde se desfăşoară spectacolele de circ (2).4. depresiune circulară în
regiunile înalte ale munţilor, formată prin eroziune sau prin acţiunea unui
gheţar. o ~ lunar = crater lunar.
circadián, – ă adj. ritm ~ = ritm biologic care se repetă la aproximativ 24 de ore. (<fr. circadien)
circinát, –ă adj. 1. (bot.; despre organe) răsucit în spirală.2. (despre leziuni ale pielii) grupat (<lat. circinatus, fr. circiné)
astfel încât desenează fragmente în cerc.
circorámă s. f. sistem de cinema în care proiectarea imaginilor se face pe un mare ecran (<rus. ţirkorama)
circular.
circuít s. n. 1. mişcare circulară pe un drum închis.2. traseu închis prin care poate circula (<fr. circuit, lat. circuitus)
curentul electric. • sistem de conducte prin care circulă lichide, vapori etc.3.
trecere a capitalului de la forma bănească la cea productivă, apoi la forma
marfă şi din nou la forma bănească.4. transformarea şi prelucrarea materiei
prime în produse finite.5. traseu închis, stabilit pentru a fi străbătut într–o
competiţie sportivă sau într–o călătorie turistică.
circulá vb. intr. 1. a se mişca, a se deplasa; a umbla; a fi în mişcare neîntreruptă, a curge (<fr. circuler, lat. circulari)
într–un circuit.2. (despre zvonuri etc.) a se propaga, a se răspândi.3. a fi în
uz.
circulánt, –ă adj. care circulă. o capital ~ = parte a capitalului productiv, formată din materii (<fr. circulant)
prime, combustibili etc., care se regăseşte în mărfuri.
circulár, –ă I. adj. în formă de cerc; care descrie un cerc. • (adv.) de jur împrejur.II. s. f. (<fr. circulaire, lat. circularis)
ordin, dispoziţie care se transmite în aceeaşi formă la mai multe instituţii,
persoane etc.III. s. n. 1. ferăstrău în formă de disc.2. (teatru) fundal care
acoperă peretele din fundul scenei.
circularitáte s. f. 1. stare a ceea ce este circular.2. caracteristică a viziunii unei opere (<engl. circularity, fr.
beletristice de a alterna în mod simetric planurile, desfăşurarea acţiunii etc., circularité)
cu revenire la punctul de plecare.
circulatór adj. aparat ~ = inima şi vasele prin care circulă sângele în corpul animal. (<fr. circulatoire, lat.
circulatorius)
circuláţie s. f. 1. mişcare, deplasare (de oameni, de vehicule pe o cale de comunicaţie (<fr. circulation, lat. circulatio)
etc.).2. mişcare a unui corp într–un circuit. o a pune în ~ = a face să intre în
uz. • mişcare a sângelui în aparatul circulator şi a servei în plante.3. (ec.)
schimb de bunuri, de mărfuri. o ~ bănească (sau monetară) = circulaţia
banilor în procesul schimbului.
CIRCUM– pref. „în jurul, împrejurul“. (<fr. circum– cf. lat. circum)
circumboreál, –ă adj. din regiunile temperate şi reci ale emisferei nordice. (<fr. circumboréal)
circumcíde vb. tr. a face o operaţie de circumcizie. (<lat. circumcidere)
circumcízie s. f. tăiere împrejur a prepuţului (în ritul unor religii). (<lat. circumcisio)
circumclúzie s. f. (med.) comprimare a unei artere cu ajutorul unui fir de sârmă. (după lat. circumcludere, a
încercui)
circumdúcţie s. f. 1. (fiz.) mişcare de rotaţie în jurul unei axe sau al unui punct central.2. (<fr. circumduction)
mişcare circulară a membrelor sau a globilor oculari.
circumferenţiál, –ă adj. referitor la circumferinţă; circular. (<fr. circonférentiel)
circumferenţiár s. n. compas pentru trasarea cercurilor. (<circumferinţă + –ar)
circumferínţă s. f. 1. cerc; lungimea cercului.2. linie împrejmuitoare a unui corp rotund, a unui (<fr. circonférence, lat.
loc; perimetru. circumferentia)
circumfléx adj. 1. curbat în semicerc, arcuit. o accent ~ = semn diacritic ( ^ ), specific limbii (<fr. circonflexe, lat.
franceze, care marchează vocalele lungi urmate de o consoană (vocală) circumflexus)
dispărută ulterior.2. (despre artere, vene, nervi) care înconjură, care are un
traiect răsucit.3. (despre plante) cu ramurile curbate în jos.
circumlocúţie s. f. expunere pe ocolite a unei idei care poate fi redată direct, mai concis; (<fr. circonlocution, lat.
perifrază. circumlocutio)
circumlunár, –ă adj. care înconjură Luna; circumselenar; perilunar. (<fr. circumlunaire)
circumnavigáţie s. f. călătorie pe mare în jurul unui continent sau împrejurul lumii. (<lat. circumnavigatio, fr.
circumavigation)
circumnutáţie s. f. mişcare elicoidală de creştere a extremităţilor unui ax vegetal (tulpină, (<fr. circumnutation)
rădăcină etc.).
circumorál, –ă adj. situat în jurul gurii; perioral. (<fr. circumoral)
circumorbitál, –ă adj. (astr.) care se află, se petrece pe o orbită; periorbital. (<fr. circumorbital)
circumpolár, –ă adj. 1. în jurul, în vecinătatea polilor.2. (despre aştri) apropiat de Steaua Polară. (<fr. circumpolaire)
circumscríe vb. tr. 1. a construi o figură geometrică circumscrisă.2. a delimita, a încadra între (după lat. circumscribere)
anumite limite; a demarca.
circumscrípţie s. f. delimitare teritorial–administrativă în cadrul unui oraş, judeţ, sector etc.; (<fr. circonscription, lat.
secţie, serviciu, instituţie care se ocupă cu o anume activitate (financiară, circumscriptio)
medicală, de poliţie etc.). o ~ electorală = unitate administrativă constituită
cu ocazia alegerilor; ~ sanitară = unitate teritorială de bază în sistemul de
ocrotire a sănătăţii.
circumselenár, –ă adj. circumlunar. (<circum– + selenar)
circumsolár, –ă adj. care se află, se petrece în jurul Soarelui. (<engl. circumsolar)
circumspéct, –ă adj. precaut, prudent, rezervat. (<fr. circonspect, lat.
circumspectus)
circumspécţie s. f. atitudine circumspectă; precauţie, prudenţă, rezervă. (<fr. circonspection, lat.
circumspectio)
circumstánţă s. f. împrejurare în care are loc un fapt. • ocazie, conjunctură. o de ~ = de formă, (<fr. circonstance, lat.
de ochii lumii. circumstantia)
circumstanţiá vb. tr. a expune în mod amănunţit, a prezenta în detaliu. (<fr. circonstancier)
circumstanţiál, –ă adj. care depinde de o circumstanţă. o complement ~ (şi s. n.) = complement care (<fr. circonstanciel)
arată împrejurarea în care se desfăşoară acţiunea verbului; propoziţie ~ă (şi s.
f.) = propoziţie subordonată cu funcţie de complement circumstanţial al unui
verb din regentă.
circumstelár, –ă adj. în/din jurul unei stele. (<fr. circumstellaire)
circumteréstru, –ă adj. care înconjură globul terestru; periterestru. (<fr. circumterrestre)
circumvalaţiúne s. f. 1. întăritură împrejurul unei cetăţi, a unei tabere etc.2. şosea de ocolire a unui (<fr. circonvallation)
oraş sau a altui centru aglomerat.
circumvolúţie s. f. 1. fiecare dintre cutele alungite şi sinuoase de pe suprafaţa creierului; girus.2. (<fr. circonvolution)
răsucire în spirală, rotire, învârtire.
cirenáic, –ă I. adj. şcoală ~ă = şcoală filozofică întemeiată de Aristip din Cirene, care (<fr. cyrénaïque)
proclama ca scop al vieţii obţinerea unui maximum de plăceri.II. s. m. pl.
adepţi ai şcolii cirenaice.
CIRI– elem. „ciri, peri ţepoşi, filament“. (<fr. cirri–, cf. lat. cirrus, cârcel)
cirifér, –ă adj. (despre plante) înzestrat cu peri ţepoşi sau cârcei. (<fr. cirrifère)
ciripéde a. n. pl. subclasă de crustacee marine, fixate sau parazite, la care picioarele, fiind (<fr. cirripèdes)
adaptate la prinderea hranei, s–au transformat în ciri.
cirocúmulus s. m. formaţie de nori de mare altitudine, formaţi din cristale de gheaţă şi dispuşi (<fr. cirrocumulus)
în sfere mici, albe.
cirostrátus s. m. formaţie de nori de mare altitudine, din cristale de gheaţă, care au forma unui (<fr. cirrostratus)
voal alburiu.
cirótic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de ciroză. (<fr. cirrhotique)
ciróză s. f. boală cronică a ficatului, caracterizată prin apariţia unor granulaţii (<fr. cirrhose)
conjunctive dense în ţesutul acestui organ şi prin distrugerea celulelor
hepatice.
CIRS(O)– elem. „varice“. (<fr. cirs/o/–, cf. gr. kirsos)
cistérnă s. f. 1. recipient metalic (pe un vehicul), servind la transportul unor lichide. • (<lat., it. cisterna)
vagon de cale ferată cu un asemenea recipient.2. rezervor (subteran) pentru
înmagazinarea apei sau a altor lichide.3. (anat.) spaţiu mare subarahnoidian,
plin de lichid cefalorahidian.
cisternografíe s. f. metodă radiologică de punere în evidenţă a circulaţiei lichidului (<fr. cisternographie)
cefalorahidian prin trecerea unei cantităţi de aer prin cisterne (3).
cisternográmă s. f. diagramă obţinută prin cisternografie. (<fr. cisternogramme)
cístic1, –ă adj. (med.) referitor la vezica biliară sau urinară. o canal ~ = canal care leagă (<fr. cystique)
vezica biliar de canalul coledoc.
CISTIC2(O)– v. cist(o)–.
cisticectomíe s. f. extirpare a canalului cistic. (<fr. cysticectomie)
cisticérc s. m. ultimul stadiu larvar al unor tenii, asemănător unei băşicuţe cât un bob de (<fr. cysticerque)
mazăre.
cisticercóză s. f. boală parazitară provocată de dezvoltarea cisticercilor în diverse organe. (<fr. cysticercose)
citopeníe s. f. diminuare patologică a numărului de celule dintr–o formaţie organică. (<fr. cytopénie)
civilizá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni civilizat. (<fr. civiliser)
civilizát, –ă adj. 1. ajuns la un nivel corespunzător de civilizaţie.2. (fig.) manierat, politicos. (<civiliza)
clacá vb. I. intr. 1. a face să se audă, a produce un zgomot sec • (despre condensatori) (<fr. claquer)
a se strica.2. (fig., fam.) a ceda psihic în urma unor suprasolicitări. • a eşua, a
da greş.II. refl. a–şi luxa tendonul la picior. • (despre cai) a avea tendoanele
picioarelor (din faţă) umflate.
clacáj s. n. 1. distensie, ruptură a unui ligament, a unui muşchi.2. boală a cailor care se (<fr. claquage)
manifestă prin umflarea tendoanelor.
clachétă s. f. 1. instrument format din două planşete, pentru a da semnalul în unele (<fr. claquette)
exerciţii sportive etc.2. dispozitiv care asigură sincronismul în filmările
cinematografice.
CLAD(O)– elem. „ramură, mlădiţă“. (<fr. clad/o/–, cf. gr. klados)
cladocére s. n. pl. subordin de crustacee acvatice mici, care intră în compunerea (<fr. cladocères)
planctonului de apă dulce, cu antenele mari şi înfurcate, ca mijloc de
locomoţie.
cladodistrofíe s. f. dezvoltare inegală şi teratologică a ramurilor. (<fr. cladodystrophie)
cladódiu s. n. tulpină metamofozată, ramură axilară lăţită, fără frunze ori cu frunze foarte (<lat. cladodium)
reduse.
cladofór I. s. n. parte a tulpinii care poartă ramurile inflorescenţei.II. s. f. pl. ordin de (<fr. cladophore/s/)
alge verzi filamentoase, ramificate dihotomic, pe pietre sau pe sol.
cladogenéză s. f. evoluţie a unei specii prin ramificarea direcţiilor evolutive în filogeneză. (<fr. cladogenèse)
clapétă s. f. 1. clapă de dimensiuni mici.2. (bot.) parte articulată care închide anterele şi (<fr. clapet)
care, prin deschidere la maturitate, eliberează polenul.
clapotáj s. n. zgomot perceput în cazurile când există lichid în diferite cavităţi ale (<fr. clapotage)
organismului.
clapotamént s. n. (tehn.) zgomot produs de apa agitată uşor. (<fr. clapotement)
clar, –ă adj. 1. (şi adv.) limpede, desluşit, curat. • transparent; (despre aer, cer) senin, (<lat. clarus, fr. clair)
luminos.2. (despre sunete, voci) care răsună distinct.3. lămurit, evident.
clarificá vb. tr., refl. a (se) lămuri, a (se) limpezi. (<lat. clarificare, fr. clarifier)
clarificatór, –oáre I. adj. care clarifică.II. s. n. substanţă cu proprietatea de a face clar un lichid (<clarifica + –tor)
tulbure.
clarinét s. n. instrument muzical de suflat din lemn, cu muştiuc şi ancie simplă, cu clape. (<fr. clarinette, germ. Klarinette)
clarít s. n. constituent al cărbunilor minerali, dintr–o masă transparentă de granule (<fr. clarite)
foarte mici.
claritáte s. f. 1. însuşirea a ceea ce este clar; limpezime, puritate. • calitate a sunetului sau (<lat. claritas, fr. clarté)
a vocii de a răsuna distinct.2. limpezime în gândire, în vorbire; expunere pe
înţeles.
clarobscúr s. n. procedeu grafic şi pictural de distribuire a luminii şi a umbrelor, pentru a (după fr. clairobscur)
obţine treceri gradate şi efecte de contrast puternic. • pictură sau gravură
monocromă realizată prin acest procedeu.
clarvăzătór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care prevede cu precizie; (spirit) pătrunzător, limpede. (după fr. clairvoyant)
clarviziúne s. f. însuşirea de a pătrunde un fapt, un fenomen etc. şi de a prevedea (după fr. clairvoyance)
desfăşurarea lui.
clasá vb. I. tr. 1. a aranja, a ordona (pe clase, pe categorii); a grupa într–o ordine (<fr. classer)
oarecare. • a categorisi pe cineva, devenit inapt pentru muncă, potrivit
gradului de invaliditate.2. (jur.) a înceta cercetările într–o anumită pricină,
într–un anumit caz etc. din lipsa unor elemente sigure, care să îndreptăţească
continuarea investigaţiilor.II. refl. a obţine un anumit loc într–un clasament.
clasicizá vb. I. tr., refl. a da, a dobândi un caracter clasic.II. intr. a imita pe clasici. (<it. classicizzare)
clasicizánt, –ă adj. cu caracter voit clasic; care caută să imite clasicismul. (<clasiciza + –ant)
clasificá vb. I. tr. a împărţi sistematic, a repartiza pe clase, pe categorii după anumite (<fr. classifier)
criterii.II. refl., tr. a ocupa, a stabili un anumit loc unui elev, unui candidat la
un examen, concurs etc., potrivit notelor (rezultatelor) obţinute.
clástic, –ă adj. (despre roci) format prin dezintegrarea altor roci; detritic. (<fr. clastique)
–clastíe v. clast(o)–.
clastocárst s. n. complex de fenomene şi forme de relief asemănătoare celor carstice, ce iau (<fr. clastocarste, rus.
naştere prin dizolvarea substanţelor solubile care se găsesc dispersate în klastokarst)
diverse roci.
clastomaníe s. f. impuls morbid de a sparge (obiectele). (<fr. clastomanie)
claudicá vb. intr. 1. a şchiopăta.2. a călca nesigur, a se împletici; a şovăi. (fig.) a nu fi cum (<fr. claudiquer, lat. claudicare)
trebuie, a se clătina.
claudicánt, –ă adj. care indică o claudicaţie. (<fr. claudicant)
claudicáţie s. f. boală provocată de o circulaţie arterială defectuoasă, ca urmare a scurtării (<fr. claudication, lat.
sau alungirii picioarelor; şchiopătat. claudicatio)
CLAUSTR(O)– elem. „spaţiu închis“. (<fr. claustr/o/, cf. lat.
claustrum)
claustrá vb. refl., tr. a (se) închide într–o mănăstire, a (se) izola într–un loc retras. (<fr. claustrer, lat. claustrare)
claustráţie s. f. claustrare. • mod de creştere a animalelor într–un spaţiu limitat, în condiţii de (<fr. claustration)
tip industrial.
claustrofilíe s. f. atracţie irezistibilă către încăperi închise. (<fr. claustrophilie)
claustrofobíe s. f. teamă patologică de spaţii închise. (<fr. claustrophobie)
claustromaníe s. f. claustrare voluntară la unii bolnavi. (<fr. claustromanie)
claústru s. n. 1. curte interioară a unei mănăstiri, mărginită pe toate laturile de un portic (<lat. claustrum)
acoperit, loc de plimbare, repaus şi meditaţie.2. lamă de substanţă nervoasă,
cenuşie, din interiorul creierului.
cláuză s. f. dispoziţie specială sau accesorie inserată într–o convenţie, într–un tratat, (<lat. clausa, fr. clause)
contract etc. o ~a naţiunii celei mai favorizate = clauză prin care, într–un
acord internaţional, un stat recunoaşte altui stat în relaţiile bilaterale (de
credit, financiare, de import–export) aceleaşi avantaje şi privilegii acordate şi
altor state.
clauzúlă s. f. 1. ultima parte a unei strofe sau a unei perioade oratorice.2. formulă (<fr. clausule, lat. clausula)
muzicală conclusivă.
clav s. n. 1. bandă de stofă purpurie, care, aplicată pe tunică, indica apartenenţa la (<lat. clavus)
ordinul senatorial sau ecvestru în vechea Romă.2. margine de lână purpurie
în toga pretextă ca semn al cetăţenilor romani sub 15 ani.
clavár s. m. specie de ciupercă comestibilă, pe copaci, sub formă de tufe galbene sau (<fr. clavaire, lat. clavaria)
albicioase; bureţi.
clavecín s. n. vechi intrument muzical cu coarde metalice şi claviatură, asemănător (<fr. clavecin)
pianului; cembalo, clavicembal.
claveciníst, –ă s. m. f. cântăreţ la clavecin. (<fr. claveciniste)
clavétă s. f. (tehn.) pană care uneşte două piese ale unui mecanism. (<fr. clavette)
CLAVI– elem. „claviatură“, „închis“. (<fr. clavi–, cf. lat. clavis, cheie)
claviatúră s. f. 1. sistemul clapelor la orgă, pian, clavecin, acordeon etc.2. totalitatea (<germ. Klaviatur)
clapelor sau a butoanelor de comandă la maşina de scris ori la calculat etc.3.
grup de robinete care deservesc conductele legate la o pompă, la un rezervor.
clavifórm, –ă adj. (bot.; despre unele organe) îngroşat dinspre bază spre vârf; • în formă de (<fr. claviforme)
măciucă.
claviolínă s. f. instrument muzical care permite reproducerea pe cale electronică a timbrului (<fr. clavioline)
mai multor instrumente ale unei orchestre simfonice.
clavír s. n. pian. (<germ. Klavier)
clávus s. n. 1. (med.) bătătură.2. parte a elitrelor unor insecte. (<fr., lat. clavus)
claxón s. n. dispozitiv de semnalizare sonoră la autovehicule. (<fr. klaxon)
claxoná vb. intr. a semnaliza cu claxonul. (<fr. klaxonner)
claxonát s. n. claxonare. (<claxona)
–clazíe v. clast(o)–.
clearance /clírăns/ s. n. raport între concentraţia sangvină a unei substanţe şi eliminarea ei prin urină. (<fr., engl. clearance)
clepsídră s. f. vechi instrument pentru măsurarea timpului după cantitatea de apă sau de (<fr. clepsydre, gr. klepsydra)
nisip scursă, printr–un orificiu, dintr–un rezervor.
CLEPTO– elem. „furt, sustragere“. (<fr. clepto–, klepto–, cf. gr.
kleptes, hoţ)
cleptofobíe s. f. teamă patologică de a nu fi victima unui furt sau de a nu fura. (<fr. cleptophobie)
cleptomán, –ă adj., s. m. f. (suferind) de cleptomanie. (<fr. cleptomane)
cleptomaníe s. f. impuls morbid irezistibil de a fura (bani, obiecte etc.). (<fr. cleptomanie)
cler s. n. totalitatea clericilor dintr–o ţară, dintr–o eparhie; preoţime. (<it. clero, lat. clerus)
cléric s. m. membru al clerului. (<lat. clericus)
clericál, –ă adj. referitor la clerici, la clericalism. (<fr. clérical, lat. clericalis)
clericalísm s. n. curent politic care consideră legitimă extinderea influenţei şi dominaţiei (<fr. cléricalisme)
bisericii asupra vieţii sociale, politice şi culturale.
cleuásm s. n. figură de stil prin care cineva simulează că îşi reproşează anumite lipsuri (<fr. cléuasme, gr. kleuasmos)
pentru a da de înţeles că nu e vinovat.
cleveít s. n. pehblendă neagră–brună, care, prin încălzire, degajă heliu. (<fr. cléveite)
clícă s. f. bandă, şleahtă, gaşcă; coterie, clan (3). (<fr. clique)
clichét s. n. pârghie, oscilantă faţă de un capăt al ei, pentru blocarea unor organe de (<fr. cliquet)
maşină.
clidonográf s. n. aparat pentru determinarea polarităţii, amplitudinii şi formei undelor de (< fr. clydonographe)
supratensiune din instalaţiile electrice.
cliént, –ă s. m. f. 1. plebeu roman care recunoştea patronajul unui patrician.2. cumpărător al (<fr. client, lat. cliens)
anumitor produse, consumator al unui local public. • cel care apelează la
serviciile unui avocat, medic, croitor.
clientelár, –ă adj. relativ la clientelă (1); (p. ext.) referitor la raportul între statul roman, ca (<clientelă + –ar)
patron, şi populaţiile străine.
clientélă s. f. 1. clienţii unui patrician roman.2. clienţii unui negustor, avocat, medic. o ~ (<fr. clientèle, lat. clientela)
politică = simpatizanţii, susţinătorii unui politician, ai unui partid.
clientelísm s. n. tendinţa unui politician sau a unui partid de a–şi mări numărul susţinătorilor (<it. clientelo)
prin demagogie, favoritisme etc.
CLIMA– elem. „climă, climat“. (<fr. clima–, climat/o/–, climo–,
/CLIMAT(O)– cf. lat. clima, gr. klima, –atos)
/CLIMO–
climactéric, –ă adj. referitor la climacteriu. (<engl. climacteric)
climactériu s. n. fază în viaţa femeii (menopauză) sau a bărbatului (andropauză) când (<germ. Klimakterium, lat.
încetează funcţia glandelor genitale. climacterium)
climadiagrámă s. f. diagramă a condiţiilor medii de temperatură şi precipitaţii dintr–o anumită (<germ. Klimadiagramm)
zonă geografică; climatogramă, climogramă.
climát1 s. n. 1. climă.2. (fig.) atmosferă socială, morală; ambianţă. (<fr. climat)
CLIMAT2(O)– v. clima–.
climatéric, –ă adj. referitor la climă; climatic. • (despre staţiuni) cu climă potrivită pentru (<fr. climatérique)
tratarea anumitor boli.
climátic, –ă adj. climateric. (<fr. climatique)
climatíp s. n. ecotip în condiţii climatice specifice habitatului său. (<fr. climatype)
climatísm s. n. ansamblu de activităţi care concură la punerea în valoare a climei specifice (<fr. climatisme)
anumitor regiuni.
climatizá vb. tr. a asigura climatizarea. (<fr. climatiser)
climatizáre s. f. 1. operaţie de menţinere a purităţii, temperaturii şi umidităţii relative a (<climatiza)
aerului dintr–o încăpere, independent de condiţiile meteorologice
exterioare.2. ansamblu de măsuri prin care un aparat, o maşină sunt aduse în
stare de a putea funcţiona într–o regiune cu o anumită climă.
climatopatologíe s. f. parte a patologiei care studiază influenţele patogene ale climatelor asupra (<fr. climatopathologie)
organismului.
climatoterapíe s. f. folosirea terapeutică a factorilor climatici. (<fr. climatothérapie)
climatrón s. n. laborator echipat pentru a reproduce artificial orice climat. (<fr. climatron)
clímax s. n. 1. figură de stil în care desfăşurarea ideilor, a acţiunii se face treptat, în (<fr. climax)
gradaţie ascendentă.2. punct culminant al unei acţiuni, al unui conflict.3.
stadiu final de evoluţie a unui ecosistem.
clímă s. f. ansamblul fenomenelor şi proceselor meteorologice care caracterizează (<lat. clima, germ. Klima)
starea medie a atmosferei unei regiuni; climat.
CLIMO– v. clima–.
climográmă s. f. climadiagramă. (<fr. climogramme)
climostát s. n. instrument cu care se măsoară efectul termic al factorilor climatici. (<fr. climostat)
CLIN(O)–/ECLI– elem. „înclinaţie“. (<fr. clin/o/–, cf. gr. kline, pantă,
pat)
clinartróză s. f. deviere laterală a axului unui membru la nivelul unei articulaţii. (<clin– + artroză)
clínă s. f. 1. suprafaţă de teren cu înclinaţie domoală.2. (biol.) modificare gradată şi (<it. clina, lat. clino)
continuă a frecvenţei genotipurilor ori fenotipurilor într–o populaţie în
funcţie de schimbarea condiţiilor de mediu.
clíncher s. n. produs intermediar la fabricarea cimentului prin arderea materiei prime (<germ. Klinker, fr. clinker)
(calcar şi argilă, bauxită etc.)
clincherizáre s. f. proces industrial de obţinere a clincherului. (după fr. clinkérisation)
clínci s. n. (box) încleştare şi imobilizare reciprocă a partenerilor în timpul luptei. (<fr. clinch, engl. clinching)
clingherít s. n. material izolant fabricat dintr–un amestec de azbest şi de cauciuc. (<germ. Klingerit)
clínic, –ă I. adj. făcut în clinică, la patul bolnavilor.II. s. f. (secţie a unui) spital pentru (<fr. clinique, lat. clinicus, gr.
cercetări ştiinţifice sau pentru învăţământul practic al studenţilor. • instituţie klinikos)
medicală unde un anumit medic specialist acordă asistenţă sau tratament
bolnavilor.
clinicián, –ă s. m. f. medic care studiază bolile prin observaţie directă asupra bolnavilor. (<fr. clinicien)
clínker s. n. (jaz) notă plasată greşit sau intonată fals. (<engl. clinker)
clinocefalíe s. f. deformaţie a craniului caracterizată prin aplatizarea sau curbarea calotei (<fr. clinocéphalie)
craniene.
clinodactilíe s. f. malformaţie în devierea laterală a degetelor mâinii. (<fr. clinodactylie)
clinofilíe s. f. tendinţă de a sta în permanenţă culcat. (<fr. clinophilie)
clinográf s. n. 1. instrument pentru determinarea grafică a înclinării pantei terenului.2. (<fr. clinographe)
instrument pentru măsurarea înclinării faţă de verticală sau de orizontală a
unei găuri de sondă.
clinográfică adj. curbă ~ = curbă care reprezintă pantele medii ale unei regiuni în raport cu (<fr. clinographique)
altitudinea.
clinoíd, –ă adj. în formă de pat. (<fr. clinoïde)
clinologíe s. f. studiul involuţiei organismelor animale. (<fr. clinologie)
clinomaníe s. f. preferinţă obsesivă, pentru poziţia culcat, pentru pat. (<fr. clinomanie)
clinométru s. n. 1. instrument pentru măsurarea unghiurilor verticale faţă de orizont şi (<fr. clinomètre)
zenitale faţă de verticala locului.2. instrument care măsoară unghiul de
înclinare a straturilor geologice. • piesă din compunerea unei busole
geologice pentru determinarea înclinării straturilor.
clinostát s. n. aparat pentru cercetarea direcţiei de creştere a plantelor. (<fr. clinostat)
clinostatísm s. n. ansamblu de modificări fiziologice şi psihologice rezultate din poziţia culcat (<fr. clinostatisme)
a corpului.
clinoterapíe s. f. tratament al unor afecţiuni prin repaus la pat. (<fr. clinothérapie)
clip s. n. film scurt video de câteva minute, care ilustrează o melodie. (<fr., amer. clip)
clíper1 s. n. 1. velier de cursă lungă, foarte rapid, cu arboradă bogată. • barcă de sport cu (<fr., engl. clipper, germ.
o formă specială care îi dă supleţe la manevre.2. avion de cursă lungă pentru Klipper)
transportul rapid de oameni şi materiale.
clíper2 s. n. 1. lampă electrică cu lumină galbenă intermitentă, montată la intersecţia unor (<engl. clipper)
străzi.2. semnalizator clipitor la bordul unui automobil.
clíping s. n. (hochei) aruncarea pe gheaţă a unui jucător în faţa celui care conduce atacul (<engl. clipping)
pentru a–l împiedica să menţină pucul.
clips s. n. 1. agrafă, broşă sau cercel care se prinde cu un fel de clapă sau ac cu arc.2. (<germ. Klips)
piesă formată din două elemente care se asamblează şi se desfac uşor.
clíring s. n. sistem de plată (în comerţul exterior) prin compensarea reciprocă a (<engl., fr. clearing)
creanţelor şi obligaţiilor.
clísmă s. f. spălătură intestinală prin introducerea unor lichide în intestinul gros cu un (<germ. Klysma, ngr. klysma)
irigator.
clistír s. n. irigator. (<germ. Klistir, ngr. klistir)
clistrón s. n. tun electronic folosit ca generator şi amplificator de unde de foarte înaltă (<fr., engl. klystron)
frecvenţă.
clişá vb. intr. a face un clişeu pentru stereotipie. (<fr. clicher)
clişáj s. n. clişare. (<fr. clichage)
clişéu s. n. 1. plată (film) fotografică impresionată de lumină, proba negativă a unei (<fr. cliché)
fotografii.2. planşă, copia unui text, a unei figuri pentru imprimare.3. (fig.)
frază banală, expresie stereotipă; şablon.
clitoridectomíe s. f. ablaţiune a clitorisului. (<fr. cliteridectomie)
clitoridotomíe s. f. circumcizie la femeie. (<fr. clitoridotomie)
clítoris s. n. mic organ erectil al vulvei, în faţa meatului urinar. (<fr. clitoris)
clitorísm s. n. erecţie maladivă a clitorisului. (<fr. clitorisme)
clitrofobíe s. f. teamă patologică de ferestre închise, de aer închis. (<fr. clithrophobie)
clivá vb. intr. (despre minerale, roci, cristale) a se desface în plăci, în lame. (<fr. cliver)
clivábil, –ă adj. care clivează. (<fr. clivable)
cliváj s. n. 1. proprietatea unor minerale sau roci de a cliva.2. divizare a zigotului în (<fr. clivage)
blastomere.3. (psih.) scindarea persoanei sau coexistenţa unor grupuri
asociative distincte. • (fig.) separare; fisură.
cloazón s. n. perete despărţitor subţire. • perete metalic care desparte compartimentele (<fr. cloison)
unei nave.
clocáj s. n. deformaţie a unei table supunse unei compresiuni în planul ei. (<fr. cloquage)
cloisonné /cloa–zo–né/ s. 1. tehnică de lucrare a emailului sau a pietrelor semipreţioase constând în (<fr. cloisonné)
n. încastrarea acestora într–o împletitură de metal, separând motive florale sau
geometrice, policrome.2. obiect astfel realizat.
clon s. n. / s. m. (biol.) ansamblu de celule sau organisme (bacterii, virusuri, plante) cu (<engl., fr. clone)
structură ereditară identică, care provin dintr–un ascendent unic.
cloná vb. tr. a izola din clon indivizi care vor deveni cap de linie pentru generaţii. (<engl. clone)
clonáj s. n. clonare. (<fr., engl. clonage)
clónic, –ă adj. (despre convulsii şi contracţii musculare) involuntar şi de mare amplitudine. (<fr. clonique)
cloracétic adj. acid ~ = acid prin substituirea unui atom de clor cu unul de hidrogen din (<fr. chloracétique)
acidul acetic.
clorál s. n. substanţă chimică uleioasă, antiseptic, calmant şi hipnotic. (<fr. chloral)
cloramfenicól s. n. antibiotic cu spectru larg, activ în tratamentul bolilor infecţioase; (<fr. chloramphénicol)
cloromicetină.
cloramínă s. f. substanţă netoxică, pudră albă cristalină, solubilă în apă, dezinfectant şi (<fr. chloramine)
dezodorizant.
clorát s. m. sare a acidului cloric. (<fr. chlorate)
cloratór s. n. recipient pentru clorurare. (<rus. klorator)
clorbenzén s. m. derivat monoclorurat al benzenului, materie primă la fabricarea unor (<clor + benzen)
coloranţi, medicamente etc.
cloréla s. f. algă verde unicelulară de apă dulce. (<fr. chlorelle)
cloremíe s. f. concentraţie a clorului în sânge. (<fr. chlorémie)
clorenchím s. n. ţesut parenchimatic asimilator, bogat în clorofilă. (<fr. chlorenchyme)
cloretán s. m. clorură de etil. (<fr. chloréthane)
cloretónă s. f. alcool, hipnotic şi anestezic local. (<fr. chlorétonne)
clorhidrát s. m. sare a acidului clorhidric. (<fr. chlorhydrate)
clorhídric adj. acid ~ = gaz incolor, coroziv, cu miros înţepător, obţinut prin sinteză direct (<fr. chlorhydrique)
din elemente sau prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu.
clorofór s. m. corpuscul impregnat cu clorofilă din citoplasma celulei vegetale. (<fr. chlorophore)
clorofórm s. n. compus organic al clorului, lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic şi (<fr. chloroforme)
gust dulceag, folosit în medicină, ca solvent etc.; triclormetan.
clorurá vb. tr. a combina cu clor anumiţi compuşi organici. (<fr. chlorurer)
cloruráţie s. f. clorurare. (<fr. chloruration)
clorúră s. f. sare a acidului clorhidric, combinaţie a clorului cu un element chimic sau cu (<fr. chlorure)
o substanţă organică; clorid. o ~ de sodiu = sare de bucătărie.
cloş adj. (despre croială, rochii, mâneci) larg şi cu falduri, în formă de clopot. (<fr. cloche)
cloşetón s. n. clopotniţă mică. (<fr. clocheton)
clotoídă s. f. (mat.) curbă plană a cărei curbură este proporţională în fiecare punct cu (<fr. clothoïde)
lungimea arcului cuprins între centru şi punctul considerat.
clovn s. m. 1. artist comic de circ; paiaţă, saltimbanc.2. (fig.) cel care distrează pe alţii (<fr., engl. clown)
prin bufoneriile sale.
clovneríe s. f. număr de clovn; bufonerie. (<fr. clownerie)
clu s. n. partea cea mai reuşită a unui spectacol, a unei serbări etc.; punct de atracţie, (<fr. clou)
de interes; haz, şic.
cluabilitáte s. f. (constr.) proprietate a unui material de a putea fi prins în cuie. (<fr. clouabilité)
club1 s. n. 1. cerc pe lângă o întreprindere, o instituţie, un sindicat etc., unde se reunesc (<fr., engl. club)
membrii săi în timpul liber pentru activităţi cultural–educative, sport etc.2.
(în ţările capitaliste) asociaţie (politică), cerc de persoane care se întrunesc
regulat într–un anumit local; localul însuşi.3. (mar.) vergă montată pe
bompresul corăbiilor mari pentru a susţine marginea de întinsură a velelor
triunghiulare numite focuri.
clupeíde s. n. pl. familie de peşti teleosteeni marini cu corpul alungit, cu solzi netezi: (<fr. clupéidés)
sardeaua, heringul, scrumbia etc.
cluster /clás–tăr/ s. n. (mus.) efect sonor prin suprapunerea mai multor tonuri şi semitonuri sau (<engl. cluster)
numai semitonuri.
cnemídă s. f. (ant.) jambieră de metal, jumătate de carâmb de cismă, destinată să apere (<fr. cnemide)
gamba, la soldaţii greci.
CNID(O)– elem. „urzică“, „actinie“. (<fr. enid/o/–, cf. gr. knide)
CO– v. con1–.
coabitá vt. intr. 1. a convieţui.2. (despre specii diferite) a popula acelaşi habitat. (<fr. cohabiter, lat. cohabitare)
coachizitór, –oáre s. m. f. achizitor care cumpără ceva împreună cu altă persoană. (după fr. coacquéreur)
coachizíţie s. f. achiziţie comună cu mai multe persoane. (<fr. coacquisition)
coacţionár, –ă adj., s. m. f. (cel) care posedă acţiuni (II) împreună cu altcineva. (<co– + acţionar)
coacţiúne s. f. acţiune făcută împreună cu altcineva. (<fr. coaction, lat. coactio)
coacuzát, –ă adj., s. m. f. (cel) acuzat în acelaşi proces împreună cu alţii. (<fr. coaccusé)
coadministrátor s. m. cel care administrează împreună cu alţii. (<fr. coadministrateur)
coadnáţie s. f. stare a două organe concrescente, unite, sudate. (<fr. coadnation)
coafá vb. tr., refl. a(–şi) pieptăna îngrijit părul, a(–şi) aranja părul la coafor. (<fr. coiffer)
coafát s. n. coafare. (<coafa)
coáfă s. f. 1. pânză, ţesătură uşoară purtată ordinioară de femei; scufie purtată de (<fr. coiffe)
călugăriţe.2. înveliş destinat a proteja unele mecanisme sau ogiva unor
proiectile.
coaféză s. f. femeie coafor. (<fr. coiffeuse)
coafór I. s. m. lucrător specializat în meseria de a coafa.II. local unde se coafează. (<fr. coiffeur)
coalíţie s. f. alianţă între două sau mai multe state, partide sau clase sociale, în vederea (fr. coalition)
unei acţiuni comune.
coalizá vb. refl. (despre state, partide, clase sociale etc.) a face o coaliţie. (<fr. coaliser)
coánă s. f. orificiu posterior al foselor nazale; nară interioară. (<fr. choane)
coaptáţie s. f. 1. (biol.) ajustare a două organe ale aceluiaşi individ formate independent (<fr. coaptation)
unul de altul, unul în cavitate şi celălalt în relief.2. punerea la locul lor a
fragmentelor de oase fracturate sau a oaselor luxate.
coautór, –oáre s. m. f. 1. autor împreună cu altcineva al unei lucrări.2. participant, alături de alţii, la (<fr. coauteur)
săvârşirea unei crime, a unei infracţiuni.
coaxiál, –ă adj. (despre figuri sau corpuri geometrice) care are o axă comună cu altul. (<fr. coaxial)
cóbbler s. n. băutură răcoritoare pe bază de vin şi alte băuturi alcoolice diluate, cu gheaţă (<engl. cobbler)
şi ornamente de fructe.
cobéa /–be–a/ s. f. liană originară din Mexic, cultivată pentru florile sale mari, colorate în alb (<fr. cobéa)
sau albastru–violet.
cobeligeránt, –ă adj., s. m. (stat, armată) care participă la război alături de un aliat. (<fr. cobelligérant)
cobeligeránţă s. f. situaţie în care se găseşte un stat cobeligerant. (<co– + beligeranţă)
coblenţián, –ă adj., s. n. (din) al doilea etaj al devonianului inferior. (<fr. coblentzien)
coból s. n. limbaj de programare la calculatoarele electronice, pentru aplicaţii cu (<engl., fr. cobol)
caracter economic, prin separarea datelor şi a instrucţiunilor în secţiuni
distincte.
cóbra/cóbră s. f. şarpe veninos din Africa şi Asia care are pe gât nişte pete negre mărginite cu (<fr., port. cobra)
alb; şarpe–cu–ochelari; naja.
coc1 s. n. pieptănătură femeiască cu părul strâns sau împletit şi adunat pe ceafă, ori în (<fr. coque)
creştetul capului.
coc2 s. m. bacterie de formă sferică. (<germ. Kokke, gr. kokkos,
boabă)
cóca s. m. inv. arbust originar din America de Sud, din ale cărui frunze se extrage (<fr., sp. coca)
cocaina.
coca–cóla s. f. băutură răcoritoare gazoasă preparată din sucuri de fructe care conţin şi (<engl. coca–cola)
stupefiante.
cocaínă s. f. alcaloid toxic din frunzele de coca sau obţinut prin sinteză, ca anestezic total. (<fr. cocaïne)
cóccis s. n. os mic triunghiular la extremitatea de jos a coloanei vertebrale; noadă. (<fr. coccyx)
cócher s. m. câine de vânătoare cu părul lung şi urechile mari, lăsate în jos. (<engl. cocker)
cochét, –ă adj. 1. care foloseşte tot felul de mijloace pentru a plăcea, a seduce; îmbrăcat cu (<fr. coquet)
gust, elegant, care doreşte să placă, să fie admirat.2. (despre lucruri) drăguţ,
îngrijit, graţios.
cochetá vb. intr. 1. a căuta să fie pe placul unei persoane de sex opus.2. (fig.) a arăta relaţii de (<fr. coqueter)
prietenie cu cineva; a flirta.
cochetăríe s. f. purtare inspirată de dorinţa de a plăcea unei persoane de sex opus. (<fr. coquetterie)
cochiliáj s. n. 1. animal cu cochilie.2. motiv din scoici la ornarea feţelor mobilei. (<fr. coquillage)
cochílie s. f. 1. înveliş protector calcaros sau silicios, secretat de tegumentele unor (<fr. coquille)
animale (moluşte, foraminifere, radiolari).2. formă metalică la turnarea
pieselor, a lingourilor etc.
cochinchína s. f. rasă de găini originară din China, cu penaj bogat care îmbracă şi picioarele. (<engl. cochinchina)
cóckpit s. n. (mar.) 1. spaţiu neacoperit pe punte, cu banchete pentru călători sau (<engl. cockpit)
echipaj.2. (pe vechile veliere) locuinţă pentru ofiţerii inferiori.3. loc rezervat
pilotului unui avion.
cocón s. m. 1. înveliş protector din fibre foarte subţiri secretat de crisalida unor insecte; (<fr. cocon)
gogoaşa viermelui de mătase.2. înveliş protector gelatinos, cu care îşi
înfăşoară ouăle unele animale vertebrate.
coconiéră s. f. centru de colectare a gogoşilor de mătase pentru filatură. (<fr. coconnière)
cocontractánt, –ă s. m. f. fiecare dintre părţile care participă la un contract. (<fr. cocontractant)
cócos s. m. fructul cocotierului. o nucă de ~ = fructul cocotierului, drupă conţinând un (<germ. Kokos)
suc lăptos hrănitor şi alte produse alimentare şi textile.
cod2 s. m. peşte marin din nordul Atlanticului, cu trei aripioare dorsale; moruă. (<engl. cod)
códa1 s. f. secţiune finală a unei compoziţii muzicale, codiţa unei note muzicale; cauda (<it. coda)
(2). • grup de note muzicale care încheie tema unei fugi.
codá2 vb. tr. a exprima un mesaj cu ajutorul unui cod1 (2); a codifica. (<fr. coder)
codábil, –ă adj. care poate fi codat. (<coda2 + –bil)
codáj s. n. codare. (<fr. codage)
codebitór, –oáre s. m. f. cel care datorează o sumă împreună cu alţii. (<fr. codébiteur)
codeínă s. f. alcaloid din opiu, analgezic şi sedativ al tusei. (<fr. codéine)
cadeinomaníe s. f. obicei morbid de a lua codeină. (<fr. codéinomanie)
codétta s. f. (muz.) 1. coda1 de mici dimensiuni.2. intermezzo la o singură voce care (<it. codetta)
leagă uneori în fugă prima şi a doua expoziţie a subiectului.
codeţinút, –ă s. m. f. cel deţinut împreună cu alţii în acelaşi loc. (după fr. codétenu)
códex s. n. codice. (<lat. codex)
códice s. n. 1. ansamblu de table cerate, cea mai veche formă de carte la romani.2. (<lat. codex, –icis)
culegere de texte vechi, în manuscrise; codex.
codicíl s. n. adaos, modificare ulterioară la un testament. (<fr. codicille, lat. codicillus)
codicologíe s. f. disciplină a paleografiei care studiază manuscrisele nu ca purtătoare ale unui (<fr. codicologie)
text, ci ca obiecte de sine stătătoare. • istorie a colecţiilor, a modului şi a
condiţiilor de păstrare etc. a manuscriselor.
codificá vb. tr. 1. a reuni legi disparate, norme juridice într–un cod.2. a coda2. (<fr. codifier)
codificatór, –oáre I. adj., s. m. f. (cel) care codifică (2).II. s. n. (inform.) dispozitiv care (<fr. codificateur)
efectuează codificarea; codor.
codirectór s. m. cel care deţine conducerea (unei instituţii) cu altcineva. (<fr. codirecteur)
codirécţie s. f. direcţie (a unei instituţii, întreprinderi etc.) exercitată de mai multe persoane (<fr. codirection)
cu acelaşi grad.
codísm s. n. tactică oportunistă care preconizează situarea partidului „în coada“ maselor, (după rus. hvostizm)
negând rolul de avangardă şi de organizator al partidului marxist–leninist.
codón s. m. secvenţă de trei nucleotide ale macromoleculei de acid dezoxiribonucleic (<fr., engl. codon)
care codifică un aminoacid specific.
codór s. n. codificator (II). (<fr. codeur)
codotomíe s. f. operaţie estetică de tăierea cozii (la câinii de rasă). (<coadă + –tomie)
coechipiér, –ă s. m. f. membru al unei echipe, al unei formaţii etc., în raport cu ceilalţi membri ai (<fr. coéquipier)
echipei.
coeditá vb. tr. a edita în asociaţie cu cineva (o operă) (<co– + edita)
coeditór, –oáre s. m. f. persoană sau editură care se asociază cu alta în editarea unei opere. (<fr. coéditeur)
coeducáţie s. f. educaţie în comun a băieţilor şi fetelor în aceeaşi şcoală şi clasă. (<fr. coéducation)
coeducaţionál, –ă adj. care ţine de coeducaţie. (<engl. coeducational)
coeficiént s. m. 1. număr scris la începutul unui anumit termen (dintr–o expresie algebrică) (<fr. coefficient)
pe care îl multiplică.2. mărime constantă în anumite condiţii date, care indică
o anumită proprietate a unei substanţe, a unui sistem, proces tehnologic etc.3.
valoare relativă atribuită la un examen.
coefór, –ă s. m. f. (la greci) persoană care aducea ofrande pentru jertfe. (<fr. choéphore)
coempţiúne s. f. (jur.) cumpărare reciprocă. (<fr. coemption, lat. coemptio)
coenzímă s. f. componentă neproteică şi dizolvabilă a unei enzime, care favorizează (<fr. coenzyme)
acţiunea acesteia; coferment.
coercíbil, –ă adj. comprimabil. (<fr. coercible)
coercibilitáte s. f. însuşirea a ceea ce este coercibil. (<fr. coercibilité)
coercitív, –ă adj. care constrânge. o câmp ~ = intensitatea câmpului magnetic la care se (<fr. coercitif)
anulează magnetizaţia unui corp feromagnetic.
coercíţie s. f. constrângere (mai ales pentru a impune respectarea obligaţiilor legale). (<fr. coercition, lat. coercitio)
coerór s. n. aparat pentru recepţionarea semnalelor de telegrafie fără fir. (<fr. cohéreur)
coexistá vb. intr. a exista simultan sau împreună cu cineva sau ceva. (<fr. coexister)
coexistént, –ă adj. care coexistă. (<fr. coexistant)
coexisténţă s. f. existenţă simultană a mai multor lucruri, fiinţe, fenomene. o ~ paşnică = (<fr. coexistence)
principiu de bază al relaţiilor internaţionale dintre state cu orânduiri sociale
diferite, potrivit căruia acestea se angajează să renunţe la folosirea războiului
ca mijloc de rezolvare a problemelor litigioase.
coeziúne s. f. 1. forţă de atracţie care se exercită între particulele (molecule, atomi, ioni) de (<fr. cohésion)
acelaşi fel ale corpurilor.2. (fig.) legătură strânsă, de ordin interior.
cognómen s. n. al treilea nume al unei persoane, care arată familia, potrivit vechiului drept (<lat. cognomen)
roman. • supranume.
cognoscíbil, –ă adj. care poate fi cunoscut. (<fr. cognoscible, lat.
cognoscibilis)
cognoscibilitáte s. f. însuşirea de a putea fi cunoscut. (<fr. cognoscibilité)
COHLE(O)– elem. „cochilie, spirală“. (<fr. cochlé/o/–, cf. lat. cochlea,
gr. kokhlios, melc)
cohlée s. f. organ al urechii interne dintr–un canal membranos răsucit în spirală. (<fr. cochlée)
cochleoídă s. f. curbă plană, loc geometric al extremităţilor arcelor cercurilor tangente la o (<fr. cochléoïde)
dreaptă într–un punct al ei, având originea comună şi aceeaşi lungime.
cohórtă s. f. 1. unitate tactică din infanteria romană, a zecea parte dintr–o legiune.2. (<fr. cohorte, lat. cohors)
unitate de organizări sportive de tineri.3. (fig.) mulţime, ceată. • (biol.)
grupare de indivizi în cadrul unei populaţii, o manifestare fiziologică sau
comportamentală simultană.4. totalitatea de indivizi care au trăit acelaşi
eveniment demografic în cursul aceleiaşi perioade de timp.
coifúră s. f. denumire generică pentru bonetă, caschetă, cască etc. (<fr. coiffure)
coincíde vb. intr. 1. a se întâmpla, a se produce în acelaşi timp.2. a fi identic, a se potrivi; a (<fr. coïncide, lat. coincidere)
corespunde întocmai. • (despre linii, figuri) a se suprapune perfect.
–cól2 elem. „care cultivă, care locuieşte, trăieşte“. (<fr. –cole, cf. lat. colere, a
cultiva)
COL3(E)–, –colíe elem. „fiere, bilă“. (<fr. chol/é/–, –cholie, cf. gr.
khole)
COL4(O)–/COLI–, elem. „colon, intestin“. (<fr. col/o/–, coli–, –colie,
–colíe, –colítă –colite, cf. gr. kolon)
cóla1 s. m. inv. arbore tropical ale cărui fructe conţin cafeină şi teobromină. (<fr. cola, kola)
cóla2 s. f. băutură răcoritoare din fructul arborelui cola1. (<engl. /coca–/cola)
colá3 vb. I. tr., refl. a (se) combina, a (se) asorta.II. refl. 1. a se împreuna; a trăi în (<fr. coller)
concubinaj.2. (despre îmbrăcăminte) a se lipi de corp.
colabá vb. tr., refl. (med.; despre un organ) a (se) turti. (<fr. collaber)
colaborá vb. intr. 1. a participa la înfăptuirea unei acţiuni, la elaborarea unei opere etc.; a (<fr. collaborer, lat. collaborare)
coopera.2. a publica o lucrare într–un periodic, într–o culegere.
colaboráre s. f. 1. acţiunea de a colabora; cooperare.2. formă de relaţii care se stabilesc între (<colabora)
state sau grupări economice, politice, culturale etc. în interes comun.
colaboratór, –oáre s. m. f. cel care colaborează. • cel care lucrează într–o instituţie, fără a fi salariatul ei (<fr. collaborateur)
permanent.
colaboraţionísm s. n. colaborare cu duşmanul; trădare de patrie. (<fr. collaborationnisme)
colaboraţioníst, –ă s. m. f. cel care colaborează cu duşmanul aflat pe teritoriul propriei patrii. (<fr. collaborationniste)
colagén s. n. proteină complexă din ţesutul conjuctiv, osos şi cartilaginos. (<fr. collagène)
colagenáză s. f. enzimă care lizează colagenul. (<fr. collagénase)
colagenóză s. f. boală datorată proliferării anormale de colagen în ţesutul conjunctiv, în (<fr. collagénose)
articulaţii etc.
colagóg, –ă adj., s. n. (medicament, aliment) care stimulează secreţia biliară. (<fr. cholagogue)
coláj s. n. 1. legătură permanentă nematrimonială; concubinaj.2. procedeu de execuţie a (<fr. collage)
unor lucrări de pictură sau de ornamentaţie prin lipirea laolaltă a diferite
materiale ori elemente eterogene. • tablou astfel realizat. • spectacol de teatru
din diferite fragmente.3. operaţie de încorporare în anumite mase alimentare
a unor substanţe.
colalemíe s. f. prezenţa sărurilor biliare în sânge. (<fr. cholalémie)
colaluríe s. f. prezenţa sărurilor biliare în urină. (<fr. cholalurie)
colamínă s. f. bază azotată cu funcţie de alcool şi amină, în structura cefalinelor. (<fr. colamine)
colánă s. f. culegere de poezii sau de proză cu temă comună. (<it. collana)
colangiectazíe s. f. dilataţie patologică a căilor biliare. (<fr. cholangiectasie)
colangiocistostomíe s. f. fixare a canalelor biliare la peretele superior al vezicii, în caz de obstrucţie a (<fr. cholangio–cystostomie)
canalelor hepatice.
colangiografíe s. f. radiografie a căilor biliare cu o substanţă de contrast. (<fr. cholangiographie)
colangiolitiáză s. f. prezenţa de calculi (II) în canalele biliare. (<fr. cholangiolithiase)
colangióm s. n. tumoare rezultată prin transformarea celulelor epiteliale ale canalelor biliare (<fr. cholangiome)
intrahepatice.
colangiotomíe s. f. deschidere chirurgicală a unui canal biliar. (<fr. cholangiotomie)
colangítă s. f. angiocolită. (<fr. cholangite)
colánt, –ă I. adj. (despre îmbrăcăminte) strâns lipit de corp.II. s. m. pl. ciorap–pantalon; (<fr. collant)
dres.
cólaps1 s. n. (med.) 1. scădere bruscă a actităţii (tonusului, tensiunii etc.) unui organ, (<fr., lat. collapsus)
însoţită de pierderea cunoştinţei.2. turtire a unui organ, în special a unui
plămân în timpul pneumotoraxului.
cólaps2 s. n. 1. prăbuşire a unei construcţii; (p. ext.) prăbuşire (economică etc.); ruină, (<fr. collapse)
faliment. • (tehn.) deformare, spargere a pereţilor.2. dezlipire internă care
poate surveni în timpul uscării lemnului.3. ~ gravitaţional = prăbuşire
gravitaţională.
colapsoterapíe s. f. tratament al anumitor forme de tuberculoză prin turtirea unui plămân, pentru (<fr. collapsothérapie)
a grăbi cicatrizarea leziunilor, punându–l în repaus.
colargól s. n. soluţie apoasă conţinând argint în particule fine, antiseptic. (<fr. collargol)
colaterál, –ă I. adj. situat alături, lăturalnic, subordonat; secundar. o (jur.) linie ~ă = (<fr. collatéral, lat. collateralis)
legătură de rudenie care uneşte între ei pe fraţi şi surori şi pe descendenţii
acestora.II. s. n. navă laterală a unei biserici.
colatitúdine s. f. complement al latitudinii unui punct de pe sfera terestră sau cerească. (<fr. collatitude)
colaţioná vb. tr. a confrunta o copie cu originalul. • a compara între ele manuscrise şi ediţii (<fr. collationner)
pentru a stabili variantele.
colaţiúne s. f. 1. colaţionare. • date într–o fişă de bibliotecă privind paginaţia şi numărul de (<fr. collation)
volume, formatul, ilustraţiile şi materialul însoţitor.2. drept de a conferi un
beneficiu, un grad universitar etc.3. gustare.
colaureát s. m. cel care împarte un premiu împreună cu altcineva. (<fr. colauréat)
colbertísm s. n. sistem economic potrivit căruia se cere protecţionismul temporar al (<fr. colbertisme)
producţiei naţionale.
colbertíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al colbertismului. (<fr. colbertiste)
colchicínă s. f. alcaloid toxic din seminţele de brânduşă de toamnă. (<fr. colchicine)
coldcrémă s. f. preparat cosmetic pe bază de ceară de albine. (<engl. coldcream)
COLE– v. col3(e)–.
colecíst s. n. vezica biliară. (<fr. cholécyste)
colecistalgíe s. f. durere la nivelul vezicii biliare. (<fr. cholécystalgie)
colecistatoníe s. f. atonie a vezicii biliare. (<fr. cholécystatonie)
colecistectazíe s. f. dilataţie a vezicii biliare. (<fr. cholécystectasie)
colecistectomíe s. f. ablaţiune a vezicii biliare. (<fr. cholécystectomie)
colecistítă s. f. inflamaţie a colecistului. (<fr. cholécystite)
colecistochinínă s. f. hormon colagen secretat de mucoasa duodenală. (<fr. cholécystokinine)
colecistocinétic, –ă adj., s. n. (substanţă) care favorizează excreţia bilei din vezică. (<fr. cholécystocinétique)
colecistogastrostomíe s. f. operaţie constând în legarea directă a vezicii biliare la stomac. (<fr. cholécysto–gastrostomie)
colectivísm s. n. principiu fundamental al doctrinei comuniste exprimând colaborarea, (<fr. collectivisme, rus.
solidaritatea, comunitatea de interese faţă de cauza generală comună. kollektivizm)
colectór2, –oáre I. adj. (despre vase, tuburi, bazine) care colectează fluide.II. s. n. 1. recipient, (<fr. collecteur)
conductă pentru acumularea materialelor fluide, granulare sau
pulverulente.2. loc unde se adună matriţele din magazia unui linotip sau
monotip pentru a forme un rând.3. organ al rotorului unor maşini electrice cu
rolul de a comuta legăturile dintre înfăşurarea rotorului şi circuitul exterior.4.
substanţă organică, folosită ca reactiv la flotaţia mineralelor pentru a
concentra particulele de minerale în spumă.III. s. m. f. achizitor de mărfuri,
de produse etc.
colecţioná vb. tr. a aduna obiecte pentru a alcătui o colecţie. (<fr. collectionner)
colecţionár, –ă s. m. f. posesor al unei colecţii; amator de colecţii. (<fr. collectionneur)
coledóc1 adj. canal ~ (şi s. n.) = canal prin care se varsă bula în duoden. (<fr. cholédoque)
COLEDOC2(O)– elem. „canalul coledoc“. (<fr. cholédoch/o/, cf. lat.
choledochus, gr. kholedokhos,
care conţine fiere)
coledocotomíe s. f. incizie a canalului coledoc pentru extragerea de calculi biliari. (<fr. cholédochotomie)
colég, –ă s. m. f. camarad de studii, de muncă, de activitate etc. (<fr. collègue, lat. collega)
colegatár, –ă s. m. f. care moşteneşte împreună cu alţii o avere lăsată prin testament. (<fr. colégataire)
colegiál, –ă adj. 1. tovărăşesc, camaraderesc.2. de colegiu (2), referitor la colegiu. o biserică (<fr. collégial)
~ă (şi s. f.) = biserică în care oficiază un colegiu de canonici.
colegialitáte s. f. 1. atitudine, sentimente colegiale; camaraderie.2. principiu potrivit căruia (<fr. collégialité)
conducerea unor organe sau organizaţii se exercită colectiv.
colegián, –ă s. m. f. elev al unui colegiu (6). (<fr. collégien)
colégiu s. n. 1. (în Roma antică)grup (de cel puţin trei persoane) însărcinat cu o anumită (<lat. collegium, fr. collège)
funcţie publică.2. organ de conducere colectivă şi de îndrumare a unui
periodic, a unei lucrări, cărţi etc., a unei întreprinderi sau instituţii.3. corp
sau asociaţie a unor persoane care au aceeaşi profesie sau aceeaşi demnitate.
• (jur.; în unele ţări) colectiv de judecători în cadrul organizării interne a
instanţei supreme sau cu atribuţii speciale pe lângă unele organe de
jurisdicţie. o ~ de avocaţi = colectiv al avocaţilor dintr–o unitate
administrativ–teritorială.4. ~ de partid = organ care controlează modul în
care se respectă prevederile statutului cu privire la disciplina şi morala de
partid etc.5. (în trecut) categorie electorală care îngloba cetăţenii cu aceeaşi
avere sau cu acelaşi rang social.6. instituţie de învăţământ public asemănător
liceului, cu o organizare specială.7. ~ de redacţie = organ consultativ pe
lângă redactorul–şef al unei publicaţii; comitet de redacţie.
coleochéte s. f. pl. gen de alge verzi cu talul discoidal, cu filamente scurte terminate cu ţepi şi
cu oogonul în formă de butelie.
coleogén s. n. ţesut meristematic care generează endodermul. (<fr. coléogène)
coleoptére s. n. pl. ordin de insecte cu şase picioare şi patru aripi, două, întărite, (<fr. coléoptères)
acoperindu–le pe celelalte două, subţiri, membranoase.
coleoptíl s. n. frunză în formă de teacă, care înveleşte muguraşul embrionului la graminee. (<fr. coléoptile)
colesteroláză s. f. enzimă a sucului gastric care sterifică acizii graşi eliberaţi, cu colesterol (<fr. cholestérolase)
biliar, în cursul digestiei intestinale.
colesterolemíe s. f. prezenţa colesterolului în sânge. (<fr. cholestérolémie)
colesterolíză s. f. dizolvare a colesterolului de către un lichid organic. (<fr. cholestérolyse)
colesteropexíe s. f. fixare a colesterolului în ţesuturi sau în ficat. (<fr. cholestéropexie)
colesteroluríe s. f. prezenţa colesterolului în urină. (<fr. cholestérolurie)
colét1 s. n. pachet expediat prin poştă. (după fr. colis)
colét2 s. n. 1. linie de separaţie între rădăcina unui dinte şi coroana sa.2. zonă de trecere (<fr. collet)
între tulpina şi rădăcina unei plante; col1 (2).
coletăríe s. f. expediere de mărfuri în cantităţi mici şi sub forme uşor de mânuit; (p. ext.) (<colet1 + –ărie)
mijloc (feroviar) de transport pentru colete1.
coleterapíe s. f. tratament al unor afecţiuni prin admi-nistrarea unor extracte de fiere de bou. (<cole– + –terapie2)
colimáţie s. f. reglare a instrumentelor optice pentru a realiza coincidenţa dintre axa lor (<fr. collimation, germ.
optică şi linia de vizare. Kolimation)
colinár, –ă adj. cu coline, deluros, cu pante domoale. • (despre râuri) rezultat din pâraie, care (<fr. collinaire)
şiroieşte de pe clinul dealurilor. • (despre plante) care creşte pe coline.
colínă1 s. f. formă de relief, mai mică decât dealul, rotunjită. (<fr. colline, lat. collina)
colínă2 s. f. amină din compoziţia materiei vii ai cărei derivaţi (acetilcolina etc.) au un rol (<fr. choline)
important în organism.
colinérgic, –ă adj., s. n. (stimulant) transmis prin intermediul colinei2 sau acetilcolinei. (<fr. cholinergique)
colinesteráză s. f. enzimă care distruge acetilcolina prin hidroliză. (<fr. cholinestérase)
coliniár, –ă adj. (despre puncte) situat pe aceeaşi dreaptă. (<fr. collinéaire)
coliniaritáte s. f. calitate a mai multor puncte de a fi coliniare. (<it. collinearità)
colír s. n. preparat lichid în tratamentul anumitor afecţiuni ale ochilor. (<fr. collyre)
colítă1 s. f. inflamaţie a colonului3. (<fr. collite)
–colítă2 v. col4(o)–.
coliziúne s. f. 1. lovire, ciocnire de tendinţe, forţe, de interese contrare; conflict.2. izbire (<fr. collision, lat. collisio)
puternică între două corpuri care se mişcă în sensuri opuse. • (fig.)
încăierare, confruntare. • abordaj.3. ~ omonimică = întâlnire a două sau mai
multe cuvinte omonime.
cólli s. m. câine ciobănesc foarte frumos, cu corpul lung şi umerii laţi, folosit în Scoţia, (<engl., fr. colley)
şi Marea Britanie pentru paza turmelor de oi, iar în restul lumii drept câine
de companie.
colligátum s. n. volum care reuneşte mai multe lucrări diferite; miscelaneu. (<lat. colligatum)
colmatá vb. I. tr., refl. a (se) închide, a (se) obtura.II. tr. 1. a astupa porii, fisurile unui (<fr. colmater)
material poros prin introducerea unei substanţe coloidale.2. (mil.) a restabili
un front continuu după o străpungere a inamicului.
colmatáj s. n. colmatare. (<fr. colmatage)
colmatáre s. f. 1. acţiunea de a colmata; colmataj.2. umplerea naturală a unui bazin oceanic, (<colmata)
marin sau lacustru, ori a albiei unui râu prin aluvionare.3. lucrare de
îmbunătăţiri funciare prin depunerea dirijată a materialului solid purtat în
suspensie de apele curgătoare, în scopul ridicării nivelului terenurilor joase,
inundabile.4. umplere a porilor solului cu material solid transportat pe cale
mecanică, în scopul micşorării porozităţii.
COLO– v. col4(o)–.
coloánă s. f. 1. stâlp cilindric de piatră, marmură etc. destinat să susţină un antablament. • (<fr. colonne)
formaţie cu aspect de stâlp apărută în peşteri prin unirea unei stalactite cu o
stalagmită. o ~ vertebrală = şira spinării. • parte dintr–un catarg care iese
deasupra punţii.2. masă a unui fluid care ia formă cilindrică atunci când este
închisă într–un tub sau când ţâşneşte cu putere dintr–o conductă.3. secţiune
verticală a unei pagini tipărite sau manuscrise. • rubrică (într–un formular,
într–un registru etc.).4. şir vertical de cifre.5. denumire a mai multor aparate
în chimie şi în industria chimică, dintr–o manta verticală, cilindrică, de metal
etc., conţinând materiale absorbante, filtrante etc.6. convoi de oameni,
animale, vehicule, nave, care merge rânduit în şiruri paralele în adâncime. o
~a a cincea = grup de trădători în slujba duşmanului, care organizează
diversiuni, acte de sabotaj etc. pentru a dezorganiza spatele frontului.7.
(cinem.) ~ sonoră = ansamblu de sunete care însoţeşte imaginile unui film.
colobómă s. f. fisură congenitală sau traumatică la nivelul pleoapelor, irisului, coroidei sau (<fr. coloboma gr. koloboma)
retinei.
colocatár, –ă s. m. f. persoană care locuieşte în aceeaşi casă cu persoane străine de familia sa. (<fr. colocataire)
colocáţie s. f. 1. (log.) poziţie, clasament al unui obiect în raport cu altele.2. (jur.) înscriere (<fr. collocation)
a creditorilor în ordinea în care aceştia trebuie să plătească.3. (lingv.) grup
de cuvinte; sintagmă.
colocázie s. f. plantă tropicală din familia aracee, cu rizomul bogat în feculă, la noi, plantă (<lat., fr. colocasia)
ornamentală de interior.
colocentéză s. f. puncţie a colonului3 în vederea distensiei. (<fr. colocentése)
colocistoplastíe s. f. refacere chirurgicală a vezicii urinare cu ajutorul unui segment de colon3. (<fr. colocystoplastie)
colofóniu s. n. substanţă răşinoasă prin prelucrarea reziduului de la distilarea terebentinei; (<germ. Kolophonium, ngr.
sacâz. kolofonion)
cologarítm s. m. logaritm al inversului unui număr dat. (<fr. cologarithme)
colografíe s. f. procedeu de tipărire în care prepararea clişeului se face pe o placă de sticlă. (<fr. collographie)
coloíd, –ă adj., s. m. (substanţă) în stare de dispersie, cu aspect de gelatină, care nu poate trece (<fr. colloïde)
printr–o membrană de pergament; coloidal
coloidál, –ă adj. coloid. o stare ~ă = stare de diviziune a materiei în care particulele (<fr. colloïdal)
constitutive au dimensiuni între aceea a moleculelor lor şi aceea a
suspensiilor.
coloidoclazíe s. f. 1. invadare a sângelui de către substanţe proteice, în cazul unei distrugeri (<fr. colloïdoclasie)
tisulare puternice.2. stare de şoc cu modificări în constantele fizico–chimice
ale coloizilor sangvini.
coloidoterapíe s. f. tratare a unor boli cu substanţe în stare coloidală. (<fr. colloïdothérapie)
colombínă s. f. personaj feminin din comedia italiană, costumat la fel ca arlechinul. (<it. colombina)
colón1 s. m. (în Imperiul Roman şi în evul mediu) muncitor agricol legat de pământul pe (<lat. colonus)
care îl lucra, obligat să plătească dijmă proprietarului şi să presteze corvezi.
colón4 s. m. 1. semn de punctuaţie antică echivalent cu o pauză medie (două puncte sau (<lat. colon)
punct şi virgulă în punctuaţia modernă).2. subdiviziune a unui vers antic, a
unei strofe sau a unei perioade.
colonádă s. f. şir de coloane care formează un ansamblu arhitectonic. (<fr. colonnade)
colonalgíe s. f. durere de–a lungul colonului3. (<fr. côlnalgie)
colonát s. n. stare de colon1; formă de organizare socială, spre sfârşitul Imperiului (<lat. colonatus, fr. colonat)
Roman, caracterizat prin legarea tot mai strânsă a colonilor1 de pământul pe
care îl munceau şi pentru care plăteau dijmă şi prestau corvezi.
coloncífră s. f. cifră care arată numărul de ordine al paginii unei cărţi. (rus. kolonţifra, după germ.
Kolomnenziffer)
colonél1 s. m. grad de ofiţer superior, imediat inferior generalului, o locotenent ~ = grad de (<fr. colonel)
ofiţer superior maiorului.
colonél2 s. n. corp de literă de şapte puncte tipografice; mignon. (<germ. Kolonel)
colonétă s. f. (arhit) coloană mică şi zveltă; colonină. (<fr. colonnette)
coloniál, –ă adj. referitor la colonii, la colonialism; în (din) colonii; în stare de colonie. o (<fr. colonial)
putere ~ă = stat capitalist cu colonii; politică ~ă = acţiune de asuprire şi
subjugare economică, politică şi naţională, în colonii
coloniále s. f. articole alimentare de băcănie (piper, ceai, cacao etc.) importate din ţări (<fr. coloniales, germ.
exotice. Kolonial/waren/)
colonialísm s. n. politică de subjugare şi exploatare a coloniilor1 (2). (<fr. colonialisme)
colonialíst, –ă I. adj. referitor la colonialism.II. s. m. adept al colonialismului. (<fr. colonialiste)
coloníe1 s. f. 1. (ant.) cetate–oraş întemeiată de o altă cetate sau de un alt stat pe teritoriul (<fr. colonie, lat. colonia)
unei ţări străine, cu scopuri comerciale.2. teritoriu, ţară lipsită de
independenţă politică şi economică, sub dominaţia unui stat imperialist
(metropolă); posesiune (2).3. grup de persoane de aceeaşi cetăţenie sau
naţionalitate stabilit într–o ţară străină.4. grup de copii trimişi la odihnă
într–o staţiune balneoclimaterică.5. grup de animale superioare sau de plante
unicelulare din aceeaşi specie care duc viaţă în comun.
colónie2 s. f. apă de C~a = amestec parfumat de alcool şi uleiuri vegetale. (<fr. /eau de/ Cologue)
coloníst, –ă s. m. f. cel care a părăsit ţara, locul său de origine şi s–a stabilit într–o ţară străină. (<germ. Kolonist)
colonizá vb. tr. 1. a transforma în colonie un teritoriu, o ţară.2. a popula cu colonişti (o ţară, (<fr. coloniser)
un teritoriu cucerit).3. a popula regiuni din propria ţară cu oameni aduşi din
alte regiuni. • a introduce o specie de vânat într–un teren în care nu a existat.
colonizatór, –oáre adj., s. m. f. (stat, populaţie) care colonizează un teritoriu. (<fr. colonisateur)
colonlínie s. f. linie care marchează începutul textului de colontitlu. (după germ. Kolumnenlinie)
COLONO– elem. „colon, intestin gros“. (<fr. côlono–, cf. gr. kolon,
–nos)
colonográmă s. f. înregistrare grafică a motilităţii colonului3. (<fr. côlonogramme)
colonoscóp s. n. endoscop folosit în colonoscopie. (<fr. côlonoscope)
colonoscopíe s. f. tehnică endoscopică destinată exa-minării colonului3. (<fr. côlonoscopie)
colontítlu s. n. rând tipărit deasupra textului unei pagini, cu numele autorului cărţii, titlul (după germ. Kolomnentitel)
capitolului etc.
colopatíe s. f. fixare operatorie a colonului3 de peretele abdomenului. (<fr. colopathie)
coloptóză s. f. ptoză a colonului3 transversal. (<fr. coloptose)
colór1 adj. inv. tehnicolor. (<engl. color)
COLOR2(I)–, –colór elem. „culoare“. (<fr. color/i/–, –colore, cf. lat.
color)
colorá vb. tr. 1. a da culoare, a vopsi.2. (fig.) a reliefa, a face expresiv. (<fr. colorer, lat. colorare)
coloráţie s. f. colorare. • metodă de laborator, constând în tratarea preparatelor (< fr. coloration)
microscopice, după o prealabilă fixare, cu diferiţi coloranţi.
colorectítă s. f. inflamaţie a colonului3 şi a rectului. (<fr. colorectite)
colorectostomíe s. f. operaţie prin legarea unei anse a colonului3 la rect. (<fr. colo–rectostomie)
colorgráf s. n. (poligr.) aparat electronic de corectat şi dozat extrasele de culori obţinute pe (<fr. colorgraphe)
negative fotografice.
coloriá vb. tr. a colora (desene, imagini, fotografii); a aplica o culoare. (<fr. colorier)
coloriáj s. n. colorare. (<fr. coloriage)
colorimetríe s. f. 1. metodă de determinare a caracteristicilor unei culori.2. măsurare a (<fr. colorimétrie, germ.
intensităţii coloraţiei lichidelor.3. ştiinţă care studiază determinarea şi Kolorimetrie)
clasificarea culorilor.
colorimétru s. n. aparat folosit în colorimetrie. (<fr. colorimètre)
colorísm s. n. (în pictură) tendinţă de a da o importanţă deosebită coloritului. (<germ. Kolorismus)
coloríst, –ă s. m. f. 1. pictor care excelează în armonizarea culorilor.2. cel care colorează (<fr. coloriste)
stampe, hărţi etc.3. (cinem.) specialist care realizează culoarea personajelor,
după modelul conceput de regizor, pentru fiecare cadru în parte.
colorístic, –ă I. adj. referitor la culori.II. s. f. studiu al culorilor. (<fr. coloristique, it. coloristico)
colorít s. n. 1. ansamblul culorilor unui obiect, tablou etc.; efect produs de ansamblul (<it. colorito, germ. Kolorit)
culorilor unui peisaj, tablou etc. • culoare.2. (fig.; despre stil, imagine)
nuanţă expresivă, varietate, strălucire.
colós s. m. 1. statuie de o mărime şi de o măreţie uimitoare.2. (fig.) om, fiinţă (sau (<fr. colose, lat. colossus, gr.
obiect) de proporţii uriaşe. kolossos)
colosál, –ă adj. extraordinar de mare; uriaş, gigantic, imens. • nemaipomenit, teribil; fabulos. (<fr. colossal)
colostáză1 s. f. reducere sau oprire a curgerii fierii spre intestin. (<fr. cholostase)
colostáză2 s. f. reţinere patologică a materiilor fecale în colon3. (<fr. colostase)
colostomíe s. f. deschidere chirurgicală a colonului3 la piele, pentru a crea un anus artificial. (<fr. colostomie)
colpohisterotomíe s. f. operaţie pe cale vaginală urmărind a reduce inversia uterului. (<fr. colpo–hystérotomie)
COM– v. con1–.
cóma s. f. 1. aberaţie a unui sistem optic în formă de coadă de cometă, cauzată de (<fr. coma, germ. Koma)
fascicule de raze incidente, lungi şi oblice. • aberaţie a lentilelor electronice
în apariţia unei estompări spre periferia imaginii.2. nebulozitate gazoasă care
înconjură nucleul unei comete.
comandá vb. tr. 1. a deţine comanda unei armate, unităţi etc.2. a porunci, a ordona.3. a face o (<fr. commander)
comandă (4).4. a dirija un mecanism, o maşină etc.5. a solicita, a cere de
mâncare, de băut într–un local de consum.
comandamént s. n. 1. organ de comandă (într–o mare unitate militară etc.).2. (fig.) sentinţă, (<fr. commandement)
precept, normă, regulă.3. (jur.) act prin care creditorul, prin mijlocirea unui
agent judecătoresc, începe executarea imobiliară, somând pe debitor să
plătească datoria.
comandánt s. m. cel care deţine comanda (unei unităţi militare, expediţii, nave etc.). (<fr. commandant)
comandát, –ă adj. (despre camerele unei locuinţe) care comunică între ele; (despre (<comanda)
apartamente) cu astfel de camere.
comandatúră s. f. comandament (al trupelor germane de ocupaţie). (<germ. Kommandatur)
comándă s. f. 1. ordin, dispoziţie, poruncă. o ton de ~ = ton poruncitor.2. conducere a unei (<fr. commande)
unităţi militare. o post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor şi de unde
transmite comanda operaţiilor. • ordin verbal sau prin semnal dat militarilor
de un comandant pentru executarea simultană a unei mişcări.3. acţiune de
comandare a unui sistem tehnic. • echipamentul necesar efectuării ei. o dublă
~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloţi să acţioneze comenzile. •
(inform.) instrucţiune, parte integrantă a informaţiei transmise calculatorului
de către utilizator.4. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută
unui meseriaş, unui antreprenor etc. • marfa comandată. o de ~ = executat
după indicaţiile clientului.5. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află
timoneria, camera hărţilor, cabina comandantului etc.6. parâmă subţire
(saulă) cu care se înfăşoară capătul unei parâme groase, împiedicându–i
despletirea.
cómă2 s. f. (muz.) 1. interval greu perceptibil, între două note enarmonice.2. semn care (<germ. Komma, fr., it. comma)
indică (în muzica instrumentală) frazele şi (în muzica vocală) locurile unde
se respiră.
combatánt, –ă adj., s. m. f. (cel) care participă la o luptă, care face parte dintr–o unitate militară de (<fr. combattant)
luptă. • (fig.) luptător activ (pentru o idee, un scop etc.).
combáte vb. tr. 1. a lupta împotriva unor idei, atitudini şi a celor care le susţin.2. a lua măsuri (după fr. combattre)
de stârpire a unui flagel social, a unei boli etc.
combatív, –ă adj. dârz, perseverent în luptă, în susţi-nerea unui punct de vedere, a unei idei etc. (<fr. combatif)
combinat1 s. n. complex care reuneşte mai multe ramuri ale industriei şi în care produsele (<rus. kombinat, fr. combinat)
uneia dintre ele servesc celorlalte ca materie primă, semifabricată etc. o ~
sportiv = ansamblu de mai multe terenuri, săli de gimnastică etc., unde se
practică diferite sporturi.
combinát2, –ă adj. format din mai multe elemente deosebite. • (chim.; despre corpuri) (<fr. combiné)
compus.II. s. f. întrecere sportivă (de schi) din două sau trei probe. o ~ă
alpină = probă compusă din coborâre, slalom uriaş şi special; ~ă nordică =
întrecere compusă din sărituri de pe trambulină şi o probă de fond.
come–back /cám–bec/ s. n. reluare a unei activităţi sportive, muzicale, teatrale etc. după o perioadă de (<engl. come–back)
incapacitate; reapariţia în prim–plan a unui „nume“ care îşi pierduse
popularitatea.
comedián, –ă s. m. f. actor, actriţă de comedie. • (fig.) cel care simulează sentimente pe care nu le (<fr. comédien)
are; ipocrit.
comediánt, –ă s. m. f. 1. actor de circ, de bâlci.2. (fig.) om prefăcut, şarlatan. (<it. commediante, germ.
Komödiant)
comedíe s. f. 1. operă dramatică cu subiect (şi deznodământ) vesel, care ridiculizează (<fr. comédie, lat. comoedia)
diverse defecte, moravuri sau situaţii.2. (fig.) prefăcătorie, falsitate,
ipocrizie.
comediográf s. m. autor de comedii. (<it. commediografo, lat.
comoediographus)
comedón s. n. mic punct negru din sebum, pe pielea feţei şi a spatelui. (<fr. comédon)
comemorá vb. tr. a celebra printr–o ceremonie un eveniment (trist) sau dispariţia unei persoane (<fr. commémorer, lat.
importante. commemorare)
comemorábil, –ă adj. care trebuie să fie comemorat. (<fr. commémorable, lat.
commemorabilis)
comemoratív, –ă adj. care evocă un eveniment important, o personalitate etc. (<fr. commémoratif)
comemoráţie s. f. comemorare. (<fr. commémoration, lat.
commemoratio)
comensuál, –ă adj. care trăieşte în relaţii de comensualism. (după fr. commensal)
comensualísm s. n. (biol.) formă de convieţuire cvasipermanentă între două organisme care (după fr. commensalisme)
folosesc ca hrană aceleaşi materii nutritive.
comensurá vb. tr. a măsura prin comparaţie; a compara. (<it. commensurare)
comensurábil, –ă adj. care poate fi măsurat. (<fr. commensurable, lat.
commensurabilis)
comensurabilitáte s. f. calitatea a ceea ce este comensurabil. (<fr. commensurabilité)
comentá vb. tr. 1. a interpreta (pe marginea unei întâmplări, a unei chestiuni etc.). • (peior.) a (<fr. commenter, lat.
discuta, a interpreta cu răutate faptele sau spusele cuiva.2. a analiza, a commentari)
explica critic (o operă literară, istorică etc.).
comentáriu s. n. 1. apreciere critică a unei probleme, a unui eveniment etc.; analiză, explicare. (<fr. commentaire, lat.
• (peior.) interpretare răuvoitoare a faptelor sau a spuselor cuiva.2. commentarius)
interpretare a unei opere literare, istorice etc. • (pl.) memorii istorice.3.
(inform.) text explicativ care însoţeşte un program pentru a–l face mai clar,
dar fără influenţă asupra algoritmului.
comentatór, –oáre s. m. f. cel care interpretează o situaţie, un eveniment, o operă literară, istorică etc. • (<fr. commentateur, lat.
(spec.) ziarist care comentează ştiri de actualitate. commentator)
comeráj s. n. trăncăneală, flecăreală; bârfă, cancan. (<fr. commérage)
comerciál, –ă adj. referitor la comerţ; din comerţ. (<fr. commercial, lat.
commercialis)
comercialísm s. n. spirit comercial (exagerat); mercantilism. (<engl. commercialism)
comercialíst, –ă s. m. f. specialist în drept comercial. (<comercial + –ist)
comercializá vb. tr. a pune în comerţ; a da un caracter comercial (unor mărfuri, bunuri etc.). (<fr. commercialiser)
comisariát s. n. 1. secţie a unei poliţii orăşeneşti condusă de un comisar; localul în care (<fr. commissariat, rus.
funcţionează (cf. terminologiei exsovietice).2. organ de conducere militară komissariat)
locală care ţinea evidenţa situaţiei militare a cetăţenilor.3. instituţie sovietică
condusă de un comisar (3).
comísie s. f. 1. colectiv însărcinat cu hotărârea unor imperative sociale sau pentru (<fr. commission, rus. komissiia)
supravegherea unor activităţi ori evenimente. o ~ de judecată = organ obştesc
de influenţare şi jurisdicţie.2. organism internaţional sau organ al unei
organizaţii internaţionale.
comisión s. n. 1. însărcinare dată unei persoane de a face ceva; serviciu făcut cuiva în urma (<fr. commission)
unei asemenea însărcinări.2. însărcinare dată unei întreprinderi comerciale de
a face o operaţie de cumpărare, de vânzare etc. • cotă din suma unei operaţii
comerciale în comision, reţinută de cel care face (sau mijloceşte) operaţia.3.
remuneraţie pentru mijlocirea sau prestarea unui serviciu.
comisionár s. m. 1. persoană care face diferite servicii în schimbul unei anumite sume.2. (<fr. commissionnaire)
intermediar în operaţii comerciale, care primeşte în schimbul serviciilor
făcute un comision.
comisiúne s. f. (jur.) comitere a unei infracţiuni. (<lat. commissio)
comisóriu, –ie adj. (jur.) care produce rezilierea la anularea unui contract. o pact ~ = clauză (<fr. commissoire, lat.
într–un contract care prevede anularea de drept, cu efect retroactiv, a commissorius)
acestuia, dacă una din părţi nu–şi respectă obligaţiile.
comisúră s. f. 1. punct de unire a două formaţii anatomice.2. fascicul de fibre nervoase care (<fr. commissure, lat.
uneşte două regiuni simetrice ale emisferelor cerebrale.3. (constr.) legătură commissura)
între pietre.
comisurotóm s. n. instrument folosit în comisurotomie. (<fr. commissurotome)
comisurotomíe s. f. 1. metodă chirurgicală care permite lărgirea valvulelor mitrale sau pulmonare (<fr. commissurotomie)
prin secţionarea comisurilor.2. secţionare a măduvei spinării.
cómis–voiajór s. m. reprezentant al unei forme particulare care vizitează clienţii pentru a obţine (<fr. commis–voyageur)
comenzi de mărfuri.
comitát s. n. (în evul mediu) unitate administrativ–teritorială; district. (<germ. Komitat, lat. comitatus)
compánie2 s. f. subunitate militară care intră în compunerea batalionului. (<rus. companniia, fr.
compagnie, it. compagnia)
comparatór s. n. 1. instrument de măsurat pentru compararea a două mărimi sau a (<fr. comparateur)
dimensiunilor unor piese faţă de aceea a unui etalon.2. aparat pentru
măsurarea defazajului şi a raportului dintre amplitudinile a două tensiuni
sinusoidale.3. circuit care permite compararea a două informaţii intrate în
calculatorul electronic.4. segment al sistemului nervos central care compară
efectul obţinut cu forma optimă a acţiunii.
comparáţie s. f. 1. stabilire a asemănărilor şi deosebirilor dintre lucruri, fiinţe, idei; (<lat. comparatio, după fr.
comparare.2. categorie gramaticală a adjectivului şi adverbului, prin care se comparaison)
evidenţiază un anumit grad al însuşirii. o termen de ~ = expresie, idee care
serveşte pentru a compara ceva.3. figură de stil constând în relevarea
raportului de asemănare dintre două lucruri, persoane sau acţiuni.
compárs s. m. 1. personaj mut sau cu rol minor în teatru; figurant.2. (fig.) cel care joacă un (<fr. comparse, it. comparsa)
rol neînsemnat într–o afacere; om de nimic.
compartimént s. n. 1. încăpere dintr–un spaţiu împărţit în mai multe subunităţi, separată cu (<fr. compartiment)
pereţi despărţitori etc. • diviziune obţinută prin împărţirea unei suprafeţe
plane.2. sferă, sector, domeniu (de activitate).
compartimentá vb. tr. a împărţi în compartimente. (<fr. compartimenter)
compartimentáj s. n. compartimentare. (<fr. compartimentage)
compartimentál, –ă adj. referitor la un compartiment; care reflectă o diviziune în compartimente. (<fr. compartimental)
compás s. n. 1. instrument din două braţe articulare, cu care se trasează linii curbe şi se (<fr. compas, germ. Kompass)
măsoară arcele de cerc.2. instrument de navigaţie la bordul (aero)navelor
pentru materializarea direcţiei de referinţă nord–sud şi pentru determinarea
direcţiei de deplasare. • busolă marină.3. ~ giroscopic = girodirecţional.
compensatóriu, –ie adj. compensator. • (jur.) care duce la repararea unei pagube. o daune ~ii = sumă (<fr. compensatoire)
de bani care se plăteşte de către debitor creditorului pentru a–i acoperi
pagubele rezultate din neîndeplinirea unei obligaţii.
compensáţie s. f. compensare; ceea ce serveşte pentru a compensa; răsplată, despăgubire. (<fr. compensation, lat.
compensatio)
compér s. m. prezentator al unui spectacol de estradă. (<fr. compère, engl. compeer)
competitív, –ă adj. 1. (despre produse) care, datorită calităţilor sale superioare, poate concura un (<fr. compétitif)
alt produs similar; competiţional.2. în care concurenţa este posibilă.
complexá vb. tr. (fam.) a crea complexe (II, 4); a inhiba. (<fr. complexer)
complexát, –ă adj., s. m. f. (cel) care are complexe (II, 4). (<fr. complexé)
complexificá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni (mai) complex. (<complex + –ifica)
complexitáte s. f. faptul, însuşirea de a fi complex. (<fr. complexité)
complexiúne s. f. 1. totalitatea trăsăturilor psihofizice care caracterizează o persoană. • (fig.) (<fr. complexion, lat.
înfăţişare, aspect.2. simplocă. complexio)
complexón s. m. agent chimic cu proprietăţi de inactivare a ionilor metalici, cu structuri (<fr. complexon)
ciclice în interiorul moleculei.
complexuál, –ă adj. referitor la complex (II, 4), la natura sa emoţională. (<fr. complexuel)
complezént, –ă adj. gata de a servi pe cineva; serviabil, amabil. (<fr. complaisant)
complezénţă s. f. serviabilitate, amabilitate; curtoazie. (<fr. complaisance)
compliánt, –ă adj. maleabil ascultător, supus. (<engl. compliant)
compliánţă s. f. 1. mărime care indică gradul de elasticitate al unui sistem mecanic.2. (med.) (<fr. compliance)
variaţie a volumului pulmonar datorată schimbării de presiune.3. acord,
supunere, ascultare, conformare comportamentală. • adeziune a bolnavului la
mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării sale de sănătate.
complicá vb. tr., refl. a (se) încurca, a (se) agrava, a (se) înrăutăţi. (<fr. compliquer, lat.
complicare)
complicát, –ă adj. 1. încurcat, greu de înţeles.2. (fig.) întortocheat, sinuos. (<fr. compliqué)
complicáţie s. f. 1. faptul de a (se) complica; stare complicată; încurcătură.2. agravare a unei (<fr. complication, lat.
boli prin apariţia unor noi stări patologice. complicatio)
complíce s. m. f. cel care înlesneşte sau ajută la săvârşirea unei fapte; părtaş. (<fr., it. complice)
complicitáte s. f. participare la săvârşirea unei fapte penale sau reprobabile. (<fr. complicité)
complimént s. n. 1. cuvânt de laudă, de respect adresat cuiva; măgulire, adulare; amabilitate.2. (<fr. compliment)
(pl.) salutări transmise prin intermediul cuiva.3. înclinare a capului sau a
corpului în semn de salut respectuos; reverenţă.
componenţiál, –ă adj. (lingv.) analiză ~ă = metodă de analiză semantică bazată pe descompunerea (<fr. componentiel)
semnificaţiilor.
componíst, –ă s. m. f. compozitor. (<germ. Komponist)
componístic, –ă I. adj. referitor la o compoziţie muzicală.II. s. f. (muz.) arta compoziţiei. (<it. componistico)
comportá vb. I. refl. a avea o anumită conduită.II. tr. a aduce cu sine; a necesita, a impune. (<fr. comporter, lat. comportare)
comportamént s. n. 1. ansamblul manifestărilor obiective ale unui individ prin care se (<fr. comportement)
exteriorizează viaţa sa psihică. • fel de a se comporta; conduită.2. (biol.) mod
în care un organism reacţionează faţă de factorii de mediu.
compót s. n. preparat alimentar din fructe fierte în apă cu zahăr. (<fr. compote)
compotiéră s. f. vas în care se serveşte compotul. (după fr. compotier)
compound /compáund/ s. 1. mod de grupare a două mecanisme, maşini etc. pentru a asigura (<engl. compound)
n. funcţionarea lor asociată.2. material electroizolant dintr–un amestec de
bitumuri, răşine şi ceruri.
compoundáre /–paun–/ s. f. 1. metodă de reglare a tensiunii generatoare sau a turaţiei la motoarele de (după fr. compoundage)
curent continuu, prin excitarea suplimentară a maşinii cu un curent egal sau
proporţional cu cel indus.2. adăugare de grăsimi sau de derivaţi ai acizilor
graşi unui ulei mineral pentru a–i îmbunătăţi calităţile.
compozée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate gamopetale, cu florile reunite într–un (<fr. composées)
capitul; compozite.
compozít, –ă adj. I. alcătuit din elemente sau materiale diferite. o ordin ~ (şi s. n.) ordin (<fr. composite, lat. compositus)
arhitectonic la romani, care îmbină capitelul corintic cu voluta ionică.II. s. n.
pl. (tehn.) materiale care reunesc elemente diferite într–un singur produs.
compresív, –ă adj. care serveşte pentru a lega strâns. • (fig.) care restrânge, comprimă. (<fr. compressif, engl.
compressive)
compresór, –oáre I. adj. care comprimă.II. s. n. 1. maşină de forţă, pneumatică, servind la (<fr. compresseur)
comprimarea unui gaz.2. utilaj rutier autopropulsat format dintr–un cilindru
masiv şi greu, pentru compactarea terasamentelor.3. instrument chirurgical
cu care se face o compresiune (4).4. aparat electronic care saturează la nivel
optim un semnal muzical.
comprimá vb. I. tr., refl. a (se) restrânge, a (se) reduce (ca volum).II. tr. 1. a micşora (<fr. comprimer, lat.
volumul unui corp (gaz) prin presiune exterioară; a presa. • (fig.) a împiedica comprimere)
să se manifeste; a înăbuşi.2. a reduce personalul unei întreprinderi, instituţii
etc.; a pune în cadrul disponibil.
comprimábil, –ă adj. coercibil; compresibil. (<fr. comprimable)
comprimát s. n. medicament solid, obţinut prin comprimarea unor pulberi; pastilă, tabletă. (după fr. comprimé)
compromís s. n. 1. înţelegere, acord bazat pe renunţări şi concesii reciproce.2. înţelegere (<fr. compromis)
potrivit căreia părţile în litigiu se supun judecăţii unor arbitri.
compromisóriu, –ie adj. în legătură cu un compromis. o clauză ~ie = clauză a unui contract prin care (<fr. compromissoire)
cele două părţi se angajează a supune arbitrilor eventualele contestaţii.
compromíte vb. I. tr., refl. a face să(–şi) piardă buna reputaţie; a (se) discredita.II. tr. a (<lat. compromittere, fr.
primejdui; a distruge, a zădărnici. compromettre)
compromiţătór, –oáre adj. de natură a compromite. (<compromite + –ător)
compte–rendu /cont–randü´/ raport despre un eveniment, şedinţă, lucrare etc.; recenzie. (<fr. compte–rendu)
s. n.
compulsá vb. tr. a cerceta acte, documente; a aduna date, informaţii. (<fr. compulser, lat. compulsare)
compulsiúne s. f. tip de conduită în care individul se simte constrâns a acţiona sub efectul unei (<fr. compulsion)
forţe interne obsesionale, ameninţat de angoasă, de culpabilitate.
comunál, –ă adj. referitor la comună; care aparţine comunei. (<fr. communal, lat.
communalis)
comunárd, –ă adj., s. m. f. (partizan) al Comunei din Paris. (<fr. communard)
comúnă s. f. 1. oraş medieval, care se bucura de o anumită autonomie politică.2. unitate (<fr. commune)
de bază administrativ–teritorială compusă din unul sau mai multe sate.3. ~
primitivă = prima formaţiune social–economică din istoria societăţii, cu
nivelul scăzut al forţelor de producţie, proprietatea comună asupra
mijloacelor de producţie şi egalitatea în repartiţia produselor. o C~a din Paris
= formă de guvernare a oraşului Paris, instituită în 1871 de masele
muncitoare răsculate, prima încercare de instaurare a dictaturii
proletariatului; Camera C~elor = una dintre cele două camere ale
parlamentului englez.
comunéros s. m. pl. 1. denumire a oraşelor libere din Castilia, care s–au răsculat împotriva (<sp. comuneros)
absolutismului regal în 1520.2. curent de stânga din revoluţia spaniolă din
1820–1823, care reprezenta interesele burgheziei mici şi mijlocii.
comuniá vb. tr., intr. a (se) împărtăşi. • (fig.) a fi în comuniune de idei sau de sentimente. (<fr. communier)
comuniánt, –ă s. m. f. cel care primeşte, sau care face comuniunea (2). (<fr. communiant)
comunicá vb. I. tr. a face cunoscut; a înştiinţa. • a prezenta o comunicare (4).II. intr. a fi, a (<fr. communiquer, lat.
se pune în legătură cu... communicare)
comunicábil, –ă adj. care poate fi comunicat. (<fr. communicable, lat.
communicabilis)
comunicabilitáte s. f. calitatea, starea a ceea ce este comunicabil. (<fr. communicabilité)
comunicánt1 adj. vase ~e = sistem de vase care comunică între ele, astfel încât un lichid se (<fr. communicant)
ridică în toate la acelaşi nivel.
comunicánt2, –ă s. m. f. cel care comunică ceva; cel care răspunde la o anchetă lingvistică. (<comunica + –ant)
comunicáre s. f. 1. acţiunea de a comunica.2. înştiinţare, veste, ştire.3. contact, relaţie, (<comunica)
legătură.4. prezentare într–un cerc restrâns de specialişti a unei contribuţii
personale într–o problemă ştiinţifică; lucrare care face obiectul unei
asemenea prezentări.
comunicát s. n. înştiinţare oficială difuzată prin presă, radio etc. asupra anumitor tratative (<fr. communiqué)
diplomatice, evenimente etc. • buletin oficial al comandamentului suprem al
unei armate prin care publicul este informat în timp de război cu privire la
operaţiile militare.
comunicatív, –ă adj. 1. care se transmite uşor.2. (despre oameni) care se împrieteneşte uşor cu (<fr. communicatif, lat.
ceilalţi; sociabil. communicativus)
comunicativitáte s. f. însuşirea de a fi comunicativ. (<comunicativ + –itate)
comunicáţie s. f. 1. mijloc de comunicare între două puncte; legătură, contact (rutier, telefonic (<fr. communication, lat.
etc.) • (pl.) ansamblu de infrastructuri care permite asemenea legături.2. communicatio)
figură retorică prin care un orator sau autor se adresează auditoriului,
respectiv cititorului, simulând a–l consulta cu privire la aprecierea unor fapte
sau în legătură cu justeţea unor afirmaţii ori argumente.
comuníst, –ă I. adj. care ţine de comunism, bazat pe principiile comunismului.II. s. m. f. (<fr. communiste)
membru al unui partid comunist.
comunitár, –ă adj. referitor la comunitate. (<fr. communautaire)
comunitarísm s. n. caracter comunitar. (<comunitar + –ism)
comunitáte s. f. 1. caracterul a ceea ce este comun mai multor persoane sau grupuri sociale.2. (<lat communitas, după fr.
grup de oameni cu interese, credinţe, obiceiuri, norme de viaţă comune; communauté, it. comunità)
colectivitate, societate. • totalitatea organismelor vegetale care ocupă o
anumită zonă geografică, având relaţii reciproce.
CON1–/CO–/COM– pref. „împreună (cu)“, „spre ceva“, „alături“. (<fr. co/n, m/–, cf. lat.
com<cum, cu)
con2 s. n. 1. corp rezultat din rotirea unui triunghi dreptunghic în jurul uneia dintre (<fr. cône, lat. conus)
catetele sale; obiect cu o astfel de formă. o ~ vulcanic = partea exterioară, în
formă de con, a unui vulcan; ~ de lumină = fascicul de raze care pleacă
dintr–un punct luminos şi cade pe o suprafaţă.2. fructul coniferelor.
concasór s. n. utilaj de sfărâmat materiale (semi)dure, în industriile extractive sau de (<fr. concasseur)
prelucrare.
concatenát, –ă adj. dispus în formă de lanţ. (<lat. concatenatus)
concatenáţie s. f. 1. figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin cuvinte (<fr. concaténation, lat.
împrumutate de la un membru precedent; înlănţuire retorică de anadiploze concatenatio)
succesive; conexiune; epiplocă.2. (lingv.) înlănţuire de elemente vecine, în
plan sintagmatic; (p. ext.) înlănţuire de elemente constitutive (cauze şi efecte,
termeni ai unui silogism etc.); juxtapunere.
concáv, –ă adj. care prezintă o adâncitură, o scobitură. (<fr. concave, lat. concavus)
concéde vb. tr. a admite, a recunoaşte; a îngădui, a încuviinţa; a acorda, a ceda un privilegiu, (<fr. concéder)
un drept.
concedía vb. tr. 1. a scoate, a îndepărta din serviciu, dintr–o funcţie etc.2. a îngădui cuiva să (<fr. congédier)
se retragă; a pofti să plece.
concédiu s. n. interval de timp în care angajaţii sunt scutiţi, în temeiul legii, de a presta (<concedia, după fr. congé)
munca.
concentrá vb. I. refl. a (se) strânge, a (se) aduna, a (se) acumula într–un (singur) loc; a (se) (<fr. concentrer)
îndrepta spre un (singur) punct.II. refl. a–şi încorda atenţia, gândirea într–o
(singură) direcţie; a fi preocupat de ceva.III. tr. 1. a chema vremelnic sub
arme un rezervist pentru instruire.2. a mări procentul unui component într–o
soluţie, într–un amestec.3. a separa părţile cu minereuri utile din minereul
brut.
concentráre s. f. acţiunea de a (se) concentra. o ~a producţiei = reunire a mai multor (<concentra)
întreprinderi şi organizare a producţiei în întreprinderi mai mari; ~a
capitalului = acumularea capitalului; lagăr de ~ = loc în care, în regimurile
reacţionare, sunt închişi cetăţeni consideraţi periculoşi regimului.
concentrát1 s. n. 1. produs minier bogat în minerale utile, prin eliminarea sterilului.2. produs (<germ. Konzentrat, fr.
alimentar de volum mic şi procent mare de substanţe nutritive. concentré)
concentrát2, –ă adj. 1. care are concentraţie mare. o furaje ~e = nutreţuri de origine vegetală sau (<concentra)
animală cu valoare nutritivă ridicată.2. (despre stil) concis.
concentratór s. n. calculator de capacitate redusă, programat pentru a executa multiplexarea (<engl. concentrator)
unui set de linii de comunicaţie de joasă viteză pe o singură linie.
concentráţie s. f. (chim.) grad de saturare, de densitate a unui corp; raport între cantitatea de (<fr. concentration)
substanţă dizolvată şi cantitatea de solvent sau de soluţie obţinută.
concentraţionár, –ă I. adj. referitor la lagărele de concentrare.II. s. m. f. deţinut într–un asemenea (<fr. concentrationnaire)
loc.
concéntric, –ă adj. 1. dispus circular în jurul unei părţi centrale comune; (despre cercuri, curbe (<fr. concentrique)
etc.) care au un centru comun.2. (despre predarea cunoştinţelor) organizat în
cercuri din ce în ce mai largi, completând şi extinzând sfera cu fiecare ciclu
şcolar.
concentrísm s. n. doctrină politică favorabilă concentrării economice. (<fr. concentrisme)
concéntus s. n. melodie corală liturgică la unison, melismatică, care se opune recitării solo. (<fr. concentus)
concépe vb. I. tr. 1. a imagina, a proiecta, a crea.2. a–şi face o idee despre ceva; a (<lat. concipere)
pricepe, a înţelege.3. a formula (ceva) într–un anumit fel, a exprima.II. intr.
(despre femei) a rămâne însărcinată.
concépt s. n. 1. idee, noţiune care constituie treapta cea mai înaltă de abstractizare în (<fr. concept, lat. conceptus)
reflectarea realităţii.2. ciornă, bruion, schiţă.
conceptácul s. n. cavitate în care se formează organele reproducătoare la unele criptogame. (<fr. conceptacle, lat.
conceptaculum)
conceptíbil, –ă adj. care poate fi conceput. (după it. conceptibile)
conceptísm s. n. şcoală literară spaniolă din sec. XVII caracterizată prin elaborarea excesivă a (<fr. conceptisme)
expresiei, erudiţie, prin abuz de metafore noi şi paradoxale şi prin cultivarea
efectelor surprinzătoare.
conceptíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al conceptismului. (<fr. conceptiste)
conceptivitáte s. f. fecunditatea femeii. (<fr. conceptivité)
conceptuál, –ă adj. referitor la concept (1) sau la concepţie; abstract. o artă ~ă = tendinţă în arta (<fr. conceptuel, lat.
contemporană care face să primeze ideea, concepţia operei asupra formei conceptualis)
sale concrete, ultime.
conceptualísm s. n. concepţie în filozofia scolastică medievală apropiată de nominalism, care (<fr. conceptualisme)
recunoaşte existenţa generalului.
conceptualíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al conceptualismului. (<fr. conceptualiste)
conceptualizá vb. tr. a elabora un concept pornind de la un lucru oarecare; a transpune o teorie în (<fr. conceptualiser)
concepte.
concépţie s. f. 1. ansamblu, sistem de idei privitoare la problemele filozofice, ştiinţifice, (<fr. conception, lat. conceptio)
economice, morale, tehnice, literare etc.; mod de a înţelege sau de a
interpreta fenomenele pe baza unui sistem de idei.2. procreare.
concért s. n. 1. executare în public a unor lucrări muzicale.2. compoziţie muzicală amplă, (<fr. concert, it. concerto)
de obicei în trei părţi, scrisă pentru unul sau mai multe instrumente solistice,
cu acompaniament de orchestră.3. (fig.) unanimitate, înţelegere (deplină),
acord, armonie.
concertá vb. I. intr. 1. a da un concert (1).2. (despre şefi de state, diplomaţi etc.) a se (<fr. concerter, it. concertare)
consulta pentru a se pune de acord asupra unui proiect comun.II. tr. a pune la
cale, a pregăti (în comun).
concertánt, –ă adj. cu caracter de concert. o simfonie ~ă = simfonie în care două sau mai multe (<fr. concertant)
instrumente au un rol dominant în orchestră; voce ~ă = voce cu caracter de
virtuozitate solistică într–un ansamblu coral.
concertát, –ă adj. stabilit, hotărât împreună cu alţii; care rezultă dintr–o înţelegere, convenit. (<fr. concerté, it. concertato)
concesív, –ă adj. care face concesii; îngăduitor. o complement circumstanţial ~ = complement (<fr. concessif, lat. concessivus)
care exprimă concesia sau faptul care ar fi trebuit să împiedice realizarea
unei acţiuni; propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie circumstanţială care
corespunde unui complement circumstanţial concesiv; conjuncţie ~ă =
conjuncţie care introduce o propoziţie concesivă.
concetăţeán, –ă s. m. f. cetăţean al unui stat, al unui oraş, considerat în raport cu ceilalţi cetăţeni. (după fr. concitoyen)
concetísm s. n. tendinţă artistică şi estetică din Italia în sec. XVI, care cultiva o exprimare (<it. concettismo)
încărcată, metaforică, cu nuanţe de afectare şi de preţiozitate.
conchíde vb. tr., intr. a trage o concluzie; a conclude. (după lat. concludere)
conchifére s. f. pl. moluşte prevăzute cu cochilie. (<germ. Konchiferen)
CONCHILIO– elem. „scoică“. (<fr. conchylio–, cf. gr.
konkhylion)
conchiliocultór, –oáre s. m. f. cel care se ocupă cu conchiliocultura. (<fr. conchylioculteur)
conchiliocultúră s. f. creşterea scoicilor. (<fr. conchylioculture)
conchiliológ, –ă s. m. f. specialist în conchiliologie. (<germ. Konchyliologe)
conchiliologíe s. f parte a zoologiei care studiază scoicile. (<fr. conchyliologie)
conchistadór s. m. nume dat aventurierilor spanioli din sec. XV–XVI care plecau să cucerească (<sp., fr. conquistador)
teritorii în America sau în altă parte a lumii.
conchístă s. f. cucerire (amoroasă). • femeie cucerită, sedusă. (<it. conquista)
concíclic, –ă adj. (despre puncte) care se află pe acelaşi cerc. (<it. conciclico)
conciliá vb. tr. 1. a soluţiona un diferend pe cale amicală; a pune de acord.2. (jur.) a încerca (<fr. concilier, lat. conciliare)
aplanarea sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părţilor.
conciliábul s. n. 1. consfătuire secretă între persoane care plănuiesc ceva (nepermis).2. (<fr. conciliabule, lat.
reuniune a prelaţilor schismatici. conciliabulum)
conciliánt, –ă adj. care se lasă uşor înduplecat; împăciuitor. (<fr. conciliant)
conciliár, –ă adj. referitor la conciliu; sinodal. (<fr. conciliaire)
conciliatór, –oáre I. adj. care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor.II. s. m. f. (<fr. conciliatoire, /II/
împăciuitorist. conciliateur, lat. conciliator)
concitadín, –ă s. m. f. cel care este din acelaşi oraş (cu altcineva). (<it. concitadino)
concitáţie s. f. 1. excitaţie.2. răscoală, tulburare, nelinişte. (<lat. concitatio)
concízie s. f. calitate de a fi concis; formulare scurtă. (<fr. concision, lat. concisio)
conclamáţie s. f. prima ceremonie funerară la romani, prin care era invocat mortul. (<lat. conclamatio, fr.
conclamation)
concláv s. n. 1. încăpere în care matroanele romane se retrăgeau pentru a–şi primi (<fr., lat. conclave)
prietenii apropiaţi.2. adunare a cardinalilor pentru alegerea unui papă. • sala
adunării.3. (fig.) adunare secretă.
conclúde vb. tr. a conchide. (<lat., it. concludere)
concludént, –ă adj. (şi adv.) care convinge; convingător. • (log.) pe baza căruia se poate trage o (<lat. concludens, it.
concluzie. concludente)
concludénţă s. f. însuşire a unui argument, a unei probe de a fi concludentă; caracter (<it. concludenza)
concludent.
conclusív, –ă adj. care constituie o concluzie; care conchide. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = (<fr. conclusif)
propoziţie coordonată care exprimă o concluzie a coordonatei precedente;
conjuncţie ~ ă = conjuncţie care introduce o propoziţie conclusivă.
conclúsum s. n. decizie a anumitor adunări (diete germanice etc.). • notă rezumând dezbateri (<lat. conclusum)
diplomatice.
conclúzie s. f. 1. judecată care rezultă dintr–un şir de constatări sau argumente; încheiere.2. (<fr. conclusion, lat. conclusio)
ultima parte a unei expuneri, a unei opere. • (muz.) ultima secţiune din
expoziţia unei sonate. o a trage ~ii = a rezuma ideile emise de participanţii la
o dezbatere.3. judecată finală a unui silogism.4. (mat.) parte din enunţul unei
teoreme al cărei adevăr se deduce prin demonstraţie.5. (pl.) încheiere a unei
chestiuni făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, propunere. o
a pune ~ii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într–un proces.
concordánt, –ă adj. care concordă. o noţiuni ~e = noţiuni ale căror sfere coincid; (geol.) straturi (<fr. concordant, it.
~e = straturi depuse paralel unele peste altele. concordante)
concordánţă s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1). o ~a (<fr. concordance)
timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului
dintr–o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia
regentă; corespondenţa timpurilor. • îmbinare armonioasă de sunete.2. (geol.)
raportul dintre două (serii de) straturi care s–au sedimentat continuu.3. specie
evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo–saxonă şi chiar în
cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un
microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.
concordát s. n. 1. tratat, convenţie între un stat şi papă.2. înţelegere între un comerciant (<fr. concordat, lat.
debitor şi creditorii săi, privind modul şi termenele de stingere a datoriilor. concordatum)
concordatár, –ă I. adj. referitor la un concordat.II. s. m. f. comerciant falit care a obţinut un (<fr. concordataire)
concordat (2).
concórdie s. f. bună înţelegere, armonie. (<lat. concordia)
concordísm s. n. sistem exegetic care caută să pună de acord învăţătura biblică cu rezultatele (<fr. concordisme)
ştiinţei.
concordíst, –ă adj., s. m. f. (cel) care practică concordismul. (<fr. concordiste)
concotomíe s. f. rezecţie a cornetelor nazale. (<fr. conchotomie)
concremént s. n. calcul (II) la rinichi, în colecist etc. (<germ. Konkrement)
concrescént, –ă adj. (despre organe) care prezintă concrescenţă. (<fr. concrescent)
concrescénţă s. f. creştere împreună, patologică, a două ţesuturi sau organe. (<fr. concrescence, lat.
concrescentia)
concrét, –ă I. adj. 1. care se poate percepe prin simţuri; palpabil. • (despre substantive) (<fr. concret, lat. concretus)
care denumeşte obiecte perceptibile prin simţuri. o muzică ~ă = muzică pe
baza prelucrării unui complex de sunete (muzicale sau zgomote) cu ajutorul
aparaturii electronice.2. precis, (bine) determinat.II. s. n. categorie filozofică
desemnând unitatea multiplelor determinări, însuşiri, laturi ale obiectelor şi
fenomenelor.
concretéţe s. f. caracter concret; concretitate, concretitudine. (<it. concretezza)
concretism s. n. 1. caracter concret. • tendinţă în demersul ideativ şi în comportament de a (<concret + –ism)
lega totul la nivelul perceptiv.2. concepţie potrivit căreia substratul ultim al
lumii sunt lucrurile concrete, materiale; reism.
concubinaj s. n. convieţuire nelegitimă între două persoane de sex opus. (<fr. concubinage)
concupiscént, –ă adj. care prezintă concupiscenţă. (<fr. concupiscent, lat.
concupiscens)
concupiscénţă s. f. înclinare către plăceri senzuale, trupeşti; luxură. (<fr. concupiscence, lat.
concupiscentia)
concurá vb. I. intr. 1. a participa la un concurs.2. a tinde spre acelaşi rezultat.II. intr., (<fr. concourir, lat. concurrere)
refl., tr. a(–şi) face concurenţă în comerţ.
concurént, –ă I. adj. 1. care face concurenţă altuia.2. (mat.; despre linii, planuri) care au un (<fr. concurrent, lat. concurrens)
punct, o dreaptă comună, care se intersectează.3. care tinde către acelaşi
rezultat.II. s. m. f. 1. participant la o competiţie sportivă.2. negustor,
producător care face concurenţă altora.
concurénţă s. f. 1. rivalitate între industriaşi sau comercianţi pentru acapararea pieţei, pentru (<fr. concurrence)
obţinerea unor profituri cât mai mari etc.2. întrecere, luptă pentru
întâietate.3. (biol.) relaţie interspecifică antagonistă în care două specii
animale sau vegetale „luptă“ pentru aceleaşi resurse de mediu.4. (mat.)
proprietate a două ori mai multe drepte sau curbe de a avea un punct comun.
o punct de ~ = punct de intersecţie a dreptelor concurente.
concurenţiál, –ă adj. unde intervine sau poate interveni concurenţa (1); competitiv. (<fr. concurrentiel)
concúrge vb. intr. a tinde (spre), a se întinde (într–un punct); a converge; a concura, a participa (după lat. concurrere)
la.
concúrs s. n. 1. examen pentru selecţionarea candidaţilor la admiterea într–o instituţie de (<fr. concours, lat. concursus)
învăţământ sau pentru a obţine un post, o bursă etc.2. întrecere; competiţie
sportivă.3. ajutor, sprijin; colaborare; contribuţie. o a–şi da ~ul (la ceva) = a
colabora; ~ de împrejurări = conjunctură.
condamná vb. tr. 1. a osândi printr–o hotărâre jude-cătorească, a supune unei pedepse.2. a (<fr. condamner)
dezaproba, a dezavua; a blama.3. a constrânge, a obliga pe cineva la ceva.4.
a considera un bolnav pierdut, fără nici o speranţă de salvare.5. a închide
definitiv, a bloca (o fereastră, o uşă etc.).
condamnábil, –ă adj. care merită, trebuie să fie condamnat; reprobabil. (<fr. comdamnable)
condamnáre s. f. 1. acţiune de a condamna.2. aplicare a unei sancţiuni penale; osândă. (<condamna)
condensá vb. I. refl. (despre vapori) a se transforma (prin răcire) în lichid.II. refl., tr. a (se) (<fr. condenser, lat. condensare)
face mai dens.III. tr. (fig.) a scurta o expunere; a comprima, a prescurta.
condensát s. n. lichid obţinut prin condensarea vaporilor unui corp. (<germ. Kondensat)
condensatór s. n. 1. aparat, recipient pentru condensarea unei mase de vapori cu un agent de (<fr. condensateur)
răcire.2. sistem de două conductoare, izolate printr–un dielectric, la
înmagazinarea de electricitate statică.
condensív, –ă adj. care condensează, care rezumă. (<condensa + –iv)
condensór s. n. dispozitiv optic din mai multe lentile convergente, care fac parte din sistemul (<fr. condenseur, engl.
de iluminare al unui microscop sau aparat de proiecţie. condenser)
condescendént, –ă adj. care manifestă condescendenţă. (<fr. condescendant)
condescendénţă s. f. atitudine plină de consideraţie, de respect, atenţie şi bunăvoinţă faţă de (<fr. condescendance)
cineva; amabilitate; deferenţă. o (peior.) bunăvoinţă cu aer de dispreţ,
aroganţă, superioritate.
condescínde vb. intr. a consimţi de complezenţă; a ceda, a cădea de acord în mod superficial; a (<fr. condescendre, lat.
catadicsi. condescendere)
condíl1. s. m. proeminenţă osoasă articulată. (<fr. condyle)
CONDIL2(o)– elem. „vârf, proeminenţă, condil“. (<fr. condyl/o/–, cf. gr.
kondylos)
condilectomíe s. f. extirpare a unui condil. (<fr. condylectomie)
condilóm s. n. tumoare benignă a tegumentelor şi mucoaselor la nivelul anusului sau (<fr. condylome)
organelor genitale.
condilotomíe s. f. incizie a unui condil. (<fr. condylotomie)
condimént s. n. ingredient care se adaugă la o mâncare pentru a o face mai gustoasă; (<fr. condiment, lat.
mirodenie. condimentum)
condimentá vb. tr. a da gust bucatelor prin adăugare de condimente. (<fr. condimenter)
condimentár, –ă adj. folosit drept condiment. (<fr. condimentaire)
condiscípol s. m. coleg de studiu, de învăţătură. (<fr. condisciple, lat.
condiscipulus)
condíţie s. f. 1. împrejurare, fapt etc. care oferă cadrul pentru apariţia unui fenomen.2. (<fr. condition, lat. conditio)
(biol.) ~ţii de mediu = totalitatea factorilor în care sunt obligate să trăiască
organismele.3. clauză (a unei înţelegeri, a unei convenţii).4. (jur.) eveniment
viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea unui drept.5. situaţie
socială a cuiva. o ~ fizică = nivel superior al pregătirii fizice a unui sportiv.
condiţioná cb. tr. 1. a constitui condiţia de care depinde ceva; a fi cauza unui lucru.2. a supune (<fr. conditionner)
valabilitatea unui act unor condiţii. o a adminte (ceva) sub rezerva anumitor
condiţii.
condiţionál, –ă adj. supus unor condiţii; care cuprinde o condiţie. o stimul ~ = stimul care (<fr. conditionnel)
declanşează un reflex condiţionat; propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie
circumstanţială care exprimă o condiţie, o ipoteză de a cărei îndeplinire
depinde realizarea acţiunii din regentă; conjuncţie ~ă = conjuncţie care
introduce o propoziţie condiţională; mod ~ (şi s. n.) = mod al verbului care
exprimă o acţiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiţii.
condiţionalísm s. n. tendinţă greşită de a identifica şi înlocui cauza cu condiţiile în care apar sau (<fr. conditionnalisme)
există fenomenele. o doctrină potrivit căreia nemurirea sufletului ar fi
condiţionată de viaţa de pe pământ.
condiţionalitáte s. f. caracterul a ceea ce este condiţionat. (<condiţional+–itate)
condiţionáre s. f. 1. acţiunea de a condiţiona. • stabilire a unui raport de dependenţă.2. (tehn.) (<condiţiona)
operaţie prin care se modifică proprietăţile fizico–mecanice ale unor
materiale.3. (psih.) schimbare a comportamentului pe baza formării unor
reflexe condiţionate.
condiţionat, –ă adj. care îndeplineşte anumite condiţii; făcut în anumite condiţii (date). o aer ~ = (<fr. conditionné)
aer din interiorul unei încăperi menţinut în anumite condiţii de puritate,
temperatură etc.; reflex ~ = răspuns bazat pe legătura nervoasă temporară
formată în scoarţa creierului între două focare de excitaţie care coincid în
timp.
condolá vb. tr. a prezenta (cuiva) condoleanţe. (<germ. kondolieren, lat.
condolere)
condoleánţe s. f. pl. cuvinte, formule prin care se exprimă participarea la durerea unei persoane (<fr. condoléances)
căreia i–a murit cineva apropiat.
condolént, –ă adj. de condoleanţe. (<it. condolente)
condóm s. n. prezervativ. (<fr. condom)
condomíniu s. n. exercitare în comun de către două sau mai multe state a suveranităţii asupra (<fr., engl. condominium)
aceluiaşi teritoriu.
condór/cóndor s. m. vultur foarte mare, cu capul şi gâtul golaş, în Anzii Cordilieri. (<fr., sp. condor)
condotiér s. m. 1. comandant de mercenari în slujba principilor, a papilor sau a oraşelor din (<it. condottiere)
Italia medievală.2. (fig.) om venal, gata a se pune în slujba oricărei cauze.
CONDR(O)–/CONDRI elem. „cartilaj“. (<fr. chondr/o/–, chondrio–, cf.
O– gr. khondros)
condúce vb. I. tr. 1. a îndruma un grup de oameni, o instituţie, o organizaţie. • (sport) a fi (<lat. conducere)
în fruntea clasamentului.2. (fig. a dirija o discuţie; a călăuzi, a supraveghea
desfăşurarea unei dezbateri.3. a acompania, a însoţi pe cineva.4. a dirija
mişcarea, mersul unui vehicul; a şofa.II. refl. a se comporta, a se orienta
(după).
condúcere s. f. 1. acţiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător.2. organ de (<conduce)
cârmuire politică sau administrativă.
condúct s. n. formaţie anatomică în formă de canal sau de fir. (<germ. Kondukt, lat.
conductus)
conductánţă s. f. mărime definită prin capacitatea de conductibilitate electrică a unui corp sau (<fr. conductance)
circuit, inversul rezistenţei.
condúctă s. f. 1. ţeavă, instalaţie pentru transportul fluidelor.2. fir, cablu metalic folosit la (<germ. Konduct)
transportul şi la distribuţia energiei electrice.
conductíbil, –ă adj. care prezintă conductibilitate. (<fr. conductible)
conductibilitáte s. f. 1. proprietate a corpurilor de a transmite căldura sau electricitatea.2. (<fr. conductibilité)
facultatea de propagare a influxului nervos.
conductív, –ă adj. referitor la conductibilitatea electrică. (<fr. conductif)
conductivitáte s. f. mărime inversă a rezistivităţii corpurilor. (<fr. conductivité)
conductometríe s. f. metodă de analiză electrochimică bazată pe măsurarea conductivităţii unei (<fr. conductimétrie)
soluţii.
conductométru s. n. aparat folosit în conductometrie. (<fr. conductimètre)
conductór, –oáre I. adj. (despre ţesuturi, vase etc.) care conduce.II. adj., s. n. (corp, material) (<fr. conducteur, lat. conductor)
care prezintă conductibilitate (1). o ~ electric = piesă cu rezistenţă electrică
mică, servind la realizarea circuitelor electrice.III. s. m. f. funcţionar feroviar
care controlează biletele călătorilor şi supraveghează ordinea în vagoane. •
vatman; şofer.
condúctus s. n. piesă vocală din evul mediu, iniţial pentru o singură voce, având la bază un (<lat. conductus)
text latin, cu versuri rituale.
condúcţie s. f. 1. fenomenul trecerii căldurii sau electricităţii prin corpuri conducătoare.2. (<fr. conduction)
acţiunea de transmitere a influxului nervos.
conduítă s. f. fel de a se purta, comportare; manieră; comportament. (<fr. conduite)
conduplicát, –ă adj. (bot.; despre un organ) îndoit longitudinal în două jumătăţi suprapuse. (<fr. condupliqué)
conduplicáţie s. f. 1. stare a unui organ conduplicat.2. repetiţie a unui cuvânt la sfârşitul sau la (<fr. conduplication, lat.
începutul unei fraze. conduplicatio)
conectá vb. tr. a lega între ele două sau mai multe conductoare electrice; a lega un aparat, o (<fr. connecter, lat. connectere)
maşină etc. la circuitul electric.
conéctică s. f. tehnica şi echipamentul de conectare ale diferitelor elemente ale unei (<fr. connectique)
configuraţii informatice.
conectív, –ă I. adj. care poate fi conectat, unit.II. s. m. (log.) legătură prin intermediul (<fr. connectivus)
căreia din variabile separate iau naştere expresii; conector.III. s. n. 1. cuvânt
(prepoziţie, conjuncţie) care realizează o relaţie în cadrul propoziţiei sau
frazei.2. nerv care reuneşte mai mulţi ganglioni.3. parte terminală a
filamentului staminal care uneşte cele două teci ale anterelor.4. (mat.)
operator (5).IV. s. f. (inform.) operator în calculul propoziţional.
conectór, –oáre I. adj. care conectează.II. s. m. conectiv (II).III. s. n. 1. aparat, mecanism etc. (<fr. connecteur)
care stabileşte o legătură.2. (inform.) parte a unui program care leagă două
segmente.
conetábil s. m. primul ofiţer al casei regale franceze în evul mediu. • comandant suprem al (<fr. connétable)
armatelor regale din Franţa feudală.
conéx, –ă adj. legat prin raporturi strânse. (<fr. connexe, lat. connexus)
confecţioná vb. tr. a lucra, a produce; a întocmi. • a fabrica în serie îmbrăcăminte sau (<fr. confectionner)
încălţăminte.
confecţionér, –ă s. m. f. 1. muncitor în confecţii.2. muncitor specializat în confecţionarea unor piese. (<fr. confectionneur)
conferí vb. I. tr. a acorda, a atribui (un grad, un titlu, o calitate).II. intr. a discuta, a se (<fr. conférer, lat. conferre)
întreţine cu cineva asupra unei chestiuni.
conferínţă s. f. 1. expunere făcută în public asupra unei teme din domeniul ştiinţei, artei (<fr. conférence, lat.
etc.2. reuniune a reprezentanţilor unor state, organizaţii etc. pentru a discuta conferentia)
şi a lua hotărâri în anumite chestiuni. o ~ la nivel înalt = întrunire a unor şefi
de state sau de guverne.3. for superior al unei organizaţii de partid, care se
întruneşte pentru a dezbate probleme ale organizaţiei, a alege organele sale
de conducere etc.4. consfătuire, convorbire. o ~ de presă = întâlnire între o
personalitate a vieţii politice, sociale sau culturale şi reprezentanţi ai presei.
confesiúne s. f. 1. mărturisire, destăinuire a unor gânduri, fapte sau sentimente intime. • (<fr. confession, lat. confessio)
scriere literară care cuprinde mărturisirea unor gânduri şi sentimente legate
de viaţa intimă a autorului.2. religie.
confesív, –ă adj. cu caracter de confesiune. (<confes/a/ + –iv)
confesór s. m. preot care spovedeşte; duhovnic. (<fr. confesseur, lat. confessor)
conféti s. f. pl. bucăţele de hârtie (de diferite culori) mici şi rotunde care se împrăştie la (<it., fr. confetti)
baluri sau la petreceri.
confiá1 vb. I. tr. a încredinţa cuiva un secret, o taină.II. refl. a se încrede în cineva; a se (<fr. confier)
destăinui.
confiá2 vb. tr. a impregna (fructe) cu un sirop de zahăr, a zaharisi. (după fr. confier)
confidént, –ă s. m. f. 1. cel căruia i se fac confidenţe.2. personaj convenţional în teatru, căruia un (<fr. confident, lat. confidens)
erou îi face confidenţe, permiţând autorului să informeze pe spectator fără a
recurge la monolog.
confidénţă s. f. încredinţare a unei taine, a unui gând intim; destăinuire. (<fr. confidence, lat.
confidentia)
condifenţiál, –ă adj. care se poate comunica în taină; secret. (<fr. confidentiel)
confidenţialitáte s. f. caracter confidenţial. (<confidenţial + –itate)
confiént, –ă adj. încrezător. (<fr. confiant)
confiénţă s. f. încredere în cineva. (<fr. confiance)
configurá vb. refl., tr. 1. a lua, a da o anumită formă, un anumit aspect.2. (inform.) a (<fr. configurer, lat. configurare)
interpreta comenzile unui sistem de operare.
configuratív, –ă adj. referitor la configuraţie; configuraţional. (<fr. configuratif, engl.
configurative)
configuráţie s. f. 1. formă exterioară a unui lucru; înfăţişare, aspect. • totalitatea relaţiilor (<fr. configuration, lat.
dintre mai multe sisteme sau dintre părţile unui sistem.2. aşezare spaţială a configuratio)
constituenţilor unui atom sau ai unei molecule.3. (astr.) conjuncţie a
planetelor.
configuraţionál, –ă adj. configurativ. (<engl. configurational)
configuraţionísm s. n. concepţie în psihologia structuralistă potrivit căreia în învăţarea citirii şi (<engl. configurationism)
scrierii cuvintelor copilul prinde totul în forme întregi, în structuri;
gestaltism.
configuraţioníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al configuraţionismului. (<engl. configurationist)
confiná vb. I. intr. a se învecina (cu).II. refl. 1. a se închide, a se izola.2. (fig.) a se limita (<fr. confiner)
la o singură ocupaţie, activitate; a se specializa.
confinát, –ă adj. (despre aer, atmosferă etc.) închis, viciat, irespirabil. (<fr. confiné)
confínii s. n. pl. limite, graniţe ale unei ţări. (<lat. confines, fr. confins)
confirmá vb. tr. 1. a întări, a susţine, a recunoaşte autenticitatea, exactitatea unui lucru, (<fr. confirmer, lat. confirmare)
justeţea unei afirmaţii; a adeveri.2. (jur.) a renunţa la dreptul de a cere
anularea unui act juridic, recunoscându–l ca valabil. • a întări prin aprobare
(un mandat de arestare).3. a definitiva pe cineva într–un post, într–o
situaţie.4. (la catolici; despre episcopi) a oficia ritualul confirmaţiei.
confiscá vb. tr. a lua cuiva un bun fără vreo despăgubire, ca sancţiune administrativă sau (<fr. confisquer, lat. confiscare)
penală. • a trece un bun inamic în patrimoniul statului care l–a sechestrat.
confitúră s. f. preparat din (suc de) fructe fierte în zahăr (marmeladă, gem). (<fr. confiture)
conflagránt, –ă adj. (despre state) care participă la o conflagraţie. (<it. conflagrante)
conflagráţie s. f. conflict de mari proporţii, război extins între mai multe state. (<fr. conflagration, lat.
conflagratio)
conflíct s. n. 1. neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; diferend. o ~ armat = (<lat. conflictus, fr. conflit)
război.2. (fil.) treaptă acută în evoluţia contradicţiilor antagoniste.3. ciocnire
între ideile, interesele sau pasiunile diferitelor personaje dintr–o operă
literară, care determină desfăşurarea acţiunii.
conflictuál, –ă adj. propriu conflictului, care poate produce sau este produs de un conflict. (<fr. conflictuel)
conflictualitáte s. f. caracter, stare conflictual(ă). (<conflictual + –itate)
confluá vb. intr. 1. (despre cursuri de apă) a se împreuna, a se vărsa (unul într–altul).2. (fig.) a (<fr. confluer, lat. confluere)
tinde spre acelaşi ţel, a aspira, a năzui.
confluént, –ă adj. 1. (despre ape) care se împreunează, formând o apă (râu, fluviu) mai mare.2. (<fr. confluent, lat. confluens)
(despre vase sangvine, organe) care se unesc.3. (fig.) care tinde spre un ţel
comun.
confluénţă s. f. 1. loc unde se unesc două cursuri de apă sau limbile a doi gheţari.2. (fig.) (<fr. confluence, lat.
punct de întâlnire, contact. confluentia)
confórm, –ă adj., adv. 1. identic cu..., în conformitate cu...2. corespunzător, potrivit. (<fr. conforme)
conformá vb. refl. 1. a se pune de acord (cu), a se adapta (la).2. a se supune unui ordin, (<fr. conformer, lat. conformare)
unei legi etc.
conformatór s. n. instrument folosit de pălărieri pentru a lua forma şi dimensiunile exacte ale (<fr. conformateur)
capului.
conformáţie s. f. structură fizică a unui corp, a unui teren, a unei substanţe; constituţie (I, 2). (<fr. conformation, lat.
conformatio)
conformaţionál, –ă adj. de conformaţie. (<engl. conformational)
conformísm s. n. atitudine oportunistă, acceptarea necritică, mecanică şi supunerea formală, (<fr. conformisme)
docilă faţă de orice obiceiuri, idei, hotărâri.
conformíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al conformismului; (cel) care se conformează din interes părerilor, (<fr. conformiste)
convingerilor altora.
conformitáte s. f. raport care există între două lucruri asemănătoare sau indentice. o pentru ~ = (<fr. conformité)
formulă de confirmare a autenticităţii unui act; în ~ cu... = de acord cu...
confórt s. n. totalitatea condiţiilor materiale care fac o locuinţă comodă, plăcută şi (<fr. confort)
igienică; comoditate a vieţii, bunăstare.
confortábil, –ă adj. 1. care oferă confort; comod.2. (fig.) care asigură o linişte sufletească; (<fr. confortable)
important, considerabil.
confortánt, –ă adj. reconfortant. (<fr. confortant)
confráte s. m. coleg de profesiune. (după fr. confrère)
confratérn, –ă adj. referitor la relaţiile dintre confraţi; (p. ext.) înrudit. (<con– + fratern)
confraternitáte s. f. relaţiile între confraţi; raporturi amicale bazate pe o comuniune de idei, de (<fr. confraternité)
preocupări.
confreríe s. f. 1. (în evul mediu) asociaţie constituită în scopuri religioase sau caritabile.2. (<fr. confrérie)
grup de oameni legaţi prin aceleaşi idei sau preocupări profesionale.
confruntá vb. I. tr. 1. (jur.) a pune faţă în faţă mărturii, acuzaţii pentru a controla (<fr. confronter, lat. confrontare)
concordanţa celor declarate.2. a pune faţă în faţă (opere, acte, obiecte) pentru
a (le) verifica sau a (le) compara.II. refl. a avea de făcut faţă, de găsit o
soluţie unei probleme, unei dificultăţi.
confruntáţie s. f. confruntare. (<fr. confrontation, lat.
confrontatio)
confucianísm s. n. doctrină filozofică şi social–politică a lui Confucius şi a adepţilor săi, (<fr. confucianisme)
devenită apoi doctrină religioasă, care susţinea că problema conducerii
armonioase a societăţii şi a statului este condiţionată de perfecţionarea
propriei personalităţi.
confucianíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al confucianismului. (<fr. confucianiste)
confundá vb. I. tr. a lua o persoană drept alta, un lucru drept altul.II. refl. a se contopi. (<fr. confondre, lat. confundere)
confúz, –ă adj. 1. neclar, imprecis, nelămurit, nedesluşit.2. (despre oameni) încurcat, (<fr. confus, lat. confusus)
tulbure.
confúzie s. f. încurcătură; lipsă de orientare. o ~ mintală = tulburare de conştiinţă, în cazul (<fr. confusion, lat. confusio)
unor infecţii şi intoxicaţii.
confuzionál, –ă adj. referitor la confuzia mintală. (<fr. confusionnel)
confuzionár, –ă adj., s. m. f. (fam.) (cel) care face confuzii. (<it. confusionario)
confuzionísm, –ă s. n. 1. tendinţă de a crea confuzie.2. mod de gândire confuz, încurcat. (<fr. confusionnisme)
confuziúne s. f. (jur.) stingere a unor obligaţii prin întrunirea de către aceeaşi persoană a (<fr. confusion, lat. confusio)
calităţilor de debitor şi creditor.
confuzór s. n. piesă care serveşte la micşorarea continuă, progresivă, a secţiunii de trecere a (<fr. confuseur)
unui fluid în care debitul se menţine constant.
cónga s. f. 1. dans modern în coloană, cu ritm sincopat, inspirat din folclorul (<sp., fr. conga)
afro–cubanez, variantă a rumbei; melodia corespunzătoare.2. tobă înaltă
într–o orchestră de jaz, acţionată cu degetele şi cu palmele.
congelá vb. tr. a face un lichid să treacă în stare solidă; a îngheţa. o a conserva produse (<fr. congeler, lat. congelare)
alimentare prin frig.
congelábil, –ă adj. care poate fi congelat. (<fr. congelable)
congelatór s. n. instalaţie frigorifică pentru congelare. (<fr. congélateur)
congemináţie s. f. formaţie dublă simultană; redublare. (<fr. congémination, lat.
congeminatio)
congenér, –ă adj., s. m. f. (cel) care aparţine aceluiaşi gen, aceleiaşi specii; înrudit. (<fr. congénère, lat. congener)
coniác I. s. n. băutură alcoolică tare, obţinută prin distilarea vinului. II adj. inv. de (<fr. cognac)
culoarea coniacului (I).
coniacián, –ă adj., s. n. (din) primul subetaj al senonianului. (<fr. coniacien)
cónic, –ă I. adj. în formă de con, referitor la con.II. s. f. curbă rezultată prin intersecţia (<fr. conique)
unei suprafeţe conice cu un plan.
conicitáte s. f. mărime caracteristică a unui trunchi de con drept, diferenţa dintre diametrul (<fr. conicité)
mare şi cel mic, raportată la lungimea acestuia; (p. ext.) formă conică.
conjugát, –ă adj. unit, legat împreună. o nervi ~ţi = nervi care îndeplinesc aceeaşi funcţie; (<fr. conjugué)
focare ~e = focarele unui sistem optic aşezate astfel încât razele de lumină
răsfrânte dintr–unul se reunesc în altul şi invers; puncte ~e = oricare dintre
punctele unui obiect şi punctul corespunzător de la imaginea obiectului
obţinută cu ajutorul unui sistem optic; frunze ~e = frunze cu foliolele
împerecheate; numere ~e = numere complexe care au părţile reale egale, iar
părţile imaginare egale şi de semne contrare.
conjugáte s. f. pl. ordin de alge verzi unicelulare sau pluricelulare filamentoase, care nu produc (<fr. conjuguées)
niciodată spor, reproducându–se prin conjugare (3).
conjúnct, –ă adj. intim legat, strâns unit. o (gram.) forme ~e = formele scurte ale prezentului (<lat. coniuctus, fr. conjoint)
indicativ persoana 1 sg. şi 3 sg. şi pl. ale verbului „a fi“ şi formele
neaccentuate de dativ şi acuzativ sg. şi pl. ale pronumelui personal; (muz)
treaptă ~ă = treaptă care urmează alteia sau o precede imediat la interval de
secundă.
conjunctív, –ă adj. 1. care uneşte, leagă. o ţesut ~ = ţesut de susţinere şi de protecţie care leagă (după fr. conjonctif, lat.
între ele celelalte ţesuturi.2. mod ~ (şi s. n.) = mod personal al verbului, care coniuctivus)
exprimă o acţiune realizabilă: subjonctiv.
conjunctívă s. f. membrană mucoasă care căptuşeşte faţa internă a pleoapelor şi suprafaţa (după fr. conjonctive)
interioară a globului ocular.
conjunctivítă s. f. inflamaţie a conjunctivei. (după fr. conjonctivite)
conjonctór s. n. aparat electric automat pentru întreruperea şi deschiderea unui circuit (după fr. conjoncteur)
electric.
conjuncturál, –ă adj. care depinde de o anumită conjunctură. (după fr. conjoncturel)
conjuncturalísm s. n. tendinţa de a utiliza diversele împrejurări pentru satisfacerea intereselor (<conjunctural + –ism)
personale.
conjunctúră s. f. totalitatea condiţiilor, a împrejurărilor care influenţează un fenomen sau o
situaţie; ocazie, situaţie, stare de lucruri într–un moment dat; concurs de
împrejurări. (după fr. conjoncture)
conjúncţie s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau cuvinte cu (după fr. conjonction, lat.
aceeaşi funcţie sintactică.2. (log.) conectiv („şi“) caracterizat prin aceea că coniunctio)
expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propoziţiile
componente sunt adevărate şi falsă, când cel puţin una dintre componente
este falsă.3. figură de stil care enunţă o observaţie din asocierea unor aspecte
de viaţă contradictorii.4. poziţie a doi aştri care, la un moment dat, au aceeaşi
longitudine cerească.
conlocuitór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care locuieşte împreună cu altul. (<con– + locuitor)
conlocutór, –oáre s. m. f. interlocutor. (<it. collocutore)
conlucrá vb. intr. a colabora, a–şi aduce contribuţia la o acţiune. (după fr. collaborer)
con móto loc. adv. (muz.) cu multă mişcare. (<it. con moto)
CONO– elem. „con, conic“. (<fr. cono–, cf. gr. konos)
conoíd, –ă I. adj. de formă conică.II. s. n. suprafaţă generată de o dreaptă care se (<fr. conoïde)
menţine paralelă cu un plan dat şi se sprijină pe o dreaptă fixă şi pe o curbă
fixă.
conométru s. n. aparat pentru măsurarea unghiului dintre axele optice ale unui cristal mineral. (<fr. conomètre)
consacrá vb. I. tr. 1. a da în întregime, a închina, a destina.2. a da un caracter sacru. • (<fr. consacrer, lat. consecrare)
(despre preoţi) a hirotonisi.3. a stabili, a consfinţi; a legitima.II. tr., refl. a
(se) dedica, a (se) devota.
consacránt, –ă adj. care consacră. (<fr. consacrant)
consacráre s. f. acţiunea de a (se) consacra; dedicare. • consfinţire, stabilire; (spec.) (<consacra)
confirmare, recunoaştere a capacităţii, a meritelor cuiva într–un anumit
domeniu.
consacráţie s. f. consacrare; (spec.) ofrandă adusă zeilor. (<lat. consecratio, fr.
consécration)
consangvín, –ă adj., s. m. f. 1. rudă din partea tatălui.2. care provine dintr–un strămoş comun. (<fr. consanguin, lat.
consanguineus)
consangvinitáte s. f. 1. relaţie genetică între indivizi dintr–un strămoş comun. • înrudire de (<fr. consanguinité, lat.
sânge.2. calitate a unor roci magmatice de a fi asociate din punct de vedere consanguinitas)
petrografic.
consangvinizáre s. f. (biol.) înrudire de sânge prin reproducerea a două organisme care au un (<consangvin + –iza)
strămoş comun.
conscríe vb. tr. 1. a chema în serviciul militar; a înrola, a recruta.2. a consemna, a înscrie (după lat. conscribere)
într–un registru oficial.
conscriptíbil, –ă adj. care poate fi recrutat. (<fr. conscriptible)
conscriptór s. m. (ant.) redactor (al unei legi). (<lat. conscriptor)
conscrípţie s. f. 1. recrutare.2. redactare a unei legi. (<fr. conscription, lat.
conscriptio)
consecínţă s. f. 1. rezultat al unui fapt, al unui principiu, al unei acţiuni; efect, urmare. o în ~ (după fr. conséquence, lat.
= a) prin urmare, deci; b) conform situaţiei, împrejurărilor.2. (log.) consequentia)
consecvent. (II, 2).
consecutív, –ă adj. care urmează neîntrerupt, în şir, succesiv. o complement circumstanţial ~ = (<fr. consécutif)
complement de mod care prezintă drept consecinţă determinarea unei acţiuni,
a unei însuşiri; propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie circumstanţială care
exprimă consecinţa sau rezultatul acţiunii verbului, ori al intensificării
însuşirii unui obiect din regentă; conjuncţie ~ă = conjuncţie care introduce o
propoziţie consecutivă.
conservánt, –ă I. adj. care conservă; conservativ.II. s. m. substanţă antiseptică, pentru (<fr. conservant)
conservarea unor produse alimentare.
conserváre s. f. 1. acţiunea de a conserva. o instinct de ~ = instinct de apărare la om şi la (<conserva)
animale, care are ca scop menţinerea fiinţei proprii.2. tratament la care sunt
supune unele produse perisabile spre a nu se altera.
conservatísm s. n. conservatorism. (<fr. conservatisme)
conservatív1, –ă adj. conservant. • (fiz.; despre câmpuri de forţe) în care se conservă energia. (<fr. conservatif)
conservatorísm s. n. atitudine de susţinere a vechilor forme ale vieţii politice, economice şi (<conservator + –ism)
culturale; conservatism. • doctrină politică modernă care pledează pentru
apărarea ordinii tradiţionale.
conservatoríst, –ă adj. conservator. (<conservator + –ist)
coaservaţiúne s. f. (rar) conservare. (<fr. conservation, lat.
conservatio)
consérvă s. f. produs alimentar care poate fi păstrat multă vreme nealterat, datorită tratării (<fr. conserve)
lui după anumite procedee.
consfătuí vb. refl. a se sfătui împreună; a se consulta. (<con– + sfătui)
consfătuíre s. f. acţiunea de a se consfătui. • şedinţă de lucru în care se discută probleme de (<consfătui)
interes comun.
consfinţí vb. tr. a da un caracter durabil; a consacra, a confirma. (după fr. consacrer)
considerá vb. I. tr., refl. a (se) socoti, a (se) crede.II. tr. 1. a fi de părere.2. a cerceta, a (<fr. considérer, lat. considerare)
analiza.3. a cinsti, a stima.
considerábil, –ă adj. însemnat, remarcabil, (foarte) mare. (<fr. considérable)
consideratív, –ă (rel.) adj. stare ~ă = stare sufletească de observare şi meditaţie. (<fr. considératif)
consideráţie s. f. 1. stimă, respect.2. motiv, considerent, raţiune. o a avea (sau a lua) în ~ = a (<fr. considération, lat.
ţine seama de..., a avea în vedere.3. părere, reflecţie, idee. consideratio)
considerént s. n. 1. punct de vedere; părere. • argument (logic), motiv.2. (jur.; pl.) partea (<fr. considérant)
dintr–o hotărâre a unui organ de jurisdicţie cu motivarea soluţiei date de
acest organ.
consignatár, –ă s. m. f. cel care primeşte bunuri în consignaţie. (<fr. consignataire)
consignatór, –oáre s. m. f. cel care dă în consignaţie; depunător. (<fr. consignateur)
consignáţie s. f. depunerea spre vânzare, pe baza unui contract, a anumitor obiecte la o (<fr. consignation)
unitate comercială specializată în asemenea vânzări. • magazin unde se fac
asemenea depuneri şi vânzări.
consiliá vb. tr. a sfătui. (<fr. conseiller, lat. consiliari)
consiliér, –ă s. m. f. 1. sfătuitor, sfetnic.2. specialist care rezolvă problemele deosebite dintr–un (<fr. conseiller)
anumit domeniu.3. titlu al unor funcţionari din înaltele instanţe de judecată
sau de verificare.
consiliu s. n. 1. sfat, povaţă, sfătuire.2. colectiv de conducere, de administrare, avizare sau (<lat. consilium, fr. conseil)
consultare etc. în activitatea unor organe ori organizaţii, instituţii etc. •
şedinţă a unui astfel de colectiv.3. denumire dată (îndeosebi în structura
statelor de tip comunist) unor organe sau organisme centrale de partid şi de
stat. o ~ de miniştri = organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de
stat; cabinet (II); ~ de administraţie = comitet de conducere al unei societăţi
comerciale sau industriale pe acţiuni.
consistént, –ă adj. 1. cu consistenţă; vârtos, tare.2. (despre hrană) substanţial. (<fr. consistant)
consisténţă s. f. 1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate. • rezistenţă opusă (<fr. consistance, it. consistenza)
de un corp la deformare, la sfărâmare. • (fig.) soliditate, tărie; fermitate.2.
(mat.) coerenţă (2).3. (log.) însuşire a unui sistem axiomatic de a nu fi
contradictoriu.
consistométru s. n. aparat pentru determinarea consistenţei materialelor. (<fr. consistomètre)
consistoriál, –ă adj. de consistoriu. (<fr. consistorial)
consistóriu s. n. 1. consiliu al împăraţilor romani. • locul unde se ţinea.2. instanţă (<lat. consistorium, fr.
judecătorească ecleziastică. • consiliu al cardinalilor, prezidat de papă. • consistoire)
adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni
etc.
consoánă s. f. sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului (<fr. consonne, lat. consona)
fonator prin închiderea sau strâmtarea acestuia; consonantă.
consolidá vb. I. tr., refl. a face, a deveni tare, solid, durabil; a (se) întări, a (se) închega.II. (<fr. consolider, lat. consolidare)
tr. a mări capacitatea de rezistenţă a unui sistem tehnic.
consolidábil, –ă adj. care poate fi consolidat. (<fr. consolidable)
consolidatór, –oáre adj. care consolidează. (<consolida + –tor)
consolidáţie s. f. consolidare. (<fr. consolidation)
consommé s. n. supă, bulion concentrat prin fierberea înceată şi îndelungată a cărnii, pentru (<fr. consommé)
a–i extrage toate sucurile.
consonánt, –ă adj. (muz.; despre intervale, acorduri) format din consonanţe; armonios. • (despre (<fr. consonant, lat. consonans)
cuvinte) care au o terminaţie asemănătoare.
consonántă s. f. consoană. (<germ. Konsonant)
consonántic, –ă adj. referitor la consoane. (<fr. consonantique)
consonantísm s. n. sistemul consoanelor unei limbi. (<fr. consonantisme)
consonantizá vb. refl. (despre sunete) a se transforma în consoană. (<consonant + –iza)
consonánţă s. f. 1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete. • asemănare a sunetelor finale din (<fr. consonance, lat.
două sau mai multe cuvinte.2. (fig.) acord, înţelegere, potrivire de opinii. consonantia)
consórt s. m. prinţ ~ = soţul unei regine suverane (în Marea Britanie şi Olanda). (<fr. consort, lat. consors)
consorţiál, –ă adj. care aparţine unui consorţiu (II, 1). (<fr. consortial)
consórţiu s. n. I. participare la domnie în vechea Romă.II. 1. asociaţie de monopolişti, (<fr., lat. consortium, germ.
constituită în scopul plasării de împrumuturi, al înfiinţării unei societăţi pe Konsortium)
acţiuni, precum şi pentru efectuarea unor operaţii comerciale. o ~ bancar =
asociaţie a mai multor bănci, neguvernamentală, creată pentru efectuarea de
operaţii financiare de anvergură şi avantajoase.2. (biol.) asociaţie simbiotică
între două organisme.
conspéct s. n. privire generală asupra unei probleme, lucrări etc., materializată într–o (<lat. conspectus, germ.
consemnare sistematică. • rezumat. Konspekt, rus. konspekt)
constatá vb. tr. a stabili realitatea, adevărul unui fapt, starea unui lucru; a remarca, a sesiza. (<fr. constater, it. constatare)
constitút s. n. tip de contract prin care cineva se angajează să plătească o sumă de bani. (<fr. constitut, lat. constitutum)
constitutív, –ă adj. care intră în componenţa unui lucru, care reprezintă un element esenţial în (<fr. constitutif)
structura lui; constituent.
constitúţie s. f. I. 1. totalitatea particularităţilor morfologice, funcţionale şi psihologice ale (<fr. constitution, lat.
unui individ.2. conformaţie; arhitectură (3).II. lege fundamentală a unui stat, constitutio)
care stabileşte principiile de bază ale organizării lui, drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor, sistemul electoral, organizarea organelor
supreme şi locale
constituţionál, –ă adj. 1. referitor la constituţie (I).2. conform cu constituţia (II), bazat pe existenţa (<fr. constitutionnel)
acesteia. o comisie ~ă = comisie însărcinată cu elaborarea unei constituţii
(II); drept ~ = a) totalitatea drepturilor fundamentale care reglementează
relaţiile privitoare la orânduirea social–economică şi de stat; b) ramură a
dreptului care studiază drepturile şi îndatoririle cetăţenilor prevăzute în
constituţie (II); monarhie ~ă = sistem politic în care puterea monarhului este
limitată de constituţie.
constituţionalísm s. n. 1. guvernare, regim constituţional.2. (med.) concepţie care are în vedere (<fr. constitutionnalisme)
constituţia individuală în explicaţia diferitelor afecţiuni.
constituţionalíst1 s. m. specialist în drept constituţional. (<fr. constitutionnaliste)
constituţionalíst2, –ă adj., s. m. f. (adept) al constituţionalismului. (<constituţional + –ist)
constituţionalitáte s. f. însuşire a unei legi, a unui act juridic, a unei politici etc. de a fi conformă cu (<fr. constitutionnalité)
constituţia.
constituţionalizá vb. tr. a da unei dispoziţii legislative caracterul unei dispoziţii constituţionale. (<fr. constitutionnaliser)
constrâ´nge vb. tr. a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva; a forţa. (<lat. constringere, după fr.
contraindre)
constríct, –ă adj. (biol.; despre unele organe) îngustat din loc în loc. (<lat. constrictus)
constrictív, –ă adj. (consoană) care se pronunţă prin îngustarea canalului fonator şi prin frecarea (<fr. constrictif, lat.
aerului de pereţii acestuia în tot timpul emisiunii; fricativ, spirant, continuu constrictivus)
(2).
constrictór, –oáre adj. care strânge, contractă. o muşchi ~ = muşchi care prin contractare închide un (<fr. constricteur)
orificiu.
constrícţie s. f. strângere, strangulare, îngustare (printr–o presiune circulată). • mişcare de (<fr. constriction, lat.
apropiere a pereţilor canalului fonator, prin care suflul de aer expirat produce constrictio)
un zgomot caracteristic.
constringént, –ă adj. care produce constricţie. (<fr. constringent)
constringénţă s. f. mărime fizică ce caracterizează sticlele optice din punctul de vedere al (<fr. constringence)
dispersiei luminii.
constrúct s. n. (fil.) concept care integrează şi explică diferitele date experimentale, descrie (<engl. construct)
legile obiective ale realităţii.
constructív, –ă adj. 1. care serveşte spre a construi ceva.2. care ajută la îmbunătăţirea unei (<fr. constructif)
activităţi, a unei opere.
constructivísm s. n. 1. orientare estetică, în artele plastice, literatură şi muzică, care concepe (<fr. constructivisme)
realitatea într–o viziune de forme geometrice, spaţiale, şi care luptă pentru
puritatea şi simplitatea liniilor, pentru corelarea artei cu tehnica modernă.2.
curent în arhitectură care susţine că forma arhitecturală trebuie să fie
expresia structurii constructive a clădirii.3. concepţie care recunoaşte rolul
activ, creator al gândirii în procesul cunoaşterii. • concepţie a şcolii
intuiţioniste din filozofia matematicii potrivit căreia activitatea constructivă
este baza exigenţei matematice.
consuetudinár, –ă adj. nescris, dar consacrat prin uz, prin datină; cutumiar. (<lat. consuetudinarius, fr.
consuétudinaire)
consuetúdine s. f. obişnuinţă, obicei, deprindere; uz, datină. (<lat. consuetudo)
cónsul s. m. 1. (în Roma antică) fiecare dintre cei doi magistraţi care se alegeau anual (<lat., fr. consul)
pentru a exercita puterea supremă.2. fiecare dintre cei trei magistraţi supremi
care au guvernat Republica Franceză între 1799 şi 1804.3. agent diplomatic
însărcinat să reprezinte şi să apere interesele administrativ–juridice şi
economice ale ţării sale şi ale compatrioţilor săi într–o ţară străină.
consulár, –ă adj. referitor la consul sau la consulat. o corp ~ = totalitatea consulilor (3) dintr–o (<fr. consulaire, lat. consularis)
ţară.
consulát s. n. 1. (în Roma antică) perioadă de guvernare a unui consul (1). • guvernare (<fr. consulat, lat. consulatus)
consulară a Republicii Franceze între 1799 şi 1804.2. reprezentanţă
diplomatică a unui stat în alt stat, inferioară ambasadei; sediul reprezentanţei.
consúlt s. n. examinare a unui bolnav de către o comisie medicală pentru stabilirea (<lat. consultum)
diagnosticului şi indicarea tratamentului.
consultá vb. I. tr. 1. a cere sfatul, părerea cuiva, a lua avizul unui specialist.2. a cerceta (<fr. consulter, lat. consultare)
pentru informare, documentare. • (despre medici) a examina un bolnav, a da
o consultaţie (2).II. refl. a se (con)sfătui.
consultánt, –ă s. m. f. 1. specialist al unei instituţii etc. care dă consultaţii.2. profesor universitar (<fr. consultant, rus. konsultant)
pensionat care ţine cursuri (facultative), are ore de consultaţie şi conduce
doctoranzi.3. specialist în consultanţă.
consultánţă s. f. oferirea de sfaturi calificate în probleme de conducere şi organizare. (<consult + –anţă)
consultatív, –ă adj. cu caracter de consultaţie. o organ ~ = organ chemat să–şi dea avizul în (<fr. consultatif)
anumite chestiuni. o vot ~ = vot care nu are putere deliberativă într–o
adunare.
consultáţie s. f. 1. îndrumare, explicaţie dată asupra unor chestiuni de specialitate în discuţie; (<fr. consultation, lat.
aviz, lămurire, indicaţie. • îndrumare dată elevilor, studenţilor sau consultatio)
doctoranzilor de către un profesor.2. examinare a unui pacient de către
medic.3. metodă de ridicare a nivelului profesional şi ideologic prin discuţii
organizate, lămuriri etc.
consúlting /–sal–/ s. n. ansamblu de studii, consultaţii, sugestii, informaţii etc. pe care o unitate (<engl. consulting)
economică le poate solicita şi primi în probleme de organizare.
consúm s. n. 1. folosire de bunuri, de produse pentru satisfacerea diferitelor necesităţi. o (<germ. Konsum/verein/)
bunuri de larg ~ = produse ale industriei uşoare sau alimentare destinate
consumaţiei individuale.2. cantitate de combustibil, materii prime, materiale
consumată pentru funcţionarea unui sistem tehnic, pentru realizarea unui
produs, a unei operaţii etc. o ~ specific = consumul de combustibil, material,
energie etc. raportat la o anumită unitate.
consumá1 vb. tr. 1. a întrebuinţa, a folosi (bunuri, mărfuri). • a întrebuinţa ca hrană; a mânca, (după fr. consommer)
a bea.2. a termina.
consumá2 vb. I. tr. a nimici, a distruge.II. tr., refl. (fig.) a (se) epuiza. • a (se) chinui, a (se) (<fr. consumer, lat. consumere)
frământa.
consumábil, –ă adj. care se poate consuma1. (<fr. consommable)
consumatór, –oáre s. m. f. cel care consumă bunuri, produse etc. • cel care consumă într–un local (<fr. consommateur)
public.
consumáţie s. f. 1. faptul de a consuma.2. ceea ce consumă cineva într–un local public. (după fr. consommation, lat.
consumatio)
consumerísm s. n. mişcare de mase care îşi propune apărarea intereselor consumatorului faţă de (cf. engl. consumer, consumator)
abuzurile specifice societăţii de consum, precum şi îmbunătăţirea calităţii
vieţii cetăţenilor.
consumptíbil, –ă adj. (jur.; despre bunuri) care este distrus, întrăinat de la prima întrebuinţare. (<lat. consumptibilis, după fr.
consomptible)
consumptív, –ă adj. (despre boli) care provoacă consumpţie. (după fr. consomptif)
consúmpţie s. f. slăbire, epuizare progresivă datorată unei boli grave şi îndelungate. (<fr. consomption, lat.
consumptio)
consuná vb. intr. a produce o consonanţă. • (fig.) a se armoniza, a se acorda. (<fr. consoner)
conşcolár s. m. elev considerat în raport cu alţii din aceeaşi şcoală. (după fr. condisciple)
conştiént, –ă adj. 1. care îşi dă seama de realitatea înconjurătoare.2. care îşi dă seama de (<fr. conscient)
posibilităţile proprii, de rolul care îi revine în societate; lucid. • care
realizează scopuri dinainte fixate.
conştientizá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni conştient de scopul, de necesitatea şi (<conştient + –iza)
utilitatea unei activităţi.
conştiénţă s. f. faptul de a fi conştient; stare caracterizată printr–o sensibilitate specială, (<fr. conscience, lat.
individuală, la stimuli interni sau externi. conscientia)
conştiinciós, –oásă adj. care îşi face datoria; corect, cinstit, scrupulos. • făcut cu scrupulozitate. (după fr. consciencieux)
cont s. n. 1. operaţie contabilă cuprinzând cele două părţi (debit şi credit) care exprimă (<it. conto, germ. Konto, fr.
valoric (şi cantitativ) existenţa şi mişcările unui anumit proces economic pe o compte)
perioadă de timp. • evidenţa acestei operaţii.2. a trece în ~ = a înscrie la
rubrica datoriilor; a ţine ~ (de ceva) = a lua în considerare; pe ~ propriu = pe
proprie răspundere.
contá vb. intr. 1. a se bizui (pe), a se încrede (în).2. a avea valoare, însemnătate.3. a (<it. contare, fr. compter)
înregistra conturile (1).
contábil, –ă I. adj. referitor la contabilitate.II. s. m. f. specialist în contabilitate. (<it. contabile, fr. comptable)
contabilitáte s. f. 1. totalitatea operaţiilor de înregistrare a mişcării fondurilor şi materialelor (<it. contabilità, fr. comptabilité)
unei instituţii sau întreprinderi. • serviciu, birou de contabilitate (1).2. ştiinţă
care studiază evidenţa contabilă.
contabilizá vb. tr. a înregistra operaţii economice şi financiare în conturi (1). (<fr. comptabiliser)
contáct s. n. 1. atingere nemijlocită între două corpuri, piese, organe de maşini, forţe etc. • (<fr. contact, lat. contactus)
piesă la deschiderea şi închiderea unui circuit electric.2. apropiere între
oameni; legătură, relaţie. o a lua ~ (cu cineva) = a ajunge în imediata
apropiere a cuiva.
contactá vb. tr. a stabili legătura cu o persoană, cu un organism. (<fr. contacter)
contactór s. n. întrerupător care închide un circuit electric sub acţiunea unei comenzi (<fr. contacteur)
exterioare.
contadín, –ă s. m. f. (rar) ţăran (italian). (<it. contadino)
contagiá vb. tr., refl. a (se) molipsi, a (se) contamina. (<it. contagiare)
contagiós, –oásă I. adj. (despre boli) molipsitor; contaminant. • infecţios.II. s. m. f., adj. (<fr. contagieux, lat.
(suferind) de o boală molipsitoare. contagiosus)
contagiozitáte s. f. caracter contagios. (<fr. contagiosité)
contágiu s. n. contagiune. (<lat. contagium)
contagiúne s. f. 1. contaminare; contagiu.2. (fig.) influenţă dăunătoare (asupra unui grup de (<fr. contagion, lat. contagio)
oameni).
contáiner s. n. 1. ambalaj metalic cu forme şi dimensiuni standardizate, astfel încât să (<engl. container)
cuprindă un număr exact de obiecte sau cantităţi anumite de materiale, pentru
transport.2. cutie specială în care sunt puse aparate, instrumente etc. în
rachetele cosmice.
containerizá vb. tr. a introduce în container. • a introduce folosirea containerelor în tehnica (<fr containeriser)
transporturilor.
contaminá vb. I. tr., refl. a transmite agenţi patogeni; a (se) infecta; a (se) molipsi.II. refl. (<fr. contaminer, lat.
(despre două limbi) a se încrucişa; (despre două cuvinte) a se influenţa contaminare)
reciproc (schimbându–şi forma); (despre elemente folclorice) a se
întrepătrunde.III. tr. (fig.) a influenţa, a înrâuri.
contaminábil, –ă adj. care poate fi contaminat. (<fr. contaminable)
contaminánt, –ă adj. contagios. (<contamina + –ant)
contamináţie s. f. 1. contaminare.2. procedeu folosit de scriitorii latini constând în amestecarea (<fr. contamination, lat.
subiectelor mai multor comedii greceşti pentru a alcătui una latinească.3. contaminatio)
(lingv.) încrucişare între două limbi. • modificare a formei unui cuvânt sau a
unei construcţii gramaticale prin încrucişarea lor cu alte cuvinte ori
construcţii asemănătoare ca sens. • influenţă reciprocă între elemente
folclorice.
contánt, –ă adj. (despre bani) în numerar, peşin, cash. (<it. contante, fr. comptant)
contáre s. f. (cont.) notare pe documente a conturilor în care urmează să fie înregistrate (<it. contare)
operaţiile la care se referă.
cónte1 s. m. 1. (în evul mediu) conducător al unei provincii, cu funcţii administrative şi (<it. conte, fr. comte)
militare.2. titlu de nobleţe, ereditar, între viconte şi marchiz, în Apus, sau
între baron şi prinţ, în Rusia ţaristă.
conté2 s. n. creion negru, cu mină groasă din grafit, argilă şi plombagină. (<fr. conté)
contemperáţie s. f. impuls presupus a proveni de la graţia divină şi care ar face să încline voinţa (<fr. contempération, lat.
către ceva, fără a o determina însă. contemperatio)
contemplá vb. I. tr., refl. a (se) privi îndelung, meditativ, cu admiraţie şi emoţie.II. intr. a (<fr contempler, lat.
medita, a reflecta. contemplare)
contempláre s. f. acţiunea a de (se) contempla. • (fig.) atitudine de meditaţie, de observare (<contempla)
pasivă a fenomenelor.
contemplatív, –ă adj. care contemplă, înclinat spre visare; meditativ, visător. • care se limitează să (<fr. contemplatif, lat.
contemple, fără vreun scop practic. contemplativus)
contemplativísm s. n. orientare gnoseologică specifică materialismului premarxist, care atribuie (<contemplativ + –ism)
individului un rol pasiv în procesul cunoaşterii.
contemplativitáte s. f. caracter contemplativ. (<fr. contemplativité)
contemplatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care contemplă, cufundat în visare. (<fr. contemplateur, lat.
contemplator)
contempláţie s. f. contemplare; visare. (<fr. contemplation, lat.
contemplatio)
contemporán, –ă adj. 1. care există, se petrece în prezent; actual.2. (despre oameni; şi s.) din (<fr. contemporain, lat.
aceeaşi vreme cu... contemporaneus)
contemporaneitáte s. f. epocă contemporană, actualitate. (<fr. contemporanéité)
contenciós, –oásă I. s. n. (în unele state) serviciu de avocaţi în cadrul unor organe ale puterii de (după lat. contentiosus, fr.
stat, al unor întreprinderi sau instituţii, care apără drepturile şi interesele contentieux)
juridice ale acestora. o ~ administrativ = a) organ de jurisdicţie care rezolvă
litigiile dintre stat şi persoanele fizice; b) ansamblu de forme după care se
rezolvă asemenea litigii.II. adj. 1. care este contestat, discutabil; litigios.2.
(jur.) procedură ~oasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un
organ de jurisdicţie a unui conflict de interese.
contestá vb. tr. 1. a nu recunoaşte ceva; a tăgădui, a nega.2. (jur.) a face o contestaţie. (<fr. contester, lat. contestari)
contéxt s. n. 1. text mai cuprinzător dintr–o scriere în care se încadrează un cuvânt, o (<fr. contexte, lat. contextus)
expresie etc., interesante dintr–un anumit punct de vedere. o ~ minimal = cea
mai mică îmbinare de cuvinte prin care se poate ilustra un raport sintactic, o
valoare a unei forme. • cuprins.2. (fig.) ansamblu de circumstanţe care
însoţesc un eveniment; conjunctură, situaţie specifică.
continént1 s. n. întindere vastă de uscat, mărginită de mări sau de oceane. (<fr. continent, lat. continens)
contingént, –ă I. adj. care poate să fie sau să nu fie, să se producă sau nu; întâmplător, (<fr. contingent, lat. contingens)
accidental, fortuit.II. s. n. 1. totalitatea tinerilor născuţi în acelaşi an şi luaţi
în evidenţa organelor militare. • totalitatea elevilor şi studenţilor
(aproximativ) de aceeaşi vârstă care intră şi parcurg împreună aceeaşi treaptă
de învăţământ.2. grup omogen de oameni.3. plafon cantitativ ori valoric al
importului sau exportului unor mărfuri într–o anumită perioadă.
contingentá vb. tr. a stabili limitele cantitative ori valorice ale importului sau exportului. • a (<fr. contingenter)
limita.
contingentár, –ă adj. referitor la contingentare; contingenţional. (<fr. contingentaire)
contingénţă s. f. însuşirea de a fi contingent (1); relaţie între fenomene, evenimente (<fr. contingence, lat.
contingente; întâmplare. contingentia)
contingenţionál, –ă adj. contingentar. (<engl. contingentional)
continuá vb. I. intr., refl. a urma pe cineva, a merge înainte; a se prelungi.II. tr. a duce mai (<fr. continuer, lat. continuare)
departe ceva început.
continuatív, –ă adj. (şi adv.) în mod continuu. (<fr. continuatif)
continuatór, –oáre s. m. f. cel care continuă ceva început de altul. (<fr. continuateur)
continuitáte s. f. 1. faptul, însuşirea de a fi continuu.2. (mat.) proprietate a unei funcţii care (<fr. continuité, lat. continuitas)
poate trece de la o stare la alta, luând toate valorile intermediare.3. categorie
filozofică, desemnând distribuţia şi succesiunea neîntreruptă în spaţiu şi timp
a structurii şi dinamismului materiei.
contínuo I. adv. (muz.) continuu.II. s. n. basso ~ = parte de acompaniament a unei (<it. /basso/ continuo)
lucrări muzicale care trebuie cântată în cursul întregii piese.
contínuu, –uă adj. 1. neîntrerupt, neîncetat. o (fig.) curent ~ = curent electric care are un singur (<fr. continu, lat. continuus)
sens; (mat.) funcţie ~uă = funcţie care prezintă continuitate (2).2. (lingv.)
constrictiv.
contóar s. n. 1. birou de comerţ (în special al unui bancher); masă unde se fac plăţile în (<fr. comptoir)
casele mari de comerţ.2. agenţie comercială într–un stat străin.
contondént, –ă adj. (despre obiecte) tare, care provoacă contuzii fără a tăia. (<fr. contondant)
contondénţă s. f. caracter contondent. (<contondent + –enţă)
contopí vb. tre., refl. a (se) amesteca cu ceva, formând un tot. (după fr. confondre)
contór s. n. denumire dată unor aparate ori instrumente care măsoară, prin însumare sau (după fr. compteur, germ.
înregistrare, elemente, operaţii sau semnale de aceeaşi natură. • aparat care Kontor)
înregistrează consumul de apă, de gaze, de energie electrică etc. o ~ de
particule = detector de particule emise de un corp radioactiv.
contorizá vb. tr. a ţine evidenţa, a înregistra prin contor. (<contor + –iza)
contorniánt, –ă adj. (despre medalii) mărginit, conturat. (<fr. contorniate)
contorsioná vb. tr., refl. a face contorsiuni, crispaţii. (fig.) atitudine forţată, mişcări (<fr. contorsionner)
dezordonate.
contorsionát, –ă adj. 1. (ră)sucit, deformat.2. (fig.) lipsit de armonie, nereuşit stilistic. (<fr. contorsionné)
contorsiúne s. f. răsucire a trupului sau a unei părţi a acestuia; contractare violentă şi (<fr. contorsion, lat. contorsio)
involuntară a muşchilor.
contórt, –ă adj. răsucit, înfăşurat. • (despre frunze) care se acoperă parţial una pe alta. (<lat. contortus)
CONTRA1– pref. „opus“ (spaţial şi temporal), „împotrivă“; „din nou“; „neconform“; „inferior (<fr. contra–, cf. lat. contra)
ierarhic“.
cóntra2 I. prep. 1. împotriva (cuiva sau a ceva). o din ~ = dimpotrivă.2. în schimbul (<lat. contra, fr. contre)
(altei valori).II. adv. împotriva cuiva; cu totul altfel.
contrá3 vb. tr. 1. a contrazice, a riposta.2. (box, scrimă, lupte, judo) a da o contră. • (bridge) (<fr. contrer)
a se opune, a cere o amendă dublă.
contraacuzáţie s. f. învinuire adusă de acuzat acuzatorului. (<fr. contré–accusation)
contraagresivitáte s. f. reacţie faţă de agresivitate. (<contra1– + agresivitate)
contrabuterólă s. f. piesă care fixează capul nitului, în timp ce se formează, prin batere cu (<fr. contre–buterolle)
buterola, celălalt capăt.
contracalíbru s. n. piesă la executarea şi la controlul unui calibru. (<fr. contrecalibre)
contracámbie s. f. cambie la vedere, trasă asupra unuia dintre giranţii anteriori de către orice (<contra1– + cambie)
persoană, care se despăgubeşte astfel de suma ce i se cuvine.
contracandidát, –ă s. m. f. cel care candidează împotriva altui candidat pentru ocuparea unei funcţii, a (<contra1– + candidat)
unei demnităţi.
contracará vb. tr. a se opune direct voinţei sau acţiunii cuiva. (<fr. contrecarrer)
contracarlíngă s. f. (mar.) carlingă laterală, pe ambele părţi ale carlingei centrale, ca piesă de (<fr. contre–carlingue)
consolidare.
contracâ´mp s. n. 1. (arhit.) pantă plană în mijlocul unei muluri.2. (cinem.) încadrare (după fr. contre–champ)
corespunzătoare unui unghi de filmare opus celui folosit în cadrul precedent,
utilizată la filmarea scenelor cu două personaje angajate în dialog.
contractá vb. I. tr. 1. a încheia un contract.2. a lua asupra sa o obligaţie. o a ~ o datorie = a (<fr. contracter, lat. contrahere)
se împrumuta.3. a se îmbolnăvi de...II. tr., refl. (despre muşchi) a (se)
strânge, a (se) zgârci.II. refl. (despre corpuri) a–şi micşora dimensiunile în
urma unui proces fizic sau tehnologic.
contractánt, –ă adj., s. m. f. (cel) care încheie un contract. (<fr. contractant)
contractíl, –ă adj. capabil de a se contracta (II). (<fr. contractile)
contractilitáte s. f. 1. însuşire a ţesuturilor organice de a se contracta.2. proprietate a pământului (<fr. contractilité)
de a–şi modifica sensibil volumul la variaţii de umiditate.
contractór, –oáre adj. care contractează (I, 1). (<fr. contracteur)
contractuál, –ă adj. referitor la un contract; stipulat printr–un contract. (<fr. contractuel)
contractualísm s. n. doctrină socială, politică şi juridică, apărută în sec. XVII, fundată pe (<it. contrattualismo)
principiul contractului social; teoria contractului social.
contractualíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al contractualismului. (<it. contrattualista)
contractúră s. f. contracţie musculară persistentă, involuntară, însoţită de rigiditate. (<fr. contracture, lat.
contractura)
contrácţie s. f. 1. încordare, spasm al muşchilor, al corpului.2. reducere a volumului unui (<fr. contraction, lat. contractio)
corp provocată de răcire, cristalizare etc.3. ~ gravitaţională = reducere a
volumului unei stele datorită forţelor de atracţie gravitaţională.
contracúrbă s. f. 1. curbă de şosea sau de cale ferată care urmează după o altă curbă, cu (<fr. contre–courbe)
concavitatea în sens contrar.2. (arhit.) curbă concavă care urmează uneia
convexe la un arc în acoladă.
contracurént s. m. curent de apă, de aer etc. care se deplasează în sens opus. (<fr. contre–courant)
contradáns s. n. dans cu mişcări vioaie, asemănător cadrilului, cu două sau patru grupe de (<fr. contredanse)
dansatori aşezaţi faţă în faţă; melodia corespunzătoare.
contrademonstráţie s. f. demonstraţie care se opune alteia. (după engl.
contredemonstration)
contradictorialitáte s. f. principiu fundamental în dreptul civil, constând în obligaţia de a se face (după it. contraddittorietà)
cunoscut părţilor învinuirile formulate împotriva lor şi totodată dreptul
acestora de a discuta în contradictoriu.
contradictóriu, –ie adj. (despre idei, tendinţe, fenomene) care se contrazic între ele, care se exclud (<fr. contradictoire, lat.
reciproc; contrar. o în ~ = în opoziţie de idei cu ceva sau cu cineva. contradictorius)
contradícţie s. f. 1. raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, (<fr. contradiction, lat.
legătura internă a contrariilor, unitatea şi lupta acestora. o (log.) raport de ~ contradictio)
= raport între două noţiuni (sau judecăţi), dintre care una o neagă cu totul pe
cealaltă, conţinutul noţiunii (sau judecăţii) care neagă rămânând
nedeterminat; în ~ (cu) = în opoziţie, în dezacord (cu)...2. nepotrivire între
idei sau fapte.
contradíg s. n. dig provizoriu de consolidare a unui dig principal. (<fr. contre–digue)
contradistorsiúne s. f. (electr.; impr.) corecţie a unei distorsiuni. (<contra1– + distorsiune)
contraescárpă s. f. baraj antitanc pe coasta unui teren în contrapantă, pentru a mări gradul de (<fr. contrescarpe)
înclinare a terenului şi a determina răsturnarea tancurilor.
contraetambóu s. n. piesă care dublează etamboul spre interiorul navei. (<fr. contre–étambot)
contraetrávă s. f. piesă a osaturii la navele din lemn care dublează faţa interioară a etravei, (<fr. contre–étrave)
pentru consolidare.
contraexémplu s. n. exemplu pentru care un enunţ, o regulă sunt în defect. (<fr. contre–exemple)
contraexpertíză s. f. expertiză spre a verifica o expertiză anterioară. (<fr. contre–expertise)
contraexpozíţie s. f. (muz.) secţiune facultativă a fugii, după expoziţie (3), repetare a subiectului (<contra1– + expoziţie)
în tonalitatea principală, de către toate vocile, dar în altă ordine.
contraexténsie s. f. aplicare a unei forţe egale şi opuse forţei extensiei. (<fr. contre–extension)
contrafáce vb. tr. a reproduce un document, o operă de artă, un obiect în scopuri frauduloase; a (după fr. contrefaire)
falsifica.
contrafagót s. n. fagot de mai mari dimensiuni şi cu sonoritate mai gravă decât fagotul. (<it. contrafagotto)
contrafíşă s. f. (constr.) bară de lemn sau de metal care transmite solicitările de la (<fr. contre–fiche)
elementele orizontale la cele verticale.
contrafóc s. n. incendiu localizat într–o pădure pentru a împiedica, prin vidul creat, (după fr. contre–feu)
extinderea incendiului principal.
contrafórt s. n. 1. masiv de zidărie sau beton care îngroaşă din loc în loc un zid lung şi înalt (<fr. contrefort)
pentru a–l consolida.2. fiecare dintre picioarele înclinate spre exterior ale
unui turn de extracţie.
contrafúgă s. f. (muz.) fugă inversată. (<it. contrafuga)
contragabiér s. n. a treia velă pătrată deasupra gabierului unui velier. (<fr. contre–gabier)
contragalóp s. n. mers în manej circular, când calul galopează pe piciorul stâng, în loc de cel (<fr. contre–galop)
drept, sau invers.
contráge vb. I. refl. 1. (despre două vocale, silabe învecinate) a se reduce la o singură (<lat. contrahere)
emisiune vocalică.2. (med.) a se contracta.II. tr. a reduce o frază la o
propoziţie prin reducerea fiecărei propoziţii la o parte din ea.
contragreutáte s. f. greutate care serveşte la echilibrarea unei forţe sau a unei greutăţi în mişcare. (după fr. contrepoids)
contragrífă s. f. gheară a aparatului de luat vederi care imobilizează pelicula în timpul (<fr. contre–griffe)
expunerii.
contrahermínă s. f. (herald.) blană la steme, reprezentând printr–un fond negru presărat cu codiţe (<fr. contre–hermine)
albe inversul herminei (2).
contraimágine s. f. (mat.) element al unei mulţimi care corespunde unui element dat dintr–o altă (<fr. contre–image)
mulţime.
contraincízie s. f. (med.) incizie a planurilor de înveliş la o distanţă oarecare de o plagă (<contra1– + incizie)
operatorie, pentru introducerea tuburilor sau meşelor de drenaj.
contraindicá vb. tr. a interzice ceva (unui bolnav); a da o indicaţie contrară. (<fr. contre–indiquer)
contraindicáţie s. f. situaţie (nedorită) în care aplicarea unei terapii provoacă prejudicii (<fr. contre–indication)
bolnavului.
contrainformáţii s. f. pl. ansamblul activităţii desfăşurate de organele specializate pentru descoperirea (<contra1– + informaţii)
şi prevenirea activităţii de informare şi diversiune a inamicului.
contralovitúră s. f. ripostă ofensivă în cadrul apărării, executată de o mare unitate operativă (după fr. contre–coup)
pentru a distruge forţele inamice pătrunse în dispozitivul de apărare.
contramanivélă s. f. manivelă legată rigid cu un capăt de butonul motor al roţilor motoare ale (<fr. contre–manivelle)
unei locomotive, iar cu celălalt de bara de comandă a culisei.
contramárcă s. f. 1. parte a unui bilet de spectacol care îi rămâne spectatorului. • (p. ext.) semn (<fr. contremarque)
distinctiv remis la o escală călătorilor în tranzit.2. bilet justificativ remis
fiecărei persoane care participă la o călătorie în grup pentru a–i permite
accesul în mijlocul de transport.
contramarée s. f. maree care urcă în direcţia opusă direcţiei obişnuite a unei maree. (<fr. contre–marée)
contramárş s. n. 1. marş al unei armate în sens contrar celui în care s–a mers la început.2. (<fr. contremarche)
manevră reciprocă a două (grupuri de) nave care se deplasează pe drumuri
paralele şi de sens contrar.
contramăsúră s. f. măsură pentru a contracara efectele altei măsuri. (<fr. contre–mesure)
contraminá vb. tr. 1. (mil.) a instala contramine.2. (fig.) a para o acţiune secretă, efectele unei (<fr. contre–miner)
intrigi.
contramínă s. f. lucrare subterană făcută cu scopul de a descoperi şi a distruge o mină pusă de (<fr. contre–mine)
inamic.
contramíting s. n. miting care se opune altuia. (<contra1– + miting)
contraoctávă s. f. (muz.) cea mai gravă şi mai profundă dintre octave. (<fr. contreoctave)
contraofensívă s. f. trecere de la apărare la ofensivă. (<fr. contre–offensive)
contraofértă s. f. ofertă diferită de o alta, adesea opusă. (<it. contraofferta)
contraórdin s. n. ordin care revocă un alt ordin anterior. (<fr. contre–ordre)
contraotrávă s. f. antidot. (după fr. contrepoison)
contrapágină s. f. a doua faţă a unei foi scrise sau tipărite. (<contra1– + pagină)
contrapántă s. f. pantă, opus altei pante. (<fr. contrepente)
contrapápă s. m. papă ales împotriva altui papă. (<it. contrapapa)
contrapartídă s. f. dublură a unui registru, ţinută pentru verificare. (după fr. contrepartie)
contrapartíu s. n. matriţă preparată prin galvanoplastie de pe un clişeu sau de pe un obiect, în (<contra1– + partiu)
vederea reproducerii şi multiplicării clişeului sau a obiectului.
contrapóndere s. f. ceea ce echilibrează sau neutra-lizează o acţiune, o forţă etc. (după fr. contrepoinds)
contrapozíţie s. f. (log.) deducerea unei judecăţi noi prin înlocuirea termenilor cu contrariile (<fr. contraposition)
lor.
contrapregătíre s. f. acţiune puternică de foc executată în apărare cu artileria, aviaţia etc. asupra (după fr. contre–préparation)
inamicului înainte de începerea ofensivei acestuia.
contrapresiúne s. f. presiune exercitată de fluidul motor pe faţa activă a pistonului unei maşini în (<fr. contre–pression)
timpul cursei de evacuare.
contrapróbă s. f. probă pentru a verifica o alta, care nu a dat rezultatele concludente. (după fr. contre–épreuve)
contraprocedéu s. n. (sport) acţiune tehnică ca ripostă la (contra)atacul adversarului. (<contra1– + procedeu)
contraproclamáţie s. f. proclamaţie care se opune altei proclamaţii. (<contra1– + proclamaţie)
contrapropagándă s. f. propagandă care tinde să anuleze efectele unei alte propagande. (<fr. contre–propagande)
contrareácţie s. f. 1. reintroducere, în opoziţie de fază la intrarea unui montaj electronic, a unei (<fr. contre–réaction)
părţi din semnal prelevată la ieşire.2. (fot.) reacţie negativă.
contrarecépţie s. f. repetare parţială sau totală a operaţiilor de recepţie în caz de litigiu. (<fr. contre–réception)
contrarefórmă s. f. mişcare de opresiune sângeroasă întreprinsă în sec. XVI de biserica catolică (<fr. contre–réforme)
împotriva Reformei.
contrarevízie s. f. 1. control suplimentar după controlul obişnuit.2. a doua revizie a unei (<fr. contre–révision)
tipărituri, în coală.
contrarevolúţie s. f. mişcare organizată, reacţionară, a claselor înlăturate de la putere împotriva (<fr. contre–révolution)
noii orânduiri sociale instaurate prin revoluţie, în scopul restaurării vechii
puteri de stat.
contrarevoluţionár, –ă adj., s. m. f. (adept) al contrarevoluţiei. (<fr. contre–révolutionnaire, rus.
kontrerevoliuţioner)
contrariá vb. tr. a şoca, a surprinde neplăcut pe cineva (în contradicţie cu convingerile, (<fr. contrarier)
aşteptările, dorinţa sau intenţia sa).
contrariánt, –ă adj. 1. care contrariază.2. plictisitor, jenant. (<fr. contrariant)
contrarietáte s. f. 1. surprindere neplăcută provocată de o contrazicere.2. (log.) raport între (<fr. contrariété)
două noţiuni sau judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate
amândouă în favoarea unei a treia.
contraripóstă s. f. (sport) contraatac. (<fr. contre–riposte)
contráriu s. n. fiecare dintre cele două laturi, însuşiri sau tendinţe interne ale obiectelor, (<lat. contrarius)
fenomenelor şi proceselor opuse unele altora.
contrarónd s. n. a doua inspecţie, care se face noaptea, posturilor de pază, santinelelor. (<contra1– + rond)
contrarotátiv, –ă adj. (despre elice) care se rotesc în sens contrar. (<fr. contrarotatif)
contrás1, –ă adj. (despre două vocale) redus la o singură vocală sau diftong. (<contrage)
cóntras2 adj., s. m. luptător anticomunist de gherilă din America Latină. (<sp. contras)
contrasalút s. n. răspuns la un salut. (<it. contrassaluto)
contrasăgeátă s. f. deplasare pe verticală, opusă sensului forţelor, care se dă diferitelor porţiuni (<contra1– + săgeată)
de construcţie.
contrascótă s. f. fiecare dintre frânghiile prinse la colţurile velelor unei corăbii, servind la (<it. contrascotta)
strângerea acestora.
contrasemná vb. tr. a semna un act alături de cel de la care emană. (după fr. contresigner)
contrasemnatár, –ă s. m. f. cel care contrasemnează. (după fr. contresignataire)
contrasemnătúră s. f. semnătură a unui funcţionar subaltern pusă pe un act alături de semnătura (după germ. Kontrasignatur)
celui de la care emană.
contraséns s. n. sens opus. (<fr. contrasens)
contraservíciu s. n. 1. serviciu (4) în schimbul altui serviciu.2. deserviciu. (<contra1– + serviciu)
contrasigíliu s. n. amprentă complementară a unui sigiliu, pe reversul acestuia, în scopul (<it. contrasigillo)
creşterii gradului de păstrare a secretului şi autenticităţii.
contraspaliér s. n. spalier care stă faţă în faţă cu un altul. (<it. contraspalliera)
contraspión, –oánă s. m. f. cel care face contraspionaj. (<contra1– + spion)
contraspionáj s. n. serviciu special însărcinat cu urmărirea şi combaterea acţiunilor spionilor. • (după fr. contre–espionage)
activitatea acestuia.
contrást s. n. 1. deosebire izbitoare între două sau mai multe lucruri, stări, acţiuni etc.2. (<fr. contraste)
diferenţă între densităţile extreme ale unei imagini fotografice. • efect artistic
obţinut de un scriitor, pictor etc. prin opoziţia ritmului, a ideilor, culorilor.3.
gen de poezie lirică medievală în care era folosit efectul artistic al opoziţiilor
de ritm, de idei etc.
contrastá vb. intr. a fi în contrast cu ceva sau cu cineva. (<fr. contraster)
contrastálie s. f. valoarea penalizării aplicate de armator navlositorului pentru depăşirea (<contra1– + stalie)
timpului de încărcare–descărcare stipulat în contract.
contrastámpă s. f. imagine inversată a unei gravuri, a unei stampe. (<it. contrastampa)
contrastánt, –ă adj. care contrastează; opus. (<fr. contrastant)
contrastív, –ă adj. care pune în evidenţă, accentuează un contrast. o (lingv.) analiză ~ ă = (<engl. contrastive, fr.
metodă care explică fenomenele lingvistice prin analiza diferenţelor dintre contrastif)
limbi sau dintre situaţiile apărute în aceeaşi limbă; gramatică ~ă = gramatică
bazată pe analiza contrastivă.
contrasubiéct s. n. melodic care apare concomitent cu subiectul unei fugi sau al altor lucrări (după fr. contre–sujet)
polifonice.
contraşínă s. f. porţiune de şină care dublează şina curentă a unei căi ferate în curbe, pe (după fr. contre–rail)
poduri, în dreptul trecerilor de nivel.
contraşóc s. n. şoc în revenire. (<fr. contre–choc)
contratémă s. f. melodie concomitentă cu tema în lucrările polifonice. (<fr. contre–thème)
contratensiúne s. f. (electr.) tensiune inversă. (<fr. contre–tension)
contratímp s. m. 1. (muz.) accentuare a timpului slab (neaccentuat) al unei măsuri, timpul tare (după fr. contretemps)
fiind ocupat de o pauză.2. inoportunitate, nepotrivire. o în ~ = inoportun.
contratíp s. n. copie negativă a unui film, după un pozitiv intermediar. (<fr. contretype)
contratipár s. n. (poligr.) tipar pe verso. (după it. controstampa)
contratipáre s. f. proces tehnologic de prelucrare a peliculei pentru obţinerea de contratipuri. (<contratip)
contratipíe s. f. (fot.) procedeu de retuşare pe un negativ intermediar, când negativul (<fr. contretypie)
principal nu poate fi retuşat.
contratítlu s. n. titlu general al unei opere mai întinse, ori al unei serii de mai multe volume, (<contra1– + titlu)
fiecare cu titlul separat.
contratorpilór s. n. (mar.) distrugător. (<fr. contre–torpilleur)
contratreáptă s. f. suprafaţă verticală care formează partea din faţă a unei trepte, la o scară. (<contra1– + treaptă)
contravântuíre s. f. element de construcţie, grindă cu zăbrele, având rolul de a mări rezistenţa (după fr. contreventement)
construcţiei la presiunea vântului, la trepidaţii etc.
contravení vb. intr. a încălca o regulă juridică, logică, morală etc. (<fr. contrevenir, lat.
contravenire)
contraveniént, –ă s. m. f. cel care săvârşeşte o contravenţie. (<germ. Kontraveninte, după fr.
contrevennant)
contravénţie s. f. încălcare a dispoziţiilor unei legi, ale unui regulament etc., care se (<fr. contravention)
sancţionează cu o pedeapsă uşoară (amendă sau sancţiune administrativă).
contról s. n. 1. verificare a unei activităţi pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri (<fr. contrôle)
de îmbunătăţire. o cifră de ~ = exponent care indică limitele cantitative ale
producţiei; lucrare de ~ = lucrare scrisă prin care se verifică periodic
cunoştinţele elevilor şi studenţilor. • urmărire a funcţionării unui sistem
tehnic, proces tehnologic etc. • supraveghere continuă (morală sau
materială).2. stăpânire. • dirijare a propriilor mişcări şi manifestări.3.
instituţie însărcinată cu supravegherea unor activităţi.4. (pl.) registru de
evidenţă a personalului (şi a animalelor) unei unităţi militare.
controlá vb. I. tr. 1. a exercita un control.2. a domina, a supune, a ţine sub control; a (<fr. contrôler)
supraveghea.II. refl. (despre oameni) a–şi stăpâni mişcările, manifestările.
contróler s. n. 1. comutator care realizează o succesiune determinată de modificări ale (<germ. Kontroller, engl.
conexiunilor unor circuite electrice.2. (inform.) circuit complex şi logica controller)
aferentă operării în condiţii optime a unui echipament periferic.
controlór, –oáre I. s. m. f. funcţionar însărcinat cu controlul unei activităţi etc.II. s. n. aparat (<fr. contrôleur)
(automatizat) de control al bunei funcţionări a unei instalaţii.
controversá vb. tr. a discuta în contradictoriu. (<fr. controverser)
controversábil, –ă adj. care poate fi controversat. (<fr. controversable)
controvérsă s. f. discuţie în contradictoriu asupra unei chestiuni; polemică, dispută. • (fam.) (<fr. controverse)
discuţie aprinsă.
contubernál s. m. (la romani) 1. militar care locuia împreună cu alţii în acelaşi cort.2. sclav (<fr. contubernale, lat.
(bărbat sau femeie) căsătorit cu un alt sclav. contubernalis)
contubérniu s. n. 1. (la romani) cort pentru zece soldaţi. • grupul celor zece soldaţi.2. (în (<fr., lat. contubernium)
dreptul roman) căsătorie între doi sclavi sau între un om liber şi un sclav.3.
(fig.) coabitare ilegală între două persoane de sex diferit.
contumacíe s. f. absenţă a unui inculpat de la judecată. o în ~ = în lipsă. (<fr. contumace, lat.
contumacia)
contúr s. n. 1. linie închisă care mărgineşte o suprafaţă, un corp, un obiect.2. (<fr. contour)
reprezentare grafică a unei astfel de linii. • (pl.) curbe sinuoase.
conturá vb. I. tr. 1. a conturna.II. tr., refl. (fig.) a (se) închega în forme precise; a (se) (<contur)
preciza.
conturánţă s. f. mărime care caracterizează calitatea reproducerii contururilor într–o imagine (<contura + –anţă)
de televiziune.
conturbá vb. tr. a deranja, a tulbura. (<lat. conturbare)
conturíst, –ă s. m. f. desenator specializat în operaţia de conturare pe acetofan a imaginilor (<contur + –ist)
filmului de animaţie.
conturná vb. tr. a înconjura, a ocoli. • a încinge (cu ornamente); a contura (I, 2). (<it. contornare, fr. contourner)
conturnát, –ă adj. (herald.; despre animale, păsări) din profil, întors spre stânga. (<fr. contourné)
contúz, –ă adj. care prezintă o contuzie. (<fr. contus)
contúzie s. f. leziune tisulară provocată prin lovire. (<fr. contusion, lat. contusio)
convéier s. n. 1. transportor cu unul sau mai multe elemente flexibile de tracţiune; bandă (<engl. conveyer, rus. konveier)
rulantă.2. ~ verde = sistem de organizare a bazei furajere prin care se asigură
producerea nutreţurilor verzi în mod continuu.
convenábil, –ă adj. care convine sau poate conveni; acceptabil, mulţumitor. • (despre mărfuri, (<fr. convenable)
preţuri) ieftin.
convení vb. intr. 1. a corespunde dorinţelor cuiva, a–i plăcea.2. a se înţelege, a cădea de (<fr. convenir, lat. convenire)
acord. • a încheia o convenţie.
conveniént, –ă adj. care convine, oportun, potrivit, corespunzător. (<engl. conveninent)
conveniénţă s. f. (pl.) totalitatea regulilor de purtare care se impun într–o anumită (<it. convenienza)
împrejurare; uzanţă. o de ~ = făcută numai pentru a respecta anumite norme
sociale de formă.
convént s. n. 1. consiliu al unei mănăstiri, al unui ordin călugăresc.2. for suprem în (<fr., engl. convent, lat.
biserica protestantă, format din clerici şi laici.3. adunare generală a conventus)
francmasonilor.
conventícul s. n. mică adunare clandestină care conspiră împotriva statului. (<fr. conventicule, lat.
conventiculum)
conventuál, –ă adj. referitor la un convent. (<fr. conventuel)
convénţie s. f. 1. înţelegere, acord, pact între state, instituţii etc. • contact. • denumire dată (<fr. convention, lat. conventio)
unor tratate internaţionale.2. (lit., arte) acceptare tacită a unor procedee,
forme sau idei.3. (pl.) deprindere stabilită prin tradiţie.4. adunare legislativă
a Franţei între 1792 şi 1794.5. congres al unui partid, al unei grupări politice,
reunit în vederea desemnării candidatului la preşedinţie, stabilirii
platformei–program etc.
convenţionál, –ă I. adj. 1. stabilit prin convenţie. o semn ~ = semn special care reprezintă, pe (<fr. conventionnel, lat.
o hartă sau pe un desen, un lucru din natură.2. lipsit de naturaleţe; artificial, conventionalis)
factice; arme ~e = arme clasice, cunoscute şi folosite de mult (spre deosebire
de armele recente, nucleare, biologice şi chimice).II. s. m. membru al
Convenţiei (4).
convenţionalísm s. n. 1. caracterul a ceea ce este convenţional; tendinţă de a se conforma regulilor (<fr. conventionnalisme)
general acceptate, fără o percepere proprie, a faptelor; prezenţă masivă în
opera de artă a unor elemente de conţinut sau de expresie devenite clişee.2.
concepţie filozofică pozitivistă potrivit căreia axiomele geometrice, legile şi
teoriile ştiinţifice ar fi simple convenţii create în mod arbitrar de oamenii de
ştiinţă.
convenţionalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al convenţionalismului. (<fr. conventionnaliste)
convérge vb. intr. a se îndrepta către acelaşi punct, către acelaşi scop. (<fr. converger, lat. convergere)
convergént, –ă adj. care converge. o lentilă ~ă = lentilă care strânge într–un focar razele ce o (<fr. convergent, lat.
străbat. • (mat.; despre un şir infinit de numere) care tinde către un anumit convergens)
număr finit (limită); (despre serii) la care şirul sumelor parţiale este
convergent.
convergénţă s. f. 1. faptul de a converge. o teoria ~ţei = teorie burgheză care preconizează (<fr. convergence)
evoluţia celor două sisteme social–economice şi politice, socialismul şi
capitalismul, spre un tip comun de societate, fără a fi nevoie de revoluţia
socială.2. proprietate a unui fascicul de radiaţii de a–şi micşora secţiunea,
concentrându–se într–un singur punct. • însuşire a unui sistem optic de a
transforma fasciculele paralele sau divergente în fascicule convergente.3.
(mat.) proprietate a unui şir şi a unei serii de a fi convergente.4. (biol.)
apariţie, în cursul evoluţiei, a unor caractere structurale sau funcţionale
aparent similare la specii înrudite, datorită adaptării la aceleaşi condiţii de
viaţă.
convérs1, –ă adj. 1. (despre judecăţi, raţionamente) al cărui subiect poate fi transformat în (<fr. convers, lat. conversus)
atribut, sau invers, fără a schimba sensul judecăţii sau a altera adevărul ei.2.
(bot.; despre organe) îndreptat, întors spre...
convérs2, –ă adj. (despre călugări) folosit la treburile gospodăreşti (în mănăstire). (<fr. convers, lat. conversus)
conversá vb. intr. a vorbi cu cineva, a susţine o conversaţie. (<fr. converser, lat. conversari)
convertí vb. I. tr., refl. a–şi schimba, a face pe cineva să–şi schimbe o anumită părere sau (<fr. convertir, lat. convertere)
convingere (religioasă).II. tr. a schimba un lucru în altul, a preface, a
transforma. • a preschimba însemnele băneşti ale unei ţări în aur sau în valută
străină, potrivit cursului de schimb.
convertíbil, –ă adj. care se poate converti. (<fr. convertible, lat.
convertibilis)
convertibilitáte s. f. însuşirea a ceea ce este convertibil. (<fr. convertibilité)
convertibilizá vb. tr. (despre însemne băneşti) a face convertibil. (<convertibil + –iza)
convertínă s. f. pseudoglobulină care intervine în mecanismul coagulării sângelui. (<fr. convertine)
convertinemíe s. f. prezenţa convertinei în sânge. (<fr. convertinémie)
convertizáre s. f. 1. îndepărtare a unor impurităţi dintr–o masă metalică topită cu un gaz (după fr. convertissage)
oxidant şi fără folosire de combustibil.2. transformare a curentului alternativ
în curent continuu, sau invers, cu ajutorul unui convertizor.
convertizór s. n. 1. dispozitiv mecanic pentru transformarea unei mişcări sau a unei forţe.2. (<fr. convertisseur)
cuptor pentru operaţia de convertizare (1).3. maşină destinată a transforma
un curent electric.4. maşină pentru transformarea grişului în făină.5.
(inform.) aparat pentru transformarea informaţiilor de pe un suport pe altul.
convertoplán s. n. avion care poate să decoleze şi să aterizeze vertical, trecând instantaneu la (după engl. convertiplan)
zborul orizontal.
convertór s. n. organ al sistemelor de reglare automată sau al aparatelor ori instrumentelor (<engl. converter)
de măsură electrice, care transformă datele dintr–o formă într–o altă formă
de reprezentare, fără a modifica valoarea informaţiei.
convexitáte s. f. însuşirea de a fi convex; suprafaţă bombată în afară; umflătură, proeminenţă. (<fr. convexité, lat. convexitas)
convieţuí vb. intr. a trăi împreună cu cineva; a coabita. (după lat. convivere)
convingătór, –oáre adj. care convinge; edificator. (<convinge + –/ă/tor)
convínge vb. I. tr. a face pe cineva să recunoască un lucru, să adopte o părere.II. refl. a se (<lat. convincere)
încredinţa de ceva.
convíngere s. f. acţiunea de a (se) convinge; convicţiune; • părere fermă asupra unui lucru. (<convinge)
convív, –ă s. m. f. cel care participă la o masă cu alţii; comesean. (<fr. convive, lat. conviva)
convocá vb. tr. a chema (oficial) într–un loc un grup de persoane, un corp constituit. (<fr. convoquer, lat. convocare)
convocáre s. f. acţiunea de a convoca; convocaţiune; anunţ prin care este convocată o (<convoca)
persoană, o adunare etc.
convocatór, –oáre I. adj. care convoacă.II. s. n. listă cu cei convocaţi la o adunare. (<fr. convocateur)
convocaţiúne s. f. convocare. (<fr. convocation, lat.
convocatio)
convói s. n. şir de vehicule sau de oameni care se deplasează într–o anumită direcţie; (<fr. convoi)
coloană; (spec.) cortegiu (funerar). • formaţie de vase care navighează sub
protecţia unei escorte.
convoiáj s. n. 1. (mil.) dirijare de avioane noi pe teatrele de operaţii.2. escortare a unui (<fr. convoyage)
convoi de nave.
convolút1 s. n. volum care cuprinde mai multe lucrări editate separat, dar având acelaşi (<germ. Konvolut)
autor sau cuprinzând materii înrudite.
convolút2, –ă adj. 1. (bot.; despre organe) cu marginile răsucite în formă de cornet.2. întors (<fr. convoluté, lat. convolutus)
asupra lui însuşi.
convolúţie s. f. 1. întoarcere, răsucire.2. (mat.) funcţie de compunere a două funcţii de (<fr. convolution)
repartiţie, care conduce la o nouă funcţie de repartiţie.
convolvulacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate gamopetale care se caţără prin răsucire. (<fr. convolvulacées)
convólvulus s. m. plantă erbacee perenă, cu tulpina târâtoare sau agăţătoare, lungă şi cu flori (<fr., lat. convolvulus)
albe; volbură, rochiţa–rândunicii.
convorbí vb. intr. a sta de vorbă, a discuta, a conversa. (după germ. unterreden)
convorbíre s. f. discuţie, conversaţie. o ~ telefonică = discuţie prin telefon. (<convorbi)
convulsá vb. refl. a se convulsiona. (<fr. convulser)
convúlsie s. f. 1. contracţie involuntară, bruscă şi repetată a muşchilor; spasm.2. (fig.) (<fr. convulsion, lat. convulsio)
frământare, zvârcolire.
convulsioná vb. refl. a avea convulsii; a se convulsa. (<fr. convulsionner)
convulsioterapíe s. f. metodă terapeutică de şoc în a provoca intenţionat apariţia de convulsii. (<fr. convulsiothérapie)
convulsív, –ă adj. care produce, care se manifestă prin convulsii. o tuse ~ă = boală infecţioasă (<fr. convulsif)
la copii care se manifestă prin tuse puternică cu convulsii.
cooptá vb. tr. a primi pe cineva într–un colectiv, comitet etc. prin voinţa membrilor (<fr. coopter, lat. cooptare)
acestuia.
coordinánţă s. f. 1. legătură chimică particulară care explică legătura mai multor molecule (<fr. coordinence)
dintr–un compus complex.2. (fiz.) număr al ionilor sau atomilor legaţi direct
la un element central.
coordinát, –ă adj. (despre un atom, un radical) care se găseşte într–o legătură coordinativă. (<fr. coordiné)
coordinatív, –ă adj. legătură ~ă = legătură ce apare în combinaţiile complexe, realizată prin (<fr. coordinatif)
intermediul unei perechi de electroni provenind numai de la unul dintre
atomii participanţi la legătură.
coordoná vb. tr. a pune de acord părţile unui tot; a îndruma în sens unitar o serie de activităţi. (<fr. coordonner)
coordonáre s. f. 1. acţiunea de a coordona.2. raport, relaţie într–un enunţ între două sau mai (<coordona)
multe propoziţii ori părţi de propoziţie pe acelaşi plan gramatical,
nedependente una de cealaltă. • raport între mai multe noţiuni de acelaşi fel,
subordonate aceleiaşi noţiuni.
coordonát, –ă I. adj. pus de acord. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie care se află în (<fr. coordonné)
raport de coordonare cu alta.II. s. f. 1. (mat.) fiecare dintre numerele care
precizează poziţia unui punct faţă de un sistem de referinţă dat.2. (pl.) sistem
de cercuri imaginare (meridiane şi paralele) prin care se determină poziţia
unui punct de pe glob. o ~e astronomice = sistem de linii care permit
determinarea poziţiei aştrilor pe bolta cerească.3. (fig.) direcţie, reper;
situaţie; cadru.
coordonatív, –ă adj. grup ~ = grup de cuvinte cu rol de părţi de propoziţie nepredicative, în (<germ. koordinativ)
relaţie de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent,
comun tuturor, ori regente faţă de un element subordonat tuturor.
coordonatór, –oáre I. adj., s. m. f. (cel) care îndeplineşte o funcţie de coordonare.II. adj. (<fr. coordonnateur)
conjuncţie ~oare = conjuncţie care stabileşte un raport de coordonare.III. s.
n. aparat care indică automat locul unui avion în spaţiu şi distanţa parcursă
de el de la punctul de decolare.
coordonográf s. n. instrument pentru raportarea automată a punctelor în funcţie de coordonatele (după fr. coordinatographe)
lor, în cartografie.
copái s. n. substanţă extrasă din capaier, conţinând terebentină, folosit în medicină. (<fr. copahu)
copaiér s. m. arbore cu suc răşinos şi balsamic din America şi Africa tropicală. (<fr. copayer)
copál s. n. răşină naturală transparentă, de culoare galbenă, din descompunerea în (<fr., sp. copal)
pământ a arborilor răşinoşi fosili sau din diverse plante tropicale, folosit la
prepararea lacurilor.
copaliér s. m. arbore care produce copal. (<fr. copalier)
copartáj s. n. (jur.) partaj între mai multe persoane. (<fr. copartager)
copartajá vb. tr. a partaja cu una sau mai multe persoane. (<fr. copartage)
copartajánt, –ă adj., s. m. f. (cel) care ia parte la un partaj. (<fr. copartageant)
coparticipá vb. intr. a participa la ceva împreună cu alţii. (<fr. coparticiper)
coparticipánt, –ă adj., s. m. f. (cel) care participă la o antrepriză, la o asociaţie. (<fr. coparticipant)
coparticipáţie s. f. coparticipare. (<fr. coparticipation)
copatrón s. m. patron care împarte proprietatea asupra unei firme cu altul. (<co– + patron)
copéică s. f. momeală divizionară, a suta parte dintr–o rublă. (<rus. kopeike)
copepóde s. n. pl. subclasă de crustacee mici cu corpul fără carapace, care formează (<fr. copépodes)
planctonul din apele dulci sau marine.
copertá vb. tr. a pune copertele la o carte, la un caiet etc. (<it. copertare)
copértă s. f. înveliş de carte, de caiet etc., învelitoare, scoarţă. (<it. coperta)
copertínă s. f. element de construcţie cu suprafaţă plană, care acoperă de obicei o ieşire. (<it. copertina)
copíst, –ă s. m. f. (în trecut) cel care copia acte, opere manuscrise etc.; autor fără originalitate. (<fr copiste)
copitáte s. n. pl. ungulate. (după fr. digités)
coplanár, –ă adj. (despre puncte, drepte, figuri geometrice) situat în acelaşi plan. (<fr. coplanaire)
coplanaritáte s. f. calitate a două sau a mai multor figuri geometrice de a fi conţinute în acelaşi (<fr. coplanarité)
plan.
copoclefilíe s. f. pasiunea de a colecţiona chei, lacăte, broaşte şi diverse alte obiecte ce (<fr. copocléphilie)
servesc drept încuietori.
copolimér s. m. produs macromolecular din unirea moleculelor a doi compuşi diferiţi. (<fr. copolymère)
copolimerizáre s. f. reacţie de polimerizare simultană a doi sau a mai multor monomeri diferiţi. (după fr. copolymérisation)
cópră s. f. miez uscat de nucă de cocos, care conţine ulei. (<fr., port. copra)
copremíe s. f. trecerea în sânge a produselor excremenţiale. (<fr. coprémie)
copreşedínte s. m. preşedinte care îndeplineşte această funcţie împreună cu altul. (după fr. coprésident)
coprín s. n. ciupercă bazidiomicetă comestibilă, din familia agaricacee, cu pălăria îndoită (<fr. coprin)
în jos, care creşte pe gunoaie: burete–de–rouă.
coprobiónte s. n. pl. organisme care trăiesc pe fecale. (<fr. coprobiontes)
coprocultúră s. f. însămânţare a materiilor fecale pe un mediu de cultură în scopul identificării (<fr. coproculture)
anumitor microbi patogeni.
coprodúcţie s. f. formă de cooperare în producţie care se stabileşte între guverne sau (<fr. coproduction)
întreprinderi producătoare din ţări diferite pentru realizarea în comun a unui
produs sau a unui colectiv. • producţie cinematografică la realizarea căreia au
colaborat mai multe studiouri din diferite ţări.
coprologíe s. f. 1. studiu chimic şi bacteriologic al materiilor fecale.2. scatologie (1). (<fr. coprologie)
copromaníe s. f. impuls morbid de a se murdări cu excremente. (<fr. copromanie)
coproprietár, –ă s. m. f. proprietar al unui lucru etc. împreună cu altcineva. (<fr. copropriétaire)
coproprietáte s. f. stăpânire în comun a unui bun de către mai multe persoane. (<fr. copropriété)
coproscleróză s. f. întărire excesivă a excrementelor în intestin. (<fr. coprosclérose)
coproscopíe s. f. examen (microscopic) al fecalelor. (<fr. coproscopie)
coprostáză s. f. coprostazie. (<fr. coprostase)
coprostazíe s. f. constipaţie cauzată de acumularea de materii fecale în intestin; coprostază. (<fr. coprostasie)
cops s. n. ţeavă de carton pe care se înfăşoară firele de bumbac la maşinile de tors. (<germ. Kops)
copt, –ă adj., s. m. f. individ aparţinând populaţiei indigene din Egipt şi din Etiopia după (<fr. copte)
creştinare, care profesa monofizismul. • (s. f.) limbă derivată din vechea
egipteană folosită de copţi ca limbă de cult şi vorbită până în sec. XVII.
copulatór, –oáre adj. (despre organe) care serveşte pentru copulaţie. (<fr. copulateur)
copuláţie s. f. împerechere; act sexual; coit. (<fr. copulation, lat. copulatio)
cópulă s. f. 1. verb copulativ.2. (log.) cuvânt care face legătura între subiect şi predicat. (<fr. copule, lat. copula)
copyright /có–pi–rait/ s. drept rezervat autorului sau editorului de a reproduce şi a vinde operele (<engl. copyright)
n. literare, artistice şi ştiinţifice; drept de autor.
cor s. n. I. 1. (în teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic în (<lat. chorus, gr. khoros, it.
desfăşurarea acţiunii unei opere dramatice, dansând şi cântând versuri.2. coro)
ansamblu de cântăreţi care execută împreună muzică vocală. • (fig.) grup,
mulţime.3. compoziţie muzicală destinată a fi cântată de un cor (2).II.
ansamblul navelor, centrală şi laterale, ale unei biserici (catolice).
coracoíd, –ă adj. os ~ = os pereche, component al centurii scapulare, la batracieni, la reptile şi (<fr. coracoïde)
păsări, în formă de cioc de corb; apofiză ~ă = proeminenţă pe marginea
superioară a omoplatului la mamifere.
coracoidítă s. f. osteită a apofizei ceracoide. (<fr. coracoïdite)
corái adj., inv., s. n. (de) culoarea coralului1, roşu. (<fr. corail)
corál1 s. m. animal celenterat cu schelet calcaros roşu sau alb, în colonii în mările calde; (<germ. Koralle, lat. corallium)
mărgean.
corál2, –ă I. adj. 1. de, pentru cor.2. care cuprinde un ansamblu; unanim, de acord.3. (<fr. choral, it. corale)
(despre compuneri literare) ale căror motive, elemente, personaje prezintă
armonie, acordându–se ca vocile unui cor.II. s. f. formaţie corală amplă; cor
(I, 2).III. s. n. cântec religios (liturgic) pe mai multe voci. • compoziţie
pentru orgă pe tema unui asemenea cântec.
corapórt s. n. raport care însoţeşte un raport principal, făcut de altă persoană. (după rus. sodoklad)
coraportór s. m. cel care ţine un coraport. (<co– + raportor)
coraziúne s. f. eroziune provocată de vânt şi de nisipul ridicat de acesta. (<fr. corrasion)
corbét s. n. (gimn.) trecere din poziţia stând pe mâini în poziţia stând, element de elan
pentru răsturnările sau salturile înapoi.
cord1 s. n. (anat.) inimă. (<lat. cor, –dis)
cord2 s. n. ţesătură de urzeală din fire bine răsucite şi rezistente şi cu bătătura din fire (<germ. Kord, engl. cord, fr.
subţiri şi rare. corde)
CORD3(O)–, –córd elem. „coardă, cordon anatomic“. (<fr. cord/o/–, –chorde, cf. lat.
chorda, gr. khorde)
cordaíte s. f. pl. gen fosil de gimnosperme arborescente, foarte înalte, cu frunzele mari şi (<germ. Kordaiten)
groase.
cordáj s. n. 1. totalitatea parâmelor unei corăbii.2. împletitură de corzi elastice (a unei (<fr. cordage)
rachete de tenis etc.).
cordát, –ă adj. în formă de inimă; cordiform. (<fr. cordé, lat. cordatus)
cordáte s. f. pl. încrengătură de animale celomate cu coardă dorsală, schelet axial şi sistem (după fr. cordés)
nervos tubular, aşezat dorsal.
cordectomíe s. f. 1. extirpare a unei coarde vocale.2. rezecţie a unei porţiuni a măduvei (<fr. chordectomie)
spinării.
cordeliér s. m. 1. călugăr franciscan care se încingea cu o frânghie cu trei noduri.2. (pl.) (<fr. cordelier)
membrii clubului fondat de Danton, Marat şi Camille Desmoulins în timpul
revoluţiei burgheze din Franţa, opus iacobinilor.
cordiál, –ă adj. (şi adv.) pornit din toată inima; afectuos, sincer. (<fr. cordial)
cordialitáte s. f. însuşirea de a fi cordial; afecţiune. (<fr. cordialité)
–cordíe v. cordi–.
cordierít s. n. silicat de aluminiu şi magneziu. (<fr. cordierite)
cordifórm, –ă adj. cordat. (<fr. cordiforme)
cordiliéră s. f. lanţ de munţi cu lungimea foarte mare, din mai multe şiruri paralele. (<fr. cordillère, sp. cordillera)
cordonétă s. f. 1. cordon mic.2. şiret foarte fin de mătase, aur sau argint, folosit în broderie. (<fr. cordonnet)
cordopexíe s. f. fixare prin operaţie a coardelor vocale la cartilajul tiroid. (<fr. chordopexie)
cordotomíe s. f. secţionare a cordoanelor măduvei spinării. (<fr. chordotomie)
cordován s. n. piele de capră sau de oaie tăbăcită fin după anumite procedee practicate la (<it. cordovano)
Cordoba.
CORE1– elem. „dans“. (<fr. chore–, cf. gr. khores)
CORE2(O)–, –coríe elem. „pupilă, iris“. (<fr. core/o/–, –corie, cf. gr.
kore)
coreclamánt, –ă s. m. f. cel care se adresează justiţiei împreună cu altcineva. (<co– + reclamant)
coreclíză s. f. ocluziune, închidere patologică a pupilei. (<fr. coréclise)
coréct, –ă adj. 1. (şi adv.) conform normelor, regulilor; fără greşeală.2. (despre oameni) cu (<fr. correct, lat. correctus)
o ţinută, o atitudine, o purtare ireproşabilă; cinstit.
corectá vb. I. tr., refl. a(–şi) îndrepta greşelile, defectele etc.; a (se) corija.II. tr. a (<corect)
regulariza curgerea unui curs de apă.
corectazíe s. f. midriază. (<fr. corectasie)
corectitúdine s. f. 1. însuşirea de a fi corect. • calitate generală a stilului constând în respectarea (<lat. correctitudo)
regulilor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie.2. ţinută, purtare corectă;
cinste.3. (log.) însuşire a gândirii care respectă legile logice.
corectív, –ă I. adj. care urmăreşte a corecta.II. s. n. 1. ceea ce îndreaptă ceva; corectare.2. (<fr. correctif)
substanţă care se adaugă unui medicament pentru a–l îndulci sau a–i
modifica acţiunea.
corectopíe s. f. anomalie a poziţiei pupilei nesituată în centrul irisului. (<fr. corectopie)
coréctor1, –oáre s. m. f. cel care face corectura (1). (<fr. correcteur, lat. corrector)
corectór2, –oáre s. n. aparat automat destinat să modifice într–un sens diferit modul de funcţionare (<fr. correcteur, lat. corrector)
al unui sistem tehnic.
corectúră s. f. 1. corectare a greşelilor de culegere în cursul tipăririi unui text.2. foaie de (<germ. Korrektur, lat.
probă, tipărită provizoriu, pe care se înseamnă greşelile de tipar ce trebuie corectura)
corectate în tipografie.
corécţie s. f. 1. corectare a unui calcul, a tirului etc. • cantitate care trebuie adăugată sau (<fr. correction, lat. correctio)
sesizată din indicaţiile date de un instrument de măsurat pentru a compensa
erorile.2. epanortoză.3. pedeapsă corporală aplicată unui vinovat; bătaie. o
casă de ~ = loc unde îşi execută pedeapsa infractorii minori.
corecţionál, –ă adj. care pedepseşte o infracţiune. o închisoare ~ă = sancţiune privativă de (<fr. correctionnel)
libertate, în anumite sisteme penale, pentru săvârşirea unei infracţiuni.
coreferát s. n. referat care însoţeşte un referat principal făcut de altă persoană. (după rus. sodoklad)
coreferént, –ă s. m. f. cel care ţine un coreferat. (<germ. Korreferent)
corég s. m. (ant.) personaj care intona o arie improvizată în jurul unui altar. (<gr. khoregos)
coregént s. m. persoană care are parte legală la domnie împreună cu monarhul, domnind (<fr. corégent)
efectiv pe lângă acesta.
coregénţă s. f. funcţie, demnitate de coregent; perioada cât durează. (<fr. corégence)
coregidór s. m. primul magistrat al unui oraş sau al unei provincii spaniole, în care nu există (<fr., sp. corregidor)
guvernator.
coregionál, –ă adj. din aceeaşi regiune. (<it. corregionale)
coregizór, –oáre s. m. f. regizor împreună cu altul. (<co– + regizor)
coregón s. m. peşte migrator teleostean de lac, din familia salmonidelor, cu solzi argintii. (<fr. corégone)
coregráf, –ă s. m. f. maestru de dans şi de balet; creator al unui dans sau al unui spectacol de (<fr. chorégraphe)
balet.
coregrafíe s. f. 1. arta de a crea dansuri şi spectacole de balet.2. sistem de notare a paşilor şi (<fr. chorégraphie)
figurilor de dans.
coréic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de coree. (<fr. choréique)
corelá vb. tr., refl. a (se) pune în corelaţie. (<fr. correler)
corelatív, –ă adj. care se află în corelaţie. o element ~ (şi s. n.) = cuvânt (adverb, conjuncţie (<fr. corrélatif, lat. correlativus)
etc.) care intră în corelaţie cu un alt cuvânt, care indică un raport de
reciprocitate; corelator; noţiuni ~e = noţiuni care conţin note arătând
existenţa unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii.
corelaţionál, –ă adj. (mat.; despre analize) făcut pe bază de corelaţii. (<engl. correlational)
coreligionár, –ă s. f. cel care este de aceeaşi religie cu altul. (<fr. coreligionnaire)
corelográmă s. f. reprezentare grafică a corelaţiei dintre valorile variabile ale unui fenomen. (<fr. corrélogramme)
COREO– v. core2(o)–.
coreofrazíe s. f. tulburare de limbaj caracterizată prin emiterea unor fraze lipsite de sens. (<fr. choréophrasie)
corespondént, –ă I. s. m. f. 1. colaborator extern al unui ziar care trimite corespondenţă cu (<fr. correspondant)
caracter informativ din locul în care se află.2. persoană care, în lipsa
părinţilor unui elev, are răspunderea acestora faţă de şcoală.3. cel care poartă
corespondenţă cu cineva.II. adj. care corespunde, corespunzător. o membru
~ = membru al unei academii sau al altei instituţii ştiinţifice, care are aceleaşi
obligaţii şi se bucură de aceleaşi drepturi ca un membru activ, cu excepţia
dreptului la vot; unghiuri ~e = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri
nealăturate, formate de aceeaşi parte a unei secante care intersectează două
drepte, un unghi fiind în interiorul dreptelor şi altul în afara lor. • (s. n.)
echivalent, în cadrul frazei, al unei părţi de propoziţie.
corespondénţă s. f. I. 1. schimb de scrisori între persoane, instituţii etc.; totalitatea acestor (<fr. correspondance)
scrisori. • conţinutul unei scrisori.2. relatare asupra faptelor petrecute într–o
localitate, într–o ţară etc. făcută de corespondentul unui ziar.II. 1. raport,
legătură între lucruri, fenomene etc.; afinitate care leagă părţi ale unui întreg;
concordanţă, armonie.2. (mat.) relaţie între două mulţimi, conform căreia
fiecare element al uneia este pus în legătură cu unul sau mai multe elemente
din cealaltă.3. raport constant existent între două fenomene de ordin
lingvistic din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiaşi idiom. o ~a
timpurilor = concordanţa timpurilor.
corespúnde vb. intr. 1. a fi conform (cu ceva), a răspunde la aşteptări.2. a fi în legătură, a (<fr. correspondre)
comunica cu ceva; a fi situat în acelaşi plan cu ceva.
corespunzătór, –oáre adj. care corespunde, care este în conformitate cu ceva; adecvat, potrivit, nimerit. (<corespunde + –/ă/tor)
coridór s. n. 1. loc de trecere lung şi îngust care leagă încăperile unei clădiri, ale unui (<fr. corridor, germ. Korridor)
apartament.2. porţiune îngustă de teren care leagă două puncte.
–coríe1 v. core2(o)–.
–coríe2 v. coro–.
coriféu, –ée I. s. m. conducător al corului în teatrul antic grecesc. • cântăreţ solist într–un (<fr. coryphée, gr. koryphaios,
cor. • balerin care conduce un ansamblu de balet.II. s. m. f. om de seamă cu şef)
rol conducător într–un domeniu al ştiinţei sau al artei.
corigént, –ă adj., s. m. f. (elev) care nu a obţinut notă de trecere la unele materii. (<lat. corrigens)
corigénţă s. f. situaţie în care se găseşte un elev corigent. • examen dat de un corigent (<corigent)
pentru a putea promova.
corigíbil, –ă adj. care poate fi corijat. (<fr. corrigible)
corijá vb. tr., refl. a (se) îndrepta, a (se) corecta. (<fr. corriger)
corímb s. n. inflorescenţă racemoasă în formă de umbelă. (<fr. corymbe, lat. corymbus, gr.
korymbos, ciorchine)
córner2 s. n. organizaţie de speculanţi din ţările de limbă engleză, care acaparează (<engl. corner)
mărfurile în vederea ridicării preţurilor lor.
cornét s. n. 1. bucată de hârtie răsucită în formă de pâlnie, în care se împachetează (<fr. cornet)
bomboane, seminţe etc.2. ~ acustic = dispozitiv în formă de pâlnie care
amplifică vibraţiile sonore, folosit de persoane ce au auzul slab; ~ cu piston
= instrument de suflat din alamă, asemănător trompetei, dar cu diapazon mai
acut, cu pistoane în loc de ventile, folosit în orchestre de muzică uşoară şi de
jaz.3. ~ nazal = fiecare dintre cele şase lame osoase de forma unui cornet (1),
situate câte trei în fiecare nară.4. (geol.) martor de eroziune aproape conic,
deasupra unei suprafeţe de eroziune netede sau puţin ondulate.
cornétă s. f. (mar.) pavilion (2) asemănător unui ghidon, al unui comandant de escadră. (<fr. cornette)
cornflakes /córn–fléics/ s. produs alimentar din porumb sub formă de fulgi. (<engl. corn–flakes)
n.
cornicén s. m. (ant.) cântăreţ din corn. (<lat. cornicen)
cornícul s. n. semn onorific care se aşeza pe casca anumitor soldaţi sau ofiţeri romani. (<lat. corniculum)
corniculár s. m. soldat roman ataşat pe lângă un centurion sau un tribun. (<lat. cornicularius)
corniculát, –ă adj. (anat., bot.; despre organe) cu mici excrescenţe ţepoase de forma unor (<lat. corniculatus)
coarne.
corniéră s. f. bară metalică laminată cu secţiune în forma literei L. (<fr. cornière)
cornificá vb. I. tr. a transforma celulele moi din stratul de bază al epidermei în celule (<corn + –ifica)
cornoase. • (fam.; despre femei căsătorite) a–şi înşela soţul; a încornora.II.
refl. a se transforma în ţesut cornos.
corníst, –ă s. m. f. 1. cântăreţ din corn (într–o orchestră).2. gornist. (<fr. corniste)
corníşă s. f. 1. partea superioară, ornamentată, a zidului unei construcţii, pe care se (<fr. corniche)
sprijină acoperişul.2. mulură proeminentă care înconjură un antablament, o
mobilă etc.3. partea superioară, ieşită în afară, a unui versant sau a unui
perete stâncos; pantă abruptă. • acumulare de zăpadă depusă de vânt în formă
de streaşină, care prelungeşte o pantă sau chiar acoperişul diverselor
construcţii.
cornişón s. m. varietate de castraveţi, mici şi tari. (<fr. cornichon)
corníză s. f. vergea de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele sau draperiile. (după it. cornice)
cornós, –oásă adj. de natura cornului; dur, tare. o celulă ~oasă = celulă epitelială moartă; strat ~ (<corn + –os)
= strat protector al pielii, din celule cornoase.
cornút, –ă adj., s. f. (animal, vită) cu coarne. (<lat. cornutus)
Cornwál /córn–uăl/ s. rasă de porci de talie mare, negri, din Anglia. (<engl. cornwal)
m.
CORO–, –coríe elem. „regiune, spaţiu“; „răspândire, diseminare“. (<fr. choro–, –chorie, cf. gr.
khoros)
coroánă s. f. unitatea monetară în Cehia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia. (<germ. Krone)
coroborá vb. tr. a întări, a confirma, a sprijini. (<fr. corroborer, lat.
corroborare)
coroboránt, –ă adj. care coroborează. (<fr. corroborant)
corodá vb. tr. 1. (despre agenţi chimici) a roade, a degrada unele materiale, metale etc.2. a (<fr. corroder, lat. corrodere)
pregăti o formă de tipar prin gravare chimică cu soluţie corosivă.3. (text.) a
decolora pe anumite porţiuni o ţesătură în vederea obţinerii unor desene; a
ronja.4. (fig.) a distruge cu încetul.
corodánt, –ă adj., s. m. (substanţă) care produce corodare; eroziv. (<fr. corrodant)
corofilíe s. f. relaţii homosexuale ale femeilor adulte cu fetiţe. (<fr. corophilie)
corografíe s. f. descriere generală a unei ţări. (<fr. chorographie)
coroiáj s. n. prelucrare prin laminare sau forjare a unei bare metalice. (<fr. corroyage)
coroídă s. f. membrană pigmentată şi vascularizată a ochiului, între sclerotică şi retină. (<fr. choroïde)
coróna s. f. 1. tip de descărcare electrică de forma unei coroane, care apare în jurul (<lat. corona, fr. couronne)
părţilor ascuţite ale conductelor aflate la înaltă tensiune.2. formaţiune
anatomică cu aspect de coroană sau ale cărei elemente diverg ca nişte raze.
coronál I. adj., s. n. (os) care formează partea anterioară a craniului.II. adj. referitor (<fr. coronal, lat. coronalis)
la coroana solară.
coronamént s. n. 1. ornament care încunună o mobilă, o poartă etc.2. partea superioară a unui (<fr. couronnement)
edificiu sau monument sculptural, a unui chei, dig, zid de sprijin, baraj etc.,
din piatră cu forme geometrice regulate.3. totalitatea coroanelor arborilor
care alcătuiesc o pădure.
coronár1, –ă adj. (despre vase sangvine) care înconjură, ca o coroană, un organ, pe care îl (<fr. coronaire, lat. coronarius)
irigă. o artere ~e (şi s. f.) = cele două artere care se desprind din artera aortă,
vascularizând inima; marea venă ~ă = venă care drenează sângele venos al
inimii.
coronár2, –ă adj. pentru facerea unei coroane. o (ant.) aur ~ = dar făcut de provinciali (<lat. coronarius)
generalilor încoronaţi în triumf.
coronarián, –ă I. adj. referitor la vasele coronare.II. s. m. f. suferind de coronarită. (<fr. coronarien)
coronarítă s. f. inflamaţie a arterelor coronare. (<fr. coronarite)
coronarográf s. n. aparat folosit în coronarografie. (<fr. coronarographe)
coronarografíe s. f. radiografie a arterelor coronare. (<fr. coronarographie)
coronaropatíe s. f. afecţiune a arterelor coronare. (<fr. coronaropathie)
coronaroscleróză s. f. induraţie a arterelor coronare. (<germ. Koronarosklerose)
corticál, –ă adj. al cortexului. o substanţă ~ ă (şi s. f.) = nume dat diverselor substanţe, înveliş (<fr. cortical)
exterior al unor organe.
corticoíd s. m. hormon steroid secretat de corticosuprarenală; corticosteroid. (<fr. corticoïde)
corticopleurítă s. f. congestie pulmonară în zona corticală a plămânului, care afectează şi pleura. (<fr. corticopleurite)
corticosuprarenálă adj. glandă ~ă (şi s. f.) = glandă suprarenală ai cărei hormoni acţionează asupra (după fr. corticosurrénale)
metabolismului substanţelor organice şi minerale.
corticosuprarenalóm s. n. tumoare benignă sau malignă a cortexului suprarenal, la femei. (după fr. corticosurrénalom)
cortizól s. m. hormon principal al corticosuprarenalei, secretat numai la nivelul straturilor (<fr. cortisol)
interne.
cortizón s. m. hormon al corticosuprarenalei cu acţiune antiinflamatorie, antialergică, (<fr. cortisone)
antitoxică etc.
cortizonoterapíe s. f. folosire terapeutică a cortizonului. (<fr. cortisonothérapie)
cortizonuríe s. f. prezenţa cortizonului în urină. (<fr. cortisonurie)
corugát, –ă adj. (bot.; despre organe) încreţit, cutat, zbârcit. (<lat. corrugatus)
corugatór adj., s. m. (muşchi) care încreţeşte pielea. (<lat. corrugator)
corugáţie s. f. acţiunea muşchilor corugatori. (<fr. corrugation, lat. corrugatio)
corupătór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care corupe moravurile, gusturile etc. (după fr. corrupteur)
corúpe vb. tr., refl. 1. a (se) abate de la moralitate, corectitudine sau datorie.2. a face (<lat. corrumpere)
să–şi piardă, a–şi pierde integritatea, puritatea etc.; a (se) strica, a (se)
denatura.
corúpt, –ă adj. 1. stricat, depravat, pervertit.2. (despre cuvinte, fraze) deformat. (<lat. corruptus)
coruptíbil, –ă adj. care poate fi corupt; venal. (<fr. corruptible, lat.
corruptibilis)
coruptibilitáte s. f. însuşirea de a fi coruptibil. (<fr. corruptibilité)
corúpţie s. f. abatere de la moralitate, de la datorie; depravare, pervertire, venalitate. (<fr. corruption, lat. corruptio)
corutínă s. f. (inform.) procedură scrisă într–un limbaj de programare funcţionând într–un (<engl. coroutine)
regim particular, la care poate apela o altă procedură.
corvétă s. f. navă de luptă de mic tonaj, cu trei arbori, cu greement pătrat, înarmată uşor (<fr. corvette)
şi având mobilitate mare în acţiune, folosită pentru escortă.
corvíde s. n. pl. familie de păsări de diferite mărimi şi cu penajul diferit colorat: corbul. (<fr. corvidés)
cósă s. f. 1. obiect protector din metal care se introduce în interiorul unei bucle (<fr. cosse)
formate la capătul unui cablu.2. inel metalic fixat la marginea unui conductor
electric pentru a stabili contactul; bornă.
coscenaríst, –ă s. m. f. autor, împreună cu altcineva, al unui scenariu. (<co– + scenarist)
cosecántă s. f. funcţie trigonometrică a unui unghi egală cu secanta unghiului (<fr. cosécante)
complementar.
cosemná vb. tr. a semna, împreună cu altcineva un act, o lucrare. (<co– + semna)
cosemnatár, –ă s. m. f. cel care consemnează. (după fr. consignataire)
cósinus s. n. funcţie trigonometrică a unui unghi egală cu sinusul unghiului complementar. (<fr. cosinus)
COSMET(O)– elem. „ordine, înfrumuseţare; cosme-tică“. (<fr. cosmet/o/, cf. gr. kosmetos)
cosmétic, –ă I. adj., s. n. (alifie, loţiune) pentru îngrijirea pielii sau a părului. • (produs) (<fr. cosmétique, gr. kosmetikos,
pentru lustruirea autoturismelor.II. adj. 1. referitor la cosmetică.2. (fig.; /III/ kosmetike)
despre îmbunătăţiri, operaţiuni) de suprafaţă, care nu vizează fondul.III. s. f.
1. arta îngrijirii tenului prin metode şi preparate speciale.2. ramură
industrială care se ocupă cu fabricarea cosmeticelor (I).
cosmochimíe s. f. ramură a chimiei care studiază elementele şi combinaţiile chimice din (<fr. cosmochimie)
univers.
cosmocraţíe s. f. monarhie universală, preconizată de antici. (<fr. cosmocratie)
cosmodróm s. n. bază tehnică special amenajată pentru lansarea şi aterizarea navelor cosmice (<fr. cosmodrome, rus.
şi a sateliţilor artificiali; astrodrom. kosmodrom)
cosmofízică s. f. ştiinţă de graniţă cu elemente din cosmologie şi geofizică. (<fr. cosmophysique)
cosmofiziologíe s. f. studiu al acţiunii factorilor cosmici asupra fiziologiei organismelor vii. (<fr. cosmophysiologie)
cosmofotogrammetríe s. f. metodă fotogrammetrică de măsurare şi de reprezentare grafică a unor mari (<fr. cosmophotogrammétrie)
porţiuni din suprafaţa terestră sau din suprafaţa celorlalte planete, întocmind
hărţi pe baza fotografiilor luate din sateliţi artificiali.
cósmos s. n. 1. univers.2. spaţiu infinit care înconjură atmosfera Pământului. (<fr. cosmos, gr. kosmos)
cosmotrón s. n. accelerator care poate imprima particulelor elementare o energie (<fr. cosmotron)
comparabilă cu aceea a razelor cosmice.
cosmoviziúne s. f. transmitere a imaginilor televizate din cosmos. (după rus. kosmovidenie)
cosmozoologíe s. f. ramură a exobiologiei care studiază efectele zborului cosmic, acţiunea (<cosmo– + zoologie)
radiaţiei cosmice asupra animalelor.
cost1 s. n. totalitatea cheltuielilor, exprimate în bani, efectuate pentru producerea unui (<it. costo, germ. Kostos)
bun, executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc.
costá vb. intr. 1. a avea un anumit preţ, a valora.2. a se obţine cu preţul a..., a se plăti cu...3. (<it. costare)
(fig.) a necesita anumite eforturi, sacrificii.
costál, –ă adj. (anat.) referitor la coaste. (<fr. costal)
costalgíe s. f. nevralgie intercostală. (<fr. costalgie)
costectomíe s. f. rezecţie costală. (<fr. costectomie)
costiér, –ă adj. (mar.) de coastă. o navă ~ă = navă care face curse de–a lungul coastelor. (după fr. côtier)
cotá vb. tr. 1. a numerota potrivit unei anumite ordini.2. a stabili cursul valutelor străine, (<fr. coter)
al hârtiilor de valoare şi al preţului mărfurilor la bursă. • a introduce efecte la
bursă.3. (fig.) a aprecia, a preţui, a evalua.4. a înscrie pe un desen tehnic,
prin linii de cotă şi cifre, dimensiunile obiectului reprezentat.
cotiledón s. n. 1. frunzuliţă cu rezerve nutritive a embrionului plantelor fanerogame.2. (<fr. cotylédon, gr. kotyledon,
fiecare dintre cei doi lobi ai placentei. cavitate)
cotiledonát, –ă I. adj. (despre plante) cu unul sau două cotiledoane.II. s. f. pl. nume generic (<fr. cotyledoné/s/)
dat plantelor cu cotiledoane.
cotilión s. n. vechi dans de societate cu figuri şi scene de mimică pentru patru sau opt (<fr. cotillon)
dansatori; melodia corespunzătoare.
cotiloidián, –ă adj. referitor la un cotil. (<fr. cotyloïdien)
cotilozauriéni s. m. pl. ordin de reptile fosile înrudite cu stegocefalii. (<germ. Kotylosaurien)
cotínga s. f. pasăre mică din Brazilia, cu un penaj superb, care trăieşte în colonii mari, (<fr. cotinga)
hrănindu–se cu fructe.
cotitáte s. f. sumă la care se ridică partea fiecăruia dintr–un întreg; cotă. o ~ disponibilă = (<fr. quotité)
parte din avere de care se poate dispune în viaţă sau prin testament, liberă de
orice obligaţii legale de moştenire.
cotizá vb. I. intr. a plăti o cotizaţie.II. refl. a se uni pentru a participa la o cheltuială (<fr. cotiser)
comună.
cotizábil, –ă adj. supus unei cotizaţii. (<fr. cotisable)
cotizánt, –ă adj., s. m. f. (cel) care cotizează; cotizator (I). (<fr. cotisant)
cotizatór, –oáre I. s. m. f. cotizant.II. s. n. foaie, registru în care se înscriu cotizaţiile. (<cotiza + –tor)
cotizáţie s. f. sumă fixă stabilită în funcţie de venit pe care o plătesc periodic membrii unei (<fr. cotisation)
organizaţii, asociaţii etc.; contribuţie bănească la o cheltuială comună.
coulómb /cu–/ s. m. unitate de măsură a sarcinii electrice, sarcina transportată de un curent (<fr. coulomb)
continuu şi constant de un amper pe secundă.
coulombmétru s. n. instrument de măsură pentru sarcina electrică ce trece printr–un circuit. (<fr. coulombmètre)
country /cántri/ s. n. muzică ~ = muzică de cowboy, factor al americanilor albi, devenită stil de (<amer. country /music/)
muzică uşoară contemporană. o ~ rock = utilizarea motivelor şi
instrumentelor country în context rock.
coup de foudre /cu dë fudră/ s. dragoste puternică de la prima vedere. (<fr. coup de foudre)
n. inv.
coupé /cu–pé/ s. n. 1. spectacol de teatru din două sau mai multe piese scurte.2. caroserie de (<fr. coupé)
automobil având în spate un compartiment închis, pentru persoane.
covariánt s. n. (mat.) proprietate a mai multor funcţii de a varia în mod similar. (<fr. covariant)
covariánţă s. f. (stat.) media produşilor termenilor omologi a două variabile corelate. (<fr. cavariance)
covelínă s. f. sulfură naturală de cupru. (<fr. covelline, it. covellina)
cow–boy /cáu–boi/ s. m. păzitor (călare) de vite din America de Nord. (<engl. cow–boy)
crabáre s. f. operaţie de fixare a dimensiunilor ţesăturilor de lână, prin scufundarea (după germ. Kraben, engl.
într–un bazin cu apă fiartă. crabbing)
crabót s. m. (tehn.) coroană dinţată care serveşte la cuplarea a doi arbori. (<fr. crabot)
cracá vb. tr. a supune operaţiei de cracare. (<fr. craquer)
cracáj s. n. cracare. (<fr. craquage)
cracáre s. f. procedeu industrial prin care se obţin din hidrocarburile grele, rămase de la (<craca)
distilarea fracţionată a ţiţeiului, hidrocarburi uşoare, care au o valoare mai
mare; cracaj.
cracáuer /–ca–uăr/ s. n. salam preparat prin afumare la rece după fierbere. (<germ. Krakauer)
crámpă s. f. 1. (pl.) contracţie musculară dureroasă şi involuntară (la stomac).2. unealtă (<fr. crampe, /2/ germ. Krampf)
de oţel cu cioc ascuţit, pentru tăiat cocile de abataj.
crampón s. n. 1. piron cu care se fixează de traversă şina de cale ferată.2. mică bucată de (<fr. crampon)
talpă sau de cauciuc care se aplică pe talpa bocancilor de sport pentru a
împiedica alunecarea.3. rădăcina adventivă a unei plante agăţătoare, prin
care aceasta se prinde de copaci, de ziduri etc. • pedicel de fixare situat pe
faţa interioară a talului lichenilor.4. (fig.) persoană insistentă şi inoportună.
cramponá vb. refl. a se agăţa cu desperare de ceva sau de cineva; (fig.) a se ţine scai de (<fr. cramponner)
ceva sau de cineva.
cramponáj s. n. utilizare a crampoanelor (2); fixare cu crampoane. (<fr. cramponnage)
cran s. n. macara. (<rus. kran, fr. cran)
CRANI(O)–, –craníe elem. „craniu“. (<fr. crâni/o/–, –cranie, cf. gr.
kranion)
craniál, –ă adj. referitor la poziţia unui organ faţă de craniu. (<germ. kranial)
cranián, –ă adj. referitor la craniu. (<fr. crânien)
craniáte s. n. pl. subîncrengătură de animale vertebrate, cu craniu. (<engl. craniata)
–craníe v. crani(o)–.
craniectomíe s. f. deschidere a craniului în scop terapeutic sau explorator. (<fr. crâniectomie)
cranioclást s. n. instrument obstetrical folosit în cranioclazie. (<fr. crânioclaste)
cranioclazíe s. f. zdrobire şi extragere a capului la fătul mort, cu ajutorul cranioclastului. (<fr. crânioclasie)
cras, –ă adj. care nu corespunde nici celor mai mici exigenţe. (<fr. crasse)
crasnozióm /–ziom/ s. n. sol roşu din regiunile subtropicale umede. (<rus. crasnozëm)
crasulacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate erbacee grase, suculente: crasula. (<fr. crassulacées)
crásulă s. f. plantă ornamentală cu flori frumoase, roşii. (<fr., lat. crassula)
–crát, –craţíe elem. „putere, conducere“. (<fr. –crate, –cratie, cf. gr.
kratos)
cratér/cráter s. n. 1. (ant.) vas mare, frumos pictat cu scene mitologice şi cu două torţi laterale, (<fr. cratère, lat. crater, gr.
în care se amesteca apa cu vinul la ospeţe.2. deschizătură largă şi conică a krater)
unui vulcan, prin care se revarsă lava. • gaură în formă de pâlnie făcută de un
meteorit pe suprafaţa Pământului. o ~ lunar = adâncitură rotundă de pe
suprafaţa Lunii.
craterizáre s. f. formare a unei scobituri în formă de crater pe anticatodul unui tub de radiaţii (după it. craterizzazione)
roentgen.
crátimă s. f. semn grafic (–) servind pentru a lega două cuvinte ce se pronunţă împreună, (<ngr. kratima)
pentru a despărţi un cuvânt în silabe etc.; liniuţă de unire.
cratogén s. n. 1. regiune întinsă din scoarţa terestră, care, într–o anumită perioadă, nu a (<fr. cratogène)
suferit mişcări de cutare, ci numai mişcări lente de ridicare sau de
coborâre.2. platformă continentală.
–craţíe v. –crat.
craul s. n. stil de înot în care mişcarea picioarelor se face în alt ritm decât aceea a (< engl., fr. crawl)
braţelor, capul ieşind ritmic din apă.
craulíst, –ă s. m. f. sportiv care înoată în stil craul. (<craul + –ist)
cravaşá vb. tr. a lovi cu cravaşa. (<fr. cravacher)
craváşă s. f. vărguţă de lemn flexibil sau de piele împletită, la călărie. (<fr. cravache)
cravátă s. f. 1. bucată de mătase, de stofă etc. care se poartă înnodată la gât, mai ales de (<fr. cravate)
către bărbaţi.2. (mar.) parâmă suplimentară cu care se reţine ancora.
creá vb. tr. 1. a face ceva care nu exista înainte; a întemeia, a înfiinţa, a organiza. • a (<fr. créer, lat. creare)
inventa; a plăsmui, a compune, a scrie (o operă).2. a pregăti, a forma (pentru
o misiune, o carieră).3. (teatru) a ~ un rol = a interpreta cu pricepere şi
originalitate un rol.
creánţă s. f act prin care se constată dreptul creditorului de a primi o sumă de bani de la (<fr. créance)
debitor.
creanţiér s. n. registru în care se înscriu creanţele. (<fr. créancier)
creatínă s. f. substanţă proteică rezultată din metabolismul protidelor, cu rol important în (<fr. créatine)
contracţia musculară.
creatinemíe s. f. prezenţa creatinei în sânge. (<fr. créatinémie)
creatinfosfóric adj. acid ~ = compus al creatinei cu acidul fosforic, în ţesutul muscular. (<creatină + fosforic)
creatinínă s. f. produs de deşeu derivat din creatină. (<fr. créatinine)
creatininemíe s. f. prezenţa creatininei în sânge. (<fr. créatininémie)
creatininuríe s. f. prezenţa creatinei în urină. (<fr. créatininurie)
creatív, –ă adj. referitor la acţiunea de a crea; capabil de a crea. (<fr. créatif)
creativitáte s. f. dispoziţie potenţială de a crea, însuşirea de a fi creator. (<fr. créativité)
creatologíe s. f. disciplină care studiază tehnicile, procesele şi formele creaţiei. (<creaţie + –logie)
creatór, –oáre I. adj., s. m. f. (cel) care creează, care fundează ceva.II. s. m. (în concepţiile (<fr. créateur, lat. creator)
religioase) Dumnezeu, ziditorul (lumii).
creatorée s. f. eliminare a unor fibre musculare nedigerate, în fecale. (<fr. cratorrhée)
creatúră s. f. fiinţă umană, făptură; (peior.) individ. (<fr. créature, lat. creatura)
creáţie s. f. 1. acţiunea de a crea; produs al muncii creatoare; lucru, operă creată.2. (<fr. création, lat. creatio)
interpretare originală, reuşită a unui rol într–o piesă sau într–un film.3.
totalitatea fiinţelor create de către Dumnezeu; univers.
creaţionísm s. n. concepţie teologică potrivit căreia lumea a fost creată de către divinitate. (<fr. créationisme)
creditá vb. tr. 1. a acorda (cuiva) un credit (1); a vinde cuiva pe credit. • (fig.) a arăta cuiva (<fr. créditer)
consideraţie, stimă.2. (cont.) a înregistra creditul unui cont.
credúl, –ă adj. (şi s.) care crede prea uşor, se încrede uşor în cineva sau ceva; naiv. (<fr. crédule, lat. credulus)
credulitáte s. f. însuşirea de a fi credul, uşurinţa de a crede lucruri lipsite de temei. (<fr. crédulité, lat. credulitas)
creek /cric/ s. n. curs de apă temporar din deşerturile sărate din Australia şi America. (<engl. creek)
creep /crip/ s. n. deplasare lentă a particulelor care alcătuiesc depozitele diluviale către partea (<engl. creep)
inferioară a unui versant.
creiologíe s. f. ştiinţă interdisciplinară care se ocupă cu clasificarea şi evoluţia trebuinţelor (cf. gr. khreia, necesitate)
umane.
creión s. n. 1. bastonaş de lemn având la mijloc o mină neagră sau colorată pentru scris (<fr. crayon)
sau desenat.2. schiţă a unui desen executată în creion (1); eboşă (a unui
tablou, a unei poezii).3. ustensilă asemănătoare cu creionul (1), baton având
diferite întrebuinţări. o ~ luminos = dispozitiv electronic pentru introducerea
datelor şi informaţiilor în minicalculatoare.4. (fig.) uşurinţă de a scrie, de a
desena, de a compune.
creioná vb. tr. 1. a desena, a schiţa cu creionul.2. (fig.) a contura, a schiţa portretul, (<fr. crayonner)
caracterul unui personaj.
creionáj s. n. creionare; desen făcut cu creionul. (<fr. crayonnage)
creioníst, –ă s. m. f. desenator în creion. (<fr. crayoniste)
crem adj. inv., s. n. (de) culoare alb–gălbui. (<fr. crème)
cremaliéră s. f. 1. bară dinţată dreaptă care se angrenează cu o roată dinţată cilindrică (<fr. crémaillère)
folosită la cricuri, la unele maşini–unelte etc. pentru transformarea mişcării
de rotaţie în mişcare de translaţie şi invers.2. traseu de tranşee şi şanţuri de
comunicaţie, având forma unor trepte foarte largi.
crematóriu, –ie I. adj. care serveşte la incinerare.II. s. n. 1. instalaţie specială pentru (<fr. crématoire, crématorium)
incinerarea cadavrelor.2. cuptor pentru ars gunoaiele.
cremaţiúne s. f. incineraţie. (<fr. crémation, lat. crematio)
crémă s. f. 1. preparat culinar dulce din lapte, ouă şi zahăr, la care se adaugă cafea, (<fr. crème)
vanilie etc.2. supă având la bază un piure de legume legat cu un sos alb, sau
numai amestecat cu smântână şi gălbenuş de ou.3. lichior siropos.4. produs
cosmetic folosit la îngrijirea pielii; pomadă. o ~ de ghete = preparat pentru
ungerea şi lustruirea încălţămintei de piele.5. (fig.) ceea ce este bun, de
frunte, foarte folositor.
CREMNO– elem. „prăpastie“. (<fr. cremno–, cf. gr. kremnos)
crestomaţíe s. f. culegere de texte reprezentative (filologice, istorice, documentare) din autorii (<fr. chrestomathie)
clasici ai unei literaturi sau ai mai multora, destinată în special
învăţământului.
crestoscopíe s. f. metodă de examinare microscopică a traseului marginilor unei creste (<creastă + –scopie)
papilare în scopul descoperirii formelor particulare identificatoare, în
criminalistică.
crésus s. m. om foarte bogat. (<fr. crésus)
créşă s. f. 1. instituţie pentru îngrijirea copiilor până la 3 ani pe timpul cât părinţii sunt (<fr. crèche)
la serviciu.2. adăpost special amenajat pentru creşterea tineretului animal.
cretacéu, –ée I. adj. 1. (despre roci) de natura cretei.2. (despre plante) care creşte pe sol (<fr. crétacé)
cretacic.II. s. n. cretacic.
cretácic, –ă adj., s. n. (din) ultima perioadă a mezozoicului, care succedă jurasicului, cu depuneri (<germ. Kretazisch)
masive de calcar; cretaceu (II).
cretán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Creta. • (s. f.) limbă vorbită în Creta antică. (după fr. crétois)
crétă s. f. 1. carbonat de calciu natural, format din cochiliile unor animale marine (<lat. creta)
foarte mici.2. bucată din această materie, pentru scris pe o tablă neagră.
crétic, –ă adj. ritm ~ = ritm ternar, inversul amfibrahului, în care silaba de la mijloc este (<fr. crétique, lat. creticus)
neaccentuată.
cretín, –ă adj., s. m. f. (suferind) de cretinism. • stupid, imbecil, idiot. (<fr. crétin)
cretinísm s. n. boală gravă cauzată de tulburări funcţionale ale glandei tiroide, care se (<fr. crétinisme)
manifestă prin anomalii fizice, degenerescenţă, insuficienţă mintală etc.
cricofaringián, –ă adj., s. m. (muşchi) care leagă cartilajul cricoid de faringe. (<fr. cricopharyngien)
cricoíd, –ă adj. cartilaj ~ = cartilaj al laringelui, în formă de inel. (<fr. cricoïde)
cricoidectomíe s. f. ablaţiune a unei porţiuni din cartilajul cricoid. (<fr. cricoïdectomie)
cricoidotomíe s. f. incizie a cartilajului cricoid. (<fr. cricoïdotomie)
criergíe s. f. acţiune a îngheţului asupra solului şi rocilor de suprafaţă. (<fr. cryergie)
criestezíe s. f. sensibilitate crescută la frig. (<fr. cryesthésie)
crímă s. f. 1. violare a legii penale, care se pedepseşte cu detenţie riguroasă, muncă (<fr. crime)
silnică, temniţă grea, moarte etc.; omor. o ~ de război = acţiune săvârşită de
membrii unor forţe armate în timp de război nesocotind normele dreptului
internaţional care reglementează legile războiului; ~ contra umanităţii =
atrocităţi recunoscute pe plan internaţional ca violând legile elementare ale
umanităţii.2. nelegiuire, fărădelege. • păcat.
criminál, –ă I. adj. care constituie o crimă, referitor la crimă.II. s. m. f. făptuitor al unei (<fr. criminal, lat. criminalis)
crime.
criminalíst, –ă s. m. f. jurist specialist în criminalistică. (<fr. criminaliste)
criminalístic, –ă I. adj. referitor la criminalistică.II. s. f. ştiinţă care studiază şi propune (<fr. criminalistique, /II/, germ.
metodele şi mijloacele dezvăluirii crimelor, cu scopul lămuririi şi prevenirii Kriminalislik)
lor.
criminalitáte s. f. săvârşire de crime; totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu, într–o (<fr. criminalité)
anumită perioadă.
CRIMINO– elem. „crimă, omor“. (<fr. crimino–, cf. lat. crimen,
–inis)
criminogén, –ă adj. care generează, favorizează producerea crimei. (<fr. criminogène)
criminogenéză s. f. studiu al mecanismelor care generează acte delictuale. (<fr. criminogenèse)
criminológ, –ă s. m. f. specialist în criminologie; criminologist. (<fr. criminologue)
criminologíe s. f. ştiinţă care studiază starea, dinamica şi cauzele criminalităţii şi măsurile (< fr. criminologie)
pentru prevenirea şi combaterea ei.
criminologíst, –ă s. m. f. criminolog. (<fr. criminologiste)
CRIMO– elem. „îngheţ, frig“. (<fr. crymo–, cf. gr. krymos)
crimodiníe s. f. durere care apare la contactul cu gheaţa sau cu apa rece. (<fr. crymodynie)
crimofíte s. f. pl. plante care cresc în regiuni polare. (<lat. crymophytae)
crimoterapíe s. f. metodă terapeutică ce foloseşte temperaturile foarte joase. (<fr. crymothérapie)
–crin, –criníe elem. „secreţie, excreţie“. (<fr. –crine, –crinie, cf. gr.
krinein, a secreta)
criniéră s. f. 1. creasta unui coif din care ieşeau penajul sau alte ornamente.2. (fig.) (<fr. crinière)
cunună (de păr) abundentă.
crinoíde s. n. pl. clasă de echinoderme primitive cu corpul în formă de caliciu cu braţe, (<fr. crinoïdes)
aşezat pe un peduncul şi fixat pe fundul mării; crini–de–mare.
crinolínă s. f. fustă lungă şi largă în formă de clopot, susţinută de arcuri subţiri, la modă în (<fr. crinoline)
secolul trecut; malacof.
CRIO– v. cri(o)–.
criobiologíe s. f. 1. studiul fenomenelor biologice care se produc sub efectul frigului.2. (<fr. cryobiologie, engl.
aplicarea temperaturilor foarte joase la prezervarea ţesuturilor, a substanţelor crybiology)
biologice.
criobiónte s. n. pl. organisme care trăiesc pe zăpezi sau pe gheaţă. (<fr. cryobiontes)
criobisturíu s. n. bisturiu adus la o temperatură foarte joasă. (<crio– + bisturiu)
criocardioplegíe s. f. procedeu chirurgical de oprire a contracţiilor cardiace prin refrigerare. (<crio– + cardioplegie)
criotéhnică s. f. ansamblul tehnicilor de producere şi utilizare a temperaturilor foarte joase. (<fr. cryotechnique)
críptă s. f. 1. construcţie subterană în templele antice unde se păstrau obiectele de cult, (<fr. crypte, lat. crypta)
tezaurul etc.2. cavou subteran, sub un monument; capelă funerară
subterană.3. formaţie anatomică asemănătoare unui sac mic deschis la gură;
cavitate glandulară.
criptestezíe s. f. sensibilitate ascunsă prin care se produc relaţiile metapsihice de tipul (<engl. cryptesthesia)
telepatiei, premoniţiei etc.
críptic, –ă I. adj. 1. ascuns, secret; greu accesibil. o limbaj ~ = limbaj secret, obscur, (<fr. cryptique, engl. cryptic)
greu de descifrat.2. care prezintă ascunzători, focare de microbi.II. s. f.
caracter criptic.
criptíe s. f. (ant.) probă de iniţiere cu care se încheia educaţia spartană. • expediţie (<fr. cryptie)
nocturnă de asasinare în masă a iloţilor, care însoţea această probă.
criptogámic, –ă adj. 1. referitor la criptogame.2. (despre afecţiuni) cauzat de o ciupercă parazită. (<fr. cryptogamique)
criptografiá vb. tr. a transpune un text după regulile criptografiei (1). (<fr. cryptographier))
criptografíe s. f. 1. scriere secretă cu ajutorul unui cod de semne convenţionale.2. parte a (<fr. cryptographie)
criptologiei, studiul criptogramelor (1).3. gen de problemă enigmistică,
consstând din legarea unei fraze reprezentate prin diferite semne, litere sau
cifre, aranjate într–un anumit fel.
criptográmă s. f. 1. document scris cu caractere secrete, cărora li se atribuie, după un cod, (<fr. cryptogramme)
valori speciale, cunoscute numai de cei iniţiaţi. • (inform.) formă codificată a
unei înregistrări.2. problemă enigmistică constând în a împărţi cuvintele unei
fraze într–un număr exact de fragmente, care se înscriu într–o formă
geometrică regulată, urmând a se afla locul unde începe succesiunea acestor
fragmente şi modul în care se succedă.
criptoním, –ă I. adj. cu nume ascuns.II. s. n. semn convenţional (iniţiale, cifre, anagramă) (<fr. cryptonyme)
sub care se ascunde numele cuiva; pseudonim. • scriere semnată cu un
asemenea nume.
criptoplásmă s. f. parte negranulată din citoplasmă. (<fr. cryptoplasme)
criptopóde s. n. pl. crustacee cu picioare ascunse. (<fr. cryptopodes)
criptopodíe s. f. 1. diformitate congenitală în care piciorul, rudimentar, este ascuns în (<fr. cryptopodie)
celelalte organe dezvoltate normal.2. diformitate în umflarea considerabilă a
feţei dorsale a piciorului.
criptoportíc s. n. (la romani) galerie boltită pentru circulaţie sau ca magazin. (<fr. cryptoportique)
criptorébus s. n. problemă enigmistică dificilă imagistic, în cadrul unui desen unitar, cu un (<fr. cryptorébus)
titlu şi o cheie, la care imaginile trebuie interpretate potrivit procedeului
complex folosit în criptografie şi rebus.
criptorhíd s. m. individ care prezintă criptorhidie. (<fr. cryptorchide)
criptorhidíe s. f. absenţă a testiculelor din scrot, oprite pe traiectul de coborâre. (<fr. cryptorchidie)
criptoscóp s. n. vizor pentru examene radioscopice în camere luminate. (<fr. cryptoscope)
criptoscopíe s. f. examen optic cu ajutorul criptoscopului. (<germ. Kryptoscopie)
criptotuberculóză s. f. tuberculoză ascunsă, care se manifestă prin leziuni atribuite altei boli. (<fr. crypto–tuberculose)
crisalídă s. f. nimfă la lepidoptere între stadiul de omidă şi cel de fluture. (<fr. chrysalide)
criselefantín, –ă adj. (despre obiecte de artă) făcut din aur şi fildeş. (<fr. chryséléphantin)
crisoberíl s. n. mineral transparent de culoare galbenă, piatră preţioasă; alexandrit. (<fr. chrysobéryl)
crisobúl s. n. edict, act cu caracter solemn al unui împărat bizantin, întărit cu bula de aur (<fr. chrysobulle)
având efigia acestuia.
crisocál s. n. bronz de culoare galbenă aurie. (<fr. chrysocal)
crisocól s. n. silicat de cupru hidratat, piatră fină de culoare albastră. (<fr. chrysocolle)
crisodérmă s. f. erupţie cutanată care apare în zone descoperite, la unii bolnavi trataţi cu (<fr. chrysoderme)
săruri de aur.
crisofenínă s. f. colorant galben, rezistent la lumină şi la alcalii. (<fr. chrysophénine)
crisofíl, –ă I. adj. cu frunze de culoare galbenă–aurie.II. s. f. pigment care apare în urma (<fr. chrysophyle)
descompunerii clorofilei, toamna, care colorează frunzele în galben.
cristalít s. n. cristal mic incomplet format, care intră în structura unui corp policristalin. (<fr. cristallite)
cristalizá vb. I. intr., refl. (despre substanţe) a se transforma în cristale.II. refl., tr. (fig.; (<fr. cristalliser)
despre concepţii, idei) a (se) închega, a lua sau a da forma definitivă.
cristalocóre s. f. pl. plante care se răspândesc prin acţiunea gheţarilor. (<fr. cristallochores)
cristalofobíe s. f. teamă patologică de obiectele de cristal şi (p. ext.) de cioburi şi oglinzi. (<fr. cristallophobie)
cristalofón s. n. instrument muzical de percuţie, asemănător cu xilofonul, care în locul (<cristal + –fon2)
plăcilor de lemn are tuburi de cristal.
cristalogén, –ă adj. care produce cristale. (<fr. cristallogène)
cristalogenéză s. f. 1. studiul formării cristalelor1(1); cristalogenie.2. formarea cristalelor în (după fr. cristallogénie)
natură.
cristalogeníe s. f. cristalogeneză (1). (<fr. cristallogénie)
cristalográf, –ă s. m. f. specialist în cristalografie. (<fr. cristallographe)
cristalografíe s. f. ştiinţă care studiază formele şi proprietăţile fizice ale cristalelor. (<fr. cristallographie)
cristaloíd, –ă I. adj. cu aspect de cristal.II. s. m. 1. substanţă care cristalizează uşor şi care, (<fr. cristalloïde)
în stare de soluţie, poate trece printr–o membrană vegetală sau animală.2.
capsulă a ţesutului cristalinian.II. s. n. pl. incluziuni proteice asemănătoare
cristalelor din celulele unor seminţe.
cristalomanţíe s. f. pretinsă artă de a ghici viitorul în obiecte de sticlă sau cristal. (<fr. cristallomancie)
cristalometríe s. f. disciplină care studiază formele geometrice ale cristalelor. (<fr. cristallométrie)
cristalotehníe s. f. arta producerii cristalurilor artificiale. (<fr. cristallotechnie)
cristalotomíe s. f. acţiunea de a tăia cristalurile. (<fr. cristallotomie)
cristaluríe s. f. apariţia cristalelor de săruri minerale în urină. (<fr. cristallurie)
cristiánă s. f. oprire la schi printr–o întoarcere bruscă, cu schiurile apropiate. (<fr. christiania)
cristianísm s. n. creştinism. (<fr. christianisme)
cristofaníe s. f. apariţia, arătarea lui Iisus Cristos. (<fr. christophanie)
cristologíe s. f. parte a teologiei creştine care tratează despre persoana lui Cristos şi despre (<fr. christologie)
raporturile sale cu Dumnezeu şi cu umanitatea.
criteriologíe s. f. studiu logic al criteriilor. (<fr. critériologie)
critériu s. n. punct de vedere, principiu, normă pe baza căreia se face o clasificare, o (<fr. critérium, lat. criterium)
definire, o apreciere etc.
critérium s. n. cursă ciclistă cu sistem special de punctaj. (<fr. critérium, lat. criterium)
crític, –ă I. adj. 1. referitor la critică. o aparat ~ = totalitatea notelor lămuritoare făcute (<fr. critique, lat. criticus, gr.
de un editor la editarea unui text; ediţie ~ă = ediţie a unui text (clasic, vechi) kritikos, /III/ kritike)
însoţit de aparat critic. • bazat pe critică, care foloseşte critica.2. referitor la
un moment de criză; care anunţă, determină o criză, o schimbare; dificil,
periculos. o (fiz.) stare ~ă = (sau punct ~) = stare a unui fluid în care dispare
diferenţa dintre starea lichidă şi cea gazoasă.II. s. m. specialist în probleme
de literatură şi artă, care analizează, interpretează şi apreciază operele
create.III. s. f. 1. analiză, apreciere a valorii faptelor, acţiunilor şi creaţiilor
oamenilor. o ~ă literară = studiu aplicat la opera literară, pe care o
analizează, o comentează, valorificând–o în special sub unghi artistic; ~ă de
text = comentariu asupra unui manuscris în scopul stabilirii autorului, datei
elaborării lui, formei originare etc.2. apreciere (severă) a însuşirilor, a
comportamentului cuiva.
criticá vb. tr. 1. a dezvălui greşelile, lipsurile unei persoane, ale unei opere etc., arătând (<fr. critiquer)
cauzele şi indicând mijloacele de îndreptare.2. a arăta cu răutate sau cu
exagerare lipsurile sau greşelile cuiva. • (peior.) a vorbi de rău, a bârfi.
croazá vb. intr. a naviga (aproape de ţărm) pentru supraveghere. (<fr. croiser)
croaziéră s. f. 1. călătorie de agrement pe o navă de pasageri, pe un iaht sau avion, pe un (<fr. croisière)
itinerar stabilit, cu multe escale.2. viteză de ~ = viteză de drum a unei
(aero)nave sau a unui autoturism, în condiţii normale, pe un parcurs lung.3.
acţiune de patrulare pe mare în timp de război executată de către o navă
militară.
crocánt, –ă adj. (despre alimente) care face zgomot când este zdrobit în dinţi. (<fr. croquant)
crochét s. n. joc sportiv între două echipe de câte 18 jucători, care lovesc nişte bile cu un (<fr. croquet)
ciocan de lemn, făcându–le să treacă printr–o serie de mici arcade dispuse
după un anumit traseu.
crochéte s. f. pl. preparat culinar din griş sau din zarzavaturi etc., modelat în formă de (<fr. croquettes)
bastonaşe ori turtiţe şi prăjit în grăsime.
crochíu s. n. desen care indică în câteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui (<fr. croquis)
peisaj, plan etc.
crocodíl s. m. 1. reptilă mare, amfibie, din regiunile tropicale, cu corpul acoperit cu plăci (<fr. crocodile, lat. crocodilus)
osoase, cu coadă lungă şi cap alungit. o (fam.) lacrimi de ~ = plâns prefăcut,
ipocrit.2. dispozitiv de comandă automată pentru semnalizare, pe locomotiva
unui tren în mers, a poziţiei semnalelor de acoperire a liniei. • (mar.)
dispozitiv cu care se imobilizează o parâmă.3. clemă pentru legături electrice
provizorii.
crocodiliéni s. m. pl. ordin de reptile mari, cu o organizare anatomică evoluată: crocodilul, (<fr. crocodiliens)
aligatorul, gavialul etc.
crom1 s. n. metal alb–cenuşiu, dur, casant, inoxidabil, folosit la fabricarea oţelului (<fr. chrome)
inoxidabil şi la cromare.
CROM2(O)–/ elem. „culoare“. (<fr. chrom/o/–, chromat/o/–,
CROMAT(O)–, –cróm, –chrome, –chromasie, –chromie,
–cromazíe, –cromíe cf. gr. khroma)
cromá vb. tr. a acoperi o piesă, un obiect de metal cu un strat subţire de crom. (<fr. chromer)
cromafín, –ă adj. (despre celule) care se colorează uşor, de care coloranţii se prind uşor. (<fr. chromaffine)
cromafinóm s. n. tumoare benignă a ţesutului cromafin medular al glandei suprarenale. (<fr. chromaffinome)
cromofotolitografíe s. f. procedeu de pregătire a unei forme de tipar planlitografic şi multicolor şi de (<cromo1– + fotolitografie)
multiplicare a imaginilor prin reproducere fotografică.
cromofototerapíe s. f. metodă de a trata bolnavii mintali cu ajutorul luminii colorate. (<cromo1– + fototerapie)
cromofototipíe s. f. stampă executată multicolor cu forme de tipar realizare cu ajutorul (<cromo1– + fototipie)
reproducerii fotomecanice.
cromogén, –ă I. adj. (despre substanţe, bacterii etc.) care produce pigmenţi, coloranţi.II. s. (<fr. chromogène)
m. combinaţie biochimică conţinând în moleculă cromofori.
cromopsíe s. f. boală a ochiului datorită căreia obiectele necolorate sunt percepute în culori. (<fr. chromopsie)
cromoscóp s. n. 1. aparat optic pentru reproducerea în culori a clişeelor ortocromatice.2. (<fr. chromoscope)
cinescop folosit la transmisiunile de televiziune în culori.
cromoscopíe s. f. studiul culorii unui lichid organic, care suferă modificări în cazuri de boală. (<fr. chromoscopie)
cromosféră s. f. strat al atmosferei solare, de culoare roşietică, situat deasupra fotosferei. (<fr. chromosphère)
cromoterapíe s. f. tratare a unor maladii prin utilizarea luminii colorate. (<fr. chromothérapie)
cromotíp s. n. totalitatea factorilor ereditari localizaţi în cromozomi sau reprezentanţi de (<germ. Chromotyp)
genele cromozomiale.
cromotipíe s. f. reproducere litografică în culori, pe cale fotochimică. • imaginea obţinută. (<fr. chromotypie)
cromotipografíe s. f. orice procedeu de tipărire policromă cu elementele de imprimare în relief. (<fr. chromotypographie)
CRONO– v. cron(o)–.
cronoataxíe s. f. pierdere a sentimentului scurgerii timpului. (<crono– + ataxie)
cronobiologíe s. f. ştiinţă care studiază caracteristicile temporale ale fenomenelor biologice. (<germ. Chronobiologie)
cronográmă s. f. 1. inscripţie în care literele, corespunzătoare cifrelor romane, formează data. (<fr. chronogramme)
• problemă enigmistică în care literele numerale (numerele latine) dintr–o
frază, vers, inscripţie etc., citite în ordinea lor firească din text (prin adiţie)
sau anagramate, formează data la care se referă textul, în legătură cu un
eveniment istoric.2. informaţie dată de literele unei fraze, ale unui vers, ale
unei inscripţii etc., care au şi o semnificaţie numerală reprezentând cifre
romane.3. grafic reprezentând desfăşurarea în timp a unui fenomen;
historiogramă.
cronoizoplétă s. f. linie care uneşte, într–un grafic reprezentând dinamica în timp a unui proces, (<fr. chronoïsoplète)
punctele cu aceeaşi valoare.
cronológic, –ă adj. referitor la cronologie; dispus în ordinea succesiunii în timp. (<fr. chronologique)
cronologíe s. f. 1. disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu stabilirea epocilor şi a (<fr. chronologie)
datelor. (p. ext.) succesiune în timp a evenimentelor istorice. • sistem de
socotire a anilor.2. listă cu o succesiune cronologică.
cronologizá vb. tr. a dispune cronologic. (<cronolog/ic/ + –iza)
cronometrá vb. tr. a măsura (cu cronometrul) durata unei acţiuni. (<fr. chronométrer)
cronometráj s. n. cronometrare. (<fr. chronométrage)
cronométric, –ă adj. (ca) de cronometru. (<fr. chronométrique)
cronometríe s. f. 1. parte a mecanicii care se ocupă cu măsurarea timpului.2. ramură a (<fr. chronométrie)
meteorologiei care studiază procedeele şi instrumentele de măsurare a
timpului.3. tehnica construirii cronometrelor.
cronometrór, –oáre s. m. f. cel care cronometrează. (<fr. chronométreur)
cronométru s. n. instrument de precizie, ceasornic, cu secundar central, cu care se măsoară (<fr. chronomètre)
timpul, până la fracţiuni de secundă.
cronopatologíe s. f. capitol nou al medicinei care studiază dereglarea proceselor bioritmice ale (<crono– + patologie)
organismului.
cronoprofesiográmă s. f. înregistrare grafică în timpul unei activităţi, cu determinarea duratei fiecărei (<crono– + profesiogramă)
operaţii componente.
cronoscóp s. n. instrument pentru măsurarea unui scurt interval de timp. (<fr. chronoscope)
cronotahimétru s. n. aparat pentru măsurarea vitezei orare a unui vehicul. (<fr. chronotachymètre)
cronoterapíe s. f. definire a orei optime de administrare a medicamentelor, astfel încât efectele (<fr. chronothérapie)
lor pozitive asupra bolnavilor să fie maxime.
cronotróp, –ă adj. (fiziol.) referitor la regularitatea şi frecvenţa unui ritm. (<fr. chronotrope)
crooner /crú–năr/ s. n. cântăreţ de local care colaborează cu formaţiile de jaz comerciale, (<amer. crooner)
interpretând melodiile la modă într–un stil dulceag, sentimental.
cros1 s. n. alergare de rezistenţă pe teren variat, cu obstacole. (<engl., fr. cross /–country/)
cros2 s. n. (box) lovitură intermediară între directă şi swing, care se dă în stomac sau (<engl., fr. cross)
bărbie.
crósă s. f. 1. baston curbat la un capăt, la jocurile de hochei, polo, golf.2. cârjă (<fr. crosse)
episcopală.3. patul puştii sau al pistolului.4. formaţiune anatomică vasculară
(venă, arteră) îndoită în formă de arc; cârjă.
crósing s. n. construcţie care asigură încrucişarea subterană a doi curenţi de aer unul (<engl. crossing)
deasupra celuilalt, în galeria unei mine.
crosíst, –ă s. m. f. sportiv specializat în crosuri. (<cros + –ist)
crosopterigiéni s. m. pl. ordin de peşti osoşi, care prezintă caractere de trecere spre amfibieni. (<fr. crossoptérygiens)
cross s. n. 1. (biol.) proces de fuzionare a materialului genetic adus de cei doi gameţi.2. (<engl. cross)
(tenis) lovitură în diagonală, mingea trimiţându–se pe partea dreaptă a
adversarului, cât mai spre colţul terenului.
cróssbar s. n. sistem de comutare prin bare comandate de relee, în telefonia automată. (<fr. crossbar)
croşéu s. n. (box) lovitură din apropierea corpului, cu braţul îndoit. (<fr. chrochet)
crotál I. s. m. şarpe veninos de talie mare din America tropicală, cu solzi cornoşi la (<fr. crotale, gr. crotalon)
coadă, care produc un sunet caracteristic; şarpe cu clopoţei.II. s. n.
instrument de percuţie alcătuit dintr–o pereche de talgere mici de lemn sau
metal, fixate în palme prin curele din piele, să puncteze ritmul de dans.
crotálie s. f. marcă metalică aplicată în urechea animalelor, pentru recunoaştere. (<germ. Krotalie)
crótă s. f. vechi instrument de coarde cu arcuş, cutie ovoidală cu fundul plat, cu 3–6 (<it. crotta)
coarde, pe care arcuşul le făcea să vibreze simultan, la populaţiile britanice
din æara Galilor; crut.
crotínă s. f. conglomerat sferoid de fecale de cai, oi etc. (<fr. crottin)
crotón s. m. arbust, arbore din familia euforbiaceelor, cu seminţe conţinând ulei toxic. (<fr. croton)
crotoníl s. n. ulei gras, toxic, din seminţele de croton, purgativ foarte puternic. (<germ. Krotonöl)
crown /craun/ s. n. sticlă ~ = sticlă cu însuşiri speciale, foarte puţin dispersivă, pentru lentilele (<engl. crown/–glass/)
divergente.
crucétă s. f. (mar.) platformă orizontală mică fixată deasupra arborelui gabier, servind la (după it. crocetta)
fixarea sarturilor arboreţilor.
CRUCI– elem. „cruce“. (<fr. cruci–, cf. lat. crux, crucis)
cruciádă s. f. 1. nume dat expediţiilor cu caracter militar întreprinse în evul mediu de ţările (după fr. croisade, it. cruciata)
din Europa apuseană în Orientul Apropiat, care, sub pretextul eliberării
locurilor sfinte de sub musulmani, urmăreau cucerirea de noi teritorii; (p.
ext.) orice expediţie militară împotriva unor eretici sau a adepţilor altei
religii.2. (fig.) campanie, luptă.
cruciál, –ă adj. de importanţă capitală; decisiv, vital. (<fr. crucial)
cruciát s. m. participant la cruciadă. (după it. crociato, lat. cruciatus,
fr. croisé)
cruciéră s. f. 1. ansamblu de acţiuni sistematice de luptă duse pe comunicaţiile maritime (<it. crociera)
ale inamicului, în scopul dezorganizării sistemului de transporturi al
acestuia.2. croazieră sistematică şi de lungă durată între două porturi.
crucifére s. f. pl. familie de plante dicotiledonate dialipetale, cu flori care au patru petale şi (<fr. crucifères)
patru sepale în cruce.
crucificá vb. tr. 1. a executa un condamnat prin ţintuire pe cruce; a răstigni.2. (fig.) a chinui. (după fr. crucifier)
crucifíx s. n. obiect de cult reprezentându–l pe Isus răstignit pe cruce. (<fr. crucifix, lat. crucifixus)
cuantificá vb. tr. 1. (log.) a atribui o cantitate unui termen.2. a determina cantitatea a ceva. • a (după fr. quantifier)
preciza cantitatea predicatului în raport cu subiectul.3. a stabili valorile
discontinue pe care le poate lua o anumită mărime fizică; a impune unei
mărimi fizice o variaţie discontinuă, prin cuantă.
cuantificábil, –ă adj. care poate fi cuatificat. (<fr. quantifiable)
cuantificáre s. f. 1. faptul de a cuantifica.2. procedeu al mecanicii cuantice pentru stabilirea (după fr. quantification)
valorilor luate de mărimile fizice care caracterizează proprietatea sistemelor
atomice sau ale particulelor elementare.3. ~a predicatului = operaţie logică
prin care se precizează cantitatea predicatului în raport cu subiectul.4.
introducere a determinaţiilor cantitative în definirea şi exprimarea
conceptelor ştiinţifice.
cuantificatór s. m. 1. operator logic prin care se fixează sfera de aplicativitate a unei variabile (<fr. quantificateur)
într–o anumită expresie.2. (mat.) fiecare dintre simbolurile care arată dacă o
proprietate se aplică tuturor elementelor unei mulţimi sau numai unora dintre
ele.3. (lingv.) denumire dată determinanţilor care indică cantitatea prin care
un nume este definit.
cuántor s. n. determinativ prin care se fixează sfera de aplicabilitate a unei variabile logice (după lat. quantum)
într–o anumită expresie.
cuántum s. n. cantitate, nivel, sumă la care se ridică o cheltuială, un credit. (<fr., lat. quantum)
cuart, –ă adj. din patru în patru. o malarie sau febră ~ă = formă clinică de malarie în care (<fr. quart)
accesele de febră revin din patru în patru zile.
cuartadécimă s. f. v. cvartadecimă.
cuártă s. f. 1. sistem de patru conducte electrice, izolate între ele şi împletite împreună, (<fr. quarte)
folosit pentru cablurile telefonice.2. a patra poziţie de apărare la scrimă.3. v.
cvartă.
curtét/cvartét s. n. 1. formaţie muzicală alcătuită din patru interpreţi.2. compoziţie scrisă pentru (<it. quartetto, fr. quartette)
o astfel de formaţie.3. (p. ext.) grup de patru (oameni).
cuártică s. f. (mat.) curbă de gradul patru. (<fr. quartique)
cuartolét s. n. v. cvartolet.
cuarţ s. n. mineral răspândit în natură în stare amorf în nisip sau sub formă de cristale (<germ. Quarz, fr. quartz)
transparente ori divers colorate.
cuarţánă s. f. cutană în care predomină cuarţul. (<fr. cuartzane)
cuarţifér, –ă adj. care conţine cuarţ. (<fr. quartzifère)
cuarţít s. n. rocă metamorfică dură, cu structură şistoasă, formată din cuarţ. (<fr. quartzite, germ. Quarzit)
cuaternión s. n. (mat.) expresie complexă servind la rezolvarea unor probleme de geometrie (<fr. quaternion)
în spaţiu.
cub s. n. 1. corp geometric cu şase feţe pătrate, egale între ele.2. puterea a treia a unui (<fr. cube, lat. cubus)
număr sau a unei expresii (algebrice). o (adj.) metru (sau decimetru,
centimetru) ~ = unitate de măsură pentru volum egală cu volumul unui corp
cubic având latura cât dimensiunea liniară respectivă.
cubá vb. tr. a determina volumul unui corp, al unei încăperi etc. (<fr. cuber)
cubáj s. n. cubare; volum, capacitate. (<fr. cubage)
cubatór, –oáre s. m. f. funcţionar specializat în cubajul buştenilor. (<cuba + –tor)
cubatúră s. f. 1. aflare a laturii unui cub al cărui volum este egal cu volumul unui corp (<fr. cubature)
dat.2. determinare prin calcul a volumului mărginit de una sau de mai multe
suprafeţe.
cubéb s. m. arbust asemănător cu piperul, din Java şi Kalimantan, cu esenţă, folosit în (<fr. cubèbe)
cosmetică şi ca medicament.
cúbic, –ă I. adj. referitor la cub; în formă de cub. o sistem ~ = sistem de cristalizare (<fr. cubique)
care prezintă câte patru axe de simetrie.II. s. f. (mat.) curbă de gradul al
treilea.
cubiculár s. m. 1. (ant.) sclav care îngrijea de camera de culcare.2. demnitar roman care se (<lat. cubicularius, fr.
ocupa de camera de culcare a împăraţilor.3. (în Bizanţ) funcţionar de rang cubiculaire)
înalt.
cubículum s. n. 1. cameră de culcare în casele romane. • camera mortuară în galeriile (<lat. cubiculum)
catacombelor.2. (în Imperiul Bizantin) cancelaria personală a împăratului.
culbutá vb. tr. a descărca un vagonet prin răsturnare a culbutorului. (<fr. cullbuter)
culbutór s. m. 1. basculator.2. pârghie care comandă mişcarea unei supape în distribuţia (<fr. culbuteur)
combustibilului la unele motoare cu ardere internă, cu supape suspendate.
culée s. f. 1. masiv de zidărie care prin masa sa rezistă la împingerea unui arc, a unei (<fr. culée)
bolţi sau arcade. • fiecare dintre cele două picioare ale unui pod, pe maluri.2.
canal prin care metalul topit se scurge din tiparul piesei.
culisá vb. intr. (despre piese mobile) a aluneca pe culise (2); a glisa. (<fr. coulisser)
culisánt, –ă adj. care culisează. (<fr. coulissant)
culísă s. f. 1. parte a unei scene de teatru înapoia decorurilor. • (fig.; pl.) aranjament (<fr. coulisse)
secret, dedesubturile unei situaţii, acţiuni. o în ~e = în ascuns, în secret.2.
scobitură dreaptă în care alunecă o piesă mobilă; ghidaj.3. partea mobilă a
tubului unui instrument muzical de suflat din alamă.4. tiv, pliu la o haină, la
o stofă, prin care trece un cordon ori un şiret ce se strânge.5. (fin.) bursă
neoficială care funcţionează pe lângă bursa oficială, la care se efectuează
tranzacţiile cu valorile mobiliare neadmise la cotare.
culisór s. n. piesă prin intermediul căreia un mecanism poate culisa pe un element de (<fr. coulisseur)
ghidare.
culm1 s. n. tulpină din articule, goală sau plină, cu ţesut spongios; pai. (<lat. culmus)
culm2, –ă adj., s. n. (din) primul etaj al carboniferului de facies continental. (<engl. culm, germ. Kulm)
culót s. n. piesă izolantă montată la partea de jos a unui tub electronic, în care sunt (<fr. culot)
fixate picioruşele conectate la electrozi.
culpábil, –ă adj. care se află în culpă; vinovat. (<lat. culpabilis)
culpabilitáte s. f. situaţie a cuiva care se află în culpă. (<fr. culpabilité)
culpabilizá vb. tr. a învinovăţi. (<fr. culpabiliser)
cúlpă s. f. greşeală constând în neîndeplinirea unei obligaţii, în săvârşirea unei fapte (<lat. culpa, fr. coulpe)
pedepsite de lege; vină, vinovăţie.
cult1 s. n. 1. adorare mistică, religioasă a unor obiecte, forţe naturale, fiinţe reale sau (<fr. culte, lat. cultus)
fantastice ori a unor abstracţiuni personificate; act religios făcut în cinstea
unei divinităţi. • sentiment de veneraţie, de respect, de dragoste profundă
pentru cineva sau ceva. o ~ul personalităţii = atitudine de admiraţie
sistematică faţă de un conducător politic.2. totalitatea ritualurilor unei
religii.3. religie, confesiune (2).
cult2, –ă adj. 1. cu un nivel înalt de cunoştinţe, de cultură; învăţat, instruit.2. (despre (<lat. cultus)
manifestări ale oamenilor) de care dă dovadă omul cult (1); livresc.3. (despre
muzică, literatură, poezie) creat de un autor instruit.
–cultúră2 v. cultur(o)–.
culturém s. n. cea mai mică unitate a unui fenomen sau fapt de cultură, element comun unor (după semantem)
forme, structuri, genuri de cultură.
culturísm s. n. ramură a culturii fizice care urmăreşte dezvoltarea unui corp sănătos, viguros (<fr. culturisme)
şi puternic, cu o musculatură armonioasă şi bine proporţionată, printr–un
sistem complex de exerciţii.
culturíst, –ă adj., s. m. f. (cel) care practică culturismul. (<fr. culturiste, engl. culturist)
cumacée s. n. pl. crustacee cu corpul tare, puternic cristalizat, având carapacea mult (<lat. cumaceae)
umflată, cu coada subţire şi segmentele bine individualizate.
cumáric adj. acid ~ = acid–fenol obţinut prin hidratarea cumarinei. (<fr. coumarique)
cumarínă s. f. substanţă odorantă extrasă din sămânţa unui arbore exotic, sau sintetizată, (<fr. coumarine)
pentru esenţe, parfumuri şi aromatizarea tutunurilor.
cúmen s. n. amestec de hidrocarburi benzenice în uleiul gudroanelor cărbunilor de (<fr. cumène)
pământ şi în anumite fracţiuni din petrol.
cum gráno sális loc. adv. (mod de a sugera că cele spuse trebuie luate oarecum în glumă) cu un (<lat. cum grano salis)
grăunte de sare, cu umor.
cúmul s. n. 1. deţinere a mai multor funcţii, atribuţii etc. de către o singură persoană.2. (<fr. cumul, lat. cumulus)
(gram.) deţinere a mai multor valori sau funcţii de către un cuvânt, o
expresie.
cumulá vb. tr. 1. a deţine simultan două sau mai multe funcţii, atribuţii, calităţi.2. a aduna, a (<fr. cumuler, lat. cumulare)
face un tot din mai multe sume de bani, situaţii etc.
cumulárd, –ă s. m. f. deţinător al mai multor funcţii, atribuţii, salarii. (<fr. cumulard)
cumulatív, –ă adj. care implică o cumulare. o complement circumstanţial ~ = complement care (<fr. cumulatif)
cumulează un fapt exprimat de altcineva; propoziţie ~ă = propoziţie
circumstanţială care exprimă un cumul rezultat prin adăugarea faptului
exprimat de regentă. • (adv.) concomitent.
cupéu s. n. 1. trăsură de lux închisă, cu două locuri, la care vizitiul stă pe capră.2. (<fr. coupé)
compartiment de vagon, de diligenţă etc. cu o singură banchetă.3. automobil
de forma cupeului (1).
cupíd, –ă adj. lacom, hrăpăreţ. (<fr. cupide, lat. cupidus)
cupláj s. n. 1. cuplare; legătură realizată între două sau mai multe circuite electrice prin (<fr. couplage)
rezistoare, bobine etc. sau prin intermediul câmpului electromagnetic
variabil.2. dispozitiv demontabil pentru legarea a două circuite electrice sau
a două elemente ale unui sistem tehnic; acuplaj.3. program sportiv din două
meciuri (de acelaşi fel) care se desfăşoară în continuare pe acelaşi teren.
cúplă s. f. 1. dispozitiv care face cuplarea vehiculelor de cale ferată.2. legătură între (<fr. couple)
două elemente (piese etc.) care permite o mişcare relativă între ele.
cuplét s. n. 1. piesă muzicală vocală cu conţinut satiric în care toate strofele textului se (<fr. couplet)
cântă pe aceeaşi melodie.2. poezie satirică cu mai multe strofe şi un refren. •
strofă a unui cântec, a unei poezii.3. secţiune intercalată între refrenele unui
rondo. • cântec intercalat între scenele unui vodevil.
cúpman s. m. (sport) câştigător al unei cupe; (p. ext.) orice participant la o competiţie în (<fr., engl. cupman)
care se dispută cupa.
cupólă s. f. 1. boltă semisferică a unui edificiu.2. structură anatomică în formă de (<fr. coupole)
boltă.3. parte boltită a unui cuirasat, a unei turele, paraşute etc.4. formă de
teren semisferică, provenită din nivelarea unui inselberg.
cupón s. n. 1. parte a unui titlu de rentă, a unei acţiuni bancare etc. pentru încasarea (<fr. coupon)
dividentelor, a dobânzilor la scadenţă.2. parte detaşabilă a unui bilet care
conferă deţinătorului un anumit drept.3. bucată rămasă dintr–un val de pânză
sau de stofă.
cuponiádă s. f. (peior.) campania primirii şi depunerii cupoanelor de privatizare. (<cupon + –/i/adă)
CUPR(O)–/CUPRI– elem. „aramă, cupru“. (<fr. curp/o/–, cupri–, cf. lat.
cuprum)
cuprá vb. tr. a acoperi un obiect metalic cu un strat de cupru. (<fr. cuprer)
cupremíe s. f. prezenţa cuprului în sânge. (<fr. cuprémie)
cupresacée s. f. pl. familie de arbori sau arbuşti răşinoşi, cu frunze persistente: chiparosul. (<fr. cupressacées)
CUPRI– v. cupr(o)–.
cúpric, –ă adj. care conţine o sare de cupru. (<fr. cuprique)
cuprifér adj. 1. care conţine cupru.2. referitor la exploatările de cupru. (<fr. cuprifère)
cuprísm s. n. otrăvire prin consumarea unor alimente fierte în vase de cupru. (<fr. cuprisme)
cuprít s. m. oxid natural de cupru. (<fr. cuprite)
cuproalumíniu s. n. aliaj de cupru şi aluminiu. (<fr. cupro–aluminium)
cuproníchel s. n. aliaj de cupru şi nichel. (<fr. cupronickel)
cuproterapíe s. f. folosirea cuprului sau a sărurilor acestuia în scop terapeutic. (<fr. cuprothérapie)
cuprotipíe s. f. procedeu de preparare a clişeelor pentru tipar înalt, folosind o placă de (<cupru + –tipie)
cupru.
cuproxíd s. m. oxid de cupru. (<fr. cuproxyde)
cúpru s. n. metal de culoare roşiatică, maleabil, ductil, rezistent, foarte bun conducător (<lat. cuprum)
de căldură şi electricitate; aramă.
cupruríe s. f. prezenţa cuprului în urină. (<fr. cuprurie)
cúpulă s. f. 1. potir mic în formă de degetar, care se află la baza ghindei şi a altor (<fr. cupule, lat. cupula)
fructe.2. structură anatomică în formă de cupă.
CUPULI– v. cupulo–.
cupulifére s. f. pl. familie de plante al căror fruct este prevăzut cu o cupulă: fagul, stejarul, (<fr. cupulifères)
castanul; fagacee.
CUPULO–/CUPULI– elem. „cupulă, cupă mică“. (<fr. cupulo–, cupuli–, cf. lat.
cupula)
cupulográmă s. f. rezultat grafic al cupulometriei. (<fr. cupulogramme)
cupulometríe s. f. metodă de exploatare funcţională a canalelor semicirculare ale urechii (<fr. cupulométrie)
supunând bolnavul unor probe rotatorii.
cupúră /cu–pü–/ s. f. 1. tăietură; (parte dintr–un) articol, anunţ etc., tăiat dintr–un jurnal.2. (fin.) (<fr. coupure)
bilet de hârtie, cu imprimare specială, emis ca bancnotă, bani de hârtie şi
titluri de valoare (acţiuni şi obligaţiuni).
curá vb. I. tr. a trata un bolnav, o boală.II. refl. a se supune unui tratament, unei cure. (<germ. kurieren, lat. curare)
curábil, –ă adj. care poate fi vindecat, îngrijit. (<fr. curable, lat. curabilis)
curántă s. f. 1. vechi dans popular francez cu o mişcare vioaie; melodia (<fr. courante)
corespunzătoare.2. parte a suitei preclasice între alemandă şi sarabandă.
curára s. f. otravă vegetală cu acţiune paralizantă, folosită ca anestezic şi în numeroase (<fr. curare)
curarizante de sinteză.
curarizá vb. tr. a administra curara în scop experimental (la animale) sau ca tratament (la (<fr. curariser)
oameni).
curarizánt, –ă adj., s. n. (substanţă) cu efect paralizant, comparabil cu al curarei. (<fr. curarisant)
curatélă s. f. instituţie juridică pentru ocrotirea intereselor şi administrarea bunurilor unui (<fr. curatelle, lat. curatela)
minor, ale unei persoane atinse de o anumită incapacitate.
curatív, –ă adj. care vindecă o medicină ~ă = parte a medicinei care se ocupă cu tratarea şi (<fr. curatif)
vindecarea bolilor.
curatór s. m. 1. persoană care exercită atribuţiile stabilite printr–o curatelă.2. cel care (<fr. curateur, lat. curator)
lichidează o firmă falimentară.3. administrator al unei case memoriale.
cúră s. f. tratament al unei boli prin băi, regim etc. (<fr. cure, lat. cura)
curb, –ă I. adj. (despre linii) arcuit, încovoiat; (despre un plan) boltit.II. s. f. 1. linie (<fr. courbe, lat. curvus)
care reprezintă grafic o relaţie între două mărimi variabile. • cotitură în formă
de arc. o (despre vehicule) a lua ~a = a vira.2. linie care descrie grafic fazele
succesive ale variaţiilor unui fenomen.3. ~ de nivel = linie care uneşte
punctele cu aceeaşi altitudine ale unei suprafeţe de teren; izohipsă.
curbá vb. tr. a (se) face curb; a (se) îndoi. (<fr. courber)
curbatúră s. f. durere musculară însoţită de o senzaţie de oboseală care precedă unele boli (<fr. courbature)
infecţioase.
curbétă s. f. săritură a calului cu picioarele din faţă ridicate. (<fr. courbette)
curbigráf s. n. instrument în matematici pentru trasarea curbelor. (după fr. curvigraphe)
curbilíniu, –ie adj. care urmează o linie curbă; închis între linii curbe. (după fr. curviligne)
curbimétru s. n. instrument cartografic pentru măsurarea distanţelor curbe pe hărţile şi (după fr. curvimètre)
planurile topografice.
curbúră s. f. îndoitură în formă de arc, arcuire; locul îndoiturii. • regiune muntoasă, (<fr. courbure)
deluroasă în formă de semicerc.
curculioníde s. f. pl. familie de insecte coleoptere: gărgăriţa. (<fr. curculionidés)
curcúma s. f. plantă din sud–estul Asiei, al cărei rizom conţine o feculă uşor digerabilă. (<fr., sp. curcuma)
curént, –ă I. adj. 1. (despre vorbire) curgător, fluent.2. (despre an, lună) în curs; (<fr. courant)
prezent. • (fig.) care circulă; obişnuit, uzual.3. apă ~ă = apă care curge de la
robinet.4. (mat.) punct ~ = punct mobil care parcurge o curbă.II. s. m. 1.
deplasare a unei mase de apă sau de aer într–o anumită direcţie.2. mişcare
orientată a particulelor încărcate cu sarcini electrice.3. parâmă ce trece
printr–un sistem de scripeţi cu care se ridică bărcile.III. s. n. ansamblu de
idei, de teorii politice, ştiinţifice, artistice etc., rezultantă generală a
tendinţelor unei anumite epoci. o a se pune (sau a se ţine) la ~ = a se informa.
curentá vb. 1.. tr. a produce o zguduire, o comoţie prin curent electric.II. refl. (despre (<curent)
fiinţe) a atinge un curent electric.
curentográf s. n. curentometru înregistrator. (<fr. courantographe)
curentométru s. n. aparat pentru măsurarea direcţiei şi vitezei curenţilor acvatici. (<fr. courantomètre)
curiál, –ă I. adj. care aparţine aceleaşi curii1 (1), referitor la o curie1 (1).II. s. m. (<lat. curialis, fr. curial)
membru al unei curii1 (1).
curiát, –ă adj. format din curii1 (1). (<lat. curiatus)
cúrie1 s. f. 1. unitate religioasă, militară şi politică la romani, subdiviziune a triburilor (<lat. curia)
primitive. • loc unde se aduna această unitate.2. edificiu destinat şedinţelor
corpurilor constituite ale municipiilor romane. • senatul municipiilor.3.
administraţia pontificală a bisericii catolice.
curie2 /cü–rí/ s. m. unitate a activităţii substanţelor radioactive, de 3,7.1010 dezintegrări pe (<fr. curie)
secundă, activitatea unei mase de radiu de 1 g.
curiepunctúră /cü–ri–/ s. f. tratament în cancer, prin introducerea în ţesuturi a unor ace radioactive. (<fr. curiepuncture)
curiér, –ă I. s. m. f. cel care transportă la destinaţie corespondenţă, mesaje etc.; factor (<fr. courrier)
poştal. • ştafetă.II. s. n. 1. transportul scrisorilor, al ziarelor etc. • scrisorile
expediate sau primite deodată.2. mijloc de transport (vehicul, navă, avion)
care serveşte la transportul corespondenţei sau asigură un serviciu comercial
regulat.3. cronică dintr–un jurnal sau dintr–o revistă.
curtá vb. tr. a face curte unei femei, a căuta să–i câştigi favoarea, simpatia, dragostea. (după fr. courtiser)
curtáj s. n. 1. ocupaţie de curtier; brokeraj.2. scăzământ făcut sub formă de plată (<fr. courtage)
cuvenită curtierilor, pentru tranzacţiile şi operaţiile încheiate prin mijlocirea
lor.
curtenésc, –eáscă adj. de curte. • (despre poezia erotică a evului mediu şi a Renaşterii) care exprimă (< curtean + –esc)
un adevărat cult pentru femeie.
curtenitór, –oáre adj. politicos, amabil (faţă de femei). (<curtenie + –tor)
curtezán s. m. (ir.) bărbat care face curte unei femei. (după fr. courtisan)
curtezánă s. f. femeie de moravuri uşoare, care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil. (după fr. courtisane)
cuspidát, –ă adj. terminat printr–un vârf ascuţit. (<lat. cuspidatus, fr. cuspidé)
cuspídă s. f. 1. (bot.) vârf lung şi ascuţit; ghimpe.2. formaţie anatomică terminată (<fr. cuspide)
printr–un vârf ascuţit.
custóde s. m. 1. cel care are în grijă paza unor bunuri.2. lucrător într–o bibliotecă având (<it. custode, lat. custos, –odis)
misiunea de a supraveghea eliberarea şi restituirea cărţilor în sala de
lectură.3. cuvânt, silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe
fiecare pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, şi repetat la începutul
paginii următoare pentru a arăta ordinea colilor şi a paginilor manuscriselor.
cúvă s. f. 1. recipient de forme şi dimensiuni variate, în operaţii tehnice sau de (<fr. cuve)
laborator.2. partea superioară a unui furnal.3. şant de fier sau de beton în
care se instalau piesele de artilerie.
cuveláj s. n. armare interioară a puţurilor exploatărilor miniere. (<fr. cuvelage)
cuvértă s. f. email transparent cu care se acoperă obiecte de faianţă, de ceramică. (<fr. couverte)
cuvertúră s. f. 1. învelitoare pentru masă, pat etc.2. (geol.) ansamblu de sedimente care (<fr. couverture)
acoperă un soclu.
cuvétă s. f. (geol.) depresiune naturală sau artificială cu un contur circular. o ~a lacului = (<fr. cuvette)
teren ocupat de un lac de acumulare până la nivelul crestei barajului.
cuzinét s. m. 1. piesă în formă de cilindru sau din două părţi semicilindrice care căptuşeşte (<fr. coussinet)
un lagăr (II) şi vine în contact direct cu axul maşinii.2. placă între două
elemente de construcţie pentru susţinerea celui de deasupra şi transmiterea
eforturilor la cel inferior.
CVADRA– v. cvadri–.
cvadragenár, –ă adj., s. m. f. (om) în vârstă de 40 de ani. (<fr. quadragénaire, lat.
quadragenarius)
cvadránt s. m. 1. o pătrime din circumferinţa unui cerc.2. instrument de precizie dintr–un (<fr. quadrant, lat. quadrans)
sfert de cerc gradat, pentru măsurarea unghiurilor.3. organ metalic al unui
aparat, instrument de măsură etc. în formă de sector de cerc de mărimea unui
cvadrant (1).
cvadrát s. m. unitate de măsură în tehnologia tipografică tradiţională cu 48 de puncte (18, (<germ. Quadrat, fr. quadrat)
04 mm). • bucăţică de metal cu care se umplu golurile dintre cuvinte sau
rânduri având această lungime.
cvadrátic, –ă adj. referitor la pătrat; de formă (aproape) pătrată. • (despre valoare) ridicat la (<fr. quadratique)
pătrat.
cvadrátrice s. f. curbă folosită la antici pentru cvadratura cercului. (<fr. quadratrice)
cvadratúră s. f. 1. (mat.) problema construirii unui pătrat cu o arie dată. • calculul unei (<fr. quadrature)
integrale definite necesar, uneori pentru aflarea ariei unui domeniu plan
mărginit de o curbă închisă. o ~a cercului = problema (nesoluţionabilă) a
construirii, cu rigla şi compasul, a unui pătrat cu aria egală cu a unui cerc
dat; (fig.) problemă imposibil de rezolvat.2. (astr.) poziţie aparentă în care
doi aştri priviţi de pe Pământ au o diferenţă de longitudine de 90º. • (pl.)
fazele primului şi ultimului pătrar al Lunii.
cvadrígă s. f. (la romani) car pe două roţi tras de patru cai, în cursele de circ şi la triumfuri. (<lat. quadriga)
cvártă/cuártă s. f. (muz.) interval de patru trepte într–o gamă diatonică. (<fr. quarte, it. quarta, lat.
quartus)
cvartét s. n. 1. v. cuartet.2. (fam.) grup de patru persoane. (<it. quartetto, fr. quartette)
cvartolét/cuartolét s. n. (muz.) diviziune ritmică specială alcătuită din patru note de durată egală cu (<it. quartoletto, fr. quartolet)
aceea a trei note obişnuite.
CVASI1– elem. „aproape, asemănător, pe jumătate“. (<fr. quasi–, cf. lat. quasi)
cvasi2 adv. aproximativ, cam, aproape, oarecum. (<lat., fr. it. quasi)
cvasicontráct s. n. aranjament fără o perfectare legală. • contract imperfect încheiat între guvern (<fr. quasi–contrat)
şi producător în vederea încurajării unei anumite producţii.
cvasidelíct s. n. fapt ilicit care, comis fără intenţia de a vătăma, cauzează totuşi o daună, (<fr. quasi–délit)
putând da naştere la o acţiune civilă pentru daune–interese.
cvasioníric, –ă adj. în stare aproape onirică. (<it. quasi onirico)
cvasipartículă s. f. (fiz.) particulă a cărei dimensiune atinge o zecime de micron. (<engl. quasiparticle)
cvasistelár, –ă adj. (despre un astru) a cărui imagine fotografică este punctuală ca a unei stele, (<engl. quasistellar)
dar a cărui natură nu este stelară.
cvasiunaním, –ă adj. aproape unanim. (<it. quasi unanimo)
cvasiunanimitáte s. f. ceea ce constituie aproape unanimitatea. (<cvasiunanim + –itate)
cvátuor s. n. compoziţie pentru patru părţi vocalice sau instrumentale. (<fr. quatuor, cf. lat. quatuor,
patru)
cver s. n. ansamblu de linii orizontale dintr–o tabelă sau dintr–un formulat. (<germ. Quer/stellung/)
cverulént, –ă adj., s. m. f. (psihopat, paranoic) revendicativ, plângăreţ. (<fr. quérulent)
cverulénţă s. f. tendinţă patologică a cuiva spre revendicări nefondate, având convingerea de (<fr. quérulence)
a fi nedreptăţit.
cvietísm s. n. v. chietism.
cvietíst, –ă adj., s. m. f. v. chietist.
cvinárie s. f. strofă alcătuită din cinci versuri; cvintet (4). (<fr. quinaire)
cvináriu, –ie I. adj. format din cinci unităţi; divizibil cu5. • (despre măsură, ritm) compus (<lat. quinarius)
din cinci elemente ritmice.II. s. m. monedă romană valorând 5 aşi.
cvincunciál, –ă adj. (despre obiecte) dispuse câte cinci (patru în careu şi una la mijloc); (despre (<lat. quincuncialis, fr.
elemente florale) cu cinci straturi suprapuse. quinconcial)
cvincvagenár, –ă adj., s. m. f. cincantenar. (<fr. quinquagénaire, lat.
quinquagenarius)
CVINT–/CHINT– elem. „cinci“. (<fr. quint–, cf. lat. quintus)
cvórum s. n. număr minim de participanţi pentru ca o adunare să se poată considera (<fr., lat. quorum)
împuternicită a adopta o hotărâre.
cyátos s. n. (ant.) vas mic grecesc, de scos vin, în formă de ceaşcă cu fundul în calotă, cu (<gr. kyathos)
o toartă.
cyborg /si–/ s. n. personaj din literatura de anticipaţie, hibrid creier–maşină–microprocesor; (<engl. cyborg)
robot.
cylix s. n. (ant.) cupă de ceramică, cu sau fără picior, cu două toarte uşor recurbate. (<fr., gr. kylix)
D da cápo loc. adv. (muz.) de la început; (p. ext.) din nou, încă o dată. o ~ al fine = de la început (<it. da capo)
până la sfârşit.
daciádă s. f. competiţie sportivă românească, cu caracter de masă, organizată din doi în (<Dacia + –adă)
doi ani (înainte de 1989).
dacián, –ă adj., s. n. (din) al treilea etaj al pliocenului din estul Europei. (<fr. dacien)
dácic, –ă adj. care aparţine dacilor sau Daciei. (<fr. dacique, lat. dacicus)
dacísm s. n. 1. ansamblu de caractere proprii dacilor.2. element lexical de origine dacă. (<dac + –ism)
dacít s. n. rocă magmatică efuzivă cu structură porfirică, din cuarţ, feldspat etc. (<fr. dacite)
dactíl1 s. m. picior de vers dintr–o silabă lungă (accentuată), urmată de două silabe scurte (<fr. dactyle, lat. dactylus, gr.
(neaccentuate). daktylos)
DACTIL2(O)–, –dactíl, elem. „deget“, „maşină de scris“. (<fr. dactyl/o/–, –dactyle,
–dactilíe –dactylie, cf. lat. dactylus, gr.
daktylos)
dalmátică s. f. 1. tunică albă, tivită cu purpură, purtată de împăraţii romani.2. mantie de (<lat. dalmatica, fr. dalmatique)
ceremonie a regilor Franţei.3. veşmânt liturgic catolic, cu mâneci largi,
despicat în părţi, purtat de diaconi şi episcopi.4. îmbrăcăminte cu care sunt
înfăţişaţi îngerii, sub formă de rochie lungă.
dalmaţián1 s. m. câine de agrement, decorativ, rezistent, cu blana albă acoperită cu mici pete (<fr. dalmatien)
negre sau maro închis.
dalmaţián2, –ă adj. 1. dalmat.2. (fig.; despre biografia, comportamentul cuiva) pătat de atitudini (<fr. dalmatien)
degradante; (despre oameni) secătură, om de nimic, netrebnic.
damán s. m. mamifer ungulat erbivor, din Africa, cât un iepure, care trăieşte în arbori sau (<fr. daman)
pe stânci.
damár s. n. răşină naturală albă–gălbuie cu nuanţe roşii sau negre, dintr–un arbore din (<fr. dammar)
Indochina.
damásc s. n. ţesătură de in, bumbac, mătase etc. decorată cu flori şi ornamente în relief. (<it. damasco)
damnábil, –ă adj. care merită să fie blestemat, condamnat. (<fr. damnable, lat. damnabilis)
damnát, –ă adj. 1. condamnat la chinurile infernului.2. blestemat, reprobat, care şi–a atras (<fr. damné, lat. damnatus)
oprobriul public.
damnaţiúne s. f. 1. osândire la chinurile infernului.2. blestem. (<fr. damnation, lat. damnatio)
dan s. m. grad de calificare în ierarhia titularilor centurii negre în artele marţiale (<fr. dan)
japoneze (judo, karate, aikido etc.).
danaídă s. f. I. fluture diurn din Africa cu aripile viu colorate.II. orificiu calibrat destinat (<fr. danaïde)
măsurării continue şi precise a debitelor în conducte.
dancing /dénsing/ s. n. local public unde se dansează. (<fr., engl. dancing)
dandi /déndi/ s. m. tânăr elegant, îmbrăcat după ultima modă. (<fr., engl. dandy)
dandísm s. n. comportare, ţinută, aere de dandi. (<fr. dandysme)
danéz, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Danemarca. • (s. f.) limbă germanică vorbită de danezi. (<fr. danois)
danián, –ă adj., s. n. (din) ultimul etaj al cretacicului. (<fr. danien)
dans s. n. gen artistic constând din mişcări ritmice, expresive, ale corpului, execuate în (<fr. danse)
tactul unei melodii.
dansá vb. intr., tr. 1. a executa un dans.2. (fig.) a se mişca necontenit. (<fr. danser)
dansánt, –ă adj. (despre serate, petreceri) la care se dansează, cu dans. (<fr. dansant)
dansatór, –oáre s. m. f. 1. cel care dansează.2. profesionist al dansului. (<dansa + –tor)
dantelá vb. tr. a cresta pe margini (un lucru), a da aspect de dantelă. (<fr. danteler)
dantélă s. f. împletitură fină din fire de bumbac, de mătase etc., servind la ornamentarea (<fr. dentelle)
rufăriei, a obiectelor de îmbrăcăminte etc.
dentelăríe s. f. 1. mai multe (feluri de) dantele.2. (fig.) lucru, contur etc. asemănător unei (<dantelă + –rie)
dantele.
dantelúră s. f. 1. ornament arhitectonic compus din zimţi etc.2. totalitatea crestăturilor de (<fr. dentelure)
pe marginea frunzelor.
dantésc, –ă adj. propriu (operei şi concepţiei) lui Dante. (<it. dantesco, fr. dantesque)
danturá vb. tr. a tăia dinţii unei roţi cu ajutorul unei freze speciale. (<dantură)
dantúră s. f. 1. totalitatea dinţilor unui om. • dentiţie (3).2. ansamblu al dinţilor unor (<fr. denture)
organe de maşini sau de utilaje.
danubián, –ă adj. din regiunea Dunării; dunărean. (<fr. danubien)
daoísm s. n. v. taoism.
dárling s. m. f. inv. drag! dragă! (<engl. darling)
darwinián, –ă adj., s. m. f. darwinist. (<fr. darwinien)
darwinísm s. n. concepţie evoluţionistă potrivit căreia speciile animale şi vegetale se (<fr. darwinisme)
transformă treptat unele în altele ca urmare a interacţiunii dintre variabilitate,
ereditate, suprapopulaţie, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală. o ~
social = concepţie sociologică din a doua jumătate a sec. XIX care extinde
legile biologice ale luptei pentru existenţă şi ale selecţiei naturale la viaţa
socială.
darwiníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al darwinismului; darwinian. (<fr. darwiniste)
dasiúr s. m. dihor, marsupial arboricol din Australia, carnivor şi insectivor, cu coada (<fr. dasyure)
păroasă.
dáta1 s. n. lucrările cunoscute, date care stau la baza unui raţionament, a unei cercetări (<lat. data)
etc.
datá2 vb. I. tr. a stabili data unui fapt din trecut. • a pune data pe un act, pe o scrisoare (<fr. dater)
etc.II. intr. a–şi avea începutul, a începe din...
datábil, –ă adj. care poate fi datat. (<fr. datable)
dátă s. f. 1. timp în care s–a petrecut sau urmează să se facă ceva; indicaţia acestui (<fr. date)
timp.2. (mat.) număr, mărime, relaţie etc. care serveşte la rezolvarea unei
probleme.3. (pl.) informaţii referitoare la ceva.
datív s. n. caz al declinării care exprimă de obicei destinaţia acţiunii unui verb, având (<fr. datif, lat. dativus)
valoare de complement indirect. o ~ etic = dativul unui pronume (mi, ţi), care
indică persoana interesată în acţiune.
datúra s. f. gen de plante din familia solanacee, foarte toxice, care cresc pe trunchiul (<fr. datura)
copacilor; ciumăfaie.
daumén /dau–/ s. n. sunet prin apăsarea pe coardă cu degetul mare în poziţiile înalte, la violoncel (<germ. Daumen)
şi contrabas.
dáună s. f. 1. stricăciune, pagubă; prejudiciu moral.2. (pl.) despăgubiri morale. o în ~a (<lat. daunum)
(cuiva sau a ceva) = în paguba (cuiva sau a ceva).
dăuná vb. tr. a păgubi pe cineva; a prejudicia. (<daună)
DE1– pref. „eliminare, opoziţie, îndepărtare, separare“. (<fr. dé–, cf. lat. de, fără)
DE2– v. des–.
dead–heat /dé–dit/ s. n. clasament la egalitate a doi concurenţi care ajung în acelaşi timp la linia de (<engl. dead–heat)
sosire.
deadweight /déd–ueit/ s. n. capacitate maximă de încărcare a unei nave comerciale. (<engl. deadweight)
deadwood /déd–ud/ s. n. legătură la proră şi la pupă între etravă şi, respectiv, etambou şi chilă. (<engl. deadwood)
deaferentá vb. tr. a secţiona rădăcinile posterioare ale măduvei spinării pentru a întrerupe căile (<fr. déafférenter)
nervoase aferente.
dealer /dílăr/ s. m. 1. agent de bursă; vânzător (intermediar).2. (la jocul de cărţi) cel care (<engl. dealer)
împarte cărţile.
dealing /dí–/ s. n. (la jocul de cărţi) împărţitul cărţilor. (<engl. dealing)
deambulá vb. intr. a merge fără un scop precis, după propria fantezie sau poftă, a rătăci. (<fr. déambuler)
deambulatóriu, –ie I. adj. de plimbare.II. s. n. galerie semicirculară a unei biserici catolice, între (<fr. déambulatoire)
altar şi absidă.
deambulaţie s. f. deambulare. (<fr. déambulation)
debáclu s. n. 1. rupere şi pornire a gheţii prinse între malurile unui curs de apă; zăpor.2. (<fr. débâcle)
(fig.) prăbuşire, dezastru.
debalastá vb. tr. a delesta. (<fr. déballaster)
debandádă s. f. dezorganizare. (<fr. débandade)
debará s. f. încăpere unde se ţin lucruri folosite rar. (<fr. débarras)
debarasá vb. tr., refl. a (se) degaja, a (se) descotorosi de ceva sau de cineva. (<fr. débarrasser)
debarasór, –oáre s. m. f. cel care lucrează la debarasarea unui spaţiu. (<fr. débarrasseur)
debarcá vb. I. tr. 1. a coborî pe uscat dintr–o navă (pasageri, mărfuri etc.).2. (fam.) a (<fr. débarquer)
înlătura, a înlocui (pe cineva) dintr–o funcţie, de la conducere.II. intr., tr. 1. a
(se) transporta pe un litoral inamic trupe şi materiale aduse pe nave
(speciale).2. a (se) coborî, a (se) da jos (din tren, din maşină etc.).
debarcadér s. n. loc amenajat în port sau pe malul unei căi navigabile pentru debarcare (1). (<fr. débarcadère)
debater /di–béi–tăr/ s. 1. orator care îşi prezintă teza cu abilitate, răspunzând uşor obiecţiilor care i (<engl. debater)
m. se aduc.2. participant la discuţii, la dezbateri.
debavurá vb. tr. a îndepărta bavurile de pe piesele metalice turnate sau prelucrate. (<de1– + bavură)
debavuratór s. n. unealtă folosită la debavurare. (<debavura + –tor)
debazificáre s. f. proces de îndepărtare a bazelor din complexul absorbitiv al solului. (după fr. débasification)
debenzoiláre s. f. suprimare a radicalului benzoil dintr–un compus organic. (după fr. débenzoylation)
debenzolá vb. tr. a elimina benzenul din gazele rezultate la cocsificarea cărbunelui. (<fr. débenzoler)
debíl, –ă adj. 1. firav, slăbuţ, plăpând. o ~ mintal = înapoiat mintal.2. (fig.) slab, vag, uşor. (<fr. débile, lat. debilis)
debilitá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni debil. (<fr. debiliter, lat. debilitare)
débit1 s. n. 1. cantitate de fluid sau de material pulverulent care trece în unitatea de timp (<fr. débit)
printr–o secţiune dată a unei conducte, a unui canal • cantitate de material
transportată, prelucrată sau furnizată de o maşină, instalaţie etc. în unitatea
de timp. o ~ cardiac = cantitatea de sânge expulzată din ventricolul stâng în
aortă la fiecare contracţie a inimii; ~ de foc = numărul de lovituri trase de o
gură de foc în unitatea de timp; (inform.) ~ de informaţie = cantitatea de
informaţii transmise în unitatea de timp, dintr–un sistem de comunicaţie. •
numărul de vehicule ce trec printr–un punct al unui drum în unitatea de timp.
• cantitatea de forţe şi mijloace care pot trece în unitatea de timp peste un
curs de apă.2. cantitatea de calorii pe care o produce o instalaţie în unitatea
de timp.3. (fig.) şuvoi, torent de cuvinte, flux verbal.4. vânzare (de mărfuri)
cu amănuntul. • local unde se vinde cu amănuntul; tutungerie.
débit2 s. n. 1. datorie pe care o are cel creditat.2. cont asupra a ceea ce s–a împrumutat (<it. debito, lat. debitum, fr.
sau s–a furnizat cuiva; evidenţa contabilă a acestui cont. débit)
debitá1 vb. tr. 1. a furniza o anumită cantitate de fluid (lichid, gaz), de energie etc.2. a (<fr. débiter)
vinde (mărfuri) cu amănuntul. (fig.) a vorbi, a spune lucruri inutile, prostii,
minciuni.3. a tăia (lemn, tablă, marmură etc.) în bucăţi de anumite forme şi
dimensiuni, care urmează a fi folosite sau prelucrate ulterior.
debitá2 vb. tr. a înscrie o sumă în debitul2 (2) unui cont. (<fr. débiter)
debitánt, –ă s. m. f. deţinător al unui debit1 (4); vânzător într–un debit. (<fr. débitant)
debitéză s. f. piesă din material refractar prin care se trage sticla topită la fabricarea (<fr. débiteuse)
geamurilor.
debitmétru s. n. instrument de control, de măsură, de reglaj al debitului fluidelor. (<fr. débitmètre)
debitór, –oáre I. adj. (despre sume de bani) care se înscrie în debit2 (2); datorat. • (despre (<fr. débiteur, lat. debitor)
conturi) în care debitul2 (2) depăşeşte creditul.II. s. m. f. datornic, cel care
este creditat. • persoană (fizică sau juridică) obligată, în temeiul unui raport
juridic, să dea sau să (nu) facă ceva.
debleiá vb. tr. a degaja un teren pentru realizarea unui debleu. (<fr. déblayer)
debléu s. n. lucrare de terasament sub nivelul solului unei căi de comunicaţie sau al unui (<fr. déblai)
canal.
deblocá vb. tr. 1. a înlătura obstacolele de pe o cale de comunicaţie; a degaja. • a despresura (<fr. débloquer)
(o cetate asediată, un port blocat etc.). • a desţepeni (maşini, aparate).2. a
scoate de sub blocare bani, valori bancare.3. a scoate din cadrele active ale
armatei (ofiţeri), a pensiona înainte de vreme (funcţionari).
deblocáre s. f. acţiunea de a debloca. • suspendare sau anulare a unui blocaj afectiv care (<debloca)
barează exteriorizarea unui conţinut mintal.
debonár, –ă adj. blajin, indulgent, foarte slab; incapabil de fapte rele. (<fr. débonnaire)
debordá vb. I. intr. a ieşi din albie, a se revărsa; a trece peste marginile unui vas prea (<fr. déborder)
plin.II. intr., tr. a vomita.
debordánt, –ă adj. 1. care se revarsă.2. (fig.) exuberant. (<fr. débordant)
deboşá vb. tr., refl. a face (pe cineva) să se dedea la desfrâu; a perverti. (<fr. débaucher)
deboşát, –ă adj., s. m. f. (om) decăzut, vicios, corupt. (<fr. débauché)
debóşă s. f. exces, abuz de mâncare şi de băutură. • decădere a moravurilor. (<fr. débauche)
debranşá vb. tr. a suprima o legătură, o comunicaţie stabilită între două conducte, circuite (<fr. débran-cher)
etc.
debreiá vb. intr. a suprima legătura dintre două piese cuplate printr–un ambreiaj. (<fr. débrayer)
debraiáj s. n. debreiere. (<fr. débrayage)
debreţín s. m. cârnat preparat din carne de vacă şi porc, în intestine subţiri, care se consumă (<germ. Debreziner)
prăjit sau fript la grătar.
debridá vb. tr. (med.) a suprima bridele care comprimă un organ. • a lărgi o plagă (<fr. débrider)
accidentală.
debroşá vb. tr. a desface legătura unei cărţi. (<fr. débrocher)
debruiá vb. tr., refl. 1. a ieşi din încurcătură; a (se) descurca.2. a înlătura un bruiaj. (<fr. débrouiller)
decadént, –ă I. adj. 1. care se află în decadenţă; în regres.II. adj., s. m. f. (adept) al (<fr. décadent)
decadentismului.
decadentísm s. n. 1. denumire dată unor curente literar–artistice de la sfârşitul sec. XIX, (<fr. décadentisme)
caracterizate prin disoluţie a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte
valori.2. mişcare literar–artistică europeană, caracterizată prin revolta
împotriva rigidităţilor şcolii parnasiene, cultivarea brutală a inovaţiilor
formale şi a senzaţiilor tari, prin rafinament stilistic ajuns la apogeu care se
va dizolva în simbolism.
decadénţă s. f. decădere, declin, regres. • corupţie, degradare morală, depravare. (<fr. décadence, lat. decadentia)
decadráj s. n. defect la proiecţia filmelor în apariţia pe ecran a două părţi aparţinând la (<fr. décadrage)
două imagini vecine, despărţite printr–o dungă neagră.
decalibrá vb. tr., refl. (despre o armă de foc) a–şi deforma calibrul ca urmare a tocirii (<de1– + calibra)
ghinturilor din interiorul ţevii.
decalítru s. m. unitate de măsură pentru volum, de 10 litri. (<fr. décalitre)
decalóg s. n. cele zece porunci religioase şi morale din Vechiul Testament. (<fr. décalogue, lat. decalogus,
gr. dekalogos)
decalotá vb. tr. 1. a descoperi membrul viril prin darea înapoi a prepuţului.2. a îndepărta (<fr. décalotter)
chirurgical calota craniană.
decalvánt, –ă adj. care provoacă chelirea. (<fr. décalvant)
decalváţie s. f. 1. calviţie.2. pedeapsă în vechiul drept prin care se rădea capul (<lat. decalvatio, fr. décalvation)
condamnaţilor.
decamerón s. n. operă conţinând povestirile unor evenimente întâmplate în timp de zece zile. (<fr. décaméron, it. decameron)
decamétru s. m. 1. unitate de măsură pentru lungimi, de 10 metri.2. instrument de măsură (<fr. décamètre)
format dintr–o panglică sau un lanţ cu lungimea de 10 metri.
decán1 s. m. regiune a cerului care face parte din semnele zodiacului. (<fr. décan, lat. decanus)
decán2 s. n. hidrocarbură saturată aciclică cu 10 atomi de carbon în moleculă. (<deca– + –an)
decán3, –ă I. s. m. 1. (ant.) decurion.2. persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea (<lat. decanus, germ. Dekan)
mai mare dintr–un anumit corp constituit.3. (în trecut) persoană aleasă dintre
avocaţi, care conducea baroul.4. conducător, şef ecleziastic în biserica
anglicană.II. s. m. f. membru al corpului profesoral universitar care deţine
conducerea unei facultăţi.
decanál, –ă I. adj. referitor la decanat.II. s. f. lucrare scrisă la facultăţile tehnice, (<fr. decanal)
echivalând cu un examen parţial.
decanát s. n. 1. demnitatea, funcţia de decan3 (II). • birourile decanului.2. organ de (<fr. décanat, lat. decanatus,
conducere al unei facultăţi. germ. Dekanat)
decantá vb. tr. 1. a limpezi un lichid care conţine particule solide în suspensie prin (<fr. décanter)
îndepărtarea acestuia după depunerea lor.2. (fig.) a limpezi, a clarifica.
decapotá vb. tr. a strânge, a ridica capota unui automobil. (<fr. décapoter)
decapotábil, –ă adj. (despre automobile) a cărui capotă se poate strânge sau ridica. (<fr. décapotable)
decapsulá vb. tr. 1. a desprinde capsulele de pe tulpinile unor plante textile.2. a înlătura, prin (<fr. décapsuler)
operaţie, capsula unui organ, în special membrana care înveleşte rinichiul.3.
a desface capsula (la sticle, la rachete de semnalizare etc.).
decarboxiláre s. f. eliminare a uneia sau a mai multor grupări carboxil din molecula unui acid (după fr. décarboxylation)
organic.
decarboxiláză s. f. enzimă care provoacă dezintegrarea unor polipeptide prin pierderea grupării (<fr. décarboxylase)
carboxil.
decarburá vb. tr. a reduce prin oxidare proporţia de carbon dintr–un aliaj de fier. • a micşora (<fr. décarburer)
conţinutul de carbon din stratul superficial al pieselor de oţel încălzite în
cuptoare.
decarburánt, –ă adj. (despre un produs) care are proprietatea de a decarbura. (<fr. décarburant)
decarburáţie s. f. decarburare. (<fr. décarburation)
decartáre s. f. (la jocul de cărţi) depunerea, eliminarea din mână a uneia sau mai multor (<de1– + carte)
cărţi.
decartelizá vb. tr. a desfiinţa (prin lege) cartelurile de producţie. (<fr. décartelliser)
decasiláb adj., s. m. (vers) de zece silabe. (<fr. décasyllabe)
decasilábic, –ă adj. (despre versuri) din zece silabe. (<fr. décasyllabique)
decastér s. m. unitate de măsură pentru cubajul lemnelor, de 10 steri. (<fr. décastère)
decastíl, –ă adj., s. n. (templu grecesc) decorat cu zece coloane în faţă. (<fr. décastyle)
decatá vb. tr. a fixa forma definitivă a unei ţesături cu ajutorul aburului. (<fr. décatir)
decatlón s. n. concurs cu zece probe atletice care se desfăşoară pe durata a două zile. (<fr. décathlon)
decembríst1, –ă s. m. f. nume dat revoluţionarilor ruşi care s–au ridicat în decembrie 1825 împotriva
absolutismului ţarist; decabrist. (după rus. dekabrist)
decembríst2 adj., s. m. f (participant) al evenimentelor din decembrie 1989. (<decembrie + –ist)
decemvír s. m. 1. fiecare dintre cei zece magistraţi romani care formau comisia ce urma să (<lat. decemvir, fr. décemvir)
dea Romei un cod de legi în anul 451 a. Chr.2. membru al unui colegiu
sacerdotal din Roma antică.
decemvirál, –ă adj. referitor la decemviri. (<lat. decemviralis, fr.
décemviral)
decemvirát s. n. demnitatea de decemvir şi timpul cât ea era exercitată; comisia decemvirilor. (<lat. decemviratus, fr.
décemvirat)
decenál, –ă adj. care durează zece ani. • care se petrece din zece în zece ani. (<fr. décennal, lat. decennalis)
decéniu s. n. perioadă de zece ani; decadă (3). (<lat. decennium, it. decennio)
decént, –ă adj. 1. cuviincios; reverenţios, plin de decenţă.2. pudic, ruşinos. (<fr. décent, lat. decens)
decentráre s. f. deplasare, din poziţia normală, a unei piese, a unei imagini de televiziune pe (după fr. décentrage)
ecranul unui cinescop.
decénţă s. f. respect pentru bunele moravuri; bună–cuviinţă; pudoare. (<fr. décence, lat. decentia)
decíl s. m. a zecea parte dintr–un ansamblu de date clasate într–o anumită ordine. (<fr. décile)
deciláj s. n. diviziune a unui ansamblu statistic în zece clase cu efective egale. (<fr. décilage)
decilítru s. m. unitate subdivizionară de măsură pentru volum, a zecea parte dintr–un litru. (<fr. déclitre)
decimá vb. tr. 1. (la romani şi în evul mediu) a pedepsi o unitate militară executând câte (<fr. décimer, lat. decimare)
unul din zece soldaţi, prin tragere la sorţi.2. a ucide, a omorî în număr mare;
a extermina, a masacra.
decimál, –ă I. adj. zecimal.II. s. n. basculă (1) cu greutăţi, etalon de zece ori mai mici. (<fr. décimal)
décimă s. f. 1.. (muz.) interval de zece trepte într–o gamă diatonică (o terţă peste (<it. decima)
octavă).2. strofă de zece versuri.
decimétric, –ă adj. de ordinul decimetrului. (<fr. décimétrique)
decimétru I. s. m. unitate subdivizionară de măsură pentru lungime, a zecea parte (<fr. décimètre)
dintr–un metru.II. s. n. riglă gradată, de zece centimetri.
decimolét s. n. (muz.) diviziune ritmică specială din zece note de durată egală cu aceea a opt (<it. decimoletto)
note obişnuite.
decinormál, –ă adj. (despre soluţii) cu concentraţie de zece ori mai mică decât aceea a unei (<fr. décinormal)
soluţii normale.
decís, –ă adj. ferm, hotărât; categoric, tranşant. (<it. deciso)
decisív, –ă adj. care determină luarea unei hotărâri definitive; hotărâtor. (<fr. décisif, lat. decisivus)
declanşatór, –oáre I. adj. care declanşează.II. s. n. dispozitiv acţionat mecanic, electric etc., care (<declanşa + –tor)
suprimă sau declanşează un mecanism; declanşor.
declanşór s. n. declanşator (II). (<fr. déclencheur)
declará vb. I. tr. 1. a spune, a afirma, a face cunoscut (ceva). • a comunica ceva oficial în (<fr. déclarer, lat. declarare)
faţa unei autorităţi. • a mărturisi.2. a proclama. • a pronunţa asupra cuiva o
sentinţă judecătorească.II. refl. 1. a începe, a izbucni, a se manifesta.2. a se
pronunţa public, a lua atitudine pentru, ori împotriva cuiva, sau a ceva.
declarábil, –ă adj. care poate sau trebuie să fie declarat. (<fr. déclarable)
declaránt, –ă adj., s. m. f. (cel) care face o declaraţie (la ofiţerul scării civile). (<fr. déclarant)
declaratív, –ă adj. 1. care conţine declaraţii. o ton ~ = ton ferm, categoric, sentenţios.2. (jur.; (<fr. déclaratif)
despre un act) prin care se constată existenţa unui drept preexistent.3.
(despre verbe, propoziţii) care exprimă o aserţiune; asertiv.
declasá vb. I. refl. a se degrada, a decădea din punct de vedere moral şi social; a cădea (<fr. déclasser)
într–o clasă, într–o categorie inferioară.II. tr. (metal.) a folosi un produs
necorespunzător cerinţelor într–un scop mai puţin important.
declasát, –ă adj., s. m. f. (om) decăzut sub raport moral şi social. (<fr. déclassé)
declíc s. n. 1. dispozitiv, în formă de pârghie, destinat a declanşa un mecanism.2. (<fr. déclic)
zgomot sec pe care îl face un mecanism când se declanşează.
declichetá vb. tr. a elibera clichetul care imobilizează un mecanism. (<fr. décliqueter)
declimatá vb. tr. a scoate (un animal, o plantă) din clima obişnuită. (<fr. déclimater)
declín s. n. 1. coborâre către asfinţit a unui astru.2. (fig.) decădere (a unei fiinţe, a unui (<fr. déclin)
popor, a unei civilizaţii); decadenţă, regres.
decliná vb. I. tr. 1. a trece un substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin (<fr. décliner, lat. declinare)
toate cazurile gramaticale.2. a respinge, a refuza, a contesta, a nu–şi asuma o
sarcină, o funcţie etc. o a–şi ~ competenţa = a nu–şi recunoaşte competenţa
(autoritatea, capacitatea de a se pronunţa într–o problemă); a–şi ~ orice
răspundere = a nu–şi asuma răspunderea.3. a nu recunoaşte, a nu admite
ceva.4. a–şi ~ numele, calitatea = a–şi spune numele, calitatea; a se
prezenta.II. intr. (despre aştri) a coborî către asfinţit, a apune. • (fig.) a
decădea, a fi în declin; a–şi pierde vigoarea, importanţa.
declinábil, –ă adj. care se poate declina (I, 1). (<fr. déclinable, lat. declinabilis)
declivitáte s. f. 1. unghi format de o dreaptă înclinată cu planul orizontal.2. înclinare pe o (<fr. déclivité, lat. declivitas)
porţiune limitată a unui teren, a unei şosele sau a unei căi ferate.
declivométru s. n. instrument pentru măsurarea pantei unui teren sau a unei suprafeţe plane (<fr. déclivomètre)
înclinate.
declorizá vb. tr. a curăţa apa de clorul rămas după dezinfecţia ei. (<fr. déchloriser)
declorurá vb. tr. a îndepărta clorurile din unele substanţe organice. (<fr. déchlorurer)
decoafá vb. tr., refl. a(–şi) despleti părul; a (se) ciufuli, a(–şi) strica coafura. (<fr. décoiffer)
decoagulá vb. tr. a restabili starea lichidă a unei substanţe coagulate. (<fr. décoaguler)
decóct s. n. preparat lichid obţinut prin decocţie. (<germ. Dekokt, lat. decoctum)
decócţie s. f. fierbere a unor plante în apă; decoct. (<fr. décoction, lat. decoctio)
decodá vb. tr. a descifra un mesaj transmis pe baza unui cod. • a înţelege, a pătrunde. (<fr. décoder)
decodificáre s. f. transformare a semnalelor unui mesaj în vederea identificării şi interpretării (<de1– + codificare)
acestuia de către destinatar; decodare.
decodificatór s. n. circuit, dispozitiv al unui calculator electronic care efectuează decodificarea; (<decodifica + –tor)
decoder.
decofrá vb. tr. a demonta cofrajul în care s–a turnat o piesă, o construcţie de beton. (<fr. décoffrer)
decolmatá vb. tr. a îndepărta materialul aluvionar depus pe fundul unui curs de apă, canal sau (<fr. décolmater)
bazin.
decolmatáj s. n. decolmatare. (<fr. décolmatage)
decolonizá vb. tr. a desfiinţa statutul şi situaţia economică, politică de colonie a unei ţări, a (<fr. décoloniser)
unui teritoriu.
decolorá vb. I. refl. a–şi pierde culoarea; a căpăta o culoare mai ştearsă, mai deschisă.II. (<fr. décolorer, lat. decolorare)
tr. a înlătura, a şterge culoarea (de pe o ţesătură, un tablou etc.).
decompresiúne s. f. 1. reducere a presiunii dintr–un cilindru, dintr–un recipient prin stabilirea (<fr. décompression)
unei comunicaţii cu mediul înconjurător.2. (med.) înlăturarea compresiunii
(apăsării) exercitate asupra unui organ de către un alt organ mărit;
decomprimare.
decompresór s. n. 1. aparat pentru decompresiune.2. supapă a unui motor cu ardere internă care (<fr. décompresseur)
facilitează pornirea sau frânarea acestuia.
decompresurizáre s. f. scoatere de sub presiune. (<de1 + com– + presurizare)
decomprimá vb. tr. a diminua, a înlătura o compresiune: decompresiune (2). (<fr. décomprimer)
decomunizá vb. tr. a înlătura, a desfiinţa proprietatea comună; a privatiza. (<de1– + comuniza)
deconcentrá vb. tr. a repartiza pe un spaţiu mai larg. (<fr. déconcentrer)
deconcertá vb. tr. a face să–şi piardă cumpătul, siguranţa de sine; a dezorienta, a descumpăni. (<fr. déconcerter)
decontractá vb. refl. 1. (despre muşchi) a–şi reveni după o contracţie.2. (fig.; despre oameni) (<fr. décontracter)
a se destinde, a se relaxa.
decontracturá vb. tr. a decontracta (un muşchi. (<fr. décontracturer)
decontracturánt, –ă adj., s. n. (medicament, metodă) care produce decontractaţie. (<fr. décontracturant)
decontrácţie s. f. decontractare. (<fr. décontraction)
deconvenţionalizá vb. refl., tr. a–şi pierde, a face să–şi piardă caracterul convenţional. (<de1– + convenţionaliza)
decopertá vb. tr. 1. a desface acoperişul unei construcţii.2. a dezveli un zăcământ (la (după it. discopertare)
suprafaţă), îndepărtând rocile sterile. • a îndepărta partea superioară a
solului, în vederea executării unor lucrări de fundare sau nivelare.
decopértă s. f. decopertare. (după it. discoperta)
decór s. n. 1. ansamblu de obiecte (panouri, mobilier etc.) pentru a crea cadrul în care se (<fr. décor)
desfăşoară un spectacol, un balet, un film.2. (fig.) cadru, ambianţă; peisaj,
tablou.3. podoabă, ornament; ornamentaţie.
decorá vb. tr. 1. a orna, a împodobi cu decoruri.2. a conferi o decoraţie. (<fr. décorer, lat. decorare)
decoratív, –ă adj. care decorează (1); ornant, ornamental. • care serveşte pentru decorare. o arte (<fr. décoratif)
~e = arte plastice folosite în decorarea obiectelor de uz curent (mobilă,
ceramică).
decorativísm s. n. caracter decorativ exagerat sau prea accentuat al unui obiect, al unei lucrări (<fr. décorativisme)
arhitectonice, exces de ornamente; decorativitate.
decorativitáte s. f. decorativism. (<fr. décorativité)
decoratór, –oáre I. s. m. f. 1. cel care se ocupă cu decorarea clădirilor, a interioarelor etc.2. cel (<fr. décorateur)
care face decoruri pentru teatru, film, televiziune.II. s. n. unealtă de bucătărie
pentru decorarea unor forme diferite (roşii, ciocolată, frişcă etc.)
decoráţie s. f. 1. distincţie conferită cuiva pentru o faptă eroică, pentru merite deosebite (<fr. décoration, lat. decoratio)
etc.; medalie, insignă.2. arta şi tehnica executării decorurilor. • ornamentaţie.
• totalitatea ornamentelor care servesc la înfrumuseţarea unui obiect.
decoreláre s. f. (tehn.) reducere a dependenţei statistice dintre elementele unui semnal, (<de1– + corelare
pentru a obţine o sporire a informaţiei.
decorná vb. tr. a îndepărta coarnele (la bovine). (<fr. décorner)
decoromaníe s. f. manie pentru decoruri sau pentru decoraţii excesive. (<fr. décoromanie)
decorós, –oásă adj. cu sentimentul propriei valori; valoros, demn, prestigios. (<it. decoroso)
decorsetá vb. tr. a elibera dintr–un cadru rigid; a relaxa, a decrispa. (<de1– + corset)
decorticá vb. tr. 1. a îndepărta cojile de pe unele seminţe.2. a descoji arborii pentru stârpirea (<fr. décortiquer, lat.
insectelor vătămătoare şi a ouălor lor.3. a înlătura pe cale chirurgicală o decorticare)
membrană îngroşată care acoperă un organ.
decorticatór s. n. maşină de decorticat. (<engl. decorticator)
decorticáţie s. f. decorticare. (<fr. décortication, lat.
decorticatio)
decórum s. n. (în poezia epică şi dramatică) grijă pentru respectarea trăsăturilor generale (<lat. decorum)
ale caracterului.
decovíl s. n. cărucior care se deplasează pe roţi de cale ferată îngustă, la exploatări locale (<fr. décauville)
şi temporare.
decozínă s. f. alcaloid din planta nemţişor, folosit pentru scăderea tensiunii arteriale şi (<fr. décozine)
rărirea ritmului cardiac.
decremént s. n. (mat.) diminuare a valorii unei cantităţi variabile. o (fiz.) ~ logaritmic = (<fr. décrément)
caracteristică cantitativă a vitezei de amortizare a unui fenomen oscilatoriu.
decrementá vb. tr. (inform.) a micşora cu o unitate sau cu o cantitate constantă oarecare (<fr. décrémenter)
conţinutul unui registru sau valoarea unei variabile.
decrepít, –ă adj. atins de decrepitudine; ramolit, senil. (<fr. décrépit, lat. decrepitus)
decroşá vb. I. tr. a desprinde ceva care a fost agăţat.II. refl. 1. (despre o maşină electrică) (<fr. décrocher)
a se opri din mers, a ieşi din regimul de funcţionare.2. (mil.) a rupe contactul
cu inamicul.3. (despre straturi geologice) a se deplasa orizontal de–a lungul
unei fracturi.
decroşáj s. n. decroşare. (<fr. décrochage)
decroşáre s. f. 1. acţiunea de a (se) decroşa; decroşaj.2. fractură în scoarţa terestră în lungul (<decroşa)
căreia unul din compartimentele rezultate este deplasat în sens orizontal.3.
rupere a unui aliniament arhitectonic prin retragerea sau împingerea înainte a
unui element.
decrustá vb. tr. a înlătura o crustă, un strat de natură chimică depusă pe pereţii unui (după fr. décroûter)
recipient.
decúbit s. n. poziţie orizontală relaxantă a corpului. (<fr. décubitus, lat. decubitus)
deculatór s. n. (tehn.) aparat pentru îndepărtarea aerului din pasta de hârtie. (după fr. découleur)
deculpabilizá vb. tr. a înlătura orice sentiment de culpabilitate. (<fr. déculpabiliser)
deculturáţie s. f. proces de involuţie, de degradare a culturii unei unităţi etnice. (<fr. déculturation)
decumán, –ă adj. (ant.; despre pământuri) care aparţinea statului roman şi pentru care colonii (<lat. decumanus, al zecelea, fr.
plăteau a zecea parte din venit. o poartă ~ă = poartă a unui castru, a unei décuman)
tabere romane în partea opusă inamicului şi în dreptul căreia se afla cohorta a
zecea.
decumbént, –ă adj. (despre ramuri sau tulpini târâtoare) cu vârf ascendent. (<engl. decumbent)
decupá vb. I. tr. a tăia un material după un contur dat; a tăia o parte dintr–un întreg.II. (<fr. découper)
tr., refl. a (se) detaşa (I, 1).
decupáj s. n. 1. decupare.2. (cinem.) operaţie constând în detalierea scenariului pe (<fr. decoupage)
secvenţe şi cadre, cu toate indicaţiile tehnice respective.3. scenariu regizoral.
decurión s. m. 1. comandant al unei decurii (1).2. membru al senatului într–un municipiu (<lat. decurio)
sau o colonie, în Imperiul Roman.3. şef de serviciu în administraţia palatului
imperial, la sfârşitul Imperiului Roman.
decurionát s. n. demnitatea, funcţia de decurion. (<fr. décurionat)
decúrs s. n. perioadă de desfăşurare a unui fenomen. o în ~ de... (sau în ~ul...) = pe (<fr. décours, lat. decursus)
durata, în desfăşurarea...
decusát, –ă adj. (despre frunze, ramuri, flori) dispus încrucişat, în perechi succesive la (<lat. decussatus, fr. décussé)
niveluri diferite.
decusáţie s. f. încrucişare a unor formaţii anatomice. (<fr. décussation, lat. decussatio)
decuscutá vb. tr. a curăţa cuscuta de pe plante; a separa seminţele de cuscută din cele de trifoi, (<fr. décuscuter)
lucernă etc.
decuscutatór s. n. separator electromagnetic pentru decuscutare. (<decuscuta + –tor)
decuspidáre s. f. reducere a cuspidelor prin şlefuirea feţelor dinţilor. (<de1– + cuspidă)
decuvá vb. tr. a trage vinul din cuva de fermentat în butoaie. (<fr. décuver)
decuváj s. n. decuvare. (<fr. décuvage)
dedá vb. refl. 1. a se deprinde, a se familiariza (cu), a se acomoda.2. a se consacra, a (<lat. dedere)
se dedica. • a se nărăvi.
dedál s. n. 1. labirint.2. (fig.) încurcătură, învălmăşeală. (<fr. dédale)
dedalián, –ă adj. 1. construit de Dedal.2. complicat, inextricabil. (<fr. dédaléen)
dedentíţie s. f. pierdere a dinţilor (la bătrâneţe). (<fr. dédentition)
dedicá vb. I. tr. a închina (cuiva) o carte, o operă proprie, în semn de omagiu.II. tr., refl. (<lat., it. dedicare, după fr.
a (se) consacra, a depune toate eforturile în slujba unei idei, a unei activităţi dédier)
etc.
dedicatór, –oáre s. m. f. cel căruia i se dedică ceva. (<it. dedicatore)
dedicatóriu, –ie adj. care conţine o dedicaţie. (<fr. dédicatoire, lat.
dedicatorius)
dedicáţie s. f. 1. parte a unei balade în care se face invocaţia sau adresarea către cel căruia i (<lat. dedicatio, it. dedicazione)
se dedică.2. text scris ca omagiu pentru cineva pe o carte, pe un album,
fotografie etc.
dediferenţiére s. f. 1. întoarcere a unui proces complex la unul mai simplu.2. pierderea totală (<fr. dédifférenciation)
sau parţială de către o celulă sau un ţesut a trăsăturilor caracteristice.
dedublá vb. refl. a se împărţi în două; a avea (simultan sau pe rând) două stări, aspecte, (<fr. dédoubler)
forme sau personalităţi diferite.
dedubláre s. f. acţiunea de a se dedubla. o ~a personalităţii = tulburare psihică manifestată (<dedubla)
prin disocierea personalităţii unui individ în una normală şi alta morbidă,
fiecare dominând alternativ şi determinând un anume comportament.
dedúce vb. tr. a face o deducţie. (<lat. deducere, după fr. déduire)
dedúcţie s. f. formă fundamentală de raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate (<fr. déduction, lat. deductio)
din premise.
dedurizá vb. tr. a îndepărta excesul de săruri de calciu şi magneziu din apă. (<de1– + dur + –iza)
dedurizatór s. n. aparat pentru dedurizat apa. (<deduriza + –tor)
deeptank /diptanc/ s. n. (mar.) tanc de balast, folosit şi pentru încărcătură. (<engl. deep tank)
deetanizá/deetaná vb. tr. a separa etanul conţinut într–un produs petrolier. (după fr. déséthaniser)
de fácto loc. adv. formulă diplomatică pentru recunoaşterea unei anumite situaţii, care nu a (<lat. de facto, de fapt).
dobândit şi consacrarea juridică necesară.
defalcá vb. tr. 1. a desprinde, a da la o parte o sumă dintr–o socoteală, dintr–un cont; a (<fr. défalquer, lat. defalcare)
desprinde o parte dintr–un tot.2. a împărţi (o lucrare, un teren etc.) în mai
multe părţi.
defalsificá vb. tr. a înlătura un fals. (<de1 – + falsifica)
defavoáre s. f. discreditare, dizgraţie. o în ~a (cuiva) = în dezavantajul (cuiva). (<fr. défaveur)
defavorábil, –ă adj. în dezavantajul cuiva; nefavorabil. (<fr. défavorable)
defavorizá vb. tr. a dezavantaja. (<fr. défavoriser)
defavorizánt, –ă adj. care defavorizează. (<defavoriza + –ant)
defazá vb. tr. a realiza un defazaj. (<fr. déphaser)
defazáj s. n. diferenţa de fază dintre două mărimi alternative de aceeaşi frecvenţă. (<fr. déphasage)
defazór s. n. (electr.) cvadripol care introduce un defazaj anumit între semnalul de la (<fr. déphaseur)
ieşire şi cel de la intrare; regulator de fază.
defecá vb. tr. 1. a limpezi un lichid prin depunerea substanţelor pe care le conţine în (<fr. déféquer, lat. defaecare)
suspensie. • a precipita albuminele dintr–o soluţie. • a purifica zemurile, în
industria zahărului.2. a evacua materiile fecale din intestin.
defecánt s. m. reactiv chimic care are proprietatea de a precipita albuminele din soluţii. (<fr. déféquant)
deféct, –ă I. adj. care s–a defectat, s–a stricat.II. s. n. 1. imperfecţiune, lipsă, cusur. • (<lat. defectus, germ. Defekt)
deranjament, dereglare care împiedică funcţionarea unei maşini, a unui
aparat, mecanism etc. • dezavantaj, inconvenient.2. (fiz.) ~ de masă =
diferenţa dintre suma particulelor constitutive ale unui atom şi masa reală a
acestuia.
defectá vb. I. refl. (despre maşini, aparate, mecanisme etc.) a avea un defect, a (se) (<defect)
strica.II. tr. a produce un defect (la o maşină etc.).III. intr. (rar) a trăda.
defectív, –ă adj. (despre verbe, substantive şi adjective) care nu este folosit la toate formele (<fr. défectif, lat. defectivus)
flexionare; (despre adverbe) care nu are (unele) grade de comparaţie
(inclusiv pozitivul).
defectivitáte s. f. însuşirea de a fi defectiv. (<fr. défectivité)
DEFECTO– elem. „defect“. (<fr. défecto–, cf. lat. defectus)
deferént1 s. n. (astr.) cerc mare pe care se deplasează centrul epiciclului planetelor aflate (<germ. Deferent)
într–o mişcare uniformă.
deferént2, –ă adj. 1. plin de deferenţă, respectuos, condescendent.2. canal ~ = canal care (<fr. déferent, lat. deferens)
conduce sperma din epididim în uretra posterioară.
deferentítă s. f. inflamaţie a canalelor deferente. (<fr. déferentite)
deferenţă s. f. respect, stimă deosebită, consideraţie; condescendenţă. (<fr. déférence)
deferí vb. tr. 1. a acorda, a conferi (un titlu, onoruri etc.)2. a supune spre judecare în faţa (<fr. déférer, lat. deferre)
justiţiei. o a ~ jurământ = a cere cuiva, în lipsă de alte probe, să jure în faţa
justiţiei.
deferizá vb. tr. a îndepărta excesul de fier din apele feruginoase, pentru a putea fi (<fr. déferriser)
consumate.
deferlá vb. intr. (despre valuri) a se revărsa, a se sparge, rostogolindu–se. (<fr. déferler)
deferláj s. n. deferlare. (<fr. déferlage)
deferlánt, –ă adj., s. m. (val) care rezultă din deferlare. (<fr. déferlant)
defertilizá vb. tr., refl. (despre soluri) a(–şi) pierde fertilitatea. (<fr. défertiliser)
defervescénţă s. f. 1. diminuare sau dispariţie a febrei, anunţând convalescenţa.2. diminuare a (<fr. défervescence)
efervescenţei într–o reacţie chimică.
defetísm s. n. 1. opinie, atitudine a celui care nu crede în reuşita unei acţiuni, în justeţea (<fr. défaitisme)
unei cauze pe care o consideră pierdută.2. infracţiune constând în lansarea şi
răspândirea în timp de război a unor zvonuri sau informaţii false,
tendenţioase cu privire la situaţia politică, economică şi socială a ţării.
deficít s. n. diferenţă cu care cheltuielile întrec veniturile; pierdere, lipsă. (<fr. déficit)
deficitár, –ă adj. care este în deficit. (<fr. déficitaire)
defilá vb. intr. 1. (despre coloane, convoaie etc.) a trece în rânduri, în şir. • (despre trupe, (<fr. défiler)
unităţi militare) a trece prin faţa unui comandant pentru a da onorul cu ocazia
unei parade etc.2. (p. ext.) a se succeda fără întrerupere.
defilát, –ă adj. (despre un teren) ascuns de vederea inamicului terestru înapoia unei (<fr. défilé)
acoperiri.
defiléu s. n. vale îngustă şi adâncă între doi munţi, săpată de o apă curgătoare. (<fr. défilé)
definí vb. I. tr. a da o definiţie; a explica sensurile unui cuvânt, ale unei noţiuni. • a (<fr. définir, lat. definire)
determina, a preciza, a delimita; a caracteriza pe cineva.II. refl. a se
autocaracteriza.
definisábil, –ă adj. care poate fi definit; de definit. (<fr. définissable)
definít, –ă adj. 1. (despre cuvinte, noţiuni) explicat; precizat. o (lingv.) articol ~ = articol (<definit)
care, ataşat substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este cunoscut,
individualizat; articol hotărât.2. (bot.; despre organe) cu o creştere limitată.
definitív, –ă adj. care nu se mai poate modifica; absolut, categoric, irevocabil. o profesor (sau (<fr. définitif, lat. definitivus)
învăţător) ~ = profesor (sau învăţător) care a primit definitivatul; în ~ = în
sfârşit, la urma urmelor.
definitivá vb. tr. 1. a da formă definitivă unui obiect, unei lucrări etc.2. a stabili definitiv pe (<definitiv)
cineva într–un post.
definitiváre s. f. 1. acţiunea de a definitiva.2. ansamblu de lucrări necesare pentru amenajarea (<definitiva)
părţii carosabile a unui drum în vederea modernizării.
definitivát s. n. faptul de a definitiva. • grad didactic care se obţine de un profesor sau (<definitiva)
învăţător pe baza unei inspecţii speciale şi a unui examen, după un stagiu de
activitate didactică.
definitóriu, –ie adj. care defineşte, care caracterizează; (p. ext.) caracteristic, specific, propriu. (<fr. définitoire)
definíţie s. f. operaţie logică prin care se determină conţinutul unei noţiuni, notele ei (<fr. définition, lat. definitio)
esenţiale, indicându–se genul proxim şi diferenţa specifică, sau se precizează
înţelesul unui cuvânt ori simbol; propoziţie prin care se exprimă această
determinare. o prin ~ = prin însăşi natura lucrurilor.
deflegmá vb. tr. a separa componenţii unui amestec de lichid prin distilarea şi relichefierea (<fr. déflegmer)
fracţiunilor cu punct de fierbere mai înalt.
deflegmátor s. n. dispozitiv pentru deflegmare. (<fr. déflegmateur)
deflexiúne s. f. 1. stare a unui membru sau a unei părţi a corpului opusă flexiunii.2. deviere a (<fr. déflexion)
curentului unui fluid, a unui fascicul de radiaţii din direcţia iniţială.
degajá vb. I. tr. 1. a elibera, a scuti pe cineva de o sarcină, de o îndatorire; a înlătura un (<fr. dégager)
obstacol sau ceva care împiedică.2. a răspândi, a elimina (gaze, vapori, miros
etc.), a emana, a exala.3. (fotbal) a trimite mingea departe de poarta proprie
pentru a evita o acţiune periculoasă a adversarului. • (scrimă) a–şi desprinde
floreta de cea a adversarului.II. refl. (şi fig.) a se desprinde, a se elibera.
degajamént s. n. 1. încăpere care serveşte ca spaţiu de comunicare între încăperile unui (<fr. dégagement)
apartament, ale unei clădiri publice.2. incintă adiacentă scenei unui teatru sau
platou de filmare destinată depozitării şi remontării decorurilor.
degradé I. s. n. estompare treptată a unei culori, a luminii.II. adj. (despre fire textile) (<fr. dégradé)
în culori care se estompează treptat.
degranuláre s. f. dispariţie a granulaţiilor citoplasmatice, specifice unor celule, ca urmare a (<de1– + granulare)
unor procese distrofice.
degrás s. n. amestec de untură de peşte şi acid nitric, folosit în pielărie. (<fr. dégras)
degreá vb. tr. (mar.) a demonta greementul. (<fr. dégréer)
degresá vb. tr. 1. a îndepărta petele de grăsime de pe suprafaţa unor obiecte.2. a extrage (<fr. dégraisser)
grăsimea dintr–un aliment.
degresáj s. n. degresare. (<fr. dégraissage)
degresánt, –ă adj., s. m. 1. (substanţă) care serveşte la degresare.2. deplastifiant. (<fr. dégraissant)
degresiúne s. f. micşorare treptată, graduală. (<fr. dégression, lat. degressio)
degresív, –ă adj. care merge descrescând, care descreşte treptat. (<fr. dégressif)
degresivitáte s. f. caracter degresiv. (<fr. dégressivité)
degresór, –oáre I. s. m. f. cel care degresează.II. s. n. aparat cu care se face degresarea (<fr. dégraisseur, /II/
anumitor materiale. dégraissoir)
degrevá vb. tr. a micşora, a reduce, a suprima obligaţiile, sarcinile etc. care revin cuiva. (<fr. dégrever)
degringoládă s. f. 1. prăbuşire, rostogolire.2. (fam.) decădere, ruinare progresivă, degradare. (<fr. dégringolade)
degrosisá vb. tr. a reduce suspensiile mai mari în procesul de purificare a apei. (după fr. dégrossir)
degrosisór s. n. filtre din pietriş care reţin impurităţile de dimensiuni mai mari, într–o (<fr. dégrossisseur)
instalaţie de limpezire a apei.
degroşá vb. tr. a prelucra prin aşchiere o piesă brută de metal pentru a o aduce la o (după fr. dégrossir)
dimensiune apropiată de cea definitivă.
degroşáj s. n. degroşare. (după fr. dégrossissage)
degrupá vb. tr. a dispersa, a repartiza diferit persoane sau lucruri grupate. (<fr. dégrouper)
degudroná vb. tr. a separa gudroanele de gazele produse la distilarea cărbunilor fosili. (<fr. dégoudronner)
degudronatór s. n. aparat, utilaj la degudronare. (după fr. dégoudronneur)
dehidrogenáză s. f. enzimă care catalizează oxidarea substanţelor prin eliminarea ionilor de (<fr. déhydrogénase)
hidrogen.
dehiscént adj. (despre fructe, antere, sporogoni) care se deschide spontan, la maturitate, (<fr. déhiscent, lat. dehiscens)
eliberând seminţele.
dehiscénţă s. f. însuşirea de a fi dehiscent. (<fr. déhiscence)
DEI–/DEO– elem. „zeu, zeitate“. (fr. déi–, déo–, cf. lat. deus)
deicíd, –ă I. s. m. f. ucigaş al unui zeu, al lui Dumnezeu.II. s. n. ucidere a unui zeu sau a (<fr. déicide)
lui Dumnezeu.
deíctic, –ă adj. (despre cuvinte) care arată, demonstrează; care întăreşte un sens. (<fr. déictique)
deificá vb. tr. 1. a atribui putere divină unei fiinţe sau unui lucru; a zeifica.2. (fig.) a (lat. deificare, fr. déifier)
diviniza.
deionizáre s. f. eliminare a anumitor ioni dintr–un mediu ionizat. (după fr. déionisation)
déism s. n. orientare filozofico–religioasă care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu numai (<fr. déisme)
ca o cauză primară, impersonală a lumii, respingând însă ideea întruchipării
lui într–o persoană şi a intervenţiei sale în desfăşurarea ulterioară a
fenomenelor din univers.
dejivrá vb. tr. a înlătura straturile de chiciură sau de gheaţă formate pe anumite suprafeţe. (<fr. dégivrer)
(metalice).
dejivráj s. n. dejivrare. (<fr. dégivrage)
dejivrór s. n. dispozitiv la avioane pentru a preveni sau înlătura jivrajul. (<fr. dégivreur)
dejojáre s. f. manevră în timpul decolării unui hidroa-vion, prin care acesta este ridicat cu (după fr. déjaugeage)
coca deasupra apei spre a micşora rezistenţa la înaintare.
dejucá vb. tr. a zădărnici (planurile, uneltirile cuiva). (după fr. déjouer)
dejún s. n. masa de prânz; prânz; timpul când se ia această masă. o micul ~ = gustare de (<dejuna)
dimineaţă.
dejuná vb. intr. a lua masa de prânz; a prânzi. (<fr. déjeuner)
delabializá vb. tr. a face să devină nelabial. (<fr. délabialiser)
delaborá vb. tr. a demonta dintr–un loc instalaţiile, maşinile şi muniţiile devenite inutilizabile (<lat. delaborare)
sau periculoase.
delabrá vb. tr. a (se) deteriora, a (se) ruina, a (se) strica. (<fr. délabrer)
delapidá vb. tr. a sustrage, a–şi însuşi bani, valori sau alte bunuri din avutul obştesc aflate în (după fr. dilapider, lat.
grija sa. dilapidare)
delapidatór, –oáre s. m. f. cel care săvârşeşte o delapidare. (după fr. dilapidateur)
delatór, –oáre s. m. f. denunţător; informator. (<fr. délateur, lat. delator)
delăsá vb. refl. a dovedi nepăsare, a părăsi o muncă începută. (<fr. délaisser)
delăsător, –oáre adj., s. m. f. (cel) care se delasă; neglijent, indolent. (<delăsa + –tor)
délco s. n. cap distribuitor de curent electric la motoarele cu electroaprindere. (<fr. delco)
delcrédere s. n. (ec.) angajament al unui agent care, în schimbul unui comision special, (<germ. Delkredere, it. del
garantează personal plata tuturor mărfurilor pe care le vinde în contul altuia. credere)
deleátur s. n. semn de corectură tipografică prin care se arată că trebuie să se suprime o (<lat. deleatur, să se şteargă)
literă, un cuvânt etc.
delébil, –ă adj. care poate fi şters. (<lat. delebilis, fr. délébile)
delectá vb. tr., refl. a (se) desfăta, a (se) bucura, a (se) distra. (<fr. délecter, lat. delectare)
delegá vb. tr. a atribui cuiva calitatea de delegat; a da o delegaţie. (<fr. déléguer, lat. delegare)
delegát, –ă s. m. f. 1. cel împuternicit cu o delegaţie.2. reprezentant al unei organizaţii politice (<fr. délégué, lat. delegatus)
sau obşteşti, al unui stat la o conferinţă, la un congres etc.
delegatár, –ă adj., s. m. f. (cel) care deleagă, care dă o delegaţie. (<fr. délégataire)
delegáţie s. f. 1. împuternicire de a acţiona într–un anumit fel în numele cuiva.2. act prin (<fr. délégation, lat. delegatio)
care cineva este desemnat ca delegat.3. grup de persoane împuternicit cu o
misiune specială.
delestá vb. tr. 1. a arunca lestul dintr–o navă, dintr–un balon etc.; a debalasta.2. (fam.) a (<fr. délester)
elibera, a epura.
deletér, –ă adj. nociv, vătămător; (fig.) care corupe. (<fr. délétère)
delexicalizá vb. tr., refl. (despre părţi de vorbire) a–şi pierde, a face să–şi piardă conţinutul (de1– + lexicaliza)
semantic.
–délf, –delfíe elem. „matrice, vagin, marsupiu“. (<fr. –delphe, –delphie, cf. gr.
delphys, pântece)
délfic, –ă adj. din Delfi; (spec.) referitor la cultul în cinstea lui Apolo. (<fr. delphique)
–delfíe v. –delf.
delfín1 s. m. 1. mamifer cetaceu marin cu corpul fusiform şi botul ascuţit, care trăieşte în (<lat. delphinus, it. delfino)
cete în toate mările.2. stil de înot, caracterizat prin mişcarea simultană şi
simetrică a braţelor, dinainte spre înapoi, cu mişcarea picioarelor în plan
vertical.
delfín2 s. m. titlul purtat de fiul cel mai mare al regilor Franţei, moştenitorul prezumtiv al (după fr. dauphin)
tronului.
delfináriu s. n. 1. bazin amenajat pentru delfini.2. sală, clădire care adăposteşte un delfinariu (<germ. Delphinarium)
(1).
delfiníde s. n. pl. familie de cetacee carnivore: delfinii, marsuinii, narvalii etc. (<fr. delphinidés)
delfiniéră s. f. 1. navă de tonaj mic pentru capturarea delfinilor.2. un fel de cange pentru (<it. delfiniera)
prinderea delfinilor.
delfiníst, –ă s. m. f. înotător în stilul delfin1. (2). (<it. delfinista)
delfinológ, –ă s. m. f. specialist în delfinologie. (<fr. delphinologue)
delfinologíe s. f. studiu ştiinţific al delfinilor. (<fr. delphinologie)
deliberá vb. I. intr. a examina, a chibzui împreună, a dezbate pentru a lua o hotărâre.II. tr. (<fr. délibérer, lat. deliberare)
a decide, a soluţiona.
deliberánt, –ă adj. care deliberează. (<fr. délibérant)
deliberát, –ă I. adj. (şi adv.) (în mod) intenţionat, cumpănit; liber consimţit.II. s. n. (<fr. délibéré)
deliberare între judecători înainte de pronunţarea sentinţei. o ~ moral =
decizie într–o chestiune de responsabilitate morală.
deliberatív, –ă adj. 1. care deliberează. o vot ~ = drept pe care îl are o adunare sau un membru al (<fr. délibératif, lat.
ei de a hotărî ceva prin vot.2. despre forme verbale, (construcţii) care deliberativus)
exprimă indecizia subiectului.
delicát, –ă adj. 1. (despre aspectul unor fiinţe sau lucruri) gingaş, fin, graţios. • slăbuţ, (<fr. délicat, lat. delicatus)
plăpând. • (despre mâncăruri) de bună calitate, bun la gust. • (despre culori)
discret, pal, estompat.2. ales, distins; (fig.) atent, prevenitor.3. (despre
situaţii) în care trebuie acţionat cu prudenţă, cu rezervă; dificil, greu de
rezolvat.
delicatése s. f. pl. alimente fine, prăjituri, specialităţi culinare. (<germ. Delikatesse)
delicatéţe s. f. însuşire a ceea ce este delicat; fineţe, gingăşie. (<it. delicatezza, fr. délicatesse)
delíciu s. n. plăcere mare, intensă; savoare; desfătare. (<lat. delicium, fr. délice)
delíct s. n. încălcare uşoară a legii penale, sancţionată cu închisoare corecţională sau (<lat. delictum, fr. délict)
amendă.
delictuál, –ă adj. delictuos. (<fr. délictuel)
delictuós, –oásă adj. care constituie un delict; delictual. (<fr. délictueux)
delicvescént, –ă adj. I. (despre substanţe solide) care absoarbe vaporii de apă din atmosferă, (<fr. déliquescent, lat.
transformându–se în soluţii apoase.2. (fig.) decadent, corupt. deliquescens)
delicvescénţă s. f. 1. proprietate a unor substanţe solide de a fi delicvescente.2. (fig.) decadenţă, (<fr. déliquescence)
corupţie.
deligáţie s. f. aplicare a unui bandaj, aparat sau medicament extern. (<fr. déligation)
delignificáre s. f. eliminare a ligninei din celulele şi fibrele vegetale. (după fr. délignification)
delimitá vb. tr., refl. a (se) mărgini, a (se) limita, a (se) contura. (<fr. délimiter, lat. delimitare)
delincvénţă s. f. totalitatea delictelor şi crimelor considerate pe plan social; criminalitate, (<fr. délinquance)
infracţionism.
delineá vb. tr. a trasa conturul unui obiect; a schiţa cu o linie. (<fr. délinéer, lat. delineare)
delineávit s. n. termen care însoţeşte în colţul de jos al unei gravuri numele autorului. (<lat. delineavit, desenat)
delínt s. n. material fibros din lintersul extras de pe seminţele de bumbac, materie primă (<fr. délint)
la fabricarea hârtiei fine şi a mătăsii artificiale.
delintersá vb. tr. a îndepărta firele scurte de pe seminţele de bumbac egrenate. (<de1– + linters)
delír s. n. 1. tulburare patologică a conştiinţei, manifestată prin aiurări, halucinaţii (<fr. délire, lat. delirium)
etc.2. (fig.) exaltare, extaz, frenezie, entuziasm excesiv.
delirá vb. intr. a fi într–o stare de delir; a aiura. (<fr. délirer, lat. delirare)
delirándo adv. (muz.) improvizând. (<it. delirando)
deliránt, –ă adj. (şi s. m.) care delirează; (ca) de delir. • (fig.) exaltat, frenetic. (<fr. délirant)
deliricizá vb. tr. a goli poezia de fiorul ei emoţional, liric. (<de1– + liriciza)
delírium trémens s. n. boală pricinuită de alcoolism şi caracterizată prin delir însoţit de tremurul (<lat. delirium tremens)
nervos al feţei şi al membrelor.
deliteraturizá vb. refl., tr. a–şi pierde, a face o operă să–şi piardă caracterul literar. (<de1– + literaturiza)
delitescént, –ă adj. care prezintă delitescenţă. (<fr. délitescent)
delitescénţă s. f. 1. dezagregare a unui corp, ţesut etc. prin absorbţie de apă.2. dispariţie subită (<fr. délitescence)
a unei tumori, a unei inflamaţii.3. perioada de incubaţie a unui parazit.
delivrénţă s. f. expulsie sau extracţie a placentei după expulzarea fătului. (<fr. délivrance)
delocutív, –ă adj. (despre prefixe) de origine prepo-ziţională, care formează cuvinte de la (<de2– + locuţ/une/ + /t/iv)
locuţiuni.
deloiál adj. incorect, necinstit, nesincer. (<fr. déloyal)
deloialitáte s. f. lipsă de loialitate, incorectitudine, necinste. (după fr. déloyauté)
délta s. m. 1. a patra literă a alfabetului grecesc (), corespunzând sunetului d.2. (fig.) (<fr., gr. delta)
simbol al adevărului; (p. ext.) adevăr.
deltacísm s. n. pronunţare alterată a consoanelor d, t. (<fr. deltacisme)
deltadróm s. n. loc de desfăşurare a antrenamentelor şi concursurilor de deltaplanism. (<delta/plan/ + –drom)
deltoíd, –ă adj., s. m. (muşchi) în formă de triunghi, în partea laterală a regiunii scapulare. (<fr. deltoïde)
deluviál, –ă adj. (despre soluri) format din deluviu. (<fr. diluvial)
delúviu s. n. material detritic provenit din alterarea şi degradarea rocilor, transportat de (<lat. diluvium)
apele de şiroire.
deluzóriu, –ie adj. înşelător; iluzoriu. (<lat. delusorius, fr. délusoire)
dem1 s. n. (biol.) asociaţie de indivizi apropiaţi, înrudiţi taxonomic. (<fr., engl. dem)
DEM2(O)– elem. „popor, populaţie“. (<fr. dém/o/–, it. dem/o/–, cf. gr.
demos)
demacadamizá vb. tr. a desface, a înlătura macadamul. (<fr. démacadamiser)
demachiá vb. tr., refl. a(–şi) şterge machiajul. (<fr. démaquiller)
demachiáj s. n. demachiere. (<fr. démaquillage)
demachiánt, –ă adj., s. n. (produs cosmetic) care serveşte pentru demachiere. (<fr. démaquillant)
demagnetizá vb. tr., refl. a pierde, a face ca un corp să–şi piardă magnetizarea. (<fr. démagnétiser)
demagnetizánt, –ă adj. care produce demagnetizare. (<fr. démagnetisant)
demagnetizór s. n. dispozitiv electromagnetic pentru ştergerea înregistrărilor de pe banda (<fr. démagnétiseur)
magnetică.
demagóg, –ă s. m. f. 1. (în Grecia antică) conducător al unei grupări democratice.2. cel care caută (<fr. démagogue)
să–şi creeze popularitate prin discursuri bombastice, promisiuni mincinoase
etc.
demagógic, –ă adj. de demagog; pătruns de demagogie. (<fr. démagogique)
demagogíe s. f. metodă şi atitudine politică de înşelare a maselor prin promisiuni (<fr. démagogie, gr. demagogia)
mincinoase, discursuri bombastice etc. pentru a obţine popularitate; atitudine
de demagog.
demantelá vb. tr. 1. a demola sistematic dispozitivele de apărare ale unei cetăţi spre a o scoate (<fr. démanteler)
din sistemul defensiv.2. (fig.) a dezorganiza, a destrăma.
demará vb. I. tr. a dezlega odgoanele unei corăbii (în vederea plecării).II. intr. 1. (despre (<fr. démarrer)
autovehicule, motoare etc.) a se pune în mişcare, a porni.2. (fig.; despre un
sportiv participant la o cursă) a porni cu avânt, în viteză, a ţâşni; (despre o
acţiune, o afacere) a începe.
demaráj s. n. demarare. (<fr. démarrage)
demarcá vb. I. tr. a însemna printr–o linie de demarcaţie; a delimita, a despărţi, a (<fr. démarquer)
separa.II. refl. (sport) a scăpa de sub supravegherea adversarului.
demarcáj s. n. demarcare. • (sport) plasament al unui jucător în teren astfel încât să i se (<fr. démarquage)
poată trimite mingea. • luarea unor pasaje dintr–o carte spre a le transpune în
alta.
demarcatív, –ă adj. ca caracter de demarcaţie. (<fr. démarcatif)
demarcáţie s. f. delimitare, despărţire, separare. • operaţie prin care se stabileşte frontiera (<fr. démarcation)
dintre două state sau linia despărţitoare dintre două suprafeţe de teren. o linie
de ~ = linie care desparte două teritorii sau (fig.) două noţiuni.
demenajá vb. tr., intr. a goli, a transporta mobila dintr–o locuinţă; a schimba o locuinţă, a (<fr. déménager)
(se) muta.
demént, –ă I. adj., s. m. f. alienat mintal.II. adj. de om nebun; demenţial. (<fr. dément, lat. demens)
deménţă s. f. 1. alienaţie mintală, nebunie.2. (fig.) surescitare intensă (vecină cu nebunia). (<fr. démence, lat. dementia)
demersál, –ă adj. 1. (despre organisme) care trăieşte în zona litorală, venind în contact direct (<fr. démersal)
cu fundul apei.2. (despre ouăle de peşti) care cad pe fundul apei.
demetanizá vb. tr. a extrage metanul din hidrocarburile gazoase sau din cărbuni. (<fr. déméthaniser)
demetiláre s. f. reacţie chimică prin care o substanţă pierde un radical metil. (după fr. déméthylation)
DEMI– elem. „jumătate“. (<fr. demi–)
demielinizáre s. f. dispariţie a tecii de mielină care înconjură cilindraxul unei fibre nervoase. (după fr. démyélinisation)
demilitarizá vb. tr. a desfiinţa sau a limita pe un anumit teritoriu, în urma unei convenţii (<fr. démilitariser)
internaţionale, forţele armate, armamentul, instalaţiile militare, industria de
armament.
demimónd s. n. lumea femeilor declasate şi de moravuri uşoare. (<fr. demi–monde)
demimóndă s. f. demimondenă. (<fr. demi–monde)
demimondén, –ă I. adj. referitor la o demimondă.II. s. f. femeie de moravuri uşoare; cochetă. (<fr. demi–mondaine)
deminá vb. tr. a îndepărta sau a face inofensive minele dintr–un baraj de mine instalat de (<fr. déminer)
inamic.
demineralizá vb. I. tr. a elimina sărurile minerale dintr–o substanţă organică.II. refl. (despre (<fr. déminéraliser)
substanţe organice) a pierde sărurile minerale proprii.
deminór s. m. (mar.) membru al echipajului însărcinat cu deminarea. (<fr. démineur)
demiséc adj. inv. (despre vinuri) cu gust intermediar între dulce şi sec. (<fr. demi–sec)
demísie s. f. act prin care cineva renunţă la o funcţie, la o demnitate etc. (<fr. démission, lat. demissio)
demistificá vb. tr. a înlătura o mistificare, o minciună. • a demitiza. (după fr. démystifier)
demistificatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care demistifică. (<fr. démystificateur)
demíte vb. tr. a destitui. (<lat. demittere, fr. démettre)
demiténtă s. f. tentă între clar şi întunecat, într–o pictură sau gravură. (<fr. demi–teinte)
demitificá vb. tr. a demitiza (1). (după fr. démytifier)
demitizá vb. tr. 1. a face ca un lucru, o idee să–şi piardă caracterul mitic; a demistifica, a (<it. demitizzare)
demitifica, a demitologiza.2. a înlătura exagerările, deformările, iluziile
despre originea şi evoluţia lucrurilor, fenomenelor etc., prezentându–le în
conformitate cu realitatea; a nega anumite idei susceptibile de a se fi golit de
înţelesul lor primordial.
democrátic, –ă adj. propriu democraţiei; bazat pe principiile democraţiei; democrat (II). (<fr. démocratique)
democratísm s. n. totalitatea principiilor care exprimă şi asigură libertăţile democratice. (<fr. démocratisme)
democratizá vb. tr. 1. a introduce un regim democratic; a reorganiza pe baze democratice.2. a (<fr. démocratiser)
pune la îndemâna tuturor.
democratizáre s. f. acţiunea de a democratiza; proces menit să permită o participare largă a (<democratiza)
cetăţenilor la conducerea vieţii politice, economice şi sociale a ţării. o (ec.)
~a capitalului = teorie potrivit căreia dezvoltarea societăţilor pe acţiuni şi
plasarea acţiunilor în rândurile muncitorilor ar schimba natura capitalului,
fiecare posesor al unei acţiuni devenind coproprietar al unei întreprinderi şi
putând participa la conducerea ei.
democratúră s. f. denumire ironică a unei politici care combină avantajele democraţiei cu (<fr. démocrature)
dezavantajele dictaturii a unui sistem totalitar, intolerant.
democraţíe s. f. formă de organizare politică a societăţii care proclamă principiul deţinerii (<fr. démocratie, gr. demokratia)
puterii de către popor. o ~ sclavagistă = tip de democraţie în care puterea era
exercitată de stăpânii de sclavi; ~ burgheză = formă specifică orânduirii
capitaliste, prin care se încearcă să se asigure libertatea şi egalitatea generală
a cetăţenilor în faţa legilor; ~ populară = formă de democraţie apărută într–o
serie de ţări din Europa şi Asia, după cel de–al doilea război mondial, în care
puterea aparţine clasei muncitoare în alianţă cu ţărănimea şi alte categorii de
oameni ai muncii; ~ internă de partid = principiu organizatoric al partidului
marxist–leninist potrivit căruia toţi membrii săi ar avea dreptul de a participa
efectiv la rezolvarea problemelor legate de politica partidului şi de viaţa
internă de partid; ~ economică = democraţie care presupune participarea
sistematică directă sau prin reprezentanţi (inclusiv manageri), liber şi expres
aleşi ai poporului, la conducerea şi realizarea procesului de producţie,
repartiţie şi schimb la toate nivelurile economiei.
demodá vb. refl. a nu mai corespunde modei. • (despre idei, concepţii, teorii) a înceta să (<fr. démoder)
mai fie actual; a se perima.
demodéx s. m. parazit din ordinul acarienilor, mic, vermiform, la animale şi la om, agentul (<fr. demodex)
patogen al acneei.
demodulá vb. tr. a efectua o demodulaţie. (<fr. démoduler)
demodulatór s. n. circuit sau montaj electric în care are loc demodulaţia oscilaţiilor de înaltă (<germ. Demodulator, fr.
frecvenţă modulate. démodulateur)
demoduláţie s. f. (radio, inform.) operaţie inversă modulaţiei; separare a oscilaţiei de joasă (<germ. Demodulation, fr.
frecvenţă de unda purtătoare de înaltă frecvenţă. démodulation)
demofobíe s. f. teamă patologică de aglomeraţiile de oameni. (<fr. démophobie)
demográf, –ă s. m. f. specialist în demografie. (<fr. démograph)
demografíe s. f. ştiinţă socială care studiază fenomene şi procese referitoare la numărul, (<fr. démographie)
densitatea, mişcarea populaţiei, la compoziţia ei după grupe de vârstă, de
sexe etc.
demolá vb. tr. 1. a desface, a dărâma (o construcţie, o zidărie). • a retrage o navă din (<fr. démolir, lat. demoliri)
exploatare şi a o desface pentru valorificarea materialelor.2. (fig.) a distruge
în întregime.
demolatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care demolează. (<demola + –tor)
demoliţiúne s. f. demolare. (<fr. démolition)
demologíe s. f. ştiinţă care studiază creaţiile şi tradiţiile populare; demopsihologie. (<fr. démologie)
démon s. m. 1. (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăţilor etc.2. diavol, (<fr. démon, lat. daemon, gr.
drac. • (fig.) om rău.3. (în literatura romantică) fiinţă care întruchipează daimon)
răzvrătirea împotriva destinului, eroismul, curajul, măreţia, frumuseţea fizică
etc. • (în poezie) geniu chinuit de nelinişte, care stârneşte pasiuni, dorinţe.
demonetizá vb. I. tr. 1. a retrage din circulaţie monede, mărci şi efecte poştale etc.2. a (<fr. démonétiser)
devaloriza, a deprecia.II. refl. a se devaloriza. • (fig.) a se discredita, a se
banaliza.
demoniác, –ă adj. 1. referitor la demoni.2. posedat de demoni.3. demonic. (<fr. démoniaque)
demónic, –ă adj. diabolic; satanic; demoniac (3). (<it. demonico, lat. daemonicus)
demonísm s. n. 1. credinţă în demoni.2. atitudine, răzvrătire demonică; satanism (2). (<fr. démonisme)
demonizá vb. tr. a da caracter demonic. (<demon + –iza)
DEMONO– elem. „demon“. (<fr. démono–, cf. lat. daemon,
gr. daimon, zeu)
demonofobíe s. f. frică patologică de demoni; satanofobie. (<it. demonofobia)
demonográf, –ă s. m. f. autor de studii despre demoni. (<fr. démonographe)
demonografíe s. f. demonologie. (<fr. démonographie)
demonolatríe s. f. adorare a demonilor. (<fr. démonolâtrie)
demonolátru adj., s. m. (adorator) al demonilor. (<fr. démolâtre)
demonológ, –ă s. m. f. specialist în demonologie. (<fr. démonologue)
demonologíe s. f. pretinsă ştiinţă religioasă sau parte a mitologiei care se ocupă cu studiul (<fr. démonologie)
demonilor.
demonomaníe s. f. delir patologic în care bolnavul se crede stăpânit de demoni. (<fr. démonomanie)
demonopolizá vb. tr. a desfiinţa un monopol (2). (<de1– + monopoliza)
demonstrá vb. I. tr. a arăta în mod convingător, pe cale de raţionament sau prin exemple (<lat. demonstrare, după fr.
concrete, (ne)adevărul unei afirmaţii. • a dovedi, prin calcule şi raţionamente, démontrer, /II/ rus.
adevărul exprimat într–o teoremă, într–un enunţ.II. intr. a lua parte la o demonstrirovati)
demonstraţie; a manifesta, a arăta ceva prin semne exterioare.
demontá vb. tr. 1. a desface, a descompune (un mecanism, o maşină) în piesele (<fr. démonter)
componente.2. (fig.) a descuraja, a dezorienta (pe cineva).
demontábil, –ă adj. care se poate demonta. (<fr. démontable)
demontát s. n. demontare. (<demonta)
demoralizá vb. tr., refl. a (se) descuraja, a (se) deprima. (<fr. démoraliser)
demoralizánt, –ă adj. care demoralizează; demoralizator. (<fr. démoralisant)
demoralizatór, –oáre adj. demoralizant. (<fr. démoralisateur)
demorfinizáre s. f. dezintoxicare de morfină. (după fr. démorphinisation)
démos s. n. (în Grecia antică) poporul de rând, o parte a populaţiei libere. (<gr. demos)
demoscopíe s. f. metodă de sondare a opiniei publice, prin întrebări, cu ajutorul datelor (<fr. démoscopie)
statistice.
demotehnografíe s. f. tehnică a descrierii fenomenelor folclorice. (<fr. démotechnographie)
demótică adj. scriere ~ă = denumire dată scrierii cursive din Egiptul antic, simplificare a (<fr. démotique).
scrierii hieratice. • (s. f.) limbă vorbită în vechiul Egipt înainte de coptă.
demotivát, –ă adj., s. n. (despre cuvinte) derivat care nu mai este simţit ca atare. (<fr. démotivé)
demucilaginá vb. tr. a înlătura mucilagiile conţinute în uleiul brut. (<fr. démucilaginer)
demulá vb. tr. a scoate dintr–un tipar în care a fost modelat. (<fr. démouler)
demulgatór s. n. substanţă care determină separarea unei emulsii stabile. (<germ. Demulgator)
demultiplexá vb. tr. (inform.) a separa informaţiile sau căile de transmitere pentru a le orienta (<fr. démultiplexer)
spre mai mulţi destinatari.
demultiplexáj s. n. demultiplexare. (<fr. démultiplexage)
demultiplexór s. n. aparat, program care efectuează demultiplexajul. (<fr. démultiplexeur)
demultiplicá vb. tr. a încetini printr–un angrenaj o mişcare de rotaţie. (după fr. démultiplier)
demultiplicatór s. n. sistem de transmisie care asigură reducerea vitezei. (<fr. démultiplicateur)
demutizá vb. tr. a educa pe surdomuţi în înţelegerea limbajului semnelor. (<fr. démutiser)
denár s. m. 1. monedă romană (de argint), de circa 4 g.2. unitate monetară în unele ţări (<lat. denarius, it. demaro)
europene în evul mediu.
denatalitáte s. f. scădere a natalităţii. (<fr. dénatalité)
denaturá vb. tr. 1. a altera natura, caracterele distinctive ale unui lucru, înţelesul unui cuvânt, (<fr. dénaturer)
al unei idei etc.; a altera; a deforma, a falsifica.2. a adăuga unui produs o
cantitate oarecare dintr–o substanţă străină, făcându–l impropriu destinaţiei
iniţiale.
denaturalizá vb. tr. a ridica naturalizarea (cuiva), a–l priva de drepturile câştigate prin (<fr. dénaturaliser)
naturalizare.
denaturánt, –ă adj., s. m. (substanţă) care, adăugată unui produs, îi denaturează proprietăţile iniţiale. (<fr. dénaturant)
denaturát, –ă adj. 1. care are natura, caracterele iniţiale distinctive schimbate. o spirt ~ = alcool (după fr. dénaturé)
impropriu pentru consum.2. (fig.; despre părinţi, copii) lipsit de afecţiune şi
umanitate.
denaţionalizá vb. tr. a supune acţiunii de denaţio-nalizare. (<fr. dénationaliser)
denaţionalizáre s. f. trecere a unei întreprinderi, a unei ramuri economice din patrimoniul naţional (<denaţionaliza)
în proprietate privată.
denazalizá vb. tr., refl. (despre sunete vorbite) a–şi pierde, a face să–şi piardă timbrul, (<fr. dénasaliser)
caracterul nazal.
denazificá vb. tr. a desfiinţa nazismul german şi urmările lui. (după fr. dénazifier)
DENDR(O)–, –dendrón elem. „arbore“. (<fr. den-dr/o/–, –dendrone, cf.
gr. dendron)
dendráriu s. n. parc în care sunt prezentate colecţii de plante vii în condiţii naturale sau de (<rus. dendrarii)
seră.
dendrítă s. f. 1. prelungire arborescentă, citoplasmatică a neuronului; dendron.2. (pl.) (<fr. dendrite)
depozite de minerale în formă arborescentă.
dendrobiónt s. n. organism care trăieşte pe, sau în trunchiul arborilor. (<fr. dendrobionte)
dendroclimatologíe s. f. metodă de studiere a paleoclimatelor prin cercetarea grosimii inelelor anuale (<fr. dendro–climatologie)
de creştere ale arborilor.
dendrocronologíe s. f. determinare a vârstei arborilor pe baza studiului inelelor anuale formate prin (<fr. dendrochronologie)
creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii.
dendrofág, –ă adj. (despre insecte) care se hrăneşte cu ţesutul lemnos al arborilor. (<lat. dendrophagus)
dendroflorícol, –ă adj. referitor la plantarea de arbori şi flori. (<dendro– + floricol)
dendrofóri s. m. pl. (ant.) nume dat purtătorilor de arbori tineri la procesiunile închinate zeiţei (<dendro– + –for2)
Cibele şi lui Bacus.
dendrográf s. n. dendrometru înregistrator. (<fr. dendrographe)
dendrografíe s. f. descriere sistematică a arborilor. (<fr. dendrographie)
dendroíd, –ă adj. în formă de arbore sau arbust. (<fr. dendroïde)
dendrolatríe s. f. adorare a arborilor, consideraţi ca divinităţi în mitologiile arhaice. (<dendro– + –latrie)
dendrolít s. m. arbore fosil petrificat. (<fr. dendrolithe)
dendrológ, –ă s. m. f. specialist în dendrologie. (<germ. Dendrolog)
dendrologíe s. f. ramură a botanicii care studiază arborii şi arbuştii. (<fr. dendrologie)
dendrometríe s. f. disciplină care se ocupă cu tehnica măsurării volumului arborilor; taxaţie (<fr. dendrométrie)
forestieră.
dendrometríst s. m. specialist în dendrometrie. (<fr. dendrométriste)
dendrométru s. n. aparat folosit în dendrometrie. (<fr. dendromètre)
dendromórf, –ă adj. (despre divinităţi, obiecte de artă, motive decorative) care reprezintă arbori. (<lat. dendromorphus)
denisipá vb. tr. 1. a curăţa apa, prin decantare, de nisipul în suspensie.2. (metal.) a îndepărta (după fr. dessabler)
nisipul de pe piesele turnate.
denisipatór s. n. 1. bazin pentru curăţirea prin depunere, a apei de aluviuni.2. bazin pentru (după fr. dessableur)
îndepărtarea, prin decantare, a impurităţilor din pasta de celuloză.
denişá vb. tr. 1. a scoate (dintr–o nişă, din casă), a evacua, a da afară.2. (fig.) a descoperi, (<fr. dénicher)
a dibui.
denitrá vb. tr. a denitrifica. (<germ. denitrieren)
denitrificá vb. tr. a îndepărta azotul dintr–o substanţă, din sol; a denitra. (după fr. dénitrifier)
denitrificánt, –ă adj. denitrificator. (<fr. dénitrifiant)
denitrificáre s. f. 1. acţiunea de a denitrifica.2. descompunere de către bacteriile din sol a (<denitrifica)
protidelor şi a nitraţilor, cu eliberare de azot.
denitrificatór, –oáre adj., s. m. f. (bacterie) care produce denitrificare; denitrificant. (<denitrifica– + –tor)
denitrogenáre s. f. extragere parţială a azotului prezent în gazul natural. (după fr. dénitrogénation)
denivelá vb. refl. 1. (despre terenuri, drumuri) a–şi pierde netezimea, nivelarea.2. (despre (<fr. déniveler)
suprafaţa unei ape) a–şi modifica nivelul.
deniveláre s. f. acţiunea de a se denivela. • diferenţă de nivel. • accident de teren într–o (<denivela)
suprafaţă relativ plană.
denombrá vb. tr. a număra; (spec.) a face recensământul (unei populaţii, armate etc.). (<fr. dénombrer)
denombrábil, –ă adj. care poate fi numărat. (<fr. dénombrable)
denominá vb. tr. a denumi. (<it. denominare)
denominál adj., s. n. (cuvânt) derivat de la un nume. (<de1– + nominal)
denominalizá vb. refl., tr. (despre semne băneşti) a(–şi) reduce valoarea nominală. (<fr. dénominaliser)
denominatív, –ă adj., s. n. (cuvânt) care serveşte pentru a denumi. o verb ~ = verb derivat de la un (<fr. dénominatif, lat.
substantiv sau adjectiv. denominativus)
denomináţie s. f. denumire. (<fr. dénomination, lat.
denominatio)
denotá vb. tr. a vădi, a arăta; a indica; a exprima un anumit sens. (<fr. dénoter, lat. denotare)
denotaţionálă adj. semantică ~ă = ramură a informaticii care studiază corectitudinea (<fr. dénotationel)
programelor.
dens, –ă adj. cu o mare masă pe unitatea de volum; compact. (<fr. dense, lat. densus)
DENSI– elem. „dens, densitate“. (<fr. densi–, cf. lat. densus)
densificá vb. tr., refl. a (se) întări, a (se) condensa. (după fr. densifier)
densificáre s. f. acţiunea de a (se) densifica. • procedeu de ameliorare a lemnului bazat pe (<densifica)
creşterea greutăţii lui specifice.
densigrafíe s. f. înregistrare grafică a variaţiilor de transparenţă a unui organ (plămân) (<fr. densigraphie)
examinat cu raze X.
densigrámă s. f. diagramă obţinută prin densigrafie. (<fr. densigramme)
densimetríe s. f. tehnica măsurării densităţii substanţelor (a lichidelor). (<fr. densimétrie)
densimétru s. n. areometru pentru măsurarea densităţii lichidelor. (<fr. densimètre)
densitáte s. f. 1. faptul, calitatea de a fi dense.2. raportul dintre masa şi volumul unui corp; (<fr. densité, lat. densitas)
masă specifică.3. număr, cantitate de obiecte aflate pe o suprafaţă sau pe o
lungime luate ca unitate. • raportul dintre populaţie şi teritoriul ocupat de
aceasta.
densográf s. n. densometru înregistrator. (<germ. Densograph)
densométru s. n. aparat pentru determinarea permeabilităţii la aer a hârtiei şi pentru (<germ. Densometer)
determinarea opacităţii materialelor fotografice.
DENT(I)–, –dént elem. „dinte“. (<fr. denti–, –dent, cf. lat. dens,
–tis)
dentál1 s. m. moluscă marină cu cochilia în formă de cornet. (<fr. dentale)
dentál2, –ă adj., s. f. (consoană) care se articulează prin atingerea dinţilor incisivi, superiori sau (<fr. dental)
inferiori, cu vârful limbii.
dentár, –ă adj. 1. referitor la dinţi, al dinţilor.2. referitor la dentist. (<fr. dentaire, lat. dentarius)
dentícul s. n. 1. dinte foarte mic.2. element de ornamentaţie în formă de dinte, folosit la (<fr. denticule)
decorarea cornişelor.
denticulát, –ă adj. cu denticule. (<fr. denticulé)
dentifórm, –ă adj. de forma unui dinte. (<fr. dentiforme)
dentimétru s. n. instrument folosit în chirurgia dentară pentru a măsura perimetrul dintelui la (<fr. dentimètre)
nivelul coletului.
dentínă s. f. substanţă proteică, bogat mineralizată, din care este formată pulpa dintelui; (<fr. dentine)
ivoriu.
dentinogenéză s. f. formare (progresivă) a dentinei. (<fr. dentinogenèse)
dentíst, –ă s. m. f. medic specialist în stomatologie. (<fr. dentiste, germ. Dentist)
denudáţie s. f. 1. denudare.2. acţiunea de dezagregare şi transportare a rocilor, cauzată de (<fr. dénudation, lat. denudatio)
agenţii externi.2. stare a unui dinte sau a unui os dezvelit.
depaná vb. tr. a înlătura, a repara o pană la un autovehicul, la o maşină. (<fr. dépanner)
depanatór I. s. m. muncitor care depanează autovehicule, maşini etc.II. s. n. depanor. (<depana + –tor)
depanór s. n. aparat pentru căutarea şi descoperirea penelor unui vehicul, ale unui sistem (<fr. dépanneur)
tehnic etc.; depanator (II).
deparafiná vb. tr. a înlătura parafina din uleiurile minerale şi din ţiţeiul parafinos ori de pe (<fr. déparaffiner)
pereţii tuburilor de sondă.
deparazitá vb. tr. a distruge paraziţii de pe plante, animale etc. (<de1– + parazit)
deparazitáre s. f. 1. acţiunea de a deparazita.2. (tehn.) ~ radioelectrică = combatere a (<deparazita)
perturbaţiilor radioelectrice produse de instalaţiile tehnice.
depareiá vb. tr. (filat.) a desperechea, a descompleta o serie de mărci. (<fr. dépareiller)
departajá vb. I. tr. a pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii.II. tr., refl. a (se) (<fr. départager)
distanţa ca punctaj într–un clasament.
departamént s. n. 1. ramură importantă a administraţiei de stat sau a unei instituţii; (în unele (<fr. département)
ţări) minister. o ~ de stat = titulatura oficială a Ministerului Afacerilor
Externe al S. U. A.2. unitate administrativ–teritorială în Franţa.
depeizá vb. tr., refl. a lua, a smulge de la locul de origine. • (fig.) a (se) dezorienta; a (se) (<fr. dépayser)
înstrăina.
dependént, –ă adj. care depinde (de cineva, de ceva). (<fr. dépendant)
dependénţă s. f. 1. situaţia de a fi dependent; stare, raport de subordonare.2. (mat.) faptul că (<fr. dépendance)
diferitelor valori ale unei variabile le corespund anumite valori ale altei
variabile.3. (pl.) ansamblu de dispozitive mecanice, electrice sau
electromagnetice prin care se realizează efectuarea unor operaţii de
înzăvorâre pe liniile de cale ferată. o ~a drumului = ansamblul lucrărilor şi al
instalaţiilor accesorii ale unui drum.4. (med.) stare de intoxicaţie cronică
rezultând din absorbţia repetată a unui drog sau medicament şi care se
manifestă prin nevoia de a continua această absorbţie.
dependínţă s. f. (pl.) clădire, încăpere care depinde de o construcţie principală; încăpere (după fr. dépendance)
accesorie (bucătărie, baie etc.) a unei locuinţe.
depentanizá vb. tr. a separa pentanul conţinut într–un produs petrolier (prin fracţionare). (<fr. dépentaniser)
deplasát, –ă adj. 1. care nu se află la locul lui.2. (despre oameni şi manifestările lor) (<deplasa)
nepotrivit, nelalocul său; (fig.) necuviincios.
dplastifiánt s. m. material care, adăugat unei materii prime în industria ceramică, îi micşorează (<fr. déplastifiant)
plasticitatea; degresant.
deplâ´nge vb. tr. a plânge, a jeli, a compătimi (pe cineva sau ceva); a deplora. (după fr. déplorer)
depletív, –ă adj. care produce depleţiune. (<fr. déplétif)
depleţiúne s. f. golire; suprimare sau micşorare a unei obstrucţii, a unei piedici, a circulaţiei (<fr. déplétion, lat. depletio)
fluidelor.
depliá vb. tr. a desface ceva pliat. (<fr. déplier)
deplorá vb. tr. a deplânge. (<fr. déplorer, lat. deplorare)
depolarizá vb. tr. 1. a micşora gradul de polarizare a luminii (sau a altei radiaţii (<fr. dépolariser)
electromagnetice).2. a împiedica inducţia şi polarizaţia electrică a unui corp.
• a frâna sau a micşora polarizarea electrozilor.
depolarizánt, –ă I. adj. care depolarizează (1).II. s. m. depolarizator. (<fr. dépolarisant)
depolarizatór s. m. substanţă care se introduce într–un element galvanic pentru a împiedica (<fr. dépolarisateur)
polarizarea; depolarizant.
depolarizáţie s. f. depolarizare. (<fr. dépolarisation)
depolimerizá vb. tr. a efectua reacţia de depolimerizare. (<fr. dépolymériser)
depolimerizáre s. f. reacţie în care se produce descompunerea unui polimer în compuşi chimici (după fr. dépolymérisation)
mai simpli (monomeri sau polimeri inferiori).
depolitizá vb. tr. a face să–şi piardă caracterul politic. (<fr. dépolitiser)
depolizá vb. tr. a înlătura lustrul de pe o piesă (metalică). (după fr. dépolir)
depoluá vb. tr. a reduce sau a înlătura poluarea mediului înconjurător. (<fr. dépolluer)
depoluánt, –ă adj., s. m. (substanţă, bacterie, procedeu) care serveşte pentru depoluare. (<fr. dépolluant)
deponént1, –ă adj., s. n. (verb latin) care are formă pasivă şi înţeles activ. (<fr. déponent, lat. deponens)
deponént2, –ă s. m. f. depunător de bani, de hârtii de valoare etc. (<lat. deponens, it. deponente)
depozánt, –ă s. m. f. 1. martor care depune mărturie în faţa judecătorului.2. depunător. (<fr. déposant)
depózit s. n. 1. loc, construcţie unde se depun anumite materiale. • formaţiune militară (<lat. depositum, /2/ după fr.
care aprovizionează trupa cu materiale, muniţii etc.2. valori materiale sau dépot)
băneşti depuse spre păstrare şi fructificare.3. acumulare de materiale
provenite din dezagregarea rocilor, din depuneri aluvionare sau maritime;
sediment.4. totalitatea vestigiilor de cultură materială care caracterizează un
strat arheologic.
depozitá vb. I. tr. 1. a pune (ceva) în depozit.2. a depune, a încredinţa (un lucru) pentru a (<it. depositare)
fi păstrat.II. refl. a se sedimenta.
depozitár, –ă s. m. f. cel care primeşte ceva în depozit (2). (<fr. dépositaire)
depozíţie s. f. (jur.) declaraţie făcută în calitate de martor; mărturie. (<fr. déposition, lat. depositio)
depravá vb. refl. a deveni depravat; a se corupe. (<fr. dépraver, lat. depravare)
depravát, –ă adj., s. m. f. (om) descompus din punct de vedere moral; desfrânat, corupt. (<deprava)
depravaţiúne s. f. depravare. (<fr. dépravation, lat.
depravatio)
deprecatóriu, –ie adj. (despre formule, părţi dintr–un discurs) care are forma unei deprecaţii. (<fr. déprécatoire, lat.
deprecatorius)
deprecáţie s. f. figură retorică prin care este implorat cel pe care vrem să–l înduplecăm. (<fr. déprécation, lat.
deprecatio)
depreciá vb. I. tr. a aprecia un lucru sub valoarea sa reală. • (fig.) a desconsidera.II. tr., (<fr. déprécier)
refl. a(–şi) micşora valoarea, calitatea; a (se) devaloriza; a se degrada.
depresionár, –ă adj. cu depresiuni. o zonă ~ă = zonă din atmosferă cu presiune barometrică (<fr. dépressionnaire)
scăzută.
depresiúne s. f. 1. întindere de teren înconjurată de înălţimi; adâncitură de teren de întindere (<fr. dépression, lat. depressio)
mare.2. (geod.) unghi sub care se vede orizontul când staţia este amplasată la
înălţime.3. presiune mai mică decât cea de referinţă. o ~ atmosferică =
presiune atmosferică inferioară valorii normale a presiunii dintr–o anumită
zonă.4. pierdere a energiei fizice sau morale; stare patologică de tristeţe
intensă; depresivitate, deprimare.5. scădere a valorilor, a acţiunilor etc.,
cauzată de o criză.
depresív, –ă I. adj. 1. care provoacă depresiune (4); deprimant.2. care provoacă scăderea (<fr. dépressif)
tensiunii arteriale.II. adj., s. m. f. (cel) înclinat spre tristeţe, spre descurajare.
depúnere s. f. 1. acţiunea de a (se) depune.2. sumă de bani care se depune la o instituţie (<depune)
(bancară).3. sediment.
depurá vb. tr. a face mai pur, a curăţa, a purifica. (<fr. dépurer)
depuratív, –ă adj., s. n. (medicament) care curăţă sângele, favorizând eliminarea toxinelor şi a (<fr. dépuratif)
produselor de dezasimilaţie; depurator.
depuratór, –oáre adj., s. n. depurativ. o aparat ~ = totalitatea organelor de excreţie prin care se face (<fr. dépurateur)
curăţirea sângelui de toxinele din activitatea organismului.
depuráţie s. f. depurare. (<fr. dépuration)
deputát, –ă s. m. f. persoană aleasă într–un organ reprezentativ al puterii de stat. (<fr. député, lat. deputatus)
deraiá vb. intr. 1. (despre tren, tramvai, metrou) a sări de pe şine.2. (fig.) a devia de la (<fr. dérailler)
subiect, a divaga. • (p. ext.) a ieşi din normal; a înnebuni, a se sminti.
deranjá vb. I. tr. 1. a pune în neorânduială; a face dezordine. o (fam.) a–şi ~ stomacul = a (<fr. déranger)
face indigestie.2. (fig.) a tulbura, a stingheri, a jena, a incomoda (pe
cineva).II. tr., refl. a (se) deregla, a (se) defecta.III. refl. a se osteni pentru
cineva.
deranjamént s. n. 1. perturbare, defect la o maşină, într–un sistem tehnic etc.; defectare.2. (<fr. dérangement)
(fam.) indigestie, diaree.
deranjánt, –ă adj. care deranjează. (<deranja + –ant)
derapá vb. intr. 1. (despre vehicule) a aluneca într–o direcţie deviată, în lipsa unei aderenţe (<fr. déraper)
suficiente.2. (despre ancoră) a se deplasa pe fundul apei, datorită vântului,
valurilor care acţionează asupra navei.3. (despre avioane) a se deplasa lateral
la aterizare sau în timpul unui viraj cu înclinare laterală prea mică.4. (schi) a
practica o glisadă laterală voluntară.5. (fig.; despre o situaţie) a se schimba
defavorabil şi neprevăzut.
derealizáre s. f. sindrom psihotic caracterizat prin pierderea noţiunii realului, evadarea din (<de1– + realizare)
realitate.
dereflécţie s. f. comutare a centrului atenţiei de la propria persoană la interese exterioare. (<de1– + reflecţie)
dereglá vb. tr., refl. a (se) deranja din funcţionarea normală, a ieşi, a face să iasă din (<fr. dérégler)
regimul normal; a (se) defecta.
deregláj s. n. dereglare. (<fr. déréglage)
derelíct s. n. epavă a unei nave abandonate în mare, nescufundată. (<engl. derelict)
derelicţiúne s. f. (fil.) stare de însingurare şi neputinţă, de împotrivire în faţa unui destin (<fr. déréliction)
ameninţător şi implacabil; sentiment al „aruncării“ omului într–o lume
indiferentă şi ostilă.
derencefalíe s. f. monstruozitate constând în dezvoltarea rudimentară a craniului, fără partea (<fr. dérencéphalie)
posterioară a occipitalului.
derezonábil, –ă adj. nesăbuit, nesocotit, prostesc. (<fr. déraisonnable)
derivá vb. I. intr. 1. a se trage, a rezulta din (ceva). • (lingv.) a–şi avea originea în...2. (<fr. dériver, lat. derivare)
(despre /aero/nave) a devia de la direcţia de mers sub influenţa vânturilor, a
curenţilor.II. tr. 1. (mat.) a calcula derivata unei funcţii.2. a abate o apă din
cursul ei firesc.
derivábilă adj. (mat.) funcţie ~ = funcţie care admite o derivată. (<fr. dérivable)
deriváre s. f. 1. provenire, coborâre din...2. (lingv.) provenire a unui cuvânt din altul. • (<deriva)
procedeu de formare a cuvintelor prin adăugare de afixe sau prin suprimarea
lor. o ~ progresivă = derivare bazată pe adăugarea formativelor, a afixelor; ~
regresivă (sau inversă) = derivare prin suprimarea formativelor, a
desinenţelor sau a sufixelor.3. (mat.) operaţie de calcul diferenţial prin care
se obţine o derivată.4. (inform.) trecere de la un cuvânt la altul prin aplicarea
unei reguli din gramatica formală.
derivát I. s. m. substanţă preparată din altă substanţă şi care se aseamănă ca structură (<deriva, după fr. dérivée)
moleculară cu substanţa din care provine.II. s. n. 1. produs industrial care se
extrage dintr–o anumită materie primă.2. cuvânt format prin derivare de la
un alt cuvânt.3. lucru care derivă din altul.III. s. f. (mat.) limita (finită) a
raportului dintre creşterea unei funcţii şi creşterea argumentului, când acesta
tinde către zero.
derivatív, –ă I. adj. care trage, abate ceva în altă parte.II. s. n. mijloc terapeutic care abate (<fr. dérivatif, lat. derivativus)
şi uşurează o suferinţă; (fig.) leac, remediu.III. adj., s. n. (lingv.) (element) cu
care se face derivarea.
derivatográf s. n. aparat pentru înregistrarea variaţiei greutăţii unui corp supus încălzirii (<deriva/ţie/ + –graf3)
treptate în anumite medii.
derivatór, –oáre adj., s. m. f. (procedeu, substanţă) care produce o derivaţie (5). (<fr. dérivateur)
deriváţie s. f. 1. ramificaţie secundară a unei căi de comunicaţie, a unui circuit telefonic, (<fr. dérivation, lat. derivatio)
electric etc.2. deviere a unui proiectil din planul de tragere.3. lucrare
hidrotehnică pentru transportul apei între conducta principală sau sursă şi
punctul de utilizare.4. (lingv.) derivare (2).5. abatere a sângelui sau a
umorilor dintr–o parte a corpului în alta. • modificare a tulburărilor organice
prin producerea unei reacţii într–o altă zonă.
derizóriu, –ie adj. (despre preţuri, valori) neînsemnat, lipsit de valoare; nesemnificativ, ridicol. (<fr. dérisoire, lat. derisorius)
dermotróp, –ă adj. (despre substanţe, germeni) care se fixează pe tegumente şi mucoase. (<fr. dermotrope)
derobá vb. refl. 1. a se sustrage de la ceva; a se eschiva; a–şi declina răspunderea.2. (<fr. dérober)
(despre cai) a refuza să pornească în cursă, să sară un obstacol; a se abate de
la pistă.3. (mil.) a se desprinde de inamic, a rupe contactul cu acesta.4.
(med.; despre membre) a se muia, a slăbi, a nu mai ţine.
derocá vb. tr. a sparge, a îndepărta stâncile subacvatice, de pe un teren etc. (<fr. dérocher)
derodím s. m. monstru având un singur corp, cu două gâturi şi două capete. (<fr. dérodyme)
derogá vb. intr. a se abate de la prevederile unui act normativ, ale unui statut sau convenţii în (<fr. déroger, lat. derogare)
baza unui act de aceeaşi natură.
derogábil, –ă adj. (despre legi, regulamente etc.) care permite derogări. (<deroga + –bil)
derogatóriu, –ie adj. care derogă. (<fr. dérogatoire, lat.
derogatorius)
derogaţiúne s. f. derogare. (<fr. dérogation)
deromantizá vb. tr. a înlătura caracterul romantic (a ceva). (<de1– + romantiza)
deromél s. m. monstru care prezintă un membru supranumerar ataşat de gât sau de maxilar. (<fr. déromèle)
desablá vb. tr. a îndepărta nisipul care a servit la formarea tiparului în care s–a turnat o (<fr. dessabler)
piesă de metal.
desabláj s. n. desablare. (<fr. dessablage)
desacralizá vb. tr., refl. a face să–şi piardă, a–şi pierde caracterul sacru. (<fr. désacraliser)
desacralizánt, –ă adj. care desacralizează. (<desa-craliza + –ant)
desalinizá vb. tr. 1. a extrage sarea din apă, din petrol etc.2. a îndepărta sărurile dintr–o soluţie (după fr. dessaler)
sau dintr–un preparat; a desăra.
desalinizatór s. n. aparat pentru desalinizare chimică sau electrostatică. (după fr. dessaleur)
desánt s. n. trupe transportate pe calea aerului, pe mare sau pe tancuri şi lansate în (<rus. desant)
spatele frontului inamic în vederea îndeplinirii unor misiuni de luptă în
folosul trupelor de uscat.
desantá vb. tr. a lansa un desant. (după engl. descent)
desatanizáre s. f. exorcizare, sfinţire. (<de1– satan/ic/ + –iza)
desatelizá vb. tr. a face ca un mobil spaţial să–şi părăsească traiectoria orbitală din jurul unui (<fr. désatelliser)
corp ceresc.
desărciná vb. tr. a elibera (pe cineva) de o însărcinare, de o funcţie etc. (după fr. décharger)
descaladáre s. f. reducere (a taxei de scont). (după engl. de–escalation)
descalificá vb. I. tr. 1. a declara (pe cineva) nedemn de stimă, de respect; a dezonora.2. a (după fr. disqualifier)
exclude dintr–o competiţie (sportivă) pentru comportare necorespunzătoare,
abateri, încălcarea anumitor reguli etc.II. refl. a–şi pierde calificarea
profesională.
descarbonizáre s. f. acţiunea de a scoate cărbuni din motor. (<des– + carboniza)
descementá vb. tr. (în tehnica dentară) a îndepărta dinţii artificiali cementaţi de pe lucrările (<des– + cementa)
protetice metalice.
descendént, –ă I. adj. care coboară; descensiv. o nod ~ = unul dintre cele două puncte în (<fr. descendant, lat.
care planul orbitei unei planete taie planul eclipticii.II. s. m. f. urmaş.III. s. n. descendens)
(astrol.) semn zodiacal reprezentând punctul opus ascendentului (III, 2).
descendénţă s. f. 1. înrudire în linie coborâtoare; filiaţie.2. totalitatea urmaşilor; posteritate. (<fr. descendance)
descentrá vb. tr., refl. a (se) deplasa astfel încât să–şi piardă poziţia simetrică faţă de (după fr. décentrer)
centru.
descentralizá vb. tr. a acorda autonomie (administrativă) organelor locale ale administraţiei de (după fr. décentraliser)
stat.
descentralizatór, –oáre adj. care se referă la descentralizare. (după fr. décentralisateur)
descifrá vb. tr. 1. a reda în limbaj clar un text neciteţ sau scris într–o limbă necunoscută; a (după fr. déchiffrer)
găsi semnificaţia a ceea ce este scris în cifre, într–un alfabet secret. • a
interpreta o bucată muzicală după partitură la prima vedere.2. (fig.) a
înţelege, a pătrunde, a ghici (ceva obscur, ascuns).
desinápsă s. f. separare (prematură) a cromozomilor omologi după împerechere în cursul (după fr. désynapsis)
meiozei.
desincronizá vb. tr., refl. a face să–şi piardă, a–şi pierde sincronismul. (<fr. désynchroniser)
desinénţă s. f. element gramatical care se adaugă la sfârşitul unui cuvânt pentru a constitui o (<fr. désinence)
formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv).
desjuntizáre /–hun–/ s. f. epurare a principalilor colaboratori ai fostei junte militare din Spania (după sp. desjuntar)
DESM(O)–, –désmă, elem. „legătură, ligament“. (<fr. desm/o/–, –desme,
–desmóză –desmose, cf. gr. desmos)
desmán s. m. mamifer insectivor cu blană mătăsoasă, care trăieşte în vizuini, pe malul (<fr. desman)
apelor, din sud–estul Europei până în Siberia.
–désmă v. desm(o)–.
desmín s. n. alumosilicat hidratat de sodiu şi calciu, în unele roci bazice şi în filoanele (<fr. desmine)
termale.
desmítă s. f. inflamaţie a unui ligament. (<fr. desmite)
desmocóre s. f. pl. plante care se răspândesc cu ajutorul seminţelor spinoase sau ţepoase. (<fr. desmochores)
desmodróm, –ă adj. (despre mecanisme) la care legăturile dintre elemente asigură o mişcare (<fr. desmodrome)
univoc determinată a oricărui element condus.
desmografíe s. f. descriere a ligamentelor. (<fr. desmographie)
desmoíd, –ă adj. asemănător cu un ligament. (<fr. desmoïde)
desmolíză s. f. ruptură a legăturii dintre diferitele elemente ale unei molecule simple. (<fr. desmolyse)
despachetá vb. tr. a desface ceea ce a fost împachetat. (după fr. dépaqueter)
despecializáre s. f. pierdere a specializării, a calităţii profesionale. (după fr. déspécialisation)
desperá/disperá vb. intr. a–şi pierde speranţa, a deznădăjdui. (<lat. desperare, după fr.
désespérer)
desperádo s. m. cel care acceptă orice afacere murdară sau violentă, din cauza mizeriei. (<sp. desperado)
despót/déspot s. m. 1. guvernator autonom al unei provincii din Imperiul Bizantin.2. (în evul (<ngr. despotis, fr. despote, cf.
mediu) suveran cu puteri absolute, care guverna după bunul său plac; tiran.3. gr. despotes, stăpân)
(fig.) om tiranic, excesiv de autoritar.
despotát s. n. 1. demnitatea de despot.2. teritoriu guvernat de un despot. (<fr. despotat)
despótic, –ă adj. 1. caracteristic despoţilor; tiranic, dictatorial, samavolnic.2. abuziv, arbitrar. (<fr. despotique)
despotísm s. n. guvernare despotică; absolutism, tiranie. • (fig.) comportare, atitudine (<fr. despotisme)
arbitrară; samavolnicie.
dessous /desú/ s. n. lenjerie de damă care se poartă sub jupă sau rochie. (<fr. dessous)
destabilizá vb. tr., refl. a face să–şi piardă, a–şi pierde stabilitatea. (<engl. destabilize)
destabilizatór, –oáre adj. care destabilizează. (<destabiliza + –tor)
destalinizá vb. tr. a lua măsuri de înlăturare a cultului lui Stalin. (<fr. déstaliniser)
destín s. n. 1. forţă supranaturală care ar hotărî dinainte tot ceea ce se petrece în viaţa (<fr. destin)
omului;2. soartă, viitor; fatalitate.
destiná vb. tr. 1. a stabili, a hotărî, a indica (ceva) pentru un scop anumit.2. a meni, a sorti; (<fr. destiner, lat. destinare)
a dedica, a consacra.
destinatár, –ă s. m. f. cel căruia i se trimite, i se adresează ceva; adresant. (<fr. destinataire)
destinatóriu, –ie adj. care fixează o destinaţie. (<fr. destinatoire, lat.
destinatorius)
destináţie s. f. 1. întrebuinţare dinainte hotărâtă. • (inform.) dispozitiv sau program care (<fr. destination, lat. destinatio)
primeşte informaţii.2. loc, punct către care se îndreaptă cineva sau unde se
trimite ceva.
destínde vb. refl. 1. a–şi slăbi încordarea; a se relaxa.2. (despre fiinţe) a se întinde, a se (după fr. détendre)
îndrepta. • (fig.) a se linişti, a se odihni; a se distra, a se recrea.
destíndere s. f. 1. faptul de a se destinde; relaxare. • (fig.) încetare a unei tensiuni nervoase, (<destinde)
de surescitare; liniştire.2. slăbire a încordării relaţiilor dintre state sau a
relaţiilor internaţionale.3. (fiz.) expansiune.
destíns, –ă adj. relaxat, calm, liniştit. (<destinde)
destituí vb. tr. a îndepărta (pe cineva) dintr–o funcţie; a demite. (<fr. destituer, lat. destituere)
desúcţie s. f. extragere a apei din sol de către plante. (<fr. desuction, rus. desukţiia)
desudáţie s. f. erupţie de bubuliţe, mai ales la copiii neîngrijiţi. (<fr. désudation, lat. desudatio)
desuét, –ă adj. căzut în desuetudine, care nu mai corespunde spiritului vremii; învechit, (<fr. désuet, lat. desuetus)
perimat; demodat.
desuetúdine s. f. ieşire din vigoare a unei legi prin neglijarea ei mult timp. o a cădea în ~ = a (<fr. désuétude, lat. desuetudo)
ieşi din uz, a se perima; a se demoda.
desulfatáre s. f. proces de reducere a sulfaţilor solubili, sub acţiunea unei microflore speciale (<de1– + sulfatare)
din apele adânci şi din unele ape minerale.
desulfitá vb. tr. a elimina bioxidul de sulf din must sau din unele vinuri care au fost supuse (<fr. désulfiter)
sulfitajului.
desulfoná vb. tr. a elimina, prin hidroliză, acidul sulfuric din molecula unei substanţe (<de1 – + sulfona)
organice.
desulfurá vb. tr. a îndepărta sulful sau compuşii lui din gaze, topituri metalice sau alte (<fr. désulfurer)
materiale.
desulfuratór s. n. aparat pentru desulfurare. (<desulfura + –tor)
desulfuráză s. f. enzimă care produce descompunerea aminoacizilor ce conţin sulf, la nivelul (<fr. désulfurase)
ficatului, cu formarea de hidrogen sulfurat.
desulfurizáre s. f. transformare biochimică a compuşilor de sulf sub acţiunea enzimelor (după engl. desulfurization)
specifice.
deşablonizá vb. tr. a elibera de şabloane, de clişee. (<de1– + şabloniza)
deşapá vb. tr. (metal.) a desface piesele unei şape (2). (<fr. déchaper)
deşárjă s. f. 1. descărcare.2. (fig.) uşurare. (<fr. décharge)
deşcolarizá vb. tr. a renunţa la şcoală, la instruirea prin intermediul şcolii. (după fr. déscolariser)
deşért, –ártă I. s. n. (spaţiu) gol; pustiu. • (regiune) întinsă, nisipoasă, cu ploi puţine, (<lat. desertum, fr. désert)
lipsită de vegetaţie şi cu populaţie foarte rară.II. adj. (fig.) fără temei. o în ~
= zadarnic.
deşértic, –ă adj. care aparţine deşertului; de deşert. (după fr. désertique)
deşertícol, –ă adj. (despre plante, animale) care creşte, trăieşte în regiuni deşertice, aride. (după fr. déserticole)
detécţie s. f. 1. identificare a prezenţei unui semnal util într–o recepţie de unde (<fr. détection)
electromagnetice.2. punere în evidenţă a radiaţiilor nucleare dintr–un anumit
mediu.
detensioná vb. tr. 1. (tehn.) a elimina sau a reduce tensiunile interne dintr–un material.2. a face (<de1– + tensiona)
să dispară tensiunea, încordarea; a destinde.
deténtă s. f. 1. expansiune bruscă a unui gaz prin mărirea volumului său. • (fig.) (<fr. détente)
destindere, ameliorare, îmbunătăţire.2. (sport) pas bătut, bătaie (înaintea unei
sărituri); capacitatea pe care o au unii sportivi de a se desprinde cu uşurinţă
de sol.
detentór1 s. m. (jur.) persoană care deţine un lucru; deţinător. (<fr. détenteur)
detentór2 s. n. piesă racordată la un tub pentru reducerea presiunii unui fluid. (după fr. détendeur)
detenţiúne s. f. 1. reţinere a cuiva în stare de arest pentru cercetare.2. pedeapsă privativă de (<fr. détention, lat. detentio)
libertate pentru o perioadă dată.
detergént, –ă adj., s. m. (substanţă, amestec) care serveşte ca agent de spălare şi dezinfectare. (<fr. détergent)
deteriorá vb. tr., refl. 1. a (se) uza, a aduce stricăciuni unui lucru, a (se) strica, a (se) (<fr. déteriorer, lat. deteriorare)
degrada.2. a (se) distruge echilibrul, caracterul (unor relaţii etc.).
determiná vb. tr. 1. a fi cauza imediată a unui fapt, fenomen sau proces; a condiţiona, a (<fr. déterminer, lat.
cauza.2. a stabili cu precizie (o dată un termen). • a calcula (pe baza unor determinare)
date).3. a convinge, a decide la ceva.4. a preciza, a lămuri sau a restrânge
sensul unui cuvânt, al unei propoziţii.5. (mat., fiz.) a afla valoarea unei
mărimi; a măsura.
determinábil, –ă adj. care poate fi determinat. (<fr. déterminable)
determinánt, –ă I. adj. care determină; hotărâtor; determinativ.II. s. m. 1. factor, cauză, relaţie (<fr. déterminant)
etc. cu rol hotărâtor în producerea unui eveniment, fenomen, situaţie,
reacţie.2. (mat.) simbol compus din numere aşezate în linii şi coloane
reprezentând o expresie algebrică şi folosit mai ales în rezolvarea
ecuaţiilor.III. s. n. element lingvistic care determină alt element.
determináre s. f. 1. acţiunea de a determina.2. operaţie logică, inversă generalizării, prin care (<determina)
se trece de la noţiuni mai generale la noţiuni mai puţin generale.3. precizare
a conţinutului unui cuvânt sau al unei propoziţii (determinat) cu ajutorul unui
determinant.
determinát, –ă I. adj. precizat. • cauzat de ceva. • (despre cuvinte) precizat printr–un raport (<fr. déterminé)
de determinare (3).II. s. n. element lingvistic determinat de un altul.
detestábil, –ă adj. demn de dispreţ, de ură. • (despre lucruri) foarte rău, cu mult sub nivelul (<fr. détestable, lat. detestabilis)
cerut.
detimbráre s. f. modificare a spectrului de frecvenţă, a timbrului unei transmisiuni fonice. (<de1– + timbru)
detoná vb. I. tr. a produce o explozie.II. intr. a exploda. (<fr. détoner, lat. denotare)
detracá vb. refl. 1. a înnebuni, a se sminti, a se ţicni.2. (despre maşini) a se defecta. (<fr. détraquer)
detractá vb. tr. a micşora meritele cuiva; a defăima, a ponegri. (<fr. détracter)
detractór, –oáre s. m. f. cel care caută să micşoreze meritele cuiva; defăimător, bârfitor, calomniator. (<fr. détracteur, lat. detractor)
detracţiúne s. f. 1. detractare.2. proces de dislocare a blocurilor de rocă sub acţiunea (<fr. détraction, lat. detractio)
gheţarilor.
detrésă s. f. 1. stare sufletească a cuiva care se simte părăsit în nenorocire; desperare.2. (<fr. détresse)
nenorocire, stare critică.
detrimént s. n. prejudiciu, pierdere materială sau morală. o în ~ul (cuiva sau a ceva) = în (<fr. détriment, lat.
paguba, în dauna (cuiva sau a ceva). detrimentum)
detrític, –ă adj. (despre roci) provenit din altă rocă prin fărâmiţarea cauzată de agenţi (<fr. détritique)
externi; clastic.
detritivór, –ă adj. (despre animale limicole) care se hrăneşte cu detritus. (<detrit/us/ + –vor)
detrítus s. n. 1. material granulat rezultat din sfărâmarea rocilor sub acţiunea agenţilor (<fr. détritus, lat. detritus)
externi.2. materie organică din resturi de origine vegetală sau animală în
descompunere.3. tartru dentar.
detroná vb. tr. a înlătura de la tron, a scoate din domnie. • (ir.) a înlătura dintr–o demnitate, (<fr. détrôner)
dintr–o funcţie.
detubáre s. f. 1. (med.) extragere a unui tub (din laringe).2. totalitatea operaţiilor efectuate (după fr. détubage)
la o sondă pentru extragerea şi recuperarea coloanelor de burlane folosite în
procesul de forare.
detumescénţă s. f. micşorare treptată a unei leziuni inflamatorii, a unui organ erectil. (<fr. détumescence)
detúr s. n. mijloc indirect pentru depăşirea unui obstacol în vederea atingerii scopului (<fr. detour)
propus.
deturná vb. tr. 1. a întrebuinţa ilegal (fonduri) în alt scop decât acela pentru care au fost (<fr. détourner)
destinate. • a delapida.2. a abate, a devia, a schimba direcţia. • a fura un
vehicul aerian în scop de şantaj sau ca act de piraterie aeriană.
deţinătór, –oáre s. m. f. 1. detentor1.2. cel care deţine o funcţie, un titlu etc. (<deţine + –/ă/tor)
deţíne vb. tr. 1. a avea în stăpânire sau în păstrare un bun material; a poseda.2. a fi în (după fr. détenir)
posesia unui titlu, unui premiu. • a ocupa o funcţie, un post.3. a lipsi pe
cineva de libertate; a ţine sub stare de arest.
deţinút, –ă s. m. f. cel aflat în închisoare în urma unei condamnări. (după fr. détenu)
deuce /dius/ s. n. (tenis) situaţie în care un jucător trebuie să câştige două puncte sau două (<engl. deuce)
jocuri consecutive spre a câştiga jocul, respectiv setul.
déus ex máchina loc. adv. expresie pentru rezolvarea neverosimilă a unor situaţii dificile. (<lat. deus ex machina, zeul din
maşinărie)
DEUTER(O)–/DEUTO elem. „secund“, „al doilea“. (<fr. deutér/o/–, deuto–, cf. gr.
– deuteros)
deuteranomalíe s. f. anomalie a vederii faţă de culoarea verde. (<fr. deutéranomalie)
deuteranóp, –ă adj., s. m. f. (suferind) de deuteranopie. (<fr. deutéranope)
deuteranopíe s. f. formă de daltonism constând în incapacitatea de a percepe culoarea verde; (<fr. deutéranopie)
acloropsie.
deutériu s. n. izotop al hidrogenului, gaz incolor, mult mai dens decât acesta, prin (<fr. deutérium, germ.
electroliza apei grele şi drept combustibil termonuclear. Deuterium, engl. deuterium)
deuteromicéte s. f. pl. grup eterogen de ciuperci cărora le lipseşte sau nu li se cunoaşte încă forma (<fr. deutéromycètes)
de fructificaţie; fungi imperfecţi.
deuteromorfóză s. f. schimbare a formei cristalelor mineralelor datorită unor procese mecanice şi (<fr. deutéromorphose)
chimice.
deuterón s. m. nucelu al atomului de deuteriu, format dintr–un proton şi un neutron; deuton. (<fr. deutéron)
devascularizáre s. f. excizie sau întrerupere chirurgicală a continuităţii sistemului vascular (<de1– + vasculariza)
dintr–un sistem sau organ.
devastá vb. tr. 1. a pustii, a nimici; a distruge, a ruina.2. a jefui, a prăda. (<fr. dévaster, lat. devastare)
deviánt, –ă adj. (despre oameni) care are o conduită de devianţă. (<fr. déviant)
deviánţă s. f. tip de conduită care se abate de la regulile admise de societate. (<fr. déviance)
deviatór, –oáre I. adj. care produce o deviaţie.II. s. m. f. membru al unui partid, care se abate (<fr. déviateur)
de la linia politică a partidului său; deviaţionist.III. s. n. dispozitiv care
modifică direcţia de tracţiune a turboreactoarelor, permiţând frânarea
avionului.
deviáţie s. f. 1. abatere faţă de o direcţie normală dată. o ~ de sept = deformare a septului (<fr. déviation, lat. deviatio)
nazal. • (biol.) transformare a unui organ într–altul, cu altă structură şi altă
funcţie. o ~ sexuală = practicarea relaţiilor erotice între parteneri aparţinând
aceluiaşi sex; homosexualitate.2. (fiz.) unghi format de raza emergentă
dintr–un sistem cu cea incidentă; deflexiune. (2).3. unghi format de acul
busolei cu meridianul magnetic sub influenţa maselor de metal situate la
bord.
deviaţionísm s. n. atitudine de deviaţionist. (<fr. déviationnisme)
deviaţioníst, –ă adj., s. m. f. deviator (II). (<fr. déviationniste)
deviométru s. n. 1. aparat pentru măsurarea deviaţiei de frecvenţă a unei unde modulate în (<fr. déviomètre)
frecvenţă.2. aparat pentru măsurarea deviaţiei musculare a ochiului, cu
înregistrarea rezultatelor pe o schemă.
devirá vb. tr. (mar.) a roti cabestanul în sens invers. (<fr. dévirer)
devirilizá vb. tr., refl. a (se) demasculiniza, a (se) efemina; a (se) moleşi. (<fr. déviriliser)
de vísu loc. adv. constatat cu propriii ochi. (<lat. de visu, din văzute)
devitalizá vb. I. tr. a suprima funcţiile vitale ale unui ţesut, organ etc.II. refl. (fig.) a se (<fr. dévitaliser)
veşteji.
devitaminizá vb. tr. a face să–şi piardă vitaminele. (după fr. dévitaminer)
devitrificá vb. tr. a produce devitrificarea. (după fr. dévitrifier)
devitrificáre s. f. reducere a transparenţei sticlei prin cristalizare parţială sau totală a masei (<devitrifica)
sticloase.
devíz s. n. document de evaluare anticipată a cheltuielilor materiale şi a forţei de muncă (<fr. devis)
necesare pentru executarea unei lucrări proiectate.
devizajá vb. tr. a fixa, a privi insistent pe cineva. (<fr. dévisager)
devíză s. f. 1. formulă scurtă care exprimă o idee călăuzitoare în comportarea sau în (<fr. devise)
activitatea cuiva.2. (herald.) figură emblematică ce însoţeşte un scut, un
blazon.
devíze s. n. pl. mijloace de plată utilizate în decontările internaţionale, prin documente (<fr. devises)
de plată (trate, cecuri etc.) şi hârtii de valoare emise în valută străină.
devoalá vb. tr. 1. a înlătura, a scoate un văl etc. care acoperă.2. (fig.) a dezvălui (un secret, (<fr. dévoiler)
un plan).
devoltór s. n. transformator pentru reducerea tensiunii electrice alternative într–o reţea, (<fr. dévolteur)
prin producerea unei tensiuni în opoziţie de fază cu tensiunea reţelei.
devoluţiúne s. f. (jur.) transmitere a unui bun, a unui drept de la o persoană la alta. • drept (<fr. dévolution, lat. devolutio)
care, în unele ţări, acordă moştenirea cu preferinţă fiicelor din prima
căsătorie decât fiilor din a doua.
devón s. m. peştişor artificial de metal cu cârlig de undiţă, pentru pescuit. (<fr., engl. devon)
devonián, –ă adj., s. n. (din) a patra perioadă a paleozoicului. (<fr. dévonien)
devorá vb, tr. 1. a mânca prada, sfâşiind–o cu dinţii; a mânca lacom.2. (fig.) a mistui, a (<fr. dévorer, lat. devorare)
înghiţi. o a ~ o carte = a citi o carte de la un capăt la altul cu mare interes.
devoránt, –ă adj. care devorează; devorator. • (fig.) mistuitor, arzător. (<fr. dévorant)
devoratór, –oáre adj., s. m. f. devorant. (<fr. dévo-rateur)
devót, –ă adj., s. m. f. 1. pios, religios; bigot.2. devotat. (<fr. dévot, lat. devotus)
devotá vb. refl. a servi pe cineva cu devotament; a se consacra, a se pune în slujba..., a (<lat. devotare, după fr.
se dedica. dévouer)
devotamént s. n. atitudine de ataşament sincer faţă de cineva sau ceva, care merge până la (după fr. dévouement)
sacrificiu; abnegaţie.
devotát, –ă adj. plin de devotament, credincios unei cauze, unei persoane; devot (2). (<devota)
devoţiúne s. f. 1. cucernicie, pietate, evlavie, zel în practica religioasă.2. ataşament faţă de (<fr. dévotion, lat. devotio)
cineva, fidelitate.
devulcanizáre s. f. operaţie de regenerare a cauciucului natural sau sintetic vulcanizat. (după fr. dévulcanisation)
déxter, –ă adj. (rar) abil, îndemânatic. (<lat. dexter)
dexteritáte s. f. 1. dibăcie, îndemânare, abilitate.2. (în trecut) fiecare dintre disciplinele de (<fr. dextérité, lat. dexteritas)
învăţământ considerate de mai mică importanţă (muzica, desenul etc.).
dextrafobíe s. f. teamă patologică, nemotivată, faţă de orice obiect amplasat în dreapta (<dextr/o/– + –fobie2)
bolnavului.
dextralitáte s. f. însuşire de a folosi cu precădere mâna dreaptă. (<fr. dextralité)
destráni s. m. pl. substanţe de natură polizaharidică, produse de anumite microorganisme, (<fr. dextrans)
care pot substitui plasma sangvină.
déxtră I. adj. (despre o cochilie univalvă) răsucit de la stânga spre dreapta.II. s. f. (<fr. dextre, lat. dextra)
(herald.) partea dreaptă a unui blazon, a unui scut.
–dextríe v. dextr(o)–.
dextrínă s. f. substanţă albă, produsă prin degradarea parţială a amidonului, folosită la (<fr. dextrine)
fabricarea unor cleiuri, ca înlocuitor al gumei arabice, apret etc.
dextroşér s. n. (herald.) braţ drept, pe un scut, îndreptat spre stânga. (<fr. dextrochère)
dextroversiúne s. f. răsucire a unui organ sau a unei formaţiuni anatomice către partea dreaptă a (<fr. dextroversion)
organismului.
dextróză s. f. glucoză dextrogiră obţinută prin hidroliza acidă a zahărului, amidonului, (<fr. dextrose)
celulozei etc.
–déxtru v. dextr(o)–.
DEZ– v. des–.
dezabié s. n. veşmânt lejer, elegant, purtat de femei în casă. (<fr. déshabillé)
dezaboná vb. tr., refl. a(–şi) anula un abonament. (<fr. désabonner)
dezabuzá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni blazat. (<fr. désabuser)
dezabuzát, –ă adj. dezamăgit. (<fr. désabusé)
dezacidificá vb. tr. a anula caracterul acid al unei substanţe. (<fr. désacidifier)
dezaclimatá vb. tr. a schimba climatul; a face să înceteze aclimatarea. (<fr. désacclimater)
dezacórd s. n. lipsă de acord, de armonie; neînţelegere, diferend, disensiune. • (gram.) lipsa (<fr. désaccord)
acordului între cuvinte legate prin raporturi de determinare.
dezacordá vb. tr., refl. a (se) strica acordul unui instrument muzical cu coarde. (<fr. désaccorder)
dezactivá vb. tr. 1. a trece în stare inactivă particulele active ale unei substanţe; a face ca un (<fr. désactiver)
fenomen să devină inactiv.2. a îndepărta substanţele radioactive pe de
tehnica de luptă, de pe teren etc.
dezactualizá vb. refl. a deveni inactual, perimat. (<dez– + actualiza)
dezacuplá vb. tr. 1. a desface (lucruri) unite în perechi.2. a decupla. (<fr. désaccoupler)
dezadaptá vb. tr. a face să înceteze adaptarea (la mediu). (<fr. désadapter)
dezaerá vb. tr. 1. a elimina aerul aflat în materia primă fibroasă la fabricarea hârtiei.2. a (<fr. désaérer)
evacua aerul din pungile de aer într–o conductă, într–un rezervor etc.
dezafectá vb. tr. a schimba destinaţia unui utilaj, a unei construcţii etc. (<fr. désaffecter)
dezafurcá vb. tr. (mar.) a desface cheia de afurcare şi a vâra una din cele două ancore (după fr. désaffourchage)
afurcate.
dezaglomerá vb. tr., refl. (despre un loc, un spaţiu) a (se) elibera de aglomeraţia de oameni, de (<dez– + aglomera)
vehicule etc.
dezagreábil, –ă adj. 1. neplăcut, supărător.2. antipatic, nesuferit. (<fr. désagréable)
dezagregá vb. tr., refl. 1. (despre corpuri) a (se) desface în părţile constitutive. • (despre (<fr. désagréger)
nuclee atomice) a (se) dezintegra.2. (fig.) a (se) descompune, a (se) dizolva,
a (se) împrăştia.
dezagregáre s. f. 1. acţiunea de a (se) dezagrega.2. transformare chimică a unui material sau a (<dezagrega)
unei substanţe, insolubile în dizolvanţi obişnuiţi, în substanţe dintre care cel
puţin una este solubilă.3. distrugere a stării de coeziune a unei roci sub
acţiunea agenţilor geomorfologici externi.
dezarmánt, –ă adj. care potoleşte furia. • care face pe cineva să părăsească lupta. (<fr. désarmant)
dezarmáre s. f. acţiunea de a dezarma; complex de măsuri prin aplicarea cărora se urmăreşte (<dezarma)
lichidarea sau limitarea armamentelor şi a forţelor armate ale statelor,
inclusiv a armelor de distrugere în masă.
dezarondá vb. tr. a desface, a împărţi o unitate agricolă, în vederea creării de noi unităţi. (<dez– + aronda)
dezarticulá vb. I. tr. 1. (med.; despre membre) a face să iasă din articulaţie.2. (chir.) a (<fr. désarticuler)
amputa la nivelul unei articulaţii.II. refl. 1. (despre oase) a ieşi din
încheieturi.2. a–şi pierde coeziunea, a se dezmembra.
dezarticulát, –ă adj. 1. (despre membre, oase) scos din articulaţie.2. (fig.) cu mişcări (<dezarticula)
necoordonate; dezechilibrat.3. (despre sunete, cuvinte) rău articulat, neclar.
dezasamblór s. n. parte a unui ordinator care efectuează dezasamblarea (2). (<dez– + asamblor)
dezasfaltá vb. tr. a îndepărta asfaltul şi răşinile dintr–un produs petrolier. (<fr. désasphalter)
dezasimilá vb. tr., refl. (despre substanţele complexe din organism) a (se) transforma în (<fr. désassimiler)
substanţe mai simple şi nespecifice, pe care organismul le elimină.
dezideologizá vb. tr. a face un lucru să–şi piardă caracterul ideologic. (<dez– + ideologiza)
deziderát s. n. ceea ce e de dorit să se realizeze. • dorinţă (formulată oficial), doleanţă. (<germ. Desiderat, lat.
desideratum)
dezideratív, –ă adj. (lingv.) susceptibil de a exprima ideea de dorinţă, de plăcere. (<fr. désidératif)
–dezíe elem. „divizare“. (<fr. –désie, cf. gr. daiein, a
împărţi)
dezilúzie s. f. decepţie, dezamăgire. (<fr. dézillusion)
deziluzioná vb. tr. a face pe cineva să–şi piardă iluziile; a dezamăgi, a decepţiona. (<fr. désillusionner)
dezimplicá vb. tr. a scoate (pe cineva) din cauză. (<dez– + implica)
dezincriminá vb. tr. a abroga o dispoziţie incriminatoare atunci când o faptă penală a încetat să (<dez– + incrimina)
mai prezinte un pericol social.
dezincrustá vb. tr. 1. a înlătura crusta din instalaţiile de răcire ale motoarelor cu ardere internă, (<fr. désincruster)
din cazanele cu abur, turbine etc.2. a îndepărta unele substanţe care însoţesc
celuloza în materia primă fibroasă din care se fabrică hârtia.
dezincrustánt s. n. substanţă care se foloseşte la dezincrustare. (<fr. désincrustant)
dezincrustáţie s. f. dezincrustare. (<fr. désincrustation)
dezinculpá vb. tr. a retrage, a anula o inculpaţie. (<fr. désinculper)
dezindividualizá vb. tr. a face să–şi piardă individualitatea; a depersonaliza. (<dez– + individualiza)
dezindustrializá vb. tr. a scădea ponderea industriei în economia unei ţări. (după fr. désindustrializer)
dezinfectá vb. tr. a distruge germenii patogeni din afara organismului, în scopul împiedicării (<fr. désinfecter)
contaminării.
dezinfectánt, –ă adj., s. n. (substanţă) care serveşte la dezinfectare. (<fr. désinfectant)
dezinfectór s. n. bazin cu soluţii dezinfectante pentru accesul vehiculelor şi persoanelor. (<dezinfecta + –/t/or)
dezintoxicá vb. tr. 1. a înlătura o intoxicaţie din organism.2. a trata un toxicoman prin (<fr. désintoxiquer)
suprimarea ingerării substanţei toxice.
dezintoxicáţie s. f. dezintoxicare. (<fr. désintoxication)
dezinvagináţie s. f. reducţie a unei invaginaţii. (<fr. désinvagination)
dezinvestí vb. tr. a suprima sau a reduce investiţiile într–un sector economic. (<fr. désinvestir)
dezinvestíţie s. f. (psihan.) refulare a energiei psihice investite într–o reprezentare, un obiect (după fr. désinvestissement)
etc.
dezinvólt, –ă adj. (despre oameni) liber în mişcări; degajat; (despre manifestări) liber, (<fr. désinvolte)
nestingherit.
dezinvoltúră s. f. atitudine, comportare firească, degajată; spontaneitate. • (peior.) îndrăzneală, (<fr. désinvolture)
lipsă de jenă.
dezionizá vb. tr. a îndepărta ionii dintr–o soluţie, dintr–un gaz ionizat. (<fr. désioniser)
deziotacizá vb. tr., refl. a reveni, sub influenţa limbii literare, la formele cu dentalele sau cu (<dez– + iotaciza)
vocala e nealterate de iot.
dezirábil, –ă adj. care corespunde dorinţei, care stârneşte dorinţă. (<fr. désirable)
dezizolá vb. tr. a înlătura o izolaţie. (<fr. désisoler)
dezmembrá vb. tr., refl. a (se) desface în mai multe părţi, a (se) descompune; a (se) desfiinţa. (după fr. démembrer)
dezmembrábil, –ă adj. (despre un sistem tehnic) care poate fi desfăcut în părţile componente. (<dezmembra + –bil)
dezorganizá vb. tr. a distruge, a strica ordinea, funcţionarea normală. (<fr. désorganiser)
dezorganizatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care dezorganizează. (<fr. désorganisateur)
dezorientá vb. tr., refl. 1. a face să–şi piardă sau a–şi pierde simţul orientării, a nu (<fr. désorienter)
recunoaşte locul unde se află.2. (fig.) a (se) zăpăci, a (se) deruta.
dezorientáre s. f. acţiunea de a dezorienta; descumpănire, uluire, deconcertare. • pierdere a (<dezorienta)
capacităţii individului de a–şi reprezenta situaţia în timp şi spaţiu, de a
identifica propria persoană sau a celorlalţi.
dezorientát, –ă adj. 1. care nu se poate orienta, nu ştie unde se află sau încotro să se îndrepte.2. (<dezorienta)
(fig.) care nu ştie ce hotărâre să ia într–o anumită situaţie; descumpănit,
deconcertat.
dezosá vb. tr. a desprinde carnea de pe oase la animalele sacrificate; a scoate oasele de la (<fr. désosser)
peşte.
dezosificáţie s. f. îndepărtare, lipsă a sărurilor minerale din oase. (<fr. désossification)
dezoxidá vb. tr. a îndepărta oxigenul dintr–o substanţă; a dezoxigena. (<fr. désoxyder)
dezoxidánt, –ă adj., s. m. (substanţă) care dezoxidează. (<fr. désoxydant)
dezoxidáţie s. f. dezoxidare. (<fr. désoxydation)
dezoxigená vb. tr. a dezoxida. (<fr. désoxygener)
dezoxiribonucléic adj. acid ~ = acid nucleic format din patru tipuri de baze azotoase, o pentoză şi (<fr. desoxyribonucléique)
acid fosforic, cu rol esenţial în mecanismul ereditar al organsimelor vii.
diadinámic adj. curent ~ = curent electric utilizat în terapeutică pentru calmarea durerilor. (<fr. diadynamique)
diadóh s. m. 1. nume dat generalilor care îşi disputau moştenirea tronului lui Alexandru (<fr. diadoque, gr. diadokhos)
cel Mare.2. moştenitor al tronului în Grecia modernă; epigon (1).
diafán1, –ă adj. 1. foarte puţin dens, lăsând lumina să străbată, fără a permite să se distingă (<fr. diaphane)
clar formele şi contururile; transparent, foarte subţire.2. (despre oameni)
palid, străveziu; fin.
DIAFAN2(O)– elem. „transparent, diafan“. (<fr. diaphan/o/–, cf. gr.
diaphanes)
diafaníe s. f. procedeu de tipărire cu cerneluri trans-parente, pe celofan, celuloid etc. • (<germ. Diaphanie)
produsul obţinut.
diafanitáte s. f. însuşirea a ceea ce este diafan; transparenţă. (după fr. diaphanéite)
diafanizá vb. tr., refl. a face, a deveni diafan. (<fr. diaphaniser)
diafanometríe s. f. studiul transparenţei corpurilor. (<fr. diaphanométrie)
diafanométru s. n. 1. aparat pentru determinarea tulburării apei, prin măsurarea transparenţei (<fr. diaphanomètre)
ei.2. instrument de măsură a vizibilităţii.3. aparat cu care se determină
opacitatea (sau transparenţa) hârtiei.
diafanoscóp s. m. 1. aparat folosit în diafanoscopie.2. aparat pentru identificarea seminţelor (<fr. diaphanoscope)
seci, pe baza transparenţei lor (1).
diafanoscopíe s. f. examen al cavităţilor interne ale corpului prin transparenţă sub acţiunea unei (<fr. diaphanoscopie)
surse luminoase; diascopie (1).
diafílm s. n. diapozitiv de film, cuprinzând o succesiune de imagini color sau alb–negru, (<rus. diafilm)
încorporate într–o peliculă continuă.
diafíză s. f. partea mediană a unui os lung. (<fr. diaphyse)
diafizectomíe s. f. rezecţie a unei diafize. (<fr. diaphysectomie)
diafón s. n. (mar.) aparat de producere a semnalelor acustice pentru ceaţă cu ajutorul (<engl., fr. diaphon)
aerului comprimat.
diafoníe s. f. 1. trecere a unui semnal de pe o cale de transmisiune pe o altă cale.2. acord (<fr. diaphonie)
muzical în care un sunet este susţinut de octava, cvarta sau cvinta
corespunzătoare acestuia.3. muzică veche pe două voci.
diafonometríe s. f. tehnica măsurării efectelor diafoniei (1) în circuitele telefonice. (<fr. diaphonométrie)
diafonométru s. n. aparat electric în diafonometrie. (<fr. diaphonomètre)
diaforáză s. f. enzimă care catalizează dehidrogenarea coenzimelor reduse. (<engl. diaphorase)
diafóră s. f. figură de stil constând în reluarea unui cuvânt, modificându–i uşor accepţia. (<germ. Diaphora, fr. diaphore,
gr. diaphora)
diaforétic, –ă adj., s. n. (medicament) care produce diaforeză; sudorific. (<fr. diaphorétique)
diaforéză s. f. transpiraţie abundentă. (<fr. diaphorèse)
diafotíe s. f. apariţie a unei imagini parazite pe ecranul televizorului. (<fr. diaphotie)
diafototropísm s. n. tendinţă a unor organe ale plantelor de a creşte într–o poziţie perpendiculară (<fr. diaphototropisme)
faţă de direcţia razelor luminoase.
diafragmá vb. tr. a limita cu ajutorul unei diafragme fasciculele de lumină care trec printr–un (<fr. diaphragmer)
sistem optic.
diafragmátic, –ă adj. în formă de diafragmă, schematic, grafic. (<fr. diaphragmatique)
diafragmatítă s. f. inflamaţie a diafragmei (1). (<fr. diaphragmatite)
diafrágmă s. f. 1. muşchi care desparte toracele de abdomen.2. membrană care reproduce (<fr. diaphragme, lat., gr.
sunetele prin vibraţiile sale.3. placă subţire, opacă, cu deschidere reglabilă, diaphragma)
care limitează fasciculele de lumină la trecerea printr–un sistem optic; blendă
(2).4. dispozitiv de închidere a unui recipient.5. (constr.) perete portant
pentru preluarea solicitărilor orizontale; planşeu, placă.6. dispozitiv format
dintr–o membrană cu orificiu pentru măsurarea debitelor sau vitezelor într–o
conductă.7. (med.) contraceptiv mecanic pentru femei.
diaftoréză s. f. proces metamorfic prin care şisturile cristaline se adaptează unor condiţii de (<fr. diaphtorèse)
metamorfism mai puţin intens decât cel care a determinat formarea lor;
retromorfism.
diagenétic, –ă adj. format prin diageneză. (<fr. diagénétique)
diagenéză s. f. totalitatea transformărilor suferite de rocile sedimentare după depunerea lor (<fr. diagenèse)
sub acţiunea apelor în circulaţie.
diageotropísm s. n. tendinţă a unor organe vegetale de a lua o poziţie perpendiculară faţă de forţa (<fr. diagéotropisme)
de gravitaţie a Pământului.
diaglífă s. f. (arte) ornament gravat în relief prin adâncirea materialului tăiat. (<fr. diaglyphe)
diagnóstic s. n. 1. determinarea de către medic a unei boli pe baza manifestărilor clinice şi de (<fr. diagnostic, gr.
laborator; diagnoză.2. (fig.) previziune, ipoteză pornind de la anumite semne. diagnostikos)
diál, –ă adj. (mit.) care era consacrat lui Iupiter sau cultului său. (<lat. dialis)
dialcoól s. m. corp chimic care posedă două funcţii alcool; glicol. (<fr. dialcool)
dialdehídă s. f. corp chimic care posedă două funcţii aldehidă. (<fr. dialdéhyde)
dialéct s. n. 1. variantă regională a unei limbi, caracterizată prin particularităţi fonetice şi (<fr. dialecte, lat. dialectus)
lexicale.2. (impr.) grai.
dialectál, –ă adj. referitor la dialect; propriu unui dialect. (<fr. dialectal)
dialectalísm s. n. particularitate dialectală; dialectism (1); regionalism. (<fr. dialectalisme)
dialectalizá vb. refl. (despre limbă) a lua forme diferite după regiune. (<fr. dialectaliser)
dialéctic, –ă I. adj. 1. conform cu principiile dialecticii; bazat pe dialectică.2. care (<fr. dialectique, lat. dialecticus)
priveşte fenomenele de pe poziţiile dialecticii.II. s. f. 1. (ant.) arta de a
ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raţionamentul adversarului.2.
(în evul mediu) arta deosebirii adevărului de neadevăr.3. (în filozofia
marxistă) teorie generală despre dezvoltarea naturii, a societăţii şi gândirii,
precum şi metodă de cunoaştere şi de transformare a lumii.4. procesul
mişcării şi al dezvoltării fenomenelor.
dialogá vb. intr. 1. a vorbi, a conversa cu cineva.2. a face să vorbească între ele personajele (<fr. dialoguer)
unei piese de teatru; a dialogiza (I).
dialogát, –ă adj. (despre opere literare) în formă de dialog; dialogic. (<dialoga)
dialoghíst s. m. specialist în scrierea de dialoguri pentru filme. (<fr. dialoguiste)
dialógic, –ă adj. dialogat. (<fr. dialogique)
dialogísm s. n. arta dialogului; întrebuinţarea dialogului în expunerea ideilor, a (<fr. dialogisme)
sentimentelor etc.
dialogizá vb. I. tr. a pune (un text) în formă de dialog; a dialoga (2).II. intr. a folosi (<it. dialogizzare)
dialogul; a sta de vorbă, a discuta.
diamagnétic, –ă adj. (despre unele corpuri) care se deplasează de la un câmp magnetic mai intens (<fr. diamagnétique)
către altul mai slab.
diamagnetísm s. n. proprietate a unor corpuri de a fi diamagnetice. (<fr. diamagnétisme)
diamálţ s. n. extract de malţ uscat, folosit la prepararea bomboanelor, în patiserie şi în (<fr. diamalz)
industria textilă.
diamánt s. n. 1. varietate de carbon pur, cristalizat, incolor şi transparent, cu luciri (<fr. diamant, /3/ germ.
puternice; cel mai dur dintre toate mineralele, folosit ca piatră preţioasă, ca Diamant)
abraziv etc.2. unealtă formată dintr–o bucăţică de diamant (1) fixată pe un
suport cu mâner, care se foloseşte la tăiatul sticlei. • linguriţă de metal cu
suprafaţa exterioară acoperită cu ţăndări fine de diamant (1), folosită în
dentistică.3. cel mai mic corp de literă de tipar.4. extremitatea inferioară a
fusului unei ancore.
diamantát, –ă adj. 1. prevăzut cu diamante. o piatră ~ă = instrument abraziv, din granule de (<fr. diamanté)
diamant încorporate într–un liant, pentru şlefuirea dinţilor şi a protezelor
dentare.2. (fig.) ca diamantul.
diamantifér, –ă adj. (despre minereuri, roci, terenuri) care conţine diamante. (<fr. diamantifère)
diamantín, –ă I. adj. asemănător cu diamatul.II. s. f. pulbere abrazivă artificială, folosită la (<fr. diamantin)
lustruirea pieselor de oţel.
diamantizá vb. tr. a da strălucirea diamantului. (după fr. diamanter)
diámb s. m. picior de vers latin din doi iambi. (<lat. diiambus)
diametrál, –ă I. adj. referitor la diametru.II. adv. 1. de la un capăt la altul; de–a (<fr. diamétral)
curmezişul.2. (fig.) cu totul, absolut. o ~ opus = total opus; de neîmpăcat.
diamétru s. n. segment de dreaptă care trece prin centrul unui cerc, al unei curbe închise (<fr. diamètre, lat. diametrus)
sau al unei sfere, unind două puncte opuse ale acestora. o ~ aparent = unghi
sub care se văd extremităţile unui obiect îndepărtat, ale unui astru, de către
un observator.
diamídă s. f. corp care posedă două funcţii amidă. (<fr. diamide)
diamínă s. f. corp care posedă două funcţii amină. (<fr. diamine)
diaminofenól s. n. derivat al pirogalolului, al cărui clorhidrat este folosit ca revelator în (<fr. diaminophénol)
fotografie.
diamorfínă s. f. derivat semisintetic al morfinei, un analgezic puternic. (<engl. diamorphine)
dianoétic, –ă adj. (fil.) referitor la facultatea gândirii discursive, raţionale sau la rezultatele (<engl. dianoetic)
acesteia.
diapáuză s. f. sistare sezonieră a funcţiilor vitale la insecte, pentru a supravieţui unor (<fr. diapause)
condiţii nefavorabile de existenţă.
diapazón s. n. 1. mic instrument de oţel în formă de U, care, vibrând, produce un singur (<fr. diapason)
sunet pur (la), etalon pentru acordare sau pentru a se „da tonul“. o a fi la
acelaşi ~ cu cineva = a fi la aceeaşi dispoziţie, în aceeaşi stare sufletească cu
cineva.2. ambitus.3. model–tip de haşuri la standardizarea trasării grosimii
haşurilor.4. (tehn.) ~ de dimensiuni = interval dintre valorile maxime şi
minime ale dimensiunilor unor piese standardizate.
diapedéză s. f. trecere a leucocitelor prin pereţii capilarelor sangvine, determinată de (<fr. diapédèse)
digestie sau de o infecţie.
diapeútică s. f. metodă radiologică pentru diagnosticarea, cât şi pentru terapeutica focarului (<dia/gnostic/ + /tera/peutică)
patologic.
diapír s. n. cută anticlinală caracterizată prin prezenţa unui sâmbure de roci plastice care (<it. diapiro)
străbat rocile acoperitoare.
diapirísm s. n. migraţiune lentă a unor roci din zonele profunde spre suprafaţă sub acţiunea (<it. diapirismo)
presiunii din scoarţa terestră.
diaplegíe s. f. paralizie generalizată. (<fr. diaplégie)
diaporámă s. f. spectacol în cadrul căruia sunt proiectate diapozitive. (<fr. diaporama)
diapozitív s. n. imagine fotogenică înregistrată pe peliculă reversibilă, colorată sau (<fr. diapositive)
alb–negru, într–o ramă, care poate fi observată prin proiectare pe un ecran
sau prin privire directă într–o vizioneză.
diaproiectór s. n. aparat pentru diaproiecţie. (<germ. Diaprojektor)
diaproiécţie s. f. proiecţie pe un ecran a unei pelicule transparente de tip diapozitiv sau (<dia/pozitiv/ + proiecţie)
diafilm.
diarée s. f. boală constând în evacuarea frecventă a materiilor fecale de consistenţă (<fr. diarhée)
lichidă.
diaréic, –ă adj. referitor la diaree, de diaree. (<fr. diarrhéique)
diarhíe s. f. guvernare simultană a doi suverani. (<fr. dyarchie)
diaríst s. m. cel care îşi notează întâmplările zilnice. (<it. diarista)
diárium s. n. jurnal zilnic. (<lat. diarium)
diartróză s. f. articulaţie liberă, mobilă, între oase. (<fr. diarthrose)
diascóp s. n. aparat pentru proiecţia diapozitivelor. (<fr. diascope)
diascopíe s. f. 1. diafanoscopie.2. proiectare cu ajutorul diascopului. (<fr. diascopie)
diasírm s. n. figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică şi umilitoare. (<fr. diasyrme, gr. diasyrmos)
diasistém s. n. sistem lingvistic dedus din analiza a două graiuri sau dialecte cu similitudini (<engl. diasystem, fr.
parţiale; supersistem. diasystème)
diaspór I. s. m. fragment vegetal, sexuat sau asexuat, care se desprinde de planta (< fr. diaspore)
mamă, putând genera o nouă plantă.II. s. n. oxid natural hidratat de aluminiu,
foarte mărunt, sticlos, alb–cenuşiu sau brun, în zăcămintele de bauxită şi în
rocile metamorfice.
diáspora s. f. totalitatea comunităţilor evreieşti stabilite în afara Palestinei, mai ales în (<fr., gr. diaspora)
urma captivităţii babiloniene. • (p. ext.) dispersare a unui popor, a unei
comunităţi.
diasporíe s. f. tip de diseminare a unui organism vegetal prin diaspori (1). (<fr. diaspora)
diastáltic, –ă adj. (despre organe, fenomene nervoase) care ajută, care duce la contracţia (<fr. diastaltique, gr.
muşchilor. diastaltikos)
diastáză s. f. 1. enzimă.2. dezlipire accidentală a două părţi anatomice, normal unite sau (<fr. diastase)
articulate între ele; disjuncţie.
diastázic, –ă adj. 1. enzimatic.2. referitor la diastază (2). (<fr. diastasique)
DIASTEM(O)–/DIAST elem. „interval, distanţă“. (<fr. diastém/o/–, diastemat/o/–,
EMAT(O)– cf. gr. diastema, –atos)
diastemátic, –ă adj. 1. notaţie ~ă = sistem de notaţie muzicală simplă, fără indicaţii asupra duratei (<fr. diastématique)
sunetelor.2. glandă ~ă = glandă interstiţială a testiculului; insuficienţă ~ă =
insuficienţă a acestei glande.
diastémă s. f. 1. fisură congenitală.2. spaţiu anormal între dinţii incisivi frontali; (<fr. diastème)
strugăreaţă.3. (geol.) interval de timp între depunerea unui depozit de
sedimente şi depunerea depozitului imediat următor.
diastemometríe s. f. ansamblu de procedee şi metode pentru măsurarea indirectă a distanţelor cu (<fr. diastémométrie)
ajutorul telemetrelor şi tahimetrelor.
diastér s. n. stadiu al diviziunii mitotice, la sfârşitul anafazei şi începutul telofazei, în care (<fr. diaster)
cromozomii sunt grupaţi la polii fusului nuclear sub formă de stea.
diastíl s. n. (arhit.) intercolonament de dimensiunea a trei coloane; edificiu cu astfel de (<fr. diastyle)
intercolonament.
diástolă s. f. 1. decontracţie ritmică a inimii şi a arterelor.2. lungire a unei silabe scurte. (<fr. diastole)
diastrófă s. f. dispunere a cromatoforilor în două grupe separate, orientate în direcţia sau în (<fr. diastrophe)
partea opusă izvorului de lumină.
diastrofísm s. n. totalitatea deformărilor şi dislocărilor pe care le suferă straturile din scoarţa (<fr. diastrophisme)
terestră sub acţiunea mişcărilor tectonice.
diatécă s. f. colecţie de diapozitive şi diafilme. (<dia/pozitiv/ + –tecă)
diatermán, –ă adj. (despre corpuri, medii) care lasă să treacă căldură; diatermic. (<fr. diathermane)
diatérmă s. f. coş vulcanic prin care iese lava, stră-pungând exploziv rocile sedimentare. (<fr. diatherme)
diatéză1 s. f. categorie gramaticală verbală care exprimă raportul dintre subiect şi acţiunea (<fr. diathèse, germ. Diathese)
verbului.
diatéză2 s. f. predispoziţie a unei persoane pentru anumite boli. (<fr. diathèse)
diatomée s. f. pl. clasă de alge brune–gălbui unicelulare, microscopice, cu schelet silicios, (<fr. diatomées)
libere sau în colonii.
diatómic, –ă adj. (despre elemente sau compuşi chimici) cu molecula din doi atomi; biatomic. (<fr. diatomique)
diatomít s. n. rocă organogenă silicioasă prin sedimentarea cochiliilor de diatomee; tripoli, (<fr. diatomite)
kiselgur.
diatón s. n. (muz.) gamă ~ă = gamă dintr–o serie succesivă de tonuri şi semitonuri (<fr. diatonique)
naturale; interval ~ = interval perfect, de aceeaşi calitate ca şi intervalele
scării muzicale diatonice.II. s. f. dispunere naturală a tonurilor şi
semitonuriol într–o structură muzicală.
diatrémă s. f. coş vulcanic, rezultat prin expulsii de gaze, care se prelungeşte la suprafaţă (<germ. Diatrema)
cu un mic crater.
diatríbă s. f. 1. (ant.) gen literar promovat de filozofii cinici, care îşi popularizau (<fr. diatribe, lat. diatriba)
învăţăturile moral–filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într–un stil
familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte.2. disertaţie
critică. (p. ext.) scriere, cuvântare vehementă; pamflet.
diaúlos s. n. (la vechii greci) instrument de suflat, din două tuburi cu ancie, dintre care (<fr. diaule)
unul cânta melodia, iar celălalt emitea o notă lungă de acompaniament.
diavizór s. n. dispozitiv de vizionare a diapozitivelor prin intermediul unei lentile, (cu (<germ. Diavisor)
sursă proprie de lumină).
diázo grupare de doi atomi de azot, cu legături duble sau triple. (<di1– + azo/t/)
diazocópie s. f. copie a unui document scris sau iconografic, obţinută prin diazotipie. (<diazo + copie)
diazoderivát s. m. substanţă organică cu cel puţin doi atomi de azot în moleculă. (<fr. diazo–derivé)
diazoreactív s. m. soluţie de alcool şi amoniac în diazoreacţie. (<fr. diazo–réactif)
diazoreácţie s. f. reacţie prezentată de unele urine patologice, care se colorează în roşu la (<fr. diazo–réaction)
adiţia unor diazoreactivi.
diazotá vb. tr. a transforma aminele aromatice primare în diazoderivaţi prin tratare cu acid (<fr. diazoter)
azotos.
diazotipíe s. f. 1. procedeu de copiere bazat pe sensibilitatea la lumină a substanţelor (<germ. Diazotypie)
chimice aromate care conţin grupa diazo în moleculă.2. reproducere prin
acest procedeu.
dibázic adj. (despre acizi) care posedă două funcţii bază; bibazic. (<fr. dibasique)
dibiónt, –ă adj., s. f. (plantă) care prezintă gametofitul şi sporofitul separate, independente unul (<fr. dibionte)
de celălalt.
diból s. n. limbaj formalizat pentru prelucrarea datelor din domeniul economic la (<engl. dibol)
calculatorul electronic.
dicarboxílic adj. acid ~ = combinaţie chimică cu două grupări carboxil în moleculă. (<engl. dicarboxylic)
dicariocít s. n. celulă binucleară. (<fr. dicaryocyte)
dicariofáză s. f. conjugare a perechilor de nuclee haploide, fără fuzionare, la reproducerea (<fr. dicaryophase)
unor ascomicete.
dicarión s. m. celulă haploidă din hifele sau miceliul unor ciuperci, cu două nuclee. (<fr. dicaryon)
dicariópsă s. f. tip de fruct uscat din două cariopse. (<di1– + cariopsă)
dicastér s. n. 1. (în Atena antică) fiecare dintre cele zece secţiuni ale tribunalului (<fr. dicastère, gr. dikasterion)
heliaştilor.2. tribunal bisericesc care judeca procesele de divorţ. • (fig.)
tribunal, instanţă de judecată.
dicáziu s. n. inflorescenţă cimoasă la care florile se formează în două direcţii. (<fr. dichasium)
–dicée elem. „justiţie“. (<fr. –dicée, cf. gr. dike)
dicefál s. m. făt care prezintă dicefalie. (<fr. dicéphale)
dicefalíe s. f. monstruozitate caracterizată prin existenţa a două capete. (<fr. dicéphalie)
díceras s. m. gen fosil de lamelibranhiate având cochilia cu valve groase şi vârfurile (<fr. dicéras)
răsucite în formă de corn.
dicetónă s. f. combinaţie chimică în moleculă cu două grupări cetonice. (<fr. dicétone)
dicinodónt s. m. gen fosil de reptile teriomorfe, având premaxilarele transformate într–un cioc (<fr. dicynodonte)
cornos, iar caninii în defense.
diclamidéu, –ée adj. diferenţiat în două învelişuri florale (caliciu şi corolă). (<fr. dichlamydé)
diclorbenzén s. m. derivat al benzenului, obţinut prin clorurarea catalitică a acestuia. (<fr. dichlorbenzène)
dicotiledón, –ă adj., s. f. pl. dicotiledonat. (<fr. dicotylédone)
dicotiledonát, –ă I. adj. (despre embrion) cu două cotiledoane; dicotiledon.II. s. f. pl. clasă de (<fr. dicotylédoné/s/)
plante angiosperme al căror embrion are două cotiledoane.
DICRO– elem. „cu două culori“. (<fr. dichro–, cf. gr. dichroos)
dicróic, –ă adj. 1. (despre substanţe) care prezintă dicroism.2. (despre plante) cu flori de (<fr. dicroïque)
două culori.
dicroísm s. n. proprietate pe care o au unele corpuri sau soluţii de a oferi coloraţii diferite, (<fr. dichroïsme)
după circumstanţele în care se face observarea.
dicromátic, –ă adj. care prezintă două culori. (<fr. dichromatique)
dicromatopsíe s. f. defect al ochiului care nu poate distinge decât două din cele trei culori (<fr. dichromatopsie)
fundamentale: roşu, galben şi albastru.
dicroscóp s. n. instrument pentru punerea în evidenţă a dicroismului mineralelor. (<germ. Dichroskop)
dicrót, –ă adj. (despre puls) care prezintă dicrotism. (<fr. dicrote)
dicrotísm s. n. modificare a undei arteriale care face să se perceapă două pulsaţii într–o (<fr. dicrotisme)
singură sistolă.
dictá vb. tr. 1. a pronunţa rar, desluşit, o frază, un text etc. pentru a fi scris de cineva.2. a (<fr. dicter, lat. dictare)
impune cu forţa; a ordona. • (fig.) a îndemna la o acţiune.
dictafón s. n. aparat de înregistrat vorbirea spre a fi transcrisă ulterior (pentru (<fr. dictaphone)
dactilografiere).
dictámen s. n. inspiraţie, insuflare. (<lat. dictamen)
dictándo s. n. inv. scriere cursivă (după dictare). o caiet de ~ = caiet liniat pentru scriere de (<germ. diktando)
mână.
dictáre s. f. acţiunea de a dicta (1). • lucrare şcolară pentru reproducerea în scris a unui (<dicta)
text dictat.
dictát s. n. act prin care unul sau mai multe state impun forţat unui alt stat anumite (<germ. Diktat)
condiţii sau hotărâri.
dictatór s. m. 1. (în Roma antică) magistrat suprem, ales de senat pe termen de şase luni şi (<fr. dictateur, lat. dictator)
investit cu putere absolută în vreme de război.2. conducător de stat cu puteri
discreţionare. • (fig.) om cu purtări autoritare.
dictéu s. n. reproducere fidelă, automată a unui act de gândire, fără controlul raţiunii; (<fr. dictée)
dictare. o ~ automat = procedeu de creaţie artistică preconizat de către
suprarealişti, prin care se ambiţiona realizarea unei expresii formale a operei
de artă, identică gândirii în stare de veghe, de vis etc.; ~ muzical = muzică ce
urmează a fi notată după auz.
dicţiúne s. f. 1. fel de a pronunţa sunetele, silabele şi cuvintele. • arta de a rosti textul unui (<fr. diction, lat. dictio)
rol în teatru, cinema etc.2. (mod de) exprimare sub raportul selectării şi al
proprietăţii termenilor (specific/ă/ criticii literare).
didélf, –ă I. adj. care prezintă didelfie.II. s. m. pl. marsupiale fosile carnivore mai mici (<fr. didelphe/s/, gr. delphys,
decât cangurul (oposum). matrice)
didelfíe s. f. malformaţie congenitală a aparatului genital feminin, cu existenţa a două (<fr. didelphie)
vagine şi două utere independente.
didím, –ă adj. (bot.; despre organe) din doi lobi dispuşi simetric de fiecare parte a liniei (<fr. didyme, gr. didimos,
mediane. geamăn)
didiploíd, –ă adj. (despre organisme) cu număr dublu de cromozomi diploizi în celulele (<fr. didiploïde)
somatice ale ambilor părinţi.
diecezán, –ă adj. de dieceză (2), al diecezei. (după fr. diocésain)
diecéză s. f. dioceză (2). (după fr. diocèse)
diédru s. n. figură geometrică din două semiplane limitate de aceeaşi dreaptă, de (<fr. dièdre)
intersecţie. o (adj.) unghi ~ = unghi care se formează prin intersectarea a
două plane.
diegétic, –ă adj. cu caracter de diegeză; narativ. (<germ. diegetisch)
diegéză s. f. povestire, naraţiune; expunere. (<germ. Diegese)
dieléctric, –ă adj., s. n. (material, mediu) rău conducător de electricitate; izolator. (<fr. diélectrique)
dielectrolíză s. f. cataforeză (2). (<fr. diélectrolyse)
diencefál s. n. segment al encefalului sub emisferele cerebrale, între telencefal şi (<fr. diencéphale)
mezencefal; creier intermediar.
diencefalítă s. f. inflamaţie a diencefalului. (<fr. diencéphalite)
diencefalopatíe s. f. afecţiune a diencefalului. (<fr. diencéphalopathie)
diéne s. f. pl. hidrocarburi cu două duble legături în moleculă; diolefine. (<fr. diènes)
dieréză s. f. 1. disociere a unui diftong în elementele sale componente.2. (în prozodia (<fr. diérèse, gr. diairesis)
antică) despărţire a două picioare metrice într–un vers.3. separare
chirurgicală a ţesuturilor.4. (biol.) diviziune şi multiplicare celulară.
diesel /dízel/ s. n. (motor) ~ = motor cu ardere internă la care combustibilul, injectat în (<fr. diesel, germ. Diesel)
cilindru, se aprinde spontan datorită temperaturii înalte a aerului comprimat.
diestér s. m. corp chimic care posedă două funcţii ester. (<fr. diester)
diétă1 s. f. regim alimentar special, recomandat în cazul unei boli sau pentru menţinerea (<fr. diète)
sănătăţii.
diétă2 s. f. (în unele state feudale şi capitaliste) adunare legislativă; (p. ext.) adunare (<fr. diète, lat. dieta)
politică reprezentativă.
dietér s. m. corp chimic care posedă două funcţii eter. (<fr. diether)
dietétic, –ă I. adj. referitor la dietă1, de dietă.II. s. f. ramură a medicinei care studiază (<fr. diététique)
igiena şi terapeutica alimentară.
dieteticián, –ă s. m. f. specialist în dietetică. (<fr. diététicien)
dietoterapíe s. f. folosirea terapeutică a regimurilor alimentare. (<fr. diétothérapie)
diéz I. s. m. accident muzical care ridică cu un semiton nota pe care o precedă.II. (<fr. dièse)
adj. (despre note) ridicat cu un semiton.
diezá vb. tr. a marca o notă cu un diez. (<fr. diéser)
diezát, –ă adj. marcat cu un diez. • (fon.; despre sunete) caracterizat acustic printr–o notă (<fr. diésé)
mai înaltă decât sunetul fundamental de care se leagă.
difamánt, –ă adj. care se defăimează; difamator. (<fr. diffamant)
difamatór, –oáre adj. difamant. (<fr. diffamateur)
difamáţie s. f. defăimare. (<fr. diffamation)
difazát, –ă adj. (despre circuite, maşini electrice) cu două faze; bifazat. (<fr. diphasé)
difázic, –ă adj. (despre fenomene, lucruri, fiinţe) care prezintă în existenţa sau evoluţia sa (<fr. diphasique)
două perioade alternante.
diferénd s. n. deosebire de păreri, neînţelegere, dezacord; dispută. (<fr. différend)
diferénţă s. f. 1. deosebire, lipsă de asemănare. o (log.) ~ specifică = notă caracteristică a (<fr. différence, lat. differentia)
unei noţiuni, în genul ei proxim.2. (mat.) rezultatul operaţiei de scădere.3.
(geogr.) ~ de nivel = deosebire de altitudine între două puncte de pe
suprafaţa globului terestru.4. (fiz.) ~ de fază = defazaj.
diferenţía vb. I. tr., refl. a (se) deosebi, a (se) distinge între două sau mai multe fiinţe ori (<fr. différencier)
lucruri.II. (mat.) a calcula o diferenţială.
diferenţiál, –ă I. adj. 1. care diferenţiază.2. care comportă, lucrează cu diferenţe. • (mat.) (<fr. différentiel)
referitor la diferenţe care tind către zero. o ecuaţie ~ă (şi s. f.) = ecuaţie care
conţine o variabilă, funcţia recunoscută şi derivate ale acesteia; calcul ~ =
capitol al analizei matematice care are ca obiect studiul derivatelor şi al
diferenţialelor; geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază figurile
geometrice folosind calculul diferenţial.II. s. f. (mat.) produsul dintre
derivata unei funcţii şi creşterea variabilei ei independente.III. s. n. angrenaj
constituit din două roţi dinţate planetare aşezate pe acelaşi ax şi din două roţi
satelite, utilizat la autovehicule pentru a transmite la roţi turaţii diferite la
viraje, iar la maşini de lucru pentru a varia în mod deosebit turaţia.
dificérc, –ă adj. (despre înotătoarea caudală) în două părţi egale. (<fr. diphycerque)
dificíl, –ă adj. 1. care prezintă dificultăţi; anevoios, greu; dificultos.2. (despre oameni) (<fr. difficile, lat. difficilis)
năzuros, supărăcios, capricios; susceptibil.
dificultáte s. f. greutate de a face ceva; anevoinţă. • obstacol, piedică. (<fr. difficulté, lat. difficultas)
dificultós, –oásă adj. 1. (fam.) care comportă dificultăţi; complicat; încurcat.2. dificil, greoi. (<fr. difficultueux)
difórm, –ă adj. care nu are forma, figura sau proporţiile pe care ar trebui să le aibă; pocit, (<fr. difforme, lat. difformis)
monstruos; inform. • fără formă precisă.
diformitáte s. f. abatere de la aspectul şi proporţiile normale; viciu de conformaţie; defect. (p. (<fr. difformité, lat. difformitas)
ext.) urâţenie.
difosgén s. n. substanţă toxică de luptă, lichidă, asemă-nătoare fosfogenului. (<fr. diphosgène)
difractá vb. refl., tr. a (se) produce un fenomen de difracţie. (<fr. diffracter)
difractométru s. n. spectrometru pentru măsurarea difracţiei. (<fr. diffractomètre)
difrácţie s. f. 1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. (<fr. diffraction)
la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr–o fantă sau în imediata
vecinătate a marginii unui ecran, propagându–se şi în spatele acestora.2.
modificare a direcţiei unui val la izbirea cu un obstacol.
diftongá vb. tr., refl. (despre vocale) a (se) transforma în diftong. (<fr. diphtonguer)
difúz, –ă 1. răspândit în mai multe părţi, împrăştiat. • lipsit de un contur clar, de o (<fr. diffus, lat. diffusus)
organizare riguroasă.2. (fon.; despre sunete) caracterizat acustic printr–o
concentraţie redusă de energie în regiunea centrală a spectrului.
difuzá vb. I. tr. 1. a răspândi, a propaga în diferite direcţii, mai ales unde de lumină, de (<fr. diffuser)
căldură etc.; (spec.) a emite unde sonore prin radio; a transmite o emisiune
radiofonică.2. a pune în vânzare (o publicaţie).II. intr. (cu privire la
molecule, particule) a se răspândi, a se amesteca (în masa altui corp).
difuzíbil, –ă adj. (despre corpuri) care poate (uşor) difuza. (<fr. diffusible)
difuzibilitáte s. f. proprietate a unor corpuri de a difuza (II). (<fr. diffusibilité)
difuziométru s. n. instrument pentru măsurarea difu-ziunii (2). (<fr. diffusiomètre)
difuzionísm s. n. curent de gândire care susţine transferul şi difuzarea valorilor culturale de la (<difuziune + –ism)
o arie la alta ca principalul factor în dezvoltarea societăţii şi culturii.
difuziúne s. f. 1. răspândire, propagare în mai multe părţi a unor raze luminoase care străbat (<fr. diffusion, lat. diffusio)
un mediu translucid sau care întâlnesc o suprafaţă zgrunţuroasă. • difuzare de
unde radiofonice.2. întrepătrundere a particulelor unui corp cu particulele
altui corp, cu care se află în contact.
difuzív, –ă adj. (despre corpuri) care are proprietatea de a se difuza, de a se răspândi în toate (<fr. diffusif)
sensurile.
difuzivitáte s. f. mărime care caracterizează un material din punctul de vedere al conducţiei (<engl. diffusivity)
căldurii.
difuzór1 s. n. 1. aparat destinat reproducerii sunetelor, care transformă variaţiile energiei (<fr. diffuseur)
electrice în energie acustică şi care intră în componenţa radioreceptoarelor,
televizoarelor, a instalaţiilor de amplificare etc; hautparlor.2. porţiune de
conductă a cărei secţiune transversală creşte în sensul curgerii fluidului.3.
parte a unui carburator cu explozie unde se produce pulverizarea
combustibilului.4. aparat pentru extragerea zahărului din sfeclă, a taninului
din stejar etc.
difuzór2, –oáre s. m. f. cel care difuzează presa în întreprinderi, în instituţii. (<difuza + –or)
dig s. n. construcţie de piatră, de beton etc. care apără rada unui port, drumurile pe (<fr. digue)
ţărm etc. de acţiunea erozivă a valurilor.
digáma/dígama s. m. inv. a şasea literă a vechiului alfabet grec (F), corespunzând sunetului u (<fr., gr. digamma)
consonantic.
digamétic, –ă adj. care posedă ambele tipuri de gameţi, masculi şi femeli. (<fr. digamétique)
digamíe s. f. fenomen particular plantelor cu flori, la care doi gameţi masculi produc o (<fr. digamie)
dublă fecundare.
digástric adj., s. m. (muşchi) al regiunii superioare şi laterale a gâtului, o parte cărnoasă la (<fr. digastrique)
fiecare terminaţie şi o porţiune tendinoasă intermediară.
digenétic, –ă adj. care prezintă digeneză. (<fr. digénétique)
digenéză s. f. reproducţie alternativă, sexuată şi asexuată. (<fr. digenèse)
digénic, –ă adj. (biol.) 1. (despre un caracter) determinat de două perechi de gene (<fr. digénique)
independente.2. (despre organisme) care posedă pe orice locus două gene cu
acţiune diferită.
digeníe s. f. înmulţire care se realizează prin contribuţia ambelor sexe. (<fr. digénie)
digerá vb. tr. a mistui alimentele. • (fig.) a înghiţi, a suporta lucruri plictisitoare, greoaie. (<fr. digérer, lat. digerere)
digitá vb. intr. (muz.) a folosi degetele pentru a cânta la un instrument. • a bâjbâi cu (<it., lat. digitare)
degetele.
digitál1, –ă I. adj. 1. referitor la degete.2. care are forma unui deget.3. produs de deget. o (<fr. digital, lat. digitalis)
amprentă ~ă = urmă lăsată de degete.II. s. f. 1. plantă veninoasă din care se
extrage digitalina; degeţel.2. digitalină.
digitál2, –ă adj. (electron.; despre semnale) prin cifre sau numere; (despre aparate, (<engl. digital)
dispozitive, sisteme) care măsoară, prelucrează, stochează asemenea
semnale.
digitalínă s. f. principiu activ extras din frunzele de digitală1 (II, 2), tonic cardiovascular şi (<fr. digitaline)
diuretic.
digitalísm s. n. intoxicaţie cu digitală. (<fr. digitalisme)
digitalizá vb. tr. 1. a administra digitalină unui bolnav cardiac.2. a manevra cu degetele o (<fr. digitaliser)
aparatură electronică sau de control.3. (inform.) a coda numeric o informaţie.
digitát, –ă adj. decupat în formă de degete. • (despre frunze) cu foliolele dispuse în evantai, (<fr. digité)
ca degetele mâinii.
digitáţie s. f. tehnica aşezării degetelor pe clapele ori pe coardele unui instrument muzical (<fr. digitation)
sau pe clapele maşinii de scris.
digitifíd, –ă adj. (despre plante) cu foliolele despicate ca degetele unei mâini. (<lat. digitifidus)
digitifórm, –ă adj. (despre frunze, foliole, rădăcini) în formă de deget. (<fr. digitiforme)
digitigrád, –ă adj., s. m. f. (mamifer) care merge sprijinindu–se numai pe vârful degetelor. (<fr. digitigrade)
digitizór s. n. (inform.) dispozitiv care transformă unele curbe plane în caractere binare, (<engl. digitisor)
corespunzătoare coordonatelor punctelor reprezentative.
digitrón s. n. tub de descărcare luminescentă cu mai mulţi catozi, pentru indicaţii (<fr. digitron)
alfanumerice în aparatura digitală de măsură.
diglíf s. n. consolă cu două caneluri în cruce. (<fr. diglyphe)
diglosíe s. f. 1. malformaţie dintr–o limbă bifidă.2. coexistenţa, în aceeaşi ţară, a două (<fr. diglossie)
limbi diferite (una savantă şi alta populară) sau a două stadii ale aceleiaşi
limbi.
dignitáte s. f. demnitate. (<fr. dignité, lat. dignitas)
digrafíe s. f. 1. contabilitate ţinută în partidă dublă.2. examen radiologic care permite (<fr. digraphie)
realizarea unei imagini în două situaţii funcţionale diferite.
digrámă s. f. (lingv.) grup de două caractere, de două litere care reprezintă un singur (<fr. digramme)
sunet.
digresiúne s. f. 1. abatere de la subiectul tratat pentru a lămuri o chestiune secundară sau (<fr. digresion, lat. digressio)
pentru ca expunerea să fie mai variată; divagaţie, excurs.2. elongaţie
aparentă a unei planete în raport cu Soarele.
digresív, –ă adj. de digresiune. (<fr. digressif)
dihaploíd, –ă adj. cu două perechi de nuclei haploizi. (<fr. dihaploïde)
dihibríd s. m. hibrid rezultat din dihibridare. (<fr. dihybride)
dihibridáre s. f. hibridare experimentală între genitori din două soiuri sau specii cu caractere (<di1– + hibridare)
diferite; dihibridism.
dihibridísm s. n. dihibridare. (<fr. dihybridisme)
DIHO– elem. „în două părţi“. (<fr. dicho–, cf. gr. dicha)
dihogamíe s. f. 1. reproducere prin gameţi de la indivizi diferiţi, la speciile animale şi (<fr. dichogamie)
vegetale hermafrodite.2. maturizare în timpuri diferite a anterelor şi a
stigmatului unei flori.
dihopódiu s. n. ramificaţie dihotomică a axei inflorescenţei în câte două părţi. (<fr. dichopodium)
dihotipíe s. f. apariţie a unor organe omoloage de tip diferit la aceeaşi plantă. (<fr. dichotypie)
dihotómic, –ă adj. care prezintă dihotomie. (<fr. dichotomique)
dihotomíe s. f. 1. diviziune în două părţi, grupe sau specii.2. (log.) împărţire a unei noţiuni (<fr. dichotomie, gr.
în alte două noţiuni.3. ramificare a unui organ axial (rădăcină, tulpină, dikhotomia)
ramuri) prin bifurcare.
diiámb s. m. dipodie iambică. (<di1– + iamb)
dilacerá vb. tr. 1. a sfâşia în bucăţi, a fărâmiţa.2. (med.) a smulge cu violenţă (un ţesut). (<fr. dilacérer, lat. dilacerare)
dilaceratór s. n. aparat pentru fărâmiţarea reziduurilor grosiere din apele uzuale. (<fr. dilacérateur)
dilaceráţie s. f. dilacerare. (<fr. dilacération)
DILAT(O)– elem. „dilataţie, dilatare“. (<fr. dilat/o/–, cf. lat. dilatare, a
lărgi)
dilatá vb. I. refl., tr. a(–şi) mări volumul sub acţiunea căldurii.II. refl. (despre unele (<fr. dilater, lat. dilatare)
organe) a se mări, a se lărgi.
dilatábil, –ă adj. (despre corpuri) care poate fi dilatat. (<fr. dilatable)
dilatabilitáte s. f. însuşirea corpurilor dilatabile. (<fr. dilatabilité)
dilatánţă s. f. proprietate a unor substanţe granulare de a se dilata când sunt supuse unui (<fr. dilatance)
efort de distorsiune.
dilatatór, –oáre I. adj. care dilată. • (despre muşchi) care serveşte pentru a dilata pereţii (<fr. dilatateur, lat. dilatator)
cavităţilor pe care se inserează.II. s. n. instrument chirurgical cu care se
lărgeşte un orificiu sau o cavitate.
dilatáţie s. f. dilatare (I). o coeficient de ~ = creştere a unităţii de lungime, de suprafaţă (<fr. dilatation, lat. dilatatio)
sau de volum a unui corp, raportată la 1ºC de creştere a temperaturii.
dilemátic, –ă adj. de natura unei dileme; care prezintă o dilemă. (<fr. dilemmatique)
dilémă s. f. raţionament silogistic care pune două alternative contradictorii, dintre care (<fr. dilemme, lat., gr. dilemma)
trebuie aleasă una, deşi amândouă duc la acelaşi rezultat. • situaţie cu două
ieşiri, ambele defavorabile; încurcătură; alternativă.
diletánt, –ă s. m. f. cel care se ocupă de o ştiinţă, artă sau tehnică numai din plăcere, fără a fi (<fr. dilettante)
profesionist ori specialist; amator. • (peior.) cel care îndeplineşte o activitate
în mod neglijent şi fantezist, neavând o pregătire de specialitate
satisfăcătoare.
diletántic, –ă adj. de diletant; superficial; diletantistic. (<germ. dilettantisch)
diletantísm s. n. atitudine, manifestare de diletant; amatorism. • (peior.) superficialitate. (<fr. dilettantisme)
diligénţă2 s. f. trăsură mare cu cai, folosită în trecut, la transportul regulat de poştă şi (<fr. diligence)
călători pe distanţe lungi; poştalion.
dilogíe s. f. 1. sens dublu, echivoc.2. operă dramatică cu două acţiuni distincte. (<fr. dilogie)
diluá vb. tr. 1. a reduce concentraţia unei soluţii.2. (fig.) a micşora, a slăbi. (<fr. diluer)
diluánt s. m. substanţă care diluează (1). (<fr. diluant)
diluát, –ă I. adj. 1. (despre soluţii) puţin concentrat.2. (fig.; despre stil) dezlânat, (<dilua)
prolix.II. s. n. soluţie căreia i s–a micşorat concentraţia prin adăugare de
solvent.
diluéndo adv. (muz.) slăbind treptat sunetul. (<it. diluendo)
dilúţie s. f. raportul dintre un solvent şi cantitatea de soluţie în care este diluat. (<fr. dilution)
diluviál, –ă adj. diluvian. (<fr. diluvial)
diluvián, –ă I. adj. referitor la diluviu; provenit din diluviu; diluvial.II. s. n. pleistocen. (<fr. diluvien)
dilúviu s. f.. 1. potopul biblic; (p. ext.) revărsare de ape, cu furtună şi ploi torenţiale; (<fr., lat. diluvium)
potop.2. pleistocen.
dimensioná vb. tr. 1. a stabili prin calcul dimensiunile unei construcţii, ale unei maşini etc.2. a (<germ. dimensionieren)
sorta pe dimensiuni.
dimensionál, –ă adj. referitor la dimensiuni. (<germ. dimensional, fr.
dimensionnel)
dimensiúne s. f. 1. întindere care poate fi măsurată.2. număr care exprimă legătura dintre o (<fr. dimension, lat. dimensio)
unitate derivată şi unităţile fundamentale din care derivă.3. mărime,
întindere, proporţie. o a patra ~ = ceva imposibil.
dimér, –ă I. adj. (despre flori, ovar etc.) din două elemente distincte.II. s. m. compus (<fr. dimère)
chimic din două molecule de monomer.
dimerizá vb. tr. a face ca două molecule să formeze un dimer. (<fr. dimériser)
dimetríe s. f. anomalie congenitală cu prezenţa unui uter dublu. (<fr. dimétrie)
dimétru s. m. vers antic din două unităţi metrice. (<fr. dimètre)
diminuá vb. tr., refl. a (se) micşora, a scădea, a (se) atenua. (<fr. diminuer, lat. diminuere)
–dinamíe v. dinam2(o)–.
dinamísm s. n. 1. putere vitală, forţă de acţiune, de mişcare.2. concepţie filozofică idealistă (<fr. dynamisme)
care consideră ca factor primordial mişcarea, forţa pură, şi nu materia.
dinamogén, –ă adj. 1. care generează energie.2. (despre stimuli) care sporeşte energia; stimulent. (<fr. dynamogène)
–dínă2 v. dinam2(o)–.
dinéu s. n. masă festivă de seară, cină; (spec.) banchet oferit seara. (<fr. dîner)
dínghi s. n. 1. ambarcaţie mică de sport cu rame şi vele, putând folosi şi un motor în (<engl., fr. dinghy)
afara bordului.2. barcă pneumatică pentru salvarea echipajului avioanelor.
díngo s. m. inv. câine sălbatic de talie mare din Australia. (<fr., engl. dingo)
–diníe elem. „durere“. (<fr. –dynie, cf. gr. odyne)
dinitrofenól s. m. pudră galbenă cristalină, asemănătoare cu acidul picric, pentru activarea (<fr. dinitrophénol)
metabolismului bazal.
dinitrotoluén s. n. substanţă organică toxică, explozivă, obţinută prin nitrarea nitrotoluenului, (< fr. dinitrotoluène)
intermediar la fabricarea trinitrotoluenului.
DINO– elem. „uriaş“, „teribil, groaznic“. (<fr. dino–, cf. gr. deinos,
teribil)
dinocéras s. m. mamifer erbivor fosil de mărimea rinocerului, având caninii foarte dezvoltaţi (<fr. dinocéras)
şi pe cap două perechi de protuberanţe osoase.
dinódă s. f. electrod al unui tub electronic având rolul de a furniza o emisiune secundară. (<fr. dynode)
dinozauriéni s. m. pl. ordin de reptile fosile uriaşe, care se sprijineau mai mult pe picioarele (<fr. dinosauriens)
dinapoi şi pe o coadă puternică.
dioból s. m. monedă din vechea Atenă. (<fr. diobole, gr. diobolos)
dióptru s. n. 1. suprafaţă care separă două medii transparente cu indici de refracţie (<fr. dioptre)
diferiţi.2. dispozitiv, instrument care determină linia de vizare către un punct
dat.
diorámă s. f. 1. tablou de mari dimensiuni plasat de jur împrejurul unei încăperi circulare, (<fr. diorama)
din centrul căreia spectatorul priveşte imaginile, care, prin iluminări variate,
dau impresia unui peisaj real.2. reprezentare a unui peisaj într–un mediu
natural, în muzeele de ştiinţe naturale.
diorísm s. n. 1. (fil.) diviziune, distincţie.2. (mat.) formulare a condiţiilor necesare (<germ. Diorismus)
rezolvării unei probleme.
diorít s. n. rocă magmatică intruzivă cristalină, format din feldspaţi plagioclazi, piroxeni (<fr. diorite)
şi amfiboli.
dioscoreacée s. f. pl. familie de plante monocotiledonate înrudite cu amarilidaceele: ignama şi (<fr. dioscoréacées)
altele.
dioscúri s. m. pl. (mit.) supranumele a două divinităţi străvechi (Castor şi Polux), fraţi (<fr. dioscures)
gemeni, patroni ai tineretului şi ai exerciţiilor fizice.
diotrón s. n. circuit de calculator cu diodă cu emisiune limitată. (<fr. diotron)
dioxán s. m. eter ciclic rezultat din reacţia dintre două molecule de glicol. (<fr. dioxane)
dioxíd s. m. bioxid. (<fr. dioxyde)
dioxínă s. f. substanţă chimică foarte toxică. (<engl. dioxin)
dip s. n. sos din lapte, cu arome picante, folosit, în locul uleiului, pentru salate. (<engl. dip)
dipeptíde s. f. pl. produşi din unirea a doi aminoacizi care conţin un grup peptidic. (<fr. dipeptides)
dipetál, –ă adj. (despre corole) cu două petale. (<fr. dipétale)
DIPL(O)– elem. „dublu“, „de două ori“. (<fr. dipl/o/–, cf. gr. diploos)
diplasiásm s. n. geminarea consoanei n din prefixul sau prepoziţia în înainte de vocală. (<lat diplasiasmus, gr.
diplasiasmos)
diplazíe s. f. (bot.) despicare în două a unui organ axial. (<fr. diplasie)
diplegíe s. n. paralizie bilaterală, în general de origine cerebrală. (<fr. diplégie)
diplobacíl s. m. bacil ai cărui indivizi sunt grupaţi câte doi, cap la cap. (<fr. diplobacille)
diplobiónt s. n. 1. organism cu celule somatice având un număr dublu de cromozomi.2. (<fr. diplobionte)
plantă care înfloreşte şi fructifică de două ori pe an.
diplocefál, –ă s. m. f. (făt monstruos) care prezintă diplocefalie. (<fr. diplocéphale)
diplocefalíe s. f. monstruozitate congenitală caracterizată prin existenţa a două capete (<fr. diplocéphalie)
implantate pe un acelaşi trunchi.
diplocóc s. m. micrococ ai cărui indivizi sunt grupaţi câte doi. (<fr. diplocoque)
diplocromozóm s. m. cromozom anormal cu patru cromatide, în loc de două. (<fr. diplochromosome)
diplodóc s. m. dinozaurian erbivor fosil, superior, de peste 25 m, având capul foarte mic, cu (<fr. diplodocus)
dinţi subţiri şi mici, cu gâtul şi coada foarte lungi.
diplóe s. f. ţesut spongios, între cele două oase late ale craniului. (<fr. diploé)
diplofáză s. f. fază în cursul diviziunii celulare în care nucleele sunt diploide. (<fr. diplophase)
diplofoníe s. f. emisiune de două tonuri ale vocii, datorită unei tensiuni inegale a coardelor (<fr. diplophonie)
vocale.
diplogenéză s. f. 1. dublare a organelor vegetale, care sunt în mod obişnuit singuratice.2. (<fr. diplogenèse)
producere de forme noi pe cale de hibridaţie între plante aparţinând unor
genuri şi familii diferite.3. monstruozitate caracterizată prin reunirea a doi
fetuşi într–un singur corp.
diplográf s. n. maşină de scris cu două mecanisme, la care se efectuează simultan două (<fr. diplographe)
scrieri cu caractere diferite.
diplóic, –ă adj. referitor la diploe. (<fr. diploïque)
diploíd, –ă adj. (despre celule, organisme) cu două seturi de cromozomi. (<fr. diploïde)
diploidíe s. f. stare a celulelor sau organismelor diploide. (<fr. diploïdie)
diplománd, –ă s. m. f. cel care îşi pregăteşte lucrarea de diplomă. (<germ. Diplomand)
diplomát1, –ă adj., s. m. f. (cel) care deţine un titlu pe bază de diplomă. (<fr. diplômé)
diplomát2, –ă I. s. m. f. reprezentant oficial al unui stat în relaţiile cu statele străine.II. adj. (<fr. diplomate)
1. care ştie să profite de anumite situaţii pentru a–şi realiza scopul. • (fam.;
peior.) abil, dibaci, şiret, viclean.2. (despre serviete, valize) de tipul celor
purtate, la origine, de diplomaţi.III. s. n. prăjitură alcătuită din puding şi
garnisită cu frişcă şi fructe.
diplomátic, –ă I. adj. 1. referitor la diplomaţie, de diplomat. o corp ~ = totalitatea (<fr. diplomatique, lat.
ambasadorilor, miniştrilor şi reprezentanţilor străini care se află în capitala diplomaticus, /II, 2/ germ.
unui stat.2. abil, calculat.II. s. f. 1. disciplină a istoriei care se ocupă cu Diplomatik)
cercetarea vechilor diplome, a cărţilor şi a altor documente oficiale.2.
diplomaţie (1).
diplomaţíe s. f. 1. activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi peste graniţă, în (<fr. diplomatie)
vederea realizării obiectivelor politicii sale externe; diplomatică (II, 2).2.
carieră, funcţie de diplomat.3. totalitatea diplomaţilor.4. abilitate, dibăcie,
pricepere (în purtări etc.).
díplomă s. f. 1. (în evul mediu) act de înnobilare, de acordare de privilegii.2. act prin care (<fr. diplôme, lat. diploma)
o instituţie de învăţământ, un corp, un ordin onorific etc. conferă un titlu, un
grad etc. • act care se eliberează unui premiant, unui concurent (la o întrecere
sportivă, la o expoziţie etc.).
diplopág s. m. monstru dublu, constituit prin unirea a doi gemeni egal dezvoltaţi, cu unul (<fr. diplopage)
sau mai multe organe vitale.
diplopíe s. f. vedere dublă, cauzată de divergenţa axei ochilor sau de paralizia muşchilor (<fr. diplopie)
acestora.
diplopóde s. n. pl. clasă de antenate cu două perechi de picioare la fiecare segment. (<diplo– + –pod)
diploscóp s. n. aparat pentru examinarea şi tratarea strabismului. (<fr. diploscope)
diplozóm s. m. cromozom cu doi centrioli. (<fr. diplosome)
diplúre s. f. pl. ordin de insecte mici, fără aripi şi ochi, cu antene foarte lungi. (<lat. diplures)
dipmétru s. n. aparat care, introdus în gaura de sondă, măsoară deviaţia de la verticală în (<fr. dipmètre)
timpul săpării.
dipnói s. m. pl. ordin de peşti cu respiraţie dublă, acvatică şi aeriană. (<fr. dipnoé)
dipód, –ă adj. 1. (despre animale inferioare) cu două membre sau organe analoage servind (<fr. dipode)
drept picioare.2. (despre versuri) alcătuit din două picioare.
dipodíde s. n. pl. familie de rozătoare cu picioarele anterioare foarte scurte, adaptate la (<fr. dipodidés)
sărit, cu urechi mari şi coada lungă, care trăiesc în vizuini săpate în teren
nisipos, hrănindu–se cu tuberculi şi rădăcini.
dipodíe s. f. reunire de două picioare metrice, putând constitui un vers. (<fr. dipodie)
dipól s. m. fiecare dintr–o pereche de mici poli electrici sau magnetici, egali în valoare (<fr. dipôle)
absolută şi de semn contrar, foarte apropiaţi unul de altul.
dipolár, –ă adj. referitor la dipoli. (<fr. dipolaire)
diprozóp s. m. grup de monştri dubli caracterizaţi printr–un singur trunchi cu două capete (<fr. diprosope)
fuzionate şi două feţe (distincte).
dipsacée/dipsacacée s. f. pl. familie de plante asemănătoare cu compozeele: scaieţii, sipica etc. (<fr. dipsacées, dipsacacées)
dipsádă s. f. şarpe fabulos a cărui muşcătură ar fi cauzat o sete mortală. (<fr. dipsade)
DIPSO–, –dipsíe elem. „sete“. (<fr. dipso–, –dipsie, cf. gr.
dipsos)
dipsofobíe s. f. frica de a bea, frica de lichide. (<fr. dipsophobie)
dipsomán, –ă adj., s. m. f. (suferind) de dipsomanie. (<fr. dipsomane)
dipsomaníe s. f. impuls patologic de a consuma excesiv băuturi (alcoolice); alcoolism cronic, (<fr. dipsomanie)
potomanie.
dipsopatíe s. f. stare patologică pe fondul căreia apar accese de dipsomanie. (<fr. dipsopathie)
diptánc s. n. tanc special de balast, amplasat la centrul navelor mari pentru a asigura (<engl. deeptank)
stabilitatea şi asieta acestora.
diptér, –ă I. adj. 1. (despre edificii antice) cu portic înconjurat de două şiruri de (<fr. diptère/s/, lat. diptera)
coloane.2. (despre insecte) cu două aripi şi cu aparatul bucal adaptat pentru
supt.II. s. n. pl. ordin de insecte, muştele şi ţânţarii, cu o singură pereche de
aripi membranoase şi o pereche de balansiere, servind pentru echilibru în
timpul zborului.
diptíc s. n. 1. tăbliţe cerate care se puteau închide ca o carte, la romani.2. (arte) icoană, (<fr. diptyque, gr. diptykhos)
tablou compuse din două panouri fixe sau mobile. • (p. ext.) operă literară
formată din două părţi.3. (muz.) piesă pentru orchestră simfonică, formaţie
de cameră instrumentală sau vocală din două mişcări contrastante.
diréct, –ă I. adj. 1. care duce de–a dreptul la ţintă, drept, fără ocoluri. o în linie ~ă = (<fr. direct, lat. directus)
din tată în fiu.2. imediat, nemijlocit, fără intermediar. o vorbire ~ă sau stil ~
= procedeu sintactic sau stilistic de redare fidelă a spuselor cuiva, printr–un
verb sau alt cuvânt de declaraţie; complement ~ = complement care exprimă
obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acţiunea unui verb tranzitiv;
propoziţie completivă ~ă (şi s. f.) = propoziţie cu funcţie de complement
direct pe lângă un verb tranzitiv din regentă.II. adj., adv. (care are loc) fără
ascunzişuri, făţiş, drept.III. adv. 1. fără înconjur, de–a dreptul.2. (mat.;
despre mărimi variabile) ~ proporţionale = care depind una de alta, astfel
încât creşterea (sau descreşterea) uneia de un număr de ori provoacă
creşterea (respectiv descreşterea) celeilalte de acelaşi număr de ori.IV. s. n.
(radio, tv.) în ~ = transmis pe viu, în momentul producerii evenimentului.V.
s. f. (box) lovitură aplicată prin întinderea mâinii înainte.
directivitáte s. f. proprietate a unei surse (respectiv a unui receptor) de radiaţii de a emite (<fr. directivité)
(recepţiona) preferenţial radiaţia în (din) anumite direcţii.
directoire /–toár adj. stil ~ (şi s. n.) = stil dezvoltat în timpul Directoratului în Franţa, în decor, (<fr. directoire)
mobilier şi modă, care se caracterizează prin inspiraţia din vechea artă
egipteană, precum şi din cea greco–romană.
directór1, –oáre I. adj. 1. care dirijează, care orientează, care trasează direcţii. o roţi ~oare = (<fr. directeur, lat. director, /III/
roţi care permit conducerea unui vehicul.2. plan ~ = hartă la scară mică, care după fr. directrice)
serveşte la pregătirea operaţiilor militare.II. s. n. element constructiv pentru
mărirea directivităţii unui sistem de antene.III. s. f. (mat.) 1. curbă pe care se
sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafeţe conice sau cilindrice.2. (la
conice) polara unuia dintre focare.
diréctor2, –oáre s. m. f. 1. conducător al unei întreprinderi, al unei instituţii sau al unei direcţii (<fr. directeur, lat. director)
dintr–un organ central.2. fiecare din cei cinci membri ai Directoratului (2).
directorát s. n. 1. funcţia de director şi durata cât ea este deţinută de cineva. • local unde (<fr. directorat)
funcţionează o direcţie.2. consiliu de cinci persoane care a guvernat Franţa
între 1795 şi 1799; directoriu.
directoriál, –ă adj. de director. (<fr. directorial)
directóriu s. n. directorat (2). (<fr. directoire)
dirécţie s. f. I. 1. orientare în spaţiu a unui obiect, a unei mişcări faţă de un punct de (<fr. direction, lat. directio)
referinţă: sens de desfăşurare a unei acţiuni.2. (mat.) proprietate comună
tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată.II. 1. (organ de) conducere a
unei instituţii, întreprinderi etc. o ~ de scenă = regie.2. funcţie de director;
biroul directorului. • subdiviziune în cadrul unui minister sau organ central
care conduce o anumită ramură de activitate.III. totalitatea (sistemul)
organelor cu care se dirijează un vehicul. • parte mobilă a ampenajului
vertical cu ajutorul căruia pilotul manevrează avionul în plan orizontal.
direcţioná vb. tr. a imprima o anumită direcţie; a orienta într–un anumit sens. (<fr. directionner)
direcţionál, –ă adj. care orientează, care arată direcţia. • (despre radio) care emite pe un fascicul (<fr. directionnel)
puţin divergent; directiv. o antenă ~ă = antenă de emisie sau recepţie dotată
cu directivitate.
diremţiúne s. f. separare, ruptură (între prieteni); (spec.) despărţire, divorţ. (<lat. diremptio, fr. diremption)
dirhám s. m. unitatea monetară a Marocului şi a Emiratelor Arabe Unite. • monedă (<fr. dirham)
divizionară în Libia, a mia parte dintr–un dinar (= 100 piaştri).
dirigenţíe s. f. îndrumare şi supraveghere a unei clase de elevi de către diriginte (1). (<diriginte + –ie)
dirigínte, –ă s. m. f. 1. profesor care răspunde de buna desfăşurare a întregului proces de educaţie (<fr. dirigeant)
şi instrucţie a elevilor unei clase.2. şef de oficiu poştal sau vamal ori al unei
farmacii.3. ~ de şantier = supraveghetor al lucrărilor de pe un şantier de
construcţii.
dirijá vb. tr. 1. a conduce o orchestră, un cor.2. a conduce, a îndruma. (<fr. diriger)
dirijábil, –ă I. adj. care poate fi dirijat.II. s. n. aerostat motopropulsat, care poate zbura în (<fr. dirigeable)
orice direcţie.
diriját s. n. arta conducerii unui ansamblu muzical în procesul interpretării: dirijorat. • (<dirija + –at)
disciplină care studiază tehnica acestei arte.
dirijísm s. n. sistem economic şi politic care susţine şi practică o economie dirijată. (<fr. dirigisme)
disamáră s. f. fruct uscat indehiscent, din două samare unite. (<fr. disamare)
disartríe s. f. tulburare de limbaj constând din articularea defectuoasă a cuvintelor. (<fr. dysarthrie)
discánt s. n. 1. vocea cea mai înaltă a unei texturi muzicale.2. registru înalt al orgii sau (<germ. Diskant)
armoniului.3. regiunea superioară (acută) a ambitusului unui instrument
muzical.
discartróză s. f. artroză care afectează discurile intervertebrale. (<fr. discarthrose)
discernămâ´nt s. n. facultatea de a discerne; judecată, raţiune. (<fr. discernement)
discérne vb. tr. a judeca limpede, deosebind lucrurile, situaţiile etc.; a raţiona cu pătrundere (<fr. discerner, lat. discernere)
şi precizie.
discheratóză s. f. îngroşare a pielii ca urmare a înmulţirii excesive şi neregulate a celulelor (<fr. dyskératose)
stratului cornos al epidermei.
dischétă s. f. (inform.) suport magnetic capabil să stocheze şi să reproducă informaţiile (<engl. diskette, fr. disquette)
depuse în computer; floppy–disc.
dischezíe s. f. defecaţie dificilă. (<fr. dyschésie)
dischinezíe s. f. tulburare a mecanismelor de reglare a activităţii motorii viscerale. o ~ biliară (<germ. Dyskinesie, fr.
= încetinire a secreţiei biliare. dyscinésie)
DISCI– v. disco1–.
disciflór, –ă adj. cu receptaculul floral în formă de disc. (<lat. disciflorus)
discipliná vb. tr., refl. a (se) obişnui cu disciplina, cu ordinea. (<fr. discipliner, lat. disciplinari)
discípol s. m. elev (al unui maestru). • adept şi continuator al unei doctrine. (<lat. discipulus, după fr.
disciple)
discítă s. f. inflamaţie a unui disc intervertebral. (<fr. discite)
discízie s. f. secţionare. • (med.) incizie a capsulei cristalinului în operaţia de cataractă. (<fr. discission, lat. discissio)
disc–jockey /–gióchei/ s. prezentator, comentator de muzică pe discuri la radio sau în discoteci. (<amer. disc–jockey)
m.
DISCO1–/DISCI– elem. „disc“, „rotund“. (<fr. disco–, disci–, cf. lat.
discus, gr. diskos)
disco2 adj. inv., s. n. (gen de muzică) de factură modernă, după care se dansează în (<engl., fr. disco)
discoteci.
discoból, –ă s. m. f. atlet care practică aruncarea discului. (<fr. discobole, gr. diskobolos)
discondroplazíe s. f. tulburare a creşterii constând dintr–o osificare întârziată a cartilajelor. (<fr. dyschodroplasie)
disconfórt s. n. 1. lipsă de confort. • stare neplăcută de nesiguranţă, de insatisfacţie.2. (biol.) (<engl. discomfort)
tulburare a stării normale a unui organism, cauzată de diverşi factori de
mediu.
discónt s. n. procent încasat de către o bancă la decontarea poliţelor. (<germ. Diskont)
discontá vb. tr. a determina valoarea prezentă a unui venit viitor, având în vedere (<germ. diskontieren)
conjunctura pieţei, evoluţia costurilor etc. o a ~ o poliţă = a cumpăra o poliţă
înainte de scadenţă.
discónter s. n. cel care efectuează decontarea poliţelor. (<engl. disconter)
discontinuitáte s. f. 1. lipsa de continuitate; întrerupere. • (mat., fiz.) variaţie bruscă, în salturi, a (<fr. discontinuité)
valorii unei mărimi; trecerea de la o valoare la alta, fără parcurgerea valorilor
intermediare. • modificare rapidă a valorii unui element meteorologic pe
distanţe mici.2. categorie filozofică desemnând distribuţia şi succesiunea cu
întreruperi în spaţiu şi timp a materiei.
discontínuu, –uă adj. 1. lipsit de continuitate; intermitent.2. direct (2). (<fr. discontinu, lat.
discontinuus)
discopatíe s. f. denumire generică pentru afecţiunile discurilor intervertebrale. (<fr. discopathie)
discopódiu s. n. receptacul floral în formă de disc. (<fr., lat. discopodium)
discoráma s. f. titlu de rubrică sub care sunt anunţate noi înregistrări pe discuri (muzică, (<fr. discorama)
teatru etc.).
discórd1 s. n. poezie lirică medievală provensală, cu o structură neregulată prin diversitatea (<it. discordo)
strofelor sau chiar a limbilor.
discórd2, –ă adj. (despre instrumente muzicale) care nu este acordat, discordat. • lipsit de (<fr. discord)
armonie.
discordá vb. I. intr. a nu concorda, a nu se potrivi. • a fi discordant.II. tr. a relaxa.II. refl. (<fr. discorder, lat. discordare)
(despre instrumente muzicale cu coarde) a se dezacorda.
discount /discáunt/ s. n. reducere de preţ pentru un cumpărător anumit, în anumite condiţii de (<engl. discount)
achiziţionare a mărfii.
discrázic, –ă adj. cu caracter de discrazie. (<fr. dyscrasique)
discrazíe s. f. 1. tulburare în compoziţia şi reacţiile diferitelor umori ale organismului. • (<fr. dyscrasie)
tulburare în coagularea sângelui.2. constituţie (organică) dificilă;
temperament dificil, rău.
discrédit s. n. pierdere, micşorare a creditului de care se bucură cineva. (<fr. discrédit)
discreditá vb. tr., refl. a(–şi) pierde reputaţia, a (se) compromite. (<fr. discréditer)
discrepánt, –ă adj. care nu se potriveşte. (<it. discrepante)
discrepánţă s. f. nepotrivire (flagrantă); dezacord între două lucruri, fenomene, situaţii etc. (<it. discrepanza, lat.
discrepantia)
discrét, –ă I. adj. 1. care ştie să păstreze un secret, o taină. • rezervat, reţinut (în purtări, (<fr. discret, lat. discretus)
în vorbe).2. (mat., fil.) format din elemente distincte; care variază în salturi;
discontinuu.3. (fiz.; despre semnale) a cărui mărime este reprezentată
printr–un număr finit de valori.4. (fig.) greu, puţin perceptibil.II. adv. fără să
atragă atenţia.
discretóriu s. n. adunare de clerici, consiliul superiorului unei mănăstiri catolice. (<lat. discretorium, fr.
discrétoire)
discréţie s. f. 1. însuşirea de a fi discret. o a păstra ~ = a nu divulga o taină încredinţată.2. (<fr. discrétion, lat. discretio)
(fam.) la ~ = din belşug; la ~a (cuiva) = la cheremul, la dispoziţia (cuiva).
discreţionár, –ă adj. 1. arbitrar.2. care are prin lege libertate de acţiune. o puteri ~e = puteri date (<fr. discrétionnaire)
unei autorităţi de a lua măsurile pe care le socoteşte necesare în anumite
împrejurări şi în afara legii.
discriminá vb. tr. a face o discriminare. (<fr. discriminer, lat., it.
discriminare)
discriminánt, –ă I. adj. care separă, face deosebire.II. s. m. (mat.) expresie formată din (<fr. discriminant)
coeficienţii unei ecuaţii de gradul doi care serveşte a discuta natura
rădăcinilor distincte ale ecuaţiei; realizant.
discrimináre s. f. 1. separare, deosebire, distincţie netă între mai multe elemente.2. diferenţiere (<discrimina)
restrictivă de drepturi pentru o parte a populaţiei unei ţări, pentru o
organizaţie sau pentru unele ţări faţă de altele.
discriminatór s. n. demodulator de frecvenţă. (<fr. discriminateur)
discriminatóriu, –ie adj. care creează discriminări. (<fr. discriminatoire, lat.
discriminator)
discrimináţie s. f. discriminare. (<fr. discrimination, lat.
discriminatio)
discriníe s. f. dizendocrinie. (<fr. discrinie)
discromátic, –ă adj. care are o culoare anormală. • care produce alterarea culorilor. (<fr. dyschromatique)
discromatóp, –ă s. m. f. discromatopsic. (<fr. dyschromatope)
discromatópsic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de discromatopsie. (<fr. dyschromatopsique)
discursív, –ă adj. 1. (despre cunoaştere, gândire) care deduce o idee din alta prin (<fr. discursif, lat. discursivus)
raţionament.2. (despre memorie) care se dispersează. • care nu se supune
unei continuităţi riguroase.3. (despre vorbire) care se întinde prea mult;
declarativ.
discursivitáte s. f. însuşirea de a fi discursiv; caracterul discursiv al unei idei, expuneri, fraze. • (<fr. discursivité)
(rar) diluare (a vorbirii, a stilului).
discusiúne s. f. dezbatere contradictorie, controversă; ceartă; contestaţie. (<fr. discussion, lat. discussio)
discusív, –ă adj. 1. care ţine de o controversă.2. (med.) care înlătură, rezolvă acumularea de (<fr. discussif)
fluide.
discutá vb. I. intr. a sta de vorbă; a conversa.II. tr. a analiza, a dezbate. (<fr. discuter)
discutábil, –ă adj. 1. care se (mai) poate discuta.2. contestabil, îndoielnic. (<fr. discutable)
discutabilitáte s. f. faptul de a fi discutabil. (<discutabil + –itate)
discúţie s. f. 1. convorbire, schimb de păreri. • dezbatere contradictorie; dispută.2. (<fr. discussion, lat. discussio)
cercetare, examinare minuţioasă a unei probleme. p fără ~ = desigur; nu
încape ~ = în mod sigur.
disdipsíe s. f. dificultate la înghiţirea lichidelor. (<fr. dysdipsie)
disecá vb. tr. 1. a efectua o disecţie.2. (fig.) a analiza (ceva) minuţios, a cerceta atent. (<fr. disséquer, lat. dissecare)
disecábil, –ă adj. care poate fi disecat, analizat minuţios, cercetat cu atenţie. (<fr. dissécable)
disecáre s. f. 1. acţiunea de a diseca. • (geol.) acţiunea de fragmentare a unei suprafeţe (<diseca)
plane prin ravinare sau printr–o reţea densă de văi.2. (fig.) analiză
minuţioasă.
disecée s. f. surzenie accidentală. (<fr. dysécée)
disectór s. n. (tv.) ~ de imagini = tub electronic al cărui catod, când e luminat, poate emite (<fr. dissecteur)
electroni.
disécţie s. f. deschidere chirurgicală a unui organism, separând diferitele lui componente (<fr. dissection, lat. dissectio)
pentru a le studia structura sau vătămăturile cauzate de o boală.
disertáţie s. f. expunere asupra unei probleme, tratată în mod ştiinţific. • lucrare prezentată (<fr. dissertation, lat. dissertatio)
de cineva în vederea obţinerii unui grad ştiinţific.
disestezíe s. f. alterare a sensibilităţii. (<fr. dysesthésie)
disfagíe s. f. dificultate în deglutiţie. (<fr. dysphagie)
disfázic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de disfazie. (<fr. dysphasique)
disfazíe s. f. afazie. (<fr. dysphasie)
disfemíe s. f. tulburare a pronunţării cuvintelor. (<fr. dysphémie)
disfoníe s. f. modificare (temporară) a timbrului şi a intensităţii vocii; răguşeală. (<fr. dysphonie, gr. dysphonia)
disgrafíe s. f. 1. tulburare patologică a scrisului, deformat, ilizibil.2. (med.) viciu de (<fr. dysgraphie)
conformaţie a unui organ.
disgravidíe s. f. gestoză. (<fr. dysgravidie)
dishematóză s. f. insuficienţă a fixării oxigenului în globulele roşii ale sângelui. (<fr. dyshématose)
dishepatíe s. f. insuficienţă funcţională a ficatului. (<fr. dyshépathie)
dishidróză s. f. afecţiune cutanată, dureroasă, caracterizată printr–o erupţie veziculoasă pe (<fr. dyshidrose)
mâini şi picioare.
disidént, –ă s. m. f. cel ale cărui păreri, convingeri (politice) sunt deosebite de ale majorităţii sau (<fr. dissident, lat. dissidens)
ale unui grup din care face parte.
disidénţă s. f. deosebire de opinii (faţă de o majoritate); dezacord. • grup de persoane care (<fr. dissidence, lat. dissidentia)
susţin o parte diferită de aceea a majorităţii; sciziune care ia naştere în urma
unei asemenea situaţii.
disiláb s. m. cuvânt, picior de vers disilabic. (<fr. dissyllabe)
disilábic, –ă adj. bisilabic. (<fr. dissyllabique)
disimétric, –ă adj. care prezintă disimetrie. (<fr. dyssymétrique)
disimetríe s. f. lipsă de simetrie; asimetrie. (<fr. dyssymétrie)
disimilá vb. refl. (despre sunete) a suferi o disimilaţie. (<fr. dissimiler)
disimiláţie s. f. modificare ori dispariţie a unui sunet dintr–un cuvânt sub influenţa unui alt (<fr. dissimilation)
sunet identic sau asemănător din acelaşi cuvânt.
disimilitúdine s. f. lipsă de asemănare; deosebire. (<fr. dissimilitude, lat.
dissimilitudo)
disimulá vb. tr. a–şi ascunde adevăratele gânduri, sentimente etc., dându–le aparenţe (<fr. dissimuler, lat. dissimulare)
înşelătoare; a masca, a camufla. • (fig.) a deghiza.
disimulát, –ă adj., s. m. f. (om) ascuns, prefăcut, nesincer. (<disimula)
disimulatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care disimulează. (<fr. dissimulateur)
disimuláţie s. f. disimulare. (<fr. dissimulation, lat.
dissimulatio)
disipá vb. I. tr. 1. a împrăştia; a risipi, a cheltui nebuneşte.2. (tehn.) a pierde, a elimina (<fr. dissiper)
energia, sub formă de căldură, cedată unui corp sau mediului ambiant.II. refl.
a se împrăştia.
disipáre s. f. 1. acţiunea de a disipa; disipaţie.2. (astr.) pierdere în spaţiul cosmic a unora (<disipa)
dintre particulele componente ale atmosferei unui corp ceresc.
disipatív, –ă adj. (despre corpuri, sisteme tehnice) care disipează energie sau căldură. (<fr. dissipatif)
disipatór s. n. corp, sistem tehnic disipativ. o ~ hidraulic de energie = element al unei (<fr. dissipateur)
construcţii hidrotehnice destinat a reduce viteza curenţilor de apă în aval de
un baraj, de un deversor etc.
disipáţie s. f. 1. disipare; cheltuială nechibzuită; exces.2. (fig.) neatenţie. • dezmăţ, (<fr. dissipation)
desfrâu.
disistólic, –ă adj. (despre puls) care prezintă o aritmie specială caracterizată printr–o pulsaţie (<fr. dyssystolique)
radială pentru două sistole ventriculare.
disistolíe s. f. insuficienţă cardiacă uşoară. (<fr. dyssystolie)
disjúnct, –ă adj. despărţit, separat. o (mat.) mulţimi ~e = mulţimi care nu au nici un element (<lat. disiunctus, după fr.
comun; (muz.) trepte ~e = trepte ale gamei care nu se succed imediat. disjoint)
disjunctív, –ă adj. (log.) care se află într–un raport de disjuncţie. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = (<fr. disjonctif, lat. disiunctivus)
propoziţie coordonată care se găseşte într–un raport de excludere faţă de
coordonata ei; conjuncţie ~ă = conjuncţie care leagă propoziţii disjunctive.
disjunctór s. n. dispozitiv care întrerupe automat circuitul electric conform cerinţelor unei (<fr. disjoncteur)
funcţionări corecte.
disjúncţie s. f. 1. excludere reciprocă. • despărţire, separare; diastază (2). • asindent. • (<fr. disjonction, lat. disiunctio)
(biol.) separare a unei perechi de cromozomi în cursul mitozei sau meiozei.2.
(log.) relaţie între două enunţuri care se exclud reciproc; conectiv.
disjúnge vb. tr. 1. (jur.) a despărţi două pricini sau o pricină în două pentru a le judeca (<lat. disiungere)
separat.2. a separa (două chestiuni etc.).
dislalíe s. f. tulburare în articularea cuvintelor, datorată unor malformaţii sau leziuni ale (<fr. dyslalie)
organelor fonatoare.
disléptic, –ă adj., s. n. (medicament) care deviază funcţia unui organ. (<fr. dysleptique)
disléxic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de dislexie. (<fr. dyslexique)
dislexíe s. f. tulburare nervoasă constând în imposibilitatea de a citi corect un text. (<fr. dyslexie)
dislocál, –ă adj. (despre un sistem de relaţii conjugale) care constă în schimbul de femei între (<it. dislocale)
două clanuri.
dislocatór s. n. unealtă agricolă cu ajutorul căreia se dislocă din sol rădăcinile de morcov, (<disloca + –tor)
sfeclă etc.
dislocáţie s. f. 1. dislocare.2. defect de structură al unui cristal constând în perturbarea (<fr. dislocation)
distribuţiei atomilor.
dislogíe s. f. tulburare a limbajului, printr–o vorbire incoerentă, datorată unor modificări (<fr. dyslogie)
psihopatologice fără substrat neurologic.
dismenorée s. f. tulburare a fluxului menstrual (însoţită de dureri). (<fr. dysménorrhée)
dismetabolíe s. f. orice afecţiune caracterizată printr–o perturbare a metabolismului. (<fr. dysmétabolie)
dismetríe s. f. (med.) imposibilitate de a măsura şi ghida mişcările. (<fr. dysmétrie)
dismimíe s. f. tulburare a mimicii în raport cu starea afectivă. (<fr. dysmimie)
dismnezíe s. f. slăbire a memoriei. (<fr. dysmnésie)
dismorfíe s. f. diformitate a (unei părţi a) corpului; dismorfoză. (<fr. dysmorphie)
dismorfofobíe s. f. teamă patologică de a deveni diform. (<fr. dysmorphophobie)
dismorfogenéză s. f. proces care duce la apariţia formelor şi structurilor anormale ale materiei vii. (<fr. dysmorphogenèse)
disomíe s. f. monstruozitate caracterizată prin existenţa a două corpuri complete, alipite în (<fr. disomie)
unul sau mai multe puncte.
disonánt, –ă adj. care sună neplăcut, care produce disonanţă. (<fr. dissonant)
disonánţă s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. • întâlnire (<fr. dissonance, lat.
neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie.2. (p. ext.) lipsă de dissonantia)
armonie, dezacord, stridenţă.
disontogenéză s. f. tulburare a dezvoltării embrionare normale. (<fr. dysontogenèse)
disopsíe s. f. slăbire a vederii. (<fr. dysopsie)
disorexíe s. f. perturbare a poftei de mâncare; inapetenţă. (<fr. dysorexie)
disosmíe s. f. perturbare a simţului olfactiv. (<fr. dysosmie)
disostóză s. f. tulburare congenitală în osificarea cartilajelor craniului. (<fr. dysostose)
disovaríe s. f. tulburare funcţională a ovarului. (<fr. dysovarie)
disparát, –ă adj. lipsit de legătură cu alte lucruri de acelaşi fel; răzleţ, izolat, desperecheat. (<fr. disparate, lat. disparatus)
dispendiós, –oásă adj. care necesită multe cheltuieli, costisitor. (<fr. dispendieux, lat.
dispendiosus)
dispensá vb. I. refl. a se lipsi (de ceva, de cineva), a renunţa la...II. tr. a scuti de o (<fr. dispenser, lat. dispensare)
îndatorire, de o obligaţie etc.
dispensábil, –ă adj. pentru care se poate acorda o dispensă. (<fr. dispensable)
dispensár s. n. instituţie sanitară unde se dau consultaţii medicale gratuite. (<fr. dispensaire)
dispensarizá vb. tr. a lua în evidenţa dispensarului (pentru îngrijire şi control periodic). (<dispensar + –iza)
dispensatór, –oáre adj. care distribuie, care dă fiecăruia partea sa. (<fr. dispensateur)
dispénsă s. f. scutire (de o obligaţie); exceptare de la o regulă. • permisiunea de a face un (<fr. dispense)
lucru interzis în mod normal de o lege.
dispepsíe s. f. digestie grea. (<fr. dyspepsie, lat. dyspepsia)
dispersionál, –ă adj. referitor la dispersie. o analiză ~ă = metodă statistică matematică de analiză (<engl. dispersional)
cantitativă a datelor de observaţie, care depind de mai mulţi factori cu
acţiune concomitentă, pentru a găsi factorii esenţiali şi a estima efectul lor.
dispersív, –ă adj. 1. care permite dispersia.2. (despre un mediu transparent) al cărui indice de (<fr. dispersif)
refracţie este dependent de lungimea de undă care îl străbate.
dispersór s. n. 1. dispozitiv de reglat dozajul amestecului carburant în carburator.2. maşină (<it. dispersore)
agricolă la întinderea gunoiului, a îngrăşămintelor etc.3. aspersor.
display /dís–plei/ s. n. 1. terminal de ieşire al unui ordinator cu ajutorul căruia se pot vizualiza (<engl. display)
operaţiile.2. afişaj optoelectronic conţinând un grup de cifre, la instrumentele
de măsură.3. caracter tipografic aldin cursiv.
displázic, –ă adj., s. m. f. (individ) cu displazie. (<fr. dysplasique)
displazíe s. f. dezvoltare anormală a unui ţesut sau organ, a unei părţi a corpului. (<fr. dysplasie)
displăceá vb. intr. a nu plăcea. • a nu agrea. (după it. dispiacere)
dispnée s. f. respiraţie grea, simptom al unor boli cardiace, respiratorii sau nervoase. (<fr. dyspnée, lat. dyspnoea)
dispozíţie s. f. 1. prevedere obligatorie cuprinsă într–un act normativ; măsură, hotărâre luată (<fr. disposition, lat. dispositio)
de un organ ierarhic superior, obligatorie pentru organul în subordine; ordin.
o ~ de plată = ordin scris prin care o întreprindere, organizaţie, instituţie etc.
dispune băncii să facă anumite plăţi din contul său; la ~ = la îndemână.2.
dispunere, aşezare într–o anumită ordine; alcătuire potrivit unui anumit
plan.3. stare sufletească.4. posibilitate de a dispune (de)...5. aptitudine,
înclinaţie; vocaţie.6. (pl.) pregătiri, preparative.
dispoziţionál, –ă adj. (cu caracter) de dispoziţie. (<fr. dispositionnel)
dispraxíe s. f. denumire pentru diversele forme de apraxie. (<fr. dyspraxie)
dispréţ s. n. sentiment care face pe cineva să nu aibă stimă pentru altcineva sau să nu (<it. disprezzo)
considere bun un lucru. • desconsiderare a unei persoane, a unui lucru.
dispreţuí vb. tr. a avea dispreţ pentru cineva sau ceva; a desconsidera. (<dispreţ)
dispreţuitór, –oáre adj., (şi adv.) care dispreţuieşte. (<dispreţui + –tor)
disproforón s. n. (la autorii latini) aliteraţie a unor consoane greu de pronunţat. (<lat. dysprophoronus, gr.
dysprophoron)
dispropórţie s. f. lipsă de proporţie; nepotrivire între elementele unui ansamblu. (<fr. disproportion)
disproporţioná vb. tr. a lipsi de proporţii; a reda disproporţionat. (<fr. disproportionner)
disproporţionál, –ă adj. care nu este proporţional. (<fr. disproportionnel)
disproporţionalitáte s. f. însuşirea de a fi disproporţional. (<germ. Disproportionalität)
distanţá vb. I. tr. a lăsa anumite distanţe între obiecte sau fiinţe; a rări.II. refl. 1. a întrece, (<fr. distancer)
a depăşi. • a se depărta, a lăsa o urmă.2. (fig.) a se deosebi (de cineva) ca
valoare.
distánţă s. f. 1. interval, spaţiu între două puncte. o a ţine pe cineva la ~ = a se purta rece, (<fr. distance, lat. distantia)
distant faţă de cineva.2. interval de timp.3. (fig.) diferenţă de rang, de situaţie
între două persoane.
distanţiér s. n. 1. compacs măsurător.2. aparat pentru măsurarea distanţelor dintre navele în (<distanţă + –ier)
formaţie.3. piesă care menţine o anumită distanţă între două părţi ale unei
maşini.
distár s. n. lentilă negativă (divergentă) gravată în dioptrii, care se aplică în acelaşi mod (<germ. Distar)
ca un filtru colorat în faţa obiectivului de fotografiat pentru a permite
cuprinderea unei deschideri unghiulare mai mari.
distazíe s. f. (med.) dificultate în menţinerea poziţiei ortostatice. (<fr. dystasie)
distén s. n. silicat natural de aluminiu, în rocile metamorfice; cianit. (<fr. disthène)
disténsie s. f. (med.) întindere sau umflare excesivă. • capacitate a unor organe vegetale (<fr. distension, lat. distensio)
sau structuri de a se lungi sub acţiunea unei forţe.
distermíe s. f. tulburare a termoreglării organismului uman. (<fr. dysthermie)
distíh1 s. n. unitate strofică de două versuri, cu structură metrică asemănătoare sau (<fr. distique, gr. distikhon)
deosebită şi cu înţeles de sine stătător.
distíh2, –ă adj. (bot.; despre organe alterne) dispus pe două rânduri sau serii opuse, de o (<germ. distich, gr. distikhos)
parte şi de alta a unui ax.
distíl, –ă I. adj., s. n. (edificiu, element arhitectonic) cu două coloane la faţadă.II. adj. (<fr. distyle)
(despre flori) prevăzut cu două stile.
distilá vb. tr. a efectua o distilare. (<fr. distiller, lat. distillare)
distiláre s. f. 1. trecere a unui lichid în stare de vapori prin fierbere, curmată de (<distila)
condensarea acestora, în scopul separării lichidului condensat de reziduuri.2.
vaporizare a lichidelor în unele materii solide sau rezultate din
descompunerea termică a acestora.
distilát, –ă adj., s. n. (produs) obţinut prin distilare. (<distila)
distilatór, –oáre I. s. m. f. cel care distilează.II. s. n. aparat de distilat. (<fr. distillateur)
distiláţie s. f. distilare. (<fr. distillation, lat. distillatio)
distínct, –ă adj. 1. deosebit, diferit de altceva.2. (fig.) clar, desluşit, evident. (<fr. distinct, lat. distinctus)
distínge vb. I. tr. 1. a deosebi un lucru de altul. • a vedea lămurit, a desluşi, a observa.2. a (<fr. distinguer, lat. distinguere)
acorda cuiva o distincţie, un premiu.II. refl. a ieşi din comun, a se remarca, a
se evidenţia.
distíns, –ă adj. 1. remarcabil, deosebit, eminent.2. plin de distincţie; elegant, graţios, (<distinge)
strălucitor (în purtări, în ţinută).
distocíe s. f. naştere dificilă. (<fr. dystocie)
distóm s. m. vierme parazit cu formă plată, în ficatul erbivorelor. (<fr. distome, gr. distomos)
distomatóză s. f. boală determinată de infestarea organismului (ficat, intestin, plămâni) cu (<fr. distomatose)
diferite specii de distom; gălbează.
distomíe s. f. ansamblu de tulburări ale pronunţării. (<fr. dystomie)
distoná vb. intr. a fi neconcordant, a fi în dezacord, a nu se potrivi. • (despre sunete muzicale) (<it. distonare)
a suna fals.
distonánt, –ă adj. care distonează; discordant. (<germ. distonant)
distonánţă s. f. discordanţă (1), dezacord. (<distona + –anţă)
distoníe s. f. dereglare a tonicităţii ţesuturilor sau a tonusului nervos. (<fr. dystonie)
distopíe s. f. anomalie în situarea unui organ anatomic. (<fr. dystopie)
distórs, –ă adj. răsucit. (<fr. distors)
distorsiométru s. n. aparat pentru măsurarea distorsiunilor armonice. (<fr. distorsiomètre)
distorsioná vb. intr. (despre aparate) a produce distorsiune (1). (<distorsi/une/ + –ona)
distorsionánt, –ă adj. care produce distorsiuni. (<distorsiona + –ant)
distorsiúne s. f. 1. deformare a unei imagini, a unei unde sau a unui semnal audio, datorată (<fr. distorsion, lat. distorsio)
imperfecţiunii sistemelor de înregistrare, de transmitere sau redare.2.
modificare a repartiţiei câmpului magnetic de sub polii de excitaţie ai unei
maşini de curent continuu, produsă de reacţia indusului.3. deplasare
sistematică a unui rezultat prin metode statice de la valoarea reală.4. torsiune
a expresiei verbale, a gândirii, în schizofrenie.
distrá vb. I. tr. a petrece, a face pe cineva să folosească timpul în mod plăcut.II. tr., (<fr. distraire)
refl. a petrece, a (se) destinde, a (se) amuza.
distractív, –ă adj. care distrează; plăcut, amuzant. (<distracţ/ie/ + –iv)
distrácţie s. f. 1. ceea ce distrează; petrecere, amuzament.2. neatenţie. (<fr. distraction, lat. distractio)
distráge vb. tr. a abate gândul, atenţia cuiva de la ceva care îl preocupă, îl obsedează etc. (după fr. distraire)
distribuţionál, –ă adj. referitor la distribuţie. o analiză ~ă = metodă de analiză în lingvistica (<fr. distributionnel)
structurală fundată pe principiul descrierii distribuţiei elementelor lingvistice.
distríct s. n. subdiviziune teritorial–administrativă în anumite ţări; ţinut. • comitat. (<fr. district, lat. districtus)
disuasív, –ă adj. (despre argumente) care face pe cineva să–şi schimbe hotărârea. (<fr. dissuasif)
disubstituít, –ă adj. (despre derivaţi) obţinut prin substituirea a doi atomi din moleculă. (<fr. disubstitué)
disúric, –ă adj., s. m. f. (suferind) de disurie. (<fr. dysurique)
disuríe s. f. dificultate la urinare. (<fr. dysurie)
ditiónic adj. acid ~ = acid oxigenat al sulfului, rezultat prin oxidarea acidului sulfuros. (<fr. dithionique)
ditirámb s. m. 1. (ant.) cântec în onoarea zeului Dionysos, executat cu prilejul sacrificării (<fr. dithyrambe, lat.
unei victime, menit să producă extazul colectiv cu ajutorul unor mişcări dithyrambus, gr. dityrambos)
ritmice şi prin aclamaţii rituale.2. poem liric pe un ton entuziast.3. (fig.)
elogiu exagerat adus cuiva.
ditirámbic, –ă adj. 1. referitor la ditirambi, de natura ditirambilor.2. (fig.; despre stil, vorbire) (<fr. dithyrambique, lat.
exagerat laudativ; foarte elogios. dithyrambicus)
ditísc s. m. insectă coleopteră carnivoră având corpul oval, cu o dungă gălbuie pe (<lat. dytiscus)
marginea elitrelor, ultima pereche de picioare fiind adaptată pentru înot.
diurnál s. n. 1. carte care cuprinde rugăciunile de zi (la catolici).2. povestire de zi cu zi a (<fr. diurnal, lat. diurnalis)
faptelor.
diúrnă s. f. 1. indemnizaţie acordată pe timp de o zi unei persoane plecate în deplasare, (<lat. diurna)
pentru acoperirea cheltuielilor făcute.2. plata zilnică a unui diurnist.
divergénţă s. f. 1. deosebire, opoziţie de păreri, de concepţii etc.; (p. ext.) neînţelegere, (<fr. divergence, lat.
conflict.2. proprietate a unui fascicul de radiaţii pornind din acelaşi punct de divergentia)
a–şi mări secţiunea. • însuşire a unui sistem optic (lentilă, oglindă) de a
transforma fasciculele paralele sau convergente în fascicule divergente.3.
(biol.) deosebire între indivizi, specii etc. în procesul de adaptare la condiţii
variate de mediu, în lupta pentru viaţă.4. (mat.) proprietate a unei serii de a fi
divergentă.
divérs, –ă I. adj. care prezintă mai multe aspecte, trăsături; diferit, variat; felurit. o fapt (<fr. divers, lat. diversus)
~ = fapt obişnuit, neînsemnat.II. s. f. pl. chestiuni mărunte, de mică
importanţă.
diversificá vb. tr., refl. a face, a ajunge să prezinte aspecte multiple şi variate. (<fr. diversifier, lat.
diversificare)
diversionísm s. n. manifestare diversionistă; atitudine de diversionist. (<diversiune + –ism)
diversioníst, –ă adj., s. m. f. (cel) care provoacă sau încearcă să provoace o diversiune. (<engl. diversionist)
diversitáte s. f. varietate, felurime. (<fr. diversité, lat. diversitas)
diversiúne s. f. 1. încercare de a schimba cursul unei acţiuni, de a abate intenţiile, gândurile (<fr. diversion, lat. diversio)
cuiva.2. acţiune politică reacţionară, întreprinsă de un guvern, un partid etc.
cu scopul de a distrage atenţia maselor de la acţiuni revendicative sau
revoluţionare.3. (mil.) acţiune, operaţie care urmăreşte abaterea atenţiei
forţelor inamicului dintr–un anumit punct.
diverticulostomíe s. f. deschidere chirurgicală la piele a unui diverticul care nu poate fi extirpat. (<fr. diverticulostomie)
divertismént s. n. 1. recreare plăcută şi amuzantă; distracţie.2. episod distractiv, compus din (<fr. divertissement)
dansuri şi arii, în teatrul din sec. XVII–XVIII; mică piesă scrisă pentru
teatrul de societate.3. (muz.) suită de piese instrumentale cu caracter diferit,
asemănătoare cu partita, serenada etc. • piesă cu caracter zglobiu, fantezist,
capricios, amuzant. • secţiune a fugii constând dintr–o alternare liberă a
expoziţiilor şi interludiilor.4. concert de estradă cu conţinut variat.5. suită de
diferite dansuri.
divín, –ă adj. 1. dumnezeiesc; de la zei. • făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; (<fr. divin, lat. divinus)
bisericesc, religios.2. (fig.) minunat, splendid, încântător.
divinatór, –oáre s. m. f. cel care are facultatea de a divina. (<fr. divinateur, lat. divinator)
divinitáte s. f. 1. fiinţă socotită drept creatoare şi cârmuitoare a lumii; Dumnezeu. • fiinţe (<fr. divinité, lat. divinitas)
cărora li se atribuie o natură divină. • (pl.) zeii şi zeiţele păgânismului.2.
esenţă, natură divină.3. (fig.) lucru, persoană adorată ca un dumnezeu.
divinizá vb. tr. 1. a trece în rândul zeilor, al divinităţilor.2. a iubi, a adora nespus pe cineva, (<fr. diviniser)
a idolatriza.
divísi /–zi/ adv. (muz.; indicaţie pentru divizarea unui grup de interpreţi) împărţit pe mai (<it. divisi)
multe grupe, în cadrul aceleiaşi partide.
divitísm s. n. bogăţie foarte mare, avere fabuloasă. (<fr. divitisme)
divíz, –ă adj. împărţit (între moştenitori). (<fr. divis, lat. divisus)
divizá vb. I. tr., regl. a (se) divide; (p. ext.) a (se) despărţi, a (se) dezbina.II. tr. 1. (mat.) (<fr. diviser)
a face o împărţire; a împărţi.2. a trasa diviziuni pe un instrument de măsură.
divizíbil, –ă adj. care se poate diviza. • (mat.) care prezintă divizibilitate. (<fr. divisible, lat. divisibilis)
divizibilitáte s. f. calitatea de a fi divizibil. • (mat.) proprietate a două numere întregi (sau (<fr. divisibilité)
polinoame) de a se împărţi exact între ele.
divízie s. f. 1. mare unitate militară din mai multe regimente de arme diferite sau mai (<rus. diviziia)
multe nave de acelaşi tip. • comandamentul unei asemenea unităţi militare.2.
categorie de calificare a echipelor sportive.3. ansamblu de mai multe birouri
sub direcţia unui şef; secţie, serviciu (la căile ferate).
divizión s. n. 1. subunitate de artilerie sau de cavalerie din mai multe baterii sau (<rus. divizion, fr. division)
escadroare.2. unitate de nave militare cu aceeaşi destinaţie.
divizionár, –ă I. adj. 1. referitor la o împărţire; care presupune o împărţire. o monedă ~ă = (<fr. divisionnaire)
monedă reprezentând o diviziune a unităţii monetare.2. care aparţine unei
divizii (1).II. s. f. (sport) echipă care activează în una dintre divizii (2).
divizór, –oáre I. adj. care divide.II. s. m. (mat.) număr întreg sau polinom care divide un (<fr. diviseur, lat. divisor)
număr întreg (sau polinom) dat.III. s. n. ~ de frecvenţă = circuit sau montaj la
divizarea frecvenţei unei oscilaţii electrice; ~ de tensiune = aparat electric
pentru divizarea tensiunii.
divórţ s. n. 1. desfacere a unei căsătorii pe cale legală.2. (fig.) dezacord, nepotrivire; (<fr. divorce, lat. divortium)
ruptură.
divorţá vb. intr. (despre soţi) a rupe căsătoria prin divorţ. (după fr. divorcer)
divorţialitáte s. f. frecvenţa divorţurilor în sânul unei populaţii, într–un anumit interval de timp. (<fr. divortialité)
divulgá vb. tr. a da în vileag, a trăda, a face cunoscut (un secret). (<fr. divulguer, lat. divulgare)
divulsiúne s. f. 1. smulgere, extragere, scoatere violentă.2. (med.) dilataţie forţată a unui (<fr. divulsion, lat. divulsio)
canal strâmtat (rect, uter etc.).
divulsór s. n. instrument folosit pentru a provoca divulsiunea (2). (<fr. divulser)
dixén, –ă adj. (despre un parazit) care în ciclul său evolutiv se dezvoltă pe două gazde. (<di1– + –xen)
dixieland/díxilend/díxie s. n. stil ritmat în jazul american, care constă din prelucrarea de către muzicienii (<engl. dixieland)
albi a stilului de jaz negru din New Orleans, practicând improvizaţia
colectivă la trei instrumente. • manieră de interpretare a acestui stil.
dizgraţiós, –oásă adj. lipsit de graţie, de farmec; urât, dezagreabil. (<it. disgrazioso, fr. disgracieux)
djínn s. m. spirit binefăcător sau răufăcător în miturile religiei musulmane. (<fr. djinn)
do s. m. inv. (muz.) 1. prima treaptă a gamei diatonice; sunetul şi nota (<it. do)
corespunzătoare.2. denumire a uneia dintre gamele muzicale.3. coardă a unui
instrument muzical, care emite sunetul do.
doab s. n. colină, interfluviu îngust separat de văi (paralele), specific câmpiei înalte a (<fr. doab)
Gangelui.
doberman s. m. rasă de câini de pază şi de companie, de talie mare, cu păr scurt, negru, maro (<germ. Dobermann)
sau gri–albăstrui, originar din Germania.
doc1 s. n. pânză groasă de bumbac din care se confecţionează haine uşoare, salopete (<engl. duck)
etc.
doc2 s. n. 1. bazin înconjurat de cheiuri, în care staţionează vapoarele în timpul (<fr., engl. dock)
încărcării şi descărcării mărfurilor; instalaţiile, clădirile şi serviciile unui
port. o ~ plutitor = instalaţie plutitoare pentru repararea navelor.2. magazie
de mărfuri, de cereale etc., pe cheiul unui port, antrepozit.
–dóc3 elem. „prin care trece“. (<fr. –doque, cf. gr. dokhos)
docár s. n. trăsurică uşoară cu două sau patru roţi. (<engl., fr. dog–cart)
docént s. m. grad didactic în învăţământul superior corespunzător celui de conferenţiar (<germ. Dozent)
universitar.
docénţă s. f. titlul şi demnitatea de docent; examen pentru obţinerea acestui titlu. (<it. docenza)
docét, –ă s. m. f. adept al docetismului. (<fr. docète)
docetísm s. n. erezie de la începuturile bisericii creştine care susţinea că Isus Cristos nu ar (<fr. docétisme)
fi fost un om decât în aparenţă.
dochér s. m. muncitor care lucrează în port. (<fr., engl. docker)
dóchmius s. m. picior de vers antic compus dintr–o silabă scurtă, două lungi, urmate de o (<fr., lat. dochmius, gr.
silabă scurtă şi iarăşi de una lungă. dokhmios)
docíl, –ă adj. (şi adv.) supus, ascultător, obedient; maleabil. (<fr. docile, lat. docilis)
docilitáte s. f. însuşirea de a fi docil. (<fr. docilité, lat. docilitas)
docimazíe s. f. 1. mod de verificare şi selecţionare a candidaţilor la magistraturi, oratorie (<fr. docimasie, gr. dokimasia)
etc. în Atena antică.2. cercetare a cauzelor unui deces prin examinarea
organelor după autopsie.3. disciplină care determină proporţia de metale
utilizabile conţinute de minereuri; docimastică (II).
docimologíe s. f. disciplină care cercetează problemele examinării şi notării elevilor, a (<fr. docimologie)
candidaţilor la examene şi concursuri.
doct, –ă adj. învăţat, savant, erudit. (<fr. docte, lat. doctus)
dóctor s. m. 1. titlu ştiinţific conferit doctoranzilor în urma susţinerii examenelor şi a unei (<germ. Doktor, lat. doctor, fr.
teze originale; posesor al unui asemenea titlu. o ~ docent = titlu ştiinţific care docteur)
se acordă doctorilor (1) care fac dovada unei activităţi ştiinţifice îndelungate
şi valoroase; ~ honoris causa = titlu onorific acordat de instituţiile de
învăţământ superior unei personalităţi de mare prestigiu, din ţară sau din
străinătate, pentru realizări deosebite în domeniul ştiinţei, tehnicii şi culturii,
pentru servicii de mare însemnătate aduse patriei şi umanităţii.2. medic.3.
(fam.) persoană foarte pricepută într–un anumit domeniu; maestru.
doctorál, –ă adj. 1. de doctor.2. (despre atitudini, ton) afectat, pedant, încrezut, solemn. (<fr. doctoral)
doctrinarísm s. n. curent politico–ideologic din Franţa, fundat sub Restauraţie, care preconiza o (<fr. doctrinarisme)
politică de compromis între absolutism şi liberalism.
doctrínă s. f. sistem închegat de concepţii, principii şi teze fundamentale prin care se (<fr. doctrine, lat. doctrina)
exprimă o anumită orientare în domeniul filozofic, religios, politic, artistic
etc.
documatór s. n. aparat plan de microfilmare a documentelor de arhivă. • (cinem.) instalaţie (<germ. Dokumator)
gen trucă verticală servind pentru reproducerea în format fotografic sau
cinematografic a diapozitivelor sau a machetelor desenate ori pictate, de
diverse dimensiuni.
documént s. n. 1. înscris prin care se atestă un fapt, se conferă un drept, se recunoaşte o (<fr. document, lat.
obligaţie etc.2. text, inscripţie, fotografie etc. care poate servi la cunoaşterea documentum)
mai temeinică a unui eveniment, a unui fapt istoric sau actual.
documentá vb. tr., refl. a (se) informa, a (se) sprijini (într–)o cercetare etc. pe documente. (<fr. documenter)
dodecaédru s. n. 1. poliedru cu douăsprezece feţe.2. formă cristalină aparţinând sistemului (<fr. dodécaèdre)
cubic.
dodecafoníe s. f. tehnică modernă de compoziţie în muzică, care, pornind de la egalitatea (<fr. dodécaphonie)
celor 12 semitonuri ale gamei cromatice, furnizează compozitorului un
sistem menit să înlocuiască, în condiţiile atonalismului, regulile armoniei
clasice bazate pe funcţionalitatea acordurilor.
dólium s. n. vas mare de lut de dimensiunile unui butoi, la greci şi la romani pentru (<lat. dolium)
păstrarea lichidelor ori ca depozit de grâu.
dólly s. n. macara de dimensiuni reduse pe care este montat aparatul de filmat şi un (<fr., engl. dolly)
scaun pentru operator, care permite deplasarea în decor, pe platourile de
filmare.
dolmán s. n. haină groasă şi scurtă, îmblănită şi împodobită cu brandenburguri, purtată de (<fr. dolman, germ. Dolman)
ofiţeri. • haină bărbătească căptuşită cu blană.
dolmén s. n. monument megalitic constituit dintr–o piatră plată orizontală sprijinită pe (<fr. dolmen)
pietre verticale.
dolomítă s. f. 1. mineral din carbonat de calciu şi de magneziu.2. rocă cu aspect grăunţos, (<fr. dolomite)
cu dolomită (1).
dolomític, –ă adj. (despre roci) care conţine dolomit. (<fr. dolomitique)
dolomitizáre s. f. fenomen natural de formare a dolomitei (2). (după fr. dolomitisation)
dolón s. n. velă mică, pătrată, invergată de un catarg înclinat, la o navă de transport (<fr. dolon)
feniciană.
dolóric, –ă adj. senzaţii ~ce = senzaţii de durere. (<dolor + –ic)
dolorífic, –ă adj. dureros, care produce o durere fizică. (<it. dolorifico)
dolorísm s. n. doctrină care atribuie o valoare morală şi intelectuală bolii sau durerii. (<fr. dolorisme)
–dóm2 elem. „casă, locuinţă, edificiu“. (<fr. –dome, cf. gr. doma)
domáţium s. n. (cavitate a unui) organ vegetal în care trăiesc viermi sau insecte. (<germ. Domatium)
domeniál, –ă adj. care aparţine unui domeniu (public). (<fr. domenial)
doméniu s. n. 1. bunuri imobiliare (pământ, construcţii etc.) aparţinând unui stat, unui (<fr. domaine, lat. dominium)
suveran sau unui moşier.2. sector al unei arte, ştiinţe, activităţi.3. (mat.)
mulţime de puncte situate pe o dreaptă, pe o suprafaţă sau un spaţiu,
caracterizată prin aceea că pentru fiecare punct există o vecinătate a lui
cuprinsă în mulţime, iar oricare pereche de puncte din mulţime se poate uni
într–o curbă cuprinsă în acea mulţime.4. interval de valori pentru un
instrument de măsură.
doméstic, –ă adj. 1. (despre animale) care trăieşte pe lângă casa omului.2. (despre ocupaţii, (<fr. domestique, lat.
condiţii de trai) de casă, familial; (referitor la un interior de apartament) domesticus)
intim.
domesticí vb. tr., refl. a (se) face domestic; a (se) îmblânzi. (<fr. domestiquer)
domesticitáte s. f. 1. stare a unui animal domestic.2. (rar) situaţia de servitor. (<fr. domesticité)
domiciliá vb. intr. 1. a locui, a–şi avea domiciliul undeva.2. a indica, a preciza localitatea unde (<fr. domicilier)
trebuie plătit la scadenţă un efect de comerţ.
domiciliár, –ă adj. referitor la domiciliu. (<fr. domiciliaire)
domicíliu s. n. 1. loc, casă unde cineva locuieşte în mod stabil.2. (astrol.) tron1(3) nocturn (<lat. domicilium, fr. domicile)
al unei planete.
dominá vb. I. tr. 1. a ţine sub influenţa sa; a stăpâni în mod absolut.2. (fig.) a fi mai (<fr. dominer, lat. dominari)
ridicat decât locurile înconjurătoare, a întrece.II. refl. a se stăpâni, a se
reţine.III. intr. a se impune, a predomina.
dominánt, –ă I. adj. care domină; preponderent. • specific, caracteristic; dominator.II. s. f. (<fr. dominant)
1. parte, trăsătură caracteristică, fundamentală. • nuanţă coloristică sau
culoare în exces într–o imagine cinematografică, un diapozitiv sau o
fotografie în culori.2. (muz.) treapta a cincea a unei game diatomice; acord
pe această treaptă.3. focar de excitaţie puternică, precumpănitor la un
moment dat, în activitatea nervoasă superioară.4. (biol.; despre un taxon) cu
cel mai mare număr de indivizi dintr–o fito– sau zoocenoză.
dominánţă s. f. 1. caracter, element dominant într–un ansamblu; preponderenţă.2. (biol.) (<fr. dominance)
capacitate a unei gene de a se manifesta fenotipic.
dominát s. n. regim monarhic totalitar al Imperiului Roman de după Diocleţian, moştenit şi (<lat. dominatus)
de Imperiul Bizantin.
dominatór, –oáre adj. dominant. (<fr. dominateur, lat. dominator)
dominicán, –ă I. s. m. f. călugăr(iţă) dintr–un ordin monahal catolic înfiinţat la sfârşitul sec. (<fr. dominicain)
XIII.II. adj. referitor la acest ordin.
dominión s. n. stat, teritoriu care făcea parte din imperiul britanic (azi din Commonwealth), (<fr., engl. dominion)
bucurându–se de o anumită independenţă.
dómino /(II) dominó s. n. I. joc de societate format din cel puţin 28 de piese plate, dreptunghiulare, (<fr. domino)
însemnate cu puncte (de la 0 până la 6). o principiul ~ului = fenomen de
cădere în lanţ al complicilor.II. costumaţie de bal mascat, dintr–o mantie
neagră cu glugă. • persoană cu o asemenea costumaţie.
domptá vb. tr. a îmblânzi, a dresa un animal sălbatic; (fig.) a înfrâna, a stăpâni. (<fr. dompter)
domptór, –oáre cel care dresează. (<fr. dompteur)
don s. m. titlu de curtoazie cu care spaniolii se adresează bărbaţilor. (<sp. don)
doná vb. tr. a face o donaţie; a dărui. (<fr. donner, lat. donare)
doña /dó–nia/ s. f. titlu cu care spaniolii se adresează femeilor. (<sp. doña)
donáriu s. n. 1. parte a unui templu sau a altui edificiu antic unde se păstrau ofrandele (<fr., lat. donarium)
aduse zeilor.2. piesă, obiect cu caracter votiv.
donatár, –ă s. m. f. cel în favoarea căruia se face o donaţie. (<fr. donataire, lat. donatarius
donátă s. f. nume dat cărţilor tipărite înainte de invenţia tiparului, a căror imprimare se (</Aelius/ Donatus, gramatic
făcea cu clişee gravate în lemn şi acoperite cu cerneală. lat.)
donatísm s. n. schismă iniţiată în sec. IV de episcopul Donatus, la Cartagina, care separa (<fr. donatisme
biserica africană, cerând supunerea la canoane grele a creştinilor ce îşi
renegaseră credinţa în timpul persecuţiilor religioase.
donatór, –oáre s. m. f. 1. cel care face o donaţie. o ~ de sânge = cel care dă o cantitate din sângele (<fr. donateur, lat. donator)
său pentru transfuzii; donor.2. individ care cedează altui individ un organ, un
ţesut, o celulă, un cromozom, o genă.
donáţie s. f. act juridic prin care una din părţi transmite celeilalte părţi proprietatea unui (<fr. donation, lat. donatio)
bun fără a primi ceva în schimb. • (concr.) bun transmis printr–un act public.
dónă s. f. 1. distribuire a cărţilor de joc.2. cărţile de joc distribuite jucătorilor. (<fr. donne)
donchihotésc, –ă adj. irealizabil, de Don Quijote. (<fr. donquichottesque)
donchihotísm s. n. purtare extravagantă a unui om care urmăreşte scopuri irealizabile, pentru (<fr. donquichottisme)
care desfăşoară un eroism steril, în luptă cu obstacole imaginare.
dopá vb. tr. 1. a administra în mod fraudulos un excitant unui sportiv sau cal de curse (<fr. doper)
înaintea unui concurs, a unui meci etc., pentru obţinerea unui randament
superior.2. a introduce într–un cristal atomi de altă natură decât cei proprii,
pentru a obţine materiale semiconductoare.
dopáj s. n. dopare; doping. • (p. ext.) acumulare forţată de cunoştinţe, într–un timp (<fr. dopage)
scurt, care presupune supraefort.
dóping s. n. 1. dopaj. • substanţă chimică pentru dopare.2. (fig.) întăritor, stimulent, tonic. (<engl., fr. doping)
dopión s. m. gogoaşă de mătase cu defecte, mai mare decât cele obişnuite. (<it. doppione)
dorádă s. f. nume dat mai multor peşti teleosteeni cu reflexe aurii. (<fr. dorade)
dorat, –ă adj. aurit. (<it. dorato)
dóri s. m. mică ambarcaţie de pescuit, cu fundul plat, din dotarea unei nave mari. (<amer. doris)
dorián, –ă adj. propriu dorienilor, populaţie din Doriada (Grecia). • (s. n.) dialect al limbii (<fr. dorien)
greceşti vechi.
dóric, –ă adj. 1. ordin ~ = ordin arhitectonic în Grecia antică, caracterizat prin robusteţe şi (<fr. dorique, lat. doricus, gr.
sobrietate, prin coloane fără bază, cu friza decorată cu triglife şi metope. • dorikos)
(despre elemente arhitecturale, clădiri) în stil doric.2. (muz.) mod ~ = mod
melodic a cărui scară muzicală se deosebeşte de cea a modului minor natural
prin faptul că treapta a 4–a urcată, în loc să formeze cu tonica o sextă mică,
formează o sextă mare.
doricísm s. n. particularitate a literaturii greceşti dorice, a dialectului doric; dorism. (<it. doricismo, după fr.
dorisme)
dorifór s. m. 1. soldat în corpul de gardă al vechilor regi perşi, purtător de lance.2. insectă (<fr. doryphore, gr. doryphoros)
coleopteră, lungă de 1 cm, având elitrele ornate cu zece linii negre.
dotá vb. tr. 1. a utila (o instituţie, o întreprindere etc.) cu cele necesare desfăşurării (<fr. doter, lat. dotare)
activităţii.2. (fig.) a înzestra cu calităţi intelectuale sau sufleteşti.3. a da dotă
unei fete la căsătoria ei.
dotál, –ă adj. referitor la dotă; prin care se constituie o dotă. (<fr. dotal, lat. dotalis)
dotát, –ă adj. înzestrat cu calităţi deosebite. (<dota)
dotáţie s. f. capacitate înnăscută care face posibile performanţe; dotare (2). • mijloace (<fr. dotation, lat. dotatio)
materiale puse la dispoziţia cuiva prin dotare.
dótă s. f. bunurile aduse de o femeie în căsătorie; zestrea unei fete de măritat. (<fr. dot)
double /dubl/ s. f. 1. reluare ornamentală a unei fraze muzicale.2. variaţie a unei fraze dintr–un (<fr., engl. double)
dans.
doucin /du–sén/ s. m. varietate de măr sălbatic, cu frunze lungi şi fructe mici, folosit în pepiniere (<fr. doucin)
ca portaltoi.
downtonián, –ă /daun–to–/ (din) primul etaj al devonianului inferior. (cf. Downton, localitate în
adj., s. n. Anglia)
DOX(O)–, –dóx, –doxíe elem. „părere, credinţă“. (<fr. dox/o/–, –doxe, –doxie, cf.
gr. doxa)
doxográf s. m. (în Grecia antică) autor care spicuia părerile filozofilor, expunându–le pe (<fr. doxographe)
probleme.
doxologíe s. f. 1. moment în liturghia creştină în care se face glorificarea lui Cristos.2. (<fr. doxologie)
studiu sistematic al rolului pe care îl are aprecierea în învăţământul şcolar.
doxometríe s. f. studierea opiniei publice cu ajutorul sondajelor asupra anumitor probleme. (<fr. doxométrie)
dozá vb. tr. 1. a stabili proporţiile dintre constituenţii unui amestec; a distribui într–un (<fr. doser)
anumit fel elementele unui tot.2. (fig.) a folosi ceva în proporţii judicioase,
echilibrate.
dozábil, –ă adj. care se poate doza. (<fr. dosable)
dozáj s. n. 1. dozare.2. proporţie între constituenţii unui amestec.3. operaţie de (<fr. dosage)
echilibrare a unui submarin prin adăugarea sau scoaterea lestului.
dozatór s. n. aparat, dispozitiv pentru dozajul unor amestecuri. (<it. dosatore)
dóză1 s. f. 1. cantitate determinată dintr–o substanţă, radiaţie etc. care produce un (<fr. dose)
anumit efect. • cantitate prescrisă dintr–un medicament pe care bolnavul
trebuie s–o ia dintr–o dată.2. cantitate dintr–o substanţă care intră în
compunerea unui amestec.
dóză2 s. f. 1. cutie folosită la instalaţiile electrice cu conducte în tuburi pentru a face (<germ. Dose)
legăturile dintre conducte şi ramificaţii.2. aparat care produce un curent
electric variabil sub acţiunea vibraţiilor pe care i le imprimă o placă de
fonograf; pick–up.3. (fot.) tanc (4).
DOZI– elem. „doză“. (<fr. dosi–, cf. gr. dosis)
dozimetríe s. f. capitol al fizicii care studiază metodele şi procedeele de măsurare a dozelor (<fr. dosimétrie)
de radiaţii.
dozimetríst s. m. specialist în domeniul dozimetriei. (<germ. Dosimetrist)
dozimétru s. n. aparat folosit în dozimetrie. (<fr. dozimètre)
dracón s. n. emblemă zoomorfă a dacilor, reprezentând un şarpe fantastic cu cap de lup şi (<fr. drakon)
coamă bogată.
dracónic, –ă adj. excesiv de sever, foarte aspru. (<germ. drakonisch)
draconític, –ă adj. referitor la linia care uneşte punctele de intersecţie ale orbitei Lunii cu planul (<fr. draconitique)
eclipticii.
dracúncul s. m. vierme nematod, parazit al omului şi al diferitelor animale. (<fr. dracunculus)
dracunculóză s. f. infecţie a ţesuturilor subcutanate şi profunde provocată de dracuncul, care se (<fr. dracunculose)
manifestă prin tumori.
dragá vb. tr. 1. a săpa sub apă şi a îndepărta materialul săpat cu ajutorul unei drage.2. a (<fr. draguer)
curăţa de mine o cale navigabilă.
dragáj s. n. dragare. (<fr. dragage)
drágă s. f. 1. navă special echipată pentru dragarea sub apă.2. plasă de formă specială (<fr. drague)
cu care se colectează exemplare din flora şi fauna subacvatică.3. dispozitiv
(dintr–un cablu lung, remorcat de nave speciale) folosit la înlăturarea
minelor submarine de pe o cale navigabilă.
draglínă s. f. echipament de lucru pentru săpat şi încărcat pământul, montat pe un (<engl., fr. dragline)
excavator, dintr–o cupă la capătul unui braţ lung şi uşor, acţionată de un
troliu.
dragliníst, –ă s. m. f. muncitor care lucrează cu draglina. (<draglină + –ist)
dragón1 s. m. I. 1. animal imaginat cu cap şi aripi de vultur, gheare de leu, trup şi coadă de (<fr. dragon)
şarpe.2. reprezentare heraldică a unui chip omenesc cu barba din şerpi
încolăciţi.3. şopârlă tropicală, pe copaci, care are de–a lungul corpului două
excrescenţe ale pielii ca nişte aripi.4. peşte marin care, în timpul zilei, stă
îngropat în nisip, noaptea fiind foarte activ; drac–de–mare.5. ambarcaţie cu
două vele de suprafaţă mare; velă triunghiulară suplimentară.II. cavalerist
astfel echipat încât să poată lupta şi pe jos.
dragón2 s. n. şiret din fir metalic terminat cu un ciucure, care împodobeşte garda unei (<fr. dragonne)
săbii.
dragonáde s. f. pl. nume dat prigoanelor instituite împotriva protestanţilor din Franţa sub (<fr. dragonnades)
Ludovic al XVI–lea.
dragonét s. m. peşte marin frumos, cu capul turtit şi ochii ieşiţi în afară, în Strâmtoarea (<fr. dragonnet)
Mânecii şi în Atlantic.
dragoniér s. m. arbore din ţările calde, asemănător unui palmier, de dimensiuni enorme, din (<fr. dragonier)
care curge o gumă roşie, numită sângele dragonului.
dragór I. s. m. muncitor care conduce o dragă.II. s. n. navă militară cu pescaj redus (<fr. dragueur)
sau (hidro)avion special pentru dragarea minelor marine magnetice.
drágster s. n. 1. cursă automobilistică în care preocuparea principală este atingerea unei (<engl. dragster)
viteze cât mai mari pe o distanţă scurtă, cu plecarea de pe loc.2. maşină în
formă ciudată formată dintr–un saşiu de bare din oţel sudate foarte alungit, în
partea din faţă cu două roţi subţiri şi uşoare, iar în spate având două roţi cu
anvelope mari şi rezistente, folosită în astfel de curse.
dráhmă s. f. 1. (ant.) monedă grecească de argint. • unitatea monetară a Greciei.2. veche (<ngr. drahmi, fr. drachme)
unitate de măsură pentru greutăţi, de 4,38 g.
drajefía vb. tr. a prezenta (medicamentele) sub formă de drajeuri, a înveli în glazură. (<fr. dragéifier)
drajéu s. n. 1. bomboană făcută dintr–o migdală, o alună, o cremă etc. învelită în coajă (<fr. dragée)
de zahăr sau de ciocolată.2. medicament în formă de pilulă învelit cu un strat
protector pentru a–i masca gustul sau mirosul.
drajón s. m. lăstar crescut pe o rădăcină superficială. (<fr. drageon)
drajoná vb. intr. (despre plante) a produce drajoni. (<fr. drageonner)
drajonáj s. n. drajonare. (<fr. drageonnage)
drakkár s. n. navă fără punte şi ascuţită la ambele extremităţi, folosită de vikingi în (<fr. drakkar)
expediţiile lor.
DRAMA(T)–, –drámă elem. „piesă de teatru“. (<fr. drama/t/–, –drame, cf. gr.
drama, acţiune)
dramátic, –ă adj. 1. referitor la dramă, la teatru. o gen ~ = gen literar care cuprinde opere (<fr. dramatique, lat. dramaticus,
scrise în dialog, în care ideile şi sentimentele, ducând la desfăşurarea unui gr. dramatikos)
conflict între personaje, sunt prezentate dinamic pe scenă; cronică ~ă =
prezentare (analitică) a unei reprezentaţii teatrale; artă ~ă = arta şi teoria
punerii în scenă şi interpretării operelor dramatice; dramă (2). • (despre voci)
care se caracterizează printr–o sonoritate colorată şi plină de gravitate, dar
având o mobilitate limitată.2. (fig.; despre întâmplări, situaţii etc.) bogat în
contraste, în conflicte; zguduitor, impresionat.
dramatísm s. n. 1. caracterul încordat al conflictului dintr–o operă dramatică.2. (fig.) (<fr. dramatisme)
tensiune, încordare, zguduire sufletească.
dramatizá vb. tr. 1. a adapta o lucrare literară epică condiţiilor reprezentării scenice.2. a face (<fr. dramatiser)
ca ceva să devină impresionant. • (ir.) a lua în tragic, a da prea multă
importanţă unui eveniment.
dramatizáre s. f. acţiunea de a dramatiza. • transpunere scenică a unei creaţii literare narative, (<dramatiza)
cu un conflict puternic.
dramatúrg s. m. autor de opere dramatice. (după fr. dramaturge)
dramatúrgic, –ă adj. referitor la dramaturgie. (<germ. dramaturgisch)
dramaturgíe s. f. 1. totalitatea operelor dramatice ale unui popor, ale unei epoci etc.; genul (<fr. dramaturgie, gr.
dramatic.2. arta de a scrie piese de teatru, de a le pune în scenă şi de a le dramaturgia)
interpreta.
drámă1 s. f. 1. specie a genului dramatic în care tragicul se amestecă cu comicul. o ~ (<fr. drame, lat., gr. drama)
muzicală (sau lirică) = (spectacol de) operă.2. arta dramatică.3. (fig.)
eveniment tragic, zguduitor; nenorocire. • frământare, conflict sufletesc
puternic, cu consecinţe tragice.
–drámă2 v. drama(t)–.
dramolétă s. f. dramă1 (1) de proporţii reduse; melodramă siropoasă. (<germ. Dramolett)
drapá vb. I. tr. 1. a acoperi, a împodobi cu o draperie. • a dispune o stofă în formă de (<fr. draper)
draperie. • a reda un veşmânt (în pictură şi sculptură).2. (fig.) a acoperi, a
camufla ceva.II. tr. refl. a (se) îmbrăca într–un veşmânt larg, cu falduri.
drapáj s. n. 1. drapare.2. mijloc de expresie plastică, folosind reproducerea felului cum (<fr. drapage)
un veşmânt se modelează după corp.
drapél s. n. 1. steag al unei unităţi militare; steag, flamură. o a fi sub ~ = a servi în (<it. drappello)
armată.2. (cinem.) suprafaţă opacă dintr–o bucată de pânză neagră întinsă pe
o ramă metalică, care se poate monta pe un stativ, permiţând reţinerea
luminii pe anumite obiecte sau mascarea anumitor zone din cadrul unui
film.3. (av.) punere în ~ = fixare a palelor unei elice cu pas variabil într–o
poziţie care oferă o mai mică rezistenţă în înaintare în caz de oprire a
motorului.
draperíe s. f. 1. perdea grea de postav, de stofă sau catifea pusă la uşi, la ferestre etc. şi (<fr. draperie)
lăsată să cadă în falduri; stofă dispusă cu artă în falduri mari.2. veşmânt larg,
cu falduri, care îmbracă o statuie, personajele unui tablou etc.3. formaţie
carstică cu aspect de pânză în falduri, rezultată prin depunerea carbonatului
de calciu în crăpăturile din plafoanele peşterilor.
draw /drau/ s. n. 1. meci terminat la scor egal; rezultat de egalitate la încheierea partidei.2. (la (<engl. draw)
jocul de cărţi) primire, tragere a unor cărţi suplimentare, după distribuirea
iniţială.
dreadnought /drédnot/ s. n. tip de cuirasat rapid, puternic blindat şi cu tunuri de mare calibru. (<engl. dreadnought)
dreikanter /draicántăr/ s. piatră cu muchii ascuţite şi cu trei feţe lustruite, rezultată prin coroziune în (<germ. Dreikanter)
n. ţinuturile deşertice sau periglaciare.
dren s. n. 1. conductă subterană pentru colectarea şi evacuarea apei de pe un teren (<fr. drain)
mlăştinos.2. strat pietros care căptuşeşte spatele unui zid de sprijin, o boltă
etc., destinat să colecteze apa de infiltraţie.3. conductă de oţel montată de–a
lungul unei nave, pe fund, servind la colectarea apei drenate din santinele
acesteia.4. tub, meşă de tifon prin care se scurge puroiul sau lichidul dintr–o
rană.
drená vb. tr. 1. a usca prin drenuri un teren mlăştinos.2. a scurge puroiul dintr–o rană (<fr. drainer)
printr–un dren.
drenáj s. n. 1. drenare.2. deplasare a ţiţeiului din zăcământ spre gaura de sondă. (<fr. drainage)
drenór, –oáre I. s. m. f. muncitor care efectuează lucrări de drenaj.II. adj., s. n. (<fr. draineur)
(medicament) pentru drenare (2).
dreptúnghi s. n. patrulater cu toate unghiurile drepte. (după fr. rectangle)
dreptúnghic, –ă adj. cu unul sau mai multe unghiuri drepte. (<dreptunghi + –ic)
dreptunghiulár, –ă adj. în formă de dreptunghi. (după fr. rectangulaire)
dres s. n. 1. ciorapi cu chiloţi; ciorap–pantalon.2. (sport, balet) echipament (pe corp). (<engl. dress)
dresá1 vb. tr. 1. a învăţa, a deprinde un animal să execute la comandă anumite figuri şi (<fr. dresser)
mişcări.2. (fig.; peior.) a obişnui pe cineva să se poarte într–un anumit fel în
diferite ocazii.
dresá2 vb. tr. a întocmi un proces–verbal, un act oficial. (<fr. dresser)
dresáj s. n. dresare a unui animal, dresură. (<fr. dressage)
dresór, –oáre s. m. f. specialist în dresara animalelor. (<fr. dresseur)
dréssing s. n. încăpere debara, în care poate încăpea toată îmbrăcămintea casei.. (<engl. dressing)
dresúră s. f. dresaj. (<germ. Dressur)
drezínă s. f. vehicul (deschis) pentru transporturi uşoare pe o linie ferată. (<fr. draisine)
driádă s. f. nimfă a pădurilor. (<fr. dryade)
driblá vb. I. intr. a conduce mingea cu abilitate, executând lovituri scurte cu piciorul (la (<fr. dribbler, engl. dribble)
fotbal), cu mâna (la handbal, baschet), sau cu crosa (la hochei), cu mişcări
înşelătoare, pentru a putea evita adversarul.II. tr. a–şi înşela, a–şi depăşi
adversarul. • (p. ext.; fam.) a păcăli, a–şi înşela
driver /dráivăr/ I. s. m. 1. conducător al atelajului într–o cursă de trap; jocheu care (<engl., fr. driver)
conduce un sulki.2. şofer.II. s. n. 1. crosă (din lemn la jocul de golf, cu care
se execută drive–uri (1).2. etaj amplificator cu tuburi sau tranzistori, care
atacă cele două etaje ale unui amplificator simetric.
DROMO–, –dróm(ă) elem. „drum, cursă“, „sens, direcţie“. (<fr. dromo–, –drome, cf. gr.
dromos)
dromofobíe s. f. teamă patologică de călătorie. (<fr. dromophobie)
dromomaníe s. f. impuls irezistibil de a călători. (<fr. dromomanie)
dromón s. n. 1. navă bizantină de transport, cu vele şi rame sprijinite direct pe bordaj.2. (<it. dromone, fr., gr. dromon)
navă medievală de război, cu rame.
drómos s. n. 1. (în Grecia antică) pistă specială destinată alergătorilor, în cursele (<fr., gr. dromos)
atletice.2. culoar de acces în casele mesopotamiene, miceniene sau cretane şi
în mormintele feniciene.3. alee mărginită de sfincşi la intrarea în templele
egiptene.
dromoterapíe s. f. folosirea terapeutică a mişcărilor în mers, a celor care presupun gimnastică (<fr. dromothérapie)
respiratorie şi pentru ameliorarea circulaţiei sangvine.
drongár s. m. înalt funcţionar militar în Imperiul Bizantin. (<fr. drongaire)
dróngo s. m. pasăre mică sau mijlocie, răspândită în Africa, Madagascar, India şi nordul (<fr. drongo)
Australiei, cu penajul negru–metalic şi coada lungă şi înfurcată.
dront s. m. porumbel uriaş, de mărimea unei lebede, incapabil de zbor, descoperit în (<fr. dronte)
insulele Mauritius din Oc. Indian şi dispărut în urma distrugerii lui de către
colonişti.
dropgól s. n. (rugbi) lovitură de picior a mingii imediat după contactul ei cu solul; lovitură (<engl., fr. drop–goal)
de picior căzută.
drops s. n. bomboană sticloasă din caramel. (<engl. drop, germ. Drop/s/)
drosofílă s. f. insectă dipteră, cu larve care trăiesc pe materii de fermentaţie; (<fr. drosophile)
musculiţă–de–oţet.
drosometríe s. f. măsurare a cantităţii de rouă căzută în cursul unei nopţi. (<fr. drosométrie)
drosométru s. n. aparat folosit în drosometrie. (<fr. drosomètre)
drugstore /drág–stăr/ s. magazin unde se vând produse farmaceutice, cosmetice, cărţi, îngheţată etc. (<amer. drugstore)
n.
druíd s. m. preot la vechii celţi, aleşi pe viaţă de către nobilimea tribală, care au jucat un (<fr. druide, lat. druida)
rol important în viaţa juridică şi politică, până la cucerirea Galiei de către
romani.
druidísm s. n. religia druizilor, care propovăduia credinţa în nemurirea sufletului şi în (<fr. druidisme)
metempsihoză, susţinând că oamenii descind din zeul morţii şi că lumea va
sfârşi prin foc şi apă.
drum /drăm/ s. n. (muz.) tobă, baterie. (<engl. drum)
drúmlin s. n. colină cu contur eliptic, de origine glaciară, alcătuită din material morenic. (<fr. drumlin)
duánt s. m. fiecare dintre cele două piese de forma literei D, sistem accelerator al unui (<engl. duad, set de doi)
ciclotron.
duarhíe s. f. guvernare exercitată de doi regi. (<duo1 + –arhie)
dubiós, –oásă adj. suspect; îndoielnic, nesigur. (<lat. dubiosus)
dubitá vb. I. intr. a se îndoi; a sta la îndoială, a şovăi.II. tr. (rar) a pune la îndoială. (<lat. dubitare)
dubitatív, –ă adj. care exprimă o îndoială, un dubiu. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie care (<fr. dubitatif, lat. dubitativus)
exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranţă sau o bănuială cu privire la o
acţiune.
dubitáţie s. f. 1. exprimare a unei îndoieli, incertitudini, nesiguranţe în gândire.2. figură (<fr. dubitation, lat. dubitatio)
retorică prin care oratorul arată că se îndoieşte de adevărul celor spuse de el,
pentru a preveni obiecţiile; addubitaţie.
dúbiu s. n. îndoială, neîncredere; nesiguranţă. (<lat. dubium)
dublá vb. I. tr., refl. a (se) face de două ori mai mare; a (se) îndoi.II. tr. 1. a face o (<fr. doubler)
lucrare similară cu alta existentă, sau care serveşte aceluiaşi scop ca şi prima.
• a căptuşi (o haină, bordajul sau puntea unei nave etc.).2. a înlocui un actor
într–un anumit rol pe care îl deţine într–o distribuţie, a fi dublura unui actor;
(fig.) a secunda, a însoţi. • a executa un dublaj (1).3. (sport) a depăşi cu un
tur un concurent.4. (mar.) a ocoli cu nava un obstacol sau un reper de
navigaţie. • a întări o velă în vederea luptei sau în caz de vreme rea.
dubláj s. n. 1. (cinem.) sincronizare a traducerii textului vorbit al unui film cu mişcările (<fr. doublage)
şi scenele lui.2. (mar.) căptuşeală de scânduri sau de tablă aplicată pe punte
sau bordaj. • întăritură a unei vele.
dúblă s. f. 1. variantă a fiecărui cadru dintr–un film, care se turnează de mai multe ori, (<fr. double)
pentru a se obţine efectul artistic urmărit de regizor.2. minge dublă. • (echit.)
săritură dublă. • (scrimă) dublă lovitură.3. (la unele jocuri cu zaruri) căderea
aceluiaşi număr de puncte la ambele zaruri.
dublé s. n. metal acoperit cu un strat subţire de aur sau de argint. (<fr. doublé)
dublét s. n. 1. exemplarul al doilea al unei cărţi, al unei medalii dintr–o colecţie, mărci (<fr. doublet)
poştale etc.2. cuvânt de aceeaşi origine cu altul, diferit ca formă, dar cu sens
identic, intrat în limbă pe căi sau în momente diferite.3. (fiz.) pereche de linii
spectrale cu lungimi de undă foarte apropiate. o ~ electric = dipol electric.
dubléu s. n. 1. acţiunea de a doborî două animale de vânat cu două lovituri apropiate ale (<fr. doublé)
puştii.2. dublură.
dublín s. n. (mar.) mod de legare a unei nave la ţărm sau de o geamandură, astfel încât (<engl. dublin)
deslegarea să se poată face fără a coborî de pe punte.
dublón1 s. m. veche monedă spaniolă de aur. (<fr. doublon)
dublón2 s. n. (poligr.) repetare din greşeală a unei litere, a unui cuvânt, a unei linii. (<fr. doublon)
dublór s. n. 1. maşină pentru îndoit pachete de tablă în scopul laminării acesteia în foi (<fr. doubleur, engl. dubler)
subţiri.2. dispozitiv, circuit etc. care dublează o anumită mărime.
dublóu1 s. n. 1. (arhit.) arc în relief care dublează o boltă.2. grindă principală la un (<fr. doubleu)
planşeu de lemn.
dublóu2 s. n. (sport) cuplu de doi vâslaşi pe aceeaşi ambarcaţie. (<engl. double/scull/)
DUBLU1– pref. „dublu“. (<fr. double–, cf. lat. duplus)
dúblu2, –ă I. adj. 1. care este de două ori mai mare; îndoit.2. din două obiecte identice (<fr. double)
sau de aceeaşi natură. • (s. m.) ~ băieţi (sau fete) = partidă de tenis sau de
tenis de masă la care participă câte doi jucători de fiecare parte a plasei.3.
minge ~ă = mişcare neregulamentară la volei, handbal, tenis, constând în
atingerea mingii de către jucător de două ori în momentul primirii sau în
lăsarea acesteia să atingă de două ori la rând terenul sau masa de joc.II. s. n.
motiv din literatura universală care utilizează două personaje identice sau
foarte asemănătoare, spre a sugera complexitatea realităţii.
dublucasetofón s. n. casetofon cu două casete, permiţând copierea unei casete pe alta, fără a mai (după engl. double cassete
fi nevoie de un alt aparat. /recorder/)
dublu–cícero s. n. corp de literă de 24 de puncte tipografice (2 cicero). (după germ. Doppelcicero)
dulcimér s. n. instrument medieval cu coarde ciupite sau lovite, un fel de ţiteră, strămoşul (<engl. dolcimer)
ţambalului, astăzi în perimetrul folkului.
dulcinée s. f. eroină a unui amor ridicol. (<fr. dulcinée)
dulcoáre s. f. dulceaţă, bunătate, blândeţe. (după it. dulciura)
dulíe1 s. f. fasung. (<fr. douille)
–dulíe2 v. –dul(ă).
dum s. m. palmier din Sahara, cu tulpina bifurcată. (<fr. doum)
dúmă s. f. adunare legislativă în Rusia ţaristă. • (astăzi) camera inferioară a (<rus. duma)
parlamentului rus.
dum–dúm s. n. inv. proiectil care îşi desface vârful ca o floare când întâlneşte ţinta, (<fr., engl. dum–dum)
producând rupturi şi răni grave.
dúmper s. n. autocamion cu cupă metalică basculantă, la care scaunul şoferului se roteşte (<fr. dumper)
în jurul axei de direcţie. • vagonet basculant.
dúmping /dam–/ s. n. 1. export de mărfuri la preţuri mult inferioare celor de pe piaţa internă şi (<fr., engl. dumping)
mondială, promovat de unele ţări capitaliste, cu scopul de a pătrunde pe o
anumită piaţă şi de a impune apoi preţuri de monopol. o ~ valutar = dumping
bazat pe decalajul creat între cursul, micşorat intenţionat, al valutei naţionale
a ţării exportatoare faţă de cursul valutei ţării importatoare.2. ~ sindrom =
sindrom care survine postprandial la bolnavii cu gastroectomie, fiind
determinat de pătrunderea bruscă a conţinutului gastric în jejun şi
manifestându–se prin slăbiciune, ameţeli, transpiraţie etc.
dunst s. n. griş fin produs intermediar la măcinarea grâului în morile industriale. (<germ. Dunst)
DUO1– elem. „doi“, „dublu“. (<fr. duo–, cf. lat. duo)
dúo2 s. n. duet (2). (<it. duo)
duodecimál, –ă adj. care are ca bază numărul 12. (<fr. duodécimal)
duodécimă s. f. (muz.) interval de 12 trepte (o cvintă peste octavă). (<it. duodecima)
duodén1 s. n. prima parte a intestinului subţire, între pilor şi jejun. (<fr. duodénum, lat. duodenum)
duplicá vb. tr. a face un duplicat, a reproduce un document, a dubla. (<fr. dupliquer, lat. duplicare)
durá vb. tr. 1. a ţine, a se desfăşura un anumit timp.2. a dăinui, a persista, a fi rezistent, (<fr. durer, lat. durare)
durabil.
durábil, –ă adj. care ţine mult timp; trainic, rezistent. (<fr. durable, lat. durabilis)
durabilitáte s. f. 1. calitatea a ceea ce este durabil; trăinicie.2. perioadă de timp cât poate fi (<fr. durabilité, lat. durabilitas)
utilizat un sistem tehnic.
duracíd s. m. aliaj de fier şi siliciu, rezistent la acţiunea acizilor şi la oxidare. (<dur + acid)
duracríl s. n. material acrilic dur, alb sau roz, folosit în stomatologie. (<fr. duracryl)
durál1 s. n. duraluminiu. (<germ. Dural)
durál2, –ă adj. referitor la dura mater. (<fr. dural)
duralumíniu s. n. aliaj de aluminiu, cupru, magneziu, mangan şi siliciu, foarte rezistent şi uşor; (<fr. duralumin)
dural1.
dura máter s. f. meninge extern de natură fibroasă şi foarte rezistent; pahimeninge. (<lat. dura mater)
duramén s. n. partea centrală a trunchiului unui arbore, cu o densitate mai mare decât (<fr., lat. duramen)
alburnul.
durán s. n. sticlă rezistentă la variaţiile bruşte de temperatură, din care se fac obiecte de (<engl. duran)
laborator.
durátă s. f. 1. interval de timp în care are loc, se desfăşoară ceva; timpul cât durează (după fr. durée, it. durata)
ceva.2. (muz.) timpul afectat unei note sau pauze.
duratív, –ă adj. (despre verbe) care arată că o acţiune este în desfăşurare, durează; (<fr. duratif)
imperfectiv.
duráţie s. f. timp de viaţă al unei plante sau al unui organ. (<fr. duration, lat. duratio)
durilón s. n. 1. calozitate la mâini sau la picioare în locurile de frecare; clavus (1); (<fr. durillon)
bătătură.2. nod foarte dur în mijlocul unei mase de marmură.
durínă s. f. maladie gravă şi contagioasă la cai, care se manifestă prin leziuni ale (<fr. dourine)
organelor genitale, adenite, paralizii, anemii etc.
durít s. n. 1. mineral organic amorf, unul din componenţii principali ai cărbunelui.2. (<fr. durit)
ţeavă de cauciuc folosită la racordări.
duritáte s. f. 1. proprietate a corpurilor solide de a fi dure.2. calitate a radiaţiilor ionizante (<fr. dureté, lat. duritas)
de a fi penentrante.3. calitate a unei ape de a conţine săruri de calciu şi
magneziu.4. (fig.) asprime, severitate.
DURO1– elem. „duritate“. (<fr. duro–, cf. lat. durus, tare,
dur)
dúro2 s. m. inv. veche monedă de argint spaniolă. (<sp. duro)
durofléx s. n. material dur, flexibil şi uşor, cu mare rezistenţă la uzură, folosit ca talpă de (<dur/abil/ + flex/ibil/)
încălţăminte.
durométru s. n. aparat cu care se măsoară duritatea materialelor în procesul de fabricaţie. (<fr. duromètre)
duroplást s. n. material plastic macromolecular care, sub influenţa căldurii sau a unor (<germ. Duroplast)
catalizatori, se transformă dintr–o stare plastică deformabilă într–o stare
insolubilă ce nu se topeşte.
duroscóp s. n. aparat pentru controlul durităţii metalelor. (<fr. duroscope)
dúrox s. n. beton poros. (<fr. durox)
dúrşus s. m. (poligr.) interlinie. (<germ. Durchschuss)
dusínă s. f. mulură cu dublă curbură, concavă la partea de sus şi convexă la bază, la (<fr. doucine)
cornişe şi socluri.
dusisáj s. n. lustruire prin frecare, prin şlefuire a oglinzilor, a metalelor. (<fr. doucissage)
duş s. n. 1. tub (dintr–o instalaţie de baie) prevăzut cu o pâlnie din care ţâşneşte apa (<fr. douche, rus. duş)
prin nişte găuri mici. • ţâşnitură, stropitură de apă de la un duş; (p. ext.)
spălare prin acest mijloc.2. (fig. vorbă, veste neplăcută, venită pe neaşteptate.
duumvír s. m. magistrat roman care exercita o funcţie importantă împreună cu un alt (<lat. duumvir)
magistrat.
duumvirát s. n. funcţia, demnitatea de duumvir; durata acestei funcţii. (<lat. duumviratus)
dúză s. f. 1. ajutaj.2. piesă masivă de oţel, pentru reducerea presiunii fluidului care (<germ. Düse)
erupe dintr–o sondă.3. filieră (2).
duzínă s. f. ansamblu de douăsprezece obiecte de acelaşi fel. o de ~ = în serie, de calitate (<ngr. duzina, după it. dozzina,
inferioară. fr. douzaine)
dyke /daic/ s. n. filon de lavă injectată şi consolidată în crăpătura unui con vulcanic, care, (<engl. dyke)
prin eroziunea terenurilor, rămâne în relief, ca un zid escarpat.
–eán, –ă v. –án2.
eastmancolor /istmăncálăr/ s. procedeu de tratare a peliculei pentru filmul color prin suprapunerea a trei (<engl. eastmancolor)
n. emulsii sensibile la trei feluri de culori, pe suportul de celuloid; • film astfel
realizat.
ebén s. n. abanos. (<fr. ébène, lat. ebenus)
ebenacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate gamopetale exotice, cu arbori şi arbuşti, ca (<fr. ébénacées)
ebenul.
ebenín, –ă adj. asemănător abanosului. (<fr. ébénin)
ebeníst, –ă s. m. f. tâmplar specializat în placarea mobilei; (p. ext.) tâmplar de mobilă fină. (<fr. ébéniste)
ebluisá vb. tr. 1. (despre lumină) a întuneca vederea, a orbi, a lua ochii (datorită unei (după fr. éblouir)
străluciri prea mari).2. (fig.) a uimi, a surprinde, a ului.
ebonítă s. f. material electroizolant şi anticorosiv solid, obţinut prin vulcanizarea (<fr. ébonite)
cauciucului cu sulf.
eboşá vb. tr. 1. (metal.) a prelucra piese, lingouri etc.2. a da o primă formă unei opere de (<fr. ébaucher)
artă; a schiţa.
ebóşă s. f. 1. semifabricat prin eboşare.2. operă de pictură, sculptură etc. abia începută, (<fr. ébauche)
schiţată. • schiţă, crochiu.3. (fig.) schiţare; aparenţă.
eboşoár s. n. 1. spatulă cu care sculptorii modelează argila, ceara etc.2. daltă folosită de (<fr. ébauchoir)
olari, fierari, dulgheri.
ebráic, –ă adj. referitor la vechii evrei. • (s. f.) limbă semitică vorbită de vechii evrei, azi (<fr. hébraïque, lat. hebraicus)
limba oficială în Israel.
ebraísm s. n. mod de a vorbi, propriu limbii ebraice. (<fr. hébraïsme)
ebraíst, –ă s. m. f. specialist în ebraistică. (<fr. hébraïste)
ebraístică s. f. disciplină care studiază limba şi cultura ebraică. (<fr. hébraïstique)
ebraizá vb. 1. tr. a da un caracter ebraic.II. refl. a suferi influenţa moravurilor, a culturii (<fr. hébraïser)
ebaice.
ebrazúră s. f. lărgire oblică, teşitură în interiorul unui zid, la uşi sau ferestre. (<fr. ébrasure)
ebrietáte s. f. stare de beţie. (<fr. ébriéte, lat. ebrietas)
ebruitá vb. tr. a răspândi, a divulga (un secret, o ştire). (<fr. ébruiter)
EBULIO– elem. „fierbere, ebuliţie“. (<fr. ébullio–, cf. lat. ebullire, a
fierbe)
ebuliometríe s. f. ebulioscopie. (<fr. ébulliométrie)
ebuliométru s. n. aparat folosit în ebuliometrie; ebulioscop. (<fr. ébulliomètre)
ebulioscóp s. n. ebuliometru. (<fr. ébullioscope)
ebulioscopíe s. f. metodă de determinare a temperaturilor de fierbere; ebuliometrie. (<fr. ébullioscopie)
ebulíţie s. f. 1. fierbere.2. (fig.) agitaţie, efervescenţă. (<fr. ébullition, lat. ebullitio)
ebulmént s. n. 1. surpare, prăbuşire, năruire a unui teren, a unui material.2. materialul astfel (<fr. éboulement)
rezultat.
eburnáre s. f. îngroşare a unui os, în osteitele cronice. (după fr. éburnation)
eburnéu, –ée adj. 1. de culoarea sau consitenţa fildeşului.2. (fig.) candid, imaculat. (<fr. éburné, lat. eburneus)
EC– elem. „în afară de“. (<fr. ec–, cf. gr. ek, în afară)
ecarisá vb. tr. 1. a tăia buşteni, piatră pentru transformarea lor în piese prismatice.2. a lua (după fr. équarrir)
pielea animalelor moarte, a jupui.
ecarisáj s. n. 1. strângere a cadavrelor de animale; stârpire a câinilor vagabonzi.2. operaţie (<fr. équarrissage)
de tratare şi de prelucrare a cadavrelor de animale şi a deşeurilor de la
abatoare. • întreprindere care execută această operaţie.
ecclesía s. f. (ant.) adunarea poporului la Atena, care lua deciziile supreme. (<fr. ecclésia, gr. ekklesia)
–ecéu v. eco2–.
éche s. f. piesă orizontală fixată pe axul cârmei unei ambarcaţii. (<germ. Ecke)
echér s. n. 1. instrument de desen, triunghi dreptunghic, servind la trasarea (<fr. équerre)
perpendicularelor sau a paralelelor, la verificarea unghiurilor drepte etc.2.
instrument topografic pentru stabilirea a două aliniamente perpendiculare pe
teren.
ECHI– elem. „egal, asemănător“. (<fr. équi–, cf. lat. aequi–)
echicurént s. n. curent de apă, de aer etc. care curge în acelaşi sens cu altul. (după fr. équicourant)
echidistánt, –ă adj. 1. (despre puncte, drepte, plane etc.) egal distanţate între ele.2. (fig.) situat la (<fr. équidistant, lat.
distanţă egală faţă de două atitudini. aequidistans)
echidistánţă s. f. 1. diferenţă constantă pe verticală dintre cotele a două puncte pe două curbe (<fr. équidistance)
de nivel vecine.2. punct egal depărtat de cele mai apropiate puncte de pe
ţărmurile maritime care delimitează apele interioare aparţinând unor stele
maritime.3. (fig.) calitatea
echídnă s. f. animal monotrem din Australia, cu spini pe corp şi cu un bot foarte ascuţit. (<fr. échidné, gr. ekhidna)
echilibráre s. f. 1. acţiunea de a (se) echilibra.2. anulare a forţelor dinamice asimetrice care (<echilibra)
se exercită asupra unui sistem tehnic cu mişcare periodică.3. aducere a unui
circuit sau a unei reţele electrice în starea caracterizată prin valoarea nulă a
intensităţii curen
echilibrát, –ă adj. 1. în stare de echilibru. • (despre valori, preţuri, bugete) just proporţionat.2. (<echilibra)
(fig.; despre oameni) cumpănit, ponderat.
echilibratór s. m. muncitor în echilibrarea rotoarelor, statoarelor, maşinilor electrice, care (<echilibra + –tor)
aduce la aceeaşi turaţie, respectiv frecvenţă, toate părţile componente ale
unui dispozitiv supus rotaţiei.
echilibríst, –ă s. m. f. 1. specialist în echilibristică.2. (fig.) cel care ştie să iasă dintr–o încurcătură (<fr. équilibriste)
cu ajutorul unor expediente, al şireteniei, minciunii etc.
echilibrístică s. f. 1. menţinere a echilibrului corpului în poziţii dificile; arta, îndemânarea de a (<germ. Equilibristik)
face acest lucru.2. (fig.) arta de a se descurca uşor în situaţii dificile.
echinát, –ă adj. (bot.; despre organe) prevăzut cu spini, ţepi. (<lat. echinatus, fr. échiné)
echínă s. f. 1. urnă de pământ ars sau de metal în care grecii păstrau actele procesuale.2. (<fr. échine)
mulură convexă în sfert de cerc, situată imediat sub abaca unui capitel
doric.3. ornament al capitelului coloanei ionice; ovă.
ECHINI– v. echin(o)–.
echiníde s. f. pl. clasă de echinoderme marine cu corpul sferic, cu un schelet calcaros cu (<fr. échinides)
spini; arici–de–mare.
echinifér, –ă adj. prevăzut cu spini sau cu sete rigide. (<fr. échinifère)
echinifórm, –ă adj. asemănător cu un arici. (<lat. echiniformis)
echinísm s. n. deformaţie a piciorului ecvin. (<fr. équinisme)
echinocóc s. m. vierme parazit în intestinul cornutelor mari, a cărei larvă se dezvoltă în (<fr. échinocoque)
ficatul mai multor mamifere.
echinococóză s. f. boală parazitară produsă de echinococ. (<fr. échinococcose)
echinocţiál, –ă adj. 1. referitor la echinocţiu. o punct ~ = fiecare dintre cele două puncte de (<fr. équionoxial, engl.
intersecţie a eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care se află Soarele la equinoctial)
echinocţiu.2. (despre flori) care rămâne în fiecare zi 12 ore deschisă şi 12 ore
închisă.
echinócţiu s. n. fiecare dintre cele două momente ale anului (21 martie şi 23 septembrie), în (<lat. aequinoctium, fr.
care Soarele se află pe traiectoria ecuatorului celest şi când ziua este egală cu équinoxe)
noaptea.
echinodérme s. n. pl. încrengătură de animale marine nevertebrate, cu ţepi, cu simetrie radiară şi (<fr. échinodermes)
cu schelet extern calcaros, din plăci.
echinospór, –ă adj. cu spori ţepoşi. (<fr. échinospore)
echinostómi s. m. pl. viermi paraziţi din clasa trematodelor, care infestează uneori şi omul. (<engl. echinostoma)
echipá vb. I. tr. a dota (o navă, o armată, un soldat) cu cele necesare pentru o acţiune, o (<fr. équiper)
expediţie, o călătorie.II. refl. a se pregăti pentru o acţiune; (p. ext.) a se
îmbrăca.
echipáj s. n. 1. personalul unei (aero)nave, al unui tanc etc.2. grup de elevi care participă (<fr. équipage)
la un concurs, reprezentând şcoala, oraşul etc.3. termen comun pentru partea
fixă ori pentru cea mobilă a unui instrument.4. trăsură de lux trasă de cai;
caleaşcă.
echipamént s. n. 1. totalitatea obiectelor cu care se echipează cineva. o ~ de campanie = (<fr. équipement)
echipament pe care îl poartă soldaţii în război sau la instrucţie.2. ansamblu
de piese şi dispozitive ale unei maşini, instalaţii etc. care îi asigură buna
funcţionare.
echipartíţie s. f. 1. repartizare egală a unei substanţe, forţe etc. între diversele componente ale (<fr. équipartition)
unui tot.2. ipoteză potrivit căreia datele se repartizează uniform în interiorul
fiecărei clase a unei serii statistice.
echípă s. f. 1. grup de oameni care lucrează împreună, conduşi de un şef.2. formaţie (<fr. équipe)
sportivă care activează ca un tot într–o ramură a sportului.
echipiér, –ă s. m. f. membru al unei echipe (sportive). (<fr équipier)
echiplanáţie s. f. nivelare a reliefului la o aceeaşi altitudine. (<fr. équiplanation)
echipolént, –ă adj. 1. de forţe, de valori egale.2. (log.; despre noţiuni, judecăţi) care exprimă în (<fr. équipollent, lat.
forme diferite acelaşi înţeles; echivalent.3. (mat.; despre vectori) egali, aequipollens)
paraleli şi de acelaşi sens.
echipolénţă s. f. 1. egalitate de forţe, de puteri.2. (log.) raport de egalitate între două (<fr. équipollence, lat.
propoziţii sau concepte de aceeaşi extensie; echivalenţă.3. (mat.) relaţie între aequipollentia)
vectori echipolenţi.
echipotenţiál, –ă I. adj. de acelaşi potenţial.II. s. f. suprafaţă, loc geometric al punctelor având (<fr. équipotentiel)
acelaşi potenţial.
echiprobábil, –ă adj. (despre evenimente) care are tot atâtea şanse de a se produce ca şi altele. (<fr. équiprobable)
echiprobabilísm s. n. orientare probabilistă care susţine că dintre două opinii morale una trebuie (<fr. équiprobabilisme)
urmată, dacă este cel puţin la fel de probabilă ca şi opinia contrară.
echiscalár, –ă adj. (mat.; despre linii, suprafeţe, porţiuni de spaţiu) care este locul geometric al (<fr. équiscalaire)
punctelor în care un scalar de câmp are aceeaşi valoare.
echístică s. f. disciplină care se ocupă cu studiul aşezărilor rurale sau urbane în vederea (<engl. ekistics, fr. équistique)
sistematizării, reconstruirii sau redimensionării lor în funcţie de cerinţele
societăţii contemporane şi viitoare.
echitábil, –ă adj. întemeiat pe dreptate, pe adevăr; nepărtinitor, just. (<fr. équitable)
echitabilitáte s. f. raport numeric constant şi echilibrat. • (în calculul probabilităţilor) caracter (<fr. équitabilité)
al unui joc echitabil.
echitáte s. f. 1. egalitate, dreptate, nepărtinire. • cinste.2. comportare bazată pe (<fr. équité, lat. aequitas)
respectarea riguros reciprocă a drepturilor şi a obligaţiilor, pe satisfacerea în
mod egal a intereselor fiecăruia.
echitáţie s. f. (sport) călărie. (<fr. équitation, lat. equitatio)
eclogít s. n. rocă metamorfică, cu structură granulară, compusă din piroxen alcalin verde (<fr. éclogite)
şi din granat roşu.
eclozá vb. intr. 1. (despre larve, pui) a ieşi din ou.2. (despre flori) a se deschide, a înflori.3. (după fr. éclore, éclosion)
(fig.) a se naşte, a se ivi, a apărea.
eclozionatór s. n. compartiment al unui incubator în care are loc ieşirea puilor din ou. (<fr. éclosionnateur)
ecloziúne s. f. 1. ieşire a puilor sau a larvelor din ou.2. (fig.) ieşire la iveală, înflorire; (<fr. éclosion)
manifestare.3. intervenţie chirurgicală prin care este scoasă din funcţiune o
porţiune dintr–un organ, fără a fi extirpată.
ecluzá vb. I. tr. a bara apa cu o ecluză.II. intr. (despre nave) a trece printr–o ecluză. (<fr. écluser)
eclúză s. f. 1. construcţie hidrotehnică amplasată pe o cale navigabilă, care permite (<fr. écluse)
trecerea navelor de la un nivel al apei la altul; stăvilar.2. cameră metalică
etanşă, presurizată, la partea superioară a unui cheson, destinată intrării şi
ieşirii personalului sau
ecluziér, –ă I. adj. referitor la ecluză.II. s. m. muncitor care manevrează ecluzele. (<fr. éclusier)
ecluzíst, –ă s. m. muncitor la ecluză. (<ecluză + –ist)
ecluziúne s. f. acţiunea de a face legătura între două porţiuni cu nivele diferite ale traseului (<ecluză)
unei căi navigabile şi rezultatul ei.
ecmnétic, –ă adj. ecmnezic. o delir ~ = delir în care bolnavul situează evenimentele actuale în (<fr. ecmnétique)
trecut.
ecmnézic, –ă adj. de natura ecmneziei; ecmnetic. (<fr. ecmnésique)
ecmnezíe s. f. tulburare a memoriei, trăirea unor evenimente trecute la modul prezent. (<fr. ecmnésie)
ECO1– elem. „sunet“ „ecou“. (<fr. échi–, cf. lat. echo, gr.
ekhos, ekho)
ECO2–, –ecéu elem. „casă, mediu“, „proprietate, bunuri“. (<fr. éco–, cf. gr. oikos)
ecoacuzíe s. f. tulburare a funcţiei auditive, prin perceperea unui sunet auzit altădată. (<engl. echoacousia)
ecoansón s. n. 1. ornament triunghiular cuprins între două arcade tangente legate la înălţime (<fr. écoinşon)
de un brâu orizontal; piatră care formează colţul ambrazurii unei ferestre sau
uşi.2. finisare a colţurilor unei încăperi.
ecobiótic, –ă adj. (despre organisme) adaptat la un mod specific de viaţă. (<fr. écobiotique)
ecocardiográf s. f. aparat pentru ecocardiografie. (<engl. échocardiograph)
ecoestezíe s. f. fenomen fiziologic datorat propagării difuze a excitaţiei, care face ca (<fr. écho–esthésie)
senzaţiile determinate de un stimul să apară şi în afara zonei aplicării lui.
ecofeedback /–fídbec/ s. n. retroacţiune ecologică capabilă să menţină stabilitatea sistemelor naturale (<engl. ecofeedback)
faţă de diversele influenţe din mediul ambiant.
ecofenotíp s. n. modificare fenotipică determinată de mediul înconjurător. (<eco2– + fenotip)
ecofílm s. n. film ecologic. (<eco2– + film)
ecofiziologíe s. f. 1. disciplină care studiază fiziologia diferitelor grupe de organisme în (<engl. ecophysiology)
corelaţie cu mediul natural.2. (în ţările de limbă engleză) ecologie.
ecofób, –ă adj., s. m. f. (suferind) de ecofobie. (<fr. écophobe)
ecofobíe s. f. teamă patologică de a sta singur în casă. (<fr. écophobie)
ecogenéză s. f. 1. proces de formare a condiţiilor ecologice.2. stabilire a unor relaţii între (<fr. écogenèse)
organisme şi mediu în cursul evoluţiei.
ecogeográfic, –ă adj. condiţionat de factorii ecologici şi geografici. (<fr. écogeographique)
ecográf s. n. aparat pentru ecografie1 (1). (<fr. échographe)
ecografíe1 s. f. 1. metodă de apreciere a densităţii ţesuturilor cu ajutorul ecoului reflectat de (<fr. échogramine, engl.
vibraţiile ultrasonore; ultrasonografie.2. impulsie morbidă, la unii alienaţi, de echogram)
a repeta de mai multe ori unele cuvinte scrise.
ecoscóp s. n. aparat care, cu ajutorul ultrasunetelor, vizualizează pe un ecran capul (<fr. échoscope)
copilului încă înainte de a se naşte.
ecoscopíe s. f. imagine obţinută la ecoscop. (<fr. échoscopie)
ecoséz adj. inv. (despre stofe, ţesături) în carouri mari, în culori vii şi variate. (<fr. écossais)
ecoséză s. f. vechi dans popular scoţian cu un tempo vioi; melodia corespunzătoare. (<fr. écossaire)
ecosféră s. f. strat sferic în care doza de radiaţii (luminoase, termice etc.) emise de un (<eco2– + –sferă)
Soare central favorizează dezvoltarea materiei vii pe planetele aflate în zona
respectivă.
ecosistém s. n. complex unitar din biocenoză şi mediul fizic înconjurător; biogeocenoză. o ~ (<fr. écosystème)
uman = sistem format din populaţia umană şi habitatul său, integrat în
biosferă.
ecosóndă s. f. sondă electronică cu ecou acustic, în ecolocaţie; eholot. (<fr. échosonde)
ecospécie s. f. (biol.) specie fără izolare geografică, numai prin izolare genetică şi (<engl. ecospecies)
ecologică.
ecostabilitáte s. f. stabilitate a genotipului, specifică soiurilor sau hibrizilor amelioraţi. (<fr. échostabilité)
ecotimíe s. f. reflectare în reacţiile emoţionale individuale a tonusului afectiv al celor din (<fr. échothymie)
jur.
ecotíp s. n. biotip adaptat, prin acţiunea selecţiei în anumite condiţii de mediu. (<fr. écotype)
ecotomografíe s. f. metodă de exploatare medicală, pe principiul reflexiei ecoului produs de un (<fr. échotomographie)
ultrasunet care întâlneşte un obstacol, putând diferenţia astfel structurile de
consistenţă dintr–un organ.
ecotóp s. n. complex de factori ecologici specific unei staţiuni (III). (<fr. écotope)
ecóu s. n. 1. repetare a unui sunet datorit reflectării undelor sonore pe un obstacol. • (<fr. écho, lat. echo)
sunetul astfel repetat. o ~ semnal = înregistrare optică pe ecranul unui
radar.2. (fig.) răsunet, vâlvă produsă de un eveniment etc.
ecrán s. n. 1. suprafaţă mată (albă) pe care se proiectează imaginile cu un aparat de (<fr. écran)
proiecţie; (p. ext.) cinematograf. o micul ~ = televizor. (p. ext.) televiziune.2.
perete, înveliş de protecţie contra factorilor fizici externi.
ecraná vb. tr. a sustrage un anumit sistem fizic câmpurilor electrice sau magnetice (<ecran)
exterioare, cu ajutorul unui ecran.
ecranizá vb. tr. a transpune o lucrare literară sau muzicală într–o operă cinematografică, a (<ecran + –iza)
adapta pentru ecran.
ecranizáre s. f. acţiunea de a ecraniza; adaptare cinematografică. (<ecraniza)
ecrasá vb. tr. 1. a strivi, a zdrobi.2. (fig.) a distruge, a nimici; a umili. • a copleşi, a (<fr. écraser)
împovăra.
ecrazítă s. f. exploziv brizant pe bază de acid picric. (<fr. écrasite)
ecrazór s. n. instrument chirurgical format din două ramuri care se pot strânge, strivind (<fr. écraseur)
între ele o porţiune de organ.
ecremá vb. tr. a separa smântâna din lapte. (<fr. écremer)
ecrín, –ă adj. (despre glande) care elimină produsul fără a modifica structura celulelor. (<fr. eccrine, germ. ekkrin)
ectrodactilíe s. f. lipsa congenitală a unuia sau a mai multor degete. (<fr. ectrodactylie)
ectrogén, –ă adj. (despre substanţe) care provoacă malformaţii; teratogen. (<fr. ectrogène)
ectromelíe s. f. malformaţie congenitală constând în lipsa unuia sau a mai multor membre. (<fr. ectromélie)
ectropión s. n. 1. eversiune a unei mucoase.2. întoarcere a pleoapelor în afară, din cauza (<fr. ectropion, gr. ektropion)
unei conjunctivite granuloase.
ectropodíe s. f. lipsă congenitală a unui picior. (<fr. ectropodie)
écu s. f. unitate monetară de credit a Uniunii Europene. (<fr. écu)
ecuatór s. n. 1. cerc mare, imaginar, pe suprafaţa Pământului, al cărui plan este (<fr. équateur, lat. aequator)
perpendicular pe axa polilor şi ale cărui puncte sunt egal depărtate de aceştia.
o ~ ceresc = cercul mare al sferei cereşti în al cărui plan se află ecuatorul
terestru.2. (mat.) unul dint
ecuatoriál, –ă I. adj. 1. de (la) ecuator, specific ecuatorului. o zonă ~ă = zonă de circa 10 (<fr. équatorial)
grade care se întinde de o parte şi de alta a ecuatorului; climă ~ă = climat din
zona ecuatorială, temperatură constant ridicată şi pluviozitate abundentă;
coordonate ~e = sist
ecuáţie s. f. 1. relaţie matematică exprimată sub forma egalităţii, în care intră elemente (<fr. équation, lat. aequatio)
cunoscute şi necunoscute şi care se verifică numai pentru anumite valori ale
necunoscutelor.2. (fig.) problemă dificilă. o ~ chimică = reprezentare a unei
reacţii chimice cu simb
ecuménic, –ă adj. cu caracter universal; investit cu autoritate ecleziastică pentru toate bisericile (<fr. oecuménique, lat.
creştine. o mişcare ~ă = mişcare religioasă care urmăreşte reuniunea tuturor oecumenicus, gr. oikumenike)
bisericilor creştine într–una singură; ecumenism.
ecumenicitáte s. f. caracter ecumenic. (<fr. oecuménicité)
ecumenísm s. n. mişcare ecumenică. (<fr. oecuménisme)
ecumeníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al ecumenismului. (<fr. oecuméniste)
ecusón s. n. 1. mică bucată de stofă sau de mătase cusută pe o uniformă militară indicând (<fr. écusson)
arma, unitatea etc. • mică piesă de plastic, de metal sau ţesătură, purtată ca
legitimaţie la locul de muncă, la congrese etc.2. stemă blazon.3. placă de
metal sau alt material î
ecvéstru, –ă adj. de călăreţ; (despre opere plastice) care reprezintă o persoană călare. (<fr. équestre, lat. equester,
–tris)
ecvíde s. n. pl. familie de mamifere erbivore imparicopitate: calul, măgarul, zebra etc. (<fr. équidés)
ecvín, –ă adj. de cal. o varus ~ = deformaţie constând în extensiunea forţată a labei (<fr. équin, lat. equinus)
piciorului ca urmare a scurtării muşchilor superiori ai gambei.
ecvisetacée s. f. pl. familie de plante erbacee criptogame vasculare, cu frunze foarte mici, (<fr. équisétacées)
solzoase, şi care se înmulţesc prin spori: equisetum.
ecvisetále s. f. pl. ordin de criptogame vasculare: ecvisetaceele. (<fr. équisétales)
ecvisetinée s. f. pl. clasă de criptogame vasculare: (actuale criptogame–de–baltă) şi fosile (<fr. équisétinées)
(calamites).
ECZEMAT(O)– elem. „eczemă“. (<fr. eczémat/o/–, cf. gr.
ekzema, –tos, ebuliţie)
eczematídă s. f. afecţiune cutanată asemănătoare cu eczema, apărând în aceleaşi condiţii, dar (<fr. eczématide)
distingându–se prin absenţa veziculelor.
eczematogén, –ă adj. (despre substanţe) care provoacă eczeme. (<fr. eczématogène)
eczematós, –oásă adj. s. m. f. (suferind) de eczemă. (<fr. eczémateux)
eczémă s. f. boală de piele manifestată prin mâncărime, erupţii, abcese etc. (<fr. eczéma, gr. ekzema)
EDAF(O)– elem. „sol, pământ“. (<fr. édaph/o/–, cf. gr. edaphos)
edícul s. n. 1. monument funerar dintr–un mic edificiu în forma unui templu, pe un (<fr. édicule, lat. aediculum)
soclu, care adăposteşte statuia celui decedat. • nişă în care se păstrează
portretele morţilor, urnele funerare.2. chioşc, pavilion, de obicei în parcuri.3.
acoperitoare de protecţie a
edifiánt, –ă adj. 1. moral, moralizator, educativ.2. edificator. (<fr. édifiant)
edificá vb. I. tr. (şi fig.) a zidi, a construi, a clădi.II. tr., refl. a (se) lămuri, a (se) (<fr. édifer, lat. edificare)
clarifica.
edificatór, –oáre adj. de natură a edifica (II), exemplar, concludent, pilduitor; edifiant (2). (<fr. édificateur, lat.
aedificatore)
edifíciu s. n. clădire impunătoare, de mari proporţii. (<lat. aedificium, fr. édifice)
edíl s. m. 1. magistrat roman care se ocupa cu îngrijirea edificiilor, cu aprovizionarea, (<fr. édile, lat. aedilis)
organizarea jocurilor etc.2. consilier comunal într–un oraş mare cu probleme
de edilitate.
edilitár, –ă adj. referitor la administraţia, la lucrările de interes public ale unui oraş. (<fr. édilitaire)
edilitáte s. f. 1. operă de construire şi de îngrijire a edificiilor şi a lucrărilor de interes (<fr. édilité, lat. aedilitas)
public ale unui oraş.2. disciplină cu studiul, executarea şi exploatarea
lucrărilor de interes public.
edít, –ă adj. publicat, tipărit, editat. (<it. edito)
editá vb. tr. 1. a publica şi a pune în vânzare o lucrare, o carte, o revistă, o emisiune (<fr. éditer)
poştală, un disc etc.2. a stabili pentru publicare un text, pe baza unor
cercetări competente.3. (inform.) a pregăti textual datele unui program, în
vederea prelucrării lor la ord
editologíe s. f. ştiinţa editării cărţilor, a prospectării pieţei în vederea difuzării lor. (<edita + –logie)
editór, –oáre I. s. m. f. 1. persoană, societate care editează cărţi, reviste etc. • persoană (<fr. éditeur, lat. editor)
care pregăteşte publicarea unor texte, o emisiune de televiziune etc.2. cel
care efectuează editarea programelor pe un ordinator.II. s. n. (inform.) parte
a unui calculator ca
editoriál, – I. adj. referitor la edituri sau editări.II. s. n. articol de fond care exprimă (<fr. éditorial)
punctul de vedere al unei publicaţii sau al unui post de emisiune într–o
anumită problemă.
editorialíst s. m. autor al editorialului unui ziar. (<fr. éditorialiste)
editúră s. f. întreprindere care editează cărţi, publicaţii etc. (<edit/or/ + –ură)
edíţie s. f. 1. totalitatea exemplarelor unei opere tipărite prin folosirea aceluiaşi zaţ (<fr. édition, lat. editio)
tipografic. o ~ critică = ediţie comentată a unui text (clasic, vechi etc.),
însoţită de aparatul critic necesar; ~ definitivă = ediţie al cărei text a fost
văzut de autor şi con
edometríe s. f. studiul şi măsurarea compresibilităţii solurilor sub fundaţii. (<fr. oedométrie)
edométru s. n. aparat folosit în edometrie. (<fr. oedomètre)
–édru, –edríe elem. „latură, faţă, bază“. (<fr. –èdre, –édrie, cf. gr. hedra,
faţă)
educá vb. tr. a creşte, a forma pe cineva prin educaţie. (<fr. éduquer, lat. educare)
educáţie s. f. 1. activitate socială cu caracter fundamental de transmitere a experienţei de (<fr. éducation, lat. educatio)
viaţă, a culturii către generaţii tinere, de influenţare sistematică şi conştientă
a dezvoltării intelectuale, morale sau fizice; totalitatea acestei acţiuni.2. bună
creştere, b
educaţionál, –ă adj. referitor la educaţie în general, la învăţământul care urmăreşte dezvoltarea (<engl. educational, fr.
capacităţilor şi formarea aptitudinilor; care ţine de ştiinţa educaţiei; educativ. éducationnel)
educogén, –ă adj. (despre factori psihosociali) capabil să contribuie la formarea omului şi la (<fr. éducogène)
integrarea lui socială.
edulcorá vb. tr. a îndulci (o băutură, un medicament etc.); a atenua. (<fr. édulcorer)
edulcoránt, –ă I. adj. care edulcorează.II. s. n. substanţă care se adaugă unui medicament (<fr. édulcorant)
pentru a–l îndulci.
edulcoráţie s. f. edulcorare. (<fr. édulcoration)
efasá vb. tr. (rar) a şterge. (<fr. effacer)
eféb s. m. 1. (în Grecia antică) tânăr între 17 şi 18 ani care îşi făcea educaţia într–o (<fr. éphèbe, lat. ephebus, gr.
efebie.2. adolescent; (p. ext.) tânăr de o deosebită frumuseţe. ephebos)
efebíe s. f. (în Grecia antică) colegiu de educaţie civilă şi militară a efebilor. (<fr. éphébie, gr. ephebia)
efebocrazíe s. f. sindrom care se manifestă (la pubertate) prin cefalee persistentă, cauzată de (<fr. éphébocrasie)
tulburări endocrine.
efebogenéză s. f. 1. totalitatea transformărilor care se petrec în organism în timpul pubertăţii.2. (<fr. éphébogenèse)
dezvoltare aberantă şi spontană a unei celule germinatoare, provocând
teratom testicular.3. dezvoltare a gametului mascul fără fecundaţie.
eféct s. n. 1. fenomen care succedă unui alt fenomen (cauză), fiind cu necesitate generat (<lat. effectus, germ. Effekt,
de acesta; urmare, consecinţă. • traiectorie neobişnuită pe care o capătă după fr. effet)
mingea (la tenis, volei, fotbal), lovită după anumite procedee.2. impresie
făcută de ceva sau de cineva
eféctic, –ă adj. (fil.) referitor la starea de echilibru sau de suspensie produsă de o cercetare (<fr. éphectique, gr. ephektikos)
fără rezultate.
efectív, –ă I. adj. care are efect; real, adevărat.II. s. n. număr de indivizi care alcătuiesc (<fr. effectif, lat. effectivus)
o colectivitate.III. adv. adevărat, real, de fapt.
efectivísm s. n. concepţie proprie unui grup de matematicieni francezi, precursori ai (<fr. effectivisme)
intuiţionismului, care susţin că, pentru a fi eficiente, valabile, obiectele
matematice nu trebuie definite doar prin axiome, prin caracteristicile lor
abstracte, ci definiţia lor trebui
efectivitáte s. f. capacitate a unui sistem de a produce un efect specific. (<fr. effectivité)
efectór, –oáre I. adj., s. m. (organ) de la care pornesc răspunsurile la stimulaţiile primite (<fr. effecteur, lat. effector)
prin organele receptoare.II. s. m. substanţă care modifică activitatea unei
enzime.
efectuá vb. tr. a face, a realiza, a înfăptui; a îndeplini, a executa. (<fr. effectuer, lat. effectuare)
efemeríde s. f. pl. 1. ordin de insecte pseudonevroptere care nu trăiesc în stare adultă decât o (<fr. éphéméridés)
zi. • plante cu ciclul de viaţă foarte scurt.2. tabele astronomice în care sunt
indicate poziţiile zilnice ale aştrilor.3. note, noţite (de ziar, de calendar) care
indică evenime
efemeritáte s. f. caracter efemer. (<it. efemerita)
efemerizá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni efemer. (<efemer + –iza)
efemerofíte s. f. pl. plante efemere. (<fr. éphémérophytes)
efemerotécă s. f. hemerotecă. (<it. effemeroteca)
efeminá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni asemănător, psihologic sau fizic, cu o femeie; a (<fr. éffeminer, lat. effeminare)
(se) deviriliza; (fig.) a (se) moleşi, a (se) înmuia. • (despre homosexuali) a
adopta habitudini feminine.
efeminát, –ă adj. cu caracter femeiesc; molatic. (<fr. efféminé, lat. effeminatus)
efervescént, –ă adj. 1. (despre lichide) care dezvoltă cu putere gaze în timpul unei reacţii (<fr. effervescent, lat.
chimice.2. (fig.) agitat, frământat, clocotitor. effervescens)
efervescénţă s. f. 1. degajare activă, puternică de gaz în masa unui lichid, în cursul unei reacţii (<fr. effervescence)
chimice.2. (fig.) agitaţie, frământare, fierbere.
efét s. m. judecător dintr–un tribunal penal, instituit de Dracon la Atena. (<fr. éphète, gr. ephetes)
eficáce adj. inv. care produce efectul aşteptat; eficient. • folositor, practic. o valoare ~ = (<fr. efficace, lat. efficax, –acis)
valoare afectivă.
eficacitáte s. f. calitatea de a fi eficace; eficienţă. (<fr. efficacité, lat. efficacitas)
egalizatór, –oáre I. adj. care egalizează.II. s. n. 1. amestec de răşină folosit în vopsitorie la (<fr. égalisateur, /II/ égaliseur,
netezirea şi la obţinerea unui luciu superior al peliculelor (2).2. produs /II, 4/ engl. equalizing)
chimic cu proprietăţi de egalizare (3) a coloranţilor.3. dispozitiv care
reglează presiunea apei, a
egalizór s. n. aparat pentru corectarea distorsiunilor de atenuare ale unui sistem (<fr. égaliseur, engl. equalizer)
electroacustic.
égări s. m. pl. colanţi până la glezne. (<engl. jaeger)
egeeán, –ă adj. referitor la popoarele de la Marea Egee. o civilizaţie ~ă = nume dat (<fr. egéen)
civilizaţiilor preelenice care s–au dezvoltat între anii 2600 şi 1200 a. Chr. în
insulele şi pe coastele Mării Egee.
egérie s. f. femeie care sfătuieşte în secret pe cineva. (<fr. égérie)
–egétic elem. „care conduce, îndrumă“. (<fr. –égétique, cf. gr. egetikos)
egipteán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Egipt. • (s. f.) limbă veche vorbită în Egipt. • (s. n.) dialect arab (după fr. égyptien)
vorbit în Egipt şi Sudan.
egiptológ, –ă s. m. f. specialist în egiptologie. (<fr. égyptologue)
egiptologíe s. f. ramură a orientalisticii care studiază istoria şi cultura Egiptului antic. (<fr. égyptologie)
egipţiéne s. f. pl. caractere moderne de literă tipografică, cu construcţie aproape geometrică şi (<fr. égyptienne, germ.
cu talpa dreptunghiulară. Egyptienne)
eglógă s. f. poezie pastorală; idilă; bucolică. (<fr. églogue, lat. ecloga)
EŞO– elem. „eu“, „propria persoană“. (<fr. égo–, cf. lat. ego, eu)
egocéntric, –ă adj., s. m. f. (om) stăpânit de egocentrism; egocentrist. (<fr. égocentrique)
egocentrísm s. n. mod de a privi totul prin prisma intereselor şi sentimentelor personale, (<fr. égocentrisme)
acordând o importanţă exagerată propriei individualităţi; egotism. • (p. ext.)
concepţie etico–filozofică care consideră individul ca centru al universului.
ejectá vb. tr. a arunca, a proiecta afară, a evacua (un fluid, un obiect etc.). (<fr éjecter, lat. eiectare)
ejectábil, –ă adj. care poate fi ejectat. o scaun ~ = scaun într–un avion foarte rapid, prevăzut (<fr. éjectable)
cu un dispozitiv care, în caz de pericol în zbor, proiectează în afară pe pilot
cu paraşuta lui.
ejectór s. n. 1. dispozitiv pentru evacuarea unui fluid dintr–un rezervor prin efectul de (<fr. éjecteur)
aspiraţie şi de antrenare a fluidului de către un alt fluid în mişcare.2.
dispozitiv la armele de vânătoare basculante care aruncă din ţeavă cartuşul
percutat.3. dispozitiv la cas
ejécţie s. f. ejectare. (<fr. éjection, lat. eiectio)
elaborá vb. tr. 1. a crea, a redacta o operă, un text etc.2. a efectua operaţiile necesare pentru (<fr. élaborer, lat. elaborare)
obţinerea unui metal, a unui aliaj.
elaborát s. n. rezultatul unei elaborări; compunere, lucrare. (<germ. Elaborat)
elaboratór, –oáre s. m. f. cel care elaborează (ceva). (<fr. élaborateur)
elaboráţie s. f. elaborare. (<fr. élaboration)
eládic, –ă adj. referitor la civilizaţia şi cultura egeeană din Elada (Grecia antică). (<engl. helladic, germ.
helladisch)
elagáj s. n. elagare. (<fr. élagage)
elagáre s. f. tăiere a ramurilor din partea de jos a tulpinii arborilor; elagaj. (după fr. élaguer)
elágic adj. (despre acizi) obţinut prin oxidarea acidului galic. (<fr. ellagique)
elán1 s. m. mamifer erbivor din familia cervidelor, cu coarne ramificate, răspândit în (<fr. élan)
nordul Europei, al Americii şi Asiei.
elán2 s. n. avânt, însufleţire, entuziasm. • (sport) complex de mişcări şi de procedee (<fr. élan)
care ajută la efectuarea unei sărituri sau aruncări.
elanódic s. m. (ant.) arbitru la jocurile olimpice. (<gr. hellanodikes)
elansá vb. I. refl. a se avânta, a năzui (spre).II. tr. (mar.) a ~ etrava = a construi etrava (<fr. élancer)
(la veliere), astfel încât să aibă o înclinare spre înainte, conferind zvelteţe.
ELASMO–, –elásmă elem. „cartilaj, solz, lamă cornoasă“. (<fr. élasmo–, –élasma, cf. gr.
elasmos, elasma)
elasmotériu s. m. rinocer uriaş din cuaternar, cu o protuberanţă mare pe frunte şi una pe oasele (<elasmo– + –teriu)
nazale.
elasmozáur s. m. reptilă uriaşă marină cu capul plat şi cu membrele transformate în palete (<elasmo– + –zaur)
înotătoare.
ELAST(O)– elem. „elasticitate, fibre elastice“. (<fr. élast/o/–, cf. gr. elastos,
care se întinde)
elastánţă s. f. 1. coeficient de proporţionalitate între presiunea unui fluid şi volumul unui (<fr. élastance)
rezervor elastic. o ~ pulmonară = variaţia de presiune necesară pentru
producerea unei variaţii a volumului toracopulmonar.2. inversul capacităţii
electrice.
elástic, –ă I. adj. (despre corpuri) care are proprietatea de a–şi reveni la forma iniţială (<fr. élastique, lat. elasticus)
după ce a fost momentan deformat; care se întinde. • (despre fiinţe) mlădios,
suplu; (fig.; despre oameni) care se adaptează uşor la orice situaţie, care
prezintă elasticitate
elasticitáte s. f. 1. proprietatea de a fi elastic. o teoria ~tăţii = capitol al mecanicii care se (<fr. élasticité)
ocupă cu determinarea stării de tensiune şi de deformare a corpurilor elastice
supuse acţiunii unor sarcini exterioare.2. limită de ~ = tensiune maximă la
care poate fi supus
elastínă s. f. substanţă organică albuminoidă care intră în compoziţia fibrelor elastice ale (<fr. élastine)
tendoanelor, ale vaselor sangvine, pielii etc.
elastocinétică s. f. parte a elastomecanicii care studiază vibraţiile elastice ale corpurilor solide (<fr. élastocinétique)
deformabile, fără a ţine seama de cauzele care le produc.
elastodinámică s. f. parte a elastomecanicii care studiază vibraţiile elastice ale corpurilor solide (<fr. élastodynamique)
deformabile, ţinând seama de cauzele care le produc.
elastofibróm s. n. tumoare benignă care se dezvoltă în ţesuturile superficiale ale trunchiului, în (<elasto– + fibrom)
regiunea subscapulară.
elastóm s. n. tumoare benignă din ţesut elastic. (<fr. élastome)
elastomecánică s. f. parte a mecanicii care studiază starea de tensiune şi deformare în corpurile (<fr. élastomécanique)
elastice supuse solicitărilor unor forţe exterioare.
elastomér s. m. polimer sintetic prezentând proprietăţi elastice şi plastice asemănătoare cu (<fr. élastomère)
cele ale cauciucului natural.
elastometríe s. f. măsurare a elasticităţii corpurilor. (<fr. élastométrie)
elstométru s. n. aparat folosit în elastometrie. (<fr. élastomètre)
elastoplástic, –ă adj. (despre substanţe, materiale) care este în acelaşi timp elastic şi plastic. (<fr. élastoplastique)
elatív s. n. caz gramatical care exprimă acordarea, prin atracţie, a adverbului, morfem al (<fr. élativ, germ. Elativ)
superlativului unui adjectiv, cu adjectivul respectiv.
eláţie s. f. (med.) stare în care subiectul are o deosebită încredere în forţele proprii şi (<lat. elatio)
manifestă o bună dispoziţie.
Eldorádo s. n. ţară imaginară din noul continent, pe care spaniolii o credeau bogată în aur şi (<fr., sp. eldorado)
în pietre preţioase; (p. ext.) ţară încântătoare.
eleagnacée s. f. pl. familie de arbori şi arbuşti din America de Nord, Europa şi Asia, cu solzişori (<fr. éléagnacées)
bruni sau argintii pe părţile aeriene şi flori apetale, axiale.
eleát, –ă I. adj. şcoală ~ă = şcoală filozofică greacă de tendinţă idealistă ai cărei (<fr. éléate)
reprezentanţi (Zenon şi Parmenide) au formulat concepţia metafizică după
care diversitatea şi mişcarea lumii sunt simple iluzii senzoriale.II. s. m. f.
adept al acestei şcoli.
elátic, –ă adj. propriu şcolii eleaţilor. (<fr. éléatique, lat. eleaticus)
elebór s. m. plantă erbacee cu rizomul gros şi ramificat, cu flori roşii; spânz. (<fr. ellébore)
electív, –ă adj. 1. bazat pe alegere. • care se face, se acordă prin alegere.2. care procedează (<fr. électif, lat. electivus)
prin eliminare.
electivitáte s. f. 1. calitatea a ceea ce este electiv.2. însuşire a organismelor vii de a asimila (<fr. électivité)
acele condiţii de mediu care corespund cel mai mult eredităţii lor.
electór, –oáre I. s. m. f. persoană care are dreptul de a participa la o alegere.II. s. m. (în (<fr. électeur)
Imperiul Romano–German) principe sau prelat care avea dreptul de a–l alege
pe împărat.
electorál, –ă adj. referitor la alegeri. (<fr. électoral)
electoralísm s. n. orientare în sens demagogic a politicii unui partid sau guvern în apropierea (<fr. électoralisme)
alegerilor.
electorát s. n. 1. demnitatea de elector (II).2. teritoriu supus unui elector (II).3. totalitatea (<fr. électorat, germ. Electorat)
alegătorilor în cadrul unor alegeri generale.
ELECTR(O)– elem. „electricitate“. (<fr. électr/o/–, germ. elektr/o/–,
cf. gr. elektron, ambră galbenă)
electrét s. m. material care prezintă la temperatura obişnuită polarizaţie electrică, (<fr. électrète)
permanentă, fără să fie deformat.
eléctric, –ă adj. referitor la electricitate, care produce electricitate, care funcţionează pe baza (<fr. électrique)
electricităţii. o câmp ~ = stare fizică a spaţiului în care se exercită forţe
asupra corpurilor încărcate cu electricitate; energie ~ă = energie proprie
câmpurilor electrice
electricián, –ă s. m. f. lucrător specializat în lucrări de instalaţii electrice. (<fr. électricien)
electricitáte s. f. 1. mărime de stare pe care o capătă corpurile după ce au fost frecate unul cu (<fr. électricité)
altul şi apoi separate; sarcină electrică. • lumină electrică.2. ramură a fizicii
care studiază fenomenele electrice.
electrificá vb. tr. a introduce şi extinde folosirea energiei electrice. (<fr. électrifier)
electrizá vb. tr. I. a dezvolta, prin diverse procedee, electricitate în unele corpuri.2. (fig.) a (<fr. électriser)
înflăcăra, a entuziasma, a anima.
electrizánt, –ă adj. care electrizează. (<fr. électrisant)
electroacupunctúră s. f. electropunctură. (<engl. electroacupuncture)
electroacústic, –ă I. adj. referitor la electroacustică.II. s. f. ramură a acusticii care studiază (<fr. électro–acoustique, /II/
transformarea oscilaţiilor acustice în oscilaţii electromagnetice şi invers. germ. Electroakustik)
electroacusticián, –ă s. m. f. specialist în electroacustică. (<fr. électro–acousticien)
electroanalíză s. f. totalitatea metodelor electrochimice în analiza chimică cantitativă; analiză (<germ. Elektroanalyse, fr.
electrochimică. électro–analyse)
electroanastomóză s. f. anastomoză între două segmente ale tubului digestiv, cu un bisturiu electric. (<electro– + anastomoză)
electroanestezíe s. f. anestezie generală provocată prin curenţi de înaltă frecvenţă. (<fr. électro–anesthésie)
electroapríndere s. f. aprindere prin scânteie electrică a combustibilului din amestecul carburant în (<electro– + aprindere)
cilindrul unui motor cu ardere internă.
electroautobúz s. n. autobuz acţionat electric. (<electro– + autobuz)
electroautomobíl s. n. automobil acţionat electric. (<electro– + automobil)
electrobetón s. n. beton armat turnat pe timp friguros şi încălzit electric prin intermediul (<fr. électrobéton)
armăturii lui.
electrobiogenéză s. f. producere de electricitate în organismele vii. (<fr. électrobiogenèse)
electrobiologíe s. f. 1. aplicare a electricităţii în studiile biologice.2. studiu al efectelor (<fr. électrobiologie)
electricităţii în organismele vii.
electrobioscopíe s. f. metodă medicală de stabilire, cu ajutorul curentului electric, a prezenţei sau (electro– + bioscopie)
absenţei vieţii.
electrobúr s. n. electrotrepan. (<fr. électrobur, rus. elektrobur)
electrocardiografíe s. f. metodă de diagnostic bazată pe înregistrarea electrică a biocurenţilor produşi (<fr. électrocardiographie)
de contracţiile inimii.
electrocardiográmă s. f. grafic obţinut prin electrocardiograhie. (<fr. électrocardiogramme)
electroconcentráre s. f. concentrare a unei soluţii coloidale prin deplasarea particulelor în suspensie (după fr. éelectroconcentration)
către anod sau catod, sub curentul continuu.
electroconductór, –oáre adj. (despre corpuri, materiale) care prezintă conductibilitate electrică. (<electro– + conductor)
electrocromatografíe s. f. metodă de separare a unui amestec de substanţe sub acţiunea unui câmp (<electro– + cromatografie)
electric.
electrocromíe s. f. schimbare a culorii unui material reactiv în funcţie de temperatură, prin (<electro– + cromie)
declanşarea unui curent electric asupra reactivului.
electrocultúră s. f. utilizare a curentului electric pentru dezvoltarea vegetalelor. (<fr. électroculture)
electrocutá vb. tr., refl. a (se) accidenta, a (se) omorî, ca urmare a trecerii curentului electric prin (<fr. électrocuter)
corp.
electrocuţiúne s. f. electrocutare. (<fr. électrocution)
electród s. m. conductor electric prin care intră (anod) sau iese (catod) curentul. (<fr. électrode)
electrodermatografíe s. f. metodă prin care se cercetează rezistenţa electrică a pielii. (<electro– + dermatografie)
electroencefalografíe s. f. metodă de diagnostic bazată pe înregistrarea curenţilor electrici care se (<fr. électro–encéphalographie)
produc la nivelul scoarţei cerebrale.
electroerodáre s. f. prelucrare a metalelor prin îndepărtarea unui strat din material cu ajutorul (după fr. électro–érosion)
descărcărilor electrice prin scântei.
electroexosmóză s. f. electroosmoză prin deplasarea lichidului spre anod. (<fr. électro–exosmose)
electrofíl, –ă adj. (despre particule) care prezintă afinitate pentru electroni. (<fr. électrophile)
electrofilíe s. f. puterea electrofilă a unei particule. (<fr. électrophilie)
electrofíltru s. n. filtru electric pentru captarea prafului din atmosferă. (<fr. électrofiltre)
electrofiziologíe s. f. ramură care studiază manifestările biocurenţilor ce însoţesc procesele (<fr. électrophysiologie)
fiziologice.
electrofizioterapeutic, adj. tratat prin electrofi-zioterapie. (<electro– + fizio– + terapeutic)
–ă
electrofizioterapíe s. f. tratament prin procedee fizice acţionate electric. (<fr. électrophysiothérapie)
electroforétic, –ă adj. referitor la transmisia particulelor în medii lichide sub influenţa unui câmp (<fr. électrophorétique)
electric.
electroforéză s. f. 1. deplasare sub acţiunea curentului electric a particulelor coloidale sau în (<fr. électrophorèse)
suspensie spre anod (anoforeză) sau catod (cataforeză).2. analiză a diferitelor
fracţiuni proteice din lichidele biologice pe baza electroforezei (1).
electrofotografíe s. f. 1. procedeu de obţinere a fotografiilor prin efectul fotoelectric al luminii.2. (<fr. électrophotographie)
copiere a materialelor tipărite, în scopul multiplicării rapide.
electrofototerapíe s. f. fototerapie prin metode electrice. (<fr. électrophotothérapie)
electrogastrografíe s. f. înregistrare a fenomenelor electrice care se produc la nivelul stomacului în (<fr. électrogastrographie)
timpul activităţilor secretorii şi motorii.
electrogastrográmă s. f. înregistrare grafică prin electrogastrografie. (<fr. électrogastrogramme)
electrogén, –ă adj. care produce energie electrică. o grup ~ = grup dintr–un motor şi un (<fr. électrogène)
generator de curent electric.
electrogeneratór s. n. generator de curent electric. (<fr. électrogénérateur)
electroglotográf s. n. aparat care înregistrează vibraţiile glotale. (<fr. électroglottographe)
electrográf s. n. aparat pentru analiza calitativă a metalelor, aliajelor şi minereurilor. (<fr. électrographe)
electrografíe s. f. metodă de explorare a unui corp fizic cu ajutorul curentului electric. (<engl. electrography)
electrogravimetríe s. f. metodă de analiză cantitativă bazată pe depunerea prin electroliză a unui (<fr. électrogravimétrie)
metal la catod şi prin cântărirea substanţei depuse.
electrogravúră s. f. gravură obţinută pe cale electrolitică. (<fr. électrogravure)
electrohemostáză s. f. hemostază prin cauterizarea vasului care sângerează cu electrocauterul. (<electro– + hemostază)
electrohidraúlic, –ă adj. care funcţionează prin presiunea unui lichid, determinată de curentul electric. (<engl. electrohydraulic)
electrohidrometríe s. f. metodă de măsurare hidrometrică prin procedee electrice sau electronice. (<fr. électrohydrométrie)
electromecánic2, –ă I. adj. referitor la electromecanică. • (despre dispozitive mecanice) comandat (<fr. électromécanique)
electric.II. s. f. disciplină care studiază aplicaţiile electricităţii la mecanică.
electromecanoterapíe s. f. metodă de tratament care aplică resursele electricităţii la mecanoterapie. (<fr. électromécanothérapie)
electroplastíe s. f. reproducere în relief a unor obiecte prin depunerea electrolitică a unui strat (<fr. électroplastie)
de metal pe tiparul lor.
electropneumátic, –ă adj. (despre un aparat) în care acţiunea aerului comprimat este comandată de (<fr. électropneumatique)
electrovalve.
electropómpă s. f. ansamblu al unei pompe sau al unui motor care îi antrenează funcţionarea. (<fr. électropompe)
electroporţelán s. n. porţelan folosit la confecţionarea de izolatoare pentru liniile electrice şi de (<electro– + porţelan)
telecomunicaţii.
electropozitív, –ă adj. (despre elemente chimice) ai cărui atomi cedează electroni, (<fr. électropositif)
transformându–se în ioni pozitivi.
electropozitivitáte s. f. proprietate a elementelor chimice de a fi electropozitive. (<fr. électropositivité)
electropunctúră s. f. tratament terapeutic de trecere a unui curent electric prin ţesuturi cu ajutorul (<fr. électropuncture)
unor ace; electroacupunctură.
electroradiológ, –ă s. m. f. medic specialist în electroradiologie. (<fr. électroradiologue)
electroradiologíe s. f. disciplină cuprinzând aplicaţiile electricităţii şi ale razelor în diagnosticarea (<fr. électroradiologie)
şi tratarea bolilor.
electroretinografíe s. f. tehnică de măsurare a potenţialului electric retinian provocat de un stimul (<fr. électrorétinographie)
luminos.
electroretinográmă s. f. înregistrare grafică prin electroretinografie. (<fr. électrorétinogramme)
electroscóp s. n. instrument cu care se pun în evidenţă prezenţa şi felul sarcinilor electrice ale (<fr. électroscope)
unui corp.
electroscopíe s. f. disciplină care studiază electroscoapele şi aplicaţiile lor. (<fr. électroscopie)
electroscúter s. n. scuter acţionat electric. (<electro– + scuter)
electrosiderurgíe s. f. ansamblu de procedee ale siderurgiei prin curentul electric ca sursă de (<fr. électrosidérurgie)
căldură.
electrosolár, –ă adj. referitor la electricitatea obţinută prin folosirea energiei solare. (după fr. hélio–électrique)
electrosómn s. n. somn artificial cu ajutorul unor impulsuri electrice, ca mijloc terapeutic. (<electro– + somn)
electrospectrografíe s. f. analiza formei complexe a unei electroencefalograme prin izolarea şi (< electro– + spectrografie)
înregistrarea sistemului de unde constituent.
electrostátic, –ă I. adj. referitor la electricitatea statică. • (despre instrumente de măsurat) (<fr. électrostatique)
bazat pe interacţiunea dintre două conductoare supuse unei diferenţe de
potenţial.II. s. f. ramură a fizicii care studiază fenomenele ce însoţesc
sarcinile electrice aflate în
electrostenolíză s. f. depunere de ioni sau de particule coloidale pe pereţii interiori ai tuburilor (<fr. électrosténolyse)
capilare sub acţiunea unui câmp electric.
electrostetográf s. n. aparat electric care amplifică şi înregistrează zgomotele respiratorii şi (<electro– + stetograf)
cardiace ale toracelui.
electrostimuláre s. f. utilizare a impulsurilor electrice pentru stimularea ţesuturilor vii. (după fr. électrostimulation)
electroşóc s. n. metodă de tratament al unor boli prin trecerea curentului electric prin creier; (<fr. électrochoc)
electroconvulsie.
electrotéhnic, –ă I. adj. referitor la electrotehnică.II. s. f. 1. ramură a ştiinţei care studiază (<fr. électrotechnique)
fenomenele electrice şi magnetice sub aspectul aplicării lor în tehnică.2.
ramură a tehnicii care studiază aceste aplicaţii.
electrotehnicián, –ă s. m. f. specialist în electrotehnică. (<fr. électrotechnicien)
electrotelefér s. n. instalaţie de manevrare a pieselor grele, pe principiul macaralelor mobile, (<electro– + telefer/ic/)
acţionată electric.
electroterapeút s. m. medic specialist în electroterapie. (<fr. électrothérapeute)
electroterapíe s. f. tratament medical bazat pe acţiunea curenţilor electrici asupra organismului. (<fr. électrothérapie)
elegánţă s. f. distincţie, graţie în atitudini, în maniere; rafinament, gust, distincţie în felul (<fr. élégance, lat. elegantia)
de a se îmbrăca, în croiala hainelor. • distincţie în limbaj, în stil.
elegiác, –ă adj. 1. cu caracter de elegie; elegic. o distih ~ = distih folosit în elegii. • (despre (<fr. élégiaque, lat. elegiacus)
poeţi) care compune elegii, opere cu caracter de elegie.2. trist, jalnic,
melancolic, nostalgic.
elégic, –ă adj. elegiac. (<germ. elegisch)
elegíe s. f. 1. poezie lirică în care domină sentimentul de melancolie; (p. ext.) plângere, (<fr. élégie, lat. elegia, gr.
geluire.2. piesă vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, trist, elegeia)
nostalgic.
elektrón s. n. aliaj dur şi uşor de aluminiu şi magneziu. (<germ. Elektron)
elemént I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, (<fr. élément, lat. elementum)
aerul, apa, pământul) ale corpurilor şi fenomenelor naturii.2. (pl.) fenomene,
forţe ale naturii.3. parte componentă a unui întreg, a unui ansamblu. o
(lingv.) ~ de compunere = te
elementár, –ă adj. 1. de bază, esenţial, fundamental. • care cuprinde principiile de bază ale unei (<fr. élémentaire, lat.
discipline, ştiinţe etc. o învăţământ ~ = prima treaptă a învăţământului cu elementarius)
caracter obligatoriu, unde se predau elementele de bază.2. foarte simplu,
rudimentar. o (mat.) func
elementaritáte s. f. caracter elementar. (<fr. eléméntarité)
eleméntic, –ă adj. referitor la elemente. (<element + –ic)
elén, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia antică (Elada). • s. f.; în forma elină) limba greacă (<fr. hellène)
veche.
elénic, –ă adj. referitor la Grecia; grecesc. (<fr. hellénique)
elenísm s. n. 1. perioadă în istoria şi civilizaţia societăţii sclavagiste a popoarelor din (<fr. hellénisme)
bazinul Mării Mediterane, între epoca cuceririlor lui Alexandru Macedon şi
căderea imperiului acestuia sub stăpânirea romană, prin amestecul formelor
greceşti de organizare poli
eleníst, –ă s. m. f. specialist în studiul limbii şi culturii elenistice; (p. ext.) specialist în studiul (<fr. helléniste)
limbii şi culturii elene.
elenístic, –ă adj. care aparţine elenismului. (<fr. hellénistique)
elenizá vb. tr. a da un caracter elenic. (<fr. helléniser)
elenofón, –ă adj., s. m. f. (vorbitor) de limbă elenă. (<elen + –fon2)
elerón s. n. fiecare dintre aripioarele mobile prinse de aripile avionului prin manevrarea (<fr. aileron)
mişcărilor acestuia în zbor.
eleusín, –ă I. adj. din Eleusis (Grecia antică).II. s. f. pl. serbări în cinstea zeiţei Demeter. (<lat. eleusinus)
eleuteríe s. f. 1. guvernare liberă a unui stat din Grecia antică.2. (pl.) serbări care se (<fr. éleuthérie, gr. eleutheria,
celebrau în amintirea unei victorii. libertate)
elév, –ă s. m. f. 1. cel care învaţă într–o şcoală, care urmează o formă de învăţământ mediu (<fr. élève)
sau elementar.2. discipol, adept, urmaş, învăţăcel al unui maestru, al unei
şcoli literare, doctrine etc.
elevá vb. tr. a ridica. (<fr. élever)
elevát, –ă adj. 1. înalt, ridicat; (fig.) nobil, sublim.2. (despre stil) plin de rafinament; ales, (<fr. élevé)
îngrijit.
elevatór1 s. n. 1. utilaj pentru transportul materialelor pe verticală la distanţe mici.2. unealtă (<fr. élévateur, germ. Elevator)
cu care se manevrează prăjinile de foraj, burlanele etc., exploatările
petroliere.3. (med.) instrument pentru îndepărtarea din ţesuturi a unor
elemente dure.
elevatór2, –oáre I. adj. care serveşte pentru a ridica. (<fr. élévatoire)
elevatoríst s. m. muncitor care deserveşte elevatorul (II, 1) într–o întreprindere de vinificaţie. (<elevator + –ist)
eleváţie s. f. 1. înălţime morală, rafinament, distincţie.2. reprezentare grafică, la scară, a (<fr. élévation, lat. elevatio)
feţelor verticale exterioare ale unei construcţii, ale unei maşini etc.3. parte a
unui element masiv de pod aflat deasupra terenului.
elevéză s. f. aparat pentru creşterea artificială a puilor şi a bobocilor în fermele (<fr. éleveuse)
zootehnice.
elevón s. n. ansamblu al aparatelor de conducere a unei aeronave, la avioanele fără (<fr. élevon)
ampenaj.
elf s. m. (mit. scand.) divinitate a vântului, a apei şi a focului. (<fr. elfe, elf, germ. Elf)
eliberá vb. I. tr. 1. a pune în libertate; a dezrobi; a libera. • (mit.) a lăsa la vatră un (<lat. eliberare)
contingent, un ostaş. • a scoate din funcţie; a desărcina.2. a emite (un act, o
marfă etc.).3. a evacua, a degaja (o cameră, un teren).II. refl. 1. a se libera
din armată.2. (
eliberatór, –oáre adj. (şi s.) care eliberează. (<libera + –tor)
ELIC(O)– elem. „elice, spirală“. (<fr. hélic/o/–, cf. lat. helix, gr.
helix, –ikos)
elíce s. f. 1. curbă care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale (<fr. hélice)
unui con.2. organ rotitor din două sau mai multe pale fixate pe un butuc, care
pune în mişcare un avion, un vapor etc.
elicitáte s. f. (fiz.) caracteristică a particulelor elementare, legată de orientarea spinului în (<elic– + –itate
raport cu direcţia de deplasare.
elicoíd s. n. substanţa (volumul) generat(ă) de o curbă supusă unei mişcări elicoidale. (<fr. hélicoïde)
eligíbil, –ă adj. care îndeplineşte condiţiile spre a putea fi ales într–o funcţie sau într–un (<fr. éligible, lat. eligibilis)
organ reprezentativ.
eligibilitáte s. f. 1. faptul de a fi eligibil.2. drept de a fi ales într–o funcţie sau într–un organ (<fr. éligibilité)
reprezentativ.
eliminá vb. tr. a scoate, a îndepărta, a înlătura; (spec.) a da afară din şcoală. (<fr. éliminer, lat. eliminare)
elisabetán, –ă adj. din timpul reginei Elisabeta I a Angliei, specific acelei epoci. o stil ~ = stil al (<fr. élisabéthain)
Renaşterii engleze dezvoltat prin adăugarea unor elemente eterogene pe
fondul tradiţiei gotice anterioare (construcţii de o simetrie strictă, excesiv
ornamentate, portretu
elitár, –ă adj. 1. care aparţine elitei; elitist.2. (despre teorii, doctrine) care atribuie elitei (<fr. élitaire)
rolul conducător în viaţa socială.
elítă s. f. 1. ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. o de ~ = ales, deosebit.2. (<fr. élite)
parte a unei societăţi împărţite în clase antagoniste, care are o poziţie
superioară în ansamblul grupului social respectiv. o teoria ~lor = elitism.3.
plantă izolată care întruneş
elitísm s. n. teorie care susţine rolul determinant al elitelor în mişcarea istorică şi în (<fr. élitisme, engl. elitism)
conducerea societăţii; teoria elitelor. • politică, sistem care vizează formula
elitelor. • tendinţa de a avea în mod conştient o artă pentru elite.
elocvént, –ă adj. 1. care vorbeşte frumos şi convingător; concludent, edificator.2. (şi adv.) plin (<fr. éloquent, lat. eloquens)
de înţeles; semnificativ; expresiv, demonstrativ.
elocvénţă s. f. însuşirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoţionant, convingător; (<fr. éloquence, lat. eloquentia)
elocinţă. • expresivitate.
elodión s. n. instrument muzical asemănător armoniului, pe care l–a precedat. (<fr. élodion)
elogiá vb. tr. a aduce elogii. (<fr. élogier, it. elogiare)
elogiós, –oásă adj. laudativ, cu elogii. (<fr. élogieux)
elógiu s. n. discurs prin care este lăudat cineva sau ceva; laudă deosebită adusă cuiva. (<lat. elogium, it. elogio)
EM– v. en1–.
emaciá vb. refl. a slăbi peste măsură; a se descărna. (<fr. émacier, it. emacia)
emaciáţie s. f. emaciere. (<fr. émaciation)
emagrámă s. f. diagramă aerologică. (<fr. émagramme)
emáil s. n. 1. masă sticloasă, rezistentă la agenţi chimici, pentru acoperirea unor obiecte (<fr. émail)
metalice sau ceramice; smalţ.2. obiect emailat.3. peliculă colorată, dură şi
lucioasă, obţinută din lacuri pe bază de răşini conţinând pigmenţi.
emasculá vb. I. tr. a castra.II. tr., refl. a face, a deveni impotent. (<fr. émasculer)
emasculáţie s. f. emasculare, castrare. • impotenţă; slăbiciune. (<fr. émasculation)
embargó s. n. 1. interzicere, de către un guvern, a importului sau a exportului de mărfuri (<fr., sp. embargo)
ori de alte valori.2. act prin care un stat interzice, în caz de conflict, ieşirea
din porturile sale a navelor străine sau reţine forţat bunurile de orice fel
aparţinând unui st
emblemátic, –ă adj. cu caracter de emblemă. (<fr. emblématique)
emblémă s. f. 1. (ant.) compoziţie decorativă cu sens simbolic, centrată pe un semn (<fr. emblème, lat., gr.
geometric sau zoomorf şi având implicaţii mitologice. • mozaic încastrat în emblema)
pereţii sălilor romane.2. obiect, semn grafic, imagine care simbolizează o
anumită idee. • figură alegorică;
emból1 s. n. v. embolus.
EMBOL2(O)–, elem. „embolie“. (<fr. embol/o/–, –embolie, cf. gr.
–embolíe embole)
embolectomíe s. f. extirpare chirurgicală a unui embolus. (<fr. embolectomie)
embolíe1 s. f. astupare bruscă a unui vas sangvin printr–un embolus. (<fr. embolie)
–embolíe2 v. embol2(o)–.
emboligén, –ă adj. care produce embolii. (<fr. emboligène)
embolít s. n. minereu bogat în argint. (<germ. Embolit)
embólus/emból s. n. formaţie străină obstruantă în sânge, care produce embolia. (<fr., lat. embolus, gr. embolos)
–emér v. hemer(o)1–.
emérge vb. intr. 1. (despre corpuri, radiaţii) a ieşi, a ţâşni la suprafaţă din apă.2. (fig.) a (<fr. émerger, lat. emergere)
apărea, a se arăta; a se manifesta.
emergént, –ă adj. care emerge. • (despre radiaţii, corpuri) care iese dintr–un mediu după ce l–a (<fr. émergent, lat. emergens)
străbătut.
emergénţă s. f. 1. ieşire a unui corp, a unei radiaţii dintr–un mediu.2. (biol.) apariţie a unui (<fr. émergence)
organ nou sau a unor proprietăţi noi, de ordin superior.3. (fig.) formă a
schimbării văzută ca o naştere efectivă a ceva cu totul nou.
emfátic, –ă adj. (şi adv.) plin de emfază; nenatural, bombastic. (<fr. emphatique)
emfáză s. f. 1. exagerare pompoasă în ton, în alegerea cuvintelor sau în atitudine; (<fr. emphase, lat., gr. emphasis)
preţiozitate, afectare, poză.2. mod de exprimare care denotă emfază (1).
emfiteóză s. f. contract pe termen lung cu drept de ipotecă pe proprietatea închiriată sau (<fr. emphytéose)
arendată.
emfizém s. n. umflătură produsă prin infiltrarea aerului în ţesuturi. o ~ pulmonar = (<fr. emphysème, gr.
dilatarea bronhiolelor respiratorii şi a alveolelor pulmonare, provocată de emphysema)
pierderea elasticităţii ţesutului.
emfizematós, –oásă adj., s. m. f. (suferind) de emfizem. (<fr. emphysémateux)
EMI– v. hemi–.
–emíe v. hem(o)–.
emigrá vb. intr. a părăsi propria ţară pentru a se stabili definitiv într–o ţară străină; a se (<fr. émigrer, lat. emigrare)
expatria.
emigránt, –ă s. m. f. cel care emigrează. (<fr. émigrant)
emigráţie s. f. 1. emigrare, expatriere.2. situaţie, stare a celui emigrat.3. timpul cât cineva (<fr. émigration, lat. emigratio)
emigrează.4. totalitatea persoanelor emigrate într–o anumită perioadă din
aceeaşi ţară.
eminaménte adv. în cel mai înalt grad, prin excelenţă, cu deosebire. (<fr. éminemment)
eminént, –ă adj. care se distinge prin calităţi deosebite; remarcabil, excelent, excepţional. (<fr. éminent, lat. eminens,
dominant)
eminénţă s. f. 1. titlu care se dă cardinalilor. o ~ cenuşie = consilier intim, persoană (<fr. éminence, lat. eminentia)
influentă care manevrează din umbră un personaj oficial, un partid.2.
proeminenţă, ieşitură.
eminescianísm s. n. moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, expresie a (<eminescian + –ism)
geniului poporului român, spirit enciclopedic, universal, care, prin
originalitate, prin simţul absolut al limbii şi al muzicalităţii poetice, a dat o
maximă strălucire romantismul
eminescológ, –ă s. m. f. specialist în eminescologie. (<eminescologie)
eminescologíe s. f. studiul vieţii şi al operei lui Mihai Eminescu. (<Eminescu + –logie)
emír s. m. 1. titlu dat descendenţilor lui Mohamed.2. titlu al guvernatorilor unor ţări (<fr. émir)
musulmane.
emirát s. n. stat condus de un emir. (<fr. émirat)
emisár1 s. m. trimis, însărcinat cu o misiune (specială); sol. (<fr. émissaire, lat. emissarius)
emisár2 s. n. 1. colector (1) pentru evacuarea apelor în exces de pe terenurile desecate sau (<fr. émissaire)
irigate, ori a apelor reziduale.2. limbă de gheaţă scursă dintr–o calotă
glaciară sau dintr–un gheţar.
emisféră s. f. 1. (mat.) jumătate dintr–o sferă. o ~ cerebrală = fiecare dintre cele două (<fr. hémisphère)
jumătăţi ale creierului mare.2. fiecare dintre cele două jumătăţi ale sferei
cereşti sau terestre delimitate de ecuatorul ceresc, respectiv, de cel terestru şi
de primul meridian.
emisféric, –ă adj. în formă de emisferă. (<fr. hémisphérique)
emisiúne s. f. 1. faptul de a emite, de a pune în circulaţie; producere de către un organ, de (<fr. émission, lat. emissio)
către un corp sau un dispozitiv a unui sunet, a unei radiaţii etc. • evacuare a
aburului din cilindrul maşinilor sau din rotorul turbinelor cu abur după ce
acesta a efectuat lu
emisív, –ă adj. emiţător. (<fr. émissif)
emistíh s. n. fiecare dintre cele două jumătăţi ale unui vers, despărţite prin cezură. (<fr. hémistiche, lat.
hemistichium)
emitánţă s. f. radianţă. (<fr. émittence)
emíte vb. tr. 1. a lansa, a enunţa, a exprima (o părere, o teorie).2. a elabora, a pune în (<lat. emittere, după fr. émettre)
vigoare (o lege, un decret etc.) • a pune în circulaţie (bancnote, hârtii de
valoare etc.).3. a produce, a răspândi radiaţii, unde electromagnetice etc.; a
transmite, a difuza.
emitént, –ă adj. care emite (hârtii de valoare, bancnote, unde) (<it. emittente, lat. emittens)
emitór s. n. unul dintre cei trei electrozi ai unui tranzistor. (<engl. emitter)
emitróp, –ă adj. 1. care prezintă emitropie.2. (biol.) cu ovulul situat pe partea hilului. • (<fr. hémitrope)
semiadaptat pentru polenizare prin anumite grupe de insecte.
emitropíe s. f. (min.) grupare regulată, uniformă a cristalelor identice. (<fr. hémitropie)
emiţătór, –oáre I. adj. care emite; emitent, emisiv. o post ~ = post de radioemisiune.II. s. n. (după fr. émetteur)
dispozitiv, instalaţie care emite unde sonore ori electromagnetice sau
impulsuri de curent.
emoliént, –ă adj., s. n. (medicament) care calmează durerea prin înmuierea ţesuturilor. • (substanţă) (<fr. émollient, lat. emolliens)
folosită la finisarea produselor textile pentru a le imprima moliciune şi luciu.
emolumént s. n. 1. (jur.) parte a unei succesiuni sau a unei comunităţi.2. profit, avantaj. (<fr. émolument, lat.
emolumentum)
emonctóriu s. n. organ, deschizătură naturală a corpului prin care se elimină secreţiile sau (<fr. émonctoire, lat.
umorile. emonctorium)
emoncţiúne s. f. eliminare a umorilor superflue (mucozităţi etc.). (<fr. émonction)
emondá vb. tr. a curăţa arborii de crăci în perioada de creştere pentru a stimula dezvoltarea (<fr. émonder, lat. emundare)
lor în înălţime.
emondáj s. n. 1. emondare.2. intervenţie chirurgicală pentru înlăturarea exostozelor şi (<fr. émondage)
osteofitelor epifizelor.
emondáţie s. f. emondare. (<fr. émondation)
emondór s. n. unealtă pentru emondaj. (<fr. émondoir)
emotív, –ă I. adj. referitor la emoţie sau la afectivitate; afectiv, emoţional.II. adj., s. m. f. (<fr. émotif, it. emotivo)
(om) care se emoţionează uşor; impresionabil.
emotivísm s. n. şcoală etică neopozitivistă care consideră că fundamentul noţiunilor şi al (<fr. émotivisme)
judecăţilor morale este pur emotiv, exprimând doar intenţiile şi dorinţele
celui care le enunţă.
emotivitáte s. f. 1. însuşirea de a fi emotiv; gradul de reactivitate a cuiva la factorii emotivi.2. (<fr. émotivité)
reacţie emotivă exagerată.
emóţie s. f. reacţie afectivă puternică şi uneori neaşteptată, care oglindeşte atitudinea (<fr. émotion, it. emozione)
cuiva faţă de lumea încojurătoare. o ~ estetică = moment al vieţii psihice
exprimând experienţa contemplaţiei obiectului estetic.
emoţioná vb. I. tr. a provoca o emoţie.II. refl. a fi cuprins de emoţie. (<fr. émotionner)
emoţionábil, –ă adj. care se emoţionează uşor; emotiv. (<fr. émotionnable)
emoţionál, –ă adj. propriu emoţiilor; provocat de emoţie; care provoacă emoţie; emotiv (I). (<fr. émotionnel, germ.
emotional)
emoţionánt, –ă adj. care emoţionează; tulburător, mişcător. (<fr. émotionant)
empatíe s. f. (psih.) identificare, prin trăire, cu alte persoane, cu eroii cărţilor etc.; (<fr. empathie, engl. empathy)
interpretare a eului altora după propriul eu. • transpunere simpatetică în
obiectele exterioare.
empiém s. n. acumulare de puroi într–o cavitate a organismului; pleurezie purulentă. (<fr. empyème)
empirísm s. n. 1. concepţie în filozofie care consideră experienţa senzorială ca sursă (<fr. empirisme)
fundamentală a cunoaşterii, negând valoarea abstracţiilor. o ~ logic =
variantă a neopozitivismului care admite numai enunţurile logice verificabile
în mod nemijlocit prin percepţiile
empiríst, –ă adj., s. m. f. (adept) al empirismului. (<fr. empiriste)
emplástru s. n. leucoplast. (<lat. emplastrum)
emplectón s. n. element arhitectonic constând dintr–o umplutură a zidului din piatră brută, (<fr. emplecton)
legată cu pământ sau cu var.
empóră s. f. tribună (3). (<germ. Empore)
empóriu s. n. (ant.) agenţie comercială într–o ţară străină. • edificiu amenajat pentru (<lat., fr. emporium)
operaţii şi tranzacţii comerciale.
EMPROSTO– elem. „în faţă, anterior“. (<fr. emprostho–, cf. gr.
emprosthen)
emprostotónus s. n. contractură generalizată în unele cazuri de tetanus, care aminteşte de poziţia (<fr. emprosthotonos)
fătului în uter.
emú s. m. inv. pasăre mare, asemănătoare cu cazuarul, fără creastă, care trăieşte prin (<fr. émou, germ. Emu)
regiunile de stepă şi deşert din Australia şi Tasmania.
emúl s. m. rival, concurent (într–un domeniu). (<fr. émule, lat. aemulus)
emulá vb. tr. 1. a încuraja.2. a simula funcţionarea unui ordinator pe un ordinator de alt (<fr. émuler)
tip.
emuláţie s. f. 1. sentiment, efort, dorinţă de a egala sau de a întrece (pe cineva); întrecere, (<fr. émulation, lat. aemulatio)
competiţie.2. proprietate a unui sistem de calcul numeric de a executa
programe scrise în limbajul de maşină al unui alt sistem.
emulgatór s. m. substanţă care determină formarea unei emulsii stabile; emulsionant. (<germ. Emulgator)
emúlsie s. f. 1. amestec dispers din două lichide insolubile unul în celălalt.2. strat (<fr. émulsion)
fotosensibil de pe un material fotografic.
emulsínă s. f. enzimă din migdalele amare, din ciuperci etc. (<fr. émulsine)
emulsioná vb. intr., tr. a forma, a prepara o emulsie. (<fr. émulsionner)
emulsionánt s. m. emulgator. (<fr. émulsionnant)
emulsív, –ă adj. (despre seminţe) din care se poate extrage uleiul. (<fr. émulsif)
emulsoíd s. n. sistem coloidal în care mediul de dispersie e lichid, iar faza dispersă are (<fr. émulsoïde)
proprietăţile unui lichid; coloid liofil.
emulsór s. n. aparat pentru prepararea emulsiilor. (<fr. émulseur)
emusá vb. tr. a reda mai şters; a atenua, a slăbi. (<fr. émousser)
EN–/EM– pref. „în, înăuntru“. (<fr. en–, em–, cf. gr. en)
–enál elem. „la un număr de ani“. (<lat. ennalis <annus, an)
enalágă s. n. figură de stil care constă în schimbarea unui element al discursului cu un (<fr., gr. enallage)
altul.
enantém s. n. erupţie pe mucoase în unele boli contagioase. (<fr. énanthème)
enántic, –ă adj. care aparţine vinului. (<fr. oenanthique)
ENANTIO– elem. „opus, contra, invers“. (<fr. énantio–, cf. gr. enantios)
enantiobióză s. f. simbioză între două, ori mai multe organisme vegetale sau animale, cu relaţii (<fr. énantiobiose)
antagonice.
enantioblást, –ă adj. (despre embrion) cu radicula opusă hilului. (<engl. enantioblast)
enantiomér s. m. antipod optic al unei substanţe. (<fr. énantiomère)
enantiomórf, –ă adj. din aceleaşi părţi, dar dispuse în sens invers. (<fr. énantiomorphe)
enantiomorfíe s. f. proprietate a unor entităţi, ale căror imagini se oglindesc reciproc, de a se (<fr. énantiomorphie)
suprapune între ele numai prin reflectare într–un plan extern;
enantiomorfism. • (min.) proprietate a două substanţe de a cristaliza în două
forme, dintre care una este imaginea
enantiomorfísm s. n. enantiomorfie. (<fr. énantiomorphisme, engl.
enantiomorphism)
enantiotróp, –ă adj. care prezintă enantiotropie. (<fr. énantiotrope)
enantiotropíe s. f. proprietate a unor substanţe de a cristaliza în două structuri cristaline diferite, (<fr. énantiotropie, engl.
în funcţie de temperatură şi de presiune, fără schimbarea stării de agregare. enantiotropy)
enantióză s. f. nume dat în anumite sisteme filozofice fiecăruia dintre cele zece opoziţii (<fr. énantiose)
socotite ca sursă a oricărui lucru.
enarmónic, –ă adj. care prezintă enarmonie. (<fr. enharmonique)
enarmoníe s. f. raport între două sunete muzicale care au aceeaşi înălţime, dar cu notaţii (<fr. enharmonie)
diferite.
enartróză s. f. (med.) articulaţie mobilă. (<fr. énarthrose)
en–avant /an–a–ván/ loc. greşeală comisă de un jucător la rugbi constând în trecerea mingii în direcţia (<fr. en–avant)
adv. înainte cu mâna.
encárpă s. f. ghirlandă de flori, de fructe în relief, folosită ca ornamentaţie la construcţiile (<fr. encarpe)
antice.
encaúst s. n. gen de pictură în encaustică. (<it. encausto)
encaústic, –ă I. adj. care ţine de encaustică, specific encausticii.II. s. f. (ant.) procedeu de (<fr. encuastique, lat. encaustica,
pictură făcută cu culori diluate în ceară topită.III. s. m. 1. preparat pe bază de gr. enkaustike)
ceară cu care se impregnează sculpturile pentru a luci.2. pictor în encaustică.
encefál1 s. n. totalitatea centrilor nervoşi centrali care se găsesc în cutia craniană; creier. (<fr. encéphale)
–enchím elem. „ţesut vegetal, ţesut organic“. (<fr. –enchyme, cf. gr. enkhyma,
umplutură)
enchimóză s. f. răspândire de sânge în vasele din piele, fără să fi fost provocată de o lovitură (<fr. enchymose)
exterioară.
encíclică s. f. circulară a papei adresată tututor clericilor şi credincioşilor catolici. (<fr. encyclique)
ENCICLO– elem. „ansamblu, sistem“, „ciclic“. (<fr. encyclo–, cf. gr. enkyklia,
ansamblul ştiinţelor)
enclític, –ă adj. (despre cuvinte, articole hotărâte, sufixe, desinenţe) care se ataşează la un (<fr. enclitique, lat. encliticus,
cuvânt precedent, cu care formează o unitate, lipsit de accent propriu. gr. enklitikos)
enclíză s. f. aşezare a unui cuvânt, a unei silabe sau a unui element neaccentuat în poziţie (<fr. enclise, germ. Enklise, gr.
enclitică; postpunere. enklisis, înclinaţie)
enclusúră s. f. împrejmuire a terenurilor agricole obşteşti, în scopul transformării lor în (<fr. enclusure)
păşuni, în Anglia, în sec. XV–XVIII.
encomiást s. m. cel care rosteşte elogiul cuiva; panegirist. (<it. encomiaste)
encomiástic, –ă adj. cu caracter panegiric, laudativ, elogios. (<it. encomiastico)
encomión s. n. 1. gen al poeziei lirice din Grecia antică folosit pentru exaltarea meritelor (<gr. enkomion, discurs)
cuiva; laudă publică şi solemnă, discurs la sărbătorirea cuiva.2. cântec de
laudă adresat cuiva; panegiric, elogiu.
encondróm s. n. tumoare cartilaginoasă în interiorul unui os. (<fr. enchondrome)
encondromatóză s. f. afecţiune caracterizată prin prezenţa a multiple encondroame. (<fr. enchondromatose)
encoprétic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de encoprezis. (<fr. encoprétique)
encoprézis s. n. defecaţie involuntară. (<fr. encoprésis)
encrín s. m. gen de echinoderme fixate, actuale sau fosile, din clasa crinoidelor; (<fr. encrine)
crin–de–mare.
enculturáţie s. f. proces de asimilare a unei forme de cultură, prin instruire şi educaţie, pe (<engl. enculturation)
toată perioada vieţii; adaptare culturală.
END(O)–/ENT(O)– elem. „intern, interior“. (<fr. end/o/–, ent/o/–, cf. gr.
endon)
endartéră s. f. tunica internă a arterelor. (<fr. endartère)
endarteriectomíe s. f. rezecţie chirurgicală a unei endartere. (<fr. endartériectomie)
endarterítă s. f. inflamaţie a endarterei. (<fr. endartérite)
ENDECA– elem. „unsprezece“. (<fr. hendéca–, cf. gr. hendeka)
endospérm s. n. înveliş interior al embrionului la unele plante, în care se înmagazinează (<fr. endosperme)
substanţele de rezervă.
endostetoscóp s. n. stetoscop pentru ascultarea inimii prin esofag. (<fr. endostéthoscope)
endostómă s. f. deschizătură a integumentului intern al ovulului. (<fr. endostome)
endotécă s. f. 1. peretele intern al sporogonului şi al sacului embrionar.2. membrana (<fr. endothèque)
internă a lojei anterelor.3. stratul intern al grăuntelui de polen.
endoteleviziúne s. f. televiziune utilizată în cercetarea cavităţilor interne ale corpului. (<endo– + televiziune)
endotelióm s. n. tumoare malignă formată prin înmulţirea celulelor endoteliale. (<fr. endothélioma)
endotelítă s. f. inflamaţie a endoteliului. (<fr. endothélite)
endotéliu s. n. ţesut asemănător epiteliului, care acoperă unele cavităţi ale organismului; (<fr. endothélium)
tunică internă.
endotérm, –ă adj. endotermic. (<germ. endotherm)
endotérmic, –ă adj. (despre procese fizice sau chimice) care se produce cu absorbţie de căldură; (<fr. endothermique)
endoterm.
endotermíe s. f. 1. (chim.) reacţie endotermică.2. capacitate a organismelor homeoterme de a (<fr. endothermie)
produce căldură.
endotím, –ă adj. intern, privind baza sentimentală a tuturor trăirilor. (<germ. endothym)
endotorácic, –ă adj. din interiorul toracelui. (<fr. endothoracique)
endotoxínă s. f. toxină prezentă în microorganisme, care nu este eliberată decât după moartea (<fr. endotoxine)
acestora.
endotróf, –ă adj. (despre organisme) care îşi procură hrana în interiorul altui organism. (<fr. endotrophe)
endoxilofíte s. f. pl. paraziţi criptogamici din corpul plantelor lemnoase. (<fr. endoxylophytes)
endozóic, –ă adj. (despre organisme, vegetale sau animale) care trăieşte ca parazit sau (<fr. endozoïque)
simbiont în organismul animalelor.
endozoobiónt s. n. organism cu biotopul în corpul unui animal. (<fr. endozoobionte)
endozoocór, –ă adj. (despre plante) ale cărei seminţe sau spori se răspândesc cu ajutorul (<fr. endozoochore)
animalelor, prin tubul digestiv.
endozoofít, –ă adj., s. n. (organism) care trăieşte în corpul animalelor. (<fr. endozoophyte)
endúro s. n. competiţie de motociclism şi probă de rezistenţă pe teren variat. (<fr. enduro)
ENEA– elem. „nouă“. (<fr. ennéa–, cf. gr. ennea)
engrámă s. f. urmă lăsată de activitatea unui excitant asupra sistemului nervos central; (<fr. engramme)
mnemă.
engraulíde s. n. pl. familie de peşti marini mici, cu gura mare: hamsia. (<lat. engraulidae)
enigmátic, –ă adj. care constituie o enigmă; tainic, misterios. (<fr. énigmatique)
enígmă s. f. 1. lucru greu de înţeles, de lămurit; taină, mister. • ghicitoare.2. joc distractiv (<fr. énigme, lat. aenigma, gr.
(în versuri), ca o ghicitoare; şaradă. ainigma)
enigmíst, –ă s. m. f. cel care compune sau dezleagă ghicitori, enigme; specialist în enigmistică. (<it. enigmista)
enigmístic, –ă I. adj. referitor la enigmistică; cu caracter de enigmă.II. s. f. ştiinţa jocurilor (<it. enigmistico, /II/
distractive (rebus, momoverbe, criptograme etc.). enigmistica)
enilísm s. n. formă de alcoolism datorat abuzului de vin. (<fr. oenilisme)
enjambemént s. n. ingambament. (<fr. enjambement)
ENO–/OENO– elem. „vin“. (<fr. aeno–, oino–, cf. gr. oinos)
enormitáte s. f. 1. întindere colosală.2. lucru de necrezut; exagerare. • prostie; aberaţie; (<fr. énormité, lat. enormitas)
absurditate.
enosteóm s. n. osteom dezvoltat în sinusurile paranazale. (<fr. énostéome)
enostóză s. f. tumoare benignă a canalului medular al unui os. (<fr. énostose)
enót s. m. animal de vânat cu blană preţioasă, asemănător unui câine.
enotécă s. f. vinotecă. (<fr. oenothèque)
enotéhnic, –ă I. adj. referitor la enotehnică.II. s. f. tehnica vinificaţiei, a păstrării vinurilor. (<fr. oenotechnique)
enterobactérie s. f. germen saprofit în tubul digestiv al omului şi al unor mamifere. (<fr. entérobactérie)
enterobacteriologíe s. f. disciplină care studiază bacteriologia intestinală. (<entero– + bacteriologie)
entórsă s. f. leziune traumatică a unei articulaţii cauzată de ruperea sau întinderea bruscă (<fr. entorse)
a ligamentelor.
entoscóp s. n. aparat folosit în entoscopie. (<fr. entoscope)
entoscopíe s. n. examen al capilarelor retinei proprii. (<fr. entoscopie)
entozoár s. n. parazit animal care trăieşte în intestinul unui alt animal. (<fr. entozoaire)
entránţă s. f. (inform.) numărul de intrări ale unei porţi logice. (<fr. entrance)
entrátă/intrádă s. f. (muz.) introducere. (<it. entrata)
entreméses s. n. inv. reprezentaţie comică specific spaniolă, care se dădea între actele unei (<sp. entremeses)
piese mai mari, sau sub forma unor mici piese într–un act.
entropíe s. f. 1. mărime care, în termodinamică, permite a evalua degradarea energiei unui (<fr. entropie)
sistem. • măsură care indică gradul de organizare a unui sistem.2. (în teoria
informaţiei) grad de incertitudine, măsurat în biţi, legat de mesajele pe care
le emite o sursă.
entropión s. n. întoarcere înăuntru a pleoapei, însoţită de iritaţia conjunctivei şi a corneei. (<fr. entropion)
enumerá vb. tr. a număra unul câte unul; a înşira. (<fr. énumérer, lat. enumerare)
enunţiatív, –ă adj. care conţine o enunţare. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie afirmativă sau (<fr. énonciatif, lat. enuntiativus)
negativă care exprimă un fapt real, realizabil sau ireal; propoziţie expozitivă.
epanşamént s. n. acumulare de lichide în alte ţesuturi sau locuri decât cele obişnuite ale (<fr. épanchement)
organismului.
epárh s. m. 1. titlu de prefect în Bizanţ.2. conducător, şef al unei eparhii; episcop. (<fr. eparque, gr. eparkhos)
eparhíe s. f. 1. circumscripţie administrativă în Imperiul Roman de Răsărit.2. (<fr. eparchie, gr. eparkhia)
subdiviziune a diecezei în biserica bizantină, condusă de un episcop;
episcopie.
eparvén s. n. spavan. (<fr. éparvin)
epatá vb. tr. a impresiona puternic, izbitor, a ului, a uimi. (<fr. épater)
epatánt, –ă adj. care epatează. (<fr. épatant)
epávă s. f. 1. (parte dintr–o) navă naufragiată sau eşuată.2. (fig.) om distrus, ruinat (fizic (<fr. épave)
şi moral).
epecíe s. f. (biol.) folosire a indivizilor unei specii ca substrat de viaţă de către indivizii (<fr. époecie)
altor specii.
ependím s. n. epiteliu care căptuşeşte canalul rahidian, trunchiul cerebral şi ventriculii (<fr. épendyme)
cerebrali.
ependimítă s. f. inflamaţie a canalului ependimului. (<fr. épendymite)
epénglu s. n. evoluţie aeriană elementară a unui avion, în plan vertical. (<fr. épingle)
epentétic, –ă adj. (despre sunete) apărut prin epenteză. (<fr. épenthétique)
epentéză s. f. apariţie a unui sunet nou (consoană) în interiorul unui cuvânt între două (<fr. épenthèse, lat., gr.
sunete greu de pronunţat. epenthesis)
EPI– pref. „deasupra, pe“, „după, la urmă“, „spre“. (<fr. épi–, cf. gr. epi, pe)
epibát s. m. soldat din marina grecească. (<fr. épibate, gr. epibates)
epifíl, –ă adj. (despre specii vegetale) care creşte pe frunze. (<fr. épiphylle)
epifít, –ă adj., s. f. (plantă) care creşte pe suprafaţa altor plante, doar ca suport. (<fr. épiphyte)
epifitíe s. f. boală care atacă diverse plante din acelaşi loc. (<fr. épiphytie)
epifitísm s. n. mod de viaţă al plantelor epifite. (<fr. épiphytisme)
epifizár, –ă adj. al epifizei. (< fr. épiphysaire)
epifíză s. f. 1. extremitatea, mai umflată, a unui os lung.2. glanda pineală. (<fr. épiphyse)
epifizectomíe s. f. ablaţiune a epifizei (2). (<fr. épiphysectomie)
EPIFIZIO– elem. „epifiză“. (<fr. épiphysio–, cf. gr.
epiphysis, excrescenţă)
epifiziolíză s. f. dezlipire (traumatică) a epifizei de metafiză la nivelul cartilajului de creştere. (<fr. épiphysiolyse)
epifizítă s. f. boală de creştere interesând epifiza într–un proces osteocondritic; cifoza (<fr. épiphysite)
adolescenţilor.
epifoném s. n. exclamaţie sentenţioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o (<fr. épiphonème)
povestire.
epifóră s. f. 1. exagerare patologică a secreţiei lacrimale.2. procedeu stilistic constând în (<fr. épiphora, gr. epiphora)
repetarea unui cuvânt ori grup de cuvinte la sfârşitul unor unităţi sintactice
sau metrice; epistrofă.
epifráză s. f. figură retorică prin care se adaugă unei fraze ce pare terminată una sau mai (<fr. épiphrase)
multe părţi în care se dezvoltă o idee accesorie.
epigaión s. n. biotop al organismelor specifice suprafeţei solului. (<fr. épigaion)
epigamíe s. f. atracţie reciprocă dintre doi gameţi de sex opus. (<fr. épigamie)
EPIGASTR(O)– elem. „epigastru“. (<fr. épigastr/o/–, cf. gr.
epigastrion, deasupra
stomacului)
epigastralgíe s. f. durere în regiunea epigastrului. (<fr. épigastralgie)
epigástric, –ă adj. al epigastrului. (<fr. épigastrique)
epigastrocél s. n. hernie a epigastrului. (<fr. épigastrocèle)
epigastrorafíe s. f. sutură a unei hernii epigastrice. (<fr. épigastrorrhaphie)
epigástru s. n. partea superioară a abdomenului. (<fr. épigastre)
epigenétic, –ă I. adj. (bot.) născut pe faţa superioară a unui alt organ.II. s. f. studiu al (<fr. épigénétique)
proceselor prin care genele îşi realizează efectele fenotipice.
epigenéză s. f. concepţie evoluţionistă care, în opoziţie cu preformismul, susţine că, în (<fr. épigenèse)
cursul dezvoltării embrionare, au loc o serie de transformări succesive ale
oului fecundar.
epigeníe s. f. proces de depunere a mineralelor după formarea rocilor în care sunt (<fr. épigénie)
depozitate.
epigenotíp s. n. (biol.) organism expresie a genotipului şi a mediului. (<fr. épigénotype)
epigéu, –ée adj. (despre animale, plante) care trăieşte, creşte la suprafaţa solului. (<fr. épigé)
epigín, –ă adj. (despre elemente florale) inserat deasupra ovarului. (<fr. épigyne)
epiginíe s. f. stare a unei flori cu organe epigine. (<fr. épigynie)
epiglótă s. f. membrană cartilaginoasă elastică, la partea superioară a laringelui, care (<fr. épiglotte)
acoperă glota, împiedicând pătrunderea alimentelor în căile respiratorii.
epigráf s. n. 1. citat semnificativ pus la începutul unei cărţi, al unui capitol.2. scurtă (<fr. épigraphe)
inscripţie de pe faţada unui edificiu, a unui monument etc.
epigrafíe s. f. disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea şi interpretarea (<fr. épigraphie)
inscripţiilor.
epigrafíst, –ă s. m. f. specialist în epigrafie. (<fr. épigraphiste)
epigramátic, –ă adj. cu caracter de epigramă; satiric; epigramistic. (<fr. épigrammatique, lat.
epigrammaticus)
epigrámă s. f. 1. (ant.) inscripţie pe pietre funerare, monumente, vase etc.2. poemă scurtă (<fr. épigramme, lat.
pe orice temă, de felul celor cultivate în epoca elenistică la Alexandria.3. epigramma)
specie de poezie scurtă, cu caracter satirizant, care se sfârşeşte printr–o
poantă ironică, muşcătoar
epigramíst, –ă s. m. f. autor de epigrame. (<it. epigrammista)
epigramístic, –ă adj. epigramatic. (<epigramă + –istic)
epilá vb. tr., refl. a (se) depila. (<fr. épiler)
epilatór, –oáre adj., s. n. depilator. (<fr. épilatoire)
epiláţie s. f. epilare. (<fr. épilation)
epilepsíe s. f. boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoţite de pierderea (<fr. épilepsie, lat., gr. epilepsia)
cunoştinţei şi a sensibilităţii, halucinaţii etc.
epiléptic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de epilepsie. (<fr. épileptique, lat. epilepticus)
epirogenéză s. f. proces de ridicare a unor porţiuni mari din scoarţa terestră deasupra nivelului (<fr. épirogenèse)
mării, datorită mişcărilor tectonice oscilatorii.
epirót, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Epir. • (s. n.) dialect grec antic. (<fr. épirote)
episcéniu s. n. construcţie ca un etaj superior deasupra scenei, în teatrele antice. (<fr. épiscénium, lat.
episcenium)
episclerítă s. f. inflamaţie a tesutului celular care acoperă sclerotica. (<fr. épisclérite)
episcóp s. n. 1. aparat de proiecţie prin reflexie a obiectelor opace.2. (mil.) dispozitiv (<germ. Episkop, fr. épiscope)
optic cu oglinzi, la tancuri, care permite cercetarea câmpului prin feres-trele
de observare.
episcopál, –ă adj. (bis.) referitor la episcop, la episcopat. (<fr. épiscopal, lat. episcopalis)
episcopát s. n. (bis.) rangul, demnitatea, funcţia de episcop; durata sa, episcopie. (<fr. épiscopat, lat. episcopatus)
epistolár, –ă I. adj. referitor la arta de a redacta scrisori; compus în stil de scrisoare.II. s. (<fr. épistolaire, lat. epistolaris)
n. carte cu sfaturi şi modele de cum se întocmesc scrisorile. • colecţie de
scrisori publicate.
epístolă s. f. 1. scrisoare.2. poezie lirică cu caracter filozofic, moral etc. sub formă de (<lat. epistola)
scrisoare.
epistoliér, –ă s. m. f. autor de scrisori literare. • cel care excelează în arta epistolară. (<fr. épistolier)
EPISTOLO– elem. „scrisoare“. (<fr. épistolo–, cf. gr. epistole)
epitaxíe s. f. 1. proces fizico–chimic de creştere a unui strat monocristalin pe un suport de (<fr. épitaxie)
asemenea cristalin.2. (electron.) metodă de dopaj care încorporează
impurităţile pe un cristal de germaniu sau de siliciu.
epitáză s. f. parte a unei drame, urmând expoziţiei, în care se leagă intriga, conflictul. (<fr. épitase)
epitéliu s. n. 1. ţesut vascular, alcătuit din unul sau mai multe straturi de celule, care (<fr. épithélium)
formează învelişul pielii, al mucoaselor, glandelor etc.2. strat de celule
alungite care căptuşeşte interiorul anumitor organe, la plante.
epitelizáre s. f. acoperirea cu epiteliu a unei plăgi după cicatrizare. (după fr. épithélisation)
epitermál, –ă adj. (despre un proces hidrotermal) care reprezintă stadiul final al depunerii (<fr. épithermal)
mineralelor din soluţii magmatice fierbinţi.
epitét s. n. figură de stil constând în alăturarea unui cuvânt de un altul pentru a–l lămuri, (<fr. épithète, lat. epithetum, gr.
a–l determina cât mai nuanţat. • calificativ. epitheton)
epitétic adj. 1. (despre stil) încărcat cu epitete.2. referitor la epitet. (<fr. épithétique)
epitéză s. f. 1. (med.) corecţie a unei articulaţii defectuoase.2. paragogă. (<fr. épithèse, gr. epithesis)
epitrít s. n. vers greco–latin din trei silabe lungi şi una scurtă. (<fr. epitritos)
epitrochásm s. n. figură de stil constând dintr–o serie de enunţuri nominale, formate din (<fr. épitrochasme, gr.
cuvinte monosilabice succesive şi care se încheie cu un cuvânt bisilabic sau epitrochasmos)
polisilabic.
epitrohlée s. f. tuberozitate la partea inferioară a marginii interne a humerusului. (<fr. épitrochlée)
epitrópă s. f. concesie (2). (<fr. épitrope, gr. epitrope)
epíu s. n. dig de piatră sau de nuiele, construit de la malul unei ape curgătoare către (<fr. épi)
larg, pentru a micşora lăţimea acesteia sau a facilita depunerile aluvionare.
EPIZIO– elem. „vulvă, regiunea vulvară“. (<fr. épizio–, cf. gr. epision,
pubis)
epiziocél s. n. hernie inghino–vaginală. (<fr. épisiocèle)
epiziorafíe s. f. operaţie de suturare parţială a feţelor interne ale labiilor. (<fr. épisiorrhaphie)
epiziostenóză s. f. strâmtare patologică a vulvei. (<fr. épisiosténose)
epiziotomíe s. f. incizie chirurgicală a regiunii vulvare. (<fr. épisiotomie)
epizoár s. n. parazit pe pielea altui animal. (<fr. épizoaire)
epizóic, –ă adj. 1. care creşte pe corpul animalelor.2. (despre fructe, seminţe, spori) care se (<fr. épizoïque)
răspândeşte fixându–se de corpul animalelor.
epizóm s. m. fragment cromozomic, element neesenţial al celulei. (<fr. épisome)
epizónă s. f. zonă de transformare metamorfică între suprafaţa Pământului şi adâncimi de (<fr. épizone)
4–6 km.
epizoocór, –ă adj. (despre plante) ale cărei seminţe se răspândesc cu ajutorul animalelor, (<fr. épizoochore)
fixându–se pe suprafaţa lor exterioară.
epizoocoríe s. f. mod de răspândire a plantelor epizoocore. (<fr. épizoochorie)
epizoótic, –ă adj. referitor la epizootie. (<fr. épizootique)
epizootíe s. f. epidemie la animale. (<fr. épizootie)
epizootológ, –ă s. m. f. specialist în epizootologie. (<it. epizootologo)
epizootologíe s. f. studiul epizootiilor. (<epizootie + –logie)
epocál, –ă adj. menit să marcheze o epocă. • de mare răsunet, memorabil. (<it. epocale)
épocă s. f. 1. perioadă din istorie marcată prin anumite evenimente şi trăsături specifice (<fr. époque, gr. epokhe)
importante. o a face ~ = a se impune la un anumit moment, a lăsa o amintire
durabilă.2. timp, moment, vreme (când se repetă ceva periodic).3.
subdiviziune a unei perioade geolo
epódă s. f. 1. (în corurile tragediei greceşti) parte lirică ce se cânta după strofă şi (<fr. épode, lat., gr. epodos)
antistrofă.2. cuplet liric compus din versuri inegale.3. mic poem satiric.
epoláre s. f. 1. aducere a armei în poziţia de ochire şi declanşare a focului.2. execuţie a (după fr. épauler)
unui epolment (2).3. (mar.) devierea din plan a marginii unei table de bordaj
sau de punte.
epolét s. m. 1. accesoriu pe umerii uniformelor pe care se indică gradul şi specialitatea (<rus. epolet, fr. épaulette)
militară.2. extremitate superioară a vârfului unui catarg.
epolmént s. n. 1. terasament care protejează o gură de foc şi servanţii, contra loviturilor (<fr. épaulement)
inamicului.2. (constr.) zid de susţinere.
eponichíum s. n. fâşie subţire a pliului de piele ataşat la baza unghiei. (<lat. eponychium)
eponím, –ă I. adj. care dă numele său unui loc, unui oraş etc.II. s. m. 1. (ant.) magistrat (<fr. éponyme, gr. eponymos)
care dădea numele său anului; primul dintre cei nouă arhonţi ai Atenei sau
unul dintre cei doi consuli ai Romei, care dădea numele său anului.2. termen
pentru desemnarea unei
eponimíe s. f. funcţia de eponim (II, 1). • listă a arhonţilor eponimi. (<fr. éponymie)
epónj s. n. ţesătură specială, moale, cu aspect buretos, din care se fac prosoape, halate (<fr. éponge, burete)
de baie etc.
epopée s. f. 1. poem epic în versuri, de mare întindere, în care se povestesc fapte eroice, (<fr. épopée, gr. epopoiia)
legendare sau istorice, de o deosebită însemnătate pentru viaţa unui popor;
(p. ext.) operă epică de mare amploare; epos.2. şir de fapte, de întâmplări
eroice, glorioase.
epopéic, –ă adj. de epopee. (<it. epopeico)
epópt s. m. (în Grecia antică) iniţiat în cultul secret eleusin. (<germ. Epopt, gr. epoptes)
épos s. n. epopee. • povestire, naraţiune. • ansamblul principalelor motive epice proprii (<germ. Epos, gr. epos)
unei culturi.
eprubétă s. f. tub de sticlă rezistentă închis la un capăt, în lucrări de laborator. (după fr. éprouvette)
epruvétă s. f. piesă dintr–un anumit material pentru a fi supusă unor încercări în vederea (<fr. éprouvette)
determinării proprietăţilor acestuia; corp de probă.
épsilon s. m. a cincea literă () a alfabetului grecesc, corespunzând sunetului e. (<fr. epsilon, cf. gr. e psilon, e
pur)
epuizá vb. I. tr., refl. a (se) termina, a (se) isprăvi.II. tr. a lămuri complet, a termina (<fr. épuiser)
discuţiile.III. refl. a se extenua.
epuizábil, –ă adj. care se poate epuiza. (<fr. épuisable)
epuizánt, –ă adj. care epuizează; extenuant. (<fr. épuisant)
epuizmént s. n. 1. epuizare.2. evacuare cu pompele a apei dintr–o săpătură, dintr–un (<fr. épuisement)
batardou.
epulídă s. f. epulis. (<fr. épulide)
épulis s. n. tumoare inflamatorie a mucoasei gingivale; epulidă. (<fr. épulis)
epulón s. m. (la romani) preot însărcinat cu organizarea solemnităţilor religioase publice, (<fr. épulon, lat. epulo)
a ospeţelor sacre şi, mai târziu, a jocurilor publice.
epulótic, –ă adj. (despre remedii) care cicatrizează. (<fr. épulotique, gr. epoulotikos)
epurá vb. tr. 1. a curăţa de substanţele, de corpurile nefolositoare ori dăunătoare, a (<fr. épurer)
purifica apa, spre a o face potabilă.2. a îndepărta dintr–o instituţie,
întreprindere etc. elementele necorespunzătoare; a concedia; (fam.) a
exclude; (cu privire la fondul unei bibl
epuratív, –ă adj. de natură a epura, purificator. (<fr. épuratif)
epuratór s. n. aparat, instalaţie care serveşte la îndepărtarea impurităţilor dintr–un material (<fr. épurateur)
solid sau fluid.
epuráţie s. f. epurare. (<fr. épuration)
epúră s. f. desen liniar care reprezintă la scară, pe unul sau mai multe planuri, (<fr. épure)
proiecţiile diferitelor părţi ale unei figuri cu trei dimensiuni.
epustuflánt, –ă adj. (livr.) uluitor, uimitor, nemaipomenit, grozav. (<fr. époustouflant)
equisétum /ecvize–/ s. m. arbore fosil cu rizomi subterani, de pe care se dezvoltă tulpinile aeriene cu (<fr., lat. equisetum)
ramuri şi frunze în verticil; coada–calului.
equus /écvus/ s. n. gen de mamifere imparicopitate: calul, măgarul, zebra etc. (<lat. equus)
inv.
–ér1 v. –ar2.
–ér2, –éră/–íţă v. or2.
eradicá vb. tr. a smulge din rădăcini, a dezrădăcina; (p. ext.) a stârpi, a desfiinţa, a extirpa. (<lat., it. eradicare, fr. éradiquer)
erbacée adj., s. f. (plantă) cu tulpina subţine, nelignificată, cu aspect de iarbă. (<fr. herbacé, lat. herbaceus)
erbicíd, –ă adj., s. n. (substanţă) care distruge buruienile din culturi. (<fr. herbicide)
erbicidá vb. tr. a aplica erbicide pe un teren. (<erbicid)
érbiu s. n. element din grupa lantanidelor. (<fr. erbium, germ. Erbium)
erbivór, –ă I. adj., s. n. (mamifer) care se hrăneşte cu ierburi.II. s. n. pl. ordin de (<fr. herbivore/s/)
mamifere care se hrănesc numai cu vegetale.
erborizá vb. tr. a culege diferite plante pentru a le studia. (<fr. herboriser)
eréb s. n. (mit.) loc întunecat, subteran, unde era împărăţia morţilor. (<lat. erebum, gr. erebos)
eréct, –ă adj. (biol.; despre organe) drept, ridicat în sus; vertical. (<lat. erectus)
erectíl, –ă adj. referitor la erecţie; capabil de erecţie. (<fr. érectile)
erectór, –oáre I. adj., s. m. (muşchi, nerv) care serveşte la ridicarea anumitor organe.II. s. n. (<fr. érecteur)
maşină de lucru folosită la ridicarea şi aşezarea în poziţie definitivă a
pieselor prefabricate grele.
erécţie s. f. stare de umflare a anumitor ţesuturi organice, provocată de un aflux de (<fr. érection, lat. erectio)
sânge, îndeosebi a corpilor cavernoşi ai penisului.
ERED(O)– elem. „ereditate“, „moştenire“. (<fr. hérédo–, cf. lat. heres, –
dis, moştenitor)
eréde s. m. moştenitor. (<lat. heres, –dis, it. erede)
ereditár, –ă adj. 1. care se transmite prin ereditare.2. (despre bunuri) care se transmit prin (<fr. héréditaire, lat.
moştenire. hereditarius)
ereditáte s. f. 1. transmitere din generaţie în generaţie a anumitor caractere.2. succesiune, (<fr. hérédité, lat. hereditas)
moştenire.
eredobiologíe s. f. ramură a biologiei care studiază fenomenele eredităţii şi variabilităţii (<fr. hérédobiologie)
organismelor vii.
eredopatíe s. f. afecţiune moştenită sau transmisă ereditar. (<fr. hérédopathie)
eredosífilis s. n. sifilis ereditar. (<fr. hérédosyphilis)
eremít s. m. sihastru; ermit. (<fr. érémite, lat. eremita, gr.
eremites)
eremitísm s. n. mod de viaţă al eremiţilor. (<fr. érémitisme)
EREMO– elem. „deşert, gol, pustiu, izolat“. (<fr. érémo–, cf. gr. eremos)
eretísm s. n. 1. excitaţie a sistemului nervos senzitiv. o ~ cardiac = stare de (<fr. éréthisme, gr. erethismos)
hiperexcitabilitate cardiacă, la tineri, care se manifestă prin puls rapid şi
neregulat.2. (fig.) exaltare violentă a unei pasiuni.
ereutofobíe s. f. teamă obsedantă de a roşi în public; cromatofobie, eritrofobie (2). (<fr. ereuthophobie)
–eréză elem. „luare, prindere“. (<fr. –érèse, cf. gr. airein, a
smulge)
ereziárh s. m. şef al unei secte eretice; autor al unei erezii. (<fr. hérésiarque, lat.
haeresiarcha)
erezíe s. f. 1. concepţie, opinie religioasă, filozofică sau politică contrară dogmelor, (<fr. hérésie, lat. haeresis)
principiilor esenţiale ale unei doctrine oficiale.2. (fig.) rătăcire, abatere,
greşeală, eroare.
erg1 s. m. unitate de măsură pentru energie, lucru mecanic şi căldură egală cu lucrul (<fr. erg, gr. ergon)
mecanic efectuat de o forţă de o dină care îşi deplasează punctul de aplicaţie
cu 1 cm.
erg2 s. n. deşert de nisip acoperit cu dune, în Sahara, Peninsula Arabică etc. (<fr. erg)
ERGAST(O)– elem. „care elaborează, care transportă“. (<fr. ergast/o/–, cf. gr. ergastes,
muncitor)
ergasteríe s. f. (ant.) atelier meşteşugăresc în Atena, care exploata munca sclavilor. (<fr. ergastérie)
ergastoplásmă s. f. organit celular endoplasmatic, pe care se înşiră ribozomii. (<fr. ergastoplasme)
ergatív s. n. caz gramatical, în unele limbi flexionare, care indică subiectul unei acţiuni ce (<fr. ergatif)
se exercită asupra unui obiect.
ERGO–, –ergíe elem. „muncă, activitate, energie.“ (<fr. ergo–, –ergie, cf. gr. ergon)
ergódic, –ă adj. (despre o ipoteză) care presupune că realizarea izolată a unui proces (<fr. ergodique)
aleatoriu staţionar este statistic reprezentativă pentru realizările posibile.
ergodicitáte s. f. proprietate a unui proces aleatoriu staţionar care satisface ipoteza ergodică. (<fr. ergodicité)
erínii s. f. pl. (la greci) divinităţi ale infernului menite să pedepsească crimele, reprezentate (<fr. érinnyes, gr. Erinyes)
cu părul răvăşit, împletit cu şerpi; (la romani) furii.
erinofilíe s. f. ramură a filateliei care studiază colecţiile de viniete fără valoare poştală. (<fr. érinnophilie)
eriocór, –ă adj., s. f. (plantă) ale cărei seminţe se răspândesc cu ajutorul animalelor, agăţate de (cf.. gr. erion, lână)
lâna lor.
erisifacée s. f. pl. familie de ciuperci parazite, care provoacă diverse boli la unele plante. (<fr. érisifacées)
erístic, –ă I. adj. referitor la eristică. o şcoală ~ă = nume dat şcolii filozofice din (<fr. éristique, gr. eristikos)
Megara (Grecia antică), datorită înclinării ei spre controverse.II. s. m. f.
adept al eristicii.III. s. f. arta de a controversa, cu argumente subtile sau
artificii sofistice.
eritabilitáte s. f. capacitatea de a se transmite de la o generaţie la alta. (după fr. héritage, moştenire)
eritém s. n. înroşire a pielii, ca urmare a unei congestii. (<fr. érythème, gr. erythema)
eritrásmă s. f. afecţiune cutanată parazitară datorată unei ciuperci, caracterizată prin (<fr. érythrasma)
apariţia unor placarde roşii–brune, fin scuamoase.
eritremíe s. f. boală caracterizată prin mărirea numărului de globule roşii din sânge şi (<fr. érythrémie)
printr–o hiperplazie a măduvei osoase; poliglobulie.
eritrínă s. f. 1. antibiotic izolat din eritrocitele mamiferelor, cu efect asupra bacteriilor (<fr. érythrine)
difterice.2. pigment roşu specific algelor roşii şi în talul unor licheni.
erutrodonţíe s. f. maladie congenitală constând din colorarea în roşu a dinţilor. (<fr. érythrodontie)
eritrofagíe s. f. fagocitoză a globulelor roşii. (<fr. érythrophagie)
eritrofíl, –ă adj. (despre celule) cu afinitate pentru coloranţii roşii. (<fr. érythrophile)
eritrofílă s. f. pigment roşu din frunze şi din talurile unor alge. (<fr. érythrophille)
eritrofobíe s. f. 1. teamă patologică de culoarea roşie.2. ereutofobie. (<fr. érythrophobie)
eritroleucemíe s. f. formă de leucoză constând în asocierea de poliglobulie şi leucemie, care (<fr. érythro–leucémie)
evoluează paralel; eritroleucoză.
eritroleucóză s. f. eritroleucemie. (<fr. érythro–leucose)
eritrolíză s. f. distrugere a globulelor roşii. (<fr. érythrolyse)
eritromelíe s. f. boală cronică a pielii la nivelul extremităţilor corpului. (<fr. érythromélie)
eritromicínă s. f. antibiotic puternic, activ mai ales în infecţiile stafilococice severe. (<fr. érythromycine)
eritromieloblastóm s. n. mielom dezvoltat de mieloblaşti şi de mielocite. (<fr. érythromyéloblastome)
EROT(O)– elem. „plăcere sexuală, iubire fizică“. (<fr. érot/o/–, cf. gr. eros, –otos)
erotemátic, –ă I. adj (despre metode de argumentare sau de învăţare) care procedează prin (<fr. érotématique, germ.
întrebări.II. s. f. metodă de a afla adevărul prin întrebări. erotematisch, /II/ Erotematik)
erótic, –ă I. adj. referitor la dragoste; de iubire. • (despre opere literare) care conţine (<fr. érotique, gr. erotikos)
sentimente de dragoste; care cântă dragostea.II. s. f. totalitatea operelor
literare care cântă sentimentul iubirii.
erotísm s. n. 1. caracter erotic.2. (med.) dragoste maladivă; senzualism. (<fr. érotisme)
erotizá vb. tr. 1. a face să devină erotic.2. a da un caracter, o coloratură erotică. (<fr. érotiser)
erotológ, –ă s. m. f. specialist în erotologie. (<fr. érotoloque)
erotologíe s. f. studiul ştiinţific al erosului şi al operelor erotice. (<fr. érotologie)
erotomán, –ă adj., s. m. f. obsedat sexual. (<fr. érotomane)
erotomaníe s. f. psihopatie caracterizată prin predominarea ideilor sexuale; obsesie sexuală. (<fr. érotomanie)
erotopatíe s. f. denumire generică pentru orice tulburare în sfera pulsiunilor sexuale. (<eroto– + –patie)
eróu s. m. 1. (ant.) personaj mitologic născut dintr–un muritor şi o zeitate, înzestrat cu (<fr. héros, lat. heros)
puteri supraomeneşti sau celebru prin faptele sale; semizeu.2. persoană care
se distinge prin vitejie şi curaj excepţional în războaie sau în împrejurări
deosebit de grele etc
eroziúne s. f. 1. roadere a solului, a rocilor sub acţiunea diferiţilor agenţi externi. • (p. ext.) (<fr. érosion, lat. erosio)
roadere, tocire, uzură.2. uzură a conductelor sau a aparatelor metalice
datorită frecării fluidelor de pereţii acestora.3. ulceraţie uşoară, superficială a
pielii sau a m
erozív, –ă adj. care produce eroziune (1). (<fr. érosif)
erozivitáte s. f. însuşirea de a fi eroziv. • măsură în care un sol este expus eroziunii agenţilor (<engl. erosivity)
naturali.
ERPETO– elem. „reptilă, şarpe“. (<fr. erpéto–, cf. gr. herpeton)
erpetoíd, –ă adj. în formă de şarpe. (<fr. erpétoïde)
erpetológ, –ă s. m. f. specialist în erpetologie. (<fr. erpétoloque)
erpetologíe s. f. parte a zoologiei care studiază reptilele şi amfibienii. (<fr. erpétologie)
erubescént, –ă adj. (despre fructe etc.) care se înroşeşte; roşcat. (<fr. érubescent, lat. erubescens)
eructáţie s. f. eliminare de gaze din stomac, însoţită de zgomot, prin esofag şi cavitatea (<fr. éructation, lat. eructatio)
bucală; râgâială.
erudít, –ă adj. (şi s.) care posedă cunoştinţe vaste; învăţat, savant. • (despre opere (<fr. érudit, lat. eruditus)
ştiinţifice) care dovedeşte erudiţie.
eruditísim, –ă adj. (livr.) foarte erudit. (<it. eruditissimo)
erudíţie s. f. cunoaştere temeinică, aprofundată a uneia sau a mai multor ştiinţe; cultură (<fr. érudition, lat. eruditio)
vastă.
erumpént, –ă adj. (despre fructe) care se deschide brusc prin rupere. (<lat. erumpens)
erúpe vt. intr. (despre magmă, petrol etc.) a face erupţie; a ţâşni, a izbucni.2. (despre pete, (după lat. erumpere)
băşicuţe pe piele, caracteristice unor boli) a apărea.
eruptív, –ă adj. 1. de, din erupţie; (despre roci) de origine vulcanică. • (fig.; despre oameni şi (<fr. éruptif)
manifestările lor) violent, impetuos, vulcanic.2. (despre boli) însoţit de o
erupţie.
eruptivísm s. n. ansamblu de fenomene legate de erupţiile vulcanice. (<fr. éruptivisme)
eruptivitáte s. f. ansamblul condiţiilor proprii unei erupţii (1). (<fr. éruptivité)
erúpţie s. f. 1. ieşire bruscă şi violentă din pământ a unui gaz, a ţiţeiului, a lavei etc. o ~ (<fr. éruption, lat. eruptio)
vulcanică = ansamblul fenomenelor legate de migrarea magmei şi de
revărsarea ei sub formă de lavă; vulcanism.2. ~ solară = creştere bruscă a
strălucirii unei regiuni a cromo
erzáţ s. n. surogat (de cafea). (<germ. Ersatz)
esaveráj s. n. (rugbi) diferenţa dintre punctele înscrise de o echipă şi cele primite. (<eseu + –averaj)
–ésc suf. „propriu, în felul lui...“ (<fr. –esque, lat. –iscum, it.
–sco)
escabeau /escabó/ s. n. 1. scăunaş de bucătărie (fără braţe şi spătar); taburet.2. scară mică, portativă. (<fr. escabeau)
escádră s. f. 1. mare unitate navală de luptă, compusă din portavioane, crucişătoare, nave (<fr. escadre)
purtătoare de rachete etc. • grupare navală din 4–8 nave de acelaşi tip.2.
mare unitate militară de aviaţie.
escadrílă s. f. subunitate tactică a unui regiment de aviaţie, compusă din câteva patrule. • (<fr. escadrille)
grupare compusă din 3–4 nave de luptă (distrugătoare, vedete, dragoare).
escadrón 1. s. n. subunitate de cavalerie sau blindate, echivalentă companiei.2. unitate (<rus. eskadron, fr. escadron)
a armatei americane a aerului.
escaladá vb. tr. 1. a se căţăra pe un zid înalt, pe un obstacol, pe un munte.2. a lua cu asalt.3. (<fr. escaleder)
(fig.) a înteţi, a creşte, a intensifica, a extinde treptat o acţiune, un conflict.
escaládă s. f. 1. escaladare; căţărare, ascensiune.2. ramură a alpinismului constând din (<fr. escalade)
ascensiuni în cursul cărora sportivul se caţără prin mijloace proprii, prize şi
reazeme naturale pe care i le oferă stânca.3. (fig.) creşterea rapidă în
intensitate, în amploare a u
escalatór s. n. scară rulantă, cu trepte mişcătoare, care transportă oameni de la un nivel la (<fr., engl. escalator)
altul.
escálă s. f. staţionare temporară a unei (aero)nave pentru aprovizionare, control, (<fr. escale)
reparaţie, pentru debarcarea sau îmbarcarea călătorilor etc.; (p. ext.) oprire. •
port, localitate unde se face această oprire.
escalóp s. n. preparat alimentar din muşchi de viţel sau din peşte, fierte în sos de vin. (<fr. escalope)
escamotá vb. tr. 1. a face să dispară ceva pe nesimţite. • (fig.) a ascunde, a denatura, a (<fr. escamoter)
falsifica.2. a introduce trenul de aterizare al unui avion, în timpul zborului.
eshatologíe s. f. totalitatea concepţiilor religioase care se referă la destinele finale ale (<fr. eschatologie)
omenirii.
esicásm s. n. doctrină mistică monahală care propaga descoperirea sensibilă a divinităţii (<it. esicasmo)
cu ajutorul anumitor tehnici fiziologice şi mintale de concentrare.
ésker s. n. creastă lungă şi sinuoasă formată din nisipuri şi pietrişuri aduse de torenţii (<engl. esker)
glaciari.
ESOCI– elem. „ştiucă“ (<fr. ésoci–, cf. lat. esox, –ocis)
esocicultúră s. f. ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea ştiinţifică a ştiucii. (<fr. ésociculture)
esocíde s. f. pl. familie de peşti răpitori de apă dulce: ştiuca. (<lat. esocidae)
esocifórme s. f. pl. ordin de peşti teleosteeni cu corpul alungit, acoperit cu solzi mărunţi: familia (<fr. esociformes)
asocidelor.
esofág1 s. n. organ tubular care leagă faringele cu stomacul. (<fr. oesophage)
ESOFAG2(O)– elem. „esofag“. (<fr. oesophag/o/–, cf. gr.
oisophagos, care duce cele ce se
mănâncă)
esópic adj. propriu lui Esop, referitor la Esop. o stil ~ = stil sibilinic, neclar. (<fr. ésopique)
esotropíe s. f. strabism convergent în care axa unuia dintre ochi este deviată înăuntru. (<engl. esotropia)
espadón s. n. 1. sabie mare şi lată a infanteriei germane şi elveţiene, cu garda în formă de (<fr. espadon)
cruce şi cu mânerul lung, mânuită cu amândouă mâinile.2. peşte al cărui
maxilar superior se prelungeşte în formă de sabie; peşte–spadă.
espadrílă s. f. încălţăminte uşoară, de pânză, cu talpă de sfoară, pentru alpinişti. (<fr. espadrille)
espagnolétă /–nio–/ s. f. mâner metalic care, prin răsucire, serveşte la închiderea şi deschiderea unei (<fr. espagnolette)
ferestre.
esperantísm s. n. mişcare în favoarea promovării limbii esperanto. (<fr. espérantisme)
esperantíst, –ă adj., s. m. f. (cel) care se ocupă cu studiul limbii esperanto. (<fr. espérantiste)
esperánto s. n. limbă artificială formată din elementele de vocabular şi de gramatică (<fr. espéranto)
împrumutate din cele mai răspândite limbi europene.
espinál s. n. tufişuri spinoase sempervirente în Chile şi Argentina. (<sp. espinal)
espingólă s. f. armă de foc primitivă din bronz, montată pe un pivot. (<fr. espingole)
esplanádă s. f. 1. loc deschis, de dimensiuni mari, în faţa unui edificiu important.2. spaţiu (<fr. esplanade)
neted în pantă uşoară, în faţa unei lucrări de fortificaţie.
espressívo adv (muz.) expresiv, plin de sentiment. (<it. espressivo)
est s. n. punct cardinal în partea unde răsare soarele; răsărit, orient. (<fr. est)
establishment /istáblişment/ grup de persoane care deţin puterea, autoritatea în societate şi care au interes (<engl. stablishment)
s. n. să menţină ordinea existentă.
estacádă s. f. 1. puncte de lemn, de beton etc. de la chei spre larg, care face legătura cu (<fr. estacade)
navele acostate la chei. • obstacol din mijloace plutitoare, legate articulat,
instalat la intrarea unui port pentru apărare contra vaselor inamice.2.
platformă aşezată pe picioa
estampáj s. n. estampare. (<fr. estampage)
estampáre s. f. 1. (tehn.) fasonare, prin deformare plastică la rece, a unei bucăţi de metal cu (după fr. estampage)
ajutorul matriţelor. • tehnică decorativă în ceramică şi pentru alte materiale,
folosind un tipar cu motivul în relief; estampaj.2. imprimare a unei inscripţii,
a unui sigiliu
estáncia /–si–a/ s. f. inv. fermă şi crescătorie de vite în America de Sud. (<sp. estancia)
estavélă s. f. orificiu carstic care funcţionează alternativ ca ponor şi ca izvor. (<fr. estavelle)
estér s. m. compus chimic rezultat prin acţiunea unui acid carboxil asupra unui alcool, (<fr. ester, germ. Ester)
cu eliminare de apă.
esteráză s. f. enzimă care produce hidroliza esterilor. (<fr. estérase)
esterificá vb. tr. a transforma în ester prin reacţia reversibilă dintre un acid carboxilic şi un (<fr. estérifier)
alcool.
estét, –ă s. m. f. adept al estetismului; estetist. (<fr. esthète)
estétic, –ă I. adj. referitor la estetică, conform cerinţelor esteticii; frumos.II. s. n. (<fr. esthétique, gr. aisthetikos,
categoria frumosului.III. s. f. 1. disciplină filozofică care studiază legile şi aisthetike)
categoriile artei, problemele referitoare la esenţa acesteia.2. situaţia, calitatea
a ceea ce es
esteticián, –ă s. m. f. specialist în estetică. (<fr. esthéticien)
estetísm s. n. concepţie care constă în preţuirea exclusivă a valorii estetice, considerată (<fr. esthétisme)
independent de conţinut, opusă realităţii şi vieţii sociale.
ESTEZIO–, –estezíe elem. „senzaţie, sensibilitate“. (<fr. estésio–, –esthésie, cf. gr.
aisthesis)
esteziogén, –ă adj. care modifică sensibilitatea. (<fr. esthésiogène)
esteziologíe s. f. studiul ştiinţific al sensibilităţii organice. (<fr. esthésiologie)
esteziometríe s. f. metodă de măsurare a sensibilităţii tactile cu ajutorul esteziometrului. (<fr. esthésiomètre)
estómpă s. f. 1. bastonaş de piele sau de hârtie răsucită, cu care se estompează desenele.2. (<fr. estompe)
desen executat cu estompa (1).
estónă s. f. limba estoniană. (după fr. estonien)
estonián, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Estonia. • (s. f.) limbă fino–ugrică, baltică, vorbită de (<fr. estonien)
estonieni; estonă.
estrádă s. f. 1. platformă într–o sală sau în aer liber, pe care au loc reprezentaţii artistice; (<fr. estrade)
platformă ridicată deasupra solului. o de ~ = (despre teatru, muzică,
concerte, spectacole) uşor, variat, distractiv, satiric. • parte a podelei, mai
ridicată, pe care se a
estradiól s. m. hormon steroid, secretat de foliculul ovarian, cu acţiune analoagă celei a (<fr. aestradiol)
foliculinei.
estrál, –ă adj. referitor la estru2. o ciclu ~ = ansamblul modificărilor periodice ale uterului (<fr. oestral)
şi ale vaginului sub influenţa hormonilor ovarieni.
estrán s. n. porţiune a litoralului acoperită periodic de apa mării în timpul fluxului. (<fr. estran)
estrogén, –ă adj., s. n. (hormon feminin, medicament) care provoacă estrul2, în afara apariţiei sale (<fr. oestrogène)
normale.
estrogeníe s. f. prezenţa hormonilor estrogeni în organism. (<fr. oestrogénie)
estrogenoterapíe s. f. tratament cu estrogen. (<fr. oestrogénothérapie)
eşafód s. n. platformă ridicată într–o piaţă publică pentru execuţia condamnaţilor la (<fr. échafaud)
moarte în unele ţări; (p. ext.) condamnare la moarte (prin tăierea capului).
eşafodáj s. n. 1. construcţie provizorie, pentru lucrul la înălţime al muncitorilor.2. (fig.) (<fr. échafaudage)
ansamblu de fapte, argumente, date etc. utile pe care se construieşte o operă,
o teorie, o ipoteză.
eşalón s. n. 1. (mil.) element al unui dispozitiv de luptă sau de marş. • treaptă ierarhică în (<fr. échelon)
organizarea (sub)unităţilor şi marilor unităţi militare.2. unitate de transport
(tren, coloană de maşini etc.).
eşaloná vb. tr. 1. a dispune trupele în adâncime, pe mai multe eşaloane. • a repartiza în (<fr. échelonner)
rânduri succesive; a pune din distanţă în distanţă.2. a distribui, a fixa la date
succesive.
eşancrúră s. f. 1. excavaţie arcuită în malul mării.2. scobitură arcuită pe marginea oaselor (<fr. échancrure)
sau a unor organe.
eşantión s. n. 1. porţiune, cantitate dintr–un produs, dintr–o marfă etc., detaşată, prin (<fr. échantillon)
selecţie; montră.2. parte reprezentativă (statistic) a unei populaţii.3. (radio)
impuls foarte scurt care defineşte semnalul din care provine la un moment
dat.
eşantioná vb. tr. 1. a confrunta eşantionul cu etalonul.2. a alege persoanele reprezentative (<fr. échantillonner)
statistic care urmează a fi supuse unei anchete prin sondaj.3. a lua eşantioane
(1) la intervale prestabilite.
eşantionáj s. n. 1. serie de eşantioane.2. eşantionare. (<fr. échantillonnage)
eşapá vb. intr. (despre gaze arse într–un motor cu ardere internă) a scăpa. (<fr. échapper)
eşapamént s. n. dispozitiv pentru evacuarea gazelor arse într–un motor cu ardere internă. (<fr. échappement)
eşárfă s. f. 1. şal, fular de mătase, de lână care este purtat de femei ca podoabă.2. fâşie, (<fr. écharpe)
bandă care se poartă peste piept sau peste mijloc ca semn al unei demnităţi,
al unei funcţii.3. bandă de stofă care se poartă pe după gât pentru susţinerea
antebraţului.
eşárpă s. f. direcţie de tragere, înclinată faţă de front şi care străbate în diagonală poziţia (<fr. écharpe)
inamică.
eşéc s. n. nereuşită, insucces. (<fr. échec)
eşichiér s. n. 1. dispunere a unor obiecte pe mai multe rânduri, cu intervale uniforme între (<fr. échiquier)
ele.2. dispozitiv în care trupele unei unităţi, aşezate masat în careuri, sunt
despărţite prin intervale egale.3. (fig.) loc unde se opun partide, interese
(politice).
eşuá vb. intr. 1. (despre nave) a se împotmoli în nisip într–un loc unde apa este mai puţin (<fr. échouer)
adâncă.2. (fam.) a se împiedica (de un obstacol).3. a suferi un eşec.4. (fig.) a
nu reuşi.
éta s. n. a şaptea literă a alfabetului grecesc (), care notează un e lung. (<fr., gr. éta)
etáj s. n. 1. fiecare dintre părţile unei clădiri care se găsesc între planşeurile de (<fr. étage)
deasupra parterului; cat.2. nume dat unor lucruri, unor obiecte dispuse unul
peste altul. • (spec.) a) fiecare dintre etapele rezultate din împărţirea variaţiei
de viteză sau de pr
etajá vb. tr., refl. a (se) aşeza în etaje, în rânduri suprapuse. (<fr. étager)
etajéră s. f. mobilă compusă din mai multe rafturi care se suprapune şi pe care se ţin mai (<fr. étagère)
ales cărţi.
etalá vb. tr. 1. a expune spre a fi privit, admirat.2. (la jocul de cărţi) a depune pe masă, (<fr. étaler)
pe faţă, unele formaţii de cărţi.
etaláj s. n. 1. etalare.2. expoziţie de mărfuri; vitrină; marfa expusă.3. (tehn.) partea (<fr. étalage)
inferioară a cuvei unui furnal.4. (fig.) expunere ostentativă, paradă.
etalajíst, –ă s. m. f. 1. cel care expune mărfuri pentru public; vânzător la tejghea.2. decorator de (<fr. étalagiste)
vitrine.
etálă s. f. apa staţionară dintre flux şi reflux. (<fr. étale)
etaliér s. n. aspersor. (<fr. étalier)
etalón s. n. model, tip cu care trebuie să se potrivească, să fie conforme unităţile de (<fr. étalon)
măsură. • (fig.) ceea ce poate servi ca model. • cantitate determinată dintr–un
metal preţios bază a unui sistem monetar.
etaloná vb. tr. 1. a marca, a determina valoarea unei mărimi de măsură.2. a compara un (<fr. étalonner)
instrument de măsură cu un etalon. • a stabili un etalon.
etalonáj s. n. etalonare (2). (<fr. étalonnage)
etalonáre s. f. 1. acţiunea de a etalona.2. (cinem.) operaţie prin care se stabilesc condiţiile (<etalon)
optime de copiere a negativului de imagine al unui film; etalonaj.
etambréu s. n. deschizătură în puntea unei nave prin care trece axul cârmei sau un catarg. (<fr. étambrai)
etamínă s. f. ţesătură rară din bumbac, in sau mătase, pe care se brodează. (<fr. étamine)
etán s. n. gaz combustibil, incolor şi inodor, hidrocarbură aciclică saturată, în gazele (<fr. éthane)
de sondă şi de rafinărie.
etanóic adj. acid ~ = acid acetic. (<fr. éthanoïque)
etanól s. m. alcool etilic. (<fr. éthanol)
etánş, –ă adj. (despre aparate, recipiente, conducte etc.) care nu permite intrarea sau ieşirea (<fr. étanche)
unui fluid.
etanşá vb. tr. a face etanş un recipient, o cameră etc.; a etanşeiza. (<fr. étancher)
etanşeitáte s. f. calitatea a ceea ce este etanş. (<fr. étanchéité)
etanşeizá vb. tr. a etanşa. (după fr. étancher)
etanşór s. n. ansamblul organelor şi părţilor unui sistem tehnic care asigură etanşeitatea. (<fr. étancheur)
etápă s. f. 1. interval de timp; stadiu, fază.2. oprire scurtă în timpul unei călătorii. • (<fr. étape)
distanţă parcursă de trupele în marş într–un timp anumit.3. porţiune a unei
curse sportive de fond care trebuie parcursă fără oprire. • parte dintr–o
competiţie sportivă care s
etapizá vb. tr. a împărţi pe etape o disciplină cu caracter istoric. (<etapă + –iza)
etáte s. f. vârstă. (<lat. aetas)
etatísm s. n. teorie care cere statului să realizeze reformele recunoscute ca necesare. • (<fr. étatisme)
doctrină politică potrivită căreia statul trebuie să intervină direct în viaţa
economică şi socială.
etatíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al etatismului. (<fr. étatiste)
etatizá vb. tr. a trece (bunuri, întreprinderi) în administrarea statului. (<fr. étatiser)
–étă suf. „diminutival“. (<fr. –ette, it. –etta, cf. lat. –itta)
etcétera /abr. etc. / adv. şi alţii, şi altele, şi aşa mai departe. (<lat. et caetera)
eté s. f. păduri tropicale din câmpia Amazonului, pe locuri neinundabile. (<port. ete)
etelísm s. n. teorie potrivit căreia voinţa este forţa fundamentală a conştiinţei, a spiritului. (<germ. Ethelismus)
eténă s. f. hidrocarbură nesaturată gazoasă, incoloră, inflamabilă, obţinută prin (< fr. éthène)
deshidratarea alcoolului de către acidul sulfuric; etilenă.
etér1 I. s. m. 1. (ant.) al cincilea element consecutiv al cosmosului (alături de foc, (<fr. éther, lat. aether, gr. aither,
apă, aer şi pământ).2. compus organic rezultat, prin elimintarea apei, din cer)
combinarea unui alcool cu un acid.3. compus organic obţinut prin fierberea
alcoolului etilic cu aci
ETER2(O)– v. heter(o)–.
eterát, –ă adj. care are mirosul eterului. • (fig.) subtil, diafan. (<fr. éthéré)
etéric, –ă adj. 1. fluid şi curat ca eterul, cu proprietăţile eterului. o ulei ~ = substanţă (<germ. ätherische, it. eterico)
uleioasă, volatilă, cu miros puternic, extrasă din plante, folosită în industria
parfumurilor, în farmacie etc.2. (fig.) foarte curat. • subtil, inconsistent.
eterificá vb. tr. a transforma un alcool sau un acid în eter. (după fr. éthérifier)
eterísm s. n. stare patologică provocată de absorbţia de eter. (<fr. éthérisme)
eterizá vb. I. tr. a anestezia cu eter.II. tr., refl. (poet.) a căpăta un caracter eteric, a (<fr. éthériser)
deveni pur, diafan.
etérn, –ă adj. (şi adv.) care nu are limite în timp; veşnic, nepieritor. (<lat. aeternus)
eternít s. n. azbociment. (<germ. Eternit, fr. éternite)
eternizá vb. I. tr. a face să dureze la infinit.II. refl. a rămâne pentru posteritate. (<fr. éterniser)
ETERO– v. eter(o)–.
eteroclít/heteroclít, –ă adj. 1. format din elemente disparate, eterogene.2. anormal; ciudat, bizar. (<fr. hétéroclite, lat.
heteroclitus)
eterodóx/heterodóx, –ă adj., s. m. f. (om) de altă credinţă decât cea oficială. (<fr. hétérodoxe)
eterodoxíe/heterodoxíe s. f. concepţie care se abate de la doctrina oficială (ortodoxă) a bisericii; credinţă (<fr. hétérodoxie)
contrară unei dogme.
eterogén, –ă adj. compus din elemente de natură, de origine diferită. (<fr. hétérogène)
eterogeneizá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni eterogen. (<eterogen + –/e/iza)
eterogenitáte s. f. însuşirea de a fi eterogen. (<fr. hétérogénéité)
eteroinfécţie s. f. boală infecţioasă datorată introducerii în organism a unor germeni provenind (<fr. hétéro–infection)
din exterior.
eteromán, –ă adj., s. m. f. (suferind) de eteromanie. (<fr. éthéromane)
eteromaníe s. f. toxicomanie constând în inhalarea, ingestia sau injectarea de eter. (<fr. éthéromanie)
eterométric, –ă adj. (despre strofe) din versuri de măsuri diferite. (<fr. hétérométrique)
eterosugéstie s. f. sugestie produsă prin intervenţia unei alte persoane. (<fr. hétérosuggestion)
etiáj s. n. nivel mediu al apelor unui fluviu, unui lac etc. (<fr. étiage)
étic, –ă I. adj. referitor la etică; moral.II. s. f. 1. disciplină filozofică, studiul (<fr. éthique, lat. ethicus, gr.
aspectelor teoretice şi practice ale moralei; teoria filozofică a moralei.2. ethikos)
ansamblul normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei
anumite clase sau societăţi.
etichetá vb. tr. 1. a pune o etichetă. • a asocia o etichetă (3).2. (fig.) a califica (pe cineva sau (<fr. étiqueter)
ceva).
etichétă s. f. I. 1. bucată mică (de hârtie) care se aplică pe un obiect şi pe care se indică (<fr. étiquette)
conţinutul, destinaţia etc.2. (fig.) titlu, calitate în care se prezintă cineva sau
ceva.3. (inform.) semn sau ansamblu de semne pentru a identifica o anumită
instrucţiune în p
eticián, –ă s. m. f. specialist în etică. (<etică + –ian)
eticísm s. n. reducere a tuturor valorilor la valori etice. (<germ. Ethizismus)
etíl s. m. radical organic monovalent derivat din etan. (<fr. éthyle)
etilá vb. tr. a efectua o etilare. (<etil)
etiláre s. f. 1. introducere a unui radical etil într–o moleculă organică; etilaţie.2. tratare (<etila)
cu etil fluid a unei benzine, pentru a–i îmbunătăţi cifra octanică.
etílic, –ă adj. care conţine etil. o alcool ~ = alcool (2). (<fr. éthylique)
etilísm s. n. alcoolism. (<fr. éthylisme)
ETIMO– elem. „etimon, sens adevărat“. (<fr. étymo–, cf. gr. etymos,
veritabil, adevărat)
etimologíe s. f. 1. stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluţiei lui fonetice şi (<fr. étymologie, lat., gr.
semantice. o ~ multiplă = explicarea originii unui cuvânt prin mai multe etymologia)
etimoane. o ~ populară = modificare a formei unui cuvânt sub influenţa unui
alt cuvânt mai cunoscut, cu
etimologísm s. n. tendinţă de a reforma limba română literară de la sfârşitul sec. XIX, (<fr. étymologisme)
apropiind–o de o formă a ei mai veche.
etimologíst, –ă s. m. f. specialist în etimologie; etimolog. (<fr. étymologiste)
etimologizá vb. intr. a căuta, a da etimologia unui cuvânt. (<it. etimologizzare)
etimologizánt, –ă adj. (despre scriere) care tinde să folosească ortografia etimologică. (<fr. étymologisant)
etimón s. n. cuvânt de bază din care provine un cuvânt al unei limbi; etimologie (2). (<fr. étymon)
etiopián, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Etiopia. o limbi ~ene = limbi semitice din Etiopia şi Eritrea, cu (<fr. éthiopien)
excepţia arabei.
etiotróp, –ă adj. (despre un tratament) care vizează cauzele bolii. (<etio– + –trop2)
etirá vb. tr. a efectua o etirare. (<fr. étirer)
etiráre s. f. 1. operaţie de tragere a metalelor în fire; trefilare.2. tragere prin filieră, (<etira)
întindere a fibrelor sintetice.
etizíe s. f. slăbire extremă a corpului datorită unei boli cronice. (<fr. étisie)
ETMO– elem. „ciur, sită“. (<fr. ethmo–, cf. gr. ethmos)
etnarhíe s. f. provincie a Imperiului Roman, Bizantin sau Otoman având o anumită (<fr. ethnarchie)
comunitate etnică.
étnic, –ă adj. referitor la apartenenţa la un popor, la formele de cultură şi de civilizaţie (<fr. ethnique, lat. ethnicus)
specifice unui popor. o nume ~ = etnonim.
etnicísm s. n. 1. etnicitate.2. tendinţă a unor grupări literare româneşti de la începutul sec. (<fr. ethnicisme)
XX de a subordona aspectele etice şi estetice celor etnice.
eufóric, –ă I. adj. referitor la euforie.II. adj., s. m. f. (om cu temperament) înclinat spre (<fr. euphorique)
euforie.
euforíe s. f. 1. stare de fericire, de beatitudine.2. falsă senzaţie de fericire, manifestată ca (<fr. euphorie, gr. euphoria)
simptom al unei boli neuropsihice sau provocată de substanţe narcotice.
eugenísm s. n. 1. eugenie.2. teorie care susţine ideea reacţionară a inegalităţii biologice şi (<fr. eugénisme, engl. eugenism)
intelectuale a raselor umane, a împărţirii oamenilor în rase inferioare şi
superioare.
eugeníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al eugeniei. (<fr. eugéniste)
eugenól s. n. substanţă mirositoare din uleiul de cuişoare, de garoafe etc., folosit în (<fr. eugénol)
parfumerie şi în dentistică.
eugeofíte s. f. pl. geofite a căror perioadă de repaus biologic se datoreşte lipsei de lumină sau (<fr. eugéophytes)
căldură.
euglénă s. f. protozoar flagelat din apele dulci, având cromatofori cu clorofilă. (<lat. euglena, fr. euglène)
euhemerísm s. n. doctrina lui Euhemeros, potrivit căreia divinităţile nu sunt decât o creaţie a (<fr. évhémérisme)
spiritului uman, oameni divinizaţi.
euhemeríst, –ă adj., s. m. f. (adept) al euhemerismului. (<fr. évhémériste)
eulogíe s. f. pâine binecuvântată care se distribuia credincioşilor participanţi la adunările (<fr. eulogie, gr. eulogia)
creştine din primele secole după Cristos.
eumeníde s. f. pl. (mit.) nume eufemistic dat eriniilor. (<fr. euménides)
eumenorée s. f. menstruaţie normală. (<fr. euménorrhée)
eumicéte s. f. pl. clasă de ciuperci cu miceliul septal, cuprinzând un mare număr de specii (<engl. eumycetes)
parazite pentru om şi pentru animale.
eumitóză s. f. mitoză tipică, cu diferenţierea netă a cromozomilor. (<fr. eumitose)
eunúc s. m. 1. (în Orient) bărbat castrat, paznic al unui harem.2. nume dat ofiţerilor (<fr. eunuque, lat. eunuchus)
regilor evrei, însărcinaţi cu garda camerei acestora.3. ofiţer care avea în grijă
garderoba şi iatacul împăratului în Imperiul Roman de Răsărit.4. (fig.) om
laş, fricos, lipsit de
eunuchísm s. n. stare la om în unele cazuri de insuficienţă genitală. (<fr. eunuchisme)
eunucoíd, –ă adj. (despre voce) ca de castrat. (<fr. eunuchoïde)
eunucoidísm s. n. insuficienţă testiculară. o ~ feminin = insuficientă maturaţie ovariană la (<fr. eunuchoïdisme)
pubertate.
eupareuníe s. f. act sexual normal. (<fr. eupareunie)
eupatíe s. f. resemnare în faţa suferinţei. (<fr. eupathie)
eupatrízi s. m. pl. (în Grecia antică) descendenţi ai familiilor de cuceritori, clasa nobililor (<fr., gr. eupatrides)
deţinători de pământuri.
eupepsíe s. f. digestie uşoară. (<fr. eupepsie)
eupéptic, –ă adj., s. n. (medicament) care uşurează mistuirea. (<fr. eupeptique)
euplanctón s. n. plancton al organismelor liber plutitoare. (<fr. euplancton)
euploíd, –ă adj. (despre celule, organisme) care pre-zintă un număr multiplu de seturi (<fr. euploïde)
cromozomiale haploide.
euploidíe s. f. înmulţire a seturilor complete de cromozomi în toate celulele organismului. (<fr. euploïdie)
EUR(O)– elem. „în, din Europa, european“. (<fr. eur/o/–, cf. Europa)
eurafricán, –ă adj. referitor în acelaşi timp la Europa şi Africa. (<fr. eurafricain)
eurasián, –ă adj., s. m. f. metis între european şi asiatic. (<fr. eurasien)
eurasiátic, –ă adj. referitor la Eurasia (Europa şi Asia). (<fr. eurasiatique)
EURI– elem. „larg, cuprinzător, vast“. (<fr., germ. eury–, cf. gr. eurys)
euribár, –ă adj. (despre organisme acvatice) cu variaţii mari de presiune. (<fr. eurybare)
euribát, –ă adj. (despre specii marine) la adâncimi foarte variate. (<fr. eurybathe)
euribiónt s. n. organism cu rezistenţă mare faţă de variaţiile factorilor de mediu. (<fr. eurybionte)
euribióză s. f. reacţie de maximă rezistenţă a unui organism faţă de variaţiile mari ale (<fr. eurybiose)
factorilor de mediu.
euricefál, –ă adj., s. m. f. (individ) care prezintă euricefalie. (<fr. eurycéphale)
euricefalíe s. f. malformaţie congenitală având existenţa unui craniu cu diametru lateral (<fr. eurycéphalie)
foarte mare.
eurifág, –ă adj. (despre organisme) cu hrană variată. (<germ. euryphag)
eurifótic, –ă adj. (despre organisme) în condiţii foarte variate de lumină. (<fr. euryphotique)
eurignát, –ă adj., s. m. f. (individ) care prezintă eurignatism. (<fr. eurygnathe)
eurignatísm s. n. malformaţie constând în existenţa unor maxilare anormal de late. (<fr. eurygnathisme)
eurihalín, –ă adj. (despre organisme acvatice) care suportă variaţii mari ale salinităţii apei. (<fr. euryhalin)
eurihígric, –ă adj. (despre organisme) care tolerează varietăţi mari de umiditate. (<fr. euryhygrique)
eurioxibiónt, –ă adj., s. n. (organism) care trăieşte în ape cu variaţii largi ale concentraţiei de oxigen. (<fr. euryoxybionte)
euríp s. n. (ant.) canal artificial care separa arena şi animalele sălbatice de spectatori în (<lat. euripus, fr. euripe)
circuri.
euriprozóp, –ă adj., s. m. (individ) cu faţa mai mult largă decât lungă. (<fr. euryprosope)
euriprozopíe s. f. însuşire a raselor umane de a avea o faţă largă. (<fr. euryprosopie)
eurístic, –ă I. adj. referitor la euristică. • (despre procedee metodologice) care, prin (<fr. euristique)
întrebări, duce la descoperirea unor adevăruri noi.II. s. f. metodă de studiu şi
de cercetare prin descoperire; arta de a duce o dispută în scopul de a
descoperi adevărul.
euritérm, –ă adj. (despre organisme) care suportă temperaturi diferite. (<fr. eurytherme)
euritermíe s. f. însuşire a organismelor euriterme. (<fr. eurythermie)
eurítmic, –ă adj. referitor la euritmie, cu ritm armonios. (<fr. eurythmique)
euritmíe s. f. 1. îmbinare armonioasă de sunete, linii, proporţii etc.2. (med.) ritm regulat al (<fr. eurythmie, lat. eurhythmia,
pulsului.3. funcţionare regulată a oricărei activităţi organice ritmice. gr. eurythmia)
euritóp, –ă adj. (despre plante, animale) cu o distribuţie geografică largă. (<fr. eurytope)
euritróf, –ă adj. cu resurse nutritive normale. (<fr. eurytrophe)
euritrófic, –ă adj. cu stare nutriţională bună. (<fr. eurytrophique)
EURO1– v. eur(o)–.
euro2 s. m. moneda unică a Uniunii Europene. (<fr. euro)
éuroaráb adj. referitor la relaţia dintre Europa şi lumea arabă. (<euro1– + arab)
euroatlántic, –ă adj. referitor la ţările Europei care aparţin Alianţei Atlanticului de Nord (NATO). (<euro1– + atlantic)
eurobáncă s. f. denumire generică dată băncilor situate în Europa, care efectuează şi operaţii (<euro1– + bancă)
în valută străină (eurodolari).
eurocentríst, –ă adj. care consideră Europa drept centru. (<euro1– + centrist)
Eurocity /–siti/ s. n. tren care face legătura între marile oraşe ale Europei. (<fr., engl. Eurocity)
eurocomunísm s. n. atitudine a unor partide comuniste din ţările occidentale care înţeleg că (<fr. eurocommunisme)
trebuie să ţină seama, în activitatea lor, de realităţile istorice,
economico–sociale din ţările respective.
eurocrát s. m. funcţionar al organismelor şi organizaţiilor europene. (<fr. eurocrate)
eurocrédit s. n. credit acordat pe pieţele europene pe termen mediu de către băncile din (<euro1– + credit)
circuitul eurovalutar.
eurodeputát s. m. deputat în Parlamentul european. (<euro1– + deputat)
eurodevíz s. n. monedă a unei ţări din Europa occidentală plasată pe termen lung într–o altă (<fr. eurodevise)
ţară.
eurodolár s. m. dolar american plasat pe termen lung în băncile europene. (<engl., fr. eurodollar)
Euronét s. n. sistem electronic de comunicaţie în Europa. (<Euro– + /work/net)
euroobligaţiúne s. f. obligaţiune (2) emisă şi comercializată pe pieţele europene. (<euro1– + obligaţiune)
europeán, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Europa.II. adj. care aparţine Europei; referitor la (<fr. européen)
comunitatea ecomonică şi politică a Europei unificate.
europeanísm s. n. europeism. (<fr. européanisme)
europeísm s. n. 1. caracter european.2. atitudine favorabilă unităţii europene. • mişcare care (<it. europeismo)
tinde să formeze o unitate europeană.3. formă lingvistică proprie limbilor
europene; europeanism.
europeístică s. f. studiu al modului de viaţă, al civilizaţiei şi culturii diferitelor popoare (<european + –istică)
europene.
europeníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al europeanismului. (după fr. européaniste)
europenitáte s. f. caracterul a ceea ce este european. (după fr. européanité)
europenizá vb. tr., refl. a adopta îmbrăcămintea, obiceiurile şi purtările europeneşti. (după fr. européaniser)
europiáţă s. f. denumire generică dată pieţelor de capital, pe care se efectuează depuneri (<euro1– + piaţă)
bancare şi împrumuturi în eurodolari.
europíd, –ă adj., s. m. f. europoid. (<germ. europid, Europide)
europoíd, –ă adj., s. m. f. (om) care aparţine uneia dintre cele trei principale rase omeneşti cu pielea (<germ. europoid, Europoide)
albă din care fac parte populaţiile din Europa; europid.
eurorachétă s. f. rachetă1 (1) amplasată pe teritoriul Europei. (<euro1– + rachetă)
eurosiberián, –ă adj. care face legătura între Europa şi Siberia. (<euro1– + siberian)
eurovalútă s. f. valută convertibilă în dolari sau euro2 care circulă în afara sistemului bancar (<euro1– + valută)
al ţării respective.
Euroviziúne s. f. emisiune simultană de programe televizate în mai multe ţări ale Europei. (<fr. Eurovision)
eustíl s. n. colonadă în care coloanele sunt distanţate între ele prin spaţii proporţionale (<fr. eustyle)
după diametrele lor.
eutanasíe s. f. 1. moarte uşoară, fără dureri.2. provocare de către medic a morţii unui (<fr. euthanasie, gr. euthanasia)
bolnav incurabil, pentru a–i curma suferinţele. 3. sacrificare, prin procedee
rapide, nedureroase, a animalelor bolnave.
eutéctic, –ă adj., s. n. (amestec chimic) care se topeşte sau se solidifică la o temperatură constantă, (<fr. eutectique)
inferioară punctului de topire a fiecăruia din constituenţi.
eutectoíd s. n. aliaj sub formă de amestec mecanic a două sau mai multe faze solide (<fr. eutectoïde)
rezultate prin cristalizarea lor simultană, la temperatură constantă.
Eutelsát s. n. organizaţie europeană de telecomunicaţii prin satelit. (</Organizaţia /Eu/ropeană
pentru /tel/ecomunicaţii prin
/sat/elite/)
eutexíe s. f. fenomen prezentat de un amestec a cărui temperatură de fuziune constantă (< fr. eutexie)
este mai joasă decât cea a altui amestec.
EUTI– elem. „indirect“. (<fr. euthy–, cf. gr. euthy)
euxerofític, –ă adj. (despre plante) care prezintă o adaptare pronunţată la perioadele de (<fr. euxérophytique)
uscăciune.
ev s. n. perioadă din istoria omenirii care are trăsături specifice. o ~ul mediu = (<lat. aevum)
perioada care ţine de la apariţia modului de producţie feudal până la
începutul dezvoltării modului de producţie capitalist.
evacuá vb. tr. 1. a goli, a elibera (un imobil, o localitate etc.). • a da afară pe cineva (<fr. évacuer, lat. evacuare)
(dintr–o locuinţă).2. a elimina (dintr–un loc închis) gaze, reziduuri, fecale
etc.
evacuáre s. f. 1. acţiunea de a evacua.2. eliminare a conţinutului unui organ sau a unei (<evacua)
formaţii patologice.3. fază din ciclul motoarelor cu ardere internă, sau al
turbinelor cu gaze, în care gazele sunt evacuate după ce au efectuat lucrul
mecanic; purgare.
evacuatór, –oáre I. adj. care permite evacuarea.II. s. n. deversor pentru evacuarea debitelor (<fr. évacuateur)
excedentare de apă, a aluviunilor etc.
evadá vb. intr. 1. a fugi, a scăpa dintr–o închisoare, dintr–un lagăr etc.2. (fam.) a fugi, a (<fr. évader, lat. evadare)
scăpa.
evadát, –ă adj., s. m. f. (cel) care a fugit din închisoare sau de sub pază. (<evada)
evagináţie s. f. ieşire în afară a peretelui unui organ cavitar. (<fr. évagination)
evaluá vb. tr. a stabili valoarea aproximativă a unui bun, a unui lucru etc.; a aprecia, a (<fr. évaluer)
estima.
evaluábil, –ă adj. care poate fi evaluat; estimabil. (<fr. évaluable)
evaluatór s. m. expert autorizat pentru a stabili valoarea unei nave, a unei avarii sau pagube (<fr. évaluateur)
ori a unui obiect.
evanescént, –ă adj. care se pierde, dispare treptat. (<fr. évanescent)
evanescénţă s. f. dispariţie lentă; estompare treptată. (<fr. évanescence)
evangheliár s. n. carte care cuprinde cele patru evanghelii. (<fr. évangéliaire, lat.
evangeliarium)
evanghélic, –ă adj. 1. referitor la evanghelie.2. (şi s.) care ţine de cultul protestant. (<fr. évangélique, lat.
evangelicus)
evanghelísm s. n. caracter evanghelic. • doctrinele bisericii evanghelice. (<fr. évangélisme)
evanghelizá vb. tr. a converti la creştinism. (<fr. évangéliser, lat.
evangelizare)
evanghelizatór s. m. predicator al cărţilor sfinte. (<fr. évangélisateur)
evantái s. n. 1. obiect (semicircular) din hârtie, pene etc., cu care îşi fac vânt femeile. o în (<fr. éventail)
~ = în forma unor raze care se răspândesc dintr–un punct în semicerc.2. (fig.)
ansamblu de lucrări diverse ale aceleiaşi categorii.
evaporá vb. I. tr., refl. (despre lichide) a (se) transforma în vapori.II. refl. (fig.) a (<fr. évaporer, lat. evaporare)
dispărea, a pieri deodată.
evaporábil, –ă adj. care se poate evapora (uşor). (<fr. évaporable)
evaporatór1 s. n. 1. instalaţie pentru concentrarea soluţiilor prin fierbere; vaporizator (2).2. (<fr. évaporateur, germ.
subansamblu al unei instalaţii frigorifice în care se evaporează lichidul de Evaporator)
răcire, producând frigul.
evaporatór2, –oáre s. m. f. muncitor care lucrează la evaporator1 (1). (<evapora + – tor)
evaporatór3, –oáre adj. care provoacă evaporarea. (<fr. évaporatoire)
evaporáţie s. f. evaporare. (<fr. évaporation)
evaporigráf s. n. evaporimetru înregistrator. (<germ. Evaporigraph)
evaporimetríe s. f. 1. măsurare a evaporaţiei de pe suprafeţele de apă şi din sol.2. disciplină care (după fr. évaporométrie)
studiază metodele de măsurare a evaporaţiei.
evaporimétru s. n. instrument pentru evaporimetrie. (<fr. évaporimètre)
evaporít s. n. rocă sedimentară (sare gemă, ghips etc.) care se formează prin evaporarea (<fr. évaporite)
apei de mare (dintr–o lagună).
evapotranspiráţie s. f. 1. pierdere a umidităţii solului prin evaporare directă şi prin transpiraţia (<fr. évapotranspiration)
plantelor.2. cantitatea de apă evaporată parţial prin transpiraţie de un
organism vegetal.
evapotranspirométru s. n. aparat pentru măsurarea evapotranspiraţiei. (<fr. évapotranspiromètre)
evazá vb. tr. a lărgi progresiv extremitatea unei piese; a deschide, a lărgi. (<fr. évaser)
evazát, –ă adj. larg, deschis. • (despre fuste, pantaloni) cu partea de jos mai largă; în formă (<fr. évasé)
de trapez.
evazionísm s. n. 1. evaziune de la anumite obligaţii.2. tendinţă în artă de a cultiva evadarea (<fr. évasionnisme)
din realitatea vieţii sociale.
evazioníst, –ă I. adj. care evadează.II. adj., s. m. f. (cel) care se sustrage de la obligaţiile (<evaziune + –ist)
fiscale.
evaziúne s. f. 1. evadare.2. sustragere de la anumite obligaţii. o ~ fiscală = sustragere de la (<fr. évasion, lat. evasio)
obligaţiile fiscale.
evazív, –ă adj. (şi adv.) vag, neprecis, în doi peri. (<fr. évasif)
evecţiúne s. f. inegalitate periodică în mişcarea Lunii, ca urmare a influenţei Soarelui. (<fr. évection, lat. evectio)
evenimént s. n. 1. întâmplare importantă; (p. ext.) accident (de circulaţie).2. (fiz.) orice (<fr. événement)
fenomen local şi instantaneu.3. (mat.) noţiune de bază din domeniul teoriei
probabilităţilor care exprimă (ne)producerea unui fenomen în cadrul unui
experiment.
evenimenţiál, –ă adj. referitor la evenimente. (<fr. événementiel)
evént1 s. n. 1. (sport) probă, întrecere, cursă; spectacol sportiv; (p. ext.) rezultat bun, (<engl. event)
record.2. (hipism) pariu în care trebuie indicat câştigătorul din două curse
consecutive.
evént2 s. n. deschizătură simplă sau dublă a foselor nazale la cetacee, situată pe vârful (<fr. évent)
capului.
eventív adj. verb reflexiv ~ (şi s. n.) = verb la diateza reflexivă care arată o schimbare în (<fr. éventif)
starea subiectului.
eventráţie s. f. 1. deschidere operatorie a abdomenului.2. ieşire masivă, exagerată, a (<fr. éventration)
viscerelor din abdomen sub piele.
eventuál, –ă adj. (şi adv.) care se poate întâmpla; posibil, probabil. (<fr. éventuel)
eventualitáte s. f. situaţie care s–ar putea ivi; împrejurare viitoare posibilă. (<fr. éventualité)
eversiúne s. f. 1. răsturnare, ruină, ruinare.2. ieşire a unei mucoase din cavitatea ei naturală. (<fr. éversion, lat. eversio)
evicţiúne s. f. (jur.) deposedare de un lucru obţinut legal, suferită în urma unei sentinţe sau (<fr. éviction, lat. evictio)
a unui drept exercitat într–un anumit fel de cineva.
evidá vb. tr. a scobi pe dinăuntru, a goli, a scoate. (<fr. évider)
evidént, –ă adj. (şi adv.) vădit, neîndoielnic, clar, limpede. (<fr. évident, lat. videns)
evidénţă s. f. 1. faptul de a fi evident, caracterul a ceea ce este evident. o a scoate în ~ = a (<fr. évidence, lat. evidentia, it.
reliefa, a sublinia.2. înregistrare a fenomenelor, bunurilor, persoanelor etc. evidenza)
evidenţiá vb. I. refl., tr. a (se) distinge, a (se) remarca.II. tr. 1. a sublinia, a pune în (<evidenţă + –ia)
evidenţă.2. a recunoaşte oficial meritele în muncă ale cuiva.
evidenţiát, –ă adj., s. m. f. (cel) care s–a remarcat (în muncă); căruia i s–au recunoscut oficial meritele. (<evidenţia)
evirá vb. tr., refl. 1. a (se) castra.2. (fig.) a (se) moleşi, a (se) debilita, a slăbi. (<lat. evirare)
eviráţie s. f. 1. evirare (1).2. impotenţă precoce; emasculare. (<fr. eviration)
eviscerá vb. tr. a evida o cavitate a corpului de organele conţinute. • a scoate măruntaiele (<fr. éviscérer)
unui peşte.
evisceráţie s. f. eviscerare. (<fr. éviscération)
evitá vb. tr. 1. a ocoli, a se feri de... • a împiedica; a înlătura.2. (despre o navă la ancoră) (<fr. éviter, lat. evitare)
a veni cu prova în vânt sau în curent.
evitábil, –ă adj. care poate fi evitat. (<fr. évitable, lat. evitabilis)
evocáţie s. f. 1. evocare.2. (jur.) trimitere a unei cauze spre judecare la altă instanţă. (<fr. évocation, lat. evocatio)
evoé interj. strigăt al bacantelor în onoarea lui Dionysos. (<lat. evoe, gr. euoi)
evoluá vb. intr. 1. a se dezvolta, a se transforma. • a se desfăşura.2. a se mişca, a se deplasa (<fr. évoluer)
(cu mişcări largi).
evoluát, –ă adj. ajuns la un stadiu superior de dezvoltare. • dezvoltare din punct de vedere (<evolua)
intelectual.
evolútă s. f. 1. (mat.) curbă loc geometric al centrelor de curbură ale unei curbe date; (<engl. evolute, germ. Evolute)
desfăşurată.2. (bot.) organ răsucit spre partea dorsală.
evolutív, –ă adj. care evoluează treptat şi neîntrerupt. • care se referă la evoluţie. (<fr. évolutif)
evolúţie s. f. 1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, (<fr. évolution, lat. evolutio)
obiective şi subiective, în viaţa socială şi care pot duce la schimbări radicale,
calitative, la revoluţie. o teoria ~i emergente = teorie idealistă şi metafizică
cu privire la procesul
evoluţionísm s. n. 1. concepţie după care universul, fiinţele, societatea etc. sunt supuse unui (<fr. évolutionnisme)
proces continuu de evoluţie istorică.2. ~ plat = concepţie care reduce
procesul istoric complex al evoluţiei la simple acumulări cantitative.3. teoria
lui Lamarck, Darwin ş. a. d
evoluţioníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al evoluţionismului. (<fr. évolutionniste)
evolvént, –ă I. adj. (bot.) care se deschide prin răsucire.II. s. f. (mat.) curbă care admite ca (<lat. evolvens, fr., engl.
loc geometric al centrelor de curbură o curbă dată; curbă desfăşurătoare. evolcente, /II/ germ. Evolvente)
ewe s. f. limbă africană vorbită în Bewin, Ghana, Togo etc. (<germ. Ewe)
EX1– pref. „afară de“, „trecere într–o nouă stare“, „fost“. (<fr. ex–, cf. gr. ex)
EX2(O)– pref. „în afară, exterior“. (<fr. ex/o/–, cf. gr. exo)
EXA– pref. „de un miliard de miliarde mai mare“ (1018). (<fr. exa–)
ex abrúpto loc. adv. dintr–o dată, brusc, pe nepregătite. (<lat. ex abrupto)
exacerbá vb. tr. (despre dureri, senzaţii, sentimente) a intensifica, a accentua, a exagera. (<fr. exacerber, lat. exacerbare)
exagerát, –ă adj. care depăşeşte proporţiile realităţii, normalului. • (despre oameni) care (<exagera)
exagerează. • (adv.) prea, din cale–afară de...
exageráţie s. f. exagerare. (<fr. exagération, lat. exageratio)
exalá vb. tr. a răspândi, a emana, a degaja vapori, mirosuri. (<fr. exhaler, lat. exhalare)
exaltá vb. I. tr., refl. a (se) înflăcăra, a (se) entuziasma puternic.II. tr. a slăvi, a glorifica. (<fr. exalter)
exantemátic adj. tifos ~ = boală infecţioasă şi epidemică manifestată prin febră mare, (<fr. exanthématique)
convulsii şi erupţii pe piele.
exantematós, –oásă adj. de natura exantemului. (<fr. exanthémateux)
exaráţie s. f. modelare a rocilor de către gheţari în deplasarea lor. (<fr. exaration, lat. exaratio,
germ. Exaration)
exárh s. m. 1. titlu dat unor înalţi demnitari din Imperiul Roman de Răsărit care (<fr. exarque, lat. exarchus, gr.
guvernau provinciile din Italia, Africa etc. în locul împăratului de la exarkhos)
Constantinopol.2. căpetenie a unei biserici ortodoxe autonome. • organ
bisericesc de inspecţie pentru mănăstirile
exarhát s. n. teritoriu sub autoritatea unui exarh; demnitatea de exarh. (<fr. exarchat)
exartróză s. f. luxaţie. (<fr. exarthrose)
exasecundă s. f. unitate de timp, egală cu un miliard de miliarde de secunde. (<exa– + secundă)
exasperá vb. tr. a enerva, a irita peste măsură; a scoate din sărite. (<fr. exaspérer, lat. exasperare)
excavá vb. tr. a săpa o cavitate în scoarţa pământului şi a îndepărta materialul rezultat. (<fr. excaver, lat. excavare)
excavatór s. n. maşină de lucru de mare capacitate pentru săpat şi încărcat pământul. (<fr. excavateur, rus.
ekskavator)
excavatoríst, –ă s. m. f. muncitor pe un excavator. (<rus. ekskavatorist)
excaváţie s. f. 1. cavitate la suprafaţa sau în adâncul pământului, în vederea unor obiective (<fr. excavation, rus.
tehnice; rezultatul excavării.2. (med.) adâncitură anormală a unui organ. ekskavaţiia)
excedá vb. intr. a întrece nivelul, măsura, valoarea. (<fr. excéder, lat. excedere)
excedént s. n. 1. prisos, ceea ce rămâne după acoperirea tuturor nevoilor; surplus.2. (fin.) (<fr. excédent, lat. excedens)
plus de venituri în raport cu cheltuielile.
excedentár, –ă adj. care are un excedent. (<fr. excédentaire)
excelá vb. intr. a se remarca, a se distinge în mod deosebit (într–un domeniu). (<fr. exceller, lat. excellere)
excelént, –ă adj. foarte bun, excepţional, admirabil, minunat, extrem de valoros. (<fr. excellent, lat. excellens)
excépţie s. f. 1. ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (<fr. exception, lat. exceptio)
(generală); o complement circumstanţial de ~ = complement care
desemnează obiectul sau faptul ce exprimă o excepţie în raport cu subiectul,
cu numele predicativ sau cu complementul;
excepţionál, –ă adj. 1. care este, face, constituie o excepţie. • care iese din comun; deosebit.2. (<fr. exceptionnel)
foarte bun, extraordinar, minunat, excelent.
excerptá vb. tr. a extrage dintr–o lucrare (termeni, pasaje), a scoate prin alegere. (<excerpte)
excérpte s. n. pl. 1. pasaje, termeni extraşi dintr–o lucrare; extrase.2. publicaţii care cuprind (<lat. excerpta)
extrase, rezumate din anumiţi autori sau din lucrări şi publicaţii dintr–un
anumit domeniu.
excés s. n. 1. diferenţă în plus dintre două cantităţi; surplus.2. lipsă de cumpătare, de (<fr. excès, lat. excessus)
măsură; abuz, exagerare. • (pl.) abuzuri; violenţe.
excesív, –ă adj. care întrece limita normală; exagerat; abuziv. o climă ~ă = climă cu variaţii (<fr. excessif)
mari de temperatură de la un anotimp la altul. • (adv.) peste măsură de...,
foarte.
excipiént adj., s. n. (produs farmaceutic) inactiv faţă de organism şi în care se încorporează (<fr. excipient)
diferite medicamente.
excitá vb. tr. 1. a activa, a stimula funcţia unei celule, a unui ţesut, organ etc.2. (fig.) a (<fr. exciter, lat. excitare)
irita, a aţâţa. • a provoca o senzaţie, un sentiment.3. (fiz.) a comunica un plus
de energie unui sistem fizic. • a produce un câmp magnetic într–o maşină
electrică.
excitábil, –ă adj. care poate fi excitat (uşor). • iritabil. (<fr. excitable)
excitabilitáte s. f. capacitate a materiei vii de a reacţiona în mod special la stimuli. (<fr. excitabilité)
excitánt, –ă I. adj. care excită; excitator.II. s. n. substanţă, factor care provoacă excitaţia (<fr. excitant)
unui organ(ism).
excitator, –oáre I. adj. excitant.II. s. n. maşină electrică pentru alimentarea înfăşurării de (<fr. excitateur, lat. excitator)
excitaţie (4) a altor maşini electrice.
excitáţie s. f. 1. excitare.2. proces fiziologic manifestat prin accentuarea activităţii (<fr. excitation, lat. excitatio)
funcţionale a unei celule, a unui ţesut sau organ ca reacţie la un stimul.3.
stare de enervare, de încordare, de aţâţare.4. producere a unui câmp magnetic
util în maşini, aparate sau
excitomotór, –oáre adj. referitor la excitaţia motrice a muşchilor. (<fr. excito–moteur)
excitón s. m. particulă fictivă asociată unei stări de excitaţie care se propagă prin masa (<germ. Exciton)
unui corp cristalin.
exizá vb. tr. a extirpa. • a scobi (în lemn sau alt material). (<fr. exciser)
excíză s. f. impozit indirect perceput în Anglia şi SUA (<engl., fr. excise)
excízie s. f. 1. extirpare a unei porţiuni de ţesut sau organ.2. (tehn.) tăiere, scoatere a unui (<fr. excision, lat. excisio)
fragment dintr–un material sau dintr–o piesă.
exclamá vb. tr. a scoate o exclamaţie; a striga. (<fr. exclamer, lat. exclamare)
exclamáre s. f. acţiunea de a exclama; exclamaţie. o semnul ~ării = semn de punctuaţie (!) (<exclama)
după o interjecţie, un vocativ sau o propoziţie exclamativă ori imperativă.
exclamatív, –ă adj. care exprimă o exclamaţie. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie care (<fr. exclamatif)
exprimă o stare afectivă.
exclamáţie s. f. 1. cuvânt, propoziţie, frază rostite cu o anumită modulaţie a vocii, prin care (<fr. exclamation, lat.
se exteriorizează o emoţie, un sentiment; strigăt.2. figură de stil prin care exclamatio)
atutorul exprimă, cu autorul unei exclamaţii (1), un sentiment puternic.
exclúde vb. I. tr. a da afară, a elimina, a nu admite.II. refl. (despre două elemente) a se (<lat. excluder)
respinge ca fiind incompatibile, contrare.
exclús, –ă I. adj. înlăturat, eliminat, dat afară.II. adv. inadmisibil. (<exclude)
exclusív, –ă I. adj. (despre noţiuni abstracte) care se exclud unul pe altul; incompatibil cu (<fr. exclusif, lat. exclusivus)
altceva. • referitor la un singur lucru.II. adv. cu excluderea altor posibilităţi,
în afară de. • numai.
exclusivísm s. n. 1. refuz categoric de a ţine seama de părerile sau ideile altora.2. caracterul, (<fr. exclusivisme)
însuşirea a ceea ce este exclusiv.
exclusivíst, –ă adj., s. m. f. (cel) care are o atitudine de exclusivitate. (<fr. exclusiviste)
esclusivitáte s. f. situaţia, calitatea a ceea ce este exclusiv. • drept exclusiv de a vinde, de a (<fr. exclusivité)
publica o carte etc. o în ~ = cu excluderea tuturor celorlalţi.
excluziúne s. f. 1. excludere, interdicţie. o (fiz.) principiul ~ii = principiu potrivit căruia (<fr. exclusion)
într–un sistem cuantic nu pot exista doi fermioni care să aibă simultan acelaşi
ansamblu de numere cuantice.2. (log.) relaţie între două propoziţii care nu
pot fi simultan adev
excogitáţie s. f. efort de gândire. (<lat. excogitatio, fr.
excogitation)
excomunicá vb. tr. a exclude dintr–o comunitate religioasă. (<lat. excommunicare, fr.
excommunier)
excoriá vb. tr., refl. (despre piele) a (se) jupui uşor. (<fr. excorier, lat. excoriare)
execráţie s. f. oroare, repulsie. • persoană, lucru care inspiră un asemenea sentiment. (<fr. exécration, lat. exsecratio)
executá vb. I. tr. 1. a face, a prelucra.2. a pune în aplicare, a îndeplini (un ordin, un (<fr. exécuter)
plan).3. a interpreta o lucrare muzicală (un dans, un balet).4. a îndeplini o
hotărâre judecătorească, un act de autoritate, o obligaţie. • a duce la
îndeplinire o sentinţă de c
executábil, –ă adj. care poate fi executat. (<fr. exécutable)
executánt, –ă adj., s. m. f. (cel) care execută ceva; executor. (<fr. exécutant)
executáre s. f. 1. acţiunea de a (se) executa.2. ~a bugetului = realizarea veniturilor bugetare (<executa)
şi utilizarea lor pentru acoperirea cheltuielilor prevăzute în buget.
executív, –ă adj. care are sarcina de a asigura aplicarea legilor. o putere ~ă (şi s. n.) = una (<fr. exécutif)
dintre puterile fundamentale ale statului, guvernul; organ ~ = organ de stat cu
funcţii de organizare şi de asigurare a executării legilor.
executór, –oáre adj. executant. o ~ (jur.; s. m. f.) ~ testamentar = persoană însărcinată cu (<fr. exécuteur, lat. exsecutor)
aducerea la îndeplinire a unui testament după moartea testatorului; ~
judecătoresc = funcţionar care îndeplineşte acte de procedură şi execută
hotărâri judecătoreşti.
executóriu, –ie adj. (jur.) care trebuie executat. o formulă ~ie = formalitate necesară pentru (<fr. exécutoire, lat.
executarea unei hotărâri judecătoreşti; titlu ~ = act investit cu formulă exsecutorius)
executorie.
execúţie s. f. 1. executare.2. încasare forţată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin (<fr. exécution)
mijloace fiscale.3. aducere la îndeplinire a unei sentinţe de condamnare la
moarte.
exédră s. f. 1. loc de reuniune în termele şi casele romane.2. anexă în formă de semicerc (<lat. exedra, fr. exédre)
a unei construcţii, care are în interior scaune de–a lungul zidului. • bancă
semicirculară, din piatră, în partea de răsărit a absidei, în bisericile catolice. •
construcţie în s
exegét s. m. specialist în exegeză. (<fr. exegète)
exegétic, –ă adj. care explică, interpretează; bazat pe exegeză. o şcoală ~ă = curent în dreptul (<fr. exégétique)
burghez care consideră că textele de lege trebuie interpretate scrict literal şi
logic–formalist.
exegéză s. f. interpretare, explicare (de conţinut şi filologică) a unui text literar, juridic, (<fr. exégèse, gr. exegesis)
religios.
exemplár1 s. n. 1. fiecare dintre obiectele multiplicate în serie după un model comun.2. (<fr. exemplaire, lat.
fiecare dintre reprezentanţii unei aceleiaşi categorii de fiinţe sau de lucruri exemplarium)
asemănătoare.
exemplár2, –ă adj. 1. care poate servi ca exemplu.2. cu caracter drastic, servind ca avertisment. (<fr. exemplaire, lat. exemplaris)
exémpli grátia loc adv. după cum arată exemplele; de exemplu. (<lat. exempli gratia)
exémplu s. n. 1. acţiune care poate servi de model; pildă. • persoană care întruneşte toate (<fr. exemple, lat. exemplum)
calităţile pentru a putea fi imitată; model.2. caz, fapt cu anumite caractere
tipice, simptomatice, care este citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o
demonstraţie etc. o de
exémpt, –ă adj. (jur.) care nu este supus unei obligaţii, liber de ceva. (<fr. exempt, lat. exemptus)
exempţiúne s. f. (jur.) privilegiu care dispensează de o obligaţie, de o datorie etc. (<fr. exemption, lat. exemptio)
exencefál s. n. monstru caracterizat prin absenţa bolţii craniene, prin care encefalul, acoperit (<fr. exencéphale)
numai cu meninge, iese în afară.
exencefalíe s. f. 1. anomalie ptrzentată de un exencefal.2. tumoare ieşită în afara craniului sau (<fr. exencéphalie)
a regiunii superioare a feţei.
exenteráţie s. f. ieşire a intestinelor din cavitatea peritoneală. • ablaţiune a intestinelor în (<fr. exentération)
abator.
exequatur /ex–sec–vá–/ s. 1. autorizaţie dată de un şef de stat unui consul străin de a–şi exercita (<fr. exequatur, lat. exsequatur,
n. inv. funcţiile în ţara în care este trimis.2. aprobare a unui stat de a se executa pe să execute)
teritoriul său o hotărâre judecătorească pronunţată de un tribunal străin.
exercitá vb. tr. 1. a îndeplini o funcţie, a practica o profesiune etc.2. a valorifica o influenţă, (<lat. exercitare)
un drept etc.
exercíţiu s. n. 1. activitate fizică sau intelectuală, repetată sistematic, spre a dobândi sau a (<fr. exercice, lat. exercitium)
forma anumite deprinderi, abilităţi etc. • mică piesă vocală sau instrumentală
în scopul dezvoltării deprinderilor tehnice. • metodă de instruire a militarilor
pentru formare
exeréză s. f. ablaţiune (1). (<fr. exérèse)
exérgă s. f. mic spaţiu gol pe o medalie, destinat a fi acoperit cu o inscripţie. • inscripţie, (<fr. exergue)
dată etc., gravată pe o medalie. o a pune în ~ (o idee, o frază etc.) = a pune în
evidenţă.
exergíe s. f. (fiz.) parte a energiei care poate fi transformată în orice formă de energie. (<fr. exergie)
exhaustiúne s. f. 1. epuizare completă.2. enumerarea tuturor cazurilor posibile într–o (<fr. exhaustion, lat. exhaustio)
problemă.
exhaustív, –ă adj. care epuizează un subiect; complet. (<fr. exhaustif)
exhaustivitáte s. f. caracter exhaustiv. (<fr. exhaustivité)
exhaustór s. n. 1. ventilator centrifugal pentru aspirarea şi evacuarea aerului sau a altor gaze (<fr. exhausteur)
din încăperi închise.2. aparat pentru a ridica un lichid dintr–un rezervor
plasat mai jos. • dispozitiv pentru alimentarea cu carburant a carburatorului.
exhibá vb. tr. a arăta, a etala; a se făli cu ceva. (<fr. exhiber, lat. exhibere)
exhibitóriu, –ie adj. de exhibiţie. (<fr. exhibitoire, lat.
exhibitorius)
exhibíţie s. f. 1. etalare, expunere ostentativă în public a ceva.2. (pl.) jonglerii de circ. (<fr. exhibition, lat. exhibitio)
exhibiţionísm s. n. 1. mania de a face exhibiţii.2. impuls morbid de a se manifesta în public prin (<fr. exhibitionnisme)
acte, atitudini sau gesturi indecente.
exhibiţioníst, –ă s. m. f., adj. (cel) care practică exhibiţionismul. (<fr. exhibitionniste)
exhumá vb. tr. 1. a deshuma.2. a dezveli, prin eroziune, forme de relief mai vechi, de sub o (<fr. exhumer, lat. exhumare)
cuvertură de roci mai noi.
exhumáţie s. f. exhumare. (<fr. exhumation)
exíge vb. tr. a cere imperios, insistent. (<lat. exsigere, fr. exsiger)
exigént, –ă adj. care necesită multă grijă, stricteţe; pretenţios, sever; exiguu (1). (<fr. exigeant, lat. exigens)
exigénţă s. f. faptul de a fi exigent; pretenţie, cerinţă; exiguitate. (<fr. exigence, lat. exigentia)
exigíbil, –ă adj. 1. care poate fi cerut.2. (jur.; despre obligaţii) care trebuie îndeplinit în orice (<fr. exigible)
caz.
exigibilitáte s. f. însuşirea de a fi exigibil. (<fr. exigibilité)
exiguitáte s. f. exigenţă. • micime, îngustime. (<fr. exiguïté, lat. exiguitas)
exíguu, –uă adj. 1. exact; exigent.2. mic, nesemnificativ. (<fr. exigu, lat. exiguus)
exíl s. n. pedeapsă constând în expulzarea unui condamnat de pe teritoriul statului sau (<fr. exil, lat. exilium)
al ţării al cărei cetăţean este; (p. ext.) plecare voluntară a cuiva din propria–i
ţară; situaţia celui exilat.
exilá vb. tr., refl. a trimite, a pleca în exil, a pedepsi cu trimiterea în exil. (<fr. exiler)
exilárh s. m. şef politic al evreilor aflaţi în captivitatea babiloniană. (<fr. exilarque)
exilát, –ă adj., s. m. f. 1. condamnat la exil; aflat în exil.2. (fig.) retras, izolat. (<exila)
eximá vb. tr. (jur.) a elibera de o obligaţie. (<fr. eximer, lat. eximere)
exínă s. f. membrană protectoare externă a grăuntelui de polen, a sporilor. (<fr. exine)
existá vb. intr. a avea existenţă, a fi, a se afla; a se manifesta. (<fr. exister, lat. existere)
existént, –ă I. adj. care există, trăieşte.II. s. n. 1. (fil.) manifestare concretă a existenţei; (<fr. existant)
ceea ce există.2. (jur.) orice categorie de bunuri aparţinând unei întreprinderi
la o anumită dată.
existénţă s. f. 1. faptul de a exista. • viaţă.2. categorie filozofică fundamentală, natura, (<fr. existence, lat. existentia)
materia, realitatea obiectivă. o ~ socială = categorie fundamentală a
materialismului istoric desemnând latura materială şi cea spirituală a vieţii
sociale; mijloacele de trai.
existenţiál, –ă adj. referitor la existenţă, care este considerat fundamental existenţei sau legat (<fr. existentiel)
intim de ea.
existenţialísm s. n. curent filozofic contemporan care propagă o concepţie tragică asupra (<fr. existentialisme, germ.
existenţei, generată de sentimentul înstrăinării individului şi care Existentialismus)
preconizează utopic dobândirea libertăţii, prin desprinderea de relaţiile
social–istorice concrete.
existenţialíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al existenţialismului. (<fr. existentialiste)
éxitus s. n. moarte, sfârşit. (<lat. exitus)
exînscríe vb. tr. a construi o figură geometrică în afara alteia, astfel ca unele puncte ale celei (<ex2– + înscrie)
dintâi să fie tangente la a doua.
exînscrís, –ă adj. (mat.; despre cercuri) tangent unei laturi a unui triunghi şi prelungirilor (după fr. exinscrit)
celorlalte două.
ex–líbris s. n. vinietă purtând numele bibliofilului sau o deviză, pe care acesta o aplică pe (<fr. ex–libris, lat. ex libris, din
cărţile sale. cărţile lui...)
exlibrístică s. f. colecţie de ex–librisuri; studiul acestora. (<ex–libris + –istică)
exmatriculá vb. tr. a exclude sau a elimina un elev, un student din instituţia de învăţământ pe (<germ. exmatrikulieren)
care o frecventează.
ex–minístru s. m. fost ministru. (<ex1– + ministru)
EXO– v. ex2(o)–.
exobiológ, –ă adj. specialist în exobiologie. (<fr. exobiologue)
exobiologíe s. f. ramură a biologiei care studiază posibilitatea existenţei vieţii în afara (<fr. exobiologie)
Pământului; astrobiologie, cosmobiologie.
exobucál, –ă adj. în afara cavităţii bucale. (<exo– + bucal)
exocardiác, –ă adj. (despre zgomotele inimii) care se produce în afara cavităţii cardiace. (<fr. exocardiaque)
exocardíe s. f. dezvoltare a inimii în afara cavităţii cardiace. (<fr. exocardie)
exocárp s. n. partea externă a pericarpului. (<fr. exocarpe)
exocárst s. n. totalitatea proceselor şi a formelor carstice situate pe suprafaţa rocilor. (<fr. exokarst)
exogamíe s. f. 1. obicei în cadrul ginţii matriarhale de a nu îngădui căsătoria decât cu (<fr. exogamie)
indivizi aparţinând altui trib sau clan.2. (biol.) împerechere de indivizi
neînrudiţi. • fuzionare a gameţilor în afara organismului.
exogastrúlă s. f. (med.) embrion anormal cu evaginarea intestinului primitiv. (<engl. exogastrula)
exogén, –ă adj. 1. (med.) format, dezvoltat la exterior; care se datorează unor cauze din afara (<fr. exogène)
organismului.2. (despre factori geologici) care acţionează la suprafaţa
scoarţei terestre şi a căror sursă de energie este extraterestră.
exonerá vb. tr., refl. a (se) elibera, a (se) achita (de) o obligaţie, (de) o datorie. (<fr. exonérer, lat. exonerare)
exorbitá vb. intr. 1. (despre un astru) a ieşi din orbită.2. (fig.) a întrece măsura; a trece peste (după it. esorbitare)
ceea ce se cuvine.
exorbitánt, –ă adj. deosebit de mare, excesiv, exagerat, enorm. (<fr. exorbitant, lat. exorbitans)
exorcizá vb. tr. a pronunţa cuvinte magice, a oficia o slujbă pentru a goni diavolul. (<fr. exorciser, lat. exorcisare)
exórdiu s. n. prima parte a unui discurs; (p. ext.) introducere; prefaţă. (<lat. exordium)
exoréic, – adj. (despre o regiune, un bazin hidrografic) cu ape naturale care se varsă direct (<fr. exoréique)
în mare.
exoreísm s. n. caracterul, situaţia a ceea ce este exoreic. (<fr. exoréisme)
exortá vb. tr. a înflăcăra, a îndemna o persoană sau o colectivitate (prin cuvinte, discursuri (<fr. exhorter, lat. exhortari)
etc.).
exortatív, –ă adj. care exortează. (<fr. exhortatif)
exortáţie s. f. discurs prin care se urmăreşte stârnirea unor sentimente, dezlănţuirea unor (<fr. exhortation, lat. exhortatio)
acţiuni etc.; încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare.
exoschelét s. n. schelet extern, secretat de tegument la unele nevertebrate. (<fr. exosquelette, engl.
exoskeletou)
exoseróză s. f. proces de reacţie cutanată în eczemă caracterizat prin introducerea de lichid (<fr. exosérose)
care disociază mai întâi celulele epidermei, iar apoi formează vezicule.
exosféră s. f. strat atmosferic exterior situat la înălţimi mai mari de 1000 km. (<fr. exosphère)
exosmóză s. f. ieşire a unui lichid, prin osmoză, din membrana poroasă. (<fr. exosmose)
exostóză s. f. 1. excrescenţă osoasă benignă, care se dezvoltă aproape de epifizele oaselor (<fr. exostose)
membrelor.2. protuberanţă pe ramurile sau pe trunchiul arborilor bătrâni.
exostózic, –ă adj. referitor la exostoză. o boală ~ă = dezvoltare patologică a oaselor în punctele (<exostoză + –ic)
de osificare activă, apărută în timpul creşterii acestora.
exotécă s. f. 1. înveliş extern al sporogonului.2. membrană externă a lojei antenelor.3. (<fr. exothèque)
stratul extern al grăuntelui de polen.
exotéric, –ă adj. (despre doctrine filozofice, ritualuri religioase) care poate fi înţeles uşor de (<fr. exotérique, gr. exoterikos)
cei neiniţiaţi; accesibil, destinat tuturor.
exoterísm s. n. învăţătură parţială a unei doctrine, ritual care putea fi cunoscut şi de profani. (<fr. exotérisme)
exotróf, –ă adj. (despre organisme) care îşi procură hrana din mediul exterior. (<fr. exotrophe)
exotropíe s. f. strabism divergent, în care axa unuia dintre ochi este deviată în afară. (<engl. exotropia)
expandá vb. tr. (tehn.) a întinde, a mări, a dilata. • a deforma prin întindere. (<germ. expandieren, engl.
expand)
expandábil, –ă adj. expansibil. (<expanda + –bil)
expandát, –ă adj. (despre materiale, alimente) cu structură spongioasă. (după engl. expanded)
expandór s. n. dispozitiv electronic care măreşte dinamica semnelor de audiofrecvenţă. (<germ. Expander, engl.
expander)
expansíbil, –ă adj. care tinde să–şi mărească volumul, suprafaţa; (despre gaze) care se poate (<fr. expansible)
dilata; expandabil.
expansibilitáte s. f. însuşirea de a fi expansibil. (<fr. expansibilité)
expansionísm s. n. politică agresivă de exercitare a influenţei politice şi economice asupra unor (<fr. expansionnisme)
ţări străine în vederea acaparării prin forţă de noi teritorii, colonii, pieţe de
desfacere.
expansioníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al expansionismului. (<fr. expansionniste)
expansiúne s. f. 1. creştere a volumului unui gaz, al unui sistem fizico–chimic; destindere (3), (<fr. expansion, lat. expansio)
detentă (1).2. extindere a dominaţiei, a sferei de influenţă politică şi
economică a unei ţări asupra altei ţări.3. (lingv.) procedeu prin care o unitate
sintactică de nivel i
expansív, –ă adj., s. m. f. (om cu temperament) exuberant, comunicativ, vioi. (<fr. expansif)
expansivitáte s. f. însuşirea de a fi expansiv. (<fr. expansivité)
expatriá vb. refl. a emigra. (<fr. s’expatrier)
expectánt, –ă adj. în expectativă. (<fr. expectant)
expectánţă s. f. expectaţie (2). (<engl. expectancy)
expectatívă s. f. aşteptare, speranţă întemeiată pe anumite drepturi, promisiuni sau (<fr. expectative)
probabilităţi; expectaţie.
expectáţie s. f. 1. expectativă.2. aşteptare în observarea evoluţiei unei boli; expectanţă. (<fr. expectation, lat. expectatio)
expectorá vb. tr. a elimina mucozităţile provenite din căile respiratorii. (<fr. expectorer, lat.
expectorare)
expectoránt, –ă adj., s. n. (medicament) care uşurează expectoraţia. (<fr. expectorant)
expectoráţie s. f. expectorare. • ceea ce se expectorează; flegmă. (<fr. expectoration)
expediá vb. tr. 1. a trimite (scrisori, bani, pachete etc.) la destinaţie.2. (fam.) a îndepărta pe (<fr. expédier, lat. expedire)
cineva, a se descotorosi, a se debarasa de cineva. • a face ceva în grabă şi
superficial.
expediént s. n. mijloc ingenios de a învinge o dificultate; (p. ext.) mijloc improvizat, adesea (<fr. expédient, lat. expediens)
ilicit, prin care se procură bani.
expeditív, –ă adj. (şi adv.) care rezolvă prompt, uşor lucrurile; operativ. (<fr. expéditif)
expeditór, –oáre s. m. f. cel care expediază scrisori, colete, bani etc. (<fr. expéditeur)
expedíţie s. f. 1. expediere (1).2. călătorie întreprinsă în vederea unor cercetări ştiinţifice (<fr. expédition, lat. expeditio)
sau pentru afaceri comerciale.3. campanie militară în afara graniţelor, în scop
de cucerire, de pedepsire etc.
expediţionár, –ă I. adj. referitor la expediţie. o corp ~ = grupare de forţe armate însărcinată cu (<fr. expéditionnaire)
acţiuni militare pe teritoriul unor ţări îndepărtate.II. s. m. membru al unei
expediţii.
experiént, –ă adj. 1. activ, întreprinzător.2. cu experienţă, priceput. (<lat. experiens)
experiénţă s. f. 1. totalitatea cunoştinţelor despre realitatea înconjurătoare pe care oamenii le (<fr. expérience, lat. experientia)
obţin în procesul practicii social–istorice.2. procedeu de cercetare în ştiinţă,
constând în reproducerea sau modificarea intenţionată a unui fenomen, cu
scopul observării lu
experimént s. n. 1. experienţă (2).2. folosirea cu caracter experimental a unor modalităţi şi (<germ. Experiment, lat.
tehnici noi. experimentum)
experimentá vb. tr. a verifica prin experienţă. (<fr. expérimenter, lat.
experimentare)
experimentábil, –ă adj. care poate fi experimentat. (<fr. expérimentable)
experimentál, –ă adj. (şi adv.) bazat pe experienţă, rezultat din experienţă, cu titlu de încercare. (<fr. expérimental, lat.
experimentalis)
experimentalísm s. n. folosire a experimentului, a documentului ca mijloc de cunoaştere, de (<engl. experimentalism)
creaţie.
experimentalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al experimentalismului. (<engl. experimentalist)
experimentát, –ă adj. care posedă multă experienţă, priceput. • care a trecut prin multe încercări. (<experimenta)
expiatór, –oáre adj. care poate şterge, ispăşi o greşeală. (<fr. expiatoire, lat. expiatorius)
expirá vb. I. tr. a elimina din plămâni aerul inspirat.II. intr. 1. (despre un contract, o (<fr. expirer, lat. expirare)
convenţie) a înceta de a fi în vigoare.2. (despre un termen) a ajunge la
scadenţă.3. (fig.) a muri.
expiratór, –oáre adj. care serveşte la expirat. o (fon.) accent ~ = accent bazat pe intensificarea (<fr. expirateur)
expirării la pronunţarea silabei accentuate.
expiráţie s. f. eliminare din plămâni a aerului inspirat. (<fr. expiration, lat. expiratio)
explánt s. n. fragment de ţesut viu plasat într–un mediu de cultură. (<fr. explant)
explantá vb. tr. a face un explant. (<fr. explanter)
expletív, –ă adj. (despre un cuvânt, o expresie) lipsit de sens, care nu este necesar. (<fr. explétif, lat. expletivus)
explicá vb. I. tr. a arăta, a clarifica, a lămuri. • a descoperi, a lămuri cauza; a demonstra. (<fr. expliquer, lat. explicare)
• (fam.) a preda o lecţie; a face expunerea unor cunoştinţe.II. refl. a se
justifica. • a se înţelege, a se pricepe.III. refl., tr. a (se) lămuri, a (se) înţelege.
explicatív, –ă adj. care are rolul de a explica. o notă ~ă = explicaţie a unui cuvânt, a unei (<fr. explicatif)
chestiuni în legătură cu un text; dicţionar ~ = dicţionar în care sunt explicate
sensurile şi întrebuinţările cuvintelor; propoziţie relativă ~ă = propoziţie
apozitivă.
explicáţie s. f. 1. explicare; lămurire (a ceea ce este neînţeles, obscur), clarificare a unei (<fr. explication, lat. explicatio)
chestiuni. o a cere ~ii (cuiva) = a cere socoteală; a avea o ~ cu cineva = a
discuta cu cineva în vederea evitării unui diferent.2. cauză.3. operaţie prin
care se dezvăluie teme
explicít, –ă adj. 1. (şi adv.) exprimat limpede; desluşit, lămurit, clar.2. (mat.; despre relaţia (<fr. explicite, lat. explicitus)
dintre variabile) care defineşte o funcţie.
explicitá vb. tr. a face explicit, a clarifica. (<fr. expliciter)
explicitáte s. f. caracterul a ceea ce este explicit; claritate. (<fr. explicité)
exploatá vb. tr. 1. a pune în valoare un bun în vederea realizării unor scopuri economice; a (<fr. exploiter)
valorifica, a cultiva.2. a–şi însuşi fără echivalent plusprodusul sau munca
producătorilor direcţi; a acapara roadele muncii altuia.3. (fig.) a folosi
abuziv, a profita.
exploatábil, –ă adj. (despre bunuri naturale) care poate fi exploatat. (<fr. exploitable)
exploatabilitáte s. f. calitate a unui bun de a putea fi exploatat. (<fr. exploitabilité)
exploatáre s. f. 1. acţiunea de a exploata.2. însuşirea fără echivalent, de către un proprietar (<exploata)
privat al unor mijloace de producţie, a plusprodusului sau chiar a unei părţi
din munca producătorilor nemijlociţi de bunuri materiale.3. totalitatea
lucrărilor de punere în va
exploatatór, –oáre adj., s. m. f. 1. (cel) care exploatează munca altuia.2. (cel) care exploatează o pădure, o (<exploata + –tor)
mină etc.
exploatáţie s. f. 1. întreprindere cu caracter economic care exploatează pământuri, păduri, (<fr. exploitation)
mine etc.2. terenul, pădurea etc. aflate în exploatare (3).
explodá vb. intr. 1. (despre explozive, proiectile) a face explozie.2. (despre aparate) a se (<lat. explodere)
sfărâma datorită presiunii interioare.3. (despre gaze) a izbucni (într–o
erupţie).4. (fig.) a izbucni, a răbufni.
explodór s. n. explozor (<engl. exploder)
explorá vb. tr. 1. a cerceta o regiune necunoscută sau greu accesibilă, mai ales în scop (<fr. explorer, lat. explorare)
ştiinţific. • a cerceta posibilităţile de exploatare a unui zăcământ. • (med.) a
observa funcţionarea unui organ cu ajutorul instrumentelor şi aparatelor
speciale.2. (fam.) a cerceta
explorábil, –ă adj. care poate fi explorat. (<fr. explorable)
exploratór, –oáre I. s. m. f. cel care explorează.II. s. n. (med.) instrument pentru explorarea (<fr. explorateur, lat. explorator)
diverselor organe în vederea diagnosticului.
exploratóriu, –ie adj. referitor la explorare. (<fr. exploratoire)
exploráţie s. f. explorare. (<fr. exploration, lat. exploratio)
exprés2, –ă adj. tren ~ (şi s. n.) = tren cu viteză mare pe parcurs şi cu opriri numai în staţiile (<fr., engl. express)
importante; scrisoare ~ă = scrisoare care ajunge rapid la destinaţie.
exprés3, –ă I. adj. exprimat clar, fără nici un fel de îndoială.II. adv. special pentru..., (<fr. exprès, lat. expressus)
precis, anume.
exprésie s. f. 1. îmbinare de cuvinte, construcţie sintactică prin care se exprimă o idee, un (<fr. expression, lat. expressio)
sentiment. • grup (fix) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee.2. manifestare
a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor,
liniilor, sune
expresionísm s. n. 1. curent artistic şi literar modern, apărut în Germania la începutul sec. XX, (<fr. expressionnisme)
caracterizat printr–o puternică tendinţă de exprimare spontană a trăirilor
interioare (stări de spaimă, durere, uimire, exacerbare a sentimentelor), prin
tensiune extatică, pun
expresioníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al expresionismului. (<fr. expressionniste)
expresív, –ă adj. 1. care exprimă ceva în mod viu, plastic; sugestiv, elocvent. • (despre opere (<fr. expressif)
literare, artistice) care evocă în imagini vii.2. (despre ochi, faţă) care reflectă
puternic stări interioare.
expresivitáte s. f. 1. calitatea de a fi expresiv.2. grad de manifestare fenotipică a unui caracter, (<fr. expressivité)
a unei însuşiri controlate de o genă.
exprimá vb. I. tr. a expune, a manifesta, a reprezenta (idei, sentimente etc.) prin cuvinte (<fr. exprimer, lat. exprimere)
sau prin gesturi.II. refl. a vorbi, a reda prin cuvinte.
exprimábil, –ă adj. care poate fi exprimat. (<fr. exprimable)
exprimáre s. f. acţiunea de a (se) exprima; formulare a unor idei sau sentimente etc. • (<exprima)
comunicare prin cuvinte; pronunţare a unor cuvinte etc.
expromisiúne s. f. substituţie de debitori în dreptul roman, care se caracteriza prin faptul că nu (<lat. expromissio, fr.
exista o înţelegere prealabilă între debitori. expromission)
expropriá vb. tr. a deposeda pe unul ori mai mulţi proprietari de bunurile care le aparţin, cu (<fr. exproprier)
sau fără plata unei despăgubiri, trecându–le în patrimoniul statului.
expropriábil, –ă adj. care urmează a fi expropriat. (<expropria + –bil)
expropriát, –ă adj., s. m. f. (cel) care a fost supus exproprierii. (<fr. exproprié)
expropriatór, –oáre s. m. f. cel care expropriază. (<fr. expropriateur)
expugnábil, –ă adj. care poate fi luat cu forţa. (<fr. expugnable)
expúlsie s. f. 1. împingere în afară a unui gaz, lichide etc.2. eliminare din organism a unui (<fr. expulsion, lat. expulsio)
produs fiziologic, patologic, a unui corp străin etc.
expulzá vb. tr. 1. a dispune, printr–un act al puterii de stat, ca cineva să părăsească teritoriul (<fr. expulser, lat. expulsare)
ţării în care se află.2. a scoate, a da, a împinge afară.
expuncţiúne s. f. (filol.) terminare, încheiere. • marcare printr–un punct (deasupra sau (<fr. exponction, lat. expunctio)
dedesubtul unei litere, unui cuvânt etc.) a unei anulări; scoatere a unor
cuvinte, litere dintr–un text.
expúne vb. I. tr. 1. a reda prin cuvinte, a relata.2. a prezenta publicului lucruri, obiecte (<lat. exponere)
selecţionate. • a aşeza (ceva) într–un loc favorabil exercitării unei influenţe,
unei acţiuni etc.3. a supune acţiunii luminii un material fotosensibil.II. tr.,
refl. a pune
expúnere s. f. acţiunea de a (se) expune. • relatare; ceea ce se expune. • naraţiune, (<expune)
povestire. o ~ de motive = prezentare a unui proiect de act normativ
cuprinzând sublinierea şi motivarea soluţiilor noi.
expurgá vb. tr. a elimina dintr–o carte pasaje incompatibile cu anumite principii morale sau (<fr. expurger, lat. expurgare)
idei politice.
expurgáţie s. f. expurgare. (<fr. expurgation)
exsanguitáte s. f. însuşirea de a fi exsanguu. (<exsanguu + –itate)
exsánguu, –uă adj. (despre ţesuturi) lipsit de sânge; (despre obraji, faţă) palid, cadaveric. (<fr. exsangue, lat. exsanguis)
exsért, –ă adj. (bot.; despre organe) ieşit în afară. (<fr. exsert, lat. exsertus)
exsicáta s. f. colecţie de plante uscate recoltate de pe un anumit teritoriu şi inserate (<fr., lat. exsiccata)
într–un ierbar.
exsicatór s. n. aparat de laborator dintr–un vas de sticlă cu un capac ce se poate închide (<fr. exsiccateur)
ermetic, pentru uscarea sau păstrarea în stare uscată a substanţelor.
exstrofíe s. f. defect de conformaţie al unui organ intern, care se prezintă întors, răsturnat; (<fr. exstrophie)
extroversiune.
exsudá vb. intr. a produce un exsudat; a transpira. (<fr. exsuder, lat. exsudare)
extáz s. n. 1. stare emoţională de exaltare, care se naşte din contemplarea unor lucruri (<fr. extase, gr. ekstasis)
extraordinare şi în care toate preocupările şi sentimentele dispar în faţa unui
singur sentiment dominant de admiraţie. • afecţiune nervoasă în care
bolnavul, sub imperiul unei i
extazía vb. tr., refl. a cuprinde, a fi stăpânit de extaz (2). (<fr. /s’/extasier)
extemporál, –ă I. adj. în afara timpului.II. s. n. probă scrisă dată elevilor pe neanunţate din (<germ. Extemporale, lat.
lecţia zilei pentru verificarea cunoştinţelor. extemporalis)
extemporanéu, –eé adj. 1. care nu depinde de timp; imprevizibil.2. (despre medicamente) preparat (<lat. extemporaneus, fr.
sau administrat fără amânare. extemporané)
exténder s. n. substanţă folosită în industria picturilor, în vederea reducerii preţului unui (<engl. extender)
produs.
extensíbil, –ă adj. care poate fi extins, alungit, fără a se rupe. (<fr. extensible)
extensibilitáte s. f. calitatea de a fi extensibil. (<fr. extensibilité)
extensimétru s. n. alveograf. (<fr. extensimètre)
extensiúne s. f. 1. creştere, mărire, dezvoltare, extindere.2. lărgire a sensului unui cuvânt.3. (<fr. extension, lat. extensio)
(fil.) totalitatea, clasa de obiecte cărora le corespund notele, atributele unui
concept sau termen. • (log.) sferă a unei noţiuni.4. (anat.) mişcare de
întindere a membrelor
extensív, –ă adj. 1. care produce extensiune; bazat pe cantitate, pe spaţiu. o cultură ~ă = (<fr. extensif, lat. extensivus)
sistem de cultivare a pământului în care creşterea producţiei agricole se
obţine numai prin extinderea suprafeţelor cultivate.2. (fiz.) care (se) poate
extinde.
EXTENSO– elem. „extensiune“. (<fr. extenso–, cf. lat. extensus,
întins)
extensográf s. n. aparat care înregistrează variaţia viscozităţii unui aluat. (<fr. extensographe)
extensográmă s. f. grafic înregistrat la extensograf. (<fr. extensogramme)
extensometríe s. f. parte a metrologiei care studiază diversele aparate de măsură a deformaţiilor (<fr. extensométrie)
mecanice.
extensométru s. n. 1. instrument folosit în extensometrie.2. dinamometru pentru măsurarea (<fr. extensomètre)
extensiunii în kilograme.3. aparat electric pentru măsurarea variaţiei
dimensiunilor unor solide.
extensór, –oáre I. adj. care are rolul de a întinde.II. adj., s. m. (muşchi) care ajută la (<fr. extenseur)
întinderea unor părţi sau organe ale corpului.III. s. n. aparat pentru
gimnastica muşchilor, constând dintr–un arc de oţel sau din două resorturi
care trebuie întinse cu mâinile.
extenuá vb. refl., tr. a (se) obosi foarte tare, a (se) epuiza (3). (<fr. /s’/exténuer, lat. extenuare)
exteroceptív, –ă adj. (despre senzaţii) care transmite centrilor nervoşi informaţii asupra lumii din (<fr. extéroceptif)
afara corpului.
exteroceptór s. m. organ receptor nervos de la suprafaţa corpului care primeşte excitaţii din (<fr. extérocepteur)
mediul extern.
extinctív, –ă adj. care duce la stingerea efectelor unui act juridic. (<fr. extinctif)
extinctór, –oáre I. adj. care are proprietatea de a stinge.II. s. n. stingător de incendii. (<fr. extincteur, lat. extinctor)
extíncţie s. f. stingere, slăbire (a unei acţiuni, oscilaţii etc.) • micşorare, anulare a (<fr. extinction, lat. exstinctio)
intensităţii unui fascicul de lumină. • (fig.) stingere a vieţii, moarte.
extínde vb. tr., refl. a (se) întinde, a (se) mări; a (se) propaga, a (se) lărgi. (<lat. extendere)
extingíbil, –ă adj. care poate fi stins; (jur.) care trebuie stins. (<fr. extinguible, lat.
extinguibilis)
extirpá vb. tr. 1. a înlătura chirurgical (o parte dintr–)un organ bolnav, o tumoare etc.2. (<fr. extirper, lat. extirpare)
(fig.) a smulge din rădăcini; a stârpi.
extirpábil, –ă adj. care poate fi extirpat. (<fr. extirpable)
extirpatór, –oáre I. adj. care extirpă.II. s. n. cultivator pentru extirparea buruienilor dintr–un (<fr. extirpateur, lat. extirpator)
teren de cultură şi la afânarea solului.
extirpáţie s. f. extirpare. (<fr. extirpation)
extispíciu s. n. (ant.) cercetare a măruntaielor păsărilor pentru prezicere; haruspiciu. (<lat. extispicium)
extorcá vb. tr. a obţine ceva (în special bani) cu forţa, prin ameninţări; a stoarce. (<fr. extorquer, lat. extorquere)
EXTRA1–/EXTRO– pref. „(în) afară (de)“, „superior“, „foarte“. (<fr. extra–, lat. extra)
extra2 adj. inv. care este de calitate superioară. (<fr. extra)
extraatmosféric, –ă adj. din afara atmosferei terestre. (<fr. extra–atmosphérique)
extraaxilár, –ă adj. (despre flori, muguri, ramuri) situat în afara axilei frunzei. (<fr. extraaxillaire)
extrabugetár, –ă adj. neprevăzut în buget; suprabugetar. (<fr. extra–budgétaire)
extracardiác, –ă adj. care îşi are originea în afara inimii. (<fr. extracardiaque)
extracarpátic, –ă adj. situat în afara arcului munţilor Carpaţi. (<extra1– + carpatic)
extracelulár, –ă adj. din afara celulei. (<fr. extracellulaire)
extracentrál, –ă adj. 1. foarte central.2. în afara centrului. (<extra1– + central)
extraconjugál, –ă adj. în afara căsătoriei; extramarital. (<fr. extraconjugal)
extraconstituţionál, –ă adj. în afara prevederilor constituţiei. (<fr. extraconstitutionnel)
extracontábil, –ă adj. (despre situaţii contabile) pe baza unor date procurate pe alte căi decât (<fr. extracomptable)
evidenţa contabilă.
extracorporál, –ă adj. în afara corpului. (<fr. extra–corporal)
extracranián, –ă adj. în afara cutiei craniene. (<fr. extracrânien)
extráct s. n. 1. preparat, substanţă chimică extrasă din plante, din organisme, organe (<germ. Extrakt, lat. extractum)
etc.2. parte dintr–un înscris; extras (4).
extractíbil, –ă adj. care poate fi extras. (<fr. extractible)
extractív, –ă adj. care (poate) extrage; referitor la extracţie. o industrie ~ă = ramură a (<fr. extractif)
industriei care se ocupă cu extragerea materiilor prime din pământ fără a le
prelucra.
extractór, –oáre I. adj. care (serveşte pentru a) extrage anumite substanţe sau corpuri.II. s. n. (<fr. extracteur, lat. extractorius)
1. aparat pentru extragerea sau recuperarea unei substanţe solubile dintr–un
corp. • aparat care serveşte la extragerea mierii din faguri. • instrument
pentru extragerea corp
extrácţie s. f. 1. extragere; scoatere a unui dinte, a unei măsele.2. (chim.) separare a unui (<fr. extraction, lat. extractio)
component dintr–un amestec.3. origine, provenienţă.
extraculturál, –ă adj. din afara culturii. (<engl. extracultural)
extracurént s. m. (electr.) curent de regim tranzitoriu prin autoinducţie, care se suprapune (<fr. extra–courant)
curentului principal.
extradós s. n. 1. (arhit.) suprafaţa exterioară a unui arc, a unei bolţi.2. (av.) faţa de (<fr. extrados)
deasupra unei aripi.3. faţa convexă a unei palete de turbină sau de pompă.
extraplán adj. inv. în afara planului, anexat unui plan. (<extra1– + plan)
extraplát, –ă adj. (despre ceasuri) foarte plat. (<fr. extra–plat)
extrapleurál, –ă adj. în afara pleurei. (<germ. extrapleural)
extrapolá vb. tr. a aplica procedeul extrapolării; a face o extrapolare. (<fr. extrapoler)
extrapoláre s. f. 1. extindere ipotetică, pe baza unui raţionament prin analogie, a unei noţiuni (<extrapola)
de la un domeniu la altul; trecere de la o idee la alta mai complexă, cu o sferă
mai largă etc.; generalizare.2. (mat.) determinare aproximativă a valorilor
unei funcţii contin
extrapoláţie s. f. extrapolare. (<fr. extrapolation)
extraprofesionál, –ă adj. în afara profesiunii cuiva. (<fr. extraprofessionnel, engl.
extraprofessional)
extrapúr, –ă adj. extrem de curat. (<extra1– + pur)
extrarapíd, –ă adj. foarte rapid. (<it. extrarapido)
extrareglementár, –ă adj. în afara regulamentului. (<fr. extra–réglementaire)
extraretinián, –ă adj. din afara retinei. (<fr. extrarétinien)
extrás s. n. 1. fragment, pasaj, citat dintr–o scriere.2. (jur.) act în care s–au reprodus (<extrage)
fragmentar părţi esenţiale dintr–un document. o în ~ = reprodus parţial,
fragmentar; ~ de cont = copie a situaţiei creditului şi a debitului unui cont
într–o anumită perioadă de
extrasensíbil, –ă adj. ultrasensibil. • (despre organism) care reacţionează instantaneu la cea mai (<fr. extra–sensible)
uşoară excitaţie.
extrasenzoriál, –ă adj. perceput pe alte căi decât cele senzoriale. (<fr. extra–sensoriel)
extrasezón s. n. timpul din afara unui sezon; perioadă în care afluenţa turiştilor este scăzută, (după fr. hors–saison)
aceştia beneficiind de preţ redus la cazare (şi la transport).
extrasístolă s. f. contracţie suplimentară a inimii între contracţiile normale, producând o (<fr. extrasystole)
durere uşoară.
extrasistólic, –ă adj. referitor la extrasistolă. (<fr. extrasystolique)
extrastatutár, –ă adj. în afară de statute; nestatutar. (<fr. extra–statutaire)
extraşcolár, –ă adj. în afara programului sau a activităţii şcolare. (<extra1– + şcolar)
extraşíc adj. inv. foarte şic. (<extra1– + şic)
extratemporál, –ă adj. în afara timpului. (<engl. extratemporal)
extrateréstru, –ă adj., s. m. f. (fiinţă) din afara globului pământesc. (<fr. extraterrestre)
extrateritoriál, –ă adj. în afară de teritoriul unui stat. (<fr. extra–territorial)
extrateritorialitáte s. f. regim în relaţiile reciproce dintre state, semnificând privilegiile sau (<fr. extra–territorialité)
imunităţile speciale acordate unor persoane ori instituţii străine, tratându–le
ca şi când ele s–ar afla pe teritoriul lor naţional.
extratextuál, –ă adj. exterior unui text, care aparţine contextului extralingvistic. (<fr. extratextuel)
extraurbán, –ă adj. aflat în afară de oraş. (<extra1– + urban)
extraurgént, –ă adj. foarte urgent. (<fr. extra–urgent)
extrauterín, –ă adj. în afara cavităţii uterine. (<fr. extra–utérin)
extravagánt, –ă adj., s. m. f. (cel) care caută cu orice preţ să iasă din comun; excentric. • bizar, neobişnuit. (<fr. extravagant)
extremísm s. n. atitudine caracterizată prin idei, păreri exagerate, unilaterale, rigide, bazată (<fr. extrémisme)
pe ură şi intoleranţă.
extremíst, –ă I. adj. care depăşeşte limitele normale, moderate.II. adj., s. m. f. (adept) al (<fr. extrémiste)
extremismului.
extremitáte s. f. punct final, limită, parte extremă, hotar. • parte terminală a unui organ sau a (<fr. extrémité, lat. extremitas)
corpului.
extrem–orientál, –ă adj. din Extremul Orient. (<fr. extrême–oriental)
extrinséc, –ă adj. 1. care vine, care este luat din afară, din circumstanţele exterioare şi nu din (<fr. extrinsèque, lat.
esenţa lucrurilor.2. (anat.; despre organe) situat în afara locului normal.3. extrinsecus)
(despre semiconductoare) care conţine impurităţi.
EXTRO– v. extra1–.
extrórs, –ă adj. 1. (despre antere, ovule) care se deschide spre exterior.2. (despre un organ) (<fr. extrorse, lat. extrorsum)
curbat în afară.
extrospectív, –ă adj. referitor la extrospecţie, bazat pe extrospecţie. (<engl. extrospective)
extrospécţie s. f. observare a trăirilor psihice ale altora. • metodă psihologică bazată pe (<fr., engl. extrospection)
observarea obiectivă a fenomenelor lumii exterioare.
extroversiúne s. f. exstrofie. (<fr. extroversion)
extrovért, –ă adj. extravertit. (<fr. extroverti)
extrudá vb. tr. a supune procedeului de extrudare. (<fr. extruder, lat. extrudere)
–éz, –ă suf. „locuitor al...“. (<fr. –ais, –e, –ois, –e, cf. lat.
–esus)
–éză1 v. –ar2.
–éză2 v. –or2.
ezerínă s. f. alcaloid foarte toxic, din seminţele unei plante leguminoase; fizostigmină. (<fr. ésérine)
ezitá vb. intr., tr. a sta la îndoială, a şovăi, a se codi. (<fr. hésiter, lat. haesitare)
fabliau /–bli–ó/ s. f. povestire populară din evul mediu, graţioasă, fantastică, de groază sau (<fr. fabliau)
sentimentală; istorioară cu haz, în versuri, recitată de jongleri.
fabricá vb. tr. 1. a produce anumite obiecte prin prelucrarea unei materii prime într–o (<fr. fabriquer, lat. fabricare)
fabrică sau uzină.2. (fam.) a face ceva la repezeală. • (fig.) a născoci, a
inventa.
fabricánt, –ă s. m. f. cel care fabrică ceva. • proprietar al unei fabrici. (<fr. fabricant)
fabricát s. n. produs obţinut prin fabricaţie. (<germ. Fabrikat)
fabricáţie s. f. tehnica de a fabrica. • producţia unei fabrici. (<fr. fabrication, lat. fabricatio)
fábrică s. f. întreprindere industrială în care se transformă materiile prime în produse (<fr. fabrique, rus. fabrika, germ.
(finite), în serie şi în cantităţi mari. Fabrik)
fabulá vb. tr. a imagina, a povesti fapte, întâmplări fantastice. (<fr. fabuler)
fabulatóriu, –ie adj. referitor la fabulaţie; care fabulează. (<fr. fabulateur, lat. fabulator)
fabuláţie s. f. 1. prezentare a unor fapte sau întâmplări imaginare drept reale sau posibile; (<fr. fabulation, lat. fabulatio)
(p. ext.) minciună.2. povestire alegorică.3. afabulaţie.
fábulă s. f. 1. specie a genului epic, alegorică, (în versuri), în care sunt satirizate anumite (<lat. fabula)
moravuri şi deprinderi, prin procedeul personificării animalelor sau
lucrurilor. • scurtă naraţiune la care participă animale personificate.2.
subiectul, textura unei scrie
fabulíst, –ă s. m. f. autor de fabule (1). (<fr. fabuliste)
fabulós, –oásă I. adj. 1. care aparţine lumii fabulelor; de basm; fantastic.2. (despre preţuri, (<fr. fabuleux, lat. fabulosus)
sume, averi) care depăşeşte orice închipuire; enorm, extraordinar.II. s. n.
element fabulos (I, 1).
facéţie s. f. glumă, farsă, poznă, năzdrăvănie. (<fr. facétie, lat. facetia)
faceţiós, –oásă adj. glumeţ, poznaş; hazliu. (<fr. facetieux)
–fachíe v. faco–.
fachír s. m. ascet cerşetor din India. • prestidigitator, iluzionist. (<fr. fakir)
fachirísm s. n. ansamblu de fapte în aparenţă extraordinare, atribuite puterii supranaturale a (<fr. fakirisme)
fachirilor.
faciál, –ă adj. (anat.) care aparţine feţei. (<fr. facial)
fácies s. n. 1. înfăţişare, aspect superficial al unui lucru.2. aspect al feţei în timpul unei (<lat. facies, fr. faciès)
boli, al unei stări emotive etc. • suprafaţă a unei formaţii anatomice.3.
totalitatea caracterelor mineralogice şi petrografice ale unei roci. • aspect pe
care îl au stratur
facíl, –ă adj. 1. care se poate face cu efort minim.2. uşuratic, superficial. (<fr. facile, lat. facilis)
fácile adv. (muz.) uşor, accesibil. (<it. facile)
facilitá vb. tr. a înlesni, a uşura, a favoriza. (<fr. faciliter, lat., it. facilitare)
facilitáte s. f. 1. însuşirea a ceea ce este facil (1); uşurinţă.2. (inform.) caracteristică a unui (<fr. facilité, lat. facilitas)
calculator, sistem de operare sau limbaj care permite facilitarea scrierii
programelor, organizării datelor ori corectării erorilor.
FACO–, –fachíe elem. „lentilă, cristalin“. (<fr. phaco–, –phakie, cf. gr.
phakos)
facocél s. n. hernie a cristalinului. (<fr. phacocèle)
facocér s. m. specie de mistreţ din savanele africane, cu botul mare şi turtit şi cu colţii (<fr. phacochère)
curbaţi.
facolít s. n. intruziune de roci magmatice în zona de boltă a unui anticlinal sau în albiile (<faco– + –lit2)
sinclinale.
facolíză s. f. suprimare chirurgicală a cristalinului, în miopiile forte. (<fr. phacolyse)
facomalacíe s. f. ramolisment al cristalinului. (<fr. phacomalacie)
facomatóză s. f. acţiune caracterizată prin prezenţa unor mici chisturi sau tumorete care (<fr. phacomatose)
afectează mai ales ţesuturile de origine ectodermică (pielea, sistemul nervos
etc.).
facométru s. n. instrument pentru determinarea numărului de dioptrii al unei sticle de lentilă. (<fr. phacomètre)
factologíe s. f. viciu de concepţie a unei opere literare sau ştiinţifice, aglomerarea de (<rus. faktologiia)
material faptic, neesenţial.
fáctor s. m. 1. condiţie, element, împrejurare care poate determina, influenţa sau explica (<fr. facteur, lat. factor)
un proces, un fenomen, o acţiune etc. o ~ de producţie = componentă a
ansamblului de elemente care iau parte la producerea bunurilor materiale.2.
(mat.) fiecare dintre termenii
factoriál, –ă adj., s. n. (produs al unei serii de factori) care sunt numere întregi, pozitive şi continuu (<fr. factoriel, engl. factorial)
succesive, începând cu unitatea.
factoríe s. f. agenţie a unei case comerciale europene într–o ţară străină (în colonii). • (<rus. faktoriia)
punct pentru cumpărarea vânatului de la vânători şi pentru aprovizionarea
acestora cu unelte, materiale etc. în regiunile nordice depărtate.
fáctoring/făctăriu/ s. n. serviciu complex de natură financiară şi contabilă (acordări de credite, (<engl., fr. factoring)
încasări, plăţi, deconturi etc.) pe care o societate comercială îl face alteia.
factorizá vb. tr. a descompune în factori un număr sau o expresie algebrică. (<fr. factoriser)
factótum s. m. inv. 1. (fam.) persoană care iniţiază, hotărăşte şi rezolvă diferite treburi (<fr. factotum, lat. fac totum)
într–o instituţie, organizaţie etc.2. (fig.) meşter la toate.
factuál, –ă adj. (fil.) referitor la fapte, din fapte; faptic. (<fr. factuel, engl. factual)
fai s. n. ţesătură cu firul foarte accentuat, formând dungi în relief. (<fr. faille)
faianţá vb. tr. a executa un placaj din plăci de faianţă. (<faianţă)
faianţár s. m. cel care fabrică sau vinde faianţă. (<faianţă + –ar)
faianţatór s. m. lucrător în faianţare. (<faianţa + –tor)
faiánţă s. f. ceramică poroasă, smălţuită, care imită porţelanul şi din care se fac obiecte (<fr. faïence, it. faenza)
casnice, de laborator etc.
faienţăríe s. f. 1. ansamblu de obiecte de faianţă.2. fabrică de faianţă. (<fr. faïencerie)
failíbil, –ă adj. supus greşelii, care se poate înşela. (<fr. failible)
failibilitáte s. f. posibilitate de a greşi, de a se înşela. (<fr. faillibilité)
fáimă s. f. renume, reputaţie. (<lat. fama)
faimós, –oásă adj. renumit, vestit, celebru. (<fr. fameux, lat. famosus)
fain, –ă adj. (fam.) fin, foarte bun. • ales, minunat. (<germ. fein)
fairplay /fér–plei/ s. f. acceptare loială a regulilor (într–un sport, în afaceri), joc cinstit. (<engl. fair–play)
fairway /féruei/ s. n. parte, cu iarbă bine tunsă, care înconjură obstacolele (orificiile) la jocul de (<engl. faieway)
golf.
falaciós, –oásă adj. înşelător, amăgitor. (<fr. fallacieux, lat. fallaciosus)
falángă s. f. I. 1. formaţie de soldaţi spartani sau macedoneni pedestri, cu lănci lungi, care (<fr. phalange, lat., gr. phalanx)
atacau în rânduri compacte; (p. ext.) corp de soldaţi, trupă, armată.2. (fig.)
grup de oameni strâns uniţi, care luptă pentru o cauză comună.3. (în doctrina
socială utopică a
falangér s. m. mamifer marsupial din Indonezia şi Australia, care poate plana datorită unei (<fr. phalanger)
membrane–paraşută laterale.
falangétă s. f. ultima falangă (II), care poartă unghia. (<fr. phalangette)
falangínă s. f. falanga (II) mijlocie. (<fr. phalangine)
falangísm s. n. mişcare fascistă din Spania. (<falangă /I, 4/ + –ism)
falangíst, –ă adj., s. m. f. (membru) al falangismului. (<fr. phalangiste)
falanstér s. n. 1. sistem de locuinţe în comun, cu ateliere, biblioteci, cantine etc., destinat (<fr. phalanstère)
viitoarei societăţi preconizate de socialistul utopist Fourier.2. grup care
trăieşte în comunitate.
falansterián I. adj. referitor la falanster(ianism).II. s. m. f. 1. fourierist.2. locuitor al unui (<fr. phalanstérien)
falanster.
falansterianísm s. n. fourierism. (<fr. phalanstérianisme)
falárică s. f. armă de aruncat în formă de săgeată, în antichitate şi în evul mediu. (<lat. falarica, fr. falarique)
faléză s. f. mal înalt şi abrupt format prin acţiunea de eroziune a valurilor de–a lungul (<fr. falaise)
ţărmurilor marine. • fâşie îngustă de pământ, special amenajată pe malul
mării pentru plimbare.
faliá vb. tr., refl. a (se) produce o falie, a (se) tăia, a (se) disloca. (<fr. failler)
fálic, –ă I. adj. care aparţine cultului falusului.II. s. f. pl. sărbători religioase la cinstea (<fr. phallique, lat. phalicus)
zeului Bacus.
fálie s. f. ruptură care desparte două blocuri ale scoarţei Pământului, deplasate unul (<fr. faille)
faţă de celălalt; fractură (3).
falimént s. n. 1. stare de insolvabilitate a unui comerciant sau bancher, a unei întreprinderi (<it. fallimento, germ. Falliment)
etc., recunoscută şi declarată de o instanţă judecătorească; bancrută.2. (fig.)
ruină, eşec total. o a da ~ = a nu izbuti într–o acţiune.
falún s. n. depozit de calcar cu sfărâmături de cochilii, din zona de litoral. (<fr. falun)
fálus s. n. 1. (ant.) reprezentare simbolică a membrului viril, care se purta la anumite (<fr., lat. phallus, gr. phallos)
ceremonii şi sărbători.2. membru viril; penis.
famát, –ă adj. rău ~ = care are o reputaţie proastă. (<fr. /mal/ famé, lat. famatus)
famélic, –ă adj. chinuit de foame; flămând, înfometat. (<fr. famélique, lat. famelicus)
familiarísm s. n. îngăduinţă, familiaritate rău înţeleasă, prietenie neprincipială între membrii (<familiar + –ism)
aceluiaşi colectiv.
familiaritáte s. f. comportare, atitudine familiară. • (pl.) vorbe, gesturi lipsite de respect, (<fr. familiarité, lat. familiaritas)
ireverenţioase.
familiarizá vb. tr., refl. a (se) obişnui, a (se) deprinde cu ceva sau cu cineva. (<fr. familiariser)
famílie s. f. 1. formă istorică de comunitate umană, grup de oameni legaţi prin (<lat. familial, it. famiglia, fr.
consangvinitate şi înrudire; (spec.) grup social având la bază căsătoria, familie)
alcătuit din soţi şi copii. • totalitatea persoanelor care descind dintr–un
strămoş comun; neam, descendenţă. • din
familíst, –ă s. m. f. persoană căsătorită, care şi–a întemeiat o familie. (<familie + –ist)
fan1 s. m. admirator fanatic al vedetelor ecranului sau ale cântecului; suporter al (<engl., fr. fan)
muzicii de jaz sau rock.
–fán2, –faníe elem. „apariţie, strălucire, transparenţă“. (<fr. –phan, –phanie, cf. gr.
phainein, a apărea)
faná vb. refl. a se ofili, a se trece, a se veşteji. (<fr. faner)
fanariotísm s. n. dominaţie, stăpânire a domnilor fanarioţi. • (fig.) ipocrizie, făţărnicie. (<fanariot + –ism)
fanariotizá vb. tr., refl. a imprima, a–şi însuşi felul de a fi, de a se comporta al fanarioţilor. (<fanariot + –iza)
fanátic, –ă I. adj., s. m. f. (om) dominat de fanatism; foarte zelos; animat de o exaltare (<fr. fanatique, lat. fanaticus)
religioasă.II. (despre sentimente, manifestări) care dovedeşte fanatism;
pătimaş, intolerant.
fanatísm s. n. zel excesiv, credinţă religioasă dusă la extrem. • devotament pătimaş, înfocat (<fr. fanatisme)
pentru o credinţă, pentru o idee etc., manifestat şi printr–o intoleranţă
violentă faţă de adversari.
fanatizá vb. tr. a face să devină fanatic. (<fr. fanatiser)
fandá vb. intr. (sport) a înainta cu un picior, îndoindu–l şi lăsând greutatea corpului pe el, (după fr. fendre)
ţinându–l pe celălalt întins.
fandángo s. n. dans popular spaniol de perechi, cu un ritm vioi şi pasionat, acompaniat de (<fr., sp. fandango)
chitară şi castaniete; melodia corespunzătoare.
fandém s. n. masa cititorilor de science–fiction activi, care păstrează contactul prin
intermediul fanzinelor şi al întâlnirilor.
fanére s. n. pl. anexele pielii care protejează organismul (părul, unghiile). (<fr. phanères)
fanerít s. n. material plastic stratificat pe bază de furnir de lemn impregnat cu răşină de (<engl. phanerite)
bachelită, utilizat la confecţionarea carcaselor de aparate electrotehnice, de
radio şi de televiziune; lignofoliu.
FANERO– elem. „vizibil, aparent, extern“. (<fr. phanéro–, cf. gr. phaneros)
fanerofíte s. f. pl. denumire dată plantelor lemnoase (arbori şi arbuşti) cu muguri deasupra (<fr. phanérophytes)
solului.
fanerogámă I. adj. plantă cu pistile şi stamine aparente.II. s. f. pl. încrengătură a plantelor (<fr. phanérogame/s/)
cu flori; spermatofite, antofite.
fanerogamíe s. f. parte a botanicii care studiază plantele cu flori. (<fr. phanérogamie)
fanfáră s. f. 1. ansamblu muzical compus din instrumente de suflat şi de percuţie. • (<fr. fanfare, it. fanfara)
muzică compusă pentru asemenea instrumente; arie executată de instrumente
din alamă.2. trompetă lungă, fără clape sau ventile, la intonarea unor semnale
în spectacolele de operă. • sem
fanfarón, –oánă s. m. f. om lăudăros, care face pe viteazul. (<fr. fanfaron)
fanfaronádă s. f. discurs, comportament de fanfaron; lăudăroşenie; gasconadă. (<fr. fanfaronnade)
fángo s. n. nămol mineral de origine vulcanică sau vegetal–minerală. (<it. fango, germ. Fango)
fangoterapíe s. f. tratament cu nămoluri naturale; peloidoterapie. (<fr. fangothérapie)
–faníe v. –fan2.
fanión s. n. steguleţ pentru semnalizări optice, marcaje etc. (<fr. fanion)
fanón s. n. 1. lamelă cornoasă de pe maxilarul superior al balenelor.2. îndoitură a pielii (<fr. fanon)
care atârnă sub gât, la bovine şi la unele rase de ovine.
fanotrón s. n. gazotron. (<fr. phanotron)
–fánt elem. „care arată, care denunţă“. (<fr. –phante, cf. gr. phainein)
fánte s. m. 1. (fam.; peior.) om uşuratic, încrezut; tânăr exagerat de elegant; filfizon.2. (<it. fante)
valet (la cărţile de joc).
fantezíe s. f. 1. imaginaţie. • imaginaţie creatoare.2. produs al imaginaţiei; închipuire, (<fr. fantaisie, lat. fantasia, gr.
plăsmuire, născocire. • înclinare personală, gust, ciudăţenie, capriciu.3. phantasia)
(muz.) lucrare instrumentală sau orchestrală liberă. • piesă instrumentală, în
stil contrapunctic, cu c
fantezísm s. n. 1. caracter fantezist.2. orientare a poeziei de la începutul sec. XX (<fantezie + –ism)
caracterizată prin metafore scânteietoare, prin uşurinţa şi eleganţa stilului şi
prin ineditul comparaţiilor.
fantezíst, –ă adj., s. m. f. (scriitor, artist) care se conduce mai mult după imaginaţie. • bazat pe (<fr. fantaisiste)
fantezie; născocit.
fantomátic, –ă adj. 1. cu aspect de fantomă.2. (fig.) vag, imprecis. (<fr. fantomatique)
fantómă s. f. 1. arătare, nălucă, vedenie; stafie, fantasmă.2. (fig.) plăsmuire. (<fr. fantôme)
fantóşă s. f. marionetă, păpuşă trasă de sfori. • (fig.) om de paie. (<fr. fantoche)
fánum s. n. (la romani) teren, edificiu consacrat cultului unui zeu. (<lat. fanum)
fanzín s. n. mică revistă editată de tineri pe teme care îi pasionează (science–fiction (<it. fanzine)
etc.).
fáptic, –ă adj. referitor la fapte, care înregistrează exclusiv faptele. (după germ. faktische, rus.
fakticeskii)
far s. n. 1. turn în care este instalat un proiector puternic, ca reper în navigaţie.2. (<fr. phare, lat. pharus, it. faro)
reflector montat în faţă la automobile, la locomotive etc.3. ansamblul velelor,
vergelor şi manevrelor unui catarg.4. (fig.) ghid.
farád s. m. unitate de măsură pentru capacitatea electrică, capacitatea unui conductor al (<fr. farad)
cărui potenţial este de un volt, cu o sarcină de un coulomb.
farádic, –ă adj. 1. referitor la teoriile lui Faraday.2. (despre un curent alternativ) obţinut prin (<fr. faradique, germ. faradisch)
întreruperea ritmică a curentului continuu în circuitul primar al unei bobine
de inducţie.
faradizáre s. f. utilizare terapeutică a curenţilor de inducţie. (după fr. faradisation)
faradmétru s. n. aparat gradat în farazi pentru măsurarea capacităţii condensatoarelor (<fr. faradmètre, engl.
electrice. faradmeter)
farandólă s. f. vechi dans provensal, cu acompaniament de flaut şi tamburină, în mişcare (<fr. farandole)
moderată; melodia corespunzătoare.
faraón s. m. 1. titlu purtat de regii Egiptului antic.2. rasă foarte veche de câini, tipul clasic (<fr. pharaon, lat., gr. pharao)
al ogarilor, favoritul faraonilor (1).
faraónic, –ă adj. 1. referitor la faraoni.2. (fig.) de proporţii impresionante. (<fr. pharaonique)
fard s. n. produs cosmetic pentru colorat faţa şi buzele. (<fr. fard)
fardá vb. I. tr., refl. a (se) vopsi, a (se) da cu fard.II. tr. a izola, în scop de protejare, (<fr. farder)
mărfurile din hambarele unei nave, cu ajutorul unui material de separare.
fardáj s. n. 1. (mar.) material lemnos etc. cu rolul de a separa şi proteja încărcătura unei (<fr. fardage)
nave; dunaj.2. (com.) camuflare a mărfurilor avariate îndărătul celor bune.
faringologíe s. f. parte a medicinei care studiază faringele şi bolile lui. (<fr. pharyngologie)
faringoragíe s. f. hemoragie a faringelui. (<fr. pharyngorragie)
faringoscóp s. n. instrument folosit în faringoscopie. (<fr. pharyngoscope)
faringoscopíe s. f. examinare a faringelui cu ajutorul faringoscopului. (<fr. pharyngoscopie)
faringospásm s. n. tulburare nervoasă prin mişcarea spasmodică a faringelui. (<fr. pharyngospasme)
faringostenóză s. f. îngustare patologică a orificiului faringian. (<fr. pharyngosténose)
faringotóm s. n. instrument folosit în faringotomie. (<fr. pharyngotome)
faringotomíe s. f. incizie chirurgicală a faringelui. (<fr. pharingotomie)
FARINO– elem. „făină“. (<fr. farino–, cf. lat. farina)
farinográf s. n. aparat pentru înregistrarea rezistenţei la frământare a unui aluat şi a (<fr. fariongraphe)
capacităţii de hidratare a făinii.
farinós, –oásă adj. de natura făinii; farinaceu. • (despre organele plantelor) acoperit cu o pulbere (<fr. farineux)
fină, prăfoasă.
farinotóm s. n. instrument pentru secţionarea boabelor de grâu în vederea determinării de (<farino– + –tom2)
substanţe conţinute.
fariséic, –ă adj. făţarnic, ipocrit, prefăcut. (<fr. phari-saïque)
fariseísm s. n. făţărnicie, ipocrizie, prefăcătorie. (<fr. pharisaïsme)
FARMAC(O)– elem. „medicament“, „remediu“. (<fr. pharmac/o/–, cf. gr.
pharmakon)
farmaceútic, –ă I. adj. referitor la farmacie.II. s. f. ştiinţă care studiază compoziţia, (<fr. pharmaceutique, lat.
prepararea şi folosirea medicamentelor. pharmaceuticus)
farmacibernétică s. f. utilizarea maşinilor electronice de calcul pentru fixarea datelor privitoare la (<fr. pharmacybernétique)
influenţa medicamentelor asupra organismului.
farmacíe s. f. 1. ramură a ştiinţelor medicale care studiază prepararea, păstrarea, (<fr. pharmacie, lat. pharmacia,
distribuirea şi controlul medicamentelor.2. laborator, loc unde se prepară şi gr. pharmakeia)
se vând medicamente.
farmacíst, –ă s. m. f. specialist în farmacie. (<it. farmacista)
farmacocinétic, –ă I. adj. referitor la farmacocinetică.II. s. f. ramură a farmacologiei care (<fr. pharmacocinétique)
studiază fenomenele ce intervin în procesele de absorbţie, distribuţie,
transformare şi eliminare a medicamentelor din organism.
farmacodependénţă s. f. stare psihică şi uneori fizică ce apare în urma interacţiunii dintre organism şi (<farmaco– + dependénţă)
un medicament.
farmacodinamíe s. f. ramură a farmacologiei care studiază acţiunea exercitată de medicamente (<fr. pharmacodynamie)
asupra organismului.
farmacofilíe s. f. tendinţă (patologică) de a lua medicamente. (<fr. pharmacophilie)
farmacofobíe s. f. teamă patologică de medicamente. (<engl. pharmacophobia)
farmacogenétic, –ă I. adj. referitor la farmacogeneză.II. s. f. ramură a geneticii care studiază (<farmaco– + genetic)
sensibilitatea ereditară particulară la acţiunea unor medicamente.
farmacopée s. f. tratat care conţine indicaţiile pentru controlul produselor farmaceutice, (<fr. pharmacopée)
precum şi descrierea acestora.
farmacopsihiatríe s. f. studiu al substanţelor chimice care provoacă tulburări mintale şi al efectelor (<fr. pharmacopsychiatrie)
acestora.
farmacopsihologíe s. f. studiul efectelor psihice ale substanţelor toxice. (<fr. pharmacopsychologie)
farmacotehníe s. f. ramură a farmacologiei care tratează despre extracţia şi sinteza industrială a (<fr. pharmacotechnie)
medicamentelor.
farmacoterapíe s. f. ramură a farmacologiei, având ca obiect folosirea terapeutică a (<fr. pharmacothérapie)
medicamentelor.
farmacovigilénţă s. f. disciplină medicală care îşi propune să atragă atenţia asupra efectelor nocive (<fr. pharmacovigilance)
ale medicamentelor.
farniénte s. n. levitaţie, trândăvie. o dolce ~ = atitudinea de a se complace în trândăvie; (<it. /il dolce/ far niente)
plăcută trândăvie.
fársă s. f. 1. comedie uşoară în care comicul reiese mai ales din situaţii hazlii; (<fr. farce, it. farsa)
bufonerie.2. păcăleală, festă.3. carne tocată şi condimentată cu care se umple
o pasăre, un peşte, o legumă; umplutură.
farsór, –oáre s. m. f. 1. cel care face farse; om neserios.2. impostor, şarlatan. (<fr. farceur)
fart s. n. unsoare pentru schiuri. (<fr. fart)
fartá vb. tr. a unge schiurile cu fart. (<fr. farter)
fasamén s. n. lornion. (<fr. face–à–main)
fasciát, –ă adj. (despre plante) concrescut anormal şi lăţit; vărgat, dungat. • (herald.; despre (<fr. fascié)
scuturi) împărţit orizontal în şase fascii (3) din două smalţuri alternate
(culoare şi metal).
fasciáţie s. f. anomalie la plante constând în aceea că unele organe se lăţesc sau poartă (<fr. fasciation)
numeroase apendice.
fascícul s. n. 1. mănunchi, reunire de mai multe obiecte, lucruri de acelaşi fel. • mănunchi (<fr. fascicule, lat. fasciculus)
de radiaţii, de provenienţă comună, care străbat prin acelaşi punct. o (mat.) ~
de drepte = mulţime de drepte care trec printr–un punct fix. • grup de fibre
musculare, nervoase
fasciculát, –ă adj. dispus în formă de fascicul. o rădăcină ~ă = rădăcină fără pivot, formată din (<fr. fasciculé)
rădăcini fine; (arhit.) coloană ~ă = coloană formată dintr–un fascicul de mici
coloane.
fascículă s. f. ansamblu format din mai multe foi imprimate; parte a unei lucrări publicate (<fr. fascicule)
în fragmente succesive.
fáscie1 s. f. 1. mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi, simbol al puterii, (<lat. fascis)
purtat în Roma antică de lictorii care însoţeau pe dictatori, consuli etc.2.
faşină.3. (herald.) figură orizontală având lăţimea ceva mai puţin de 1/3 din
lăţimea scutului.
fáscie2 s. f. (anat.) strat de ţesut conjunctiv situat sub piele sau între muşchi. (<fr., lat. fascia)
fasciná vb. tr. 1. a vrăji, a subjuga (pe cineva) cu privirea; a încânta.2. a fermeca, a captiva. (<fr. fasciner, lat. fascinare)
fascináţie s. f. atracţie irezistibilă pe care o provoacă cineva sau ceva. (<fr. fascination, lat. fascinatio)
fascínă s. f. mănunchi de nuiele sau de ramuri subţiri, legate între ele, folosit la întărirea (<it. fascina, fr. fascine)
terasamentului, la construirea drumurilor sau a digurilor, la fortificaţii etc.
FASCIO– elem. „fâşie, fascie“, „ţesut conjunctiv“. (<fr. fascio–, cf. lat. fascia)
fáta morgána s. f. formă de miraj din regiunile călduroase, în care imaginile obiectelor situate (<it. fata morgana)
dincolo de orizont apar mai aproape şi răsturnate, ca reflectate într–o apă. •
(fig.) vis înşelător, iluzie; nălucire.
fathom /–tóm/ s. m. (mar.) unitate de măsură pentru lungimi, la măsurarea adâncimilor, a (<engl. fathom)
parâmelor şi a lanţurilor de ancoră, egală cu 1,852 m.
fátic, –ă adj. referitor la caracterul pur exterior al limbajului, de a întreţine convorbirea (<engl. fatic)
personajelor în procesul de comunicare, fără a transmite ceva.
fatídic, –ă adj. hotărât de soartă; profetic. • aducător de nenorociri, fatal. (<fr. fatidique, lat. fatidicus)
fatigabilitáte s. f. 1. (tendinţă spre) oboseală.2. (psih.) caracteristică a individului privind (<fr. fatigabilité)
gradul de rezistenţă la oboseală.
fatrasíe s. f. mică compoziţie poetică medievală constând dintr–un ansamblu de piese (<fr. fatrasie)
satirice.
fatuitáte s. f. îngâmfare, înfumurare. (<fr. fatuité, lat. fatuitas)
fátum s. n. destin, soartă; fatalitate. (<lat. fatum)
faţádă s. f. fiecare dintre feţele exterioare ale unei clădiri, ale unui monument etc. o de ~ (<fr. faşade)
= de ochii lumii, de formă.
faţetá vb. tr. a şlefui, a tăia în faţete (pietre preţioase). • (poligr.) a prelucra un clişeu, o (<fr. facetter)
piesă de stereotipie prin teşirea marginilor sau scobirea în ele a unui şant,
spre a fi fixat pe un suport.
faţétă s. f. 1. fiecare dintre feţele mici ale unui poliedru; fiecare dintre feţele unei pietre (<fr. facette)
preţioase.2. ~ de cuţit = teşitură a muchiei tăietoare la cuţitele de prelucrare
prin aşchiere.3. ochi de ~e = ochi compus al insectelor.4. (poligr.) placă de
fontă pentru
fáult s. n. (în unele jocuri sportive) infracţiune constând în împiedicarea adversarului (<engl. fault)
de a acţiona în câmpul de joc.
faultá vb. intr. a comite un fault. (<engl. fault)
fáun s. m. (la romani) zeu al câmpurilor, al munţilor şi pădurilor, protector al turmelor, (<lat. faunus)
reprezentant ca un om cu coarne şi cu picioare de ţap.
fáună s. f. 1. totalitatea animalelor dintr–o regiune, dintr–o epocă geologică etc.2. (<fr. faune)
(peior.) grup de oameni care frecventează localuri de moravuri uşoare.
fáustbal s. n. joc sportiv, asemănător cu voleibalul, foarte vechi, ce se dispută între două (<germ. Faustball)
echipe a câte 5 jucători, care trimit mingea peste o pânză întinsă la mijlocul
terenului.
faustián, –ă adj. faustic. (<fr. faustien, it. faustiano)
favísm s. n. anemie hemolitică recurentă provocată prin administrarea de sulfamide sau (<fr. favisme)
după ingerarea boabelor unei plante potagere.
favoáre s. f. avantaj, bunăvoinţă care se acordă cu preferinţă cuiva. o în ~a cuiva = în (<fr. faveur, lat. favor)
avantajul cuiva. • afecţiune, trecere de care se bucură cineva pe lângă o
persoană.
favorábil, –ă adj. 1. prielnic, avantajos.2. binevoitor. (<fr. favorable, lat. favorabilis)
favorít, –ă I. adj. iubit, preferat.II. s. m. f. 1. cel iubit cu predilecţie de cineva. • protejat (<fr. favori, it. favorito, rus.
al unui suveran, al unui potentat, al unui om influent.2. participant la o favorit)
competiţie considerat ca având cele mai mari şanse de reuşită. • cal socotit a
fi capabil să
favoritísm s. n. acordare de favoruri, de avantaje nemeritate. (<fr. favoritisme)
favorizá vb. tr. 1. a fi favorabil (faţă de cineva sau de ceva).2. a acorda (cuiva) o favoare, a (<fr. favoriser)
sprijini (abuziv) pe cineva.
favorizánt, –ă adj. care favorizează. (<fr. favorisant)
favorizáre s. f. acţiune de a favoriza. o (jur.) ~a infractorului = ajutor dat unui infractor (<favoriza)
pentru a–i uşura consecinţele infracţiunii.
fávus s. n. boală contagioasă a pielii capului, cauzată de o ciupercă microscopică (<fr. favus)
constând din leziuni profunde, însoţite de distrugerea şi căderea părului.
fax s. n. 1. aparat de telecomunicaţie care permite transmiterea facsimilului unui text, (<engl. fax)
desen etc. prin telefon; telefax.2. document trimis prin fax. • numărul de
telefon respectiv.
faxá vb. tr. a transmite prin fax. (<fr. faxer)
fayolísm s. n. doctrină potrivit căreia normele de conducere din marile întreprinderi se pot (<fr. fayolisme)
aplica şi în administraţia de stat.
fazán s. m. 1. pasăre din familia galinaceelor, al cărei bărbătuş are un penaj frumos (<rus. fazan)
colorat şi o coadă lungă.2. (arg.) naiv, fraier. o (fam.) a pica de ~ = a fi
păcălit (din naivitate).
fazaneríe s. f. crescătorie de fazani. (<germ. Fazanerie)
fáză1 s. f. 1. fiecare dintre aspectele succesive pe care le prezintă Luna sau unele (<fr. phase)
planete în timpul revoluţiei lor.2. fiecare dintre stările succesive ale
dezvoltării unui proces din natură sau din societate; etapă, stadiu. o a fi pe ~
= (fam.) a fi atent şi a acţ
–fáză2 elem. „apariţie, manifestare; fază“. (<fr. –phase, cf. gr. phasis)
fazéndă s. f. plantaţie vastă de trestie de zahăr, cacao sau cafea etc. în Brazilia. (<port., fr. fazenda)
fazianíde s. f. pl. familie de păsări galinacee: prepeliţele, potârnichile, fazanii, păunii etc. (<fr. phasianidés)
fazitrón s. n. tub electronic pentru modulaţia de fază a oscilaţiilor de înaltă frecvenţă. (<fr. phasitron)
fazmétru s. n. instrument pentru măsurarea diferenţei de fază a două fenomene electrice (<fr. phasemètre)
periodice.
fazotrón s. n. ciclotron pentru energii mai mari, în care particulele sunt accelerate într–un (<fr., engl. phasotron, germ.
câmp electric alternativ cu frecvenţă variabilă; sincrociclotron. Phasotron, rus. fazotron)
febléţe s. f. sentiment de afecţiune specială, slăbiciune, înclinaţie (către cineva sau ceva). (<fr. faiblesse)
• persoană pentru care se manifestă un asemenea sentiment.
fébră s. f. 1. temperatură ridicată a corpului cauzată de o boală; pirexie. o ~ musculară (<lat. febris, it. febbre)
= stare de oboseală generală la cineva neantrenat în urma unor eforturi
fizice.2. (fig.) emoţie, nelinişte, încordare.
FEBRI– elem. „febră“. (<fr. fébri–, cf. lat. febris)
febricitá vb. intr. a avea febră. (<fr. fébriciter)
febricitáte s. f. 1. (med.) stare febrilă.2. (fig.) entuziasm, căldură. (<fr. fébricité)
febrifúg, –ă adj., s. n. antipiretic. (<fr. fébrifuge, lat. febrifuga)
feeling /fílin/ s. n. stare afectivă; intuiţie afectivă. • (muz.) sentiment, simţire, sensibilitate. (<engl. feeling)
feidj s. n. depresiune alungită, modelată prin acţiunea vântului între dune. (<fr. feidj)
feláh s. m. muncitor agricol din Egipt şi din alte ţări arabe. (<fr. fellah, ar. fallah)
féldmareşal s. m. cel mai înalt grad în armatele unor ţări (Germania, Rusia, Anglia). (<germ. Feldmarschall)
féldspat s. m. mineral din silicaţi de aluminiu, potasiu, sodiu sau calciu, în rocile eruptive. (<germ. Feldspat, fr. feldspath)
feldspatizáre s. f. formare de feldspaţi prin acţiunea metamorfică a magmei eruptive asupra (după fr. feldspathisation)
rocilor.
féldvebăl s. m. plutonier în armata germană. (<germ. Feldwebel)
felíbru s. m. poet sau prozator aparţinând şcolii literare constituite de Mistral în Provence. (<fr. félibre)
felicitá vb. I. tr. a spune cuiva cuvinte de laudă, urări cu ocazia unei aniversări, a unui (<fr. féliciter)
eveniment important etc.II. refl. (fam.) a se socoti mulţumit pentru un
rezultat obţinut.
felicitáre s. f. 1. acţiunea de a (se) felicita.2. scrisoare adresată cuiva pentru a–l felicita. (<felicita)
felíde s. n. pl. familie de mamifere carnivore cu corpul zvelt, capul rotund şi gheare (<fr. félidés)
retractile: râsul, pantera, tigrul, leul, leopardul, jaguarul, puma etc.; feline.
felín, –ă adj. 1. care aparţine familiei felidelor.2. (fig.) suplu, graţios.II. s. f. pl. felide. (<fr. félin)
feminín, –ă adj. 1. propriu femeii, femeiesc. o gen ~ (şi s. n.) = gen gramatical care cuprinde (<fr. féminin, lat. femininus)
fiinţe sau lucruri de sex femeiesc.2. (despre rime) care rimează pe penultima
silabă accentuată.
feminísm1 s. n. mişcare socială care urmăreşte dobândirea egalităţii în drepturi a femeilor cu (<fr. féminisme, rus. feminizm)
bărbaţii.
feminísm2 s. n. dezvoltarea la bărbat a caracterelor sexuale secundare feminine. (<fr. féminisme)
feminíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al feminismului1. (<fr. féministe)
feminitáte s. f. caracter feminin. (<fr. féminité)
feminizá vb. I. tr., refl. a da, a căpăta caractere feminine.II. tr. a trece un cuvânt la genul (<fr. féminiser)
feminin.
FEMTO– pref. „a mia biliona parte“ (10–15). (<fr. femto–)
femtosecúndă s. f. a mia bilioana parte dintr–o secundă. (<femto– + secundă)
femúr s. n. 1. osul coapsei, de la genunchi în sus.2. al treilea segment al piciorului la (<fr. fémur, lat. femur)
insecte, arahnide şi miriapode.
fen1 s. n. (biol.) caracter fenoptic condiţionat genetic. (<fen/otip)
fen2 s. m. 1. veche unitate de măsură chineză pentru suprafeţe, de 61,44 m2.2. monedă (<fr. fen)
divizionară în China, a suta parte dintr–un yuan (= 10 jiao).
–fen3 v. feno–.
fenacód s. m. mamifer fosil, de mărimea unui câine, strămoş al erbivorelor imparicopitate. (<lat. phenacodus)
fenantrén s. n. hidrocarbură aromatică polinucleară, substanţă cristalină, incoloră, din (<fr. phénanthrène)
gudroanele de pământ, folosită în industria coloranţilor, a produselor
cosmetice etc.
fenazónă s. f. antipirină. (<fr. phénazone)
fenéc s. m. câine sălbatic din Sahara şi Pen. Arabică, de talie mică şi cu urechile foarte (<fr. fennec)
mari; vulpea deşertului.
fenestráţie s. f. 1. (arhit.) deschidere reală sau simulată într–un perete.2. (anat.) deschidere (<fr. fenestration)
într–un perete osos.3. trepanaţie în vestibulul urechii interne pentru
restabilirea auzului în cas de surditate provocată de leziuni ale urechii medii.
fenícul s. m. plantă erbacee înaltă, cu flori mici, galbene, din ale cărei seminţe se extrage (<lat. foeniculum)
un ulei eteric.
–feníe v. feno–.
feníl s. m. radical organic monovalent, derivat din benzen, prin îndepărtarea unui atom (<fr. phényle)
de hidrogen.
fenilalanínă s. f. aminoacid aromatic, sub formă de cristale solubile în apă, în proteinele (<fr. phénylalanine)
vegetale.
fenilbutazónă s. f. derivat de pirazol, cu acţiune analgezică, antitermică şi antiinflamatorie, în (<fr. phénylbutazone)
reumatologie.
feniramín s. n. antihistaminic cu efecte sedative slabe. (<engl. pheniramine)
fénix s. m. 1. pasăre legendară ca un vultur cu penele de aur şi de purpură, despre care (<fr. phénix, lat. phoenix)
se credea că renaşte din propria ei cenuşă, simbol al reînnoirii veşnice.2.
(fig.) om superior, unic în genul său, de mare valoare.3. palmier cultivat în
ţările temperate ca plan
FENO–, –fén, –feníe elem. „apariţie“, „revenire“. (<fr. phéno–, –phène, –phénie,
cf. gr. phainein, a apărea)
feroaliáj s. n. aliaj al fierului cu unul sau mai multe elemente. (<fr. ferro–aliage)
feroalumíniu s. n. aliaj de fier şi aluminiu. (<fr. ferro–aluminium)
ferobactér s. m. bacterie care eliberează energie prin transformarea sărurilor feroase în săruri (<fr. ferrobactér)
ferice.
ferocárt s. n. amestec de pulberi presate, la bobinele de înaltă frecvenţă. (<fr. ferrocart)
feróce adj. inv. crud, sălbatic, bestial, nemilos. (<fr. féroce, lat. ferox, –cis)
ferocianúră s. f. sare complexă prin unirea unei cianuri feroase cu una alcalină. (<fr. ferrocyanure)
ferocitáte s. f. cruzime, sălbăticie. (<fr. férocité, lat. ferocitas)
ferorezonánţă s. f. fenomen de producere a unor variaţii mari şi în salt a intensităţii curentului (<fr. ferrorésonance)
electric, determinate de variaţii foarte mici ale curentului, aplicate la bornele
unui circuit conţinând bobine cu miez feromagnetic şi condensatoare
electrice.
ferós, –oásă adj. (despre compuşi, minereuri) care conţine fier bivalent. o oxid ~ = compus al (<fr. ferreux)
fierului bivalent cu oxigenul.
ferosilíciu s. n. aliaj de fier şi siliciu. (<fr. ferrosilicium)
feroterapíe s. f. folosirea fierului în tratarea unor afecţiuni provocate de diminuarea (<engl. ferrotherapy)
pigmenţilor pielii.
ferotipíe s. f. procedeu de reproducere fotografică în care materialul sensibil este format (<fr. ferrotypie)
dintr–o emulsie de colodiu aplicată pe o tablă smălţuită.
ferotitán s. n. aliaj de fier şi titan. (<fr. ferrotitane)
ferotúngsten s. f. aliaj de fier şi tungsten. (<fr. ferrotungstène)
ferovanádiu s. n. aliaj de fier şi vanadiu. (<fr. ferrovandium)
feroviár, –ă I. adj. în legătură cu căile ferate.II. s. m. f., adj. (lucrător) la căile ferate. (<fr. ferroviaire, it. ferroviario)
festivál s. n. ciclu de manifestări cultural–artistice cu program variat, ocazional sau (<fr. festival)
periodic.
festivaliér, –ă adj. referitor la festival. (<fr. festivalier)
festivísm s. n. caracter festiv exagerat. (<festiv + –ism)
festivíst, –ă adj. care denotă festivism. (<festiv + –ist)
festivitáte s. f. serbare, sărbătorire cu caracter solemn. (<fr. festivité, lat. festivitas)
festón s. n. 1. broderie în formă de mici semicercuri pe marginea unui obiect de pânză.2. (<fr. feston, it. festone)
motiv decorativ care imită o astfel de broderie.3. ghirlandă de cute
periglaciare sau tectonice.
festoná vb. tr. a face un feston, a tivi cu feston. (<fr. festonner)
festonát s. n. festonare. (<festona)
FET(I)– v. feto–.
fetál, –ă adj. referitor la fetus. (<fr. foetal)
feticíd s. n. omorârea unui făt în pântecele mamei. (<fr. foeticide)
fetíd, –ă adj. care exală un miros greu, respingător. (<fr. fétide, lat. foetidus)
fetiditáte s. f. caracterul, starea a ceea ce este fetid. (<fr. fetidité)
fetíş s. n. 1. obiect căruia i se atribuie o forţă supranaturală; idol la popoarele aflate pe (<fr. fétiche)
o treaptă de cultură incipientă.2. (fig.) idee, principiu care constituie obiectul
unei adoraţii oarbe, nemotivate.
fetişísm s. n. 1. formă timpurie a religiei în comuna primitivă, adorarea fetişurilor.2. (<fr. fétichisme)
reprezentare denaturată a unor raporturi sociale, transformarea inconştientă a
acestora în raporturi între lucruri, cărora li se atribuie însuşiri (supra)naturale
inerente.3. (fig.)
fetişíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al fetişismului. • (cel) care practică fetişismul. (<fr. fétichiste)
fetişizá vb. tr. a face din ceva un fetiş. (<fr. fétichiser, germ.
fetischisieren)
FETO–/FET(I)– elem. „embrion, făt“. (<fr. foeto–, foet/i/–, cf. lat.
foetus)
fetofagíe s. f. obicei la unele carnasiere primipare de a–şi devora propriii pui imediat după (<feto– + –fagie)
fătare.
fetometríe s. f. procedeu radiologic de măsurare a diametrului capului fetal. (<engl. fetometry)
fetopatíe s. f. boală a fetusului. (<fr. foetopathie)
fetór s. n. miros puternic, neplăcut, duhoare. (<it. fetore, lat. foetor)
fetoscopíe s. f. examen endoscopic al fetusului, pentru detectarea unor malformaţii (<feto– + –scopie)
congenitale.
fetotomíe s. f. secţionare a corpului fetusului, în caz de distocie gravă. (<feto– + –tomie)
fétru s. n. pâslă din fibre de lână presată, la confecţionarea pălăriilor. (<fr. feutre)
fétus s. m. produs de concepţie a unui mamifer, care a depăşit stadiul de embrion; făt. (<lat., fr. foetus)
feţiál s. m. (la romani) preot şi magistrat dintr–un colegiu de 20 de membri, având (<fr. fétial, lat. fetialis)
funcţia de a împlini formalităţile juridice şi religioase referitoare la război.
feudál, –ă I. adj. referitor la feudal(ism) sau la feudă. o orânduirea ~ă = feudalism.II. s. (<it. feudale, fr. féodal)
m. nobil, proprietar al unei feude; feudatar.
feudalísm s. n. orânduire social–economică între sclavagism şi capitalism, în care baza (<it. feudalismo, fr. féodalisme)
relaţiilor de producţie o constituie proprietatea feudalului asupra pământului
şi dependenţa personală a ţăranilor iobagi faţă de stăpânii feudali; orânduire
feudală, feudalitate.
feudalitáte s. f. feudalism. (<it. feudalità, fr. féodalité)
feudalizá vb. tr., refl. a face să devină, a deveni feudal. (<engl. feudalize)
feudatár s. m. 1. posesor al unui fief.2. vasal care datora credinţă şi omagiu suzeranului (<fr. fuedataire)
său.
feúdă s. f. domeniu primit în stăpânire de un vasal de la seniorul său în schimbul (<it. feudo, lat. feudum)
recunoaşterii suzeranităţii acestuia, pentru faptul că îi păstra credinţă şi se
obliga să–i presteze anumite servicii; fief (1).
feudíst, –ă s. m. f. specialist în dreptul feudal. (<fr. feudiste, lat. feudista)
fibrilá vb. I. tr. a supune un material operaţiei de fibrilaţie.II. intr. (med.) a face (<fr. fibriller)
fibrilaţie.
fibrilár, –ă adj. referitor la o fibrilă. • (despre ţesuturi) din fibre foarte fine. (<fr. fibrillaire)
fibriláre s. f. acţiunea de măcinare a pastelor fibroase, prin care se desfac pereţii fibrelor. (<fibrila)
fibriláţie s. f. contracţii fine şi rapide ale fibrelor musculare (ale inimii). (<fr. fibrillation)
fibrílă s. f. 1. fibră de dimensiuni reduse.2. element constitutiv al unei fibre. (<fr. fibrille, lat. fibrilla)
fibrínă s. f. substanţă organică proteică, alb–cenuşie, în sânge şi în limfă, care intervine (<fr. fibrine)
în procesul de coagulare.
fibrinemíe s. f. prezenţa filamentelor de fibrină în sânge. (<fr. fibrinémie)
fibrinogén s. n. substanţă protidică din plasma sângelui, care se transformă în fibrină când (<fr. fibrinogène)
acesta se coagulează.
fibrionogenolíză s. f. dispariţie a fibrinogenului din plasma sangvină. (<fr. fibrinogénolyse)
fibrinolític, –ă adj., s. n. (medicament) capabil să producă fibrinoliză. (<fr. fibrinolitique)
fibrinolíză s. f. descompunere a fibrinei sub acţiunea enzimelor. (<fr. fibrinolyse)
fibrinolizínă s. f. enzimă bacteriană capabilă să lizeze fibrina. (<fr. fibrinolysine)
fibrinoplástic, –ă adj. care provoacă formarea fibrinei. (<fr. fibrinoplastique)
fibrinós, –oásă adj. care conţine fibrină. (<fr. fibrineux)
fibrinuríe s. f. eliminare de fibrină prin urină. (<fr. fibrinurie)
FIBRO– v. fibr(o)–.
fibroadenóm s. n. adenofibrom. (<fr. fibroadénome)
fibroadenomatóză s. f. sindrom clinic prin formarea de fibroadenoame. (<fr. fibroadénomatose)
fibroangióm s. n. tumoare benignă caracterizată prin proliferarea ţesutului conjunctiv şi a (<fr. fibroangiome)
vaselor.
fibroblást s. n. celulă de ţesut conjunctiv, nediferenţiată. (<fr. fibroblaste)
fibroblástic, –ă adj. 1. referitor la fibroblaste.2. (despre roci) cu o structură prezentând minerale (<fr. fibroblastique)
fibroase.
fibroblastóm s. n. tumoare beningnă formată din fibroblaste. (<fr. fibroblastome)
fibroblastóză s. f. afecţiune prin proliferarea fibroblastelor. (<fr. fibroblastose)
fibrocartilaginós, –oásă adj. din fibre conjunctive specifice cartilajelor. (<fr. fibrocartilagineux)
fibrocór s. n. produs sintetic flexibil care imită pielea naturală, folosit în legătorie pentru
confecţionarea de coperţi.
fibrodisplazíe s. f. dezvoltare insuficientă a reţelei de fibre conjunctive şi elastice. (<engl. fibrodysplasia)
fibroglíe s. f. nevroglie fibroasă. (<fr. fibroglie)
fibroglióm s. n. gliom în care ţesutul conjunctiv participă la hiperplazia tumorală. (<fr. fibrogliome)
fibrográf s. n. aparat pentru măsurarea lungimii fibrelor. (<fr. fibrographe)
fibroínă s. f. substanţă albuminoidă transparentă din alcătuirea fibrei de mătase naturală. (<fr. fibroïne)
fibrolemnós, –oásă adj. (despre un material) alcătuit prin împâslirea şi presarea fibrelor de lemn. (<fibro– + lemnos)
fibróm s. n. tumoare benignă formată din ţesut fibros, în ţesutul conjunctiv. (<fr. fibrome)
fibromatós, –oásă adj. de natura fibromului. (<fr. fibromateux)
fibromatóză s. f. dezvoltare de fibroame în ţesuturi sau organe. (<fr. fibromatose)
fibrométru s. n. aparat pentru determinarea unor caracteristici ale fibrelor. (<fr. fibromètre)
fibromióm s. n. tumoare benignă a ţesutului conjunctiv şi muscular. (<fr. fibromyome)
fibroplástic adj. care generează ţesut fibros. (<fr. fibroplastique)
fibroplazíe s. f. formarea de fibre de către fibroblaste. (<fr. fibroplasie)
fibrós, –oásă adj. format din fibre, cu aspect de fibre. o ţesut ~ = ţesut elastic din fibre (<fr. fibreux)
conjunctive.
fibrosarcóm s. n. tumoare fibroasă a pielii cu o malignitate mai redusă. (<fr. fibrosarcome)
fibroscóp s. n. endoscop din fibre optice, care permite explorarea cavităţilor profunde ale (<fr. fibroscope)
organismului.
fibroscopíe s. f. examen endoscopic cu ajutorul fibroscopului. (<fr. fibroscopie)
fibrotéxt s. n. material obţinut din deşeuri rezultate de la fabricile de încălţăminte. (<engl. fibrotext/ile)
fibrotoráx s. n. fibroză pleuropulmonară care invadează şi peretele toracic. (<fr. fibrothorax)
fibróză s. f. dezvoltare exagerată de ţesut fibros. (<fr. fibrose)
fibrozítă s. f. inflamaţie a ţesutului fibros (peri)articular, de origine reumatismală. (<engl. fibrositis)
fíbulă s. f. 1. agrafă de metal, în antichitate, pentru încheierea veşmintelor.2. inel purtat (<lat. fibula, fr. fibule)
de actorii şi atleţii romani.3. peroneu.
–ficá/–ificá/–fiá/–ifiá suf. „a acţiona (<fr. –fier, cf. lat. –ificare)
prin
intermediul...“,
„a face“.
FICO–, –ficée elem. „algă“. (<fr. phyco–, –phucées, cf. gr.
phykos)
ficocián s. n. pigment albastru specific cianoficeelor. (<fr. phycocyane)
ficocróm s. n. pigment albastru–verzui prezent la algele albastre. (<fr. phycochrome)
ficoeritrínă s. f. pigment roşu din unele alge. (<fr. phycoérythrine)
ficológ, –ă s. m. f. specialist în ficologie. (<fr. phycologue)
ficologíe s. f. algologie. (<fr. phycologie)
ficomicéte s. f. pl. clasă de ciuperci inferioare: mucega-iurile saprofite şi parazite; sifomicete. (<fr. phycomycètes)
fideísm s. n. 1. orientare a unor concepţii filozofice care acordă credinţei prioritate faţă de (<fr. fidéisme)
ştiinţă, sau le pun pe acelaşi plan.2. (în catolicism) concepţie potrivit căreia
credinţa ar depinde mai ales de sentiment, putând ajunge singură la adevăruri
superioare, in
fideíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al fideismului. (<fr. fidéiste)
fideiusiúne s. f. (jur.) garanţie depusă de cineva pentru datoria altcuiva. (<fr. fidéjussion, lat. fideiussio)
fideiusór s. m. (jur.) cel care garantează pentru altul, obligându–se să–i plătească datoriile. (<fr. fidéjusseur, lat. fideiussor)
fidél, –ă adj. 1. statornic în sentimente; credincios, devotat.2. exact; care păstrează, (<fr. fidèle, lat. fidelis)
reproduce (ceva) întocmai.
fidelitáte s. f. 1. statornicie, credinţă (în convingeri, în sentimente etc.); devotament.2. (<fr. fidélité, lat. fidelitas)
exactitate (în prezentarea, în reproducerea unui text, a sunetelor etc.). o înaltă
~ = calitate a unor aparate electroacustice de a reda cât mai fidel semnalele
sonore înregistrat
fíder s. n. linie de transmisie a semnalului de înaltă frecvenţă de la emiţător la antenă (<engl., fr. feeder)
sau de la aceasta la receptor.
fidográf s. n. aparat înregistrator pentru stabilirea valorii şi a caracterului avansării
garniturii de foraj.
fiduciár, –ă I. adj. cu valoare fictivă, convenţională. o monedă ~ = monedă de hârtie cu o (<fr. fiduciaire, lat. fiduciarius)
valoare convenţională şi cu putere circulatorie numai în interiorul unei ţări;
circulaţie ~ă = circulaţie a monedei fiduciare.II. s. m. legatar care trebuie să
restituie un bun
fiéf s. n. 1. feudă.2. (fig.) teritoriu, posesiune exclusivă, absolută. o ~ electoral = zonă (<fr. fief)
în care un partid sau un personaj politic se bucură de o mare popularitate în
rândul alegătorilor.
field /fild/ s. n. platou în zona muntoasă a Scandinaviei, rest al peneplenei terţiare, modelat (<engl. field)
de gheaţă.
fiéro adv. (muz.) impetuos, cu înverşunare; cu mândrie. (<it. fiero)
fiéstă s. f. festival, sărbătoare, petrecere în ţările de limbă spaniolă, ulterior şi în alte (<sp. fiesta)
ţări din America.
fífty–fífty s. n. iaht de croazieră la care se acordă aceeaşi importanţă propulsiei mecanice şi (<fr., engl. fifty–fifty)
celei cu vele.
fígaro s. m. (fam.) coafor, bărbier. (<fr. figaro)
fight /fait/ s. n. meci (la box). (<engl. fight)
figurá vb. I. intr. 1. a fi prezent undeva, a lua parte la ceva; a fi pe o listă.2. a face (<fr. figurer, lat. figurare)
figuraţie în teatru.II. tr. a ilustra, a reprezenta ceva (în artele plastice); a
imagina.
figurál, –ă adj. 1. (despre sensul unui cuvânt) figurat, alegoric.2. (ornamental) cu figuri. (<it. figurale, germ. figural)
figuránt, –ă s. m. 1. artist într–o piesă de teatru, într–un film etc. numai prin prezenţa sa.2. (<fr. figurant)
persoană prezentă la desfăşurarea unui eveniment, la o întâlnire etc., fără a
lua efectiv parte la ea.
figurát, –ă adj. 1. (despre cuvinte, expresii) folosit în alt sens decât cel propriu, obişnuit.2. (<fr. figuré, lat. figuratus)
(despre stil) bogat în imagini, în figuri poetice; figurativ (1).3. elemente ~e =
celulele din sânge.
figuratív, –ă adj. 1. cu figuri de stil; figurat.2. (despre unele arte) care foloseşte reprezentarea (<fr. figuratif, lat. figurativus)
plastică a realităţii.
figuráţie s. f. 1. ansamblul figuranţilor (dintr–o piesă de teatru, dintr–un film etc.). o a face (<fr. figuration, lat. figuratio)
~ = a avea un rol de figurant.2. (muz.) grup de note cu o anume constantă
ritmică, la acompanierea unei linii melodice.
figúră s. f. 1. chip, faţă, obraz. o (fam.) a–i face ~a (cuiva) = a păcăli, a face cuiva o (<fr. figure, lat. figura)
farsă.2. formă exterioară a unui corp, a unei fiinţe; imagine plastică a unui
corp. o (mat.) ~ geometrică = ansamblu de puncte, linii şi suprafeţe. • carte
de joc pe care sunt i
figurínă s. f. statuetă mică din metal, porţelan, os; bibelou. (<fr. figure, it. figurina)
figuríst s. m. meşter specializat în lucrări de artă. (<fr. figuriste)
fil1 s. m. monedă divizionară, a mia parte dintr–un dolar irakian, iordanian sau (<fr. fil)
kuweitian.
–fil2(ă) v. filo2–.
FIL3(O)–, –fíl, –filíe elem. „prieten“, „amator“, „iubitor“. (<fr. phil/o/–, –phile, –philie, cf.
gr. philos)
filá vb. I. tr. 1. a transforma un material textil în fire.2. a răsfira în mână cărţile de (<fr. filer, lat. filare)
joc.3. (fig.) a urmări (pe cineva) discret, fără a fi observat de acesta.4. (muz.)
a cânta o notă prelungită, făcând să varieze intensitatea.5. a tăia şuviţe de păr
pentru a
filábil, –ă adj. (despre materiale) care poate fi transformat în fire. (<it. filabile)
FILACT(O)–, –filáctic, elem. „apă –rare, protecţie, prevenire“. (<fr. phylact/o/–, –phylactique,
–filaxíe –phylaxie, cf. gr. phylax,
phylaktos)
filactéră s. f. 1. denumire dată de cei vechi amuletelor, talismanelor pe care le purtau (<fr. phylactère, lat.
asupra lor.2. fâşie de pergament pe care se scriau versete biblice, la vechii phylacterium, gr. phylakterion)
evrei.3. inscripţie în formă de banderolă (pe monumente).4. figură heraldică
înfăţişată ca o foaie cu ma
–filáctic v. filact(o)–.
filáj s. n. 1. efect de clipire, datorat unei viteze prea mici a obturatorului aparatului de (<fr. filage)
proiecţie cinematografică.2. (fig.) urmărire discretă (a cuiva).
filamént s. n. 1. formaţie filiformă a unor celule animale sau vegetale. • parte a staminei (<fr. filament, lat. filamentum)
care susţine antera.2. conductor subţire, de obicei de metal, care devine
incandescent când este străbătut de un curent electric.3. formaţie întunecoasă
care apare în cromosferă,
filamentós, –oásă adj. format din filamente (1), cu aspect de filamente. (<fr. filamenteux)
filándră s. f. pată opacă în masa sticlei, rezultată din turnare. (<fr. filandre)
filánt, –ă adj. (despre lichide) care curge fără a se diviza în picături. (<fr. filant)
filantróp, –oápă s. m. f. cel care practică filantropia; om darnic, mărinimos. (<fr. philanthrope, gr.
philanthropos)
filantrópic, –ă adj. de filantrop(ie). (<fr. philanthropique)
filantropíe s. f. acţiune de binefacere (faţă de săraci). (<fr. philanthropie, gr.
philanthropia)
filantropinísm s. n. curent pedagogic din sec. XVIII, care, urmând teoriile lui J. J. Rousseau, (<germ. Philanthropinismus)
milita împotriva scolasticismului şi formalismului didactic, voind să
făurească o educaţie firească şi umană a copiilor.
filantropiníst, –ă adj., s. m. f. (adept) al filantropinismului. (germ. Philanthropinist)
filantropísm s. n. manifestare, atitudine de filantrop. (<fr. philanthropisme)
filantropíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al filantropismului. (<fr. philanthropiste)
filár, –ă adj. în formă de fir. (<fr. filaire)
filárh s. m. (ant.) 1. şef de trib sau magistrat în diverse cetăţi greceşti.2. şef al unui (<fr. phylarque, gr. phylarkos)
escadron atenian.
filarhíe s. f. demnitatea, funcţia de filarh. (<fr. phylarchie)
filária s. f. vierme nematod din regiunile calde, filiform, parazit pe unele vertebrate. (<lat. filaria)
filigraná vb. tr. 1. a lucra un obiect în filigran (1).2. a imprima un filigran (2) la fabricarea (<fr. filigraner)
hârtiei.
filigraníst s. m. 1. artist, lucrător specializat în executarea filigranelor.2. colecţionar de (<fr. filigraniste)
filigrane.
filigranológ, –ă s. m. f. specialist în filigranologie. (<filigranologie)
filigranologíe s. f. disciplină care se ocupă cu cercetarea hârtiilor cu diferite filigrane (2) sau a (<it. filigranologia)
copiilor de filigrane.
filigranoscóp s. n. 1. baie mică de sticlă sau de ceramică în care se umezeşte în neofalină o (<fr. filigranoscope)
marcă poştală pentru a putea studia filigranul cu ochiul liber.2. dispozitiv
optic cu filtre colorate pentru identificarea filigranelor.
filióque /–o–cve/ s. n. principiu dogmatic catolic potrivit căruia Sfântul Duh provine de la (<lat. filioque)
Dumnezeu–tatăl, cât şi de la Dumnezeu–fiul.
filípică s. f. discurs violent, acuzator, împotriva cuiva. (<fr. philippique)
filistín s. m. (în argoul studenţilor germani pe la 1700) târgoveţ incult. • (p. ext.) om (<fr. philistin)
mulţumit de sine, retrograd, îngâmfat şi mărginit.
filistinísm s. n. atitudine, concepţie de filistin. (<fr. philistinisme)
filít s. n. rocă metamorfică asemănătoare micaşistului, de culori variate, rezultând (<fr. phylite)
dintr–un slab metamorfism al şisturilor argiloase micacee.
film s. n. 1. peliculă subţire de celuloid, flexibilă şi transparentă, acoperită cu un strat (<fr. film)
de material fotosensibil, în fotografie, radiografie etc. • bandă pentru
înregistrarea şi reproducerea pe ecran a imaginilor; peliculă.2. arta
cinematografică.3. desfăşurare
filmá vb. tr. a înregistra pe o peliculă cinematografică; a cinematografia. (<fr. filmer)
filmfonográf s. n. magnetofon cu care se reproduc benzile de dialog, zgomot şi muzică montate (<engl. film phonographe)
în sincron ale unui film.
fílmic, –ă adj. referitor la film (2). (<fr. filmique)
filmogénic, –ă adj. cu un efect frumos în film. • (despre persoane) care are însuşiri fizice (<fr. filmogénique)
favorabile pentru a fi filmat.
filmográf s. n. aparat cu care se aplică pe filme pelicula fotosensibilă. (<fr. filmographe)
filmografíe s. f. 1. catalog de filme realizate de un producător, de un regizor sau de un (<fr. filmographie)
actor.2. colecţie de filme reunite pe baza unui criteriu.
fimológ, –ă s. m. f. specialist în filmologie. (<filmologie)
filmologíe s. f. ştiinţă care studiază cinematograful ca fenomen estetic, social etc. (<fr. filmologie)
filmostát s. n. cutie în care se păstrează filmele pentru a fi ferite de variaţiile de temperatură (<fr. filmostat)
şi umiditate.
filmotécă s. f. colecţie de filme cinematografice. • încăpere amenajată şi dotată pentru (<fr. filmothèque)
păstrarea filmelor.
fílmpac s. n. pachet de filme fotografice plane, introdus într–o casetă specială care se (<germ. Filmpack, engl.
poate adapta la un aparat fotografic. film–pack)
FILO1–, –filíe elem. „trib, neam, specie, rasă“. (<fr. phylo–, –phylie, cf. gr.
phylon)
FILO2–, –fíl (ă), –filíe elem. „frunză“. (<fr. phyllo, –phylle, –phyllie,
cf. gr. phyllon)
FILO3– v. fil3(o)–.
filoamericán, –ă adj., s. m. f. prieten, admirator al americanilor. (<filo3– + american)
filobiologíe s. f. studiul biologic al frunzei. (<fr. phyllobiologie)
filobúz s. n. troleibuz. (<it. filobus)
filocalíe s. f. culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocşi. (<fr. philocalie)
filocárpic, –ă adj. cu fruct foliaceu. (<fr. phylocarpique)
filocenogenéză s. f. dezvoltare a comunităţilor vegetale sau animale. (<fr. phylocénogenèse)
filochinónă s. f. vitamina K1. (<fr. phylloquinone)
filodéndron s. m. plantă decorativă exotică, cu frunze mari şi rădăcini aeriene. (<fr. philodendron)
filódiu s. n. peţiol dilatat având forma şi structura unei frunze. (<fr., lat. phyllodium)
filodoxíe s. f. (la Kant; peior.) înclinaţie pentru argumentarea adevărului. (<germ. Philodoxie)
filoelén, –ă adj., s. m. f. prieten, admirator al grecilor; filoelenic. (<fr. philohellène)
filoelénic, –ă adj. filoelen. (<fr. philohellénique)
filoelenísm s. n. dragoste, admiraţie pentru ceea ce este grecesc. (<fr. philohellénisme)
filoembriogenéză s. f. evoluţie datorată modificării cursului dezvoltării embrionare. (<fr. phyloembryogenèse)
filopódiu s. n. 1. peţiolul frunzei.2. tulpină falsă rezultată din sudoarea tecilor frunzelor. (<lat. phyllopodium, fr.
phyllopode)
filoportughéz, –ă adj., s. m. f. prieten, admirator al portughezilor. (<it. filoportughese)
filorús, –ă adj., s. m. f. rusofil. (<it. filorusso)
filosemít, –ă adj., s. m. f. admirator al semiţilor, al evreilor. (<fr. philosémite)
filosoviétic, –ă adj., s. m. f. prieten, admirator al fostei Uniuni Sovietice. (<it. filosovietico)
filospaniól, –ă adj., s. m. f. hispanofil. (<it. filospagnolo)
filotaxíe s. f. mod de dispunere a frunzelor pe tulpină şi pe ramuri. (<fr. phyllotaxie)
filotehníe s. f. înclinaţie deosebită pentru arte şi invenţii tehnice. (<fr. philotechnie)
filoxéră s. f. 1. insectă dăunătoare din ordinul homopterelor, care produce gale pe (<fr. phylloxéra)
frunzele şi rădăcinile viţei de vie.2. boală cauzată viţei de vie de filoxeră (1).
filozitáte s. f. simptom al tuberculilor de cartofi atacaţi de unele virusuri sau încolţiţi în (<fr. filosité)
întuneric.
filozóf, –oáfă s. m. f. 1. specialist în filozofie; gânditor.2. (fig.) înţelept; om echilibrat. (<fr. philosophe, lat.
philosophus, gr. philosophos)
filozofá vb. intr. a face reflecţii asupra vieţii şi aspectelor ei. (<fr. philosopher, lat.
philosophari)
filozofálă adj. piatră ~ = substanţă despre care alchimiştii credeau că poate transforma toate (<fr. philosophale)
metalele în aur; (fig.) descoperire, idee extraordinară.
filozofárd s. m. (peior.) cel care face speculaţii filozofice de calitate îndoielnică. (<fr. philosophard)
filozofástru s. m. (peior.) filozof lipsit de valoare. (<it. filosofasto)
filozofém s. n. 1. (la Aristotel) raţionament ştiinţific; aporemă.2. temă filozofică. (<fr. philosophème, germ.
Philosophem)
filozófic, –ă adj. referitor la filozofie. (<fr philosophique, lat.
philosophicus)
filozofíe s. f. 1. concepţie generală despre lume şi viaţă, formă a conştiinţei sociale, (<fr. philosophie, gr.
constituind un sistem coerent de noţiuni şi idei care reflectă realitatea sub philosophia)
aspectele ei cele mai generale. o ~ lingvistică = teorie neopozitivistă care
reduce obiectul filozofiei
filozofísm s. n. falsă filozofie; abuz de filozofie tendenţioasă. (<fr. philosophisme)
filtrá vb. I. tr. 1. a trece un lichid printr–un filtru, pentru a–l separa de corpurile străine (<fr. filtrer)
în suspensie, de impurităţi, de microbi etc.2. a selecta radiaţiile de anumite
lungimi de undă din alte radiaţii. • a opri cu un filtru o parte dintre
componentele monocr
filtrábil, –ă adj. care se poate filtra. (<fr. filtrable)
filtráj s. n. filtrare; (spec.) separare a anumitor radiaţii, unde; operaţie prin care se (<fr. filtrage)
selectează o parte din informaţia înregistrată într–o maşină de calculat.
fimícol, –ă adj. (despre plante) care trăieşte pe gunoi sau pe bălegar. (<lat. fimicolus)
fimóză1 s. f. strâmtare a orificiului prepuţial, care împiedică exteriorizarea penisului. (<germ. Phimose)
fin, –ă adj. 1. subţire, delicat. • mărunt. • curat, pur; neamestecat.2. foarte sensibil, (<fr. fin)
delicat.3. (despre oameni) manierat, elegant, bine crescut.4. (fig.; despre
gânduri, idei) subtil, ingenios; isteţ.
finál, –ă I. adj. 1. de (la) sfârşit.2. care arată scopul. o propoziţie ~ă (şi s. f.) = (<fr. final, lat. finalis)
propoziţie circumstanţială care exprimă scopul acţiunii din regentă;
conjuncţie ~ă = conjuncţie care introduce o propoziţie finală.II. s. n.
încheiere, sfârşit. • ultima parte a
finalísma s. f. finala mare a unui campionat mondial. (<it. finalissima)
finalísm s. n. concepţie filozofică idealistă, opusă determinismului, potrivit căreia orice (<fr. finalisme)
fenomen sau proces din natură reprezintă realizarea unei finalităţi (1);
teleologie.
finalíst, –ă I. adj., s. m. f. (adept, partizan) al fina-lismului.II. s. m. f. sportiv care (<fr. finaliste)
participă la o finală.
finalitáte s. f. 1. scop în vederea căruia se desfăşoară o activitate.2. organizare şi activitate (<fr. finalité)
armonioasă aparent subordonată unui scop.
finalizá vb. tr. a duce, a realiza ceva până la sfârşit. (<fr. finaliser)
finalménte adv. în cele din urmă. (<fr. finalement, it. finalmente)
financiár, –ă I. adj. referitor la finanţe, la circulaţia banilor, a creditelor etc.; bănesc. o (<fr. financier)
capital ~ = capital rezultat din contopirea capitalului bancar cu cel
industrial.II. s. m. f. 1. posesor de capital financiar.2. specialist în materie de
finanţe; finanţist.
finanţá vb. tr. 1. a aloca, a repartiza mijloace băneşti unei întreprinderi, instituţii etc.2. (<fr. financer)
(fam.) a împrumuta cu bani (pe cineva); a subvenţiona.
finanţatór s. m. cel care finanţează. (<finanţa + –tor)
finánţe s. f. pl. 1. ansamblul relaţiilor economice, exprimate valoric, care apar în procesul (<fr. finance, it. finanza)
repartiţiei produsului social în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale
societăţii.2. ştiinţă care se ocupă cu finanţele (1).3. totalitatea mijloacelor
financiare ale unu
finanţíst, –ă s. m. f. (fam.) financiar (II, 2). (<finanţ + –ist)
fíne s. m. sfârşit. o în ~ = în sfârşit; (muz.) al ~ = până la capăt. (<it. fine)
finét s. n. ţesătură de bumbac pufoasă din care se fac obiecte de lenjerie. (<fr. finette)
finéţe s. f. 1. calitatea a ceea ce este fin; delicateţe.2. (text.) raport care se stabileşte (<fr. finesse, it. finezza)
între lungimea unui fir şi greutatea lui; calitate superioară a unui fir, a unei
ţesături. • raportul dintre portanţa şi rezistenţa la înaintare a unei aripi sau a
unui avion
finéz, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din extremitatea nord–vestică a Rusiei europene şi mai ales din (<fr. finnois)
Finlanda. • (s. f.) limbă fino–ugrică vorbită de finezi; limbă finică.
finger /fíngăr/ s. n. rampă mobilă cu care se leagă burduful de avion în aeroport. (<engl. finger)
finí vb. tr., refl. a (se) termina, a (se) sfârşi. (<fr. finir, lat. finire)
fínic, –ă adj. finez. • (s. f.) limiba fineză. (<germ. finnisch, lat. finnicus)
finisá vb. tr. a da forma definitivă unui produs, unei lucrări. (după fr. finir)
finisáj s. n. finisare. (<fr. finissage)
finisát s. n. finisare. (<finisa)
finisór, –oáre I. s. m. f. muncitor specialist în operaţii de finizaj.II. s. n. maşină de finisat (<fr. finisseur)
stratul de uzură al şoselelor.
finistér s. n. promontoriu. (cf.. Finisterre)
fíniş s. n. 1. linia de sosire la o probă de alergări, curse etc.2. partea finală a unei (<engl., fr. finish)
probe; capacitatea unui sportiv de a termina în forţă o întrecere.
finít, –ă I. adj. 1. care nu depăşeşte valori oricât de mari; mărginit, limitat. o (mat.) (<fr. fini, it. finito, lat. finitus)
număr ~ = fiecare dintre numerele reale.2. (despre produse) care a suferit
toate operaţiile de prelucrare; terminat.II. s. n. categorie filozofică
desemnând caracterul limitat
finitísm s. n. concepţie metafizică ce susţine că universul este mărginit. (<fr. finitisme)
finitúdine s. f. 1. (fil.) caracterul a ceea ce este finit, conştiinţa limitelor fiinţei umane.2. (<fr. finitude)
însuşire a soluţiei unei probleme de a fi furnizată după un număr finit de
operaţii.
finíţie s. f. finisare. (<fr. finition)
finlandéz, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Finlanda. • (s. f.) limbă fino–ugrică vorbită de finlandezi. (<fr. finlandais, it. finlandese)
fino–úgric, –ă adj. limbi ~e = familie de limbi vorbite în nordul şi centrul Europei şi în nordul (după fr. finno–ougrien, germ.
Asiei: finlandeza, estona, lapona, maghiara etc. finnougrisch)
finougrístică s. f. disciplină care se ocupă cu studiul limbilor fino–ugrice. (<germ. Finnougristik)
fiólă s. f. mic flacon de sticlă închis ermetic, în care se păstrează medicamente (<fr. fiole)
(injectabile). • sticlă mică.
fiórd s. n. golf maritim îngust şi adânc, cu maluri abrupte. (<fr. fiord)
fiorín s. n. florin. (<it. fiorino)
fioritúră s. f. (muz.) ornament vocal constând dintr–o notă sau grup de note care servesc (<it. fioritura)
să împodobească melodia, executându–se după fantezia interpretului.
fistulografíe s. f. punere în evidenţă a dimensiunilor unui traiect fistular cu ajutorul razelor X. (<fr. fistulographie)
fistulós, –oásă adj. 1. cu fistule; găunos, poros.2. (despre tulpină, peţiol etc.) alungit şi gol pe (<fr. fistuleux)
dinăuntru.
fistulotomíe s. f. secţionare operatorie a unei fistule. (<fr. fistulotomie)
fisurá vb. tr., refl. a produce, a căpăta fisuri. (<fr. fissurer)
fisúră s. f. crăpătură, plesnitură (în rocă, beton, metal, piele etc.). (<fr. fissure, lat. fissura)
fisurométru s. n. aparat pentru măsurarea deschiderilor unei fisuri. (<fr. fissuromètre)
fiş s. n. (poligr.) amestecătură de litere, de caractere şi corpuri diferite, dintr–o formă (<germ. Fisch)
stricată.
fişá vb. tr. a alcătui fişe (asupra unui material, unor cărţi etc.). (<fişă)
fíşă s. f. 1. foaie de hârtie, bucată de carton etc. pe care se scriu însemnări, cuvinte, pe (<fr. fiche)
care se extrag citate etc. • foaie de carton care cuprinde datele biobliografice
asupra unei cărţi dintr–o bibliotecă. • foaie care conţine note, observaţii,
detalii documen
fişét s. n. dulap metalic, pentru dosare, acte, cu închizătoare de siguranţă. (<fr. fichet)
fişiér s. n. 1. colecţie de fişe. • catalog, repertoriu întocmit pe fişe.2. dulap, cutie unde (<fr. fichier)
se ţin fişe (1).3. (inform.) colecţie de date de acelaşi tip deţinând o explicaţie,
reprezentate pe un suport.
fişíu s. n. batic subţire de mătase. (<fr. fichu)
–fít(ă) v. fito–.
fitacísm s. n. pronunţare alterată a consoanelor f şi v. (cf.. gr. phi)
fíting s. n. piesă tubulară filetată la capete, folosită pentru asamblarea demontabilă a (<engl. fitting, germ. Fitting)
ţevilor.
fitness s. n. condiţie fizică bună, sănătate. (<engl. fitness)
FITO–, –fít(ă) elem. „plantă, vegetaţie“. (<fr. phyto–, –phyte, cf. gr.
phyton)
fitobéntos s. n. totalitatea plantelor din bentos. (<fr. phytobentos)
fitobezoár s. n. bezoar din resturi vegetale de origine alimentară. (<fr. phytobézoard)
fitobiologíe s. f. ramură a biologiei care studiază materia vegetală şi funcţiile acesteia. (<fr. phytobiologie)
fitobiótic, –ă adj. 1. (despre un animal) care trăieşte ca saprofit în plante.2. referitor la viaţa (<fr. phytobiotique)
plantelor.
fitoblást s. n. celulă vegetală tânără. (<fr. phytoblaste)
fitocecidíe s. f. cecidie provocată de un parazit vegetal. (<fr. phytocécidie)
fitocenogenéză s. f. studiul schimbărilor lente în compoziţia şi structura fitocenozelor. (<fr. phytocénogenèse)
fitocenologíe s. f. ramură a botanicii care studiază fitocenozele; fitosociologie. (<fr. phytocénologie)
fitocenotíp s. n. grup de plante care au roluri similare în ierarhia structurală a fitocenozei. (<fr. phytocénotype)
fitolít s. n. 1. plantă fosilă.2. biolit format din opal în ţesuturile vegetale, având de (<fr. phytolithe)
obicei forma celulei.
fitolitologíe s. f. ramură a paleontologiei care studiază plantele fosile. (<fr. phytolithologie)
fitológ, –ă s. m. f. botanist. (<fitologie)
fitologíe s. f. botanică. (<fr. phytologie)
fitóm s. n. grupare de plante constituind o unitate ecologică. (<fr. phytome)
fitomásă s. f. totalitatea substanţelor vegetale (în stare uscată) dintr–o biogeocenoză. (<fito– + masă)
fitomórf, –ă adj. (despre divinităţi, motive decorative) care reprezintă (părţi ale unei) plante, (<fr. phytomorphe)
în formă de plantă.
fitomorfologíe s. f. morfologia plantelor. (<fr. phytomorphologie)
fitomorfóză s. f. totalitatea modificărilor morfologice şi de structură cauzate plantelor de către (<fr. phytomorphose)
paraziţi.
fitón s. m. 1. plantă rudimentară.2. cea mai mică unitate detaşată de pe un organism (<gr. phyton)
vegetal, care, prelevată dintr–o cultură, dă naştere unui nou organism.
fixatív, –ă I. adj. (despre soluţii) care fixează.II. s. n. 1. soluţie cu care se fixează pe (<fr. fixatif)
hârtie desenele în cărbune sau în creion, ferindu–le astfel de ştergere.2.
soluţie pentru păr care fixează forma coafurii.
fixatór s. m. 1. soluţie care face inalterabilă la lumină o imagine fotografică developată.2. (<fr. fixateur)
(text.) substanţă folosită la fixarea coloranţilor pe fibră. • agent fizic,
substanţă care produce coagularea protoplasmei vii.3. piesă folosită la lucrări
de asamblare.4. dis
fixáţie s. f. 1. (med.) operaţie prin care un ţesut este tăiat în vederea examenului (<fr. fixation)
microscopic.2. (fam.) idee fixă.
fíxing s. n. operaţie de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la bursă. (<engl. fixing)
fixísm s. n. 1. concepţie care neagă evoluţia lumii vii, considerând că speciile de plante (<fr. fixisme)
şi de animale sunt invariabile.2. teorie din sec. XIX potrivit cărea bazinele
oceanice şi blocurile continentale ar fi fost permanente şi imobile de–a
lungul trecutului geologic
fixíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al fixismului. (<fr. fixiste)
fixitáte s. f. stare, caracter a ceea ce este fix; imobilitate, nemişcare. (<fr. fixité)
fizálie s. f. animal celenterat marin, din ordinul sifo-noforelor, dintr–o veziculă flotantă, (<fr. physalie)
care susţine polipii reproducători, nutritivi, şi filamente urzicătoare lungi.
fízic, –ă I. adj. 1. referitor la corpul omului şi la activitatea musculară.2. referitor la (<fr. physique, lat. physicus, gr.
materie, material, concret.3. referitor la fizică, la fenomenele pe care le physikos)
studiază.II. s. n. aspect exterior al (corpului) unui om.III. s. f. ştiinţă care
studiază structu
fizicalísm s. n. concepţie neopozitivistă potrivit căreia limbajul fizicii ar fi limbajul tuturor (<fr. physicalisme)
ştiinţelor.
fizicalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al fizicalismului. (<fr. physicaliste)
fizicián, –ă s. m. f. specialist în fizică. (<fr. physicien)
fízico–chímic, –ă adj. referitor la fizică şi chimie. (<fr. physico–chimique)
–fizíe v. fizi(o)–.
fiziocrát s. m. adept al fiziocraţiei. (<fr. physiocrate)
fiziocratísm s. n. fiziocraţie. (<fr. physiocratisme)
fiziocraţíe s. f. doctrină economică burgheză, apărută în sec. XVIII în Franţa, care respinge (<fr. physiocratie)
intervenţia statului în economie, susţinând că în societatea umană există o
„ordine naturală“; fiziocratism.
fiziogenéză s. f. dezvoltare normală a activităţilor vitale ale organismului. (<fr. physiogenèse)
fiziogeografíe s. f. studiu geografic al mişcărilor şi variaţiilor atmosferice, hidrologice etc. (<fizio– + geografie)
fiziognomoníe s. f. disciplină având ca obiect cunoaşterea caracterului omului după aspectul (<fr. physiognomonie)
fizic şi după fizionomie.
fiziognomoníst, –ă s. m. f. specialist în fiziognomonie. (<fr. physiognomoniste)
fiziográf, –ă s. m. f. specialist în fiziografie. (<fizi-ografie)
fiziografíe s. f. 1. descriere geomorfologică a unei regiuni.2. ştiinţă care studiază (<fr. physiographie)
caracteristicile exterioare ale Pământului.
fiziolatríe s. f. închinare la fenomenele naturii. (<fr. physiolâtrie)
fiziológ, –ă s. m. f. specialist în fiziologie; fiziologist. (<fr. physiologue)
fiziológic, –ă adj. referitor la fiziologie. o ser ~ = lichid preparat steril din apă şi sare, cu (<fr. physiologique)
compoziţie asemănătoare serului sangvin, pentru injecţii.
fiziologíe s. f. 1. ştiinţă care studiază funcţiile vitale ale organismului animal şi vegetal.2. (<fr. physiologie)
specie literară care îşi propune observarea şi studierea obiectivă a unui
caracter (1), a unei situaţii semnificative.
fiziologíst s. m. f. (rar.) fiziolog. (<fr. physiologiste)
fizionomíe s. f. 1. expresie particulară a trăsăturilor feţei cuiva; chip, figură.2. aspect (<fr. physionomie)
particular care distinge un lucru sau altul; caracter distinctiv (al unei epoci, al
unei colectivităţi umane etc.).
fizionomíst, –ă s. m. f. cel care încearcă să determine caracterul oamenilor după trăsăturile feţei. (<fr. physionomiste)
fízz s. n. băutură răcoritoare pe bază de suc de citrice, care se amestecă, agitându–se (<amer. fizz)
într–un shaker, cu brandy, gin sau whyski, zahăr, ou etc.
fjell /fiel/ s. n. gheţar scandinav care ocupă o suprafaţă înaltă, ondulată. (<germ. Fjäll)
flábel s. n. (ant.) evantai mare din pene pe care îl purta un sclav. (<lat. flabellum)
flabelát, –ă adj. dispus în evantai (ca frunzele de palmier). (<fr. flabellé)
flabelifórm, –ă I. adj. în formă de evantai.II. s. n. (arhit.) ornament cu frunzele dispuse în (<fr. flabelliforme)
evantai.
flacíd, –ă adj. flasc. • (despre tulpini) crescut drept, dar care ulterior devine nutant. (<lat. flaccidus)
flaciditáte s. f. moleşeală, slăbiciune, fleşcăială determinată de scăderea tonusului muscular. (<fr. flaccidité, lat. flacciditas)
flancát, –ă adj. 1. (arhit.; despre un masiv pătrat) care are faţa armată cu o coloană.2. (<flanca)
(herald.; despre unele mobile) paralele cu laturile scutului.
flancgárdă s. f. detaşament destinat a proteja flancul unei trupe în mers. (<fr. flancgarde)
flanélă s. f. 1. ţesătură uşoară de lână, moale şi pufoasă.2. obiect de îmbrăcăminte care (<fr. flanelle)
acoperă bustul, tricotat din lână.
flanelétă s. f. stofă asemănătoare cu flanela, din bumbac filat. (<fr. flanellette)
flanelográf s. n. tablou constând dintr–o suprafaţă de flanelă pe care se aplică figuri decupate (după fr. tableau de feutre)
dintr–o hârtie specială şi care permite să se demonstreze elevilor (mici)
combinaţii interesante.
flaneur /–nör/ s. m. (rar) cel căruia îi place să hoinărească (pe străzi). (<fr. flâneur)
flánger /–jer/ s. n. aparat electronic care dă senzaţia de apropiere sau de depărtare a unui sunet (<engl. flanger)
produs de instrumente cum ar fi chitara sau orga.
flanşă s. f. 1. element de asamblare în formă de placă, folosit în perechi, la îmbinarea a (<germ. Flansche)
diferite piese, conducte etc.2. bordură la capătul unei piese, organ de
legătură, prin şuruburi, cu altă piesă.
flaps s. n. volet în partea dinapoi a planurilor unui avion pentru a–i mări portanţa. (<germ. Flaps)
flasc, –ă adj. moale, fleşcăit. • nerezistent. • (fig.) lipsit de vlagă. (<fr. flasque)
flash /flaş, fleş/ s. n. 1. bliţ.2. informaţie importantă transmisă cu prioritate; informaţie (<engl. flash)
radiofonică foarte scurtă.3. scenă foarte scurtă dintr–un film.
flashback /fléşbec/ s. n. plan, secvenţă intercalată într–un film ori într–o operă literară pentru a (<engl. flashback)
introduce un episod anterior; privire retrospectivă.
flaşeríe s. f. boală infectocontagioasă a viermilor de mătase caracterizată printr–o (<fr. flacherie)
mortalitate ridicată a larvelor.
flaşnetár s. m. muzicant ambulant care cântă la flaşnetă. (<flaşnetă + –ar)
flaşnétă s. f. mică orgă portativă acţionată prin învârtirea unei manivele. (<germ. Flaschnett)
flatá vb. tr. a lăuda peste măsură; a măguli. (<fr. flatter)
flateríe s. f. flatare. (<fr. flatterie)
flatulá vb. tr. a elimina gazele din intestine prin anus. (<fr. flatuler)
flatulént, –ă adj. produs prin flatulenţă. (<fr. flatulent)
flatulénţă s. f. acumulare excesivă de gaze în stomac şi în intestine; flatuozitate, meteorism. (<fr. flatulence)
• evacuare frecventă, abundentă şi necontrolată, a gazelor din intestine.
flautándo adv. 1. (muz.) în genul flautului, cu arcuşul lângă tastieră.2. cu flajolete. (<it. flantando)
flautíst1 s. m. pasăre de mărimea unei stăncuţe, cu voce foarte melodioasă şi bun imitator
al glasurilor altor păsări, în nordul Australiei şi Noua Guinee.
flebográmă s. f. 1. înregistrare grafică a pulsaţiilor venei jugulare.2. imagine obţinută prin (<fr. phlébogramme)
flebografie.
flebolít s. n. concreţiune din săruri de calcar în venele varicoase. (<fr. phlébolithe)
flebológ, –ă s. m. f. specialist în flebologie. (<flebologie)
flebologíe s. f. ramură a medicinei care studiază venele şi bolile lor. (<fr. phlébologie)
flebomalacíe s. f. înmuiere patologică a venelor. (<fr. phlébomalacie)
flebopexíe s. f. fixare chirurgicală a unei vene în poziţia normală. (<fr. phlébopexie)
fleboragíe s. f. 1. ruptură a unei vene.2. scurgere de sânge dintr–o astfel de venă. (<fr. phléborragie)
fleboscleróză s. f. proces de sclerozare a peretelui venos. (<fr. phlébosclérose)
flebospásm s. n. contracţie spasmodică a pereţilor unei vene. (<fr. phlébospasme)
flebostáză s. f. încetinire a circulaţiei sângelui în vene. (<fr. phlébostase)
flebotóm I. s. m. ţânţar din regiunile mediteraneene sau tropicale, care poate transmite (<fr. phlébotome)
omului diverse boli infecţioase.II. s. n. lanţetă folosită în flebotomie.
flebotomíe s. f. incizie a unei vene pentru a lua sânge, a introduce o sondă etc.; venesecţie. (<fr. phlébotomie)
flebotrombóză s. f. tromboză venoasă caracterizată prin formarea unui cheag care circulă în (<fr. phlébothrombose)
interiorul venei.
flectá vb. tr. a flexa. (<lat. flectere)
flectív s. n. unitate morfemică reprezentată printr–unul sau mai multe morfeme (<fr. flectif)
dependente, care se aşază după radical.
flegmátic, –ă adj., s. m. f. (om cu caracter, cu temperament) calm, nepăsător, imperturbabil. (<fr. flegmatique, lat.
phlegmaticus)
flegmatísm s. n. caracter flegmatic; atitudinea omului flegmatic. (<fr. phlegmatisme)
flegmazíe s. f. inflamaţie internă; flogoză. (<fr. phlegmasie)
flégmă s. f. 1. mucozitate expectorată, scuipat vâscos.2. (fig.) nepăsare, indiferenţă totală (<fr. flegme, lat., gr. phlegma)
faţă de emoţii; caracter rece, impasibil.
flegmón s. n. inflamaţie purulentă a ţesutului subcutanat. (<fr. phlegmon)
flegmonós, –oásă adj. cu aspect de flegmon. (<fr. phlegmoneux)
fler s. n. simţ de orientare rapidă într–o situaţie dificilă; perspicacitate. (<fr. flair)
fléşă s. f. 1. element de acoperiş foarte înalt, în formă de săgeată, la turnurile (<fr. fléche)
monumentale.2. partea din spate a afetului unui tun.3. procedeu ofensiv la
scrimă prin deplasarea energică a corpului spre înainte.
fleşétă s. f. mici proiectile cu pene şi vârf ascuţit, care, lansate cu mâna, trebuie înfipte (<fr. fléchette)
într–o ţintă.
flétner s. n. aripioară suplimentară la partea dinapoi a unei aripioare, a profundorului sau (<fr. flettner, rus. fletner)
direcţiei unui avion, care reduce reacţia comenzilor.
flic–flac s. n. (gimn.) săritură rapidă prin răsturnare înainte sau înapoi. (<fr., engl. flic–flac)
flicténă s. f. veziculă a pielii prin acumularea în epidermă a unei serozităţi transparente. (<fr. phlyctène, gr. phlyktaína)
floreál s. n. a opta lună a calendarului republican francez (20 aprilie – 20 mai). (<fr. floréal)
florentín, –ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Florenţa. • (s. n.) dialect vorbit de florentini.II. (<fr. florentin, it. fiorentino)
adj. stil ~ = stil arhitectonic rezultat din combinarea proporţiilor mari şi
severe ale stilului antic cu eleganţa stilurilor bizantin şi roman; pălărie ~ă (şi
s. f.) =
florentinísm s. n. 1. locuţiune proprie vorbirii florentine.2. afectare în imitarea florentinilor. (<it. fiorentinismo)
florescénţă s. f. efectul acţiunii de a înflori; proprietate a unei plante de a se menţine (<germ. Florenszenz)
înflorită. • înflorire masivă.
florétă s. f. armă albă, lungă, flexibilă, cu lama în patru muchii, fără tăiş, în exerciţiile de (<fr. fleuret, germ. Fleurett)
scrimă. • probă de scrimă practicată cu această armă.
floretíst, –ă s. m. f. sportiv luptător cu floreta. (<fr. fleurettiste)
FLORI–, –flór elem. „floare“. (<fr. flori–, –flore, cf. lat. flos,
floris)
floribúnd, –ă adj. care înfloreşte abundent. (<lat. floribundus)
florícol, –ă adj. 1. referitor la floricultură.2. (despre insecte) care trăieşte pe flori; antofil. (<fr. floricole)
florín s. m. 1. veche monedă de aur şi de argint; fiorin.2. gulden.3. (în Anglia) monedă (<germ. Florin, fr. florin)
de 2 şilingi.
floríst, –ă s. m. f. cel care confecţionează şi vinde flori artificiale; cel care vinde flori naturale. (<fr. fleuriste)
florístic, –ă I. adj. referitor la flori, la floristică.II. s. f. 1. ştiinţă a cultivării florilor.2. (<fr. floristique, /II/ germ.
ramură a fitogeografiei care studiază răspândirea florei pe glob. Floristik)
florizínă s. f. substanţă din coaja de măr, care, administrată în organism, măreşte (<engl. phlorhizin)
permeabilitatea filtrului renal.
floroglucínă s. f. substanţă chimică, derivat al benzenului, cristalină, albă, solubilă în alcool şi (<fr. phloroglucine)
eter, folosită ca developator fotografic şi în industria coloranţilor.
flotábil, –ă adj. 1. (despre corpuri) care are flotabilitate (1).2. (despre ape curgătoare) care (<fr. flottable)
permite plutirea.
flotabilitáte s. f. 1. capacitate de plutire a unui corp. • raportul dintre volumul părţii (<fr. flottabilité)
nescufundate şi volumul total al unui corp plutitor.2. proprietate a
minereurilor de a putea fi separate prin flotaţie (1).
flotáj s. n. flotare. (<fr. flottage)
flotánt, –ă I. adj. care pluteşte; plutitor. • (s. m. pl.) corpuri plutitoare transportate pe (<fr. flottant)
apele râurilor sau ale canalelor.II. s. m. f. persoană care se găseşte în trecere
printr–o localitate, nelocuind stabil acolo.
flotáre s. f. 1. acţiunea de a flota; flotaj.2. (text.) trecere a unui fir dintr–un sistem, peste (< flota)
două sau mai multe fire din celălalt sistem, la confecţionarea ţesăturilor
ornamentale.3. fiecare dintre mişcările ritmice de gimnastică în care corpul,
întins aproape de
flotáţie s. f. 1. procedeu de separare a particulelor solide de dimensiuni mici din apă prin (<fr. flottation)
mărirea capacităţii de plutire cu ajutorul unor reactivi, pentru separarea
mineralelor utile din minereuri, precum şi în sistemele de epurare a apelor. •
separarea seminţelor pr
flótă1 s. f. 1. totalitatea (aero)navelor unei ţări; grup important de (aero)nave afectate (<fr. flotte)
unei anumite regiuni sau unui anumit scop şi puse sub o conducere unică.2.
lichid care conţine diferite substanţe şi asupra căruia se fac anumite operaţii
de prelucrare.3. bazin
flótă2 s. f. postav asemănător fetrului. (<fr. flôtre)
flotílă s. f. 1. mare unitate navală militară pe fluvii sau pe lângă litoral.2. veche (<fr. flottille)
denumire a regimentului de aviaţie.
flotór s. n. 1. sferă goală care pluteşte la suprafaţa lichidului dintr–un recipient, cu un (<fr. flotteur)
dispozitiv care indică sau reglează nivelul lichidului; plutitor.2. corp plutitor
ataşat unei plase pescăreşti ori unui dispozitiv lansat pe apă pentru a–i
asigura plutirea.3.
flow /flău/ s. n. (inform.) curent, debit, flux. (<engl. flow)
flow–chart /flău–ceat/ s. n. diagramă de programare la calculatoarele electronice. (<engl. flow–chart)
flox s. m. plantă decorativă erbacee, din America de Nord, cu flori viu colorate, reunite (<fr. phlox)
în corimb în vârful tulpinii; brumărea.
flu I. adv. inv. 1. (despre îmbrăcăminte) cu linii moi, vaporoase.2. (despre (<fr. flou)
fotografii) cu contururi imprecise, evanescente.II. s. n. efect fotografic de
evanescenţă a contururilor imaginii.
fluáj s. n. 1. (tehn.) deformaţie lentă a unui material supus unor solicitări continue.2. (<fr. fluage)
deformare a gheţii sub influenţa presiunii exercitate de propria greutate.
fluctuá vb. intr. a fi schimbător; a oscila, a varia. (<fr. fluctuer, lat. fluctuare)
fluctuáţie s. f. abatere foarte mică, întâmplătoare şi temporară, faţă de o anumită stare, de (<fr. fluctuation, lat. fluctuatio)
un anumit reper. • fluctuare; oscilaţie, schimbare.
flúdor s. n. aliaj din cositor pentru lipit, tras în formă filară. (n. com.)
fluént, –ă adj. 1. (despre stil, vorbire) curgător, cursiv.2. fluid (I, 2). (<fr. fluent, lat. fluens)
fluénţă s. f. însuşirea de a fi fluent. (<fr. fluence)
fluíd, –ă I. adj. 1. (despre corpuri) care curge.2. (despre circulaţia rutieră) fără (<fr. fluide, lat. fluidus)
ambuteiaje, fluent (2).II. s. n. 1. corp lichid sau gazos care–şi modifică forma
sub acţiunea unor forţe oricât de mici.2. (fig.) suflu, impuls, curent;
emanaţie.
fluidál, –ă adj. (respre roci) cu aspect de fluid; care curge. (<germ. fluidal)
fluídic, –ă adj. referitor la fluide; caracteristic unui fluid. (<fr. fluidique)
fluidifiánt, –ă adj., s. n. 1. (substanţă) care micşorează viscozitatea unui fluid vâscos.2. (medicament) (<fr. fluidifiant)
care face secreţiile bronhice mai fluide.
fluidificá vb. tr. a face (un corp) să devină fluid. (<fr. fluidifier)
fluiditáte s. f. 1. însuşirea a ceea ce este fluid; viscozitate redusă.2. (fig.) schimbare; (<fr. fluidité)
curgere; mlădire, flexibilitate; cursivitate, coerenţă.
fluidizá vb. tr. 1. a efectua o fluidizare.2. a degaja circulaţia rutieră.3. a asigura circuitul (<fr. fluidiser)
financiar fără sincope.
fluidizáre s. f. acţiunea de a fluidiza. • operaţie prin care un material pulverulent, dispersat (<fluidiza)
într–un fluid, capătă proprietăţi asemănătoare cu cele ale unui lichid.
fluoresceínă s. f. materie colorantă galbenă, care la fluorescenţă devine verde, extrasă din (<fr. fluorescéine)
rezorcină, folosită în hidrografie şi în farmacie.
fluorescént, –ă adj. (despre substanţe) care prezintă fluorescenţă; bazat pe fluorescenţă. o tub ~ = (<fr. fluorescent)
izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice în vapori de mercur
aflaţi într–un tub de sticlă.
fluorescénţă s. f. proprietate a unor substanţe de a emite lumină sub influenţa unor radiaţii (<fr. fluorescence)
electromagnetice.
fluorfosgén s. n. substanţă toxică sufocantă, de luptă. (<fr. fluorphosgène)
fluorhídric adj. acid ~ = acid din combinarea fluorului cu hidrogenul, sub formă de gaz (<fr. fluorhydrique)
incolor, cu miros înăbuşitor, toxic.
FLUORI– v. fluoro–.
fluorimetríe s. f. metodă fizico–chimică de analiză bazată pe măsurarea intensităţii (<fr. fluorimétrie)
fluorescenţei substanţelor; fluorometrie.
fluorimétru s. n. aparat folosit în fluorimetrie; fluorometru. (<fr. fluorimètre)
fluorínă s. f. fluorură naturală de calciu. (<fr. fluorine)
fluorizá vb. tr. 1. a impregna cu fluor un obiect pentru a–l face impermeabil.2. a trata cu (<fr. fluoriser)
fluor apa de băut în scopul combaterii cariilor dentare.
FLUORO–/FLUORI– elem. „flux“, „fluorescenţă“. (<fr. fluoro–, fluori–, cf. lat.
fluor, –oris)
fluorografíe s. f. procedeu fotografic de gravură pe sticlă cu ajutorul acidului fluorhidric. (<fr. fluorographie)
fluviál, –ă adj. referitor la un fluviu; fluviatil (1). (<fr. fluvial, lat. fluvialis)
fluviatíl, –ă adj. 1. fluvial.2. (despre plante, organe vegetale) care cresc în apele curgătoare. (<fr. fluviatile, lat. fluviatilis)
fluxiúne s. f. concentrare a sângelui sau a altor lichide în anumite ţesuturi din cauza unei (<fr. fluxion, lat. fluxio)
inflamaţii.
fluxmétru s. n. instrument pentru măsurarea fluxului magnetic. (<fr. fluxmètre)
foaiér s. n. 1. sală a unui teatru unde se reunesc actorii.2. încăpere destinată spectatorilor (<fr. foyer)
în pauzele dintre acte.
fob1, –ă adj. (despre tranzacţii comerciale maritime) în care preţul convenit înglobează (<fr. fob)
toate uzurile pe care le va suferi marfa până la destinaţie.
–fób2, –fobíe elem. „(care are) aversiune, teamă (patologică)“. (<fr. –phobe, –phobie, cf. gr.
phobos)
fóbic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de fobie. (<fr. phobique)
fobíe1 s. f. stare de frică bolnăvicioasă, obsedantă şi nemotivată. • repulsie, antipatie (<fr. phobie)
pentru ceva.
–fobíe2 v. –fob2.
fobofobíe s. f. teamă patologică de a nu avea stări obsesive de frică. (<engl. phobophobia)
fobotaxíe s. f. reacţie de îndepărtare a unui organ(ism) vegetal faţă de o excitaţie repulsivă. (<engl. phobotaxie)
fobúrg s. n. suburbie. (<fr. faubourg)
foc n. velă triunghiulară la prora unei nave, susţinută de bompres. (<fr. foc)
focál, –ă adj. referitor la focar (1). o distanţă ~ă = distanţă dintre unul din focarele (<fr. focal)
principale ale unui sistem optic central şi planul principal corespunzător.
focalizá vb. tr. 1. a supune acţiunii de focalizare; a face să treacă printr–un singur punct (<fr. focaliser)
toate razele unui fascicul.2. a concentra elemente diverse.
focalizáre s. f. acţiunea de a focaliza. • concentrarea într–un focar a razelor de unde sau de (<focaliza)
particule în mişcare; focalizaţie, focusare. • operaţia de punere la punct a
unui instrument optic, astfel ca imaginea să fie văzută clar.
folclorizá vb. tr. a da unei lucrări, unei compoziţii, unui dans caracter folcloric. (<folclor + –iza)
folclorizánt, –ă adj. care folclorizează. (<folcloriza + –ant)
foleobiónt s. n. organism care trăieşte în cavităţi, crăpături sau peşteri. (<fr. pholéobionte)
folía s. f. 1. vechi dans portughez de carnaval, cu mişcare rapidă, cu acompaniament (<port., sp. folia)
de castaniete; melodia corespunzătoare.2. piesă muzicală pentru variaţii
instrumentale sau vocale.
foliacéu, –ee adj. 1. de natura frunzelor, ca o frunză.2. (despre muguri) în care se dezvoltă (<fr. foliacé, lat. foliaceus)
frunza.
foliánt s. n. carte de format mare, in–folio. (<germ. Foliant)
foliár, –ă adj. referitor la frunze. (<fr. foliaire)
foliát, –ă adj. 1. cu frunze, frunzos.2. (chim., geol.) dispus în lame subţiri. (<fr. folié)
foliáţie s. f. 1. mod de aşezare a frunzelor în mugur.2. proprietate a unor roci de a se (<fr. foliation)
desface uşor de pe anumite suprafeţe paralele.
fólic adj. acid ~ = principiu antianemic care se găseşte în frunzele de spanac, în ficat şi (<fr. folique)
în numeroase alimente.
folícul s. m. mică formaţie anatomică în formă de sac. o ~ ovarian = folicul în partea (<fr. follicule, lat. folliculus)
externă a ovarului, care conţine ovulul şi secretă foliculina. • înveliş
conjunctiv al rădăcinii părului.
foliculár1 s. m. (peior.) scrib, gazetăraş. (<fr. folliculaire)
foliculár2, –ă adj. referitor la foliculi. o hormon ~ = foliculină. (<fr. folliculaire)
folículă s. f. fruct uscat, alungit, format dintr–o carpetă în formă de cornet. (<fr. follicule)
foliculínă s. f. hormon sexual feminin secretat de foliculul ovarian; hormon folicular, (<fr. folliculine)
estronă.
foliculinemíe s. f. prezenţa foliculinei în sânge. (<fr. folliculinémie)
foliculinuríe s. f. prezenţa foliculinei în urină. (<fr. folliculinurie)
foliculítă s. f. inflamaţie purulentă a rădăcinii părului, produsă de microbi piogeni sau de (<fr. folliculite)
ciuperci.
foliculóm s. n. tumoare benignă dezvoltată din celulele foliculului ovarian. (<fr. folliculome)
foliculostimulínă s. f. gonadostimulină. (<fr. folliculostimuline)
foliculóză s. f. conjunctivită la copii, caracterizată prin apariţia de mici granulaţii pe (<fr. folliculose)
conjunctivă.
fólie1 s. f. foaie subţire de material plastic din care se fac pelerine, umbreluţe pentru (<germ. Folie, it. foglia)
ploaie etc.; foaie subţire din metal.
folíe2 s. f. nebunie, demenţă. • (fam.) lucru extraordinar, grozăvie, teribilitate. (<fr. folie)
fólio s. n. 1. foaie de hârtie îndoită o singură dată şi formând o coală de format mare, (<fr. folio, lat. /in/folio)
numerotată pe o singură parte. • număr al unei pagini.2. peliculă care,
aplicată pe o hârtie subţire, serveşte la imprimarea titlurilor pe copertele
legate în pânză sau piele.
foliolár, –ă adj. care aparţine foliolelor. (<fr. foliolaire)
foliolát, –ă adj. (despre frunze compuse) format din foliole. (<fr. foliolé)
foliólă s. f. fiecare dintre frunzuliţele care formează o frunză compusă. (<fr. foliole, lat. foliolum)
fóliu s. n. 1. formaţie anatomică în formă de frunză.2. curbă geometrică semănând cu o (<lat. folium)
frunză.
folk I. s. n. 1. curent în muzică, sculptură, arta grafică etc., care propagă (<engl. folk)
prelucrarea unor tradiţii populare.2. producţie artistică având la bază
principiile acestui curent; folclor prelucrat artistic.II. adj. inv. care aparţine
folkului (I).
folk–country /folc–cantri/ s. amestec de stiluri folk şi country. (<engl. folk–country)
n.
Fólketing s. n. parlamentul unicameral în Danemarca. (<germ. Folketing)
folkíst, –ă s. m. f. cântăreţ, interpret de muzică folk. (<folk + –ist)
folk–sóng /folc–son/ s. n. gen de cântec cuprinzând atât cântecele folclorice, redate mai mult sau mai (<engl., fr. folk song)
puţin modernizat, cât şi piese originale în aceeaşi manieră.
fomentá vb. tr. 1. a aplica un medicament extern şi local cald.2. (fig.) a suscita sau întreţine (<fr. fomenter, lat. fomentare)
(un sentiment, o acţiune nefastă).
fomentáţie s. f. 1. aplicare a unui medicament cald pe o parte a corpului; compresă.2. (fig.) (<fr. fomentation, lat.
acţiunea de a pregăti sau întreţine o stare de agitaţie, un sentiment etc. fomentatio)
FON2(O)–, –fón, –foníe elem. „sunet, voce“. (<fr. phon/o/–, –phone, –phonie,
cf. gr. phone)
fonasteníe s. f. oboseală a organelor vocale. (<fr. phonasthénie)
fonatór, –oáre adj. care produce sunetele vorbirii. o organ (sau aparat, canal) ~ = organ (sau (<fr. phonateur)
aparat, canal) care produce sunetele vorbirii.
fonaţiúne s. f. ansamblul factorilor de producere a vocii. (<fr. phonation)
foncé /fon–sé/ adj. (despre culori) închis. (<fr. foncé)
inv.
fonciéră s. f. impozit funciar. (<fr. foncière)
fond s. n. I. 1. ceea ce este esenţial într–un lucru, conţinut. o articol de ~ = articol care (<fr. fond)
tratează o problemă importantă actuală; editorial; ~ lexical principal = partea
esenţială şi cea mai stabilă a vocabularului unei limbi, cuvintele care exprimă
noţiunile fu
fondáco s. n. 1. prăvălie, magazin unde se vindeau diferite mărfuri.2. han medieval pentru (<it. fondaco)
negustori (mai ales pe coastele mediteraneene).
fondánt, –ă I. adj. care se topeşte (în gură). o bomboană ~ă (şi s. f.) = bomboană cu (<fr. fondant)
fondant (II, 3).II. s. m. 1. aditiv care formează împreună cu altă substanţă un
compus cu punctul de topire inferior punctului de topire al componenţilor.2.
medicament care ajută la
fondatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care fundează ceva; întemeietor; ctitor. (<fr. fondateur)
fonderíe s. f. instalaţie metalurgică în care se topesc minereurile pentru a se extrage din ele (<fr. fonderie)
metalele; topitorie, turnătorie.
fondíst, –ă s. m. f. sportiv care susţine probe atletice de fond (I, 4). (<it. fondista)
fondú /–dü/ s. n. 1. (pict., fot.) diminuare progresivă a intensităţii culorii, imaginii.2. efect (<fr. fondu)
cinematografic constând în apariţia sau dispariţia gradată a imaginii. o ~ de
sunet = semn de punctuaţie cinematografic care marchează pe plan sonor
trecerea de la o secvenţă
foném s. n. cea mai mică unitate fonică sau sonoră a unei limbi, având funcţia de a (<fr. phonème)
alcătui şi de a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia şi
aceluiaşi cuvânt.
fonemátic, –ă I. adj. fonemic.II. s. f. parte a fonologiei care studiază în special fonemele. (<fr. phonématique)
fonoaudiologíe s. f. ştiinţă care studiază relaţiile dintre funcţiile auditivă şi fonatoare. (<fr. phonoaudiologie)
fonocardiográf s. f. aparat folosit în fonocardiografie. (<fr. phonocardiographe)
fonoconfórt s. n. ansamblu de condiţii care fac o locuinţă comodă, plăcută din punctul de (<engl. phonoconfort)
vedere al izolării fonice.
fonodactilografíe s. f. metodă modernă de înlocuire a stenografiei cu aparate electronice. (<fono– + dactilografie)
fonofílm s. n. film sonor. (<fono– + film)
fonofobíe s. f. teamă patologică de a vorbi cu voce tare. (<engl. phonophobia)
fonogénic, –ă adj. (despre voce sau instrumente) care se pretează la o bună reproducere, (<fr. phonogénique)
înregistrare.
fonogeníe s. f. însuşirea de a fi fonogen. (<fr. phonogénie)
fonoghíd s. n. mic aparat sonor portativ pus la dispoziţia vizitatorilor unei expoziţii, care (<fr. phonoguide)
conţine o descriere a sălilor acesteia.
fonográf s. n. aparat de înregistrare şi redare a sunetelor cu ajutorul unui disc din material (<fr. phonographe)
plastic.
fonografíe s. f. înregistrare grafică a sunetelor. (<fr. phonographie)
fonográmă s. f. 1. înregistrare a sunetelor cu mijloace electrice, mecanice etc.2. telegramă (<fr. phonogramme)
telefonată.
fonoizolánt, –ă adj. izolant fonic; insonor (2). (<fono– + izolant)
fonoizolatór, –oáre adj. (despre materiale) izolator fonic; insonorizant. (<fr. phonoisolateur)
fonolít s. n. rocă microlitică efuzivă care la lovire se desface în plăci subţiri, producând (<fr. phonolithe)
un sunet caracteristic.
fonológ, –ă s. m. f. specialist în fonologie. (<fr. phonologue)
fonologíe s. f. ramură a foneticii care studiază fonemele din punctul de vedere al structurii (<fr. phonologie)
sonore şi al funcţiei lor lingvistice; fonetică funcţională.
fonometríe s. f. măsurarea intensităţii sunetelor. (<fr. phonométrie)
fonométru s. n. instrument folosit în fonometrie. (<fr. phonomètre)
fonomímic, –ă adj. metodă ~ă = metodă de însuşire a literelor de către copii, constând în fixarea (<it. fonomimico)
sunetului vizual prin gestică şi mimică; fonomimie.
fonomimíe s. f. reprezentare a sunetelor vorbirii (fonemelor) cu gesturi (între surdomuţi). (<it. fonomimia)
fonomontáj s. n. program radiofonic în laborator prin combinarea de diverse înregistrări (<fr. phonomontage)
magnetice.
fonón s. m. particulă fictivă asociată vibraţiilor, care se propagă prin masa unui corp (<fr. phonon)
cristalin, având frecvenţe comparabile cu cele ale sunetelor.
fonoscóp s. n. instrument medical folosit în fonoscopie. (<engl. phonoscope)
fonoscopíe s. f. înregistrare fotografică a zgomotelor inimii. (<fr. phonoscopie)
fonospectrál, –ă adj. referitor la spectrul semnelor vorbirii. (<engl. phonospectral)
fonostetográf s. n. aparat pentru înregistrarea zgomotelor intratoracice. (<fr. phonostéthographe)
fonotaxíe s. f. (biol.) mişcare de reacţie a unui organism determinată de o excitaţie sonoră. (<fr. phonotaxie)
fonotecáre s. f. selecţionare (pentru fonotecă) a părţii utile a înregistrărilor efectuate pe benzi (<fonotecă)
de magnetofon sau pe pelicule cinematografice.
fonotécă s. f. arhivă de înregistrări sonore (pe discuri, pe benzi). (<fr. phonothèque)
fonotíp s. n. aparat care transformă sunetele în semne grafice. (<engl. phonotype)
fontanélă s. f. spaţiu neosificat în partea superioară a craniului unui nou–născut; moalele (<fr. fontanelle, lat. fontanella)
capului.
fóntă s. f. aliaj de fier şi carbon folosit la elaborarea oţelului sau pentru turnarea unor (<fr. fonte)
piese.
fontúră s. f. barcă de oţel care susţine şi conduce acele la maşinile de tricotat. (<fr. fonture)
foot s. m. unitate de lungime engleză, de 30,48 cm; picior (= 12 ţoli). (<engl. foot)
footing /fú–ting/ s. n. (sport) tip de antrenament în care se alternează cursele cu marşurile, pentru a (<engl. footing)
întări rezistenţa gambelor şi a respiraţiei.
for1 s. n. 1. piaţă publică în oraşele romane, unde se făcea comerţ, se ţineau întruniri (<fr. for, lat. forum)
politice, se judecau procese etc.2. (fig.) adunare, colocviu. • autoritate;
instanţă o ~ interior = conştiinţă.3. forum.
–fór2 elem. „care duce, care poartă“. (<fr. –phore, cf. gr. phoros)
forá vb. intr. a găuri (prin săpare) pământul pentru a ajunge la straturi de ţiţei, la (<fr. forer, lat. forare)
zăcămintele de minereu etc.
forábil, –ă adj. (despre roci) care poate fi forat. (<fr. forable)
forabilitáte s. f. însuşire a rocilor de a fi uşor dislocate prin foraj. (<fr. forabilité)
foráibăr s. n. dispozitiv de metal cu care se blochează o uşă, o fereastră. (<germ. Vorreiber)
foráj s. n. 1. forare.2. gaură de sondă. (<fr. forage)
forámen s. n. (biol.; anat.) deschizătură, orificiu de dimensiuni mici într–o structură. (<lat., fr. foramen)
foraminifér, –ă I. adj. (despre roci, formaţii geologice) care conţine foraminifere.II. s. n. pl. (<fr. foraminifère/s/)
ordin de protozoare rizopode marine care au corpul acoperit cu o cochilie
calcaroasă perforată de mici orificii.
forbán s. m. pirat, corsar; om care nu respectă nici o lege. o ~ literar = plagiator. (<fr. forban)
fórceps s. n. instrument de forma unui cleşte, cu care se scoate fătul din uter în cazuri de (<fr. forceps)
naşteri dificile.
forcing /fórsing/ s. n. (sport) preluarea iniţiativei de joc; exercitare a unei presiuni asupra (<engl. forcing)
adversarului.
forcipresúră s. f. aplicarea pe un vas (lezat) a unei presiuni pentru a opri o hemoragie. (<fr. forcipressure)
fordísm s. n. sistem de organizare a muncii şi de salarizare care urmăreşte sporirea (<fr. fordisme)
maximă a intensităţii muncii prin divizarea extremă a acesteia pe operaţii
organizate în flux continuu, pe bandă rulantă.
fordíst, –ă adj. referitor la fordism. (<it. fordista)
forechecking /forcechín/ s. (hochei) mijloc de învăluire a atacului advers. (<engl. forechecking)
n.
forestíer, –ă I. adj. referitor la păduri; silvic; (despre întreprinderi, industrie etc.) care (<fr. forestier)
prelucrează lemnul pădurilor. o perdea ~ă = fâşie de pădure plantată în
scopul îmbunătăţirii climei.II. s. m. f. funcţionar în administraţia forestieră.
fórhend s. n. (tenis) lovitură de dreapta a mingii, care se execută din poziţia de aşteptare, (<engl. forehand)
după care racheta se retrage înapoi şi puţin în sus, concomitent cu răsucirea
trunchiului spre dreapta.
–foríe elem. „purtare, comportament, atitudine“. (<fr. –phorie, cf. gr. phorein, a
comporta)
fórint s. m. unitatea monetară în Ungaria. (<mag. forint)
forjá vb. tr. 1. a prelucra (un metal, un aliaj) prin deformare plastică la cald sau la rece.2. (<fr. forger)
(fig.) a făuri, a crea.
forjábil, –ă adj. care se poate forja. (<fr. forgeable)
fórjă s. f. 1. instalaţie simplă, fixă sau mobilă, pentru încălzirea metalelor în vederea (<fr. forge)
forjării.2. forjărie.
forjăríe s. f. atelier în care se forjează; forjă (2). (<forjă + –erie)
forjór s. m. muncitor care lucrează la forjă. (<fr. forgeur)
–fórm elem. „formă, aspect“. (<fr. –forme, cf. lat. forma)
formá vb. I. tr., refl. 1. a (se) face, a lua fiinţă. • a (se) constitui, a (se) organiza.2. a (se) (<fr. former, lat. formare)
educa, a (se) dezvolta; a creşte.II. tr. (despre elemente multiple) a alcătui, a
compune; a reprezenta.
formáj s. n. acţiunea de a da formă unui obiect manufacturat; formare. (<fr. formage)
formál, –ă adj. 1. referitor la formă, care ţine de aparenţă. • (despre logică) care studiază (<fr. formel, lat. formalis, engl.
formele logice ca independente de conţinutul lor concret determinat. • formal)
(despre concepte) care nu are referinţă externă. • (adv.) în aparenţă.2.
formulat în termeni precişi, cate
formaldehídă s. f. produs gazos cu miros iritant, solubil în apă, folosit la fabricarea răşinilor (<fr. formaldéhyde)
sintetice, a coloranţilor, medicamentelor, ca dezinfectant etc; aldehidă
formică.
formalínă s. f. formol. (<fr. formaline)
formalísm s. n. 1. concepţie idealistă care rupe forma de conţinut, reducând procesul concret (<fr. formalisme)
al dezvoltării istorice la forme exterioare şi scheme abstracte.2. orientare
estetică în artă care supraapreciază importanţa formei, în dauna
conţinutului.3. respectarea birocra
formalíst, –ă adj., s. m. f. 1. (om) pătruns de formalism; protocolar.2. (cel) care ţine mai mult la forme; (<fr. formaliste)
birocrat.
formalitáte s. f. 1. formă, regulă care trebuie respectată la îndeplinirea unui act pentru a–i da (<fr. formalité)
valabilitate.2. ceremonie, etichetă impusă de uzanţe, de politeţe.
formalizá vb. I. tr. a da un caracter formal unui sistem de cunoştinţe, unei teorii. • (log.) a (<fr. formaliser)
reduce la un sistem de cunoştinţe.II. refl. a se simţi ofensat din cauza unei
impoliteţi.
formalménte adv. din punct de vedere formal. (<fr. formallement)
formánt s. m. 1. element constitutiv esenţial al unui sunet, cuvânt, al unei sintagme, (<fr. formant)
propoziţii etc.; formativ.2. (fon.) frecvenţă a unor rezonanţe specifice care
definesc o vocală pe plan acustic.
formár s. m. formator (T, 1). (<fr. formaire)
formáre s. f. 1. acţiunea de a (se) forma; formaj; formaţie (1); pregătire, instruire, (<forma)
educare.2. confecţio-nare şi montare a unei forme de turnătorie. • procedeu
de fabricare prin vulcanizare a matriţelor unor obiecte de cauciuc.3. turnare
şi deshidratare a pastei fib
formariáj s. n. (în feudalism) interdicţie de a contracta o căsătorie cu o persoană de altă (<fr. formariage)
condiţie sau aflată în afara senioriei de care depindea servul, fără
consimţământul seniorului său.
formát1 s. n. formare. (<forma)
formát2 s. n. 1. forma şi dimensiunile unui obiect; dimensiunile unei pagini care rezultă în (<fr. format)
urma împăturirii unei coli de tipar; (p. ext.) dimensiune.2. (inform.) mod de
prezentare a datelor sau instrucţiunilor unui program pe un suport de
informaţie.
formát3, –ă adj. instruit, educat; maturizat. (<forma)
formatá vb. tr. a pregăti discheta pentru un anume tip de calculator. (<format2(2))
formatív, –ă I. adj. care serveşte pentru a forma.II. s. n. format (1). (<fr. formatif)
formalizá vb. tr. a croi cu circularul panourile de lemn suprapuse după diferite forme şi (<format + –iza)
dimensiuni cerute de producţie.
formatór, –oáre I. s. m. f. 1. muncitor care confecţionează forme de turnătorie; formar.2. (<fr. formateur, engl. formatter)
educator însărcinat cu formarea profesională.II. s. n. 1. aparat de laborator
pentru formarea foilor de pastă de hârtie sau de semifabricate fibroase, pe
baza cercetării cărora se
formáţie s. f. 1. întocmire, organizare; constituire.2. cuvânt format pe terenul limbii proprii (<fr. formation, lat. formatio)
prin mijloace interne.3. componenta unei echipe sportive; ansamblu, echipă,
colectiv.4. combinaţie de cifre, figuri sau poziţii la unele jocuri (loto, şah
etc.).5. pregătire
formaţionál, –ă adj. (despre învăţământ) care pune accentul pe pregătirea profesională a (<engl. formational)
specialiştilor de diferite categorii.
formaţiúne s. f. 1. complex de straturi din scoarţa Pământului depuse într–o anumită perioadă (<fr. formation, lat. formatic)
geologică.2. ~ social–economică = categorie a materialismului istoric ce
desemnează o treaptă istorică a dezvoltării societăţii, caracterizată printr–un
nivel determinat al forţe
fórmă s. f. 1. înfăţişare, aspect exterior; contur.2. modul de existenţă, de organizare (<fr. forme, lat. forma)
internă, interacţiunea şi legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale
obiectului. o ~ele conştiinţei sociale – ansambluri distincte de reprezentări,
idei, concepţii de
formerét s. n. arc de ancadrament longitudinal, paralel cu axa bolţii, inserat într–un zid (<fr. formeret)
lateral.
formiát s. m. sare a acidului formic. (<fr. formiate)
fórmic, –ă adj. acid ~ = acid corosiv care se găseşte în corpul furnicilor roşii şi în frunzele (<fr. formique)
de urzică; acid metanoic; aldehidă ~ă = formaldehidă.
formicíde s. f. pl. familie de insecte himenoptere: furnicile. (<fr. formicidés)
formidábil, –ă adj. care uimeşte prin însuşiri deosebite; extraordinar; colosal. (<fr. formidable, lat.
formidabilis)
formidolós, –oásă adj. (livr.) 1. înfricoşător, înspăimântător.2. fricos. (<lat. formidolosus)
formól s. n. soluţie apoasă de formaldehidă, folosită ca dezinfectant, germicid şi (<fr. formol)
antiseptic; formalină.
formolizá vb. tr. 1. a dezinfecta cu formol o încăpere sau obiectele contaminate cu (<formol + –iza)
microorganisme patogene.2. a fixa ţesuturile animale cu ajutorul formolului
sau al vaporilor de formol.
formulá vb. tr. a exprima, a spune în cuvinte (o idee, o gândire etc.). (<fr. formuler)
formulár s. n. 1. imprimat care se completează în vederea întocmirii unui act.2. carte (<fr. formulaire)
cuprinzând formule uzuale dintr–un anumit domeniu; culegere de formule.
forţáj s. n. creştere a tracţiunii motoarelor turboreactoare pe o perioadă scurtă de timp. (<fr. forşage)
forţát, –ă adj. 1. făcut, impus cu forţa, silit, nefiresc. o curs ~ (al unei valori) = curs impus, (<forţa)
ducând la obligaţia legală de a primi ca hârtie–monedă neconvertibilă în aur;
marş ~ = marş în care trupele execută în 24 de ore o deplasare mai mare
decât în mersul normal
fórţă s. f. 1. putere fizică, tărie, vigoare. o tur de ~ = acţiune care cere multă putere, (<fr. force, it. forza)
îndemânare şi energie; ~ de muncă = capacitatea de muncă a omului,
totalitatea aptitudinilor lui fizice şi intelectuale datorită cărora el este în stare
să producă bunuri mater
fórum s. n. adunare, colocviu, simpozion; for1 (3). (<lat., fr. forum)
forward /făruăd/ s. n. (fin.) operaţie de plată la termen. (<engl. forward)
fórza /–ţa/ loc. adv. (muz.) con tutta ~ = cât se poate de tare. (<it. /con tutta/ forza)
forzáto /–ţa–to/ adv. (muz.) puternic accentuat. (<it. forzato)
fórzaţ s. f. filă liberă, albă sau colorată, între scoarţa cărţilor legate şi prima filă. (<germ. Vorsatz)
FOS– v. foto1–.
fósă s. f. 1. depresiune largă şi puţin adâncă la suprafaţa unei structuri anatomice; (<fr. fosse, it. fossa)
cavitate. o ~ nazală = fiecare dintre cele două jumătăţi ale cavităţii nazale.2.
depresiune alungită şi adâncă, pe fundul oceanelor; groapă abisală,
depresiune mai mult sau mai puţ
fosétă s. f. mică fosă (1). • gropiţă în barbă sau în obraji. (<fr. fossstte)
FOSF(O)–/FOSFOR(O elem. „fosfor, fosforescent, luminos“. (<fr., engl. phosph/o/–,
)– phosphor/o/–, cf. gr.
phosphoros, luminos)
fosfagén s. n. fosfocreatină. (<fr. phosphagen)
fosfát s. m. 1. sare sau ester al acidului fosforic.2. îngrăşământ agricol compus din săruri (<fr. phosphate)
de fosfor.
fosfatá vb. tr. 1. a îngrăşa cu fosfaţi terenurile de cultură.2. a adăuga fosfat de calciu în (<fr. phosphater)
mustul de struguri pentru a activa fermentaţia şi procentul de alcool în vin.3.
a acoperi piesele de oţel sau de fontă cu un strat protector, anticorosiv, de
fosfat cristalin.
fosfatáză s. f. enzimă capabilă să hidrolizeze şi să precipite sărurile organice ale acidului (<fr. phosphatase)
fosforic.
fosfatemíe s. f. prezenţa normală a fosfaţilor în sânge. (<fr. phosphatémie)
fosfátic, –ă adj. care conţine fosfat. (<fr. phosphatique)
fosfatíde s. f. pl. lipide complexe care conţin în moleculă fosfor şi mai ales azot; fosfolipide. (<fr. phosphatides)
fosfocreatínă s. f. compus organic cu rol important în contracţia musculară; fosfagen. (<engl. phosphocreatine)
FOSFOR2(O)– v. fosf(o)–.
fosforát, –ă adj. care conţine fosfor. (<fr. phosphoré)
fosforemíe s. f. prezenţa de fosfor în sânge. (<fr. phosphorémie)
fosforescént, –ă adj. care produce fosforescenţă. (<fr. phosphorescent)
fosforescénţă s. f. luminescenţă spontană a unor substanţe, produsă prin acţiunea unei arderi (<fr. phosphorescence)
lente; calitatea de a lumina şi în întuneric; fotogeneză (2).
fosfóric, –ă adj. 1. acid ~ = acid anorganic care rezultă din combinaţia fosforului cu (<fr. phosphorique)
oxigenul.2. (fig.) luminos, strălucitor, fosforescent.
fosforilá vb. tr. a realiza fosforilarea. (<fr. phosphoryler)
fosforiláre s. f. transformare metabolică în adăugarea unei grupări fosfatice la un compus (<fosforila)
organic.
fosforísm s. n. intoxicaţie cu fosfor, caracterizată prin faptul că oasele devin sfărâmicioase (<fr. phosphorisme)
şi se fracturează uşor.
fosforít s. n. rocă sedimentară, compusă în special din fosfaţi de calciu proveniţi prin (<fr. phosphorite)
precipitarea din mediul marin sau prin acumularea şi transformarea unor
resturi organice.
fosforografíe s. f. metodă de reproducere a obiectelor şi spectrelor în lumină infraroşie cu (<fr. phosphorographie)
ajutorul unui ecran fosforescent.
fosforós, –oásă adj. care conţine fosfor. o acid ~ = acid al fosforului care conţine mai puţin (<fr. phosphoreux)
oxigen decât acidul fosforic; anhidridă ~oasă = trioxid de fosfor.
fosforoscóp s. n. instrument pentru determinarea duratei de emisiune a luminii de către o (<fr. phosphoroscope)
substanţă fosforescentă.
fosfúră s. f. combinaţie a fosforului cu un alt element. (<fr. phosphure)
fosgén s. n. gaz incolor, uşor lichefiabil, combinaţie de clor şi oxid de carbon, substanţă (<fr. phosgène)
toxică asfixiantă de luptă.
fosíl, –ă I. adj. (despre organisme, formaţii geologice etc.) conservat în straturile (<fr. fossile, lat. fossilis)
Pământului.II. s. f. 1. rest, urmă a unui animal sau a unei plante, aparţinând
unor epoci geologice anterioare, care s–au păstrat în depozitele sedimentare
ale scoarţei terestre.2
fosilifér, –ă adj. (despre roci) care conţine fosile. (<fr. fossilifère)
fosilizá vb. refl. a se transforma în fosilă. (<fr. fossiliser)
fosilizáre s. f. acţiunea de a se fosiliza; ansamblu de fenomene fizice şi chimice care (<fosiliza)
conduc la conservarea resturilor şi a urmelor de organisme în straturile
geologice.
fosterít s. n. grup de răşini, agent de impregnare a izolaţiei înfăşurărilor electrice. (<fr. fostérite)
fot1 s. m. unitate de măsură a iluminării, reprezentând iluminarea unei suprafeţe de 1 (<fr. phot)
cm2 pe care cade un flux luminos de un lumen, repartizat uniform.
–fót2 v. foto1–.
fótbal s. n. joc sportiv între două echipe de câte 11 jucători, care caută să introducă (<engl., fr. footbal)
mingea, jucată doar cu piciorul şi capul în poarta adversă.
fotbalíst s. m. jucător de fotbal. (<fotbal + –ist)
fotbalístic, –ă adj. de fotbal. (<fotbal + –istic)
fótic, –ă adj. referitor la lumină, produs de lumină. (<engl. photic)
fotísm s. n. senzaţie vizuală, cu punct de plecare de la un alt analizor decât cel optic, (<fr. photisme)
observată în perceperea imaginilor colorate.
FOTO1–, –fót FOS– elem. „lumină, fosforescenţă“; „fotografie“. (<fr. photo–, phote, cf. gr. phos,
photos)
fóto2 adj. inv., s. f. fotografic, fotografie (2). (<fr. photo)
fotoactualitáte s. f. fotografii care prezintă actualitatea. (<foto1– + actualitate)
fotoalergíe s. f. sensibilitate alergică la lumină. (<fr. photoallergie, engl.
photoallergy)
fotoamatór, –oáre s. m. f. fotograf amator. (<foto1– + amator)
fotoanchétă s. f. anchetă cu fotografii. (<foto1– + anchetă)
fotoaparát s. n. aparat fotografic. (<rus. fotoapparat)
fotoartístic, –ă adj. referitor la fotografiile artistice. (<foto1– + artistic)
fotoautográf, –ă adj., s. f. (plantă) care se hrăneşte prin fotosinteză. (<engl. photoautograph)
fotobactérie sf. bacterie fosforescentă. (<fr. photobactérie)
fotobiologíe s. f. ramură a biologiei care studiază efectele luminii asupra organismelor vii. (<fr. photobiologie)
fotochinéză s. f. (biol.) provocare a mişcării unui organ(ism) prin schimbarea bruscă a (<fr. photokinèse)
intensităţii luminii.
fotoclúb s. n. club de fotoamatori. (<foto1– + club)
fotocoaguláre s. f. coagulare a sângelui prin raze laser. (după engl. photocoagulation)
fotocolografíe s. f. procedeu de reproducere tipografică folosind un strat de gelatină sensibilizat (<fr. photocollographie)
la acţiunea luminii.
fotocolór s. n. sistem de fotografiere în culori. (<foto1– + color)
fotocolorimétru s. n. 1. instrument pentru aprecierea temperaturii culorii unei surse luminoase.2. (<fr. photocolorimètre)
(text.) aparat cu care se analizează calitatea coloranţilor.
fotocromoxilografíe s. f. procedeu de reproducere în culori cu clişee gravate în lemn; stampă obţinută (<fr. photochromoxylographie)
prin acest procedeu.
fotoculégere s. f. procedeu fotomecanic de culegere a unui text pentru tipărire. (<foto1– + culegere)
fotoclupár s. n. optocuplor. (<fr. photocoupleur)
fotodermatóză s. f. dermatoză provocată de expunerea pielii la razele solare. (<fr. photodermatose)
fotodezintegráre s. f. dezintegrare a unui nucleu atomic ca urmare a absorbţiei unui foton de raze (după fr. photodesintegration)
X sau Y de mare energie.
fotodinámic, –ă I. adj. referitor la fotodinamică.II. s. f. studiu al efectului stimulator al (<fr. photodynamique)
luminii asupra celulelor vii.
fotodinamíe s. f. efect stimulator al luminii asupra proceselor fiziologice din organismele vii. (<fr. photodynamie)
fotodiódă s. f. 1. diodă a cărei funcţionare depinde de intensitatea fluxului luminos ce cade (<fr. photodiode)
asupra sa.2. celulă fotoelectrică.
fotodocumént s. n. document fotografic. (<fr. photodocument)
fotodocumentár, –ă adj. alcătuit cu fotodocumente. (<foto1– + documentar)
fotoeféct s. n. efect fotoelectric. (<germ. Photoeffeckt)
fotoelasticimetríe s. f. metodă de măsurare optică a tensiunilor din masa unui corp. (<fr. photoélasticimétrie)
fotoelasticimétru s. n. aparat folosit în fotoelasticimetrie. (<fr. photoélasticimètre)
fotoelasticitáte s. f. proprietate a unor materiale transparente şi izotope de a–şi modifica indicele (<fr. photoélasticité)
de refracţie sub acţiunea deformaţiilor elastice.
fotoeléctric, –ă adj. (despre emisiunea de electroni din metale) provocat de incidenţa radiaţiei (<fr. photoélectrique)
luminoase. o efect ~ = emisiune de electroni de către metale sau
semiconductori sub acţiunea luminii; celulă ~ă = element de circuit electric,
cu doi electrozi, care se bazează pe
fotoelectricitáte s. f. 1. fenomen datorită căruia un material emite electroni sub acţiunea luminii.2. (<fr. photoélectricité)
disciplină care studiază fenomenele fotoelectrice.
fotoelectrón s. m. electron emis de o suprafaţă metalică pe care cade un fascicul de radiaţii. (<fr. photoélectron)
fotoelemént s. n. element al unui circuit care transformă energia luminoasă în energie (<fr. photoélément)
electrică; pilă (sau celulă) fotovoltaică; fotopilă.
fotoemisiúne s. f. emisiune de electroni prin efect fotoelectric. (<fr. photoémission)
fotoemisív, –ă adj. (despre substanţe, corpuri) care emite electroni sub acţiunea luminii. (<fr. photoémissif)
fotoemiţătór, –oáre adj. (despre corpuri) care emite electroni când este supus acţiunii radiaţiilor (după fr. photoémetteur)
luminoase.
fotoenergétică s. f. ramură a biologiei care studiază influenţa energiei radiante a Soarelui asupra (<fr. photoénergétique)
activităţii vitale a organismelor.
fotoestezíe s. f. sensibilitate la acţiunea luminii. (<fr. photoesthésie)
fotofáză s. f. stadiu de lumină al fotosintezei în care are loc desfacerea moleculei de apă (<fr. photophase)
sub acţiunea energiei luminoase absorbite, fixate şi transformate de pigmenţii
clorofilei.
fotofíl, –ă adj. heliofil. (<fr. photophile)
fotofíniş s. n. aparat care înregistrează automat, prin fotografiere, ordinea sosirii (<fr., engl. photo–finish)
concurenţilor dintr–o probă sportivă.
fotofisiúne s. f. fisiune provocată de fotoni. (<fr. photofission)
fotofób, –ă adj., s. m. f. (suferind) de fotofobie; helifob, lucifob. (<fr. photophobe)
fotofobíe s. f. hipersensibilitate a ochiului la lumină. (<fr. photophobie)
fotofón s. n. instalaţie în fotofonie. (<fr. photophone)
fotofoníe s. f. procedeu de transmitere a sunetelor prin intermediul razelor luminoase cu (<fr. photophonie)
ajutorul fotonului.
fotofór, –oáre I. adj. care poartă, care are o sursă de lumină.II. s. n. lampă electrică (<fr. photophore)
portativă care se prinde de casca celui care o poartă (mineri, speologi etc.). •
lampă frontală folosită în otorinolaringologie.III. s. m. organ luminos la
coleoptere şi la unele an
fotoforéză s. f. deplasare a particulelor microscopice sub acţiunea unei iluminări puternice. (<fr. photophorèse)
fotografísm s. n. curent în pictură şi plastică care urmăreşte să redea natura exagerat de fidel, (<germ. Photographismus)
fără forţă artistică creatoare.
fotografotíp s. n. 1. fotografie a unui exemplar vegetal tipic.2. tip de taxon stabilit pe baza (<fr., engl. photographotype)
unei ilustraţii fotografice.
fotográmă s. f. 1. fotografie (din avion, satelit etc.) pe baza căreia se pot face măsurători (<fr. photogramme)
precise asupra obiectului înregistrat.2. (cinem.) fiecare element fotografic
care intră în alcătuirea unui plan (4).
fotogrammetríe s. f. ramură a topografiei care se ocupă cu ridicarea planurilor şi a hărţilor pe (<fr. photogrammétrie)
baza fotogramelor.
fotogrammetríst, –ă s. m. f. specialist în fotogrammetrie. (<engl. photogrammetrist)
fotogrammétru I. s. n. aparat cu care se fac fotograme (1).II. s. m. tehnician care se ocupă cu (<germ. Photogrammeter, fr.
operaţii de fotogrammetrie. photogrammètre)
fotóm s. n. halucinaţie vizuală sub forma unui punct luminos, pată de culoare, de umbră (<fr. photome)
etc.
fotomagnétic, –ă adj. (despre fenomene magnetice) care se datoreşte luminii. (<fr. photomagnétique)
fotomecánic, –ă I. adj. (despre procedee de imprimare) care foloseşte clişee prin fotografie.II. (<fr. photomécanique)
s. f. tipărire prin fotografierea planşei tipografice.
fotometalografíe s. f. procedeu de imprimare a hărţilor şi desenelor prin transpunerea acestora pe o (<fr. photométallographie)
placă de zinc sensibilizată.
fotometeór s. m. efect luminos care apare în atmosferă datorită reflexiei, refracţiei, difracţiei (<engl. photometeor)
şi difuziunii luminii.
fotometríe s. f. ramură a fizicii care studiază metodele de măsurare a intensităţii unei surse (<fr. photométrie)
de lumină.
fotométru s. n. 1. instrument folosit în fotometrie.2. instrument pentru determinarea (<fr. photomètre)
sensibilităţii ochiului la lumină.
fotomicrografíe s. f. microfotografie. (<fr. photomicrographie)
fotomicroscopíe s. f. metodă de înregistrare fotografică a preparatelor microscopice. (<fr. photomicroscopie)
fotomitraliéră s. f. aparat de instruire folosit pentru verificarea tragerilor din avion pe bază de (după fr. photomitrailleuse)
fotografii.
fotomodél s. n. persoană care pozează ca model fotografic. (<fr. photo–modèle)
fotomontáj s. n. 1. mijloc de agitaţie vizuală constând dintr–o serie de fotografii pe un panou (<rus. fotomontaj, fr.
şi ilustrând o anumită temă.2. asamblare a mai multor fotografii pentru a photomontage)
obţine un clişeu fotografic.
fotomorfóză s. f. totalitatea modificărilor morfoanatomice suferite de organismele vii sub (<fr. photomorphose)
acţiunea luminii.
fotomultiplicatór s. n. dispozitiv pentru amplificarea fluxurilor luminoase, bazat pe fenomenul de (<fr. photomultiplicateur)
fotoemisiune.
fotón s. m. particulă elementară de radiaţie luminoasă. (<fr. photon)
fotonastíe s. f. mişcare a plantelor provocată de variaţia intensităţii luminii. (<fr. photonastie)
fotónic, –ă I. adj. referitor la foton.II. s. f. electronică aplicată în domeniul utilizării (<fr. photonique)
luminii.
fotonucleár, –ă adj. referitor la acţiunea radiaţiilor electromagnetice pe nucleul unui atom. (<fr. photonucléaire)
fotópic, –ă adj. (despre vederea la lumină) care corespunde curbei diurne a sensibilităţii (<fr. photopique)
ochiului.
fotopictúră s. f. tehnică specială de reproducere foto a picturilor; reproducerea însăşi. (după fr. photopeinture)
fotoromán s. n. intrigă romanescă sau poliţistă sub formă de fotografii însoţite de texte. (<fr. photo–roman)
fotoschémă s. f. schemă stabilită pe baza unei fotografii. (<foto1– + schemă)
fotosculptúră s. f. tehnică de executare a statuilor, a busturilor etc., fotografiindu–se din mai (<fr. photosculpture)
multe părţi conturul corpului care urmează a fi sculptat şi reproducându–se
mecanic acest contur în material plastic.
fotosensíbil, –ă adj. (despre substanţe, materiale) sensibil la lumină. (<fr. photosensible)
fotosensibilitáte s. f. sensibilitate la lumină. • sensibilitate mărită a organismului faţă de radiaţiile (< fr. photosensibilité)
actinice ale spectrului solar.
fotosensibilizáre s. f. creştere a sensibilităţii faţă de acţiunea radiaţiilor solare determinată de unele (după fr. photosensibilisation)
substanţe.
fotosféră s. f. înveliş exterior luminos al Soarelui. (<fr. photosphère)
fotosintétic, –ă adj. referitor la fotosinteză. (<fr. photosynthétique)
fotosintéză s. f. asimilaţie clorofiliană. (<fr. photosynthèse)
fotostát s. n. reproducere obţinută prin fotocopie. (<fr. photostat)
fotostereográf s. n. aparat fotogrammetric de fotores-tituţie, bazat pe principiul vederii (<fr. photostéréographe)
stereoscopice.
fotostereográmă s. f. ansamblu de două fotograme corespondente care conţin acelaşi obiectiv din (<fr. photostéréogramme)
fotoperspectiva realizată din două puncte de staţie diferite.
fotostereotécă s. f. colecţie de fotostereograme conţinând o anumită regiune, un anumit obiectiv. (<fotostereo/gramă/ + –tecă)
fotostetoscóp s. n. instrument medical bazat pe transformarea sunetelor în impulsuri luminoase, (<foto1– + stetoscop)
pentru analiza zgomotelor cordului fetal.
fototactísm s. n. 1. mişcare de orientare a organelor plantelor în direcţia razelor de lumină.2. (<fr. phototactisme)
sensibilitate, reacţie a protoplasmei la lumină; fototaxie.
fototapét s. m. tapet pe care este imprimată o imagine fotografică. (<foto1– + tapet)
fototaxíe s. f. fototactism. (<fr. phototaxie)
fototécă s. f. colecţie de fotografii sau fotograme. • încăpere în care se păstrează o (<fr. photothèque)
asemenea colecţie.
fototelefón s. n. sistem de transmisie a convorbirilor telefonice prin modularea unui fascicul (după fr. phototéléphonie)
de lumină sau de raze infraroşii.
fototelegráf s. n. aparat folosit în fototelegrafie. (<fr. phototélégraphe)
fototelegrafíe s. f. telefotografie. (<fr. phototélégraphie)
fototelegrámă s. f. probă obţinută la fototelegraf. (<fr. phototélégramme)
fototensiométru s. n. aparat care înregistrează variaţiile tensiunii arteriale pe cale fotografică. (<foto1– + tensiometru)
fototeodolít s. n. aparat fotogrammetric format dintr–un teodolit şi o cameră fotografică (<fr. photothéodolite)
specială, pentru obţinerea fotogramelor terestre.
fototerapíe s. f. tratament medical bazat pe acţiunea radiaţiilor luminoase. (<fr. photothérapie)
fototermométru s. n. aparat pentru înregistrarea fotografică a temperaturii apelor la mari adâncimi. (<fr. photothermomètre)
fototróp, –ă adj. 1. fototropic.2. (despre organisme) care se orientează în direcţia sursei de (<germ. phototrop)
lumină.
fototrópic, –ă adj. referitor la fototropism; fototrop. (<fr. phototropique)
fototropíe s. f. fototropism (1). (<fr. phototropie)
fototropísm s. n. 1. schimbare a culorii unui compus cristalizat în contact cu lumina pe care o (<fr. phototropisme, germ.
absoarbe; fototropie.2. heliotropism. Phototropismus)
fotovoltáic, –ă adj. 1. efect ~ = apariţie a unei tensiuni electromotoare la contactul unui redresor, (<fr. photovoltaïque)
când pe acest contact cade un fascicul de radiaţii.2. pilă (sau celulă) ~ă =
fotoelement.
fotoxerográfic, –ă adj. referitor la tehnica de reproducere a documentelor prin xerox. (<foto1– + xerografic)
fotoxilografíe s. f. procedeu tipografic de copiere a negativului unei fotografii pe o placă de (<foto1– + xilografie)
lemn.
fotozáţ s. n. (poligr.) zaţ obţinut prin fotoculegere. (<foto1– + zaţ)
fotozincografíe s. f. (poligr.) procedeu de reproducere a unei fotografii prin copiere pe o placă (<fr. photozincographie)
zincată.
fouetté /fueté/ s. n. (coregr.) rotaţie rapidă şi continuă a corpului efectuată de un dansator sau o (<fr. fouetté)
dansatoare pe poante, cu ajutorul elanului imprimat prin mişcarea braţelor
ori a unui picior.
foulard /fulár/ s. n. (text.) maşină folosită pentru impregnarea ţesăturilor cu soluţii de apretare, (<fr. foulard)
de coloranţi etc.
fourierísm /fu–/ s. n. doctrină socialist–utopică franceză din prima jumătate a sec. XIX, care (<fr. fouriérisme)
preconiza crearea societăţii prin propagarea paşnică a ideilor cu privire la
noua formă de organizare a producţiei sociale; falansterianism.
fractocúmulus s. m. fragment de cumulus rupt de vânt, situat la joasă altitudine. (<fr. fractocumulus)
fractonímbus s. m. fâşie de nori negri pe fondul clar al unui nimbostratus la atitudine mică. (<fr. fractonimbus)
fragipán s. n. orizont (3) lutos cu consistenţă (foarte) dură, în stare uscată, şi casant, în (<fr. fragipan)
stare umedă.
fragmént s. n. 1. parte (dintr–un tot).2. moment dintr–o operă literară, muzicală, dintr–o (<fr. fragment, lat. fragmentum)
scriere.
fragmentá vb. tr. a împărţi în fragmente; a fracţiona, a segmenta. (<fr. fragmenter)
fragmentár, –ă adj. format din fragmente; incomplet. (<fr. fragmentaire)
fragmentarísm s. n. caracter fragmentar. (<fragmentar + –ism)
fragmentáţie s. f. fragmentare. (<fr. fragmentation)
fragmentísm s. n. tendinţă literară dezvoltată în primii ani ai sec. XX, care prefera scurte (<it. frammentismo)
fragmente de proză.
fragránt, –ă adj. cu miros plăcut, parfumat. (<fr. fragrant, lat. fragrans)
fraht s. n. 1. document în care se înscriu mărfurile transportate pe calea ferată şi taxele (<germ. Fracht)
de transport; scrisoare de trăsură.2. taxă pentru un transport.
franc3, –ă adj. s. m. (locuitor) dintr–o uniune de triburi germane, care trăiau în sec. III, pe (<fr. franc, franque)
cursul inferior al Rinului. • (s. f.) limbă germanică vorbită la început de
franci, cuceritorii Galiei.
franc4, –ă adj. sincer, loial, cinstit. (<fr. franc)
francá vb. tr. 1. a plăti cu anticipaţie taxele de transport (pentru un colet).2. a timbra o (<it. francare, germ. frankieren)
scrisoare.
francaménte adv. (în mod) sincer, cu francheţe. (<it. francamente)
francatúră s. f. francare a trimiterilor poştale. • mărcile şi ştampilele aplicate pe o (<germ. Frankatur)
corespondenţă.
franceínă s. f. colorant cu mare stabilitate la lumină, cu care se vopseşte mătasea în diferite (<fr. francéine)
nuanţe de roşu.
francéz, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Franţa. • (s. f.) limbă romanică vorbită de francezi. (<fr. franşais)
franchéţe s. f. calitatea de a fi franc4; sinceritate. (<it. franchezza)
franchísm s. n. doctrina şi mişcarea politică fascistă impusă în Spania de Franco. (<fr. franquisme)
franchíst, –ă adj., s. m. f. (partizan) al franchismului. (<fr. franquiste)
franchíză s. f. 1. (mat.) parte exceptată dintr–un total, exprimată în procente.2. clauză (<engl., fr. franchise)
cuprinsă în poliţa de asigurare în virtutea căreia asigurătorul este exonerat de
obligaţia de a despăgubi pe asigurat.3. scutire de taxe vamale acordată pentru
bunurile importate.
franciscán, –ă I. s. m. f. călugăr(iţă) aparţinând unui ordin catolic fondat de Francesco (<fr. franciscain)
d’Assisi în 1209.II. adj. care aparţine acestui ordin.
franciscanísm s. n. 1. mişcare religioasă care îmbina predica pocăinţei şi a ascetismului sever cu (după it. francescanesimo)
aceea a simplităţii evanghelice, a blândeţii şi a dragostei pentru toate
vieţuitoarele firii.2. caracter franciscan (al artei).
francíscă s. f. toporişcă de război la franci şi la alte popoare germanice. (<fr. francisque)
francíst, –ă s. m. f. specialist în limba şi literatura franceză. (<fr. franciste)
francitáte s. f. ansamblul caracterelor proprii culturii franceze. (<fr. francité)
fránciu s. n. element chimic radioactiv din grupa metalelor alcaline. (<fr. francium)
francizá vb. tr. a da caracter francez. (<fr. franciser)
francmasón s. m. membru al francmasoneriei; mason. (<fr. franc–maşon)
francmasoneríe s. f. asociaţie internaţională secretă de persoane unite printr–un ideal de (<fr. franc–maşonnerie)
fraternitate şi solidaritate şi care practică unele ritualuri oculte, implicată în
mişcări de schimbare a regimurilor politice din multe ţări; masonerie.
franj s. n. (pl.) 1. fibre lăsate să atârne la marginea unei cuverturi, a unei perdele.2. (<fr. frange)
(anat.) formaţie filamentoasă la marginea unui organ.3. (geol.) structură
foarte ondulată, adesea sub formă de unghiuri ascuţite.
fránjă s. f. fiecare dintre dungile alternativ luminoase şi întunecoase obţinute pe un (<fr. frange)
ecran prin fenomenul de interferenţă luminoasă.
fránklin s. m. unitate de măsură a sarcinii electrice, egală cu 0333.10–9C. (<fr. franklin)
franklinizáre s. f. aplicarea terapeutică a electricităţii statice. (după fr. franklinisation)
franţuzísm s. n. neologism de origine franceză, neintegrat în limba de care a fost împrumutat. (<franţuz + –ism)
frapá vb. tr. 1. a sări în ochi, a izbi, a impresiona, a surprinde.2. a răci băuturi alcoolice (<fr. frapper)
cu gheaţă.3. (tehn.) a presa după sinterizare două piese metalice.
fraternizá vb. intr. a se înfrăţi, a face cauză comună cu cineva. (<fr. fraterniser)
FRATRI–/FRATRO– elem. „frate“. (<fr. fratri–, fratro–, cf. lat.
frater, –tris)
fratriarhát s. n. formă de viaţă socială în dezvoltarea comunei primitive în care legătura (<fratri– + /patri/arhat)
esenţială între membrii societăţii era determinată de gradul de fraternitate
naturală sau prin adopţiune şi alianţă.
fratricíd, –ă I. s. n. ucidere de frate sau de soră.II. s. m. cel care săvârşeşte un fratricid (<fr. fratricide, lat. fratricida)
(I).III. adj. (despre războaie) care se desfăşoară între membrii aceleiaşi
naţiuni.
fratríe s. f. 1. subdiviziune a triburilor greceşti antice (atice). • grup de mai multe ginţi (<fr. phratrie, gr. phratria)
înrudite între ele prin legături de sânge.2. grupare mare de plante apropiate
genetic.
FRATRO– v. fratri–.
fratrocraţíe s. f. conducere a unui grup social de tipul fratriei (1) de către membrii aceleiaşi (<fratro– + –craţie)
spiţe de neam.
fraudá vb. tr. a comite o fraudă; a defrauda. (<fr. frauder, lat. fraudare)
fráudă s. f. act de rea–credinţă cu scop de profit, prin provocarea unei pagube; hoţie. • (<fr. fraude, lat. fraus, –dis)
sumă sustrasă.
fraudulós, –oásă adj. (despre acţiuni) bazat pe o fraudă. (<fr. frauduleux, lat.
fraudulosus)
frazá vb. tr. 1. a scoate în evidenţă ritmul frazei muzicale la executarea unei bucăţi.2. (ir.) (<fr. phraser)
a vorbi, a scrie afectat.
fráză s. f. 1. unitate sintactică din două sau mai multe propoziţii în raport de (<fr. phrase)
coordonare sau subordonare.2. (muz.) unitate a discursului melodic
delimitată de două cadenţe.
FRAZEO–, –fráză, elem. „exprimare, vorbire, limbaj“. (<fr. phraséo–, –phrase, –
–frazíe phrasie, cf. gr. phrasis, –seos)
frazeológ, –ă s. m. f. cel care se exprimă în fraze meşteşugite, dar lipsite de conţinut. (<fr. phraséologue)
frazeológic, –ă adj. referitor la fazeologie. (<fr. phraséologique)
frazeologíe s. f. 1. fel, manieră de a construi frazele, proprie unei limbi sau unui scriitor.2. (<fr. phraséologie)
(fig.) vorbărie goală; pălăvrăgeală.3. disciplină care studiază unităţile
frazeologice opuse îmbinărilor libere de cuvinte.
frazeologísm s. n. unitate frazeologică, îmbinare de cuvinte cu caracter constant, creată în (<rus. frazeologhizm)
interiorul unei limbi.
–frazíe v. frazeo–.
frazifón s. n. problemă enigmistică constând din găsirea unor cuvinte cu un anumit număr (<frază + –fon2)
de litere corespunzătoare definiţiilor şi alcătuirea unei fraze prin alipirea
cuvintelor găsite.
frâná vb. tr. a opri, a încetini mersul unui vehicul cu ajutorul frânei. • (fig.) a ţine în loc, a (după fr. freiner)
încetini.
frâ´nă s. f. dispozitiv adaptat la un vehicul pentru a–i micşora sau opri viteza. • (fig.) (după fr. frein)
ceea ce opreşte, încetineşte o acţiune, un proces etc.
FREAT(O)– elem. „puţ, izvor, apă, subterană“. (<fr. phréat/o/–, cf. gr. phreas,
–atos)
freátic, –ă adj. apă ~ă = pânză de apă subterană din apa de infiltraţie, din care se (<fr. phréatique)
alimentează izvoarele şi fântânile.
freatobiologíe s. f. ştiinţă care studiază organismele din apele freatice. (<fr. phréatobiologie)
freatofíl, –ă adj. (despre plante) 1. care creşte în bazinele de apă.2. care are nevoie de apă (<fr. phréatophile)
subterană foarte aproape de suprafaţă.
freatofíte s. f. pl. plante din regiunile secetoase, cu rădăcini lungi, care ajung până la pânza de (<fr. phréatophytes)
apă freatică.
frecvént, –ă adj. care se întâmplă des, la intervale scurte; obişnuit, curent. (<lat. frequens, fr. fréquent)
frecventá vb. tr. a merge cu regularitate, sistematic (la cursuri, la spectacole). • a vizita (<lat. frequentare, fr. fréquenter)
deseori pe cineva.
frecventábil, –ă adj. care poate fi frecventat. (<fr. fréquentable)
frecventatív, –ă adj. (despre verbe) care arată o repetare a unei acţiuni. (<lat. frequentativus, fr.
fréquentatif)
frecvénţă s. f. 1. repetare deasă şi regulată a unei mişcări, acţiuni etc. • participare a (<lat. frequentia, fr. fréquence)
studenţilor, a elevilor la cursuri.2. număr al repetărilor unui fenomen
periodic în unitatea de timp. • mărime egală cu numărul de vibraţii pe
secundă ale unei mişcări vibratorii.
frecvenţmétru s. n. instrument pentru măsurarea frecvenţei (2). (<fr. fréquencemètre)
fredoná vb. tr. a cânta încet (fără cuvinte); a îngâna o melodie. (<fr. fredonner)
free–jazz /fri–géz/ s. n. stil de jaz, caracterizat prin libertatea totală de improvizaţie. (<engl. free–jazz)
free–lance /fri–léns/ s. n. muzician liber–profesionist, neîncadrat prin contract în vreo formaţie. (<engl. free–lance)
free–shop /fri–şop/ s. n. butic care beneficiază de scutirea taxelor asupra produselor pe care le (<engl. free–shop)
comercializează.
freezer /frí–zăr/ s. n. frigorifer electric; frigider. • maşină de preparat îngheţată. • congelator. (<amer. freezer)
fregátă s. f. 1. veche navă de război cu vele, rapidă, cu trei catarge şi artilerie puternică, (<fr. frégate, it. fregata)
de recunoaştere, de pază şi de legătură între navele mari. • navă militară
modernă de tonaj mic, manevrieră şi rapidă.2. pasăre palmipedă din mările
tropicale, cu coadă şi ar
fremismént s. n. (med.) senzaţie palpatorie cu caracter vibrator; agitaţie, tremurătură. (<fr. frémissement)
FREN(O)–, –freníe elem. 1. „membrană, diafragmă“.2. „minte, inteligenţă, spirit“. (<fr. phrén/o/–, –phrénie, cf. gr.
phren)
frenáj s. n. 1. frenaţie.2. (tehn.) frânare. • sistem de frâne. (<fr. freinage)
frenalgíe s. f. dispoziţie dureroasă şi depresivă, în melancolie. (<fr. phrénalgie)
frenáţie s. f. (livr.) înfrânare. (<lat. frenatio)
french–cancán /frenci–/ s. n. cancan2. (<fr. french cancan)
frenétic, –ă adj. cuprins de frenezie. • (şi adv.) violent; pasionat. (<fr. frénétique)
frenezíe s. f. stare de excitare, de pasiune nestăpânită, violentă. o cu ~ = frenetic, pasionat. (<fr. frénésie)
frénic, –ă adj. referitor la diafragmă. o nerv ~ (şi s. m.) = nerv motor al diafragmei. (<fr. phrénique)
frenicotomíe s. f. secţionare chirurgicală a nervului frenic. (<fr. phrénicotomie)
–freníe v. fren(o)–.
frenítă s. f. inflamaţie a diafragmei. (<fr. phrénite)
frenocardíe s. f. nevroză a inimii caracterizată prin stenocardie, tulburări respiratorii şi (<fr. phrénocardie)
palpitaţii.
frenocardiospásm s. n. spasm al diafragmei şi al cardiei. (<fr. phrénocardiospasme)
frigíd, –ă adj. 1. rece; (despre plante) care creşte în regiunile răcoroase.2. care suferă de (<fr. frigide, lat. frigidus)
frigiditate.
frigidárium s. n. 1. sală în termele romane destinată băilor reci.2. seră rece. (<lat., fr. frigidarium)
frigidér s. n. dulap electric în care se menţine o temperatură scăzută, convenabilă păstrării (<fr. frigidaire)
şi conservării alimentelor.
frigiditáte s. f. indiferenţă sau aversiune, la femei, faţă de raportul sexual; incapacitate de a (<fr. frigidité, lat. frigiditas)
obţine orgasmul.
FRIGO–/FRIGORI– elem. „frig“. (<fr. frigo–, frigori–, lat. frigus)
frigorífic, –ă adj. care produce, care păstrează frigul; referitor la frig. o agent ~ = agent termic (<fr. frigorifique, lat.
care produce sau transferă frig; instalaţie ~ă = sistem tehnic care produce frigorificus)
răcirea unei încăperi, a unui recipient etc. prin transfer de căldură; capacitate
~ă = căldura pre
frigorigén, –ă adj. (despre un sistem fizio–chimic) care poate produce frig. o agent ~ = (<fr. frigorigène)
substanţă (freon, amoniac etc.) care, vaporizându–se la temperatură joasă,
absoarbe căldura; agregat ~ = parte a unei instalaţii frigorifice în care agentul
frigorigen îşi modifică conti
frigorimétru s. n. aparat pentru determinarea efectului caloric al factorilor de microclimat. (<fr. frigorimètre)
frigotéhnică s. f. ramură a termotehnicii care studiază tehnica producerii şi utliizării frigului. (<fr. frigotechnique)
fringilíde s. n. pl. familie de păsări cântătoare, cu cioc conic şi scurt: cintezoiul, canarul etc. (<fr. fringillidés)
friulán, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Friuli–Venezia Giulia (nord–estul Italiei). • (s. f.) ramură a (<fr. friulan, it. friulano)
limbii retoromane, vorbită în această regiune.
frivól, –ă adj. (despre oameni) care se ocupă cu lucruri neserioase; uşuratic. • (despre (<fr. frivole, it. frivolo)
lucruri, fapte, atitudine) lipsit de seriozitate; neînsemnat.
frivolitáte s. f. 1. însuşire a ceea ce este frivol; neseriozitate.2. (pl.) purtări, fapte uşuratice. (<fr. frivolité)
frizá vb. I. tr., refl. a(–şi) încreţi, a(–şi) cârlionţa (părul). • a (se) pieptăna cu (<fr. friser)
îngrijire.II. tr. a fi pe punctul de a atinge ridicolul, nebunia etc.
fríză1 s. f. 1. porţiune a antablamentului, între arhitravă şi cornişă, decorată cu picturi, (<fr. frise)
cărămizi smălţuite, mozaicuri sau basoreliefuri.2. fâşie orizontală continuă,
împodobită cu picturi sau sculpturi, la partea superioară a unui edificiu,
deasupra tapetului unu
fríză2 s. f. rasă de oi de culoare albă cu coada scurtă. (<germ. Friser)
frizér s. m. persoană care tunde părul sau bărbiereşte; bărbier. (<germ. Friseur)
frizeríe s. f. atelier pentru tuns, ras sau coafat. (<frizer + –ie)
frizeríţă s. f. femeie frizer. (<frizer + –iţă)
frizón1 s. n. fibră textilă din straturile exterioare ale gogoşilor de mătase. (<fr. frison)
frizón2, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din regiunea Frise (nord–vestul Europei). • (s. n.) dialect germanic (<fr. frisonne)
vorbit de frizoni.
frizúră s. f. coafură, freză3. (<fr. frisure)
froasá vb. tr. a vexa. (<fr. froisser)
fróndă s. f. 1. mişcare de revoltă a nobilimii franceze din sec. XVII împotriva puterii (<fr. fronde)
regale despotice.2. (fig.) opoziţie neprincipială, răzvrătire cu caracter
persiflant, pornită din motive personale.3. organ vegetal de forma unei
frunze. • frunză aeriană a ferigil
frondór I. s. m. partizan al frondei (1, 2).II. adj., s. m. f. (fig.) (cel) care critică, (<fr. frondeur)
contrazice; răzvrătit, rebel.
fronséu s. n. cută (a unei rochii, cămăşi etc.) menţinută printr–un fir. (<fr. froncis)
front1 s. n. 1. teritoriu pe care se poartă luptele într–un război. • grupare (<fr. front)
operativ–strategică constituită din forţe militare numeroase, sub o comandă
unică, destinată ducerii unor operaţii de amploare.2. formaţie de militari,
sportivi etc. în linie.3. (fig.) grup
FRONT2(O)– elem. „front meteorologic, masă de aer“; „frunte“. (<fr. fronto–, cf. lat. frons, –ntis,
frunte)
frontál, –ă I. adj. 1. din regiunea frunţii. • (s. n.) muşchi al frunţii.2. din, aşezat în faţă. o (<fr. frontal)
abataj ~ = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcţia
filonului; dreptă ~ă = dreaptă paralelă cu planul vertical de proiecţie. •
referitor la front
frontaliér, –ă adj. referitor la frontiere. (<fr. frontalier)
frontalitáte s. f. principiu fundamental în sculptura şi pictura antică, care cerea reprezentarea (<fr. frontalité)
din faţă şi strict simetrică a corpului uman.
frontiéră s. f. 1. linie naturală sau convenţională care delimitează teritoriul unui stat; (<fr. frontière)
graniţă.2. (fig.) limită.3. (mat.) mulţime de elemente care limitează un
domeniu.
frontispíciu s. f. 1. partea superioară a faţadei principale a unui edificiu, monument etc.2. (<fr. frontispice, lat.
prima pagină a unei cărţi, care conţine titlul, numele autorului etc. • partea de frontispicium)
sus de pe pagina întâi a unui ziar.
frontogenéză s. f. totalitatea fenomenelor care însoţesc formarea unui front (5). (<fr. frontogenèse)
frontolíză s. f. totalitatea fenomenelor care însoţesc destrămarea unui front (5). (<fr. frontolyse)
frontologíe s. f. parte a meteorologiei care studiază fronturile (5). (<fr. frontologie)
frontomaxilár, –ă adj. referitor la frunte şi la maxilă. (<engl. frontomaxillar)
frontón s. n. 1. element arhitectonic format dintr–o cornişă de formă curbă sau (<fr. fronton)
triunghiulară, deasupra intrării principale a unui edificiu.2. element
arhitectural decorativ deasupra unei porţi ieşinde a construcţiei, a uşilor,
ferestrelor etc.
frontonazál, –ă adj. referitor la frunte şi la nas. (<engl. frontonasal)
frotá vb. refl. a se freca, a veni în contact. (<fr. frotter)
frotáj s. n. tehnică în pictura suprarealistă, constând în obţinerea, prin apăsare, a (<fr. frottage)
impresiunilor unor obiecte ce poartă adesea o semnificaţie, o efigie etc.
froté adj. inv. (despre ţesături) care absoarbe apa. (<fr. frotté)
frotír s. n. ţesătură specială de bumbac având proprietatea de a absorbi apa, pentru (după fr. frotté)
prosoape, halate de baie etc.
frotíu s. n. 1. preparat întins pe o lamă pentru a fi cercetat la microscop.2. (pict.) strat (<fr. frottis)
subţire de culoare, care lasă să se vadă în transparenţă firele pânzei.
fróttola s. f. vechi cântec italian pe mai multe voci, cântat la carnavaluri şi în reprezentaţii (<it. frottola)
teatrale.
frucádă s. f. băutură răcoritoare din fructe. (după citronadă)
frucóla s. f. băutură răcoritoare de tip frucadă. (<fru/ct/ + cola1)
fruct s. n. 1. organ vegetal care se dezvoltă din ovarul fecundat, conţinând seminţele (<lat. fructus)
plantei respective; poamă, rod.2. produs, profit, rezultatul unei acţiuni etc.;
beneficiu. • (fig.) rezultat al unor străduinţe, al muncii etc.3. înclinare faţă de
verticală a feţe
FRUCTI–/FRUCTO– elem. „fruct“. (<fr. fructi–, fructo, cf. lat.
fructus)
fructicól, –ă adj. (despre paraziţi) care trăieşte pe fructe. (<fr. fructicole)
fructidór s. m. a douăsprezecea lună a calendarului republican francez (18 august – 16 (<fr. fructidor)
septembrie).
fructiéră s. f. vas în care se servesc fructele la masă. (după fr. fruitière)
fructifér, –ă adj. 1. (despre pomi) care produce fructe.2. (despre organele unei plante) care (<fr. fructifère)
poartă fructele.
fructificá vb. I. intr. 1. a produce fructe, a rodi.2. (despre capital, bani) a aduce venit, a (<fr. fructifier, lat. fructificare)
creşte prin acumulare de dobânzi.II. tr. (fig.) a folosi cu profit o situaţie, o
ocazie.
fructificáţie s. f. 1. proprietate a plantelor de a produce fructe; proprietate a pomilor şi a viţei (<fr. fructification, lat.
de vie de a da lăstari fertili.2. totalitatea organelor reproducătoare la fructificatio)
criptogame.3. perioadă în care se formează fructele.
fructiflór, –ă adj. (despre flori) al cărei caliciu serveşte la formarea fructului. (<fr. fructiflore)
fructivór, –ă adj. frugivor. (<fructi– + –vor)
FRUCTO– v. fructi–.
fructóză s. f. monozaharidă dulce, în miere şi în fructele dulci, care, împreună cu glucoza, (<fr. fructose)
formează zaharoza; levulovă.
fructozemíe s. f. prezenţa fructozei în sânge. (<fr. fructosémie)
fructozuríe s. f. prezenţa fructozei în urină. (<fr. fructosurie)
fructuós, –oásă adj. care dă bune rezultate; avantajos, rodnic. (<fr. fructeux, lat. fructuosus)
fru–frú I. s. n. 1. foşnet uşor pe care îl produc ţesăturile (de mătase).2. (fig.) (<fr. froufrou, it. fru–fru)
confuzie, agitaţie; entuziasm, avânt.II. adj. inv. frivol, uşuratic.
frugál, –ă adj. (despre mese) din mâncare puţină şi simplă; sobru. (<fr. frugal, lat. frugalis)
frugalitáte s. f. caracterul a ceea ce este frugal. (<fr. frugalité, lat. frugalitas)
FRUGI– elem. „fruct, roadă“. (<fr. frugi–, cf. lat. frux, –gis)
fucacée s. f. pl. familie de alge brune marine: fucusul şi sargasele. (<fr. fucacées)
fucále s. f. pl. ordin de alge brune (feoficee): fucusul. (<fr. fucales)
fucoíde s. f. pl. (geol.) urme ale algelor sau ale deplasării viermilor, vizibile pe suprafaţa (<fr. fucoïdes)
straturilor sedimentare ori în interiorul lor.
fucoxantínă s. f. pigment brun din unele alge. (<fr. fucoxanthine)
fúcsie s. f. arbust ornamental cu flori roşii, galben–verzui sau pestriţe; cerceluş. (<fr. fuchsia)
fucsínă s. f. materie colorantă roşie, folosită în industria textilă şi în pielărie. (<fr. fuchsine)
fúcus s. m. gen de alge brune marine. (<fr., lat. fucus)
–fúg elem. „care alungă, respinge“. (<fr. –fuge, cf. lat. fugus)
fugáce adj. inv. trecător, fugitiv. (<lat. fugax, fr. fugace)
fugacitáte s. f. 1. caracterul a ceea ce este fugace.2. (chim.) presiune corectată la care gazul (<fr. fugacité)
posedă aceleaşi proprietăţi cu ale gazului ideal.
fugásă s. f. 1. mină dintr–o încărcătură explozivă şi o umplutură de materiale diferite, (<fr. fougasse)
care se aruncă contra atacatorului.2. recipient încărcat cu substanţe toxice,
amestec incendiar etc., folosit pentru incendierea diferitelor obiective.
fugáto s. n. secţiune dintr–o lucrare muzicală mai amplă, în stil polifonic, imitativ, cu (<it. fugato)
intrarea succesivă a vocilor.
fúgă s. f. compoziţie muzicală polifonică în care vocile se succedă, repetând fiecare (<it. fuga)
melodia dezvoltată după legile contrapunctului.
fugére s. f. pl. criptogame vasculare fără flori şi seminţe, care se înmulţesc prin sporangi pe (<fr. fougères)
faţa inferioară a frunzelor: feriga.
fughétă s. f. (muz.) fugă de proporţii reduse. (<it. fughetta)
fugitív, –ă adj. 1. de scurtă durată.2. sumar; superficial; rapid. (<fr. fugitif, lat. fugitivus)
fulguránt, –ă adj. 1. înconjurat de fulgere. • care răspândeşte o lumină vie şi de scurtă durată.2. (<fr. fulgurant, lat. fulgurans)
care se produce foarte rapid; fulgerător, prompt.3. (fig.) care impresionează
puternic spiritul, imaginaţia; scânteietor, pătrunzător.
fulguráţie s. f. 1. fulgere fără tunet în regiunile înalte ale atmosferei.2. scânteie electrică de (<fr. fulguration, lat. fulguratio)
înaltă frecvenţă pentru cauterizări.3. (fig.) emanaţie bruscă.
fulgurít s. f. (geol.) formaţie tubulară formată dintr–o masă sticloasă prin acţiunea de (<fr. fulgurite)
topire a rocii pe care a căzut un trăsnet.
fuliginós, –oásă adj. ca funinginea; fumuriu. (<fr. fuligineux)
fúling s. n. strat de organisme acvatice pe pietre, pe stâlpii de beton, de lemn sau de (<engl. fulling)
metal ai podurilor, pe coca navelor etc.
full–time /ful–táim/ s. n. cu normă întreagă. (<engl. full–time)
fulmicotón s. n. exploziv puternic obţinut prin acţiunea acidului azotic asupra celulozei; (<fr. fulmicoton)
nitroceluloză.
fulminá vb. I. intr. (fig.) a profera ameninţări.II. tr. a vorbi vehement. (<fr. fulminer)
fulminánt, –ă adj. 1. care produce explozie; exploziv.2. (fig.) violent, ameninţător. (<fr. fulminant)
fulminát s. m. sare a acidului fulminic. o ~ de mercur = sare de mercur a acidului fulminic, (<fr. fulminate)
pulbere toxică.
fulmináţie s. f. detonare a unei substanţe explozive. (<fr. fulmination, lat. fulminatio)
fulmínic adj. acid ~ = izomer al acidului cianic, care, cu metalele, formează fulminaţi. (<fr. fulminique)
fumá vb. intr. a aspira, a trage (în piept) fumul de tutun. (<fr. fumer)
fumagínă s. f. boală criptogamică a unor arbori de pădure, a viţei de vie şi a unor pomi (<fr. fumagine)
fructiferi, care se manifestă prin apariţia unor pete negre, prăfoase pe frunze.
fumáj s. n. tehnică în pictura suprarealistă prin trecerea unei flăcări peste unele porţiuni (<fr. fumage)
ale tabloului.
fumaráză s. f. enzimă care catalizează fixarea (eliberarea) apei de acidul fumaric şi trecerea (<fr. fumarase)
lui în acid malic.
fumariacée s. f. pl. familie de plante dialipetale: fumăriţa, cerceii–doamnei etc. (<fr. fumariacées)
fumáric adj. acid ~ = acid organic nesaturat, produs intermediar în metabolismul (<fr. fumarique)
glucidelor şi al acizilor graşi.
fumarólă s. f. produs gazos emis prin craterele şi crăpăturile vulcanilor, degajat de lavă în (<it. fumarola, fr. fumerolle)
perioada activă.
FUMI– elem. „fum“, „ceaţă“. (<fr. fumi–, cf. lat. fumus)
fumivór, –ă I. adj. care absoarbe fumul.II. s. n. dispozitiv la unele focare de cazan pentru (<fr. fumivore)
îmbunătăţirea arderii.
fumizá vb. tr. a lansa o perdea de fum sau ceaţă artificială pentru mascarea obiectivelor, a (după fr. fumiger)
unei acţiuni de luptă etc.
fumoár s. n. încăpere pe lângă sălile de spectacol, în care se poate fuma. (<fr. fumoir)
funambúl s. m. dansator pe sârmă. (<fr. funambule)
funambulésc, –ă adj. echilibristic, acrobatic. • bizar, excentric, extravagant. (<fr. funambulesque)
funciár, –ă adj. 1. referitor la terenuri, la averi imobiliare.2. (fig.) care aparţine naturii, (<fr. foncier)
structurii intime a cuiva, care formează fondul; de bază.
funciarménte adv. cu desăvârşire, cu totul, absolut; esenţialmente. (<it. funciarmente)
fúnctor s. m. (log.) conector interpropoziţional care joacă rolul de operator logic; orice (<fr. foncteur)
cuvânt cu funcţie sintactică.
fúncţie/funcţiúne s. f. 1. activitate prestată de cineva pentru a se achita de obligaţiile impuse de (<fr. fonction, lat. functio)
serviciu; însărcinare, sarcină; slujbă.2. rol sintactic pe care îl îndeplineşte un
cuvânt în propoziţie. • (log.) operaţie care prin aplicare asupra unui argument
îi conferă aces
funcţioná vb. intr. a–şi exercita funcţia, rolul; a fi în stare de activitate. (<fr. fonctionner)
funcţionál, –ă I. adj. 1. util, practic. • care îndeplineşte condiţiile pentru a fi folosit.2. (<fr. fontionnel)
referitor la funcţiile organice sau psihice. o maladie ~ă = boală care
afectează funcţionarea unui organ.3. referitor la o funcţie matematică sau
chimică. o (mat.) analiză ~ă
funcţionalísm s. n. 1. curent de gândire care studiază faptele sociale şi de cultură în totalitatea (<fr. fonctionnalisme)
lor şi în interrelaţiile acestora, urmărindu–se aspectele funcţionale în întreaga
lor complexitate.2. direcţie de cercetare în ştiinţele exacte, ca şi în cele
umaniste, care c
funcţionalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al funcţiona-lismului. (<fr. fonctionnaliste)
funcţionalitáte s. f. însuşirea de a fi funcţional. (<fr. fonctionnalité)
funcţionár, –ă s. m. f. cel care deţine o funcţie administrativă într–o întreprindere sau instituţie. (<fr. fonctionnaire)
funcţionarísm s. n. tendinţă birocratică de a considera problemele din punct de vedere individual (<fr. functionnarisme)
şi nu general.
funcţiúne s. f. v. funcţie.
fundá vb. tr. 1. a pune bazele, a realiza fundaţia.2. a întemeia afirmaţii, teorii etc. pe (<fr. fonder, lat. fundare)
argumente, pe probe; a înfiinţa, a institui.
fundál s. n. 1. fond decorativ al unui tablou, al unui panou sculptat; vast element (<it. fondale)
arhitectonic sau natural care constituie fondul perspectivei frontale a unei
construcţii.2. pânză, decor care închide scena unui teatru.
fundamént s. n. 1. temelie a unei construcţii, fundaţie. • placă de metal la presele de imprimat (<fr. fondement, lat.
pe care se pun formele tipografice.3. (fig.) element pe care se întemeiază fundamentum)
ceva; bază, temei.
fundamentá vb. tr. a pune baze temeinice, a consolida. • a demonstra cu elemente ştiinţifice (o (<germ. fundamentieren)
idee, o teorie).
fundamentál, –ă I. adj. de bază, principal, esenţial.II. s. f. (muz.) 1. sunetul cel mai grav din (<fr. fondamental, lat.
seria sunetelor armonice, care se aude mai clar decât celelalte.2. sunet de fundamentalis)
bază al unui acord.
fundamentalísm s. n. mişcare religioasă de origine protestantă care dezvoltă credinţa într–un (<fr. fondamentalisme)
singur sens al cărţii fundamentale a unei biserici, propovăduind intoleranţa
faţă de alte credinţe.
fundamentalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al fundamentalismului. (<fr. fondamentaliste)
fundáţie s. f. 1. temelie, bază a unei construcţii, maşini, a unui utilaj etc. • materia peste (<fr. fondation, lat. fundatio)
care se aplică îmbrăcămintea unui drum.2. fond, bunuri donate pentru o
operă de interes obştesc. • instituţie, aşezământ creat din astfel de fonduri.
funébru, –ă adj. de înmormântare. o marş ~ = marş solemn care se execută de obicei la (<fr. funèbre, lat. funebris)
înmormântări. • trist, jalnic; lugubru, sinistru.
funerálii s. n. pl. ceremonie fastuoasă, solemnă, de înmormântare sau incinerare. (<fr. funérailles, lat. funeralia)
funerár, –ă adj. referitor la funeralii. o urnă ~ă = urnă în care se păstrează cenuşa unui mort (<fr. funéraire, lat. funerarius)
incinerat; piatră ~ă (sau monument) ~ = lespede sau monument pe
mormântul cuiva.
funést, –ă adj. care aduce nenorocire, moarte. • trist, funebru, sinistru. (<fr. funeste, lat. funestus, it.
funesto)
funésto adv. (muz.) trist. (<it. funesto)
fúngă s. f. parâmă pentru ridicarea velei la catarg. (după it. fionco)
FUNGI1–/FUNGO– elem. „ciuperci, fungi“. (<germ. fungi–, fr. fongi–, engl.
fungo–, cf. lat. fungus)
fúngus s. n. 1. clasă de organisme vegetale inferioare fără clorofilă, din care fac parte (<lat. fungus, fr. fongus)
paraziţii micotici; fungi2.2. denumire dată tumorilor cu aspect de ciuperci.
funícul1 s. m. 1. nume dat celor trei diviziuni principale ale măduvei spinării. • formaţie (<fr. funicule, lat. funiculus)
anatomică cu aspect de cordon.2. (biol.) cordon care leagă ovulul cu
placenta.
FUNICUL2(O)– elem. „cordon spermatic“. (<fr. funicul/o/–, cf. lat.
funiculus, funie)
funiculalgíe s. f. nevralgie a cordonului spermatic. (<fr. funiculalgie)
funiculár, –ă I. adj. referitor la cordonul ombilical sau spermatic, al funiculului. o (fig.) (<fr. funiculaire)
poligon ~ = construcţie grafică de forma unei linii poligonale, pentru studiul
unui sistem de forţe.II. s. n. 1. mijloc de transport aerian pentru materiale sau
oameni, din ca
funiculítă s. f. inflamaţie a cordonului spermatic. (<fr. funiculite)
funky /fán–ky/ s. n. stil de interpretare instrumentală a bluesului, cu expresivitate aspră, fără (<engl. funky/style/)
artificii, cu contratimpi accentuaţi, ca o reacţie la stilul cool.
furáj s. n. produs de origine vegetală, animală sau minerală, hrană pentru vite; nutreţ. • (<fr. fourrage)
alimentaţie pentru peştii de acvariu şi de crescătorie.
furajá vb. tr. 1. a tăia şi a conserva nutreţul; a prepara furaje.2. a hrăni animalele cu furaje. (<fr. fourrager)
furajér, –ă adj. 1. (despre plante, seminţe, produse sau reziduuri industriale) întrebuinţat ca (<fr. fourrager)
furaj.2. referitor la furaje.
furán s. n. combinaţie organică extrasă din răşina coniferelor, intermediar la sinteza (<fr. furanne)
maselor plastice şi în industria farmaceutică.
furbisá vb. tr. a curăţa, a lustrui (arme, alămuri). (după fr. fourbir)
furbisáj s. n. furbisare. (<fr. fourbissage)
furbúră s. f. congestie şi inflamaţie a copitei (la cai sau la boi), provocată de o răceală ori (<fr. fourbure)
de oboseală.
furcáţie s. f. diversificare a studiilor prin gruparea disciplinelor şi activităţilor şcolare în (<lat. furcatio)
concordanţă cu domenii fundamentale ale cunoaşterii umane.
furchét s. m. furcă la bărci, pe care se sprijină rama în timpul vâslitului. (<it. forchetta)
furfuracéu, –ée adj. 1. care are aparenţa tărâţei.2. (med.) descuamare ~ee = leziune acoperită sau (<fr. furfuracé)
compusă din mici scuame.
furfuról s. m. aldehidă toxică, din furan, solvent la rafinarea uleiurilor minerale sau (<fr. furfurol)
vegetale şi ca insecticid, fungicid etc.
furgón s. n. 1. vehicul militar cu tracţiune animală, pentru transportul bagajelor, (<fr. fourgon)
alimentelor şi muniţiilor.2. vagon pentru transportat mărfurile în containere.
fúrie s. f. 1. mânie violentă, nestăpânită; violenţă.2. (pl.) cele trei divinităţi ale (<fr. furie, lat. furia)
infernului, care, în credinţele anticilor, chinuiau sufletele păcătoşilor.
furiér s. m. militar în termen care îndeplineşte funcţia de secretar în cancelaria unei (<fr. fourrier)
(sub)unităţi.
furiós, –oásă adj. stăpânit de furie, mânios. • (adv.) cu furie. • (despre elementele naturii) (<fr. furieux, lat. furiosus)
violent.
furióso /–zo/ I. adv. (muz.) cu furie, cu mânie; impetuos.II. s. m. rasă de cai rezultată (<it. furioso)
din încrucişarea rasei de galop englezeşti cu rase locale.
furlánă s. f. vechi dans popular friulan, asemănător cu tarantela; melodia (<it. furlana)
corespunzătoare.
furmínt s. m. soi de viţă de vie cu ciorchinii mijlocii, cilindrici, cu boabe dese, (<fr. furmint)
verzi–gălbui. • vin alb superior.
furnál s. n. 1. cuptor înalt, în formă de turn, cu instalaţie pentru topirea minereurilor şi (după fr. fourneau)
extragerea metalelor.2. încărcătură de exploziv introdusă într–o stâncă,
într–un zid etc. care urmează să fie aruncat în aer. • groapă în urma exploziei
în pământ a unei aseme
furnalíst s. m. muncitor care lucrează la furnal (1). (<fr. fournaliste)
furnír s. n. placă subţire de lemn de esenţă superioară, pentru mobilă. (<germ. Furnier)
furniruí vb. tr. a acoperi o piesă de lemn cu furnir. (<germ. furnieren)
furnitúră s. f. (pl.) 1. marfă, obiecte furnizate. • obiecte mărunte de birou, rechizite.2. (<fr. fourniture)
material accesoriu folosit în croitorie (aţă, căptuşeală, nasturi etc.).
furnizá vb. tr. 1. a procura prin vânzare (mărfuri), a aproviziona; a livra.2. a oferi o (după fr. fournir)
informaţie, o ştire etc.
furnizór, –oáre s. m. f. unitate, persoană care furnizează ceva. (<fr. fournisseur)
furoáre s. f. 1. mânie, delir furios, furie.2. pasiune violentă; încântare. o (fam.) a face ~ori (<fr. fureur, lat. furor)
= a provoca admiraţie (prin aspectul exterior).
furór s. n. stare paroxistică reprezentând gradul cel mai înalt de iritabilitate. (<lat. furor)
furóu s. n. 1. cămaşă de zi femeiască, combinezon.2. teacă cutanată care acoperă (<fr. fourreau)
penisul la unele animale (cal, câine etc.).
furséc s. n. (pl.) prăjituri mici, din aluaturi diferite şi tăiate în diverse forme. (<fr. foursec)
furşétă s. f. (la jocul de cărţi) carte a unui adversar între două cărţi, una imediat (<fr. fourchette)
inferioară şi alta imediat superioară aceleia pe care o joacă acesta.
furtív, –ă adj. pe furiş, în ascuns. (<lat. furtivus, fr. furtif)
furúncul s. n. inflamaţie purulentă locală a pielii; buboi. (<lat. furunculus, după fr.
furoncle)
furunculós, –oásă adj. cu furuncule. (<fr. furouculeux)
furunculóză s. f. stare de boală manifestată prin apariţia mai multor furuncule. (<fr. furonculose)
furúră s. f. 1. placă de lemn sau de metal destinată umplerii golurilor dintre elementele (<fr. fourrure)
de construcţie.2. blană din mai multe piei, drept căptuşeală la paltoane.
fus s. m. porţiune din suprafaţa unei sfere cuprinsă între două cercuri mari, care au un (lat. fusus, după fr. fuseau)
diametru comun. o ~ orar = fiecare dintre cele 24 de porţiuni în care este
împărţită suprafaţa Pământului prin meridiane; (biol.) ~ nuclear = formaţie
din filamente întinse înt
fusaiólă s. f. disc mic din lut ars sau piatră care se fixa la partea de jos a fuselor primitive (<it. fusaiolo)
pentru a le regla învârtirea.
fusarólă s. f. (arhit.) element decorativ în relief, alcătuit dintr–un şir de boabe alungite. (<fr. fusarolle)
fusulínă s. f. gen fosil de foraminifere neperforate, cu ţesutul fusiform sau aproape (<fr. fusuline)
cilindric.
futíl, –ă adj. lipsit de importanţă; inutil; neserios, frivol. (<fr. futile, lat. futilis)
futilitáte s. f. inutilitate; neseriozitate, frivolitate. (<fr. futilité, lat. futilitas)
futurísm s. n. curent literar–artistic de la începutul sec. XX, care proclamă un spirit de (<fr. futurisme, it. futurismo)
frondă, o negaţie totală a valorilor tradiţionale şi o orientare spre iraţional,
spre cultul maşinismului, al ritmului trepidant al vieţii moderne.
fuzée s. f. corp aerodinamic, care poate înainta în atmosferă datorită forţei de reacţie a (<fr. fusée)
gazelor arse evacuate printr–un efuzor.
fuzél s. m. amestec de alcooli superiori, rezultat la fermentaţia alcoolică a proteinelor (<fr., engl. fusel)
din cereale şi din fructe, sub acţiunea drojdiei de bere, dizolvant la fabricarea
substanţelor aromatice şi a parfumurilor.
fuzeláj s. n. corpul unui avion sau al unui planor. (<fr. fuselage)
fuzén I. s. m. arbust cu frunse lucitoare, originar din Japonia.II. s. n. component al (<fr. fusain)
cărbunilor de pământ sub formă de lentile, reprezentând fragmente de
substanţă vegetală; desen făcut cu acest cărbune; fuzit.
fuzétă s. f. piesă de legătură între roata directoare şi osia din faţă a unui autovehicul. (<fr. fusette)
fuzibíl, –ă I adj. (despre metale) care se poate topi uşor.II. s. m. element al unei siguranţe (<fr. fusible)
electrice, în formă de fir sau de lamelă, care se topeşte atunci când este
parcurs de un curent mai mare decât cel pentru care a fost dimensionat.
gabardínă s. f. stofă de lână cu pronunţate nervuri oblice în ţesătură, pe ambele feţe. (<fr. gabardine, germ.
Gabardine)
gabarít s. n. 1. contur poligonal care limitează dimensiunile maxime admisibile ale unui (<fr. gabarit)
profil. • greutate care depăşeşte limita maximă admisă sau pe cea normală. o
~ de încărcare = instalaţie specială care marchează limitele permise pentru
încărcătura vagoanelor de m
gabélă s. f. impozit asupra sării, care se percepea în Franţa. (<fr. gabelle)
gábie s. f. platformă cu balustradă la capătul de sus al catargului unei nave pentru a (<it. gabbia, fr. gabie)
permite observarea orizontului.
gabiér I s. m. marinar care face serviciul pe gabie.II. s. n. velă trapezoidală sau pătrată, a (<it. gabbiere, fr. gabier)
doua, începând de la punte.
gabión s. n. coş de nuiele sau din plasă de sârmă umplut cu pietriş ori bolovani de râu, la (<fr. gabion, it. gabbione)
consolidarea unor talazuri, maluri ale cursurilor de apă, diguri etc.
gablónz /–blonţ/ s. n. obiect de podoabă din metale ieftine, fără valoare. (<Gablonz denumire germ. a
localităţii Jablonec /Cehia/)
gáblu s. n. fronton triunghiular ascuţit care încununează un portal (în arhitectura gotică). (<fr. gable)
gabró/gabróu s. n. rocă magmatică intruzivă cu structură holocristalină, din feldspaţi (<fr., it. gabbro, germ. Gabbro)
plagioclazi, piroxeni, amfiboli, olivină şi biotit, folosit în construcţii şi în
pavaje.
gadgét s. n. denumire generică pentru obiecte mici, mecanisme cu largi întrebuinţări în (<engl., fr. gadget)
gospodărie şi în viaţa de toate zilele; (p. ext.) orice mărunţiş ingenios de
folos practic.
gadíde s. n. pl. familie de peşti marini şi de râu: morunul. (<fr. gadidés)
gadifórme s. n. pl. ordin de peşti: gadidele şi familiile înrudite. (<fr. gadiformes)
gadolíniu s. n. element din grupa lantanidelor. (<fr. gadoliniuni)
goélic, –ă adj. referitor la gali. • (s. n.) dialect celtic din Irlanda şi Scoţia. (<engl. gaelic, fr. gaelique)
gagarinít s. n. mineral conţinând elemente din familia pământurilor rare (ceriu, erbiu, (<rus. gagarinit)
lantan, europiu).
gagát s. n. jais. (<germ. Gagat)
gagíst, –ă s. m. f. 1. actor angajat temporar; muzicant civil într–o fanfară militară.2. creditor (<fr. gagiste)
care a luat ceva ca amanet de la debitor.
gagliárdă /ga–liar–/ s. f. vechi dans de origine populară italiană, cu ritm vioi, care se dansează prin (<it. gagliarda)
sărituri; melodia corespunzătoare.
gágman s. m. creator, specialist în gaguri (1). (<engl. gagman)
gai s. n. (mar.) parâmă cu ajutorul căreia se manevrează sau se fizează o bigă în (<engl. guy)
planul orizontal.
gaiác s. m. arbore tropical, răşinos, cu lemnul tare, a cărui răşină se întrebuinţează în (<fr. gaïac, sp. guayaco)
medicină.
gaiacól s. n. extract din răşina de gaiac. (<fr. gaïacol)
gaiál s. m. gaur domesticit. (<fr. gayal)
gaiárd s. m. varietate de struguri cu boabele mari, de culoare albă–rozale. (<fr. gaillard)
gáiză s. f. rocă sedimentară silicioasă, poroasă şi uşoară, din granule de cuarţ şi din (<fr. gaize)
organisme silicioase.
gaj s. n. 1. bun mobil depus de către un debitor la dispoziţia creditorului său drept (<fr. gage)
garanţie pentru plata la termenul convenit a unei datorii; zălog, amanet.2.
(fig.) garanţie, asigurare.
gajá vb. tr. a garanta prin gaj (1). (<fr. gager)
gajíst, –ă s. m. f. cel care acordă împrumuturi pe bază de gaj (1). (<gaj + –ist)
gal s. m. unitate de măsură a acceleraţiei egală cu acceleraţia de 1 cm/s2. (<fr. gal)
GALA– elem. „lapte“. (<fr. gala–, galact/o/–, –galactie,
/GALACT(O)–, cf. gr. gala, –aktos)
–galactíe
galáctic, –ă adj. referitor la galaxie. o plan ~ = plan fundamental care trece prin centrul Căii (<fr. galactique)
Lactee; ecuator ~ = cercul mare de–a lungul căruia planul galactic
intersectează sfera cerească; coordonate ~e = coordonate raportate la
ecuatorul şi la axa polilor galactici.
–galactíe v. gala–.
galactít s. n. piatră semipreţioasă. (<fr. galactite)
galactocél s. n. chist mamar cu conţinut lactescent. (<fr. galactocèle)
galactofág, –ă adj., s. m. f. (cel) care se hrăneşte cu lapte. (<fr. galactophage)
galactofór, –ă adj. 1. (despre glandele mamare) care conduce laptele spre exterior; lactifer.2. (<fr. galactophore)
care secretă latex.
galactoforítă s. f. inflamaţie a canalelor galactofore. (<fr. galactophorite)
galactogén, –ă adj., s. n. (substanţă) care stimulează secreţia de lapte. (<fr. galactogène)
galactogenéză s. f. formarea de lapte în glandele mamare; galactopoieză. (<fr. galactogenèse)
galactografíe s. f. radiografie a glandei mamare cu o substanţă opacă la razele X. (<fr. galactographie)
galactométru s. n. lactometru. (<fr. galactomètre)
galactopexíe s. f. fixare a galactozei în ţesuturi. (<fr. galactopexie)
galactopoiéză s. f. galactogeneză. (<fr. galactopoïèse)
galactorée s. f. secreţie de lapte în timpul, sau după încetarea alăptării. (<fr. galactorrhée)
galactoterapíe s. f. tratament medical prin injecţii cu lapte sterilizat. (<fr. galactothérapie)
galactóză s. f. substanţă organică asemănătoare cu glucoza, din lapte. (<fr. galactose)
galectozemíe s. f. prezenţa galactozei în sânge. (<fr. galactosémie)
galactozuríe s. f. prezenţa galactozei în urină. (<fr. galactosurie)
galalít s. n. material plastic dur, cu proprietăţi electroizolante, obţinut prin tratarea (<fr. galalithe)
cazeinei cu formol, folosit în electrotehnică, la fabricarea de nasturi etc.
galánt, –ă adj. 1. curtenitor, politicos cu femeile; (p. ext.) manierat, delicat, amabil. o (<fr. galant, it. galante)
literatură ~ă = literatură care cultivă cu precădere intriga amoroasă; aventură
~ă = aventură amoroasă.2. darnic, generos, mărinimos.3. stil ~ = stilul liber
al muzicii pentru cla
galanteríe s. f. 1. atitudine galantă faţă de femei. • compliment (adresat unei femei).2. (<fr. galanterie)
mărunţişuri, mici obiecte de podoabă, de îmbrăcăminte (nasturi, cravate,
mănuşi) spre vânzare într–un magazin; magazinul însuşi.
galbán s. n. răşină cu aspect gumos, dintr–o plantă umbeliferă exotică. (<fr. galbanum)
galbát, –ă adj. (arhit.; despre coloane) cu fusul curbat la mijloc. (<fr. galbé)
galbúlă s. f. fruct în formă de con modificat, din solzi cărnoşi şi concrescuţi. (<fr. galbule)
galé s. n. vas de flori ornat după stilul Liberty de la începutul sec XX. (<fr. gallé)
galeásă s. f. navă veneţiană din evul mediu, cu vele şi rame, de tipul galerei. (<fr. galéasse, it. galeazza)
galénă s. f. sulfură naturală de plumb, minereu de plumb în radiotehnică, la prepararea (<fr. galène)
unor vopsele etc.
galénic, –ă adj. (despre preparate) gata preparat în farmacie potrivit formulelor din (<fr. galénique)
farmacopee.
galenísm s. n. doctrină medicală a lui Galenus, potrivit căreia bolile s–ar datora ruperii (<fr. galénisme)
echilibrului dintre cele patru umori fundamentale ale organismului: sângele,
flegma, bila neagră şi bila galbenă.
GALEO– elem. „nevăstuică“, „pisică“. (<fr. galé/o/–, cf. gr. gale, –eos)
galéră s. f. navă de comerţ sau de război, lungă şi cu puntea joasă, cu vele şi rame (<fr. galère)
mânuite de sclavi sau de condamnaţi la muncă silnică.
galerián s. m. condamnat la muncă silnică, ca vâslaş, pe galere. (<fr. galérian)
galeríe s. f. 1. cavitate subterană, îngustă şi alungită, săpată prin eroziune. • canal săpat (<fr. galerie, it. galeria, germ.
de animale în sol. • excavaţie minieră în formă de tunel, executată pentru a Galerie)
permite accesul la un zăcământ.2. canal de legătură între două puncte ale
unei lucrări hidrotehnic
galét s. m. 1. fragment mic de rocă, piatră, cu muchiile rotunjite de acţiunea mării sau a (<fr. galet)
torenţilor.2. rolă metalică montată între două piese în mişcare, pentru a le
micşora frecarea. • piesă la maşina de filat mătase artificială care întinde firul
la ieşirea din b
galétă s. f. / galét s. m. 1. prăjitură rotundă şi plată din făină, unt şi ouă. • biscuit fără (<fr. galette)
sare, pentru marinari; pesmet.2. obiect în formă de galetă (1).
galéz, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din æara Galilor (/Wales/ – Marea Britanie). • (s. f.) limbă celtică (<fr. gallois)
vorbită de galezi.
galiámb s. m. vers catalectic antic de patru picioare, pe care îl cântau preoţii Cibelei. (<fr. galliambe)
galiárd s. n. fiecare dintre extremităţile punţii superioare a unei nave. (<fr. gaillard)
gálic1 adj. acid ~ = acid aromatic, astringent, din gogoşile de ristic şi din coaja de stejar, (<fr. gallique)
folosit, în tăbăcărie, la fabricarea cernelurilor negre, a coloranţilor şi a unor
medicamente.
gálic2, –ă adj. referitor la gali. o cocoşul ~ = una dintre emblemele naţiunii franceze. • (s. (<lat. gallicus)
f.) limbă celtă vorbită de gali.
galicán, –ă adj., s. m. f. (adept) al galicanismului. (<fr. gallican)
galicanísm s. n. tendinţă a bisericii catolice franceze, care apăra libertatea şi independenţa ei (<fr. gallicanisme)
organizatorică faţă de Vatican.
gálică s. f. încălţăminte romană provenind din Galia. • sanda de capucin. (<lat. gallica)
galicián, –ă adj., s. m. f. (locuitor) din Galicia. • (s. f.) limba romanică, asemănătoare cu portugheza, (<fr. galiciene)
vorbită în Galicia.
galicísm s. n. expresie, construcţie proprie limbii franceze. (<fr. gallicisme)
galifórme s. f. pl. ordin de păsări tericole sau arboricole cu aripi scurte, greoaie: specii (<fr. galliformes)
domestice (găina, bibilica) şi altele, de vânat (cocoşul de munte, ierunca,
prepeliţa).
galimátias s. n. vorbire, scriere confuză, ininteligibilă, greoaie. (<fr. galimatias)
galinacéu, –ée I adj. referitor la găină. II s. f. pl. subordin de păsări galiforme: găina domestică. (<fr. gallinacé/s/)
galión s. n. 1. navă spaniolă cu vele, de comerţ şi de luptă, din sec. XVI–XVII.2. (<fr. galion)
prelungire a etravei navelor cu vele care susţine bompresul.3. sculptură la
prora unor nave cu vele.4. (poligr.) şif.
galiótă s. f. navă mică (de război) cu vele, cu fundul plat şi două catarge. (<fr. galiote)
gáliu s. n. metal moale alb–cenuşiu, foarte uşor fuzibil. (<fr. gallium)
GALO– elem. „galic2, francez“. (<fr. gallo–, cf. lat. gallus)
galvanografíe s. f. corodare electrolitică a clişeelor pentru tipar înalt, folosit ca anod al unei băi (<fr. galvanographie)
galvanice.
galvanométru s. n. instrument pentru măsurarea intensităţii curenţilor electrici foarte slabi. (<fr. galvanomètre)
galvanoplastíe s. f. reproducere în relief a unor obiecte prin depunerea electrolitică a unui strat (<fr. galvanoplastie)
de metal pe tiparul lor, executat dintr–un material plastic.
galvanoscóp s. n. instrument pentru indicarea prezenţei unui curent electric într–un circuit. (<fr. galvanoscope)
galvanostegíe s. f. acoperire pe cale electrolitică a unor obiecte de metal cu un strat subţire (<fr. galvanostégie)
dintr–un alt metal.
galvanotactísm s. n. reacţie a organismelor vii faţă de un curent electric continuu. (<fr. galvanotactisme)
galvanotéhnică s. f. ramură a electrometalurgiei care studiază tehnica depunerii pe cale (<fr. galvanotechnique)
electrolitică a unui strat metalic pe obiecte (nemetalice).
galvanoterapíe s. f. tratament medical bazat pe acţiunea curentului galvanic. (<fr. galvanothérapie)
galvanotíp s. n. clişeu tipografic prin galvanotipie. (<fr. galvanotype)
galvanotipíe s. f. galvanoplastie prin care se reproduc planşele tipografice, gravurile în lemn (<fr. galvanotypie)
etc.
galvanotropísm s. n. electrotropism. (<fr. galvanotropisme)
–gám v. gamo–.
gáma s. f. 1. a treia literă a alfabetului grecesc (), corespunzând lui g.2. unitate de (<fr., gr. gamma)
măsură a masei, o milionime de gram; microgram.3. unitate de măsură a
intensităţii câmpului magnetic, a miliona parte dintr–un oersted.4. raze (sau
radiaţii) ~ = radiaţie emisă
gamacísm s. n. pronunţare alterată a consoanelor g şi k. (<fr. gammacisme)
gamaglobulínă s. f. proteină din plasma sangvină în care se găsesc anticorpii. (<fr. gammaglobuline)
gamagrafíe s. f. radiografie cu radiaţii gama. (<fr. gammagraphie)
gamár s. m. mic crustaceu din apele dulci stătătoare sau din pâraie; crevetă de apă dulce. (<fr. gammare, lat. gammarus)
gamélă s. f. vas mic de metal din care mănâncă ostaşii (în aplicaţii). (<fr. gamelle, it. gamella)
gamét1 s. m. celulă sexuală, la animale sau plante, care, prin fecundarea alteia, de sex (<fr. gamète)
opus, dă naştere unui zigot; zigosferă.
GAMÉT2(O)– elem. „gamet“. (<fr. gamét/o/–, cf. gr. gametes,
soţ)
gametánge s. m. organ sexual al plantelor în care se formează gameţii. (<fr. gamétange)
gameticíd, –ă adj., s. n. (substanţă) care distruge gameţii. (<fr. gaméticide)
gametoblást s. n. 1. substanţă primară, încă nediferenţiată, a gametului.2. ţesut nediferenţiat al (<fr. gamétoblaste)
arhesporului.
gametocíst s. n. formaţie din contopirea a doi gameţi de sex diferit, prevăzută cu un perete (<fr. gamétocyste)
chistic comun.
gametocít s. n. celulă generatoare de gameţi. (<fr. gamétocyte)
gametofít s. m. 1. organism vegetal care se înmulţeşte prin gameţi.2. fază din ciclul vital al (<fr. gamétophyte)
unei plante care produce gameţi.3. generaţie sexuată având celule cu nuclei
haploizi.
gametofór s. m. parte a gametofitului care poartă gametangii. (<fr. gamétophore)
gametogamíe s. f. fecundaţie prin contopirea a doi gameţi de sex diferit. (<fr. gamétogamie)
gametogenéză s. f. proces de formare a gameţilor. (<fr. gamétogenèse)
gametoplásmă s. f. citoplasma gameţilor. (<fr. gamétoplasme)
gametospór s. m. spor rezultat din copularea gameţilor. (<fr. gamétospore)
GAMO–, –gám, –gamíe elem. „căsătorie“, „unire“, „fecundaţie“. (<fr. gamo–, –game, –gamie, cf.
gr. gamos)
gamocít s. n. celulă sexuată. (<fr. gamocyte)
gamodróm, –ă adj. (despre peşti) care migrează pentru reproducere. (<fr. gamodrome)
gamofíl, –ă adj., s. f. (floare) cu elementele morfologice concrescute. (<lat. gamophyllus)
gamofilíe s. f. concreştere a frunzelor. (<fr. gamophyllie)
gamofób, –ă adj. stăpânit de gamofobie. (<fr. gamophobe)
gamofobíe s. f. teamă de căsătorie. (<fr. gamophobie)
gamogenéză s. f. reproducere sexuată a unui organism vegetal prin fuziunea gameţilor; (<fr. gamogenèse)
gamogonie.
gamogoníe s. f. gamogeneză. (<fr. gamogonie)
gamologíe s. f. tratat despre căsătorie; discuţie teoretică asupra căsătoriei. (<fr. gamologie)
gamomán, –ă adj., s. m. (stăpânit) de gamomanie. (<fr. gamomane)
gamomaníe s. f. manie a psihopaţilor erotomani de a cere în căsătorie toate femeile (<fr. gamomanie)
cunoscute.
gamomorfóză s. f. modificare morfologică realizată prin exercitarea produsului fecundaţiei în (<fr. gamomorphose)
cursul dezvoltării sale.
gamopetál, –ă I. adj. (despre flori) cu petalele unite, concrescute; sinpetal.II. s. f. pl. grup de (<fr. hamopétale/s/)
plante dicotiledonate a căror floare are corola cu petale unite; monopetale.
gamosepál, –ă adj. (despre flori, plante; şi s. f.) al cărei caliciu are sepalele unite, concrescute. (<fr. gamosépale)
gamotropísm s. n. 1. mişcare de atracţie reciprocă a gameţilor.2. curbare a unor piese florale (<fr. gamotropisme)
pentru protejarea organelor sexuale sau pentru uşurarea polenizării.
garanţíe s. f. obligaţie în virtutea căreia o persoană sau o instituţie trebuie să apere pe (<fr. garantie, it. garanzia)
cineva de o pagubă eventuală sau să–l despăgubească de o pagubă suferită. o
a lua (pe cineva) pe ~ = a garanta pentru cineva; a prezenta ~ = a oferi
încredere, certitudine, sigur
garanţínă s. f. materie colorantă roşie extrasă din rădăcina de garanţă. (<fr. garancine)
gáră s. f. staţie de cale ferată. o ~ maritimă (sau fluvială) = ansamblu clădirilor şi (<fr. gare)
instalaţiilor portuare amenajate pentru îmbarcarea–debarcarea mărfurilor şi
călătorilor.
gárdă s. f. 1. pază; veghe; persoană sau grup de persoane care păzeşte pe cineva sau (<fr. garde)
ceva. o ~ de onoare = pază instituită în semn de respect cu ocazia anumitor
solemnităţi.2. (sport) poziţia corpului şi a braţelor luată de boxeri şi luptători
în vederea atacului sau
gardénie s. f. arbust tropical cu flori albe, frumoase şi plăcut mirositoare, cultivat ca plantă (<fr. gardénia)
ornamentală.
gárden–párty s. n. petrecere, recepţie mondenă dată într–o grădină. (<engl. garden–party)
garderób s. n. dulap pentru haine. (<rus. garderob)
garderóbă s. f. 1. loc special amenajat într–un local public, într–un teatru etc. unde se lasă (<fr. garde–robe)
paltoanele, pălăriile etc.2. totalitatea lucrurilor de îmbrăcăminte ale unei
persoane. • totalitatea costumelor din depozitul unui teatru, ale unui
ansamblu de spectacole.
garderobiér, –ă s. m. f. cel care are în păstrare garderoba unui local public, a unui teatru etc. (<garderobă + –ier)
garnitúră s. f. 1. accesoriu pentru împodobirea sau completarea unui lucru; podoabă, (<fr. garniture)
ornament.2. adaos de legume, salată etc. care se serveşte la friptură.3.
element plastic de etanşare între piesele rigide; ansamblu de piese
demontabile care se fixează pe piese supuse u
garnizoánă s. f. 1. trupă stabilită într–un anumit loc pentru a–l întări, pentru a–l ocupa etc. • (<fr. garnison)
unităţile militare dintr–o localitate; însăşi localitatea.2. organele de
conducere ale unei garnizoane (1).
garótă s. f. tortură constând în strangularea treptată a celui condamnat. (<sp., fr. garrotte)
garóu s. n. legătură (de cauciuc) la împiedicarea circulaţiei venoase. (<fr. garrot)
garsón s. m. bărbat, tânăr care serveşte într–un restaurant; chelner. (<fr. garşon)
garsoniéră s. f. locuinţă dintr–o cameră şi o mică bucătărie. (<fr. garşonnière)
gárum s. n. sos de peşte marinat cu diferite plante aromatice, folosit ca ingredient, foarte (<lat. garum)
scump, în bucătăria romană.
gascón, –ă adj., s. m. f. 1. (locuitor) din Gasconia.2. fanfaron, palavragiu. • (s. n.) dialect vorbit de (<fr. gascon)
gasconi.
gasconádă s. f. lăudăroşenie, fanfaronadă. (<fr. gasconnade)
gasconísm s. n. predispoziţie (a francezilor) pentru fanfaronadă. • locuţiune, pronunţare (<fr. gasconisme)
proprie gasconilor.
gastorbeiter /–báităr/ s. m. muncitor de origine străină (în Germania). (<germ. Gastorbeiter)
gáster s. n. (med.) 1. cavitate internă de forma unui ventricul.2. porţiune mai dilatată a (<gr. gaster, stomac)
tubului digestiv abdominal, între cardie şi pilor.
GASTERO– v. gastr(o)–.
gasteromicéte/gastromi s. f. pl. grup de ciuperci bazidiomicete ai căror spori se formează în interiorul unui (<fr. gastéromycètes,
céte corp fructifer închis, în formă de stomac. gastromycétes)
gasteropóde/gastropóde s. n. pl. clasă de moluşte cu corpul adăpostit într–o cochilie şi care se mişcă cu (<fr. gastéropodes, gastropodes)
ajutorul unui picior în formă de disc muscular; melci.
gasterosteíde s. n. pl. familie de peşti: pălămida–de–baltă şi ghidrinul. (<lat. gasterosteidae)
GASTR(O)–, –gastríe, elem. „stomac“. (<fr. gastr/o/–, –gastrie, –gastre,
–gástru /GASTERO– –gastéro–, cf. gr. gaster, –tros)
gastroenterologíe s. f. disciplină medicală care studiază fiziopatologia aparatului digestiv. (<fr. gastro–entérologie)
gastroenteroptóză s. f. ptoză a stomacului şi intestinelor. (<fr. gastro–entéroptose)
gastroenterostomíe s. f. creare operatorie a unei comunicaţii directe între stomac şi intestin. (<fr. gastro–entérostomie)
gastrofíl, –ă adj. (despre microorganisme) care trăieşte ca parazit în cavitatea gastrică a unor (<fr. gastrophile)
animale.
gastrofilóză s. f. boală parazitară la cabaline, provocată de larvele unor insecte. (<fr. gastrophilose)
gastrográf s. n. instrument pentru înregistrarea grafică a contracţiilor stomacului. (<fr. gastrographe)
gastrográmă s. f. grafic obţinut la gastrograf. (<fr. gastrogramme)
gastrohepátic, –ă adj. referitor la stomac şi ficat. (<engl. gastrohepatic)
gastrohisterectomíe s. f. excizie a uterului pe cale abdominală. (<engl. gastrohysterectomy)
gastroplastíe s. f. denumire generică pentru diversele operaţii plastice ale stomacului. (<fr. gastroplastie)
gastroplegíe s. f. paralizie a stomacului. (<fr. gastroplégie)
gastroplicatúră s. f. practicarea operatorie de cutări în pereţii stomacului; gastrorafie. (după fr. gastro–plication)
gáşă s. f. 1. (tehn.) brăţară (de conductă).2. buclă la capătul unei parâme, pentru (<fr. gâche)
agăţare.
gáter s. n. ferăstrău mecanic pentru tăierea buştenilor, a marmurii etc. (<germ. Gatter)
gateríst s. n. muncitor la gatere. (<gater + –ist)
gatísm s. n. ramolisment. (<fr. gâtisme)
GATO– elem. „pisică, felină“. (<fr. gato– cf. gr. gatos)
gatofilíe s. f. galeofilie. (<engl. gatophilia)
gatofobíe s. f. galeofobie. (<engl. gatophobia)
gatopárd s. n. specie de panteră, de ghepard. (<it. gattopardo)
gáucho /gau–cio/ s. m. păzitor de vite în pampasul argentinian. (<sp. gaucho)
gaudeámus /gau–de–a–/ s. 1. cântec bisericesc de bucurie.2. cântec, imn al elevilor şi studenţilor (<lat. gaudeamus, să ne
n. absolvenţi.3. masă veselă. bucurăm)
gáuleiter /–lai–tăr/ s. m. conducător al unui district în Germania nazistă. (<germ. Gauleiter)
gazón s. n. iarbă care se coseşte şi se stropeşte des pentru a se menţine scurtă, deasă şi (<fr. gazon)
mereu verde; teren semănat cu astfel de iarbă.
gazoná vb. tr. a acoperi (un teren) cu gazon. (<fr. gazonner)
gazonánt, –ă adj. (despre plante) care creşte în tufe dese. (<fr. gazonnant)
gazós, –oásă adj. 1. care are structura gazului.2. (despre lichide) care conţine un gaz. (<fr. gazeux)
gazoscóp s. n. aparat pentru detectarea prezenţei gazelor inflamabile în galeriile subterane (<fr. gazoscope)
din mine.
gazotrón s. n. diodă care conţine gaz sub presiune joasă; fanotron. (<fr. gasotron)
gândirísm s. n. curent ideologic şi politic din România, format în jurul revistei „Gândirea“, (<„Gândirea“ + –ism)
care propovăduia misticismul ortodox, tradiţionalismul, naţionalismul şi
unitatea naţională deasupra claselor sociale, sub egida bisericii.
gelifracţíe s. f. dezagregare a rocilor sub acţiunea repetat alternantă a îngheţului şi a (<fr. gélifraction)
dezgheţului; gelivaţie.
gelinítă s. f. substanţă explozivă inalterabilă în apă şi puţin sensibilă la şoc, formată din (<fr. gélinite)
nitroglicerină, azotat de potasiu şi rumeguş de lemn.
gelív, –ă adj. (despre materiale, roci) care se dezagregă sub acţiunea repetată a îngheţului. (<fr. gélif)
gemáţie s. f. 1. formare, dispunere sau ansamblu al mugurilor unei plante.2. înmulţire (<fr. gemmation)
asexuată, la animalele inferioare, caracterizată prin formarea unui grup de
celule care se desprind de organismul parental.
gémă s. f. 1. piatră preţioasă în stare cristalină pură. o (adj.) sare ~ = sare de (<fr. gemme, lat. gemma)
bucătărie.2. bijuterie cu o piatră (semi)preţioasă pe care sunt gravate figuri
sau motive decorative.3. (bot.) mugur.
gemelár, –ă adj. referitor la gemeni. (<fr. gémellaire)
GEMELI– /GEMELO– elem. „geamăn, geminat“. (<fr. gémelli–, gémello–, cf. lat.
gemellus)
gemelipáră adj., s. m. f. (femeie) care a născut gemeni. (<fr. gémellipare)
gemelitáte s. f. situaţia pe care o prezintă gemenii. (<fr. gémellité)
GEMELO– v. gemeli–.
gemelologíe s. f. ramură a geneticii care studiază naşterile multiple, studiul gemenilor din (<fr. gémellologie)
punct de vedere comportamental şi anatomopatologic.
GEMI– elem. „mugur, boboc, germen vegetativ“. (<fr. gemmi–, cf. lat. gemma)
geminát, –ă adj. care apare în perechi, în acelaşi loc; îngemănat. o consoană ~ă = consoană (<fr. géminé, lat. geminatus)
dublă.
gemináţie s. f. 1. împerechere, îmbinare a două elemente. • dublare a unei consoane.2. (<fr. gémination, lat. geminatio)
anadiploză.
gemipár, –ă adj. care poartă muguri. (<fr. gemmipare)
gemiparitáte s. f. 1. reproducere prin muguri.2. formare a frunzelor din mugur. (<fr. gemmiparité)
gemúlă s. f. 1. parte componentă a embrionului la plante, dintr–un buchet de frunzişoare (<fr. gemmule, lat. gemmula)
învelite într–o teacă protectoare.2. masă sferică, de celule nedife-renţiate,
prin care spongierii se înmulţesc asexuat.3. muguraş reproducător imaginat
de Darwin pentru a explica
gen1 s. n. 1. fel, soi, varietate. • fel de a fi, manieră, atitudine specifică.2. diviziune a (<lat. genus)
creaţiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce priveşte
forma, stilul, tema etc. • fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele
literare
–gén2 v. geno–.
génă s. f. unitate funcţională individuală a unui cromozom, care poartă caracterele (<fr. gène)
eredităţii.
GENEA– v. geno–.
genealógic, –ă adj. referitor la genealogie. o arbore ~ = tablou reprezentând un arbore al cărui (<fr. généalogique)
trunchi înfăţişează linia directă a unei familii, iar ramurile, linia colaterală.
genealogíe s. f. 1. ordine cronologică a ascendenţei membrilor unei familii, a unui neam etc.; (<fr. généalogie, lat. genealogia)
filiaţie.2. disciplină auxiliară a istoriei care studiază filiaţia familiilor
domnitoare, nobiliare etc.
genealogíst, –ă s. m. f. specialist în genealogie. (<fr. généalogiste)
genecologíe s. f. parte a geneticii care studiază interacţiunea genotipului cu mediul (<fr. génécologie)
înconjurător şi ecologia unei specii sau a unei populaţii.
generá vb. tr. a produce, a determina, a da naştere la... (<fr. générer, it., lat. generare)
generál1 s. m. 1. cel mai mare grad în ierarhia militară; (p. ext.) şef al unei armate, (<fr. général, rus. gheneral)
comandant militar.2. superior al unui ordin religios.
generál2–ă I. adj. 1. comun, aplicabil unui mare număr de persoane, fiinţe sau obiecte dintr–o (<fr. général, lat. generalis)
anumită categorie. • care priveşte pe toţi, la care ia parte multă lume.2.
universal. • care priveşte, se ocupă de ceva în linii mari, în ceea ce are
esenţial. • (despre noţiuni)
generalísim s. m. comandant suprem al armatei. (<fr. généralissime, it.
generalissimo)
generalíst, –ă adj., s. m. f. (medic) care practică medicina generală, fără o strictă specializare; (medic) (<fr. généraliste)
internist.
generalitáte s. f. 1. calitate, natură a ceea ce este general.2. (pl.) idei cu caracter general. (<fr. généralité, lat. generalitas)
generalizá vb. I. tr. 1. a da o formulare sintetică, generală; (log.) a efectua procesul de (<fr. généraliser)
generalizare.2. a aplica ceea ce este special unui caz altor cazuri
asemănătoare; a lărgi, a mări sfera de aplicare.II. refl. (despre boli) a se
extinde în întregul organism.
generalizábil, –ă adj. care se poate generaliza. (<fr. généralisable)
generalizáre s. f. acţiunea de a (se) generaliza. • operaţie logică prin care se trece de la (<generaliza)
particular la general, extrăgându–se caracterele comune esenţiale ale unor
obiecte asemănătoare.
generalizatór, –oáre adj. care generalizează. (<fr. généralisateur)
generalménte adv. în general, de obicei. (<it. gene-ralmente, fr.
généralment)
generatív, –ă adj. 1. care generează, care permite reproducerea; referitor la generaţie (1).2. (<engl. generative, fr. génératif)
gramatică ~ă = gramatică bazată pe analiza regulilor de formare a frazelor
corecte într–o limbă.
generativísm s. n. curent lingvistic bazat pe teoria generativă. (<engl. generativism, fr.
générativisme)
generativíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al generativismului. (<engl. generativist, fr.
générativiste)
generatór, –oáre I. adj. care generează, produce, determină ceva.II. s. n. 1. aparat, maşină, instalaţie (<fr. générateur, lat. generator)
care transformă o formă de energie în alta.2. aparat, instalaţie care produce
un fluid. o ~ cuantic = generator sau amplificator de radiaţii electromagnetice
(laser, maser etc
generáţie s. f. 1. funcţiune prin care fiinţele vii se reproduc; reproducere. o (biol.) ~ (<fr. génération, lat. generatio)
spontanee = ipoteză potrivit căreia organismele vii ar lua naştere în mod
spontan din materia anorganică.2. totalitatea oamenilor care sunt de aceeaşi
vârstă. • (biol.) grupare de i
génere s. n. inv. în ~ = în general; obişnuit, de obicei. (<it. /in/ genere)
genéric, –ă I adj. care aparţine unui gen, unei categorii. • care cuprinde cazurile (<fr. générique)
asemănătoare.II. s. n. parte a unui film sau a unei emisiuni de televiziune
care prezintă numele actorilor şi ale realizatorilor.
generós, –oásă adj. mărinimos, darnic; rodnic, fertil; dezinteresat. • însufleţit de idei sau de (<fr. généreux, lat. generosus)
sentimente alese, nobile.
generozitáte s. f. calitatea de a fi generos; mărinimie; dărnicie. (<fr. générosité, lat. generositas)
genétic, –ă I. adj. referitor la genetică sau la geneză; referitor la ereditate, la gene, la geneză (<fr. génétique)
(1); ereditar. o inginerie ~ă = ansamblu de operaţii efectuate „in vitro“ cu
gene, cromozomi şi, uneori, cu celule întregi, în scopul „construirii“ genetice
de organisme cu pr
geneticián, –ă s. m. f. specialist în genetică; genetist (2). (<fr. généticien)
genetísm s. n. teorie psihologică potrivit căreia noţiunea de spaţiu ar fi câştigată prin (<fr. génétisme)
experienţă.
genetíst, –ă s. m. f. 1. adept al genetismului.2. genetician. (<fr. génétiste)
genetliác, –ă adj. 1. care întocmea horoscopul după poziţia aştrilor la naşterea cuiva.2. făcut (<fr. généthliaque, gr.
după reguli astrologice. genethliakos)
genetliologíe s. f. arta de a cunoaşte destinul după poziţia aştrilor la naşterea cuiva. (<fr. généthliologie)
genéză1 s. f. 1. proces de apariţie a unei fiinţe, a unui lucru sau fenomen; naştere, (<fr. genèse, gr. genesis)
origine.2. (fig.) apariţie, creaţie.3. prima carte a Bibliei.
–genéză2 v. geno–.
geneziác, –ă adj. referitor la geneză (3). (<fr. génésiaque)
genézic, –ă adj. referitor la procreare. (<fr. génésique)
–genezíe v. geno–.
GENEZIO– v. geno–.
geneziologíe s. f. ştiinţă care studiază reproducerea la organismele vii. (<fr. génésiologie)
geniál, –ă adj. care are geniu; de geniu. (<fr. génial, it. geniale)
genialitáte s. f. însuşirea a ceea ce este genial. (<fr. génialité)
genián, –ă adj. referitor la bărbie. (<fr. génien)
génic, –ă adj. (biol.) referitor la gene; al genelor. (<fr. génique)
geniculár, –ă adj. al articulaţiei genunchiului. (cf.. lat. geniculum, genunchi)
–geníe v. geno–.
genioplastíe s. f. refacere chirurgicală, prin autoplastie, a bărbiei. (<fr. génioplastie)
geníst s. m. militar din trupele de geniu (III). (<geniu + –ist)
GENIT(O)– elem. „organ genital“. (<fr. genit/o/–, cf. lat. genitus,
născut)
genitál, –ă adj. care serveşte la procreare, la reproducere. (<fr. génital, lat. genitalis)
genocíd s. n. exterminare a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios. (<fr. génocide)
genocópie s. f. fenotip care poate fi produs de diferite gene. (<germ. Genokopie)
genodermatologíe s. f. studiul influenţei eredităţii asupra afecţiunilor pielii. (<fr. génodermatologie)
genodermatóză s. f. nume generic pentru afecţiunile cutanate, ereditare sau apărute postnatal. (<fr. génodermatose)
genotrópic, –ă adj., s. n. (substanţă) care modifică o genă, o anumită orientare a procesului de (<fr. génotropique)
dezvoltare.
gentíl, –ă adj. amabil, politicos, curtenitor. (<fr. gentil, it. gentile, lat.
gentilis)
gentiléţe s. f. atitudine, comportare de om gentil; amabilitate. (<it. gentilezza)
gentílic, –ă adj. care aparţine gintei, referitor la gintă. (<lat. gentilicius)
gentilíciu I adj., s. n. (nume) de familie, de neam, care se intercala între prenume şi poreclă, (<lat. gentilicius, fr. gentilice)
constituind semnul cetăţeniei romane.II. adj. care aparţine gintei romane.
gentilóm s. n. (în societatea feudală) nobil, aristocrat. • (fig.) om cu maniere alese, amabil; (<fr. gentilhomme)
distins.
gentleman /géntl–men/ s. om cu maniere alese şi cu caracter frumos. (<engl. gentleman)
m.
gentleman–driver /géntlmen–drái conducător de automobile de curse neprofesionist. (<engl. gentleman driver)
văr/ s. m.
gentlemen–rider /géntlmen–ráid călăreţ neprofesionist. (<engl. gentlemen rider)
ăr/ s. m.
gentlemen’s agreement /géntlemez înţelegere internaţională încheiată verbal, care nu are consecinţe juridice, ci (<engl. gentlemen’s agreement)
ăgrimănt/ s. m. creează numai obligaţii morale între părţi; înţelegere între oameni de onoare.
gentry /jéntri/ s. m. 1. mica nobilime din Anglia.2. (în China feudală) moşierii şi bogătaşii agrari. (<engl., fr. gentry)
genţianacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate erbacee, anuale sau perene, cu flori solitare (<fr. gentianacées)
sau grupate în raceme şi cu corolă gamopetală: genţiana.
genţiánă s. f. plantă erbacee montană cu tulpina înaltă şi cu flori mari, decorative, albastre (<fr. gentiane, lat. gentiana)
sau galbene; ghinţură.
genuflexiúne s. f. îndoire a genunchilor. (<fr. génuflexion)
genuín, –ă adj. natural, veritabil, pur. (<lat. genuinus)
genuinitáte s. f. însuşirea de a fi genuin; puritate, naturaleţe. (<it. genuinità)
genuliéră s. f. 1. parte a unei armuri care acoperă genunchii. • apărătoare pentru genunchi; (<fr. genouillère)
genunchieră.2. înălţimea pe câmpul de luptă a unui trăgător în poziţia în
picioare, în genunchi sau culcat.3. distanţa verticală dintre planul de aşezare
al unei guri de foc şi a
GEO–, –géu elem. „Pământ, globul terestru“. (<fr. géo–, –gée, cf. gr. ge)
geoacústică s. f. ştiinţă care detectează şi analizează ultrasunetele prezente la suprafaţa (<fr. géoacustique)
globului terestru.
geobiologíe s. f. ştiinţă care studiază raporturile dintre evoluţia cosmică şi geologică a (<fr. géobiologie)
Pământului şi cea a materiei vii.
geobiónt s. n. organism animal sau vegetal care trăieşte permanent în sol. (<fr. géobionte)
geoblást s. n. 1. embrion cu germinaţie subterană.2. stolon subteran. (<fr. géoblaste)
geobotánic, –ă I adj. referitor la geobotanică.II. s. f. ramură a biogeografiei care studiază (<fr. géobotanique)
răspândirea plantelor pe suprafaţa globului terestru; fitogeografie.
geobotaníst, –ă s. m. f. specialist în geobotanică. (<fr. géobotaniste)
geocancerologíe s. f. disciplină care studiază interdependenţa dintre cancer şi modul de viaţă şi (<fr. géocancérologie)
climă.
geocarpíe s. f. fenomen la unele plante, care, după fecundaţie, îşi înfundă floarea în pământ, (<fr. géocarpie)
unde se dezvoltă fructele.
geocéntric, –ă adj. care are Pământul drept centru. o sistem ~ = geocentrism; mişcare ~ă = (<fr. géocentrique)
mişcare aparentă a unui astru în jurul Pământului.
geocentrísm s. n. veche concepţie potrivit căreia Pământul ar fi centrul imobil al universului, (<fr. géocentrisme)
în jurul lui învârtindu–se Soarele şi celelalte planete; sistem geocentric.
geochimíe s. f. ştiinţă care studiază constituţia chimică a globului terestru. (<fr. géochimie)
geochimíst, –ă s. m. f. specialist în geochimie. (<fr. géochimiste)
geocrátic, –ă adj. (despre o perioadă geologică) în care continentele asaltau mările. o mişcări (<fr. géocratique)
~ce = mişcări tectonice de ridicare sau de coborâre a scoarţei.
geocriologíe s. f. ramură a geografiei fizice care studiază zonele de îngheţ ale scoarţei terestre. (<fr. géocryologie)
geocriptofíte s. f. pl. plante care se înmulţesc prin muguri subterani. (<lat. geocryptophytae)
geocronologíe s. f. disciplină care, pe baza stabilirii vârstei geologice a straturilor, reconstituie (<fr. géochronologie)
succesiunea condiţiilor în care s–au desfăşurat fenomenele geologice.
geódă s. f. 1. masă de minerale căptuşită cu cristale, depuse în cavităţile rocilor; (<fr. géode, gr. geodes)
druză.2. cavitate patologică în diverse ţesuturi (oase, plămâni).
geodepresiúne s. f. depresiune tectonică primară, rezultată din mişcările terestre. (<fr. géodépression)
geodeterminísm s. n. formă a determinismului mecanicist–metafizic care exagerează influenţa (<geo– + determinism)
mediului natural asupra societăţii.
geodéz, –ă s. m. f. specialist în geodezie. (<fr. géodèse)
geodézic, –ă I. adj. referitor la geodezie.II. s. f. curbă care reprezintă cea mai scurtă distanţă (<fr. géodésique)
între două puncte pe o suprafaţă curbă.
geodezíe s. f. ştiinţă aplicată care studiază forma şi dimensiunile Pământului, pentru (<fr. géodésie)
întocmirea hărţilor şi planurilor.
geodimétru s. n. aparat pentru măsurarea indirectă a distanţelor geodezice cu ajutorul a două (<fr. géodimètre)
oglinzi amplasate la capete şi între care se emite şi se reflectă un fascicul
luminos.
geodinámic, –ă I adj. referitor la geodinamică.II. s. f. disciplină care studiază modificările suferite (<fr. géodynamique)
de scoarţa Pământului sub acţiunea diferiţilor agenţi.
geoecotíp s. n. ecotip geografic stabilit. (<fr. géoécotype)
geoestezíe s. f. sensibilitate a plantelor faţă de forţa de gravitaţie. (<fr. géoesthésie)
geofág, –ă adj. (despre animale) care se hrăneşte cu pământ. (<fr. géophage)
geofagíe s. f. practică patologică de a ingera pământ sau nisip. (<fr. géophagie)
geofíl, –ă adj. 1. (despre animale) care îşi petrece o parte din ciclul de dezvoltare în sol.2. (<fr. géophile)
(despre un organ vegetal) care creşte subteran.
geofítă adj., s. f. (plantă) cu organe subterane perene (bulbi, rizomi, tuberculi). (<fr. géophyte)
geofízic, –ă I. adj. referitor la geofizică.II. s. f. ştiinţă care studiază structura şi proprietăţile (<fr. géophysique)
fizice ale globului terestru.
geofizicián, –ă s. m. f. specialist în geofizică. (<fr. géophysicien)
geofón s. n. 1. aparat electroacustic folosit pentru recepţionarea undelor sonore în (<fr. géophone)
prospecţiunile geofizice.2. aparat acustic folosit la delectarea pierderilor de
apă din conductele îngropate.
geofotogrammetríe s. f. ramură a fotogrammetriei care se ocupă cu măsurarea, determinarea şi (<fr. géophotogrammétrie)
reprezentarea unor suprafeţe terestre foarte accidentale, prin fotograme luate
cu fototeodolitul.
geogenéză s. f. proces de formare a Pământului. (<fr. géogenèse)
geogeníe s. f. ramură a geologiei care studiază originea şi formarea Pământului; geogonie. (<fr. géogénie)
geografíe s. f. ştiinţă care studiază şi descrie scoarţa terestră cu toate elementele sale, din (<fr. géographie, lat.
punct de vedere fizic, economic, biologic etc. şi fenomenele care se produc geographia)
la suprafaţa ei. o ~ umană = antropogeografie; ~ lingvistică = metodă de
cercetare a fenomenelor de
geoíd s. m. corp geometric, reprezentând forma teoretică a suprafeţei Pământului, redusă (<fr. géoïde)
la nivelul mărilor şi oceanelor.
geoizotérmă s. f. izogeotermă. (<fr. géoisotherme)
geolingvístică s. f. geografie lingvistică. (<fr. géolinguistique)
geológ, –ă s. m. f. specialist în geologie. (<fr. géologue)
geológic, –ă adj. referitor la geologie. o diviziuni ~e = diviziuni în care a fost împărţit timpul (<fr. géologique)
scurs de la consolidarea scoarţei Pământului până astăzi. • străvechi.
geologíe s. f. ştiinţă care studiază constituţia internă a globului terestru, precum şi evoluţia (<fr. géologie)
dezvoltării acesteia.
geomagnétic, –ă adj. referitor la geomagnetism. (<fr. géomagnétique)
geomagnetísm s. n. magnetism terestru. (<fr. géomagnétisme)
geománt, –ă s. m. f. cel care practică geomanţia. (<it. geomante)
geomanţíe s. f. pretinsă artă de a prezice viitorul cu ajutorul unor puncte trasate pe pământ (<fr. géomancie, lat. geomantia)
sau prin analiza unor grămăjoare de pământ.
geomecánică s. f. studiul legilor mecanice ale modificărilor scoarţei terestre; mecanica (<fr. géomécanique)
solurilor.
geomedicínă s. f. studiul condiţiilor fizice ale unei regiuni în raport cu sănătatea omului. (<engl. geomedicine)
geometrál, –ă adj. care reproduce în proiecţie orizontală dispunerea şi proporţiile unei lucrări (<fr. géométral)
de arhitectură.
geométric, –ă adj. 1. care formează obiectul geometriei, de geometrie. o loc ~ = figură plană (<fr. géométrique, lat.
sau în spaţiu ale cărei puncte se definesc toate prin aceeaşi proprietate.2. geometricus)
(fig.) în forma figurilor geometrice; regulat, schematic. o stil ~ = stil
ornamental bazat pe combinaţi
geometricián, –ă s. m. f. geometru (1). (<engl. geometrician)
geometríe s. f. 1. ramură a matematicii care studiază formele şi proprietăţile figurilor (<fr. géométrie)
spaţiale. o ~ descriptivă = ramură a geometriei care se ocupă cu
reprezentarea corpurilor din spaţiu prin figuri plane.2. structură geometrică a
unui sistem tehnic.3. (arte) aranjame
geometrísm s. n. sistem care reduce totul la formele şi metodele geometriei. (<fr. géométrisme)
geometrizá vb. tr. 1. a da o formă geometrică.2. (fig.) a aranja geometric. (<fr. géométriser)
geometrografíe s. f. studiul determinării soluţiei celei mai simple şi exacte a unei probleme de (<fr. géométrographie)
construcţie geometrică.
geométru, –ă s. m. f. 1. specialist în geometrie; geometrician.2. topograf. (<fr. géomètre, lat. geometres)
geomórfic, –ă adj. referitor la forma Pământului sau a configuraţiei suprafeţei sale. (<fr. géomorphique)
geomorfíe s. f. parte a geodeziei care studiază forma Pământului. (<fr. géomorphie)
geomorfísm s. n. configuraţie, formă a Pământului sau a unei suprafeţe terestre. (<fr. géomorphisme)
geomorfogenéză s. f. naştere a formelor de relief ale suprafeţei terestre. (<fr. géomorphogenèse)
geomorfogeníe s. f. disciplină care studiază formarea reliefului terestru. (<fr. géomorphogénie)
geomorfológ, –ă s. m. f. specialist în geomorfologie. (<fr. géomorphologue)
geomorfologíe s. f. ştiinţă care studiază relieful terestru. (<fr. géomorphologie)
geomorfóză s. f. barimorfoză. (<fr. géomorphose)
geomóri s. m. pl. oligarhia rurală în Grecia antică. (<fr. géomores)
geonastíe s. f. curbare, răsucire a unor organe ale plantelor spre pământ. (<fr. géonastie)
geonemíe s. f. ştiinţă care studiază repartiţia organismelor vegetale şi animale pe suprafaţa (<fr. géonémie)
terestră.
geoním s. n. nume de loc. (<fr. géonyme)
geonomíe s. f. studiul legilor fizice după care se produc modificările scoarţei terestre. (<fr. géonomie)
geoscopíe s. f. pretinsă artă de a prezice viitorul prin studierea culorilor pe care le iau (<fr. géoscopie)
asfinţitul şi răsăritul Soarelui.
geosféră s. f. globul terestru. (<fr. géosphère)
geosinclinál s. n. vastă depresiune a scoarţei terestre, care se scufundă progresiv şi unde au loc (<fr. géosynclinal)
modificări vulcanice şi de acumulare de depozite sedimentare, în pante
detritice (fliş.).
geosincrón, –ă adj. (despre un satelit al Pământului) a cărui perioadă de revoluţie este egală cu (<fr. géosynchrone)
cea de rotaţie a Pământului.
geostátică s. f. statica globului terestru. (<fr. géostatique)
geostaţionár, –ă adj. (despre sateliţi artificiali) care se roteşte o dată cu Pământul. (<fr. géostationnaire, engl.
geostationary)
geostrategíe s. f. studiu al influenţei datelor geografice asupra strategiei statelor. (<fr. géostratégie)
geostrófic, –ă adj. (despre mase de aer) care se deplasează paralel cu Pământul, în straturile (<engl. geostrophic)
superioare ale atmosferei.
geotactísm s. n. deplasare a unei celule, a unui organism în funcţie de acţiunea gravitaţiei; (<fr. géotactisme)
geotaxie, geotropism.
geotaxíe s. f. geotactism. (<fr. géotaxie)
geotectónic, –ă I adj. referitor la geotectonică.II. s. f. disciplină care studiază structura scoarţei (<germ. geotektonisch, /II/ germ.
terestre. Geotektonik, rus. gheotektonika)
geotectúră s. f. formă de relief de dimensiuni planetare sau continentale, determinată de (<geo– + germ. Tektur)
procese endogene.
geotéhnic, –ă I adj. referitor la geotehnică.II. s. f. ştiinţă aplicată care studiază caracteristicile (<fr. géotechnique)
chimice, fizice şi mecanice ale terenurilor, precum şi comportarea lor sub
acţiunea construcţiilor.
geotermál, –ă adj. (despre izvoare) cu apă caldă. (<fr. géothermal)
geotermíe s. f. 1. căldură internă a Pământului.2. parte a geologiei care studiază variaţiile în (<fr. géothermie)
adâncime ale temperaturii uscatului, mărilor şi oceanelor.
geotermometríe s. f. metodă geofizică de prospecţiune bazată pe determinarea variaţiei (<fr. géothermométrie)
temperaturii solului.
geotermométru s. n. termometru electronic folosit în geotermometrie. (<fr. géothermomètre)
geotrofíe s. f. creştere unilaterală şi inegală a unui organism vegetal datorită poziţiei luate (<fr. géotrophie)
sub influenţa gravitaţiei.
geotropísm s. n. geotactism. (<fr. géotropisme)
geotumoáre s. f. proeminenţă de mari dimensiuni a scoarţei terestre, rezultată printr–o (<fr. géotumeur)
puternică mişcare de înălţime.
geozoologíe s. f. geografie zoologică. (<germ. Geozoologie)
gerá vb. tr. a conduce, a administra în numele altcuiva. (<fr. gérer)
geraniacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate dialipetale erbacee, în general odorante, cu (<fr. géraniacées)
frunze păroase şi flori viu colorate: geraniul.
geraniále s. f. pl. ordin de plante dicotiledonate: familiile geraniacee, linacee, balsaminacee (<fr. géraniales)
etc.
geraniól s. n. alcool component al uleiului de geraniu şi trandafir. (<fr. géraniol)
gerániu s. m. plantă sălbatică sau cultivată, cu flori ornamentale. o ulei de ~ = ulei eteric (<fr. géranium, gr. geranion)
cu miros de trandafir, folosit în parfumerie şi cosmetică.
geránt, –ă s. m. f. cel care gerează o funcţie, o întreprindere etc. o ~ al unei publicaţii = (<fr. gérant)
responsabil de informaţiile publicate într–un periodic.
gérbera /gher–/ s. f. plantă erbacee din familia compozitelor, cu tija foarte scurtă, din regiunile (<lat., fr. gerbera)
calde din Asia şi Africa.
gerbíl s. m. mic rozător din regiunile stepice ale Africii. (<fr. gerbille)
gerénţă s. f. (rar) gestiune; administraţie. (<it. gerenza)
GERI(O)– v. geront(o)–.
geriatríe s. f. ramură a gerontologiei care studiază aspectele medicale ale îmbătrânirii. (<fr. gériatrie)
gerontofíl, –ă adj., s. m. f. 1. (cel) care iubeşte pe bătrâni.2. (individ) stăpânit de gerontofilie. (<fr. gérontophile)
gerontofilíe s. f. 1. dragoste faţă de bătrâni.2. perversiune prin atracţia sexuală faţă de (<fr. gérontophilie)
persoane în vârstă.
gerontofób, –ă adj., s. m. f. (suferind) de gerontofobie. (<fr. gérontophobe)
gerontofobíe s. f. teamă, repulsie patologică faţă de bătrâni. (<fr. gérontophobie)
gerontolatríe s. f. cultul strămoşilor. (<geronto– + –latrie)
gerontológ, –ă s. m. f. medic specialist în gerontologie. (<fr. gérontologue)
gerontologíe s. f. ramură a medicinei care studiază aspectele medicale, biologice şi sociale ale (<fr. gérontologie)
îmbătrânirii organismului uman.
gerontomorfóză s. f. transformare morfologică datorată îmbătrânirii organismului. (<fr. gérontomorphose)
gerontoprofilaxíe s. f. disciplină medicală care se ocupă cu tratamentul bătrâneţii şi profilaxia ei. (<geronto– + profilaxie)
gésso s. n. 1. (statuetă de) ghips.2. (pict.) strat gros format din clei şi culoare albă. (<it. gesso)
gest s. n. 1. mişcare exterioară a corpului prin care se exprimă o idee, un sentiment (<fr. geste, lat. gestus)
etc. sau se dă mai multă expresivitate vorbelor.2. (fig.) purtare, faptă cu o
anumită semnificaţie.
gésta s. f. pl. totalitatea actelor fiziologice ale corpului sau ale unei părţi a lui. (<lat. gesta)
gestaltísm /ghe–ştal–/ s. concepţie psihologică potrivit căreia fenomenele psihice reprezintă structuri, (<fr. gestaltisme)
n. configuraţii integrale, realităţi primordiale ireductibile la o simplă însumare a
elementelor componente; configuraţionism, structuralism (3).
gesticulá vb. intr. a face gesturi (cu mâinile). (<fr. gesticuler, lat. gesticulari)
gestóză s. f. ansamblul manifestărilor patologice care apar în timpul unei sarcini; (<germ. Gestose)
disgravidie.
gestuál, –ă adj. referitor la gesturi, prin gesturi. (<fr. gestuel)
gestualísm s. n. direcţie a expresionismului abstract, practicat în pictura americană, constând (<engl. gestualism)
în înregistrarea cu fidelitate a tensiunii spirituale şi fizice a autorului în
momentul pictării.
gestualíst, –ă adj., s. m. f. (pictor adept) al gestua-lismului. (<engl. gestualist)
gestualitáte s. f. caracter gestual. (<engl. gestualitaty)
getter /ghé–tăr/ s. n. substanţă pentru realizarea vidului în tuburile electronice. (<engl. getter)
–géu v. geo–.
–geuzíe elem. „gust“. (<fr. –gueusie, germ. –geusie, cf.
gr. geusis)
ghéişă s. f. dansatoare şi cântăreaţă japoneză (parteneră de distracţii). (<fr. geisha)
ghéizer s. n. izvor artezian natural de apă fierbinte, de origine vulcanică. (<fr., engl. geyser)
gheizerít s. n. depozit silicios provenit din precipitarea silicei, din apa izvoarelor fierbinţi (<fr. geysérite)
în regiunile vulcanice.
ghem s. n. (sport) etapă de joc care constituie o subdiviziune a setului în cadrul unei (<engl. game)
partide de tenis.
ghemaveráj s. n. raportul între ghemurile câştigate de cei doi jucători într–o partidă de tenis. (<engl. game average)
ghepárd s. m. mamifer carnivor felin din Asia şi Africa, cu picioarele lungi şi cu blana (<fr. guépard)
gălbuie acoperită cu pete negricioase.
gherétă s. f. 1. adăpost mic (din lemn) al unei sentinele sau al unui paznic.2. chioşc de (<fr. guérite)
alimente, de ziare etc.
gheridón s. n. măsuţă rotundă cu unul sau trei picioare. (<fr. guéridon)
gherílă s. f. război de răfuială sau luptă de ambuscadă dusă de partizani ori de trupe (<fr. guérilla, sp. guerrilla)
regulate.
gherilér s. m. luptător de gherilă. (<fr. guérillero)
gherisér s. f. tămăduitor, vraci. (<fr. guérisseur)
gherísm s. n. concepţie a lui C. Dobrogeanu–Gherea, care a susţinut în teoretizările sale (<Gherea + –ism)
condiţionarea socială a artei şi efectul ei social, anticipând şi conceptul de
„critică creatoare“.
gheróc s. n. (rar) redingotă. (<germ. Gehrock)
gheşéft s. n. (fam.) afacere (necinstită) (<germ. Geschäft)
ghetóu s. n. cartier al unui oraş în care erau forţaţi să trăiască evreii din unele ţări. • (<it., fr. ghetto)
cartier al unui oraş unde era (este) obligat să trăiască un grup al populaţiei de
o anumită rasă, naţionalitate sau religie, ca urmare a discriminării.
ghétră s. f. învelitoare de postav peste ghete sau pantofi, la bărbaţi. (<fr. guêtre)
ghibelíni s. m. pl. partizani ai unei fracţiuni politice a nobilimii florentine, care în sec. (<it. ghibellino)
XII–XV au susţinut pe împăraţii germani.
ghíbră s. f. (mar.) partea curbată a etravei. (<fr. guibre)
ghid, –ă I s. m. f. persoană care conduce şi îndrumează un grup de turişti, de vizitatori ai unui (<fr. guide)
muzeu etc.; cicerone.II. s. n. 1. broşură, carte care conţine informaţii cu
privire la anumite muzee sau locuri demne de vizitat.2. ~ de unde = mediu în
care are loc propagarea
ghidá vb. I. tr., refl. a (se) călăuzi; a (se) conduce, a (se) orienta.II. tr. a imprima o (<fr. guider)
anumită mişcare unei piese, unui mecanism etc. cu ajutorul ghidajului (1).
ghidáj s. n. 1. dispozitiv mecanic care obligă o piesă mobilă să se deplaseze după o (<fr. guidage)
anumită direcţie.2. conducerea şi darea explicaţiilor necesare de către o
persoană competentă într–un muzeu, într–o expoziţie etc.
ghidón s. n. 1. bară transversală cu mânere, fixată de furca unei biciclete, motociclete (<fr. guidon)
etc., care comandă roata din faţă.2. (mar.) pavilion de saulă, în formă de
dreptunghi, care arată clubul de care aparţine o ambarcaţie sportivă sau
campania de navigaţie a unei na
ghidrópă s. f. frânghie lungă legată de nacela unui balon şi lăsată să atârne pe sol pentru a (<fr. guiderope)
menţine înălţimea.
ghíldă s. f. (în apusul Europei) 1. asociaţie economică, politică şi religioasă la începutul (<fr. ghilde)
epocii feudale.2. asociaţie meşteşugărească sau comercială asemănătoare
corporaţiei, în evul mediu.
ghiliméle s. f. pl. semne de punctuaţie („“ sau « ») pentru a scoate în evidenţă citate, titluri, (<fr. guillemets)
vorbirea directă etc.; semnele citării.
ghilotiná vb. tr. a executa cu ghilotina. (<fr. guillotiner)
ghilotínă s. f. 1. instrument de decapitare dintr–un cuţit care alunecă pe două ghidaje peste (<fr. guillotine)
gâtul celui condamnat.2. (poligr.) maşină de tăiat hârtia. • foarfece pentru
tăiat foi de tablă.
ghínă s. f. ghinion. (<fr. guigne)
ghinión s. n. întâmplare, conjunctură nefavorabilă; nenoroc, neşansă; ghină. (<fr. guignon)
ghinioníst, –ă s. m. f., adj. (cel) care are ghinion. (<ghinion + –ist)
ghióş s. n. ornament gravat, în linii întretăiate, drepte sau ondulate, în bijuterie. • desen (<fr. guillochis)
complex din linii drepte, frânte, spirale etc., care formează fondul unor hârtii
cu valoare nominală.
ghioşá vb. tr. a executa un ghioş. (<fr. guillocher)
ghioşáj s. n. ghioşare. (<fr. guillochage)
ghióşă s. f. daltă fină pentru gravarea pe pietre litografice şi pe plăci metalice. (<fr. guilloche)
ghips s. n. 1. sulfat natural hidratat de calciu de duritate mică, folosit la fabricarea (<germ. Gips, fr. gypse, lat.
ipsosului, în industria porţelanului, în medicină etc.2. sculptură din acest gypsum)
material.
ghipsotécă s. f. 1. colecţie de statuete şi de plăci ornamentale de ghips.2. loc special (<fr. gypsothèque)
amenajat pentru păstrarea ghipsotecii (1).
ghipúră s. f. 1. gen de dantelă cu ochiuri largi, a cărei împletitură comportă un sistem de (<fr. guipure)
fire ce evoluează diferit.2. desen care, prin forma sa, aminteşte de ghipură
(1).
ghirlándă s. f. 1. împletitură de frunze sau de flori în formă de lanţ sau de cunună; ornament (<fr. guyrlande, it. ghirlanda)
de această formă, în arhitectură sau în artele decorative.2. (mar.) înfăşurări
ale unei parâme, la anumite distanţe, pentru a–i menţine forma.3. ansamblu
de piese de legătură î
ghisármă s. f. armă veche în formă de cuţit lung cu lama asimetrică, având fixate pe muchie (<fr. guïsarme)
una sau două croşete.
ghişét s. n. poartă, la crichet, din trei ţăruşi fixaţi în poziţie verticală în sol, uniţi la (<fr. guichet)
partea de deasupra.
ghişéu s. n. ferestruică amenajată într–o uşă, într–un perete al unui birou, prin care (<fr. guichet)
publicul poate comunica cu funcţionarii.
ghiu s. n. bară de lemn sau de metal fixată aproape de baza catargului, pe care se (<fr. gui)
prinde marginea de jos a velei; bum.
ghivént s. n. filet (1). (<germ. Gewinde)
giácă s. f. jachetă. (<it. giacca)
giárdia s. f. lamblie. (<fr. giardia)
giardiáză s. f. lambliază. (<fr. giardiase)
giberelínă s. f. fitohormon complementar al auxinei, care stimulează înflorirea şi creşterea (<fr. gibbérelline)
plantelor.
gibón s. m. maimuţă antropoidă cu braţele foarte lungi şi fără coadă, din pădurile (<fr. gibbon)
indo–malaieze.
gibós, –oásă adj. 1. în formă de cocoaşă.2. cu proeminenţe rotunjite. (<fr. gibbeux, lat. gibbosus)
gigacaloríe s. f. unitate de măsură pentru energia termică, de un miliard de calorii. (<fr. gigacalorie)
gigafón s. n. difuzor cu cameră de compresiune, foarte puternic. (<fr. gigaphone)
gigahértz s. m. unitate de frecvenţă, cu un miliard de hertzi. (<fr. gigahertz)
gigánt1 I s. m. 1. (mit.) nume dat unor fiinţe fabuloase de statură uriaşă şi foarte puternice, (<it. gigante, lat. gigas, –ntis)
care s–au răsculat împotriva lui Zeus.2. uriaş. • (fig.) construcţie, clădire,
avion de mari dimensiuni.3. (fig.) persoană care se remarcă prin calităţi
excepţionale.II. s. f.
GIGANT2(O)– elem. „foarte mare, uriaş, colosal“. (<fr. gigant/o/–, cf. gr. gigas,
–antos)
gigantésc, –ă adj. gigantic. (<fr. gigantesque)
gigántic, –ă adj. de proporţii uriaşe, enorm, colosal; gigantesc. (<germ. gigantisch)
gigantísm s. n. 1. însuşirea de a fi gigantic.2. boală endocrină constând în creşterea (<fr. gigantisme)
exagerată a întregului corp sau a anumitor părţi ale acestuia; somatomegalie.
gil–bóx s. n. (text.) tren de laminare folosit în filatura de lână pieptănată. (<fr. gill–box)
gilotáj s. n. acoperirea cu un strat protector a clişeelor zincografice. (<fr. gillotage)
gilt–edget s. n. împrumut de stat care inspiră încredere deplină. (<engl. giltedget)
gimcána s. f. întrecere automobilistică sau motociclistă care obligă pe participanţi să (<engl., fr. gymkhana, it.
treacă obstacolele improvizate sau probe bizare. gimcana)
gimcanist, –ă adj. s. m. f. (participant) la o gimcana. (<it. gimcanista)
GIMN(O)– elem. „nud, neacoperit“, „deschis“, „gol“. (<fr. gymn/o/–, cf. gr. gymnos)
gipaét s. m. pasăre mare de pradă care trăieşte pe înălţimile munţilor; vultur bărbos, (<fr. gypaète)
zăgan.
gipsofíl, –ă I adj. (despre plante) care prezintă afinitate pentru solurile cu ghips sau cu (<fr. gypsophile)
calcar.II. s. f. plantă erbacee cultivată pentru florile sale albe, roz sau roşii;
floarea–miresei.
gipsologíe s. f. disciplină care studiază istoria civilizaţiei şi culturii tradiţionale a ţiganilor în (<engl. gipsy, ţigan + –logie)
lume.
gir1 s. n. 1. operaţie prin care beneficiarul unui titlu de credit (cambie, cec etc.) (<it. giro, germ. Giro)
transferă asupra unei alte persoane dreptul de proprietate şi obligaţiile ce
decurg din acest document.2. mijloc prin care cineva garantează pentru
cinstea, acţiunile cuiva.
GIR2(O)–, –gír, –giríe elem. „cerc, rotire, rotativ“, „girus“. (<fr. gyr/o/–, –gyre, –gyrie, cf.
gr. gyros, învârtitură)
girá vb. I. tr. a garanta printr–un gir (1). • a garanta pentru cinstea, acţiunile cuiva.II. (<it. girare)
refl., intr. (despre vânt) a(–şi)schimba treptat direcţia de la dreapta spre
stânga; a se roti. • (despre nave) a se roti în jurul unei ancore sau geamanduri
sub acţiunea
giráfă s. f. 1. mamifer erbivor, paricopitat, cu gâtul foarte lung, din savanele Africii.2. (<fr. girafe)
suport de microfon care permite diferite deplasări ale acestuia.3. macara
pentru construcţii înalte.
girafíde s. f. pl. familie de erbivore rumegătoare, cu gâtul lung: girafa, okapi. (<fr. giraffidés)
girandólă s. f. 1. candelabru cu mai multe braţe.2. ansamblu de pietre preţioase care (<fr. girandole)
formează cercei, pandantive etc.
giránt s. m. cel care girează, care transmite un titlu de cretit (cambie, cec etc.) unei alte (<it. girante, germ. Girant)
persoane (giratar).
giratár s. m. cel căruia i s–a transmis o cambie, un cec de către girant. (<it. giratario)
giratóriu, –ie adj. (despre o mişcare etc.) de rotaţie, circular. o sens ~ = sens obligatoriu pentru (<fr. giratoire)
autovehicule în jurul unui rond la o intersecţie, într–o piaţă etc.
GIRO– v. gir2(o)–.
giroagregát s. n. agregat giroscopic. (<giro– + agregat)
girobusólă s. f. girocompas. (<it. girobussola)
giroclinométru s. n. aparat giroscopic care indică înclinarea laterală a avionului. (<fr. gyroclinomètre)
girocompás s. n. compas (2) giroscopic; girobusolă. (<fr. gyrocompas)
girodínă s. f. giravion la care rotorul, antrenat de un motor, asigură sustentaţia şi mişcările (<fr. girodyne)
verticale, deplasarea pe orizontală fiind obţinută printr–un alt motor.
girodirecţionál s. n. aparat giroscopic de bord care indică direcţia axei longitudinale a avionului. (<engl. gyrodirectional)
girofár s. n. far rotativ cu sclipiri montat pe acoperişul unor autovehicule. (<fr. gyrophare)
girofrecvénţă s. f. (electron.) număr de ture pe secundă făcute de electroni în jurul liniilor de (<fr. gyrofréquence)
inducţie ale unui câmp magnetic uniform.
giromanţíe s. f. previziune făcută de cineva care se învârteşte într–un cerc până ameţeşte şi (<fr. gyromancie)
cade pe una dintre literele înscrise în jurul cercului.
girométru s. n. instrument giroscopic de bord care determină viteza de rotaţie a avionului. (<fr. gyromètre)
gironát s. n. (herald.) porţiune a unui scut împărţită în 8, 10 sau 12 triunghiuri (cartiere), (<fr. gironé)
toate având vârful în centrul scutului.
girondián, –ă adj., s. n. (din) miocenul inferior, etajele acvitanian şi burdigalian; mediteranean (I). (<fr. girondien)
girondín s. m. membru al unei grupări politice din timpul Revoluţiei franceze din 1789, (<fr. girondin)
care reprezenta interesele burgheziei industriale, comerciale şi financiare.
giroorizónt s. m. aparat giroscopic de bord care indică înclinarea longitudinală şi laterală a (<fr. gyrohorizon)
avionului.
giropilót s. m. aparat electric de navigaţie destinat să menţină drumul prestabilit al unei (<fr. gyropilote)
(aero)nave şi să asigure trecerea automată la un alt drum; pilot automat.
giroscópic, –ă adj. referitor la giroscop. o compas ~ = compas care se bazează pe principiul (<fr. gyroscopique)
giroscopului, instalat pe bordul (aero)navelor; girocompas.
girosín s. n. aparat de bord al unui avion dintr–un compas magnetic şi un girodirecţional. (<fr. gyrosin)
girostabilizatór s. n. dispozitiv giroscopic care asigură stabilizarea unor agregate tehnice. (după engl. gyrostabilizer)
girostát s. n. corp solid care are o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. (<fr. gyrostat)
girovág s. m. călugăr rătăcitor, vagabond. (<fr. gyrovague, lat. gyrovagus)
glaciál, –ă adj. 1. de gheaţă; rece ca gheaţa.2. (fig.) lipsit de căldură; rece, distant. • (adv.) (<fr. glacial)
cu răceală.
glaciár, –ă I adj. 1. referitor la procesul sau timpul de apariţie a glaciaţiei.2. provenit din (<fr. glaciaire)
topirea gheţarilor.II. s. n. pleistocen.
glaciarizáţie s. f. proces de extindere a gheţarilor ca urmare a unei alimentări abundente. (<fr. glaciarisation)
glaciáţie s. f. proces de intensă dezvoltare a gheţarilor pe regiuni întinse ale Pământului, (<fr. glaciation)
din precambrian până în cuaternar; perioadă glaciară.
glaciodislocáţie s. f. dislocare şi deplasare a rocilor din poziţia iniţială datorită presiunii exercitate (<fr. glaciodislocation)
de masa unui gheţar în mişcare; glaciotectonică.
glaciológ, –ă s. m. f. specialist în glaciologie. (<fr. glaciologue)
glaciologíe s. f. ramură a geografiei fizice care studiază gheţarii. (<fr. glaciologie)
glaciométru s. n. instrument pentru determinarea adâncimii de îngheţ a solului. (<glacio– + –metru2)
glacionaút s. m. navigator printre gheţari; specialist în glacionautică. (<glacio– + –naut)
glacionaútică s. f. disciplină care studiază gheţarii la faţa locului. (<glacionaut + –ică)
glaciotectónică s. f. glaciodislocaţie. (<fr. glaciotectonique)
glácis s. n. 1. teren neted, taluz în pantă uşoară.2. glasiu. (<fr. glacis)
gladiatór s. m. (în Roma antică) luptător (sclav, prizonier sau criminal) în spectacolele (<fr. gladiateur, lat. gladiator)
publice, care lupta în arenă cu alt gladiator sau cu fiare sălbatice.
gladifér s. m. membru al unui ordin de călugări, întemeiat în 1202 la Riga, având ca semn (<lat. gladifer, purtător de
distinctiv două spade roşii pe mantia albă, ordin care mai târziu s–a unificat spadă)
cu cel teuton.
gladiólă s. f. plantă erbacee ornamentală, înaltă, cu frunze lungi în formă de sabie şi cu (<germ. Gladiole)
flori mari, variat colorate.
gladiolifórm, –ă adj. în formă de spadă. (<fr. gladioliforme)
gládium s. n. spadă romană scurtă şi lată, cu două tăişuri paralele şi vârf triunghiular. (<lat. gladium)
glagolític, –ă adj. alfabet ~ (sau scriere ~ă) = alfabet după modelul literelor mici greceşti, (<fr. glagolitique)
folosit în scrieri slave bisericeşti.
glamour /gleámăr/ farmec. (<germ. glamour)
gland s. n. porţiunea terminală a penisului. (<fr. gland)
glándă s. f. (anat.) organ (epitelial) care produce o anumită secreţie. (<fr. glande)
GLANDI– /GLANDO– elem. „ghindă“, „gland“. (<fr. glandi–, glando–, cf. lat.
glans, –ndis)
glandifér, –ă adj. care conţine ghindă. (<lat. glandifer)
glandivór, –ă adj. care se hrăneşte cu ghindă. (<fr. glandivore)
GLANDO– v. glandi–.
glandotróp, –ă adj. hormon ~ = hormon care influenţează dezvoltarea şi controlează secreţia (<germ. glandotrop)
altor glande endocrine.
glandulár, –ă adj. 1. referitor la glande.2. care are aspectul, structura sau funcţia unei glande; (<germ. glandulaire)
glandulos.
glandúlă s. f. glandă mică. (<fr. glandule)
glandulós, –oásă adj. 1. glandular (2).2. cu glandule. (<fr. glanduleux)
glanţ s. n. bustul pieilor ginisate (date cu lac); pielea însăşi. (<germ. Glanz)
glareólă s. f. pasăre piciorong din regiunile calde şi temperate ale Europei; ciovică; (<fr. glaréole, lat., it. glareola)
rândunică–de–mare.
glasá vb. tr. 1. a acoperi cu glazură o prăjitură, un fruct etc.; a glazura (1).2. a apreta (un (<fr. glacer)
obiect de piele).
glásbeton s. n. geam solid din tuburi de sticlă închegate cu beton. (<germ. Glasbeton)
glasiéră s. f. 1. aparat, recipient pentru preparat şi conservat gheaţă.2. navă de pescuit (<fr. glacière)
înzestrată cu instalaţii frigorifice.
glasíu s. n. (pict.) culoare transparentă aplicată pe o culoare mai densă pentru redarea (<fr. glacis)
clarobscurului; glacis (2).
glásnost s. n. transparenţă a vieţii politice, cu implicaţii în schimbările de orientare în (<rus. glastnosti)
ultima perioadă a fostei URSS.
gláspapir s. n. hârtie pe care a fost aplicat un strat abraziv, pentru şlefuit. (<germ. Glaspapier)
glásvand s. n. perete interior, uşă mare cu panouri de sticlă. (<germ. Glaswand)
GLAUCO– elem. „verde marin“. (<fr. glauco–, cf. gr. glaukos)
glaucóm s. n. boală gravă a ochilor, caracterizată prin creşterea tensiunii intraoculare, (<fr. glaucome, lat. glaucoma,
atrofia membranelor şi excavarea nervului optic, cu scăderea acuităţii vizuale gr. glaukoma)
până la cecitate.
glaucomatós, –oásă adj., s. m. f. (afectat) de glaucom. (<fr. glaucomateux)
glauconít s. n. silicat natural hidratat de fier şi de potasiu. (<fr. glaconite)
glazurá vb. tr. 1. a glasa (2)2. a emaila. (după germ. glasieren)
glazúră s. f. 1. strat de ciocolată, de şerbet etc. care se întinde deasupra unui tort, a (<germ. Glasur)
bomboanelor.2. email de ceramică sau de faianţă fină.
–glée elem. „mucilagiu“, „aglutinare“. (<fr. –glée, cf. gr. glia, clei)
glei s. n. strat al solului de culoare cenuşie sau vânătă–verzuie, bogat în forme reduse (<engl. gley)
ale oxizilor de fier.
gleizáre s. f. proces de reducere a oxizilor de fier din sol, sub influenţa umidităţii, în (după fr. glaiser)
condiţii de anaerobioză.
glénă s. f. cavitate articulară puţin adâncă a unui os. (<fr. glène)
glenoíd, –ă adj. (despre cavităţi osoase) în care se articulează un os. (<fr. glénoïde)
glenoidítă s. f. osteită a cavităţii glenoide a omoplatului. (<fr. glénoïdite)
gléră s. f. 1. secreţie albicioasă şi cleioasă a unei mucoase; mucozitate.2. albuş de ou (<fr. glaire)
crud.
glerós, –oásă adj. care are aspect de albuş de ou. (<fr. glaireux)
glet s. n. strat de var amestecat cu ipsos, care se întinde pe o tencuială pentru a obţine (<germ. Glätte)
o suprafaţă netedă.
gliadínă s. f. proteină vegetală. (<fr. gliadine, it. gliadina)
gliál, –ă adj. referitor la nevroglie. o ţesut ~ = ţesut de susţinere a elementelor sistemului (<fr. glial)
nervos.
GLIC(O)– /GLUC(O)– elem. „dulce“, „glucoză“. (<fr. glyc/o/–, gluc/o/–, cf. gr.
glykys)
glicemíe s. f. prezenţa glucozei în sânge. (<fr. glycémie)
GLICER(O)– elem. „glicerină“. (<fr. glycér/o/–, cf. gr. glykys,
–keros, dulce)
glicéric adj. acid ~ = acid format prin oxidarea glicerinei. (<fr. glycérique)
glicerídă s. f. denumire generică pentru esterii glicerinei cu acizi graşi. (<fr. glycéride)
glicerínă s. f. trialcool lichid, uleios, incolor, cu gust dulceag, obţinut din grăsimi sau (<fr. glycérine)
sintetic, din propenă, solvent, în parfumerie, în medicină etc.; glicerol.
glicozídă s. f. substanţă de natură vegetală, care conţine hidraţi de carbon şi care, prin (<fr. glycoside)
hidroliză, dă naştere glucozei; glucozidă, heterozidă.
glicozúric, –ă adj., s. m. f. (suferind) de glicozurie; diabetic. (<fr. glycosurique)
glicozuríe s. f. prezenţa glucozei în urină (în diabet şi în cursul sarcinii şi al alăptării). (<fr. glycosurie)
gliptodón s. m. mamifer edentat fosil, de talie mare, cu o carapace dorsală, sudată coloanei (<fr. glyptodon)
vertebrale.
gliptogenéză s. f. proces de erodare a litosferei, în special a reliefurilor înalte, de către agenţii (<fr. glyptogenèse)
externi.
gliptografíe s. f. ştiinţă care studiază pietrele antice gravate. (<fr. glyptographie)
gliptotécă s. f. 1. colecţie de pietre gravate; locul unde se păstrează.2. muzeu de sculptură. (<fr. glyptothèque, germ.
Glyptothek)
gliríde s. f. pl. familie de mamifere rozătoare frugivore: pârşul. (<lat. gliridae)
glisá vb. intr. 1. (despre piese tehnice) a aluneca în lungul altei piese; a culisa. • a aluneca (<fr. glisser)
lin (pe suprafaţa apei).2. (fig.) a trece repede, a nu insista.
glisádă s. f. 1. zbor alunecat al unui avion în linie dreaptă, în lungul aripii înclinate.2. (<fr. glissade)
(coregr.) pas făcut pentru a merge într–o parte.
glisáj s. n. glisare. (<fr. glissage)
glisánt, –ă adj. 1. (tehn.; despre o piesă, un corp etc.) care alunecă (cu ajutorul unui (<fr. glissant)
dispozitiv).2. (despre sol) alunecos.3. (mat.) vector ~ = vector susţinut de o
dreaptă care nu are decât libertatea de a aluneca de–a lungul acestuia.
glisiéră s. f. 1. piesă metalică sau de lemn în formă de patină, de–a lungul căreia alunecă (<fr. glissière)
o piesă mobilă.2. ~ de siguranţă = parapet metalic din tablă ondulată,
amplasat la limita acostamentelor, pe porţiunile de drum în rambleu, pe
sectoarele din drum cu curbe strâns
glisór s. n. 1. dispozitiv care permite unor tipuri de vehicule să alunece pe o pernă de (<fr. glissoir)
aer deasupra unei suprafeţe plane.2. (tehn.) cursor.
glissándo I. adv. (muz.) alunecând de la un sunet la altul.II. s. n. procedeu de trecere rapidă, la (<it. glissando)
instrumentele cu coarde sau la pian, de la un sunet la altul prin alunecarea
unui deget, respectiv a unghiei degetului arătător, peste toate sunetele
intermediare.
glob I. s. n. 1. corp sferic, corp în formă de sferă. • înveliş sferic, de sticlă sau de (<fr. globe, lat. globus)
porţelan, care protejează o lampă sau un bec.2. corp ceresc în formă rotundă.
o ~ terestru = Pământul; ~ geografic = obiect sferoidal care redă aspectul
general al formei Pământulu
globál, –ă adj. în întregime, total. (<fr. global)
globalísm s. n. 1. proces congnitiv propriu copiilor, prin care se reţine întregul unui obiect (<fr. globalisme)
pentru a diferenţia mai pe urmă părţile componente.2. metodă pedagogică şi
didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea
părţilor sale component
globalíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al globalismului. (<fr. globaliste)
globalitáte s. f. calitate a ceea ce constituie un tot; caracter global. (<fr. globalité)
globalizá vb. tr. a reuni într–un tot elemente disparate; a judeca o problemă în ansamblu. (<fr. globaliser)
globe–trotter /glóbtrotăr/ s. voiajor care face (pe jos) înconjurul lumii. (<engl., fr. globe–trotter)
m.
globigerínă s. f. foraminifer din mările temperate şi calde, cu cochilia perforată şi împărţită în (<fr. globigérine)
mai multe camere sferice.
globínă s. f. substanţă proteică din sânge, bogată în aminoacizi, care împreună cu hemul (<fr. globine)
formează hemoglobina.
globoíd, –ă adj., s. n. (corp) cu formă aproximativ sferică sau globulară. (<engl. globoid)
globulár, –ă adj. 1. ca un glob; sferic. o fontă ~ă = fontă de structură granuloasă.2. referitor la (<fr. globulaire)
globulele sângelui.
globúlă s. f. 1. corp sferic foarte mic.2. mic corp ovular care se găseşte în diverse lichide (<fr. globule, lat. globulus)
sau ţesuturi ale organismului. o ~le roşii = hematii; ~le albe = leucocite.
glosá vb. tr. a adnota, a face glose (1) la un cuvânt, la un text. (<fr. gloser)
glosalgíe s. f. durere localizată la limbă; glosodinie. (<fr. glossalgie)
glosár s. n. listă de cuvinte mai puţin cunoscute, întâlnite într–un text sau culese dintr–o (<lat. glossarium, fr. glossaire)
regiune, însoţite de explicaţii.
glosatór, –oáre s. m. f. autor de glose (1); (p. ext.) comentator. (<fr. glossateur)
glósă s. f. 1. explicaţie a unui text obscur, a unui cuvânt greu de înţeles. • comentariu, (<lat., it. glosa, fr. glose, germ.
notă la un text.2. poezie cu formă fixă, cu un conţinut gnomic sau filozofic, Glosse)
ale cărei versuri din prima strofă sunt comentate pe rând în celelalte strofe,
pe care le şi înche
glosém s. n. cea mai mică unitate lingvistică capabilă a servi ca suport unei semnificaţii. (<fr. glossème)
glosemátică s. f. ramură a lingvisticii structuraliste care aplică în domeniul semanticii teoria (<fr. glossématique, engl.
pozitivismului logic, considerând limba ca un sistem de relaţii interne, ca glossematics)
obiect în sine.
–glosíe v. glos(o)–.
glosítă s. f. inflamaţie a limbii. (<fr. glossite)
glosodiníe s. f. glosalgie. (<fr. glossodynie)
glosofaringián, –ă adj. referitor la limbă şi faringe. (<fr. glosso–pharyngien)
glosofobíe s. f. teamă patologică de a vorbi, prezentă în nevrozele motorii. (<fr. glossophobie)
glosográf s. n. instrument de înregistrat cuvintele, folosind mişcările limbii. (<fr. glossographe)
glosografíe s. f. studiul gloselor. (<fr. glossographie)
glosolalíe s. f. limbaj neinteligibil în unele boli mintale, alcătuit din silabe şi cuvinte fără (<fr. glossolalie)
sens.
glosologíe s. f. 1. parte a medicinei care studiază limba şi afecţiunile ei.2. totalitatea (<fr. glossologie)
termenilor tehnici dintr–o disciplină.
glosopatíe s. f. denumire generică pentru bolile limbii. (<engl. glossopathy)
glosoplastíe s. f. operaţie de refacere a limbii diforme sau distruse. (<engl. glossoplasty)
glosoplegíe s. f. paralizie a limbii. (<fr. glossoplégie)
glosoptóză s. f. cădere a limbii în faringe. (<fr. glossoptôse)
glosorafíe s. f. sutură a limbii. (<fr. glossorrhaphie)
glosotomíe s. f. amputaţie chirurgicală a limbii. (<fr. glossotomie)
glossína s. f. musca ţeţe. (<fr. glossine, lat. glossina)
glossoptéris s. m. gen de ferigă fosilă din ordinul filiaceelor, cu frunze mari ligulate sau (<fr. glossoptéris)
lanceolate.
GLOT(O)–, –glót v. glos(o)–.
glotál, –ă adj. care pune în mişcare glota. • (s. f.) consoană articulată la nivelul glotei. (<fr. glottal)
glotalizát, –ă adj. (despre consoane) articulat prin ocluziune glotală. (<fr. glottalisé)
glótă s. f. deschizătură a laringelui care lasă să iasă aerul din plămâni şi serveşte la (<fr. glotte, gr. glotta)
emisiunea sunetelor vocale.
glotítă s. f. inflamaţie a coardelor vocale inferioare. (<fr. glottite)
glotocronologíe s. f. metodă lingvistică bazată pe statistica lexicală, care îşi propune să dateze (<fr. glottochronologie)
limbile primitive.
glotogoníe s. f. ramură a lingvisticii care studiază formarea şi dezvoltarea limbilor. (<germ. Glottogonie)
glotológ s. m. lingvist. (<it. glottologo)
glotologíe s. f. lingvistică. (<it. glottologia)
GLUC(O)– v. glic(o)–.
glucíde s. f. pl. substanţe organice care intră în compoziţia protoplasmei; hidraţi de carbon, (<fr. glucides)
zaharide.
glucometríe s. f. totalitatea metodelor de dozare a glucozei în mustul de struguri sau în (<fr. glucométrie)
derivatele lui; glicometrie.
glucométru s. n. densimetru pentru determinarea cantităţii de zahăr în must; glicometru. (<fr. glucomètre)
glucoproteínă s. f. proteină complexă rezultând din combinarea unei proteine cu o glucidă. (<fr. glucoprotéine)
glucóză s. f. monozaharidă de culoare albă, cristalizată, dulce, care se găseşte în miere, în (<fr. glucose)
fructe, în compoziţia glucidelor.
glucozídă s. f. glicozidă. (<fr. glucoside)
glucurónic adj. acid ~ = acid organic rezultat din oxidarea glucozei, prezent la om în sânge (<fr. glucuronique)
şi urină.
glumacéu, –ée adj. (bot.; despre unele organe) asemănător unei glume. (<fr. glumacé)
glúmă s. f. bractee membranoasă la baza spicului de graminee. (<fr. glume, lat. gluma)
glumélă s. f. fiecare dintre cele două bractee care acoperă floarea unui spiculeţ la (<fr. glumelle)
graminee.
glumifér, –ă adj. (bot.) prevăzut cu glume. (<fr. glumifère)
glumiflóre s. f. pl. ordin de plante monocotiledonate cu flori glumifere. (<fr. glumiflores)
glutámic adj. acid ~ = aminoacid care se găseşte în melasa din sfeclă, în muşchi, ţesuturi (<fr. glutamique)
organice etc., folosit în medicină ca tonic al sistemului nervos central.
gnais s. n. rocă metamorfică cu textură şistoasă, din cristale de cuarţ, feldspat şi mică. (<germ. Gneis, fr. gneiss)
gnatográf s. n. instrument medical pentru măsurarea forţei muşchilor masticatori. (<fr. gnathographe)
gnatoragíe s. f. hemoragie a mucoasei maxilarelor. (<fr. gnathorragie)
gnatostát s. n. aparat pentru diagnosticarea anomaliilor dentare şi maxilare. (<fr. gnathostat)
gnatostómi s. m. pl. subîncrengătură de vertebrate acvatice sau terestre cu fălci mobile şi dinţi (<germ. Gnathostomen)
osoşi.
gnetále s. f. pl. ordin de plante gimnosperme: liane din ţările tropicale. (<fr. gnétales)
gnóchi /nochi/ s. n. pl. varietate de colţunaşi italieneşti cu parmezan etc.; găluşte. (<it. gnocchi)
gnom1 s. m. (mit.) spirit despre care se credea că locuieşte în fundul pământului, păzind (<fr. gnome, lat. gnomus)
comorile; spiriduş.
gnom2 s. n. sentinţă, maximă; cugetare, moto. (<gr. gnome)
GNOM3(O)–, –gnomíe elem. „cugetare, maximă; sentinţă“. (<fr. gnom/o/–, –gmonie, cf. gr.
gnome, inteligenţă)
gnómic, –ă adj. 1. care conţine maxime, sentinţe şi reflecţii morale; aforisme.2. (despre (<fr. gnomique, gr. gnomikos)
timpuri verbale) care exprimă o acţiune ce se îndeplineşte indiferent de timp.
–gnomíe v. gnom3(o)–.
gnomologíe s. f. culegere de sentinţe, de maxime. (<fr. gnomologie)
gnomón s. n. vergea verticală plasată pe o placă orizontală, în antichitate, pentru (<fr., lat. gnomon)
determinarea meridianului locului şi pentru stabilirea orei.
–gnomónic elem. „caracteristic, specific“. (<fr. –gnomonique, cf. gr.
gnomonikos)
gnomónică s. f. tehnica de a construi cadrane solare. (<fr. gnomonique)
gnomotomíe s. f. operaţie practicată în glaucomul congenital. (<fr. gnomotomie)
GNOSEO–, –gnóstic, elem. „cunoaştere“, „ştiinţă“. (<fr. gno- séo–, –gnostique,
–gnóză, –gnozíe/ –gnose, –gnosie, cf. gr. gnosis,
GNOTO– gnotos)
go s. n. joc, de origine chineză, pe o tablă caroiată prin 19 linii orizontale şi 19 (<fr. go)
verticale formând 361 de puncte de intersecţie, cu 180 de pietre albe şi 181
negre de formă identică, asemănător şahului.
goalkeeper /golchípăr/ s. portar la fotbal. (<engl. goalkeeper)
m.
gobíe s. f. peşte litoral care se poate fixa de stânci prin înotătoarele sale ventrale (<fr. gobie, lat. gobio)
prevăzute cu ventuze; guvid.
gobiíde s. n. pl. familie de peşti litorali: gobia. (<lat. gobiidae)
goblén s. n. tapiserie, broderie, ţesătură artistică din fire colorate reprezentând o imagine (<fr. gobelin)
plastică.
gobléu s. n. (ant.) vas de băut de formă evazată, fără picior sau toarte. (<fr. gobelet)
godétă s. f. vas mic pentru amestecarea culorilor pentru pictură. (<fr. godet)
godéu s. n. 1. cupă de elevator.2. piesă din material izolant utilizată pentru realizarea de (<fr. godet)
legături electrice.3. fald, cută la o rochie, la o draperie etc.4. urmă pe care o
lasă presiunea degetului pe un tegument cutanat sau mucos infiltrat de un
edem.
godevíl s. n. dispozitiv pentru ghidarea unui instrument sau aparat în interiorul ţevilor de (<engl. go–devil)
extracţie sau a conductelor din exploatările petroliere.
godiá vb. intr. a vâsli cu o singură ramă aşezată la pupă, făcând ca ambarcaţia să înainteze (<fr. godiller)
în zigzag.
godíe s. f. ramă lungă care serveşte la godiere. (<fr. godille)
godiú s. n. sobă de fier (cilindrică) pentru încălzit. (<Godiu, n.pr.)
godrón s. n. ornament în relief de forma unor caneluri late, orizontale, pe un element de (<fr. godron)
arhitectură, pe un vas etc.
godronát, –ă adj. cu godroane. (<fr. godronné)
goelánd s. m. pasăre palmipedă de mare: pescăruş. (<fr. goéland)
goelétă s. f. veche navă de transport cu doi–trei arbori şi vele aurice. (<fr. goélette)
gofrá vb. tr. a face un gofraj. (<fr. gaufrer)
gofráj s. n. ondulaţii paralele pe o ţesătură, pe o tablă. • desen în relief (pe o ţesătură). (<fr. gaufrage)
gol s. n. punct marcat în unele sporturi prin introducerea mingii în poarta adversă. (<engl. goal)
golaveráj s. n. raportul dintre golurile marcate şi cele primite (la fotbal, la handbal etc.). (<fr., engl. goal average)
goldschnit /góld–şnit/ s. dungă de poleială aurită aplicată pe marginea cărţilor. (<germ. Goldschnitt)
n.
golém s. m. fiinţă creată artificial (după o legendă iudaică) din lut şi însufleţită de un (<engl. golem)
rabin, care, devenind primejdioasă prin forţa sa, a fost nimicită; monstru
leviatan (1).
golf1 s. n. 1. joc sportiv care constă în introducerea cu o mică crosă (club2) a unei (<engl., fr. golf)
mingi într–o serie de gropiţe succesive aflate în teren.2. pantaloni ~ =
pantaloni de sport bufanţi, care se leagă sub genunchi.3. ~ de cuvinte = joc
enigmistic de cuvinte care cons
golf2 s. n. 1. parte a mării care înaintează într–o deschizătură largă a uscatului.2. (<fr. golfe)
porţiune mai dilatată a unei nave.
golghéter s. m. sportiv care înscrie cele mai multe puncte în timpul unei competiţii; scorer (<engl. goal–getter)
(1).
goliárd s. m. nume dat poeţilor medievali rătăcitori, de limbă latină, care celebrau în (<fr. goliard)
poeziile lor bucuria de a trăi într–un spirit libertin, adesea satiric. • student
medieval.
goliárdic, –ă adj. specific goliarzilor. o beret ~ = pălărie a studenţilor medievali, specifică (<fr. goliardique)
facultăţilor.
goliardíe s. f. spirit de goliard; năzdrăvănie, libertinism; nonconformism. (<fr. goliardie)
goliát s. m. om de statură uriaşă. (<fr. goliath)
gomáj s. n. depunere a reziduurilor de combustie (calamină etc.) în spaţiile dintre (<fr. gommage)
segment şi şanţ la un piston.
gómă s. f. 1. formaţie patologică nodulară de origine infecţioasă sau parazitară (<fr. gomme)
(luetică).2. substanţă vâscoasă produsă de unele plante sub acţiunea anumitor
bacterii.3. (fam.) eleganţă exagerată, pretenţioasă (în vestimentaţie);
snobism.
gomenól s. n. lichid uleios, incolor sau gălbui, de origine vegetală, folosit ca antiseptic (al (<fr. goménol)
căilor nazale).
gomfrénă s. f. plantă erbacee cu tulpina ramificată de la bază şi cu flori violet–lucitoare. (<lat. gomphrena)
gongóric, –ă adj. (despre stil) pedant, preţios, pompos, afectat. (<fr. gongorique)
gongorísm s. n. manieră literară formalistă şi ermetică, apărută în Spania la sfârşitul sec. (<fr. gongorisme)
XVI, caracterizat prin abuz de imagini şi întorsături de fraze pompoase, prin
preţiozitate şi afectare; cultism.
gongoríst, –ă adj., s. m. f. (adept) al gongorismului. (<fr. gongoriste)
goniatíţi s. m. pl. cele mai vechi şi primitive cefalopode din ordinul amonitidelor. (<fr. goniatites)
gonídie s. f. celulă reproducătoare pe cale asexuată, la unele plante. (<fr. gonidie)
–goníe v. gono–.
GONIO1–, –gón elem. „unghi“. (<fr. gonio–, –gone, cf. gr.
gonia)
gónio2 s. n. inv. instalaţie ~ = instalaţie de radiorecepţie sau de radioemisie, cu ajutorul (<fr. gonio)
căreia se determină poziţia unei (aero)nave.
goniográf s. n. aparat care, pe un tun antiaerian, dă deriva şi corecţiile în direcţie. (<fr. goniographe)
goniografíe s. f. desenare pe un plan a unghiurilor terestre reduse la orizont fără a le măsura. (<fr. goniographie)
goniometríe s. f. 1. ramură a geometriei care studiază relaţiile dintre unghiurile formate de (<fr. goniométrie)
drepte şi determină valoarea lor.2. tehnica măsurării unghiurilor pe teren.
goniométru s. n. instrument pentru măsurarea unghiu-rilor, folosit în geodezie, topografie etc. (<fr. goniomètre)
gonión s. n. unghi facial din ramurile orizontale şi cele verticale ale maxilarului inferior. (<fr. gonion)
gordián adj. nod ~ = problemă, situaţie complicată, greu de rezolvat; a tăia nodul ~ = a (<fr. gordien)
rezolva energic, brutal, cu repeziciune o dificultate.
gorgónă s. f. 1. (mit.) monstru imaginat ca o femeie cu părul din şerpi împletiţi. • motiv (<fr. gorgone, lat. Gorgona)
decorativ reprezentând capul unui astfel de monstru.2. animal celenterat din
mărule calde, în colonii arborescente de polipi.
gorílă s. f. 1. cea mai mare maimuţă antropoidă frugivoră şi sălbatică, în pădurile Africii (<fr. gorille, it. gorila, germ.
ecuatoriale.2. bodyguard. Gorilla, /2/ amer. gorilla)
gracíl, –ă adj. delicat, subţire, fragil, plăpând, firav. (<fr., it. gracile)
gracilitáte s. f. însuşirea a ceea ce este gracil; fragilitate, delicateţe. (<fr. gracilité)
grad1 s. n. 1. unitate de măsură pentru diverse mărimi variabile (temperatură, presiune (<fr. grade, lat. gradus, germ.
etc.).2. unitate de măsură a unghiurilor, a 360–a parte dintr–un cerc.3. (mat.) Grad)
exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuaţii sau maximul sumei
exponenţilor necunoscutelor.
–grád2 elem. „mers“, „treaptă“. (<fr. –grade, cf. lat. gradus
<gradi, a merge)
gradá vb. tr. 1. a marca gradele, a împărţi în grade.2. (mil.) a acorda (cuiva) un grad; a (<fr. graduer)
gradua.3. a mări sau a micşora treptat; a nuanţa.
gradát, –ă adj. 1. exprimat în grade. • care are o gradaţie; care are marcate gradele, unităţile (<grada)
de măsură.2. treptat, progresiv, succesiv.3. (şi s. m.) (militar) care are un
grad superior celui de soldat şi inferior ofiţerului.
gradáţie s. f. 1. creştere sau descreştere graduală, pe grade.2. fiecare dintre semnele de pe (<fr. gradation, lat. gradatio)
scara gradată a unui aparat, instrument de măsurat etc.; diviziune; totalitatea
acestor diviziuni.3. figură de stil care constă în trecerea treptată, ascendentă
(climax) sau de
grádel s. n. ţesătură albă de bumbac cu dungi în diagonală, pentru rufărie bărbătească. (<germ. Gradel)
gradén s. n. 1. treaptă înaltă la baza unui edificiu.2. fiecare dintre treptele cu scaune sau (<fr. gradin, it. gradino)
cu bănci dintr–un amfiteatru, stadion etc.3. denivelare de teren provenind din
retragerea gheţarilor între o vale confluentă şi una principală.
gradiént s. m. 1. (mat.) variaţie pe unitatea de lungime a unei mărimi scalare.2. variaţie a (<fr. gradient)
unui element meteorologic (temperatură, presiune) în funcţie de distanţă. •
mărime care indică creşterea medie a temperaturii spre centrul Pământului.3.
mărime variabilă a unor
gradiér s. n. construcţie la răcirea apei din instalaţiile energetice. (<germ. Gradier/werk)
gradínă s. f. daltă din oţel folosită în sculptură şi pentru cioplirea elementelor de (<it. gradina)
construcţie decorative.
graduá vb. tr. a grada (2). (<fr. graduer, lat. graduare)
graduál1 s. n. 1. (în liturghia catolică) nume dat iniţial unei cântări responsoriale, devenită (<it., lat. graduale)
apoi cântare solistică.2. carte liturgică cuprinzând, pe lângă cântările
graduale (1), cântările misei.
graduál2, –ă adj. care creşte sau scade treptat. (<fr. graduel, engl. gradual)
gradualísm s. n. concepţie potrivit căreia evoluţia speciilor se desfăşoară filetic, lent, (<engl. gradualism)
continuu, prin generarea neîntreruptă de forme de tranziţie, rezultând în final
specii noi.
gradualíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al gradualismului. (<engl. gradualist)
gradualitáte s. f. caracter gradual. (<gradual + –itate)
graduát, –ă adj. augmentat, sporit gradual. (<fr. gradué)
graf1 s. m. conte german. (<germ. Graf)
graf2 s. n. model matematic figural care permite vizualizarea şi stabilirea ordinii logice (<fr. graphe, engl. graph)
a legăturilor dintre elementele componente ale unui sistem sau dintre
operaţiile şi fazele unui proces. o teoria ~urilor = disciplină care studiază
proprietăţile topologice ale
GRAF3(O)–, –gráf, elem. „scriere“, „care scrie, înregistrează“. (<fr. graph/o/–, –graphe,
–grafíe –graphie, cf. gr. graphein, a
scrie)
grafém s. n. semn scris al unui sunet sau fonem; literă. (<fr. graphème)
grafemátic, –ă adj. referitor la grafem; grafemic. (<fr. graphématique)
grafémic, –ă adj. grafematic. (<engl. graphemic)
graffíti s. n. pl. inscripţii, desene în culoare (roşie) de pe monumentele antice. • inscripţii (<fr. graffiti)
zgâriate pe pereţi.
grafiár s. n. etui în care se ţineau stiletele, grafiurile etc. (<lat. graphiarium)
gráfic, –ă I. adj. 1. referitor la metoda, la felul de a reprezenta prin linii sau figuri.2. (<fr. graphique, lat. graphicus,
referitor la modul cum se realizează tipografic o publicaţie. o arte ~e = gr. graphikos)
tehnica reproducerii şi a multiplicării sub formă de imprimate sau de cărţi a
originalelor scrise s
graficián, –ă s. m. f. cel care practică artele grafice. (<grafic + –ian)
grafíe1 s. f. 1. mod de a scrie un cuvânt, un text; scriere. • scris (al cuiva).2. linia (<fr. graphie)
caracteristică a unui desen sau desenator.
–grafíe2 v. graf3(o)–.
grafísm s. n. 1. redare în linii simple, grafice; simplitate; simplificare. • manieră de a (<fr. graphisme)
prezenta o imagine fotografică astfel încât liniile ei principale să se ordoneze
după un ritm care îi dă echilibru şi unitate.2. tendinţă de a da prioritate
elementelor grafice î
grafít s. n. carbon natural de culoare cenuşiu–închis, cu luciu metalic, la fabricarea (<fr. graphite)
minelor de creion, a creuzetelor refractare, ca lubrifiant, anticoroziv etc.
grafitá vb. tr. 1. a acoperi cu grafit.2. a transforma în grafit. • a adăuga grafit. (<fr. graphiter)
grafitizá vb. tr. a separa grafitul din fontă prin cristalizarea directă în timpul răcirii acesteia (după germ. graphitieren)
sau prin descompunerea ulterioară cementitei.
grafitós, –oásă adj. care conţine grafit. (<fr. graphiteux)
grafitóză s. f. pneumopatie profesională cauzată de inhalarea pulberilor de grafit. (<fr. graphitose)
gráfiu s. n. (ant.) instrument de scris în formă de cui. (<lat. graphium)
grafofób, –ă adj., s. m. f. (bolnav) de grafofobie. (<fr. graphophobe)
grafofobíe s. f. fobia de a scrie; cheirofobie. (<fr. graphophobie)
grafofón s. n. fonograf care reproduce, de pe un cilindru pe care a fost imprimată, muzică, (<fr. graphophone)
vocea omenească etc.
grafológ, –ă s. m. f. specialist în grafologie. (<fr. graphologue)
grafologíe s. f. studiul particularităţilor scrisului cuiva, în psihologie, medicină, (<fr. graphologie)
criminalistică, în scopul identificării anumitor trăsături de caracter,
autentificării unor documente, înscrisuri etc.
grafomán, –ă adj., s. m. f. (om) stăpânit de grafomanie. • reclamagiu. (<grafomanie)
grafomaníe s. f. impuls patologic de a scrie mult; graforee. (<fr. graphomanie)
grafománt, –ă adj., s. m. f. specialist în grafomanţie. (<it. grafomante)
grafomanţíe s. f. tehnică divinatorie de a descifra caracterul unei persoane şi viitorul ei din (<it. grafomanzia)
analiza scrisului.
grafometríe s. f. studiul comparativ al grafiilor, al grafismelor (pentru identificarea scrisului). (<fr. graphométrie)
grafospásm s. n. spasm al musculaturii antebraţului şi a mâinii care intervine în timpul scrierii. (<it. grafospasmo, engl.
graphospasm)
grafoterapíe s. f. psihoterapie care se bazează pe exerciţii de scriere. (<fr. graphothérapie)
grafotipologíe s. f. tipologie fundată pe studiul scrisului. (<fr. graphotypologie)
gráf–plotter s. n. plotter. (<engl. graf–plotter)
grahám s. n. pâine de ~ = pâine dietetică nesărată, din făină integrală. (<germ. Graham/brot/)
gráifer s. n. 1. organ de lucru al maşinilor de ridicat şi de transportat, din două cupe (<germ. Greifer)
mobile, destinate apucării materialului. • excavator pentru capacităţi mari.2.
vârf ascuţit care formează ochiurile la maşinile de cusut feţe de încălţăminte.
gral s. n. piatră cu însuşiri miraculoase, despre care se vorbeşte în legendele (<germ. Gral)
medievale.
gram1 s. n. unitate de măsură a masei, a mia parte dintr–un kilogram. o ~–forţă = unitate (<fr. gramme, gr. gramma)
de măsură pentru forţă, a mia parte dintr–un kilogram–forţă.
gram2 adj. coloraţie ~ = metodă de laborator constând în colorarea preparatelor (<fr. gram)
bacteriene şi pentru clasificarea microbilor în grampozitivi şi gramnegativi.
gramáj s. n. greutate exprimată în grame, pe care trebuie s–o aibă o parte dintr–un (<fr. grammage)
material. • greutate în grame pe metru pătrat a hârtiei de papetărie.
GRANDO– v. grandi–.
grandoáre s. f. însuşirea de a fi grandios; măreţie; strălucire, splendoare. (<fr. grandeur)
grandomán, –ă s. m. f. cel care suferă de grandomanie. (<grandomanie)
grandomaníe s. f. mania de a se crede mare, important. (<grando– + –manie2)
GRANI– /GRANO– elem. „grăunte, sămânţă“. (<fr. grani–, grano–. cf. lat.
granum)
gránic s. n. macara pentru deplasarea unor greutăţi pe verticală; troliu. (<germ. Kranich)
granifér, –ă adj. care poartă, produce seminţe. (<fr. granifère)
granít s. n. rocă magmatică intruzivă, compactă, foarte dură, din şisturi cristaline de (<fr. granit)
feldspat, cuarţ şi mică, pentru pavaje, ca material de construcţii etc.
gratificáţie s. f. 1. retribuţie suplimentară acordată de unele unităţi economice lucrătorilor (<fr. gratification, lat.
care s–au distins în muncă.2. (psihiatr.) obiect, gest, cuvânt destinat a gratificatio)
satisface dorinţele sau necesităţile bolnavului.
gratiná vb. tr. a prepara un graten (1). (<fr. gratiner)
grátis adv. fără plată, în mod gratuit. (<fr., lat. gratis)
gratitúdine s. f. recunoştinţă. (<fr. gratitude, lat. gratitudo)
gratuít, –ă adj. 1. dat pe nimic, fără plată.2. (fig.) fără temei, inutil. (<fr. gratuit, lat. gratuitus)
gratuitáte s. f. 1. însuşirea de a fi gratuit; ceea ce se oferă gratuit.2. (fig.) inutilitate, (<fr. gratuité, lat. gratuitas)
netemeinicie a unei acţiuni, a unei afirmaţii etc.
gratulá vb. tr., refl. a (se) felicita. (<germ. gratulieren, it. gratulare,
lat. gratulari)
gratuláţie s. f. gratulare. (<lat. gratulatio)
graţiá vb. tr. a suspenda executarea pedepsei unui condamnat sau a o comuta în alta mai (<fr. gracier, it. graziare)
uşoară.
gráţie I. s. f. 1. drăgălăşenie, gingăşie, fineţe, eleganţă (în atitudini, în mişcări). • (pl.) (<lat. gratia, it. grazia, /II/ fr.
atitudini, cuvinte drăgălaşe. • bunăvoinţă, favoare. o a intra în ~ile cuiva = a grâce à)
obţine bunăvoinţa cuiva.2. har, ajutor supranatural pe care divinitatea îl
acordă oamenilor pe
graţiós, –oásă adj. plin de graţie. (<lat. gratiosus, it. grazioso)
graţiozitáte s. f. bunăvoinţă politicoasă; amabilitate. • (pl.) nazuri, mofturi. (<lat. gratiositas, it. graziosità)
grau s. n. canal care traversează un cordon litoral, ce leagă o lagună de mare. (<fr. grau)
grav, –ă adj. 1. care necesită o atenţie deosebită, care poate avea urmări neplăcute; (p. (<fr. grave, lat. gravis)
ext.) important. • (despre boli, răni) periculos.2. (despre oameni) serios,
demn, sever; solemn, rigid.3. (despre voce, sunete, timbru) care aparţine
registrului de jos al scării
gravá vb. tr. a săpa în piatră, lemn, metal etc. litere sau figuri, în special pentru a obţine (<fr. graver)
un clişeu grafic.
gráve I. adv. (muz.) grav, solemn.II. s. n. piesă scrisă în acest tempo. (<it. grave)
gravélă s. f. calcul la rinichi sau la vezica urinară. (<fr. gravelle)
GRAVI– elem. „greutate“, „gravitaţie“. (<fr. gravi–, cf. lat. gravis)
gril s. n. 1. grătar (pentru fripturi).2. friptură la grătar. (<engl. grill, fr. gril)
griláj s. n. împrejmuire din panouri de vergele metalice sau de lemn, ori din plasă de (<fr. grillage)
sârmă.
grílă s. f. 1. panou format dintr–o reţea de gratii paralele care se aşază la o (<fr. grille)
deschidere.2. electrod al unei lămpi de radio, în formă de sită.4. carton
perforat care permite cifrarea şi descifrarea mesajelor, a caracterelor
alfanumerice şi corectarea la examene.5.
grill–room /gril–rum/ s. n. local cu unul sau mai multe grătare, având ca specific pregătirea fripturilor. (<engl., fr. grill–room)
inv.
grimá vb. tr., refl. a (se) machia pentru scenă. (<fr. grimer)
grimásă s. f. strâmbătură, schimonoseală a feţei. (<fr. grimace)
grímă s. f. totalitatea mijloacelor cosmetice folosite de actori pentru a se machia; (<fr. grime)
machiaj.
grimeur, –ă /–mör/ s. m. f. specialist în machiaj; machior. (<fr. grimeur)
grimoár s. n. 1. formular cuprinzând formule magice de vrăjitorie.2. (fig.) discurs obscur; (<fr. grimoire)
carte, scrisoare ininteligibilă.
grimón s. n. culoare de machiaj, solidă, în formă de baton subţire. (<fr. grimon)
grimpánt, –ă adj. (despre plante) căţărător. (<fr. grimpant)
gríngo s. m. argentinian de origine europeană. • (p. ext.; pentru indigenii din America) (<sp. gringo)
american (adică alb).
grinotá vb. tr. a decupa o tablă cu ajutorul unui poanson, cu care se dau găuri alăturate de–a (<fr. grignoter)
lungul unui contur.
grinotát s. n. grinotare. (<grinota)
griót s. m. poet–cântăreţ ambulant în Africa occidentală, căruia i se atribuie adesea (<fr. griot)
puteri supranaturale.
gripá vb. I. tr., refl. (despre motoare, organe de motor) a (se) bloca în timpul (<fr. gripper)
funcţionării din cauza unei ungeri defectuoase, a unei răciri insuficiente
etc.II. refl. a se îmbolnăvi de gripă.
gripál, –ă adj. referitor la gripă, de gripă. (<fr. grippal)
grípă s. f. boală epidemică infecţioasă prin febră, afecţiuni respiratorii şi dureri (<fr. grippe, germ. Grippe)
musculare; influenţă (3).
–gripníe elem. „somn, somnolenţă“. (<fr. –grypnie, cf. gr. grypnos)
grund s. n. 1. primul strat de material care se aplică pe suprafaţa unui corp sau a unei (<germ. Grund)
piese ce urmează a fi vopsite. • strat de vopsea albă care se întinde pe o
pânză înainte de a o picta.2. strat de mortar aplicat direct pe zidărie, peste
care se aplică tencuiala
grunge /grangi/ s. n. stil vestimentar în vogă, neglijent, comod şi ieftin. (<engl. grunge)
grup s. n. 1. ansamblu de persoane, de obiecte, de fenomene sau de noţiuni cu însuşiri (<fr. groupe)
asemănătoare; ceată. o~ social = colectivitate de indivizi între care există
relaţii sociale determinate, se supun aceloraşi norme de comportament şi
urmăresc un ţel comun; ~ de a
grupá vb. tr., refl. a (se) aduna, a (se) reuni în grup. (<fr. grouper)
grupáj s. n. aşezare sistematică pe categorii; ansamblu, grup (de ştiri). (<fr. groupage)
grupáre s. f. 1. acţiunea de a (se) grupa.2. grup de persoane unite prin idei, concepţii, (<grupa)
interese comune. • (mil.) întrunire temporară de subunităţi, unităţi sau mari
unităţi diferite, sub o comandă unică, în vederea unei misiuni de luptă.3.
ansamblu de atomi legaţi î
grúpă s. f. 1. mic colectiv de oameni subordonaţi unor forme organizatorice mai largi. • (<fr. groupe)
(mil.) cea mai mică subunitate de instrucţie şi luptă. • unitate administrativă
dintr–o întreprindere sau instituţie, bazată pe specializare, pe diviziunea
muncii.2. subdiviziune
grupét s. n. (muz.) ornament melodic (notat prin semnul ~ plasat deasupra unei note) din (<it. gruppetto)
execuţia a patru sunete într–o singură măsură (împreună cu sunetul
principal).
grupúscul s. n. (fam.) grup foarte mic, neînsemnat. (<fr. groupuscule)
grus s. n. piatră tare sfărâmată mărunt, pentru îmbrăcarea şoselelor. (<germ. Grus)
gruyère /grü–iér/ s. n. brânză fermentată, de reţetă franceză, cu scoarţa tare, varietate de şvaiţer. (<fr. gruyère)
guanáco s. m. inv. specie de lamă sălbatică din Anzii chilieni. (<fr., sp. guanaco)
guanidínă s. f. substanţă organică solidă, în natură în aminoacizi. (<fr. guanidine)
guanidinemíe s. f. prezenţa guanidinei în sânge. (<fr. guanidinémie)
guanidinuríe s. f. prezenţa guanidinei în urină. (<fr. guanidinurie)
guanínă s. f. bază azotată purinică din structura acizilor nucleici. (<fr. guanine)
guáno s. m. 1. rocă sedimentară fosfatică, prin acumularea excrementelor şi a resturilor (<fr., sp. guano)
unor păsări marine, îngrăşământ agricol natural.2. îngrăşământ preparat din
deşeurile industriei de prelucrare a cărnii.
guarána s. f. 1. liană care creşte în Brazilia. • pastă preparată din seminţele de guarana (1), (<fr. guarano)
antinevralgic şi astringent în tratamentul dizenteriei.2. chitară în ţările
Americii de Sud.
guaráni I. adj., s. m. f. (locuitor) care aparţine unei populaţii indiene din Paraguay. • (s. f.) limbă (<sp., fr. guarani)
indiană a acestei populaţii.II. s. m. unitatea monetară în Paraguay.
guilemótă /ghi–/ s. f. pasăre palmipedă asemănătoare pinguinului, cu ciocul drept şi lung, care îşi (<fr. guillemot)
face cuibul pe coastele arctice.
guinée s. f. veche monedă de aur engleză, care valora 21 de şilingi. (<engl. guinea, fr. guinée)
guíra s. f. pasăre înrudită cu cucul, care trăieşte în America de Sud, mai mult pe sol, (<lat. guira)
clocindu–şi singură ouăle şi crescându–şi puii.
gujón s. n. 1. tijă filetată în acelaşi sens pe toată lungimea sa sau numai la cele două (<fr. goujon)
capete, la îmbinarea demontabilă a două piese.2. bară de oţel îngropată în
stratul de rezistenţă al unei îmbrăcăminţi rutiere din beton, paralelă cu axa
drumului la rosturile tra
gúlag s. n. lagăr de muncă forţată în fosta URSS. (<rus. gulag)
gúlden s. m. unitatea monetară a Olandei; florin (2). (<fr. gulden)
gumá vb. tr. 1. a aplica un strat de gumă sau de cauciuc pe suprafaţa unui obiect.2. a (după fr. gommer)
aplica un strat de clei, de lipici, pe dosul unei etichete, mărci poştale etc.
gutáţie s. f. eliminare a apei din plante, prin frunze, sub formă de picături, în timpul (<fr. guttation)
nopţii.
gútă1 s. f. boală de nutriţie provocată prin depunerea sărurilor acidului uric la (<fr. goutte)
încheieturi şi prin umflături dureroase ale acestora; podagră.
gútă2 s. f. 1. (farm.) picătură de lichid care se scurge dintr–un flacon.2. ornament al (<fr. goutte, lat. gutta)
antablamentului ordinului doric având această formă.
gútă3 s. f. fir confecţionat din fibre sintetice, de care se leagă cârligul undiţei. (<engl. gut)
GUTI– elem. „picătură“. (<fr. gutti–, cf. lat. gutta)
gutiéră s. f. 1. (mar.) piesă care face legătura între puncte şi marginea bordajului.2. (<fr. gouttière)
aparat în chirurgie pentru susţinerea unui membru fracturat.
gutifér, –ă adj. (despre minerale) care se prezintă sub formă de picături. (<fr. guttifère)
gutiferacée s. f. pl. gutifere. (<fr. guttiféracées)
gutiferále s. f. pl. ordin de plante dicotiledonate dialipetale caracterizate prin prezenţa unui (<fr. guttiférales)
latex: familiile hipericacee şi gutifere.
gutifére s. f. pl. familie de plante tropicale: liane; gutiferacee. (<fr. guttifères)
gutós, –oásă adj., s. m. f. (suferind) de gută1. (<fr. goutteux)
guturál, –ă adj. 1. (despre sunete pronunţate sau voce) emis din fundul gâtului.2. (despre (<fr. guttural)
consoane) velar.
gútus s. n. (ant.) vas cu gâtul foarte strâmt (din care se vărsa picătură cu picătură vinul (<lat. guttus)
pentru sacrificii).
guvérn s. n. organ suprem al puterii executive într–un stat; cabinet (II). (<uoverna)
guverná vb. tr. 1. a exercita autoritatea politică; a conduce un stat. • a dirija, a conduce o (<fr. gouverner)
navă.2. a–şi domina, a–şi stăpâni (sentimentele, pasiunile etc.)3. (despre
sentimente, gânduri) a exercita o influenţă puternică.4. (gram.) a impune, a
cere un caz, o anumită c
guvernábil, –ă adj. uşor de guvernat, de condus. (<fr. gouvernable)
guvernamentál, –ă adj. de (la) guvern; care susţine guvernul. (<fr. gouvernemental)
guvernamentalísm s. n. atitudine politică constând în a susţine, a aproba sistematic puterea. (<fr. gouvernamentalisme)
guvernór s. m. persoană însărcinată în trecut cu educaţia unui tânăr (nobil). (<fr. gouverneur)
guvernorát s. n. circumscripţie administrativă în Egipt şi Tunisia. (<fr. gouvernorat)
guyót s. n. relief submarin de origine vulcanică, în formă de con cu secţiunea ovală, (<fr., engl. guyot)
izolat pe fundul oceanului.
gúzlă s. f. instrument muzical popular monocord, un fel de vioară, la unele popoare (<fr., it. guzla)
dalmatice.
habán, –ă s. m. f. membru al unei secte baptiste din Hanovra şi Renania, din sec. XVII. (<germ. Haban)
habánă adj. ceramică ~ă = ceramică fină smălţuită, cu fond alb, ornamentată cu motive (<germ. haban)
cinegetice.
habanéră s. f. dans spaniol de origine cubaneză, cu o mişcare legănată, moderată, şi figuri (<sp., fr. habanera)
ritmice caracteristice; melodia corespunzătoare.
hábeas córpus loc. s. (în legislaţia unor ţări) drept care garantează libertatea individului, permiţând (<lat. habeas corpus, să ai corpul
celui arestat să compară în faţa unui magistrat, care urmează să decidă asupra /liber/)
legalităţii arestării.
habitáclu s. n. 1. locaş special al compasului pe o navă.2. spaţiu amenajat într–o aeronavă (<fr. habitacle)
sau într–o maşină pentru echipaj, călători, poştă etc.3. cască de metal pentru
scafandri grei.
habitát s. n. 1. biotop.2. ansamblu echilibrat şi unitar al condiţiilor de locuit, necesare (<fr. habitat)
omului civilizat, modern; (p. ext.) mediu în care trăieşte omul.
habituá vb. tr., refl. a (se) obişnui; a (se) familiariza. (<fr. habituer)
habituál, –ă adj. obişnuit, frecvent. (<fr. habituel)
habituáţie s. f. (în antrenamentul animal) reducere progresivă şi uneori dispariţia temporară (<fr. habituation)
a unei reacţii reflexe, în caz de repetare a aceleiaşi situaţii stimulante.
habitúdine s. f. obişnuinţă; deprindere, obicei. • mod de comportament, istoriceşte constituit, (<fr. habitude, lat. habitudo)
al indivizilor aparţinând aceluiaşi grup.
hábitus s. n. 1. înfăţişare, aspect caracteristic al unui individ.2. aspectul unui cristal, (<fr., lat. habitus)
determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua.3.
înfăţişare, aspect al unei plante.
hacienda /–si–én–/ s. f. mare proprietate agricolă în America Latină hispanică. (<sp. hacienda)
hacker /hécăr/ s. n. spărgător de programe de calculator. (<engl. hacker)
hácking /héching/ s. n. spargere de reţele pe bază de date şi informaţii secrete. (<engl. hacking)
HADRO– elem. „voluminos“; „fascicul lemnos“. (<fr. hadro–, cf. gr. hadros, dens,
greu)
hadrocéntric, –ă adj. (despre plante) cu hadromul dispus central, acoperit de vasele liberiene. (<fr. hadrocentrique)
hadróm s. n. (bot.) fascicul conducător lemnos, format din vase şi fibre lemnoase. (<germ. Hadrom)
hadrón s. m. particulă elementară cu masă superioară sau egală cu protonul, susceptibilă (<engl., fr. hadron)
de interacţiune nucleară (nucleon, mezon etc.).
hadrozáur s. m. reptilă dinozauriană uriaşă, fosilă. (<engl. hadrosaur)
háfniu s. n. metal rar, dur, greu fuzibil, în natură alături de zirconiu, folosit în tehnica (<fr. hafnium, germ. Hafnium)
nucleară, în turboreactoare, rachete etc.; celţiu.
hagádă s. f. povestire referitoare la ieşirea evreilor din Egipt, însoţită de cântece (<germ. Haggada)
tradiţionale ebraice.
hággis s. n. mâncare naţională scoţiană asemănătoare cu drobul de miel. (<fr. haggis)
HAGIO– elem. „sfânt“. (<fr. hagio–, cf. gr. hagios)
halieútic, –ă I. adj. referitor la halieutică.II. s. f. arta pescuitului; pescărit. • tratat de pescuit. (<fr. halieutique, lat. halientica)
HALO2–, –halín elem. „sare“. (<fr. halo–, –haline, cf. gr. hals,
–los)
haló3 s. n. 1. cerc luminos, colorat, în jurul Soarelui sau al Lunii, datorită prezenţei (<fr. halo, gr. halos)
cristalelor de gheaţă. • (p. ext.) cerc luminos difuz în jurul unei surse
luminoase.2. iradiaţie luminoasă pe stratul fotosensibil al unui material
fotografic în jurul unui punct
halobéntos s. n. bentos pelagic şi al lacurilor sărate. (<fr. halobenthos)
halobiónt s. n. 1. organism adaptat exclusiv la apele şi terenurile sărate.2. totalitatea (<fr. halobion, germ. Halobiont)
organismelor vii din mări şi oceane.
halocárst s. n. carst dezvoltat într–o zonă de sare. (<fr. halokarst)
halocromíe s. f. fenomen de închidere a culorii unor compuşi organici când aceştia se (<fr. halochromie)
transformă în săruri.
halofíl, –ă adj. (despre microorganisme) care se dezvoltă într–un mediu sărat. (<fr. halophile)
halofítă adj., s. f. (plantă) care creşte pe solurile bogate în săruri. (<fr. halophyte)
halogén, –ă I. adj. care produce săruri.II. s. m. denumire generică dată elementelor fluor, clor, (<fr. halogène)
brom şi iod, care se pot combina direct cu metalele, dând săruri.
hamadriás s. m. 1. maimuţă cinocefală din familia pavianilor, trăind în cete în nord–estul (<fr. hamadryas)
Africii şi în Pen. Arabică, la care masculul poartă o frumoasă mantie de
blană argintie care îi acoperă umerii.2. naja de India.3. fluture danaidă din
sud–estul Asiei.
hamamélis s. m. gen de arbori şi arbuşti decorativi, originari din China şi Japonia, cu flori (<fr., gr. hamamelis)
galbene, a căror scoarţă şi frunze au proprietăţi vasoconstrictoare.
haplofáză s. f. fază haploidă a ciclului evolutiv al unui organism, în care nucleele sunt (<fr. haplophase)
haploide; haplobioză (2).
haplofítă s. f. plantă haploidă; plantă în faza de gametofil. (<fr. haplophyte)
haplogenéză s. f. apariţie a unei forme de noi plante prin mecanismele fundamentale ale (<fr. haplogenèse)
evoluţiei.
haploíd, –ă adj. (despre celule, organisme) cu un singur set de cromozomi. (<fr. haploïde)
haplologíe s. f. suprimare a unei silabe prin disimilaţie totală. (<fr. haplologie)
haplopetál, –ă adj. (despre flori) cu petalele dispuse pe un singur verticil. (<fr. haplopétale)
haplospór s. m. spor simplu, cu nucleul având numărul complet de cromozomi. (<fr. haplospore)
haplosporánge s. m. sporange din generaţia haploidă. (<fr. haplosporange)
haplotíp s. n. combinaţie de determinaţi genetici care controlează sinteza unor proteine (<fr. haplotype)
specifice.
haplóză s. f. reducere la jumătate a numărului de cromozomi, în meioză. (<germ. Haplose)
happening /hépning/ s. n. 1. spectacol improvizat care presupune o participare activă a publicului, (<amer. happening)
urmărindu–se o creaţie artistică spontană.2. mişcare artistică bazată pe
interferenţa între mai multe forme de artă (teatru, plastică, muzică, film,
fotografie etc.), urmărind anula
happy–end /hépi–/ s. n. rezolvarea favorabilă a unei situaţii dramatice în care sunt prinse personajele (<engl. happy–end)
principale; sfârşit fericit.
HAPT(O)– elem. „simţul tactil“. (<fr. hapt/o/–, cf. gr. haptein, a
atinge)
haptén s. n. substanţă care, asociată cu o protidă, îi conferă calităţile unui antigen. (<fr. haptène)
harachíri s. n. sinucidere rituală prin tăierea pântecului cu pumnalul, practicată în Japonia; (<fr. hara–kiri)
seppuku.
hard s. n. (fam.) hardware. (<hard/ware/)
hardback /hárd–bec/ s. n. ediţie simplă, cartonată, a unei cărţi. (<engl. hard–back)
hard–disk s. n. disc magnetic, de mare capacitate, pentru stocarea datelor la computere. (<engl. hard–disk)
hardpan /–pen/ s. n. strat compact de pământ care se formează pe solurile argiloase, imediat sub (<engl. hardpan)
adâncimea de lucru a plugului.
hard–rock /roc/ s. n. 1. stil în muzica rock, bogat în intensităţi sonore puternice, obsedante.2. (<engl. hard–rock)
cântec în stilul hard rock (1).
hard–top s. n. automobil cu capotă demontabilă, rigidă, din metal sau plastic. (<engl. hard–top)
hardware /–uer/ s. n. ansamblu de elemente (circuite, maşini, dispozitive) care compun un (<engl. hardware)
calculator electronic; hard.
háres s. n. hârtie presată, impregnată cu răşini fenolice, folosită ca material (<germ. Harex)
electroizolant.
hárfă s. f. v. harpă.
harnaşá vb. tr. a înhăma, a înşeua un cal. (<fr. harnacher)
harnaşamént s. n. totalitatea obiectelor necesare la înhămarea şi înşeuarea unui cal. (<fr. harnachement)
harpagón s. m. om foarte zgârcit, avar. (<fr. harpagon)
hárpă /hárfă s. f. instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime şi (<fr. harpe, germ. Harfe)
acordaj, puse în vibraţie cu degetele ambelor mâini.
harpíe /hárpie s. f. 1. (mit.) monstru cu corp şi cap de femeie, cu aripi de pasăre şi gheare de (<fr. harpie)
leu.2. (fig.) femeie rea, arţăgoasă şi hrăpăreaţă.3. specie de vultur din
America de Sud şi Centrală, răpitor puternic şi feroce, care trăieşte în
pădurile din vecinătatea apelor.
harpíst, –ă s. m. f. cântăreţ la harpă. (<fr. harpiste)
harpón s. n. 1. instrument de fier asemănător unei lănci, legat cu un capăt de o frânghie (<fr. harpon)
lungă, folosit la vânarea balenelor.2. dispozitiv de marinari pentru a prinde
diferite obiecte.3. rachetă navă–navă din dotarea marinei SUA.4. ac gros sau
trocar pentru biopuncţi
harponiér s. m. pescar care aruncă harponul (1). (<harponnier)
haruspíciu s. m. preot la etrusci care prezicea viitorul după măruntaiele jertfelor şi pe baza (<fr. haruspice, lat. haruspex,
observării fenomenelor naturii. –icis)
hasidím, –ă adj., s. m. f. (adept) al hasidismului. (<fr. hassidim)
hasidísm s. n. 1. curent religios din sec.II. a. Chr. care se opunea înlocurii monoteismului (<fr. hassidisme)
mozaic printr–un cult elenistic politeist.2. sectă mistică mozaică, întemeiată
în Polonia în sec. XVIII.
háspel s. n. 1. maşină la finisarea ţesuturilor, pentru fierberea şi vopsirea pânzei etc.2. (<germ. Haspel)
bazin prevăzut la partea superioară cu un sistem de palete mobile, utilizat în
tăbăcărie.3. maşină de depănat.
HAST(I)– elem. „lance, suliţă“. (<fr. hast/i/–, cf. lat. hasta)
haşíş s. n. alcaloid dintr–o specie de cânepă exotică, excitant psihic. (<fr. hachisch)
haşişísm s. n. intoxicaţie acută cu haşiş. (<fr. hachischisme)
haşurá vb. tr. a acoperi cu haşuri o porţiune dintr–un desen, dintr–o hartă. (<fr. hachurer)
haşuratór s. n. instrument pentru trasarea haşurilor. (<fr. hachurateur)
haşúră s. f. fiecare dintre liniile paralele, egale ca grosime, ce reprezintă relieful pe hărţi (<fr. hachure)
sau secţiuni într–un desen tehnic.
hatórică adj. coloană ~ = coloană cu capitelul decorat cu patru capete ale zeiţei Hathor, în (<fr. hathorique)
arhitectura veche egipteană.
hattéria s. f. reptilă primitivă cu corpul şi capul acoperite cu solzi cornoşi, care trăieşte în (<fr. hattéria)
Noua Zeelandă în viziuni şi duce o viaţă nocturnă.
hat–trick /hét–tric/ s. n. performanţă a unui jucător de fotbal sau hochei pe gheaţă constând din (<engl. hat–trick)
înscrierea a trei goluri sau puncte consecutive în acelaşi meci.
haustór s. m. organ de fixare la unele plante parazite, cu care acestea absorb hrana din (<engl. haustorium, lat. haustor)
plantele parazitate.
haute couture /otcutür/ s. f. croitorie de lux. (<fr. haute–couture)
hauterivián, –ă /ot–ri–/ adj., s. (din) al treilea etaj al cretacicului inferior. (<fr. hauterivien)
n.
hautparleur /oparlö´r/ s. n. difuzor. (<fr. haut–parleur)
havá vb. tr. a tăia cu haveza făgaşe în zăcămintele în curs de exploatare. (<fr. haver)
havaián, –ă I. adj. 1. din insulele Hawaii.2. (despre un tip de erupţie vulcanică) (<fr. hawaïenne /II/ hawaïenne)
caracterizat prin emisiune fără explozie şi bombe vulcanice ale unei lave
bazaltice fluide.II. s. f. instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara,
cu sunetul lin şi tărăgănat.
haváj s. n. havare. (<fr. havage)
haván I. adj. inv., s. n. (de) culoarea tutunului, maro–deschis, tabac.II. s. f. 1. ţigară de foi (<fr. havane)
de calitate superioară.2. plută de mare din trunchiuri de brad dispuse în
forma unei ţigări de foi şi legate cu cabluri.
havát s. n. havare. (<hava)
haversián, –ă adj. (despre un ţesut osos compact) în care canalele nutritive sunt înconjurate de (<fr. haversien)
celule osoase dispuse în lamele concentrice.
havéză s. f. maşină de havat. (<fr. haveuse)
hayón s. n. partea din spate (rabatabilă) a unui automobil. (<fr. hayon)
hazárd s. n. 1. întâmplare (neaşteptată). o joc de ~ = joc de noroc.2. (fil.) lipsă de ordine (<fr. hasard)
în structura unor sisteme.3. soartă, destin.
hazardá vb. refl a întreprinde ceva la voia întâmplării; a se aventura; a risca. (<fr. hasarder)
header /hí–der/ s. n. (inform.) antet. (<engl. header)
heading /hí–ding/ s. n. lovitură cu capul (la fotbal). (<engl. heading)
heaging /hí–ging/ operaţie de contracarare a riscurilor ce pot decurge din oscilaţiile (<engl. heaging)
preţurilor de comerţ exterior sau ale cursurilor de schimb.
hebdomadár, –ă adj., s. n. (publicaţie) care apare o dată pe săptămână; săptămânal. (<fr. hebdomadaire)
HEBE– elem. „pubertate“. (<fr. hébé–, cf. gr. hebe)
hebefreníe s. f. formă clinică a schizofreniei la pubertate, care se manifestă prin (<fr. hébéphrénie)
comportament pueril, cu tendinţe spre acte antisociale.
hebelogíe s. f. psihologia adolescenţei. (<fr. hébélogie)
hebetúdine s. f. stare de toropeală datorită căreia bolnavul este cufundat în amorţire fără (<lat. hebetudo, fr. hébétude)
delir.
heboíd, –ă adj. (despre forme de hebefrenie) care se manifestă prin tendinţa de comitere a (<fr. héboïde)
unor acte antisociale.
HECAT(O)– v. hect(o)–.
hecátombă s. f. 1. (ant.) sacrificiu religios de o sută de animale. • sărbătoarea când se făceau (<fr. hécatombe)
asemenea sacrificii.2. măcel, masacru; grămadă de cadavre.3. (fig.) mare
număr de respinşi la un concurs, la un examen.
hecatonchír s. m. (mit.) gigant despre care se spune că ar fi avut cincizeci de capete şi o sută (<fr. hécatonchires)
de mâini.
hecatonstíl, –ă adj., s. n. (portic) de o sută de coloane. (<fr. hécatonstyle)
HECT(O)– elem. „o sută“. (<fr. hect/o/–, hécat/o/–, cf. gr.
/HECAT(O)– hekaton)
hectár s. n. unitate de măsură pentru suprafeţe agrare, de 100 de acri. (<fr. hectare)
héctic, –ă adj. (despre febră de lungă durată. (<fr. hectique)
hectizíe s. f. friguri continue. (<fr. hectisie)
hectográf s. n. şapirograf. (<fr. hectographe, germ.
Hektograph)
hectográm s. n. unitate de măsură pentru masă, de 100 de grame. (<fr. hectrogramme)
hectolítru s. m. unitate de măsură pentru volume, de 100 de litri. (<fr. hectolitre)
hectométru s. m. unitate de măsură pentru distanţe, de 100 de metri.. (<fr. hectomètre)
hectopiéz s. m. unitate de măsură pentru presiune, de 100 de piezi. (<fr. hectopièze)
hectosecúndă s. f. timp scurs de 100 de secunde. (<hecto– + secundă)
hectowátt s. m. unitate de măsură a puterii, de 100 de waţi. (<fr. hectowatt)
héder s. n. parte componentă a combinelor de cereale dintr–o platformă pe care se (<rus. heder, engl. header)
montează aparatul de tăiere, despicătorul de lan, un transportor, rabotorul şi
mecanismele de acţionare a acestora.
hédging s. f. (fin.) operaţie prin care un importator sau o bancă se angajează, pe de o (<engl. hedging)
parte, să plătească o sumă în valută la un anumit termen, iar pe de alta, se
împrumută cu aceeaşi sumă în valută, având acelaşi termen de rambursare.
hedonísm s. n. concepţie etică potrivit căreia scopul vieţii este plăcerea; cult al plăcerii. (<fr. hédonisme)
hegemón s. m., adj. conducător; (cel) care reprezintă forţa principală, conducătoare. (<lat., gr. hegemon)
hegemoníe s. f. drept al unui oraş antic de a conduce treburile confederaţiei din care făcea (<fr. hégémonie, gr. hegemonia)
parte. • supremaţie politică sau economică a unui oraş într–o ţară;
supremaţie, dominaţie; rol conducător.
hegemonísm s. n. tendinţă de hegemonie a unui stat sau popor în materie politică. (<hegemonie + –ism)
hegíră s. f. eră la mahomedani, datând de la fuga lui Mahomed de la Meca la Medina, în (<fr. hégire)
anul 622.
heimatlos /hái–/ s. m. apatrid. (<germ. Heimatlos)
heláncă s. f. ţesătură sintetică supraelastică; obiect de îmbrăcăminte dintr–o astfel de (<it. helanca)
ţesătură.
HELCO– elem. „ulcer, ulceraţie“. (<fr. helco–, cf. gr. helkos)
heliomarín, –ă adj. (despre tratamente medicale) care combină şederea pe litoral cu helioterapia. (<fr. héliomarin)
heliometeorologíe s. f. ramură a meteorologiei care studiază raporturile dintre circulaţia atmosferică (<fr. héliométéorologie)
şi activitatea solară.
heliométru s. n. instrument pentru determinarea diametrului aparent al Soarelui şi al (<fr. héliomètre)
planetelor.
helión s. m. nucleu al atomului de heliu. (<fr. hélion)
heliopatíe s. f. denumire generică pentru afecţiunile provocate de razele solare. (<fr. héliopathie)
helioplastíe s. f. procedeu de gravură fotografică prin care se obţin planşe gravate în relief. (<fr. hélioplastie)
heliosciofíte s. f. pl. plante adaptate atât pentru regiunile însorite, cât şi pentru cele umbrite. (<fr. héliosciophytes)
helioscóp s. n. dispozitiv optic care se ataşează la o lunetă pentru observarea Soarelui. (<fr. hélioscope)
heliostát s. n. celostat folosit în observaţiile solare într–o direcţie determinată. (<fr. héliostat)
heliotactísm s. n. heliotropism. (<fr. héliotractisme)
heliotéhnic, –ă I. adj. referitor la heliotehnică.II. s. f. tehnică ce urmăreşte a transforma energia (<fr. héliotechnique)
solară în curent electric cu ajutorul fotopilelor.
heliotehnicián, –ă s. m. f. specialist în heliotehnică. (<fr. héliotechnicien)
helioterapíe s. f. tratament medical prin expunerea corpului la acţiunea radiaţiilor solare. (<fr. héliothérapie)
heliotermíe s. f. încălzire a apei unor lacuri sărate, sub acţiunea razelor solare, mai mult decât (<fr. héliothermie)
regiunile învecinate.
heliotipíe s. f. reproducere tipografică cu substanţe coloidale expuse la acţiunea luminii (<fr. héliotypie)
solare.
heliotróp1 s. m. plantă exotică cu flori mici, albăstrui, cu miros plăcut, folosită în industria (<fr. héliotrope, lat.
parfumului. heliotropium)
heliotróp2 I. s. m. 1. materie colorantă solubilă în apă, folosită la vopsitul bumbacului.2. ulei (<fr. héliotrope)
eteric din florile de heliotrop1.3. varietate de calcedonie, de culoare
verde–închis, din care se fac obiecte ornamentale.II. s. n. instrument
geodezic de semnalizare dintr–o og
heliotropínă s. f. produs sintetic care înlocuieşte esenţa de heliotrop1. (<fr. héliotropine, germ.
Heliotropin)
heliotropísm s. n. reacţie de orientare şi de mişcare a plantelor şi animalelor sub influenţa (<fr. héliotropisme)
luminii solare; fototropism; heliotactism.
helióză s. f. insolaţie. (<fr. héliose)
heliozincografíe s. f. procedeu de reproducere a hărţilor şi a desenelor constând în trecerea (<fr. héliozincographie)
desenului pe o placă de zinc granulat.
helipót s. n. potenţiometru de precizie. (<fr. hélipot)
héliu s. n. gaz inert, inodor, neinflamabil şi foarte uşor. (<fr. hélium)
hélix s. n. margine a pavilionului urechii. (<fr. hélix)
helló interj. (ca formulă de salut) bună! (<engl. hallo)
helmínt1 s. m. nume generic al viermilor paraziţi. (<fr. helminthe)
HELMINT2(O)– elem. „viermi paraziţi“, „helminţi“. (<fr. helminth/o/–, cf. gr.
helmins, –nthos)
helmintiáză s. f. boală parazitară produsă de prezenţa helminţilor în organism; verminoză. (<fr. helminthiase)
HELO2– elem. „mlaştină, baltă“. (<fr. hélo–, cf. gr. helos, –eos,
loc mlăştinos)
helobiále s. f. pl. ordin de plante monocotiledonate acvatice: sagitaria şi alte plante înrudite. (<fr. hélobiales)
helocrén, –ă adj. (despre izvoare) care apare în mlaştini cu debit mic; (despre organisme) care (<germ. helokrene)
trăieşte în asemenea ape.
helodermíe s. f. hipercheratoză nedureroasă la nivelul degetelor de la mâini. (<fr. hélodermie)
helofíl, –ă adj. (despre plante) cu afinităţi pentru terenurile mlăştinoase. (<lat. helophilus)
helofítă adj., s. f. (plantă) care creşte în bălţi şi mlaştini cu apă dulce. (<fr. hélophyte)
heloplanctón s. n. planctonul bălţilor şi al mlaştinilor. (<fr. héloplancton)
helotomíe s. f. excizie chirurgicală a unei excrescenţe cornoase. (<engl. helotomy)
helveţián, –ă adj., s. n. (din) al doilea etaj al miocenului. (<fr. helvétien)
hem1 s. n. compus organic care intră în compoziţia hemoglobinei, substanţa colorantă (<fr. hème)
din globulele roşii.
HEM2(O)– elem. „sânge, hematii, hemoglobină“. (<fr. hém/o/–, hémat/o/–,
/HEMAT(O)–, –emíe –hémie, cf. gr. haima, –tos)
hemaglutináre s. f. metodă de determinare a timpului în care două probe de sânge pot provoca (după fr. hémagglutination)
aglutinarea hematiilor.
hemaglutinínă s. f. aglutinină capabilă să producă agregarea hematiilor. (<fr. hémagglutinine)
hemangiectazíe s. f. dilataţie a vaselor sangvine. (<fr. hémangiectasie)
hemangioblastóm s. n. hemangiom capilar malign, cu localizare cerebrală. (<fr. hémangioblastome)
hemangióm s. n. tumoare benignă a vaselor sangvine. (<fr. hémangiome)
hemangiomatóză s. f. angiomatoză hemoragică. (<fr. hémangiomatose)
hemartróză s. f. acumulare patologică de sânge în articulaţii. (<fr. hémarthrose)
HEMAT(O)– v. hem2(o)–.
hemateméză s. f. vomă cu sânge din leziunile tubului digestiv. (<fr. hématémèse)
hemátic adj. referitor la sânge. (<fr. hématique)
hematidróză s. f. eliminare de sudoare cu sânge. (<fr. hématidrose)
hematíe s. f. element component al sângelui, care conţine hemoglobină şi care transportă (<fr. hématie)
oxigenul şi bioxidul de carbon; globulă roşie; eritrocit.
hematimetríe s. f. metodă de numărare a hematiilor dintr–un volum de sânge. (<fr. hématimétrie)
hematimétru s. n. aparat folosit în hematimetrie. (<fr. hématimètre)
hematínă s. f. pigment feruginos al hemoglobinei. (<fr. hématine)
hematít s. n. oxid natural de fier, cristalizat, foarte dur, de culoare roşie (oligist) sau brună (<fr. hématite)
(limonit).
hematoblást s. n. unul dintre elementele celulare ale sângelui. (<fr. hématoblaste)
hematocél s. n. tumoare formată prin acumulare de sânge într–un ţesut sau organ. (<fr. hématocèle)
hematocitologíe s. f. parte a hematologiei care studiază celulele sangvine. (<fr. hématocytologie)
hematocolecíst s. n. colectare de sânge în cavitatea vezicii biliare. (<fr. hématocolecyste)
hematocrít s. n. 1. masa eritrocitară dintr–un volum de sânge.2. tub gradat care permite (<fr. hématocrite)
determinarea raportului dintre volumul eritrocitelor şi plasma sangvină;
hematoglobinometru. • raportul însuşi.
hematocróm s. n. pigment roşcat carotenoid din celulele unor alge. (<fr. hématochrome)
hematodermíe s. f. afecţiunile sistemului hematopoietic, însoţite de leziuni cutanate. (<fr. hématodermie)
hematofág, –ă adj., s. m. f. (animal, insectă) care se hrăneşte cu sânge. (<fr. hématophage)
hematofagíe s. f. 1. fagocitoză a hematiilor.2. faptul de a se hrăni cu sânge. (<fr. hématophagie)
hematofobíe s. f. frică patologică de sânge; hemofobie. (<fr. hématophobie)
hematogén, –ă I. adj. 1. (despre medicamente) care intervine în formarea sângelui.2. care provine (<fr. hématogène)
din sânge sau aparţine acestuia.II. s. n. 1. substanţă feruginoasă care se
găseşte în gălbenuşul de ou.2. produs alimentar concentrat, obţinut din
amestecarea sângelui cu lapte şi
hematogenéză s. f. proces de formare a sângelui. (<fr. hématogenèse)
hematoglobinométru s. n. hematocrit (2). (<fr. hématoglobinomètre)
hematométru s. n. masă cu aparenţă tumorală, formată prin retenţia sângelui menstrual în (<fr. hématomètre)
cavitatea uterină.
hematomielíe s. f. hemoragie în măduva spinării. (<fr. hématomyélie)
hematonefróză s. f. acumulare de sânge în bazinet şi rinichi. (<fr. hématonéphrose)
hematopoiéză s. f. proces de formare şi dezvoltare a celulelor sangvine. (<fr. hématopoïèse)
hematoporfirínă s. f. materie colorantă roşu–închis, rezultată din degradarea hemoglobinei. (<fr. hématoporphyrine)
hemocultúră s. f. cultivare şi identificare a unor germeni patogeni în sânge prin însămânţare pe (<fr. hémoculture)
un mediu.
hemodiagnóstic s. n. diagnostic pe examenul serologic al sângelui. (<fr. hémodiagnostic)
hemodialíză s. f. fenomen de trecere a sângelui printr–o membrană de epurare extrarenală cu (<fr. hémodialyse)
ajutorul unui rinichi artificial.
hemodializór s. m. rinichi artificial. (<fr. hémodialyseur)
hemodilúţie s. f. diluţie a sângelui circulant. (<fr. hémodilution)
hemodinámic, –ă I. adj. referitor la hemodinamică.II. s. f. 1. circulaţie a sângelui în aparatul (<fr. hémodynamique)
vascular.2. parte a fiziologiei care studiază circulaţia sangvină.
hemodinamométru s. n. manometru pentru măsurarea presiunii sângelui. (<fr. hémodynamomètre)
hemofág, –ă adj. 1. (despre animale) care se hrăneşte cu sânge.2. (despre fagocite) care (<fr. hémophage)
distruge globulele roşii.
hemofílic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hemofilie. (<fr. hémophilique)
hemofilíe s. f. predispoziţie ereditară la hemoragii, datorită insuficientei puteri de coagulare (<fr. hémophilie)
a sângelui.
hemofobíe s. f. hematofobie. (<engl. hemophobia)
hemoftalmíe s. f. invadare a corpului vitros de către sânge. (<fr. hémophtalmie)
hemogénic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hemogenie. (<fr. hémogénique)
hemogeníe s. f. boală de sânge, la femei, manifestată prin scăderea numărului trombocitelor. (<fr. hémogénie)
hemoglobínă s. f. pigment protidic roşu din sânge, având rolul de a răspândi în corp oxigenul (<fr. hémoglobine)
inspirat.
hemoglobinemíe s. f. prezenţa hemoglobinei în sânge, ca urmare a distrugerii globulelor roşii. (<fr. hémoglobinémie)
hemolímfă s. f. lichid din aparatul circulator al multor nevertebrate, corespunzător sângelui. (<fr. hémolymphe)
hemoptizíe s. f. eliminare de sânge pe gură, cauzată de o hemoragie a căilor respiratorii. (<fr. hémoptysie)
hendiádă s. f. figură de stil constând în înlocuirea unui substantiv însoţit de un atribut prin (<fr., lat., gr. hendiadys)
două substantive; înlocuire a unui atribut adjectival cu unul substantival.
henéu s. m. arbust din Orientul Mijlociu, din ale cărui frunze se extrage o vopsea roşie (<fr. henné)
pentru păr; vopseaua însăşi.
henoteísm s. n. formă primitivă de religie în care credincioşii se închină unei singure (<fr. hénothéisme)
divinităţi, fără a exclude existenţa altora.
hénry s. m. unitate de măsură a inductanţei, egală cu inductanţa unui circuit electric (<fr. henry)
format dintr–o singură spiră, prin care un curent de un amper stabileşte un
flux magnetic propriu de un weber.
henrymétru s. n. aparat de măsurat inductanţa electrică. (<fr. henrymètre)
henţ s. m. (fotbal) atingerea neregulamentară a balonului cu mâna. (<engl. hands)
heortologíe s. f. studiu asupra sărbătorilor greceşti. (<fr. héortologie)
hepár s. n. ficat. • extract de ficat, cu acţiune de stimulare a hematopoiezei şi de (<fr. hépar)
regenerare a celulei hepatice.
heparínă s. f. substanţă anticoagulantă produsă de ficat, muşchi etc., folosită în tratamentul (<fr. héparine)
infarctului miocardic, al tromboflebitelor etc.
heparinemíe s. f. prezenţa heparinei în sânge. (<fr. héparinémie)
heparinoterapíe s. f. folosirea terapeutică a heparinei. (<fr. héparinothérapie)
heparinuríe s. f. prezenţa heparinei în urină. (<fr. héparinurie)
HEPAT(O)– elem. „ficat“. (<fr. hépat/o/–, cf. gr. hepar,
–atos)
hepatalgíe s. f. durere de ficat. (<fr. hépatalgie)
hepatectomíe s. f. rezecţie a unei porţiuni din ficat. (<fr. hépatectomie)
hepátic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de ficat. (<fr. hépatique)
hepaticée s. f. pl. familie de plante criptogame cu frunze numai de o parte a tulpinii sau fără (<lat. hepaticeae)
frunze.
HEPATICO– elem. „canal hepatic“. (<fr. hépatico–, cf. gr. hepatikos)
heptacórd s. n. 1. liră antică cu şapte coarde.2. scară muzicală de şapte trepte diatonice. (<fr. heptacorde)
hertz /herţ/ s. m. unitate de măsură pentru frecvenţă egală cu frecvenţa unui fenomen periodic (<fr. hertz)
cu perioada de o secundă; ciclu (3) pe secundă.
hertzián, –ă adj. referitor la undele electromagnetice radio. o unde ~ene = unde (<fr. hert-zien)
electromagnetice care transmit semnalele radiofonice; cablu ~ = sistem de
transmisie prin unde hertziene a mesajelor.
hesonít s. n. varietate de granat, incolor, verzui–brun, galben sau roşu, piatră preţioasă. (<germ. Hessonit)
hetairísm s. n. 1. stare de promiscuitate în prima fază a comunei primitive, în care (<fr. hétaïrisme)
raporturile sexuale nu erau supuse nici unei reglementări sociale.2. condiţia,
obiceiurile hetairelor.
HETER(O)– elem. „altul“, „diferit“, „inegal“. (<fr. hétéro–, cf. gr. heteros)
/ETER(O)–
heterándru, –ă adj. (despre flori) cu stamine de lungimi şi forme diferite. (<fr. hétérandre)
heteroanticórp s. m. anticorp activ contra unui antigen provenind de la indivizi de specii diferite. (<fr. hétéro–anticorps)
heteroantigén s. n. antigen care produce dezvoltarea de anticorpi în serul unor indivizi din specii (<fr. hétéroantigène)
diferite.
heteroauxínă s. f. hormon asemănător auxinei, care accelerează creşterea. (<fr. hétéroauxine)
heteroblást s. n. ţesut care se dezvoltă sub formă diferită de a ţesutului de origine. (<fr. hétéroblaste)
heterocarión s. m. celulă cu două nuclee genetic diferite. (<fr. hétérocaryon)
heterocarióză s. f. coexistenţa în cadrul aceleiaşi celule a unor nuclei genetic deosebiţi. (<fr. hétérocaryose)
heterocarpíe s. f. prezenţa de fructe sau seminţe de mai multe feluri la aceeaşi plantă. (<fr. hétérocarpie)
heterocefál s. m. monstru fetal cu două capete de mărimi diferite. (<engl. heterocephalus)
heterocéras s. m. amonit cu cochilie, la început turniculată, apoi dreaptă şi terminată cu o (<lat. heteroceras)
cârjă.
heterocérc, –ă adj. (despre înotătoarea codală a unor peşti) cu lobi inegali, cel dorsal mai mare. (<fr. hétérocerque)
heterocíclic, –ă adj. 1. (despre compuşi organici) care are în ciclu, pe lângă atomi de carbon, şi (<fr. hétérocyclique)
atomi ai altor elemente.2. (despre flori) cu verticile neuniforme sau cu piese
inegale.
heterocíclu s. n. compus organic heterociclic (1). (<fr. hétérocycle)
heteroclít, –ă adj. v. eteroclit.
heterocotíl, –ă adj. cu cotiledoane inegale. (<fr. hétérocotyle)
heterocróm, –ă adj. 1. (despre capitulul compozeelor) la care florile din centru sunt de altă (<fr. hétérochrome)
culoare decât cele din jur.2. (fot.) de culori diferite.
heterocromíe s. f. 1. anomalie congenitală caracterizată prin colorarea diferită a irisurilor.2. (<fr. hétérochromie)
coloraţie diferită a unor organe vegetale (unicolore).
heterocromozóm s. m. heterozom. (<fr. hétérochromosome)
heterocrón, –ă adj. în timpuri diferite. (<fr. hétérochrone)
heterocronísm s. n. 1. apariţie anormală a unor organe sau caractere înaintea altora.2. interval (<fr. hétérochronisme)
între cronaxia nervului şi cea a muşchiului, care împiedică transmiterea
influxului nervos.
heterodínă s. f. 1. circuit electronic pentru producerea unor bătăi prin interferenţa a două (<fr. hétérodyne)
oscilaţii de frecvenţe foarte apropiate.2. generator de semnale de înaltă
frecvenţă, în operaţii de măsurare sau de control.
heterodónt, –ă I. adj. 1. (despre animale) care are dinţii diferenţiaţi; anizodont.2. (despre frunze) (<germ. heterodont)
neuniform dinţat.II. s. n. pl. ordin de lamelibranhiate cu dinţi diferenţiaţi.
heterofilíe s. f. prezenţa unor frunze de forme şi dimensiuni diferite pe aceeaşi plantă. (<fr. hétérophyllie)
heterofíte s. f. pl. plante antotrofe capabile să–şi prelucreze atât substanţele nutritive luate din (<fr. hétérophytes)
substrat cât şi pe cele de natură organică.
heterofític, –ă adj. cu două feluri de spori, pe sporofiţi diferiţi. (<fr. hétérophytique)
heterofoníe s. f. (muz.) discordanţă provenită din abaterile ritmice şi de intonaţie a vocilor (<fr. hétérophonie)
mai multor cântăreţi care interpretează aceeaşi melodie.
heterogám, –ă adj. care prezintă heterogamie. • (despre plante) cu flori de sexe diferite. (<fr. hétérogame)
heterogamét s. m. gamet deosebit morfologic faţă de partenerii săi şi de cei de sex diferit. (<fr. hétérogamète)
heterogametánge s. m. gametange femel sau mascul pe acelaşi tal, specific fungilor. (<fr. hétérogamétange)
heterogamétic, –ă adj. (despre sex) care dă naştere la heterogameţi. (<fr. hétérogamétique)
heterogamíe s. f. 1. fuziune a doi heterogameţi; anizogamie.2. fuziune între doi gameţi (<fr. hétérogamie)
provenind de la indivizi diferiţi.
heterogenétic, –ă adj. (biol.) provenit din strămoşi diferiţi. (<fr. hétérogénétique)
heterogenéză s. f. 1. geneză a unor urmaşi diferiţi în cadrul aceleiaşi specii.2. alternanţă de (<fr. hétérogenèse)
generaţii; heterogenie.3. teorie idealistă care consideră schimbările suferite
de organisme ca fiind cu totul independente de mediul extern.
heteronimíe s. f. (lingv.) folosire a unor perechi de cuvinte formate din radicale diferite, (<fr. hétéronymie)
cuvinte moştenite sau împrumutate.
heteronóm, –ă adj. care se conduce după legi externe, provenite din afară. • (despre schimbări (<fr. hétéronome)
fonetice) condiţionat de alţi factori.
heteronomíe s. f. (fil.) principiu potrivit căruia voinţa subiectului nu are în sine raţiunea (<fr. hétéronomie)
propriei acţiuni, ci o derivă din raţiuni externe. • situaţie, acţiune
caracterizată prin faptul că este guvernată nu de legi proprii, ci de legi situate
sau impuse din afară. • c
heteroplastíe s. f. heterogrefă. (<fr. heteroplastie)
heteroplazíe s. f. formare a unui ţesut anormal în organism. (<fr. hétéroplasie)
heteroploidíe s. f. modificare în plus sau în minus a numărului de cromozomi caracteristic unei (<fr. hétéroploïdie)
specii.
heteropóde s. n. pl. ordin de gasteropode marine cu piciorul transformat în înotătoare. (<fr. hétéropodes)
heteroproteídă s. f. denumire generică dată substanţelor organice compuse dintr–o parte proteică (<fr. hétéroprotéide)
şi una neproteică.
heteroptére s. f. pl. ordin de insecte himenoptere care au prima pereche de aripi chitinoase la (<fr. hétéroptères)
bază şi membranoase în rest, iar a doua pereche în întregime membranoase;
hemiptere.
heterosexuál, –ă adj. care prezintă heterosexualitate. (<fr. hétérosexuel)
heterosexualitáte s. f. sexualitate normală, atracţie spre sexul opus. (<fr. hétérosexualité)
heterosinápsă s. f. sinapsă a doi cromozomi neomologi. (<fr. hétérosynapse)
heterospermíe s. f. prezenţa de seminţe diferite ca formă sau conţinut la aceeaşi plantă. (<fr. hétérospermie)
heterospór I. adj. (despre plante) cu tipuri distincte de spori, masculi şi femele.II. s. m. (<fr. hétérospore)
spor cu energide mascule şi femele.
heterosporíe s. f. producere de heterospori. (<fr. hétérosporie)
heterostemoníe s. f. prezenţa la aceeaşi plantă a unor stamine de forme şi lungimi diferite. (<fr. hétérostémonie)
heterostilíe s. f. prezenţa unor stile de lungimi diferite în florile aceleiaşi specii. (<fr. hétérostylie)
heterotaxíe s. f. 1. (bot.) poziţie anormală a unui organ sau a unei părţi dintru–un organism.2. (<fr. hétérotaxie)
dereglare a unui organ anatomic.
heteroterapíe s. f. tratament al unei boli cu mijloace specifice alteia. (<fr. hétérothérapie)
heterotermíe s. f. proprietatea unor animale homeoterme de a–şi pierde în timpul iernii (<fr. héterotermie2)
posibilitatea reglării temperaturii corpului.
heterotíp, –ă I. adj. tipărit cu planşe ale căror caractere sunt mobile; schimbat, cu totul (<fr. hétérotype)
altfel.II. s. m. monstru dublu în care fătul parazit atârnă de peretele ventral al
antozitului.
heterotóp, –ă adj. care creşte în biotopuri diferite. (<fr. hétérotope)
heterotransplánt s. n. transplant recoltat de la un alt individ. (<fr. hétérotransplant)
heterotróf, –ă adj. (biol.; despre organisme) 1. care se hrăneşte cu substanţe organice sintetizate (<fr. hétérotrophe)
de alte organisme sau rezultate din degradarea acestora.2. cu nutriţie variată.
heteróză s. f. (lingv.) înlocuire a unei expresii precise cu una mai puţin precisă, de obicei (<fr. hétérose)
un nume propriu de oraş cu un nume comun care exprimă atributul său.
hevéa s. f. arbore exotic din regiunile tropicale, înalt şi lipsit de ramuri la partea (<fr. hévéa)
inferioară, din care se extrage cauciucul.
HEX(A)– elem. „şase“. (<fr. hex/a/–, cf. gr. hex)
hexacíclic, –ă adj. cu şase verticile florale. (<fr. hexacyclique)
hexaclorbenzén s. m. compus chimic obţinut prin substituirea atomilor din benzen cu atomi de (<fr. hexachlorbenzène)
clor.
hexaclorciclohexán s. n. compus organic sintetic din mai mulţi izomeri, ca insecticid; analcid. (<fr. hexachlorcyclohexane)
hexaclorúră s. f. clorură care conţine în formulă şase atomi de clor. (<fr. hexachlorure)
hexacoraliéri s. m. pl. subclasă de polipi coralieri având în jurul gurii şase tentacule. (<fr. hexacoralliaires)
hexacórd s. n. 1. liră cu şase coarde, la vechii greci.2. scară muzicală de şase trepte (<fr. hexacorde)
diatonice.
hexadactíl, –ă adj. cu şase degete. (<fr. hexadactyle)
hexadecimál, –ă adj. (despre un sistem de numeraţie) care are la bază cifra 16. (<fr. hexadécimal)
hexaédru s. n. poliedru cu şase feţe. (<fr. hexaèdre)
hexagón s. n. poligon cu şase laturi. (<fr. hexagone, lat. hexagonus)
hexagrámă s. f. 1. reunire a şase litere.2. (muz.) vechi portativ de şase linii. (<fr. hexagramme)
hexamétru s. m. vers antic, specific genului epic, din şase picioare dactilice sau spondaice. (<fr. hexamètre, lat. hexameter)
HIAL(O)– elem. „sticlă“, „corp vitros“; „transparent“. (<fr. hyal/o/–, cf. gr. hyalos)
hialín, –ă adj. care are înfăţişarea, transparenţa sticlei; vitros. (<fr. hyalin)
hialinóză s. f. transformare patologică a substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv (<fr. hyalinose)
într–o masă sticloasă.
hialít s. n. 1. varietate transparentă şi vitroasă de opal.2. sticlă neagră de Boemia. (<germ. Hyalit)
hibíscus s. m. plantă ierboasă, arbustivă şi arborescentă, originară din India şi China, cu (<fr., engl., lat. hibiscus)
flori mari, viu colorate.
hibríd, –ă I. adj., s. m. (organism) rezultat prin hibridare; bastard, metis.II. adj. 1. care (<fr. hybride, lat. hybrida)
aparţine la două categorii, tehnologii, clase diferite.2. din elemente
eterogene, disparate; lipsit de armonie. • (despre cuvinte) prin contaminare
sau încrucişare, din ele
hibridá vb. tr. a încrucişa prin hibridare; a hibridiza (i), a bastarda. (<fr. hybrider)
hibridáre s. f. încrucişare a două soiuri, rase, specii etc. de plante sau animale diferite; (<hibrida)
hibridaţie.
hibridaţie s. f. hibridare. (<fr. hybridation)
hibridísm s. n. hibriditate. (<engl. hybridism)
hibriditáte s. f. caracterul a tot ceea ce este hibrid; hibridism. (<fr. hibridité)
hibridizá vb. tr. 1. a hibrida.2. (fiz.) a obţine, prin contopire, dintr–un număr de orbitali (<germ. hybridisieren)
atomici acelaşi număr de orbitali, cu energie şi geometrie identică.
hibridóm s. m. celulă hibridă formată dintr–o celulă canceroasă şi dintr–o limfocită. (<hibrid + –om)
hícori s. m. arbore subtropical asemănător cu nucul, cu lemn tare şi flexibil. (<fr. hickory)
HID– v. hidr(o)1–.
hidálgo s. m. nobil spaniol. (<fr., sp. hidalgo)
hidartróză s. f. acumulare de lichide seroase într–o articulaţie. (<fr. hydarthrose)
HIDAT(O)– v. hidr(o)1–.
hidátic, –ă adj. referitor la hidatide. o chist ~ = pungă de forma unei vezicule cu un conţinut (<fr. hydatique)
lichid, care se formează în unele organe, datorită larvelor de tenie.
HIDR(O)2, –hidróză elem. „sudoare, transpiraţie“. (<fr. hidr/o/–, –hidrose, cf. gr.
hidros)
hidracariéni s. m. pl. acarieni de origini diferite, adaptaţi la viaţa acvatică. (<fr. hydracariens)
hidracíd s. m. acid din combinarea hidrogenului cu un metaloid. (<fr. hydracide)
hidradenóm s. n. adenom sudoripar. (<fr. hidradénome)
hidragóg, –ă adj., s. n. purgativ puternic. (<fr. hydragogue)
hidramniós s. n. exces de lichid amniotic. (<fr. hydramnios)
hidránt s. n. dispozitiv de închidere–deschidere a apei din conducte, sub presiune, la care (<fr. hydrante, germ. Hydrant)
se pot racorda unul sau mai multe furtunuri.
hidrargilít s. n. hidroxid natural de aluminiu. (<fr. hydrargyllite)
hidrargír s. n. mercur. (<fr. hydrargyre)
hidrargirísm s. n. intoxicaţie cu preparate de mercur. (<fr. hydrargyrisme)
hidrargiroterapíe s. f. folosire terapeutică a mercurului. (<fr. hydrargyrothérapie)
hidrargiróză s. f. erupţie cutanată sau coloraţie anormală a tegumentelor datorită administrării (<fr. hydrargyrose)
unui tratament cu mercur.
hidrári s. m. pl. ordin de celenterate marine, cu excepţia hidrei de apă dulce. (<fr. hydraires)
hidrát s. m. compus anorganic solid care conţine molecule de apă. o ~ţi de carbon = (<fr. hydrate)
glucide.
hidratá vb. refl. (despre substanţe chimice) 1. a se combina cu apă.2. a absorbi apa în (<fr. hydrater)
interiorul său prin adeziune.
hidratánt, –ă adj. care hidratează. o loţiune (sau cremă) ~ă = loţiune (cremă) folosită în (<fr. hydratant)
cosmetică pentru a reda epidermei conţinutul său de apă.
hidratáre s. f. 1. faptul de a se hidrata.2. introducere de apă în organism în caz de (<hidrata)
hemoragii, vărsături etc.3. creştere a cantităţii de apă din organismele
vegetale.
hidraúlic, –ă I. adj. 1. referitor la hidraulică.2. care funcţionează cu ajutorul unui lichid, (<fr. hydraulique, lat.
acţionat de o pompă.3. care rezistă la acţiunea apei.II. s. f. ştiinţă care hydraulicus)
studiază mecanica lichidelor şi aplicarea lor în tehnică.
hidraulicián, –ă s. m. f. inginer specialist în hidraulică. (<fr. hydraulicien)
hidrazídă s. f. substanţă organică din grupa amidelor, derivată din hidrazină, cristalizată, (<fr. hydrazide)
bacteriostatic puternic.
hidrazínă s. f. compus organic bazic, toxic, combinaţie a azotului cu hidrogenul, folosit ca (<fr. hydrazine)
agent reductor, antioxidant, anticorosiv şi de vulcanizare etc.
hidrazobenzén s. m. substanţă organică, derivat al hidrazinei, cristalizată, incoloră, cu miros de (<fr. hydrazobenzène)
camfor, folosită în sinteza coloranţilor şi a medicamentelor.
hidrazónă s. f. compus organic obţinut prin condensarea hidrazidei. (<fr. hydrazone)
hídră s. f. 1. (mit.) şarpe uriaş, închipuit cu şapte capete, care, tăiate, creşteau la loc.2. (<fr. hydre, lat. hydra)
(fig.) nenorocire, rău care creşte inevitabil.3. animal celenterat care trăieşte
pe fundul apelor dulci, fixându–se cu ajutorul unui disc.
hidroaviáţie s. f. 1. ramură a aeronauticii care se ocupă cu studiul hidroavioanelor.2. aviaţie (<fr. hydraviation)
dotată cu hidroavioane.
hidroavión s. n. avion care poate ateriza şi decola de pe apă. (<fr. hydravion)
hidrobáză s. f. bază pentru hidroavioane. (<fr. hydrobase)
hidrobiciclétă s. f. ambarcaţie de agrement pusă în mişcare printr–un mecanism cu pedale. (<fr. hydrobicyclette)
hidrocultúră s. f. cultură a plantelor (industriale) în soluţii nutritive, renunţându–se la pământ; (<fr. hydroculture)
hidroponică.
hidrocutáre s. f. sincopă cu pierderea cunoştinţei şi oprirea respiraţiei, ca urmare a (după fr. hydrocution)
contactului brusc cu apa rece; hidrocuţie.
hidrocúţie s. f. hidrocutare. (<fr. hydrocution)
hidrodinámic, –ă I. adj. referitor la hidrodinamică.II. s. f. dinamica fluidelor. (<fr. hydrodynamique)
hidroeléctric, –ă adj. (despre centrale electrice) care transformă energia hidraulică în energie (<fr. hydro–électrique)
electrică.
hidroelevatór s. n. dispozitiv pentru înlăturarea noroiului în lucrări de hidromecanizare; elevator (<fr. hydro–élevator)
hidraulic.
hidroelicoptér s. n. elicopter care poate decola şi reveni atât pe uscat cât şi pe apă. (<hidro– + elicopter)
hidroenergétic, –ă adj. care produce energie cu ajutorul apei; care utilizează energia apei. (<fr. hydroénergétique)
hidroenergeticián, –ă s. m. f. specialist în lucrări hidroenergetice. (<hidroenergetic + –ian)
hidroenergíe s. f. energie produsă de apă în mişcare; energie hidraulică. (<fr. hidroénergie)
hidroestezíe s. f. sensibilitate faţă de apă. (<fr. hydroesthésie)
hidrofáună s. f. faună acvatică. (<fr. hydrofaune)
hidrofíl, –ă I. adj. 1. (despre materiale, soluri) cu afinitate pentru apă.2. (despre (<fr. hydrophile)
organisme) care trăieşte permanent în apă.II. adj., s. f. (plantă) la care
polenizarea se face prin intermediul apei; hidrogamă.
hidrofilíe s. f. proprietate a unei plante, a unui material de a fi hidrofil. (<fr. hydrophilie)
hidrofilizá vb. tr. a trata un material pentru a deveni hidrofil. (<fr. hydrophiliser)
hidrofítă adj., s. f. (plantă) adaptată la viaţa acvatică. (<fr. hydrophyte)
hidrofitologíe s. f. studiul plantelor de apă. (<fr. hydrophytologie)
hidrofób, –ă I. adj. 1. (despre materiale, soluri) care nu are afinitate pentru apă, care nu (<fr. hydrophobe)
absoarbe apa; acvifug, hidrofug.2. (despre organisme) care nu se poate
dezvolta într–un mediu cu prea multă umezeală.II. adj., s. m. f. (suferind) de
hidrofobie (2).
hidrofobíe s. f. 1. proprietate a unui material de a fi hidrofob.2. teamă patologică de apă (în (<fr. hydrophobie)
tetanos, meningită, turbare).
hidrofobizá vb. tr. a face (un material) hidrofob; a impermeabiliza. (<hidrofob + –iza)
hidrofón s. f. aparat pentru semnalizarea prin sunete sub apă, care transformă oscilaţiile (<fr. hydrophone)
acustice în oscilaţii electrice.
hidrofór, –ă I. adj. canal ~ = canal prin care circulă apa în sistemul ambulacrar la (<fr. hydrophore)
echinoderme.II. s. n. 1. instalaţie mecanică pentru împingerea apei în
conducte, la o anumită înălţime.2. aparat răcitor format dintr–un sistem de
ţevi prin care se asigură circulaţia
hidroftalmíe s. f. întindere patologică a globului ocular ca urmare a creşterii volumului umorii (<fr. hydrophtalmie)
apoase.
hidrofúg, –ă adj. hidrofob (I, 1). (<fr. hydrofuge)
hidrofugáre s. f. operaţie de finisare, prin apretare sau prin modificarea structurii, a (după fr. hydrofugation)
ţesăturilor, pentru micşorarea capacităţii de umezire a acestora.
hidrogámă adj., s. f. (plantă) hidrofilă. (<fr. hydrogame)
hidrogamíe s. f. fertilizare a unei plante pe, sau sub apă. (<fr. hydrogamie)
hidrogél s. n. gel coloidal în care mediul de dispersie este apa. (<fr. hydrogel)
hidrogén s. n. gaz incolor, inodor, insipid şi inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în (<fr. hydrogène)
compoziţia apei. o ~ greu = deuteriu; ~ sulfurat = combinaţie a sulfului cu
hidrogenul, sub formă de gaz incolor, rău mirositor, toxic; acid sulfhidric.
hidrogená vb. tr. a introduce hidrogen în molecula unei combinaţii chimice. (<fr. hydrogéner)
hidrogenáză s. f. enzimă bacteriană care catalizează procesul de activare a hidrogenului (<engl. hydrogénase)
molecular.
hidrogeneratór s. n. generator electric de curent alternativ, antrenat de o turbină hidraulică. (<germ. Hydrogenerator)
hidrogenolíză s. f. reacţie simultană de hidrogenare şi de rupere a unei catene de atomi de (<fr. hydrogénolyse)
carbon.
hidrogeológ, –ă s. m. f. specialist în hidrogeologie. (<fr. hydrogéologue)
hidrogeologíe s. f. ramură a geologiei care studiază geneza, dinamica şi distribuţia apelor (<fr. hydrogéologie)
subterane.
hidroglisór s. n. ambarcaţie cu fundul plat propulsată de un motor, cu elice aeriană sau cu (<fr. hydroglisseur)
reacţie, care la viteze mari alunecă pe suprafaţa apei.
hidrográd s. n. unitate de măsură a variaţiei nivelului apelor curgătoare egală cu a zecea (<germ. Hydrograd)
parte din amplitudinea maximă.
hidrográf, –ă I. s. m. f. specialist în hidrografie.II. s. n. 1. hidrometru înregistrator.2. grafic (<fr. hydrographe)
care reprezintă variaţia nivelului sau a debitului unui curs de apă în unitatea
de timp.
hidrografíe s. f. 1. ramură a hidrologiei care studiază hidrosfera sau o parte a ei.2. totalitatea (<fr. hydrographie)
apelor unei regiuni.3. topografie marină. • totalitatea hărţilor care reprezintă
o mare sau un ocean.
hidrográmă s. f. grafic care arată variaţia nivelului sau debitului unui curs de apă într–o (<fr. hydrogramne)
anumită unitate de timp.
hidrohemíe s. f. infiltrare a ţesutului conjunctiv cu lichide şi reducere a depozitului adipos (<fr. hydrohémie)
subcutanat.
hidroizobátă s. f. curbă care uneşte punctele de aceeaşi adâncime ale nivelului hidrostatic faţă (<fr. hydroisobathe)
de suprafaţa terenului.
hidroizodinámă s. f. curbă care uneşte punctele de egală presiune ale unui strat acvifer sub (după fr. hydroisodinamique)
acţiunea şi în timpul drenării lui.
hidroizohípsă s. f. curbă care uneşte punctele cu acelaşi nivel ale pânzei freatice de pe un (<fr. hydroisohypse)
teritoriu.
hidroizolánt s. m. izolant hidraulic. (<fr. hydroisolant)
hidroizolínie s. f. curbă care uneşte punctele cu acelaşi nivel al apei din diferite lucrări miniere, (<hidro– + izolinie)
în diverse perioade de timp.
hidroizopiéză s. f. curbă care uneşte punctele cu acelaşi nivel hidrostatic ale unui strat acvifer (<fr. hydroisopièse)
sub presiune.
hidroizoplétă s. f. izopletă care uneşte punctele cu aceeaşi umiditate ale unui sol. (<fr. hydroisoplète)
hidroizotérmă s. f. curbă care uneşte punctele cu aceeaşi temperatură a apei din rocile acvifere. (<hidro– + izotermă)
hidrolacolít s. m. formă de relief periglaciară, din muşuroaie, în zonele subpolare, cu îngheţ (<fr. hydrolacolithe)
adânc al solului; pingo.
hidroláză s. f. enzimă care descompune prin hidroliză substanţele organice. (<fr. hydrolase)
hidrolític, –ă adj. care se obţine prin hidroliză. (<fr. hydrolytique)
hidrolizá vb. tr. a supune unui proces de hidroliză. (<fr. hydrolyser)
hidrolíză s. f. 1. descompunere a unor compuşi prin acţiunea apei.2. reacţie chimică între (<fr. hydrolyse)
un compus organic şi apă, care se produce în prezenţa unui catalizator.
hidromórf, –ă adj. 1. (despre soluri) ale cărui carac-tere se datoresc în mare parte prezenţei (<fr. hydromorphe)
temporare sau permanente a apei.2. (despre organe vegetale) adaptat la viaţa
subacvatică.
hidromorfologíe s. f. ramură a hidrologiei care studiază geneza şi formele albiilor apelor (<hidro– + morfologie)
curgătoare sau stătătoare.
hidromorfóză s. f. totalitatea modificărilor structurale care au loc la plantele care cresc în apă. (<fr. hydromorphose)
hidronastíe s. f. mişcare de curbare a organelor plantelor ca răspuns la variaţiile umidităţii (<fr. hydronastie)
aerului sau solului.
hidronaút s. m. pilot de submarin sau de batiscaf. (<amer. hydronaut)
hidronefróză s. f. acumulare de urină în bazinetul rinichilor datorită obstruării tranzitului (<fr. hydronéphrose)
urinar; uronefroză.
hidroním s. n. nume de apă. (<fr. hydronyme)
hidronimíe s. f. 1. totalitatea numelor de ape dintr–o regiune.2. studiul hidronimelor. (<fr. hydronymie)
hidróniu s. m. ion obţinut din unirea protonului cu o moleculă de apă. (<fr. hydronium)
hidropát, –ă adj. care tratează bolile prin hidroterapie. (<fr. hydropathe)
hidropatíe s. f. hidroterapie. (<germ. Hydropathie)
hidropedéză s. f. transpiraţie abundentă. (<fr. hydropédèse)
hidropexíe s. f. 1. fixare a apei în ţesuturile organismului.2. însuşire a unor corpuri sau (<fr. hydropexie)
substanţe de a fixa apa.
hidrópic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hidropizie. (<fr. hydropique)
hidropigén, –ă adj. care determină hidropizia. (<fr. hydropigène)
hidropizíe s. f. acumulare de lichid în ţesuturile şi cavităţile seroase ale organismului. (<fr. hydropisie)
hidroplaná vb. intr. (despre un hidroglisor sau hidroavion) a se deplasa plutind la suprafaţa apei. (<fr. hydroplaner)
hidrorée1 s. f. scurgere cronică a unui lichid apos dintr–o mucoasă inflamată. (<fr. hydrorrhée)
hidrorée2 s. f. sudoare abundentă. (<fr. hidrorrhée)
hidrosadenítă s. f. inflamaţie (purulentă) a glandelor sudoripare (axilare). (<fr. hidrosadénite)
hidroscálă s. f. suprafaţă de apă amenajată cu instalaţiile necesare decolării şi amerizării (<fr. hydroescală)
hidroavioanelor.
hidroscóp s. n. periscop subacvatic. (<engl. hydroscope)
hidroseparatór s. n. 1. instalaţie de concentrare cu ajutorul unui curent ascendent de apă, servind (<fr. hydroséparateur)
la prepararea mecanică a cărbunilor.2. maşină de sortat diverse produse
granulare cu ajutorul apei sau al unei soluţii cu densităţi diferite.
hidrotipíe s. f. procedeu de realizare a fotografiilor în culori, folosit la copierea filmelor (<fr. hydrotypie)
cinematografice color cu matriţe în relief, cu ajutorul unor coloranţi solubili
în apă.
hidrotoráx s. n. hidropizie pulmonară. (<fr. hydrothorax)
hidrotropísm s. n. tropism al organelor plantelor ca răspuns la acţiunea umidităţii aerului sau (<fr. hydrotropisme)
solului.
hidrovitamínă s. f. vitamină solubilă în apă. (<fr. hydrovitamine)
hidroxíd s. m. compus chimic al apei cu un oxid metalic. (<fr. hydroxyde)
hidroxíl s. m. radical monovalent compus dintr–un atom de hidrogen şi un atom de oxigen; (<fr. hydroxyle)
oxidril.
hidroxilamínă s. f. compus obţinut prin înlocuirea unui hidrogen al amoniacului cu un hidroxil. (<fr. hydroxylamine)
hiénă s. f. 1. mamifer carnivor din Africa şi Asia, care se hrăneşte în special cu (<fr. hyène, lat. hyaena)
cadavre.2. (fig.) om rău, feroce; om josnic.
hieníde s. f. pl. familie de mamifere carnivore: hienele. (<fr. hyénidés)
HIER(O)– elem. „sfânt, sacru“. (<fr. hiér/o/–, cf. gr. hieros)
hierátic, –ă adj. 1. referitor la lucruri sfinte. • de preot, preoţesc. o scriere ~ă = scriere a (<fr. hiératique, lat. hieraticus,
vechilor egipteni (cu hieroglife cursive şi simplificate).2. (în artă, despre gr. hieratikos)
concepţii, orientări, atitudini) rigid, static; stilizat.
hieratísm s. n. spirit sau sistem hieratic; caracter, aspect hieratic. (<fr. hiératisme)
hierocraţíe s. f. formă de conducere a societăţii primitive şi feudale în funcţie de obiectivele (<germ. Hierokratie)
spirituale ale unei confesiuni dominante.
hierodúl, –ă I. s. m. f. (ant.) sclav în serviciul unui templu grecesc.II. s. f. prostituată a (<fr. hiérodoule)
templului în religia mesopotamiană.
hierofaníe s. f. act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entităţi sacre în tradiţia (<fr. hiérophanie)
spirituală a unui popor.
hierofánt s. m. 1. (ant.) preot care prezida misterele din Eleusis; gerofant (I).2. (fig.) preot, (<fr. hiérophante)
pontif.
hierofobíe s. f. teamă morbidă de obiecte de cult, religioase. (<engl. hierophobia)
hierogamíe s. f. împreunare a unui zeu cu o zeiţă sau a două principii de sex opus, care (<fr. hiérogamie)
figurează într–un mare număr de religii.
hieroglífă s. f. 1. semn al scrierii ideografice a vechilor egipteni, stilizare de fiinţe sau (<fr. hiéroglyphe)
lucruri.2. teoria ~elor = concepţie potrivit căreia senzaţiile, percepţiile şi
reprezentările nu sunt imagini obiective, ci numai semne convenţionale,
simboluri, care nu au nimic
hieroglífic, –ă adj. 1. scris cu hieroglife.2. (fig.; ir.) indescifrabil. (<fr. hiéroglyphique, lat.
hieroglyphicus)
hierografíe s. f. descriere comparativă a religiilor. (<fr. hiérographie)
hierográmă s. f. caracter, simbol sacru. (<fr. hiérogramme)
hierurgíe s. f. serviciu divin de binecuvântare şi sfinţire a omului şi a firii înconjurătoare. (<fr. hiérurgie)
HIETO–, –hiétă elem. „ploaie, precipitaţii“. (<fr. hyéto–, –hyète, cf. gr.
hyetos)
hietográf s. n. diagramă reprezentând cantitatea de precipitaţii căzute într–un interval de (<fr. hyétographe)
timp într–o regiune.
hietografíe s. f. ramură a meteorologiei care tratează despre ploaie. (<fr. hyétographie)
hietologíe s. f. studiul precipitaţiilor. (<fr. hyétologie)
hífă s. f. filament care formează aparatul vegetativ (miceliul) ciupercilor. (<fr. hyphe)
hifén s. n. (lingv.) reunire a două cuvinte în unul singur pentru a exprima o singură (<fr., lat. hyphen)
noţiune.
high fidelity /hai fidéliti; sistem de înregistrare şi redare sonoră, de înaltă fidelitate, a sunetului. (<engl. high fidelity)
abr. hi–fi / s. n.
high–life /háilaif/ s. n. denumire dată înaltei societăţi burgheze; lumea bună. • (adj.) de elită. (<engl. high life)
higrobiónt s. n. plantă acvatică sau care creşte în regiunile umede. (<germ. Hygrobion)
higrofíl, –ă adj. (biol.; despre organisme) care se dezvoltă în condiţii de mare umiditate. (<fr. hygrophile)
hil s. n. 1. punct în care se leagă un vas de sânge cu un organ din ţesut spongios.2. (<fr. hile, lat. hilum)
(bot.) loc de inserţie a funiculului pe sămânţă.
hilár, –ă adj. al hilului. (<fr. hilaire)
HILE–/HILO– elem. „materie, substanţă“; „pădure“. (<fr. hyle–, hylo–, cf. gr. hyle)
hilozoísm s. n. teorie filozofică potrivit căreia toate lucrurile din natură au viaţă, capacitatea (<fr. hylozoïsme)
de a simţi şi de a gândi.
hilozoíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al hilozoismului. (<fr. hylozoïste)
himalaián, –ă adj. din Himalaia. o limbi ~ene = limbi din familia tibeto–birmană vorbite în (<fr. himalayen)
regiunile învecinate cu Himalaia.
himátion s. n. (ant.) mantie grecească amplă care se purta peste chiton, prinsă cu o agrafă (<fr., gr. himation)
pe piept sau pe umăr.
himén1 /hímen s. n. 1. membrană care acoperă orificiul extern al vaginului.2. himeniu. (<fr. hymen)
HIMEN2(O)– elem. „membrană“, „himeniu“. (<fr. hymén/o/–, cf. lat., gr.
hymen)
himenál, –ă adj. 1. în legătură cu căsătoria.2. al himenului. (<fr. hyménal)
himenéu s. f. 1. (poet.) căsătorie.2. imn de nuntă (la romani). (<fr. hyménée, lat. hymenaeus)
himéniu s. n. partea centrală a ciupercilor, din elemente producătoare de spori; himen1 (2). (<fr. hyménium, gr. hymenion)
hinduísm s. n. religia cea mai răspândită în India, având la bază principalele dogme (<fr. hindouisme, germ.
brahmaniste şi budiste, pe care le combină cu diferite practici magice şi Hinduismus)
supersitiţii.
hinduíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al hinduismului; hindus. (<fr. hindouiste)
hindús, –ă adj., s. m. f. 1. indian2 (I, 1).2. hinduist. (<fr. hindou)
hindustánă adj., s. f. (limbă indo–europeană) vorbită în India şi în Pakistan, cu două variante (<fr. hindoustani)
literare: hindi şi urdu.
hínterland s. n. 1. regiune învecinată cu un teritoriu dominat de un stat imperialist şi folosit (<germ. Hinterland)
ca bază a unor acţiuni expansioniste; (p. ext.) coloniile şi ţările dependente
de metropolă. • regiune în spatele unui port din care provin produsele
exportate sau în care se
hioglós adj., s. m. (<fr. hyoglosse)
(muşchi) al
limbii.
hioíd, –ă adj., s. n. (os) în formă de potcoavă, între limbă şi laringe. (<fr. hyoïde, gr. hyoeides)
hioscianínă s. f. alcaloid esteric din unele plante (beladonă, solanacee), parasimpatolitic. (<engl. hyoscyamine)
HIP1(O)– v. hipo1–.
HIP2(O)– elem. „cal“. (<fr. hipp/o/–, cf. gr. hippos)
hipalágă s. f. procedeu stilistic prin care se atribuie unor cuvinte ale unei fraze ceea ce se (<fr., gr. hypalage)
potriveşte altor cuvinte.
hipantropíe s. f. monomanie în care bolnavul se crede transformat în cal. (<fr. hippanthropie)
hipárh1 s. m. (ant.) adjunct al unui satrap. (<fr. hyparque, gr. hyparkhos)
hipárh2 s. m. (în Grecia antică) comandant al unei unităţi de cavalerie. (<fr. hipparque)
hiparhíe s. f. subdiviziune a unei satrapii. (<fr. hyparchie)
hiparión s. m. mamifer fosil de talia unei zebre, mult mai zvelt decât calul. (<fr. hipparion)
hipemíe s. f. diminuare a cantităţii de sânge. (<fr. hypémie)
HIPER– pref. „peste“, „deasupra“, „în exces“. (<fr. hyper–, cf. gr. hyper)
hiperfosfaturíe s. f. creştere exagerată a cantităţii de fosfaţi eliminaţi prin urină. (<fr. hyperphosphaturie)
hiperfosforemíe s. f. creştere a cantităţii de fosfor din sânge. (<fr. hyperphosphorémie)
hiperfrecvénţă s. f. 1. frecvenţă foarte înaltă a unei mişcări periodice.2. undă electromagnetică (<fr. hyperfréquence)
cu lungime de ordinul centimetrului, mai ales în radar.
hiperfúncţie s. f. (med.) activitate exagerată a unui organ, aparat sau ţesut. (<fr. hyperfonction)
hipergalactíe s. f. creştere a secreţiei lactate. (<fr. hypergalactie)
hipergenéză s. f. proliferare exagerată a elementelor celulare ale unui organ, ţesut sau (<fr. hypergenèse)
neoplasm.
hipergenitalísm s. n. 1. supradimensionare a organelor genitale externe.2. secreţie exagerată a (<fr. hypergénitalisme)
glandelor genitale; hipergonadism. • hiperactivitate sexuală.
hipergeométric, –ă adj. (mat.) funcţie ~ă = funcţie de o variabilă, reală sau complexă, care e (<fr. hypergéométrique)
integrala ecuaţiei diferenţiale de ordinul al doilea.
hipergeuzíe s. f. hipersensibilitate gustativă. (<fr. hypergueusie)
hiperglicemiánt, –ă adj., s. n. (medicament) care produce hiperglicemie. (<fr. hyperglycémiant)
hiperglicémic, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hiperglicemie. (<fr. hyperglycémique)
hiperglicemíe s. f. creştere a concentraţiei glucozei în sânge. (<fr. hyperglycémie)
hiperglobulíe s. f. creştere exagerată a numărului globulelor roşii din sânge. (<fr. hyperglobulie)
hiperglobulinemíe s. f. creştere anormală a cantităţii de globulină în serul sangvin. (<fr. hyperglobulinémie)
hipergonadísm s. n. hipergenitalism (2). o ~ masculin = hiperorhidie. (<engl. hypergonadism)
hiperhemolíză s. f. hemoliză exagerată. (<fr. hyperhémolyse)
hiperhidremíe s. f. creştere a cantităţii de apă conţinută în sânge. (<fr. hyperhydrémie)
hiperhidróză s. f. hipersecreţie a glandelor sudoripare; transpiraţie abundentă. (<fr. hyperhidrose)
hipericacée s. f. pl. familie de plante dicotiledonate dialipetale: sunătoarea. (<fr. hypéricacées)
hiperinfláţie s. f. inflamaţie de proporţii exagerate. (<engl. hyperinflation)
hiperinsulinemíe s. f. exces de insulină în sânge, sindrom al hipoglicemiei. (<fr. hyperinsulinémie)
hiperinsulinísm s. n. creştere a hipersecreţiei de insulină în organism. (<fr. hyperinsulinisme)
hiperinvolúţie s. f. (med.) întoarcere rapidă la mai puţin decât talia normală a unui organ care a (<engl. hyperinvolution)
avut temporar dimensiuni mari.
hiperkaliemíe s. f. creştere a cantităţii de potasiu din sânge; hiperpotasemie. (<fr. hyperkaliémie)
hiperkaliuríe s. f. eliminare exagerată de potasiu prin urină. (<fr. hyperkaliurie)
hiperlipemíe s. f. creştere anormală a proporţiei de grăsimi din sânge. (<fr. hyperlipémie)
hiperliterarizáre s. f. hipercorectitudine. (<hiper– + literarizare)
hipermagneziemíe s. f. creştere a cantităţii de magneziu în sânge. (<fr. hypermagnésiémie)
hipermastíe s. f. hipertrofie mamară. (<fr. hipermastie)
hipermenorée s. f. menstruaţie foarte abundentă. (<fr. hyperménorrhée)
hipermetamorfóză s. f. labilitate morbidă a atenţiei, însoţită uneori de stări de excitaţie, care se (<fr. hypermétamorphose)
observă în psihozele organice cu tulburări de conştiinţă.
hipermetríe s. f. (med.) 1. dimensiunea exagerată a mişcărilor unei articulaţii.2. stare a unui (<fr. hypermétrie)
individ de statură şi greutate mare.3. deficienţă a coordonării cinetice, ca
urmare a unei aprecieri greşite a mişcării.
hipermetróp, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hipermetropie. (<fr. hypermétrope)
hipermetropíe s. f. defect de vedere datorat formării imaginii înapoia retinei; hipermetropism. (<fr. hypermétropie)
hiperspáţiu s. n. (mat.) spaţiu fictiv cu mai mult de trei dimensiuni. (după fr. hyperespace)
hiperspleníe s. f. creştere a volumului splinei. (<fr. hypersplénie)
hipersplenísm s. n. stare patologică funcţională datorită hipertrofiei splinei. (<fr. hypersplénisme)
hiperstén s. n. varietate de piroxen, care se formează pe cale magmatică în rocile bogate în (<fr. hypersthène)
fier.
hipersteníe s. f. funcţionare exagerată a unor ţesuturi şi organe. (<fr. hypersthénie)
hipersúnet s. n. ultrasunet de frecvenţă foarte înaltă. (după engl. hypersound)
hipersuprarenalísm s. n. hipersecreţie a hormonilor suprarenali. (după fr. hypersurrénalisme)
hipersustentáţie s. f. creştere momentană a portanţei unei aripi cu ajutorul unor dispozitive (<fr. hypersustentation)
speciale.
hipertensiúne s. f. creştere anormală a tensiunii arteriale. (<fr. hypertension)
hipertensív, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hipertensiune. (<fr. hypertensif)
hipertensór adj., s. n. (medicament) care determină creşterea tensiunii arteriale. (<fr. hypertenseur)
hipertermál, –ă adj. (despre ape minerale) cu temperatură foarte ridicată. (<fr. hyperthermale)
hipertermíe s. f. creştere anormală a temperaturii corpului. (<fr. hyperthermie)
hipertimíe s. f. 1. ansamblu de tulburări atribuite funcţionării exagerate a timusului, la copii (<fr. hyperthymie)
şi adolescenţi.2. creştere exagerată a bunei dispoziţii, în stările maniacale.
hipnagog s. n. medicament care produce stare de somn; hipnotic (II). (<engl. hypnagogue)
hipnagógic, –ă adj. referitor la stările premergătoare instalării somnului. (<fr. hypnagogigue)
hipnalgíe s. f. durere resimţită numai în somn şi care încetează la trezire. (<fr. hypnalgie)
hípnic, –ă adj. referitor la somn. (<fr. hypnique, gr. hypnikos)
hipnoanalíză s. f. metodă psihoterapeutică în care se asociază hipnoza cu tehnica psihanalizei. (<fr. hypno–analyse)
hipogéu2, –ă adj. 1. (despre animale, plante) care trăieşte sub pământ. • (despre un mod de (<fr. hypogé, gr. hypogeios)
germinaţie) la care cotiledoanele nu ies la suprafaţa pământului.2. (despre
roci, procese geologice) care îşi are originea în interiorul pământului.
hiponimíe s. f. raport de includere unilaterală care există între două unităţi lexicale. (<fr. hyponymie)
hipoonichíe s. f. malformaţie congenitală constând în atrofierea unghiilor. (după engl. hyponychium)
hipotenár, –ă adj., s. n. (proeminenţă) care formează partea internă a palmei, corespunzând (<fr. hypothénar)
muşchilor degetului mic.
hipotensiúne s. f. scădere anormală a tensiunii arteriale. (<fr. hypotension)
hipotensív, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hipotensiune. (<fr. hypotensif)
hipotensór adj., s. n. (medicament) care determină scăderea tensiunii arteriale. (<fr. hypotenseur)
hipotermál, –ă adj. (despre minerale) format pe cale hidrotermală, la temperatură înaltă. (<fr. hypothermal)
hipotermíe s. f. scădere sub normal a temperaturii corpului. (<fr. hypothermie)
hipotimíe s. f. 1. hipofuncţie a timusului.2. scădere a bunei dispoziţii în stările depresive. (<fr. hypothymie)
hipotipóză s. f. figură de stil, constând în zugrăvirea vie, printr–o acumulare gradată de (<fr. hypotypose, gr.
epitete, a unei întâmplări, a unui obiect. hypotyposis)
hipotiroidián, –ă adj., s. m. f. (suferind) de hipotiroidie. (<fr. hypothyroïdien)
hipotiroidíe s. f. boală cauzată de o hiposecreţie a glandei tiroide; hipotiroidism. (<fr. hypothyroïdie)
hipotiroidísm s. n. hipotiroidie. (<fr. hypothyroïdisme)
hipotónic, –ă adj. (despre soluţii) care prezintă hipotonicitate. o ser ~ = ser a cărui concentraţie (<fr. hypotonique)
moleculară este inferioară celei a sângelui.
hipotoníe s. f. 1. scădere a presiunii osmotice.2. diminuare a tonicităţii musculare. (<fr. hypotonie)
hipotracţiúne s. f. tracţiune cu ajutorul cailor. (<hipo2– + tracţiune)
hipotricóză s. f. alopecie congenitală. (<fr. hypotrichose)
hipotrofíe s. f. dezvoltare insuficientă a unui organ sau ţesut. (<fr. hypotrophie)
hipoventiláţie s. f. ventilaţie pulmonară redusă. (<engl. hypoventilation)
hipovitaminóză s. f. deficienţă de vitamine în orga-nism. (<fr. hypovitaminose)
hipovolemíe s. f. diminuare a volumului de sânge circulant. (<fr. hypovolémie)
hipoxemíe s. f. diminuare a cantităţii de oxigen din sângele arterial. (<fr. hypoxémie)
hipoxidóză s. f. (med.) ansamblu de tulburări tisulare produse prin lipsa de oxigen. (<engl. hypoxidosis)
hipoxíe s. f. anoxie. (<fr. hypoxie)
hipozóm, –ă adj. insuficient dezvoltat fizic. (<fr. hyposome)
híppus s. n. alternare bruscă de contracţie şi dilataţie a pupilei, care se produce (<fr. hippus)
independent de lumină.
híppy s. m. nume dat tinerilor care, prin modul de viaţă boem, prin ţinuta vestimentară (<amer. hippy)
nonconformistă şi, uneori, prin consumare de droguri şi prin promiscuitate,
se opun vieţii convenţionale a societăţii. • epitet dat unui tânăr cu părul lung
şi îmbrăcat neglijent.
hippyísm s. n. fenomenul hippy. (<amer. hippyism)
HIPS(O)– elem. „înălţime“, „înalt“. (<fr. hyps/o/–, cf. gr. hypsos)
hipsaritmíe s. f. epilepsie infantilă caracterizată prin contracţii musculare bruşte şi frecvente, (<fr. hypsarithmie)
asociate cu descărcări de unde rapide şi ample pe traseul
electroencefalogramei.
hipsocróm, –ă adj. 1. care prezintă hipsocromie (1).2. (despre anemie) în care scade cantitatea (<fr. hypsochrome)
de hemoglobină.
hipsocromíe s. f. 1. diminuare a pigmentaţiei pielii.2. proces de deschidere a culorii ca rezultat (<fr. hypsochromie)
al modificării structurii unei substanţe prin introducerea unui substituent în
molecula corpului colorant.
hipsofílă s. f. frunză modificată aflată sub floare sau sub inflorescenţă. (<fr. hypsophille)
hipsofobíe s. f. acrofobie. (<fr. hypsophobie)
hipsográf s. n. hipsometru înregistrator. (<fr. hypso-graphe)
hipsografíe s. f. 1. ramură a geomorfologiei care se ocupă cu descrierea reliefului după (<fr. hypsographie)
altitudine.2. totalitatea formelor de relief dintr–o regiune, analizate după
altitudine; orografie.
hipsográmă s. f. 1. grafic înregistrat la hipsograf.2. diagramă sub formă de coloane care (<fr. hypsogramme)
indică repartiţia înălţimilor unor suprafeţe dintr–un teritoriu.
hipsometríe s. f. 1. altimetrie.2. ramură a geodezei care se ocupă cu măsurarea înălţimilor, (<fr. hypsométrie)
reliefului, respectiv, a adâncimilor mărilor şi oceanelor.3. totalitatea
elementelor care redau pe o hartă altitudinea reliefului pentru măsurarea
presiunii atmosferice şi a altitu
hipsométru s. n. instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice şi a altitudinii. (<fr. hypsomètre)
hipsoterapíe s. f. folosire terapeutică a climatului de altitudine. (<fr. hypsothérapie)
hipúric adj. acid ~ = acid organic în urina omului şi a unor erbivore. (<fr. hippurique)
hipuricemíe s. f. diminuare a cantităţii de acid uric în circulaţia sangvină. (<fr. hippuricémie)
hipuríe s. f. prezenţa anormală a acidului hipuric în urină. (<fr. hippurie)
hipurít s. m. gen fosil de lamelibranhiate având valva inferioară conică, fixată, iar cea (<fr. hyppurite)
superioară liberă şi cu căpăcel.
hiragána s. f. una din cele două scrieri silabice japoneze, formată din 47 de semne. (<germ. Hiragana)
hirsút, –ă adj. 1. neîngrijit, cu barba şi cu părul zburlite.2. (fig.) aspru, grosolan. • ursuz, (<fr. hirsute, lat. hirsutus)
posac.3. (bot.; despre un organ) acoperit cu peri lungi şi rigizi; hispid.
hirsutísm s. n. creştere exagerată a pilozităţii, ca urmare a unor tulburări endocrine; (<fr. hirsutisme)
hipertricoză, politrichie.
HIRUDIN(I)– elem. „lipitoare“. (<fr. hirudin/i/–, cf. lat. hirudo,
–inis)
hirudinée s. n. pl. clasă de anelide hematofage, cu corpul segmentat: lipitoarea. (<fr. hirudinées)
hirudinicultór, –oáre s. m. f. cel care se ocupă cu hirudinicultura. (<fr. hirudiniculteur)
hirudinicultúră s. f. lipitorilor creşterea pentru folosirea în medicină. (<fr. hirudinine)
hirudinínă s. f. substanţă anticoagulantă şi hemolitică secretată de glande din cavitatea (<fr. hirudinine)
bucală a lipitorilor.
hirudinizáre s. f. aplicare de lipitori în scop terapeutic. (după fr. hirudinisation)
hirundiníde s. f. pl. familie de păsări migratoare: rândunica. (<fr. hirondinidés)
HISPAN(O)– elem. „spaniol“. (<fr. hispan/o/–, cf. lat.
hispanus)
hispánic, –ă adj. spaniol. (<fr. hispanique, lat. hispanicus)
hispanísm s. n. 1. cuvânt, expresie proprii limbii spaniole, pătrunse într–o altă limbă şi (<fr. hispanisme)
neintegrate de aceasta.2. hispanitate (2).
hispaníst, –ă adj., s. m. f. (specialist) în hispanistică; hispanizant. (<fr. hispaniste)
hispanístică s. f. disciplină care se ocupă cu studiul limbilor spaniolă, portugheză şi catalană (<germ. Hispanistik)
şi al culturii hispanice.
hispanitáte s. f. caracterul a ceea ce este spaniol; hispanism (2); totalitatea popoarelor (<germ. Hispanität)
hispanice.
hispanizánt, –ă adj., s. m. f. hispanist. (<fr. hispanisant)
hispano–aráb, –ă adj. (despre arta musulmană) din timpul dominaţiei califilor la Cordoba şi în (<fr. hispano–arabe)
vestul mediteranean; hispano–moresc.
hispanofíl, –ă s. m. f. admirator a tot ce este de provenienţă spaniolă; filospaniol. (<fr. hispanophile)
hispanofón, –ă adj., s. m. f. (vorbitor) de limbă spaniolă. (<fr. hispanophone)
hispano–móresc, –ă adj. hispano–arab. (<fr. hispano–moresque)
hispíd, –ă adj. hirsut (3). (<fr. hispide, lat. hispidus)
histamínă s. f. amină prezentă în unele organisme vegetale şi animale, cu o puternică (<fr. histamine)
acţiune vasodilatatoare.
histaminemíe s. f. prezenţa histaminei în sânge. (<fr. histaminémie)
histaminuríe s. f. prezenţa histaminei în urină. (<fr. histaminurie)
HISTER(O)– elem. „uter“. (<fr. hystér/o/–, cf. gr. hystera)
HISTERO– v. hister(o)–.
histerocél s. n. hernie a uterului. (<fr. hystérocèle)
histerocistopexíe s. f. fixare chirurgicală a uterului şi a vezicii la peretele abdominal. (<engl. hysterocystopexy)
histerocolpectomíe s. f. excizie pe cale abdominală sau vaginală a uterului cu o mare porţiune de (<fr. hystérocolpectomie)
vagin.
histerodiníe s. f. durere la nivelul uterului. (<engl. hysterodynia)
histerografíe s. f. radiografie a uterului cu o substanţă de contrast. (<fr. hystérographie)
histerolít s. n. calcul (II) uterin. (<engl. hysterolith)
histerolitiáză s. f. formarea de concreţiuni în uter. (<engl. hysterolithiasis)
histerologíe s. f. disciplină care tratează despre afecţiunile uterului. (<fr. hystérologie)
histeróm s. n. fibrom uterin. (<fr. hystérome)
histeromalacíe s. f. ramolisment al uterului. (<fr. hystéromalacie)
histerometríe s. f. cateterism al uterului cu ajutorul histerometrului. (<fr. hystérométrie)
histerométru s. n. instrument pentru a sonda, a măsura sau a redresa uterul. (<fr. hystéromètre)
histéron–protéron s. n. figură de stil, constând în răsturnarea ordinii fireşti a termenilor (cuvinte sau (<fr. hystéron–protéron)
propoziţii), anticipându–se ceea ce ar trebui să urmeze.
histeropatíe s. f. denumire generică pentru bolile uterului. (<fr. hystéropathie)
histeropexíe s. f. fixare chirurgicală a uterului la peretele abdominal. (<fr. hystéropexie)
histerorafíe s. f. sutură a uterului. (<fr. hystérorrhaphie)
histeroragíe s. f. hemoragie uterină. (<fr. hystérorragie)
histerorexíe s. f. ruptură a uterului; metrorexie. (<fr. hystérorexie)
histeroscóp s. n. instrument optic folosit în histeroscopie. (<fr. hystéroscope)
histeroscopíe s. f. examinare a cavităţii uterine cu ajutorul histeroscopului. (<fr. hystéroscopie)
histerotomíe s. f. incizie a uterului pentru extragerea fătului în cazul unei naşteri anormale; (<fr. hystérotomie)
metrotomie.
histidínă s. f. aminoacid bazic natural, care se găseşte în numeroase ţesuturi vegetale şi (<fr. hystidine)
animale.
HISTIO– v. histo–.
histioblást s. n. mare celulă reticulară tânără. (<fr. histioblaste)
histiocít s. n. celulă macrofagă a ţesutului conjunctiv, din histioblast. (<fr. histiocyte)
histiocitosarcóm s. n. sarcom din histiocite; histiosarcom. (<fr. histiocytosarcome)
histiocitóză s. f. reticuloză cutanată. (<fr. histiocytose)
histiosarcóm s. n. histiocitosarcom. (<fr. histiosarcome)
HISTO–/HISTIO– elem. „ţesut organic“. (<fr. histo–, histio–, cf. gr.
histos, histion)
histochímie s. f. studiul compoziţiei chimice şi al metabolismelor celulelor şi ţesuturilor (<fr. histochimie)
organismului.
histocompatibilitáte s. f. caracterul a două ţesuturi grefabile de pe un individ pe altul. (<fr. histocompatibilité)
histodiagnóstic s. n. diagnostic obţinut pe baza exa-menului histologic a unui fragment de ţesut (<fr. histodiagnostic)
prelevat prin biopsie sau puncţie.
histofiziologíe s. f. disciplină care studiază funcţiile celulei şi ale ţesuturilor organice. (<fr. histophysiologie)
histogén, –ă I. adj. care dă naştere la noi ţesuturi.II. s. n. 1. grupare de celule (<fr. histogène)
meristematice generatoare de ţesuturi.2. orice substanţă capabilă a favoriza
dezvoltarea sau regenerarea unui ţesut.
histogenéză s. f. 1. formarea şi dezvoltarea diferitelor ţesuturi ale embrionului.2. parte a (<fr. histogenèse)
embriologiei care studiază dezvoltarea ţesuturilor.3. modificare a ţesuturilor
care are loc la insecte în urma metamorfozei.
histografíe s. f. descriere sistematică a ţesuturilor organice. (<fr. histographie)
histográmă s. f. grafic din coloane verticale alăturate, reprezentând proporţional diferite (<fr. histogramme)
mărimi statistice.
histoíd, –ă adj. (med.) care seamănă cu un ţesut. (<fr. histoïde)
histolíză s. f. distrugere a ţesuturilor organice vii, care se observă la începutul (<fr. histolyse)
metamorfozei sau în numeroase stări patologice.
histológ, –ă s. m. f. specialist în histologie. (<germ. Histolog)
histologíe s. f. ramură a biologiei care studiază formarea, evoluţia şi compoziţia ţesuturilor (<fr. histologie)
organice.
histónă s. f. proteină cu proprietăţi bazice, în nucleul celulelor. (<fr. histone)
histonomíe s. f. studiul legilor de dezvoltare a ţesuturilor organice. (<fr. histonomie)
histopatologíe s. f. ramură a histologiei care studiază organele şi ţesuturile bolnave. (<fr. histopathologie)
histoplásmă s. f. ciupercă patogenă care determină hiperplazia sistemului reticulo–endotelial. (<lat. histoplasma)
histoplasmóză s. f. micoză gravă, provocată de histoplasmă, prin leziuni de tip granulomatos, cu (<fr. histoplasmose)
zonă centrală de necroză.
histopoiéză s. f. proces de formare a ţesuturilor organice, cu proprietăţi funcţionale, pornind (<fr. histopoïèse)
de la celula iniţială.
historadiografíe s. f. aplicaţie a radiografiei la studiul histologic al ţesuturilor. (<fr. historadiographie)
historadiográmă s. f. imagine obţinută prin historadiografie. (<fr. historadiogramme)
historiá vb. tr. a orna cu desene sau picturi (legende, scene istorice). (<fr. historier)
historiográmă s. f. cronogramă (3). (<fr. historiogramme)
histoterapíe s. f. tratament al unor boli bazat pe extracte tisulare. (<fr. histothérapie)
histotóm s. n. instrument folosit în histotomie. (<fr. histotome)
histotomíe s. f. secţionare chirurgicală a unui ţesut organic. (<fr. histotomie)
histotóxic, –ă adj., s. n. (substanţă) care distruge ţesuturile. (<fr. histotoxique)
histotróp, –ă adj. care prezintă histotropism. (<fr. histotrope)
histotropísm s. n. afinitate a unor specii de paraziţi pentru ţesuturile organice. (<fr. histotropisme)
histrión s. m. 1. actor de comedie la greci şi la romani; bufon.2. măscărici, comediant. • (<fr. histrion, lat. histrio)
(fig.) om ipocrit, şarlatan.
histriónic, –ă adj. referitor la histrion. • (fig.) cu gesturi ridicole. (<fr. histrionique)
hit s. n. clasament, top al şlagărelor. (<engl. hit)
hitít, –ă adj., s. m. f. (locuitor) al unei populaţii indo–europene din Asia Mică (al II–lea mileniu a. (<fr., engl. hittite)
Chr.). • (s. f.) limbă vorbită de hitiţi, cu scriere folosind caractere cuneiforme
babiloniene.
hitlerísm s. n. doctrină de factură imperialistă, rasistă şi dictatorială, elaborată de Hitler; (<fr. hitlérisme)
nazism, naţional–socialism.
hitleríst, –ă adj., s. m. f. (adept) al hitlerismului. (după fr. hitlérien)
hlamídă s. f. mantie amplă, purtată de vechii greci şi romani, fără mâneci, (<fr. chlamyde)
dreptunghiulară, prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr.
hlestacovísm s. n. lăudăroşenie uşuratică şi mincinoasă. (<rus. hlestakovscina)
hoazín s. m. pasăre arboricolă rară din ordinul galinaccelor, de mărimea unui fazan, din (<lat. hoazin)
pădurile tropicale ale Amazonului.
hobán s. n. 1. piesă de legătură între aripile unui avion biplan, din sârmă de oţel.2. (mar.) (<fr. hauban)
coardă pentru susţinerea catargelor.
hobaná vb. tr. a fixa cu ajutorul hobanelor. (<fr. haubaner)
hobanáre s. f. 1. acţiunea de a hobana.2. totalitatea hobanelor unui avion. (după fr. haubanage)
hobbesián /hob–si–/ adj., (adept) al hobbesianismului. (<engl. hobbesian)
s. m. f.
hobbesianísm s. n. filozofia lui Thomas Hobbes, care reduce bogăţia însuşirilor senzoriale ale (după engl. hobbism)
materiei la proprietăţi geometrice şi mecanice.
hobby s. n. preocupare de predilecţie a cuiva, fără legătură cu profesiune sa, pe care o (<engl., fr. hobby)
exercită în timpul liber.
hobbyíst s. m. cel care are un hobby. (<engl. hobbyist)
hóchei s. n. joc sportiv pe iarbă sau pe gheaţă, care se dispută între două echipe, jucătorii (<engl., fr. hockey)
căutând să introducă în poarta adversă o minge mică din cauciuc presat,
respectiv pucul, cu ajutorul unei crose.
hocheíst, –ă s. m. f. jucător de hochei. (<hochei + –ist)
hechetón s. n. vestă de pânză groasă pe care o purtau ostaşii (arcaşi medievali). (<fr. hoqueton)
hóco s. m. pasăre din ordinul galinaceelor, de mărimea unui cocoş domestic, din (<fr. hocco)
America Centrală şi de Sud.
hócus–pócus s. n. formulă în iluzionism prin care se anunţă o apariţie, dispariţie sau (<lat. hocus)
transformare; (p. ext.) scamatorie.
hogback /hógbec/ s. n. creastă ascuţită care rămâne în urma eroziunii în zonele cu straturi de durităţi (<engl. hogback)
diferite, înclinate.
hol1 s. n. vestibul mare într–un edificiu public; încăpere de trecere într–o locuinţă. (<fr., engl. hall)
HOL2(O)–/OLO– elem. „întreg“, „integral, tot“. (<fr. hol/o/–, cf. gr. holos)
holárcitic, –ă adj. din regiunea temperată şi rece a emisferei nordice, cu o oarecare unitate de (<fr. holarctique)
floră şi faună.
hólding s. n. formă de monopol care subordonează diferite unităţi prin controlul (<engl., fr. holding)
participanţilor de către o societate anonimă pe acţiuni.
hold–up /hóuld–ap/ s. atac armat organizat în scopul jefuirii unei bănci, a unui birou de poştă, a (<engl. hold–up)
n. unui convoi.
holéndru s. n. 1. element de legătură a două conducte, constând dintr–o piesă tubulară şi (<germ. Holländer)
una sau două piuliţe; racord olandez.2. maşină folosită la decortizare.3. nume
dat unor instalaţii de rafinare, de înălbire etc. mai ales din industria hârtiei.
holéră s. f. 1. boală epidermică contagioasă, caracterizată prin diaree, vărsături, dureri (<lat., ngr. cholera, ucr. holera)
stomacale, adesea mortală.2. boală infecţioasă la păsări.3. (fig.) fiinţă urâtă şi
rea.
holéric, –ă adj., s. m. f. (suferind) de holeră. (<fr. cholérique)
holerínă s. f. afecţiune benignă, asemănătoare cu holera, neepidemică. (<fr. cholérine)
holísm s. n. concepţie metafizică idealistă care susţine principiul întregului asupra (<fr. holisme)
părţilor şi al ireductibilităţii lui la suma elementelor componente.
holoendozoáre s. n. pl. organisme (ciuperci, bacterii) care trăiesc în corpul animalelor gazdă. (<fr. holoendozoaires)
homoblástic, –ă adj. 1. care provine din celule similare.2. fără trecere evidentă de la forma (<fr. homoblastique)
juvenilă la cea adultă.
homocarión s. m. celulă cu nuclee genotipic identice. (<germ. Homokaryon)
homocárp, –ă adj. care produce un singur fel de fructe. (<lat. homocarpus)
homocéntric, –ă adj. 1. (despre cercuri) cu acelaşi centru.2. (despre fascicule de lumină) ale cărui (<fr. homocentrique)
raze trec prin acelaşi punct; concentric.
homocéntru s. n. (mat.) centru comun mai multor cercuri. (<fr. homocentre)
homocérc, –ă adj. (despre înotătoarea codală a unor peşti) cu lobi egali. (<fr. homocerque)
homocíclic, –ă adj. 1. (despre compuşi organici) care conţine un ciclu închis de atomi de carbon (<fr. homocyclique)
în moleculă.2. (despre flori) cu verticile uniforme sau cu acelaşi număr de
piese.
homoclín s. n. 1. (geol.) succesiune de straturi care se înclină în acelaşi sens şi cu acelaşi (<lat. homoclinus)
unghi faţă de orizontală.2. (despre flori) autogam.
homocromíe s. f. 1. adaptare a culorii unor animale (reptile, peşti, insecte) la mediul (<fr. homochromie)
înconjurător.2. proprietate a două tipuri de celule ale glandelor salivare de a
lua aceeaşi culoare cu colorantul.
homocrón, –ă adj. simultan, sincronic. (<fr. homochrone)
homocroníe s. f. dezvoltare a unei tulburări genetice la aceeaşi vârstă a membrilor unei (<fr. homochronie)
familii.
homodinámic, –ă adj. 1. cu aceeaşi vigoare în dezvoltarea organelor de reproducere.2. (despre (<fr. homodyname)
hibrizi) cu caracterele paternale transmise la urmaşi în aceeaşi măsură.
homogamét s. m. gamet de acelaşi sex şi asemănător morfologic cu partenerii săi. (<fr. homogamète)
homogamétic, –ă adj. (despre sex) care dă naştere la homogameţi. (<fr. homogamétique)
homogamíe s. f. 1. însuşire a plantelor cu inflorescenţă homogamă.2. tendinţă a animalelor de (<fr. homogamie)
a–şi alege un partener care să le semene.
homogenétic, –ă adj. descendent din acelaşi strămoş. (<fr. homogénetique)
homogenéză s. f. totalitatea generaţiilor succesive dintr–un strămoş comun. (<fr. homogenèse)
homogréfă s. f. grefă cu grefon de la un individ din aceeaşi specie; homoplastie. (<fr. homogreffe)
homohídric, –ă adj. (despre plante) cu regim hidric. (<homo2– + –hidric2)
HOMOIO– v. homo2–.
homoiogamíe s. f. izogamie. (<fr. homoiogamie)
homoiohídru, –ă adj. (despre plante, bacterii, alge) adaptat la factorii de umiditate ai mediului prin (<fr. homoiohydre)
modificarea concentraţiei sucului celular cu umiditate constantă.
homomeríe s. f. (biol.) 1. egalitate numerică, uniformitate a părţilor unor organe ale aceleiaşi (<fr. homomérie)
specii.2. influenţă reciprocă identică a factorilor ereditari.
homomixíe s. f. (biol.) fuziune a două nuclee asemănătoare genotipic. (<fr. homomixie)
homomórf, –ă adj. (biol.) 1. care prezintă aceeaşi formă.2. (despre insecte) care se dezvoltă fără (<fr. homomorphe)
metamorfoză.
homomorfíe s. f. însuşire a ceea ce este homomorf. (<fr. homomorphie)
homomorfísm s. n. (mat.) corespondenţă univocă între două mulţimi cu aceeaşi structură (<fr. homomorphisme)
algebrică.
homomorfóză s. f. 1. uniformitate morfogenetică.2. regenerare a unui organ în forma iniţială. (<fr. homomorphose)
hómo oeconómicus /e–co–/ s. m. om conceput de economişti ca o fiinţă abstractă, încadrat în societate şi (<lat. homo oeconomicus)
mânat de stimulul de a–şi satisface nevoile materiale.
homoplastíe s. f. homogrefă. (<fr. homoplastie)
homoptére s. n. pl. ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase de aceeaşi mărime şi (< fr. homoptères)
formă (puricii de plante, filoxera etc.).
hómo sápiens s. m. individ din ordinul primatelor, socotit de Linné ca tip al speciilor umane. (<lat. homo sapiens, omul
inteligent)
homoseístă s. f. curbă care uneşte pe o hartă punctele atinse de un cutremur în acelaşi timp. (<germ. Homoseiste)
homosféră s. f. strat inferior al atmosferei în care constituenţii principali (azotul şi oxigenul) (<fr. homosphère)
rămân în aceleaşi proporţii.
homosinápsă s. f. sinapsă între cromozomi omologi. (<fr. homosynapse)
homospór, –ă I. adj. (despre plante pteridofite) cu un singur tip de spori.II. s. m. spor de (<fr. homospore)
aceeaşi formă şi structură.
homosporíe s. f. însuşirea plantelor homospore. (<fr. homosporie)
homostemoníe s. f. uniformitate a staminelor la aceeaşi plantă. (<fr. homostémonie)
homostilíe s. f. prezenţa unor stile cu lungimea uniformă în toate florile aceleiaşi specii. (<fr. homostylie)
hoplít s. m. (în Grecia antică) infanterist dotat cu o armură grea, cu un scut mare şi cu (<fr. hoplite, lat. hoplites)
lance.
hoplolatríe s. f. adoraţie a uneltelor de vânătoare şi a armelor de luptă, la unele triburi (<hoplo– + –latrie)
politeiste.
hoplomác s. m. (în Grecia antică) gladiator greu înarmat. (<fr. hoplomaque, lat.
hoplomachus)
hoplomahíe s. f. luptă de gladiatori înarmaţi cu arme grele, la vechii greci. (<fr. hoplomachie)
horaţián, –ă adj. propriu lui Horaţiu; în maniera lui. (<fr. horatien)
horaţianísm s. n. imitaţie a poeziei lui Horaţiu, caracterizată prin intimitate, recluziune, (<horaţian + –ism)
meditaţie şi somnolare la gura sobei.
horífic, –ă adj. oribil, putând provoca oroare. (<fr. horrifique)
hormísm s. n. concepţie psihologică care atribuie impulsurilor instinctuale un rol hotărâtor (<engl. hormisme)
în activitatea psihică şi în comportamentul oamenilor.
hormón1 s. m. substanţă biochimică, secreţie a glandelor endocrine, care stimulează (<fr. hormone)
creşterea şi procesele metabolice şi fiziologice din organism.
hormonologíe s. f. ramură a endocrinologiei care studiază proprietăţile biochimice ale (<fr. hormonologie)
hormonilor.
hormonopexíe s. f. fixare electivă a unui hormon într–un ţesut. (<fr. hormonopexie)
hormonopoiéză s. f. hormonogeneză. (<fr. hormonopoïèse)
hormonoterapíe s. f. terapeutică bazată pe utilizarea hormonilor. (<fr. hormonothérapie)
hormonuríe s. f. prezenţa hormonilor în urină. (<fr. hormonurie)
horn s. n. 1. relief cu aspect de piramidă triunghiulară în regiunile alpine, în urma (<germ. Horn, fr. horn)
intersectării pereţilor circurilor glaciare.2. (alp.) spaţiu îngust dintre doi
pereţi de stâncă paraleli şi înalţi.
hornbléndă s. f. alumosilicat natural de calciu, fier şi magneziu, negru sau verzui, în rocile (<germ. Hornblende, fr.
eruptive. hornblende)
hornblendít s. m. rocă granulară din hornblendă. (<fr. hornblendite)
HORO– elem. „limită, hotar“; „oră, perioadă de timp“. (<fr. horo–, cf. gr. hora, oră)
horoptér s. n. (opt.) linie dreaptă paralelă cu dreapta ce uneşte centrii ochilor şi care trece (<fr. horoptère)
prin punctul unde coincid axele ochilor.
horoscóp s. n. 1. tabel sinoptic cu poziţia aştrilor în momentul naşterii unui copil, pe baza (<fr. horoscope, lat. horoscopus,
căruia astrologii prezic viitorul acestuia.2. prezicere astrologică a gr. horoskopos)
destinului.3. rubrică în unele publicaţii conţinând preziceri pentru cei născuţi
în fiecare dintre cele 12
horotérmă s. f. limita inferioară a temperaturii până la care se poate întinde zona împădurită. (<fr. horotherme)
horror /hórăr/ s. n. gen artistic (film, roman) care stârneşte groază. (<engl. horror)
hors–concours /or–concúr/ s. persoană consacrată, care evoluează în afara concursului. (<fr. hors–concours)
n. inv.
hors–d’oeuvre /ordövr/ s. n. 1. parte neesenţială, digresiune.2. gustare, aperitiv. (<fr. hors–d’oeuvre)
inv.
horst s. n. regiune mai înaltă a scoarţei terestre, mărginită de falii, rămasă ridicată după (<germ. Horst)
scufundarea regiunilor vecine.
hors–texte /or–téxt/ s. n. ilustraţie intercalată într–o carte în afara paginaţiei. (<fr. hors–texte)
inv.
hortatív, –ă adj. (despre forme verbale, propoziţii) care exprimă un îndemn. (<lat. hortativus)
horténsie s. f. arbust cultivat ca plantă ornamentală cu flori mari, albe, roşii sau bleu, fără (<fr. hortensia)
miros, din familia saxifragacee.
HORTI– elem. „grădină“. (<fr. horti–, cf. lat. hortus)
hot adj. inv. 1. fierbinte. o ~ –jazz = stil de jaz cu sonorităţi ample, caracterizat prin (<engl. hot/jazz/)
tempo rapid, puternic accentuat ritmic, şi improvizaţii expresive.2. (fig.)
înflăcărat.
hótă s. f. 1. partea de sus, evazată, a unei vetre.2. construcţie de zid, de metal etc. (<fr. hotte)
deasupra unei surse de gaze pentru a le colecta şi evacua printr–un coş de
ventilaţie.
hot dog s. m. crenvurşt sau cârnat cald într–o chiflă (alungită), cu muştar. (<amer. hot dog)
hotél s. n. clădire pentru închirierea de camere mobilate, pe termen scurt. (<fr. hotel)
hoteliér, –ă I. s. m. f. proprietar al unui hotel.II. adj. în legătură cu hotelurile. (<fr. hôtelier)
hotentót, –ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparţine unor triburi de păstori nomazi din sud–vestul Africii. (<fr. hottentot)
• (s. f.) limbă africană vorbită de hotentoţi.
hot line /láin/ s. n. linie telefonică în direct, folosită în crizele diplomatice. (<engl. hot line)
hot móney /mani/ s. n. (fin.) capital care circulă rapid de la o ţară la alta, în intenţia de a fi speculat. (<engl. hot money)
–htoníe v. hton(o)–.
htonofíte s. f. pl. plante care trăiesc pe sol sau subteran. (<lat. chtonophytae)
htonogén, –ă adj. (despre agenţi patogeni) care trăieşte în sol, de unde atacă diferite plante. (<fr. chtonogène)
HUMO– v. humi–.
humologíe s. f. disciplină care studiază evoluţia dife-ritelor forme de humus. (<fr. humologie)
humoréscă s. f. piesă muzicală instrumentală în formă liberă, cu caracter umoristic. (<germ. Humoreske, fr.
humoresque)
húmus s. n. amestec de substanţe organice provenind din descompunerea parţială, de (<fr., lat. humus, germ. Humus)
către microorganismele din sol, a resturilor vegetale şi animale.
hungarístică s. f. ştiinţă care studiază limba, cultura şi literatura maghiară; hungarologie. (<germ. Hungaristik)
iac s. m. mamifer erbivor rumegător din Tibet, mai mic decât bivolul, cu păr lung, (<fr. yack)
domesticit, animal de povară.
iacínt s. m. plantă ierbacee bulboasă, cu flori colorate în alb, galben, roz sau albastru, (<fr. jacinthe)
plăcut parfumate; zambilă.
iacó s. m. papagal gri din Africa tropicală, cel mai bun imitator, care cloceşte în (<fr. jaco)
scorburile de mangrove.
iacobín, –ă s. m. f. 1. călugăr dominican.2. membru al celei mai radicale grupări din timpul (<fr. jacobin)
Revoluţiei Franceze, care a dus lupta contra monarhiştilor şi feudalilor.3.
(fig.) partizan înfocat al democraţiei.
iacobinísm s. n. 1. doctrina iacobinilor.2. (p.ext.) atitudine, opinie democratică revoluţionară (<fr. jacobinisme)
radicală.
iactánt, –ă adj. înfumurat, îngâmfat. (<lat. iactans)
iactánţă s. f. înfumurare, îngâmfare, vanitate. • lăudăroşenie, fanfaronadă. (<lat. iactancia, fr. jactance)
iaht s. n. ambarcaţie uşoară de sport sau de agrement, cu vele ori cu motor. (<fr. yacht)
iáhting s. n. 1. sport cu iahturi.2. călătorie de agrement cu iahturi. (<engl., fr. yachting)
iáhtman s. m. sportiv care practică iahtingul. (<fr. yachtman, engl. yachtsman)
iard v. yard.
iárdang s. m. formă de relief cu aspectul unor ridicături despărţite prin şanţuri, specifică (<fr. yardang)
deşerturilor Asiei Centrale.
iarovizá vb. tr., refl. (despre seminţe, plante) a supune, a fi supus procesului de iarovizare; a (<rus. jarovizirovati)
vernaliza.
iarovizáre s. f. 1. stadiu de dezvoltare a unei plante, care urmează imediat după germinaţie, (după rus. jarovizaţiia)
desfăşurându–se în condiţii de temperatură specifice.2. tratarea seminţelor în
vederea scurtării perioadei de vegetaţie a plantelor, a sporirii producţiei şi a
obţinerii de noi s
IATR(O)–, –iatríe, elem. „medic“, „trata-ment“. (<fr. iatr/o/–, –iatrie, –iatre, cf.
–iátru gr. iatros)
iatralípt s. m. (ant.) medic care folosea metode iatraliptice. (<fr. iatralipte)
iatralíptic, –ă adj. (despre metode terapeutice) care face ca medicamentele să pătrundă prin (<fr. iatraliptique)
piele.
–iatríe v. iatr(o)–.
iatrochimíe s. f. parte a alchimiei care se ocupă cu aplicarea chimiei la medicină. (<fr. iatrochimie)
iatrofízică s. f. concepţie materialist–mecanicistă care explică procesele fiziologice prin legi (<fr. iatrophysique)
ale fizicii.
iatrogeníe s. f. stare psihică produsă pe cale psihogenă de către medic, de tratament sau de (<fr. iatrogénie)
condiţiile spitalizării.
iatrolepsíe s. f. absorbţia medicamentelor prin piele în urma unei fricţiuni sau oncţiuni. (<fr. iatrolepsie)
icarián, –ă adj. referitor la Icar(ia) (Grecia). o jocuri ~ene = exerciţii acrobatice de voltijă. (<fr. icarien)
icástic, –ă I. adj. referitor la icastică; figurativ. • evident, clar.II. s. f. arta de a (<it. icastico, /II/ icastica, gr.
reprezenta realitatea în imagini. eikastike, reprezentativ)
ICNO– elem. „urmă, amprentă“, „proiecţie“. (<fr. ichno–, cf. gr. ikhnos)
icnografíe s. f. protecţie pe planul orizontal al secţiunilor de nivel prin clădiri, edificii; (<fr. ichnographie)
secţiune de nivel.
icnologíe s. f. ramură a paleontologiei care studiază urmele de locomoţie lăsate de (<fr. ichnologie)
vertebratele fosile pe sedimente.
ICON(O)– elem. „imagine“, „aparenţă“, „portret“. (<fr. icon/o/–, cf. gr. eikon)
icónic, –ă adj. în felul icoanelor. • referitor la imagine. • cu caracter de imagine figurativă. • (<fr. iconique, engl. iconic)
(despre semne) caracterizat printr–o asemănare cu realitatea.
iconicitáte s. f. caracter iconic. (<engl. iconicity)
iconoclásm s. n. mişcare social–politică şi religioasă a nobilimii militare şi a maselor (<fr. iconoclasme)
populare din Imperiul Bizantin, care a luat forma luptei împotriva cultului
icoanelor.
iconoclást, –ă s. m. f. 1. partizan al iconoclasmului.2. (fig.) cel care sfărâmă, refuză autoritatea (<fr. iconoclaste, gr.
consacrată a unei valori, concepţii, personalităţi, care nu respectă tradiţiile. • eikonoklastes)
(adj.) referitor la iconoclaşti.
iconoclastíe s. f. caracter, atitudine de iconoclast. (<fr. iconoclastie)
iconodúl, –ă s. m. f. 1. adept al cultului icoanelor.2. (fig.) cel care acceptă integral, fără spirit (<fr. iconodule)
critic, autoritatea unei valori consacrate.
iconodulíe s. f. cult exagerat şi superstiţios al imaginilor sacre. (<fr. iconodulie)
iconográf, –ă s. m. f. specialist în iconografie. (<fr. iconographe)
iconografíe s. f. 1. disciplină care studiază operele realizate în diverse arte plastice.2. (<fr. iconographie)
ansamblu de imagini referitoare la o anumită temă, epocă, problemă etc. •
totalitatea reproducerilor de portrete care ilustrează o carte.
iconolatríe s. f. adoraţie a icoanelor. (<fr. iconolâtrie)
iconolátru, –ă s. m. f. cel care se închină la icoane. (<fr. iconolâtre)
iconológ, –ă s. m. f. specialist în iconologie. (<fr. iconologue)
iconologíe s. f. 1. ştiinţă care studiază atributele ce caracterizează personajele unei mitologii, (<fr. iconologie)
necesare artiştilor pentru a le reprezenta.2. repertoriu de simboluri. •
disciplină care studiază şi interpretează reprezentările din artele plastice.
iconometríe s. f. tehnică a măsurării elementelor, structurilor şi proporţiilor unei opere de artă. (<fr. iconométrie)
iconométru s. n. 1. aparat pentru măsurarea asimetriei imaginii retiniene între ce doi ochi.2. (<fr. iconomètre)
vizor cu care se reglează un aparat fotografic pentru a obţine dimensiunile
date ale unui obiect.
iconoscóp s. n. tub electronic cu un ecran fotosensibil pentru transmiterea imaginilor în (<fr. iconoscope)
televiziune.
iconostróf s. n. instrument optic care dă imaginea răsturnată a obiectelor, folosit în gravură. (<fr. iconostrophe)
iconotécă s. f. loc într–un muzeu, într–o bibliotecă unde se păstrează gravuri, fotografii etc. (<fr. iconothèque)
• (inform.) stocarea imaginilor.
iconotíp s. n. reprezentare grafică a tipului unui taxon. (<fr. iconotype)
icosaédru s. n. poliedru cu douăzeci de feţe. (<fr. icosaédre)
icositetraédru s. n. poliedru cu douăzeci şi patru de feţe. (<fr. icositetraèdre)
icotíp s. n. exemplar tipic pentru identificarea unui taxon. (<fr. icotype)
ícter s. n. simpton constând în coloraţia în galben a pielii şi a mucoaselor, datorită (<fr. ictère, lat. icterus, gr.
impregnării ţesuturilor cu pigmenţi biliari. ikteros)
ictéric, –ă adj., s. m. f. (suferind) de icter. (<fr. ictérique)
icterigén, –ă adj. care determină apariţia icterului. (<fr. ictérigène)
íctus s. n. 1. accent care cade pe una din componentele unui picior metric.2. partea cea (<fr., lat. ictus)
mai reliefată a unui motiv melodic, asupra căreia cade accentul.3. (med.) atac
morbid, subit; şoc.
id1 s. n. 1. unitate structurală ipotetică.2. totalitatea instinctelor colective. (cf. gr. idios, distinct)
–íd2 v. –oid.
íde1 s. f. pl. a cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi a treisprezecea (<fr. ides, lat. idus)
a celorlalte luni din calendarul roman.
IDE2(O)– elem. „idee“, „noţiune“. (<fr. idé/o/–, cf. gr. idea, formă,
aparenţă)
ideá vb. tr. a concepe cu mintea ceva ce poate fi pus în aplicare. • a–şi propune, a stabili, (<fr. idéer)
a proiecta. • a–şi imagina.
ideál, –ă I. adj. 1. referitor la o idee sau la ideaţie; care nu există sau nu poate exista (<fr. idéal, lat. idealis)
decât în gândire.2. perfect, desăvârşit; model.II. s. n. 1. model considerat
perfect; perfecţiune pe care încearcă s–o imite un artist, un poet etc.2. scop
suprem al existen
idealísm s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră (<fr. idéalisme)
spiritul, conştiinţa, gândirea ca factor primordial, iar materia, existenţa
obiectivă, ca factor secund, derivat. o ~ obiectiv = idealism care concepe
factorul spiritual, pus la
idealíst, –ă adj., s. m. f. 1. (adept) al idealismului.2. (cel) care urmăreşte dezinteresat un ideal; (om) (<fr. idéaliste)
lipsit de simţul realităţii, de spirit practic.
idealitáte s. f. caracter, stare a tot ce este ideal (I, 2). (<fr. idéalité)
idealizá vb. tr. a atribui unui lucru, unei fiinţe calităţi excepţionale; a exagera (ceva) în bine. (<fr. idéaliser)
idílic, –ă adj. care se petrece ca într–o idilă; bucolic, pastoral. • (despre natură) câmpenesc; (<fr. idyllique)
liniştit. (despre sentimente) simplu, naiv.
idilísm s. n. 1. caracter idilic.2. preferinţă pentru elemente idilice. (<idilă + –ism)
idilizá vb. tr. a prezenta (ceva) în mod idilic. (<germ. idyllisieren)
IDIO– elem. „propriu, specific“. (<fr. idio–, cf. gr. idios,
particular)
idiobiologíe s. f. ramură a biologiei care studiază raportul ce există între organismele (<fr. idiobiologie)
individuale şi restul populaţiei.
idioblást s. n. celulă vegetală, fără clorofilă, cu conţinut şi funcţii deosebite de ale celulelor (<fr. idioblaste)
învecinate.
idiobotánică s. f. ramură a botanicii care studiază plantele considerate individual şi nu (<fr. idiobotanique)
fitocenologic.
idiocromátic, –ă adj. care prezintă idiocromatism. (<fr. idiochromatique)
idiocromatínă s. f. cromatină temporar inactivă, prezentă în celulele germinale. (<fr. idiochromatine)
idiocromatísm s. n. proprietate a unor minerale de a avea culoare proprie. (<fr. idiochromatisme)
idiocromozóm s. m. cromozom de sex. (<engl. idiochromosom)
idioecologíe s. f. ecologie a organismelor individuale. (<fr. idioécologie)
idiofón adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea în vibraţie (<fr. idiophone)
a propriului corp, fără intervenţia unei părţi auxiliare (gongul, trianglul etc.);
autofon.
idiogamíe s. f. polenizare în care polenul provine de la aceeaşi floare. (<fr. idiogamie)
idioglosíe s. f. alteraţie a limbajului constând în substituirea cuvintelor, inversiuni sau (<fr. idioglossie)
omisiuni de sunete.
idiográfic, –ă adj. care reprezintă singularul; unic, irepetabil. (<germ. idiographisch)
idiográmă s. f. cariogramă. (<fr. idiogramme)
idiolalíe s. f. formă de dislalie caracterizată printr–un limbaj confuz şi neinteligibil. (<engl. idiolalia)
idioléct s. n. folosire proprie a unui idiom de către un vorbitor; dialect vorbit de un (<fr. idiolecte)
individ.
idióm s. n. 1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai.2. (muz.) creaţie (<fr. idiome, lat. idioma)
şi interpretare proprii unei anumite zone folclorice.
idiomátic, –ă I. adj. caracteristic unui idiom, referitor la un idiom.II. s. f. ansamblul (<fr. idiomatique, /II/ germ.
caracteristicilor limbii unui popor. Idiomatik)
idiomórf, –ă adj. 1. (despre minerale) cristalizat într–o formă cristalină proprie, perfectă.2. (<fr. idiomorphe)
(biol.; despre caractere) condiţionat de gene cu frecvenţă mică.
idiosincrasíe s. f. 1. predispoziţie a cuiva de a reacţiona într–un anumit fel la unele alimente, (<fr. idiosyncrasie)
medicamente.2. aversiune faţă de ceva.
idiostíl s. n. totalitatea modalităţilor de exprimare folosite de vorbitorul unei limbi; stil (<fr. idiostyle)
individual.
idiót, –oátă adj., s. m. f. (om) lipsit complet de inteligenţă; cretin. (<fr. idiot, lat. idiota)
idiotíp s. n. 1. totalitatea factorilor ereditari localizaţi în nucleu precum şi structura (<fr. idiotype)
genetică.2. genotip.3. constituent determinant antigenetic din regiunea
variabilă a moleculei de hemoglobină.
idiotísm s. n. construcţie, expresie proprie unei limbi, care nu se poate traduce într–o altă (<fr. idiotisme)
limbă decât printr–o perifrază.
idiotizá vb. tr., refl. a (se) îndobitoci. (<fr. idiotiser)
idiotóp s. n. biocor al unui individ vegetal sau animal. (<fr. idiotope)
idiotrófic, –ă adj. care prezintă idiotrofism. (<fr. idiotrophique)
idiotrofísm s. n. (biol.) proprietate a unor organisme de a–şi asigura propria nutriţie. (<fr. idiotrophisme)
idioţíe s. f. debilitate mintală congenitală maximă. • (fam.) neghiobie, prostie, tâmpenie. (<fr. idiotie)
ídiş s. n. idiom germanic vorbit de unele populaţii evreieşti. (<germ. Jüdisch, engl., fr.
yiddish)
ído s. n. limbă artificială formată prin simplificarea limbii esperanto. (<fr. ido)
idolatríe s. f. 1. adorare a idolilor.2. (fig.) adoraţie, iubire exagerată. (<fr. idolâtrie)
idolatrizá vb. tr. a slăvi, a adora, a venera, a diviniza. (după fr. idolâtrer)
idolátru, –ă adj., s. m. f. 1. (cel) care se închină idolilor.2. (fig.) (cel) care iubeşte cu pasiune. (<fr. idolâtre, lat. idolatris)
idoneísm s. n. curent filozofic relativist şi neoraţionalist care concepe filozofia ca un (<fr. idonéisme)
permanent dialog cu experienţa.
idoneitáte s. f. calitatea a ceea ce este idoneu; aptitudine, capacitate. (<it. idoneità)
idonéu, –ée adj. (despre om) care are calităţile cerute şi necesare pentru ceva. • adecvat, (<it. idoneo, lat. idoneus)
convenabil, apt, potrivit.
–íe/–iúne s. f. „stare“, „calitate“. (<fr. –ion)
iéna s. f. sticlă de ~ = sticlă rezistentă la foc. (cf. Jena)
–iér1 v. –ar2.
–iér2, –ă suf. „referitor la...“. (<fr. –ier, –ière)
ierárhic, –ă adj. potrivit ierarhiei. (<fr. hiérarchique)
ierarhíe s. f. sistem de subordonare a gradelor, funcţiilor, autorităţilor etc. unele faţă de (<fr. hiérarchie)
celelalte; ordine.
ierarhizá vb. tr. a aşeza ierarhic; a stabili o ierarhie. (<fr. hiérarchiser)
ierbár s. n. colecţie de plante mici, uscate şi presate, determinate botanic; catalog, mapă (<germ. Herbarium)
conţinând aceste plante.
ieremiádă s. f. plângere, tânguire. (<fr. jérémiade)
iezuít s. m. 1. membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de călugărul sp. (<fr. jésuite, germ. Jesuit)
Ignaţiu de Loyola pentru combaterea Reformei şi întărirea puterii papale.2.
(fig.) om ipocrit, intrigant, viclean, perfid.
iezuitísm s. n. 1. concepţia morală şi politică a iezuiţilor.2. (fig.) lipsă de scrupule în (<fr. jésuitisme)
acţiune, în activitate; ipocrizie, perfidie.
–ifiá/–ificá v. –fica.
igápo s. f. pădure ecuatorială din câmpia Amazonului, mereu inundată. (<germ. Igapo)
igiénă s. f. ramură a medicinei umane care studiază mijloacele de păstrare a sănătăţii şi (<fr. hygiène)
de prevenire a bolilor. • ansamblu de reguli şi de măsuri menite să apere
sănătatea.
igiénic, –ă adj. referitor la igienă; potrivit regulilor de igienă. (<fr. hygiénique)
igieníst, –ă s. m. f. medic specialist în igienă. (<fr. hygiéniste)
igienizá vb. tr. a face să devină igienic. (<igienă + –iza)
igieno–dietétic, –ă adj. care este în acelaşi timp igienic şi dietetic. (<fr. hygiénodiététique)
iglú s. n. colibă din gheaţă şi zăpadă, în ţinuturile polare. (<fr., engl. igloo)
ignámă s. f. plantă exotică cu tuberculi comestibili bogaţi în amidon, de dimensiuni (<fr. igname)
foarte mari.
ignár, –ă adj. ignorant; incult. (<fr. ignare, lat. ignarus)
IGNI– elem. „foc“. (<fr. igni–, cf. lat. ignis)
ignícol s. m. adorator al focului. (<fr. ignicole)
ignicolór, –ă adj. de culoarea focului. (<fr. ignicolore)
ignifúg, –ă adj. (despre materiale) care nu se aprinde, care arde greu. (<fr. ignifuge)
ignifugá vb. tr. a impregna un material inflamabil cu o substanţă ignifugă. (<fr. ignifuger)
ignipunctúră s. f. cauterizare prin aplicarea unor puncte de foc pe un ţesut, cu ajutorul unui ac. (<fr. ignipuncture)
ignitrón s. n. tub redresor cu un singur anod, cu descărcare în vapori de mercur şi cu un (<engl., fr. ignitron)
electrod auxiliar de aprindere.
ignitubulár, –ă adj. (despre cazane) cu un cilindru prin care trec mai multe ţevi străbătute de (<fr. ignitubulaire)
flacără, pentru vaporizarea apei.
igníţie s. f. procedeu de aprindere cu ajutorul unui ignitor. (<fr. ignition)
ignóbil, –ă adj. josnic, infam, mârşav. (<fr. ignoble, lat. ignobilis)
ignorá vb. tr. I. a nu cunoaşte, a nu şti.2. a neglija, a simula că nu observă (pe cineva sau (<fr. ignorer, lat. ignorare)
ceva).
ignoránt, –ă adj., s. m. f. (om) lipsit de cunoştinţe, incult. (<fr. ignorant, lat. ignorans)
ignorantísm s. n. mod de a gândi al celor care consideră instruirea ca dăunătoare. (<fr. ignorantisme)
ignorantíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al ignorantismului. (<fr. ignorantiste)
ignoránţă s. f. lipsă de cunoştinţe, de învăţătură; incultură. (<fr. ignorance, lat. ignorantia)
ingnorátio elénchi s. f. (log.) sofism constând în a demonstra o altă teză decât cea propusă iniţial. (<lat. ignoratio elenchi)
iguánă /–gua–/ s. f. reptilă din regiunile tropicale, mare, având o creastă dinţată pe spate, cu (<fr. iguane, sp. iguana)
carnea şi ouăle comestibile.
iguaníde s. f. pl. familie de reptile: iguana. (<fr. iguanidés)
iguanodón s. m. dinozaurian erbivor, asemănător cangurului. (<fr. iguanodon)
ihneumón s. m. 1. specie de mangustă, cât o pisică, considerată de vechii egipteni ca animal (<fr. ichneumon)
sfânt.2. insectă himenopteră, parazit al altor insecte.
ihneumoníde s. n. pl. familie de insecte himenoptere cu abdomenul lung şi pedunculat, care îşi (<fr. ichneumonidés)
depun ouăle în larvele, pupele sau ouăle altor insecte, distrugându–le.
ilaţiúne s. f. aducere a bunurilor personale în proprietatea bisericii, atunci când o (<fr. illation, lat. illatio)
persoană se călugăreşte.
ilegál, –ă adj. 1. care nu este în conformitate cu legea; nelegal.2. care nu este recunoscut, (<fr. illégal, lat. illegalis)
admis de lege; (p. ext.) clandestin, conspirativ.
ilegalísm s. n. caracter ilegal; ilegalitate. (<fr. illégalisme)
ilegalíst, –ă s. m. f. activist care luptă în ilegalitate. (<ilegal + –ist)
ilegalitáte s. f. 1. act ilegal.2. situaţie ilegală a unei organizaţii, a unui activist al acesteia; (<fr. illégalité)
ilegalism.
ilegalizá vb. tr. a trece în ilegalitate, a declara ilegal (2). (<engl. illegalize)
ilegítim, –ă adj. nelegitim. (<fr. illégitime)
ilegitimitáte s. f. caracter nelegitim. (<fr. illégitimité)
ileítă s. f. inflamaţie a ileonului. (<fr. iléite)
ILEO– elem. „ileon“. (<fr. iléo–, cf. gr. eilin, a răsuci)
iliác, –ă adj. în partea de mijloc a corpului, în regiunea şoldurilor. o os ~ = fiecare dintre (<fr. iliaque, lat. iliacus)
cele două oase ale bazinului.
ilicít, –ă I. adj. interzis de lege; (p. ext.) necinstit.II. s. n. faptă penală, infracţiune, act (<fr. illicite, lat. illicitus)
de conduită contrar legii.
ilimitát, –ă adj. nelimitat. (<fr. illimité, lat. illimitatus)
iluminá vb. I. tr. a lumina puternic (decorativ).II. refl. (fig.; despre faţă, ochi etc.) a (<fr. illuminer, lat. illuminare)
străluci de bucurie.
ilumináre s. f. 1. acţiunea de a (se) ilumina.2. (fiz.) mărime fotometrică egală cu densitatea (<ilumina)
fluxului lumios care cade pe suprafaţa unui corp.
iluminát s. n. 1. iluminare (1). o ~ de avertizare = lumină intermitentă care se declanşează (<ilumina)
automat pentru a atrage atenţia asupra funcţionării defectuoase a unor
sisteme, instalaţii, aparate.2. tehnica producerii şi răspândirii luminii
artificiale.
ilumináţie s. f. iluminare puternică a unui oraş, a unei străzi, cu ocazia unei festivităţi. (<fr. illumination, lat.
illuminatio)
iluminísm s. n. 1. mişcare ideologică şi cultural–literară din sec. XVIII–XIX, care preconiza (<fr. illuminisme)
înlăturarea nedreptăţilor sociale şi perfecţionarea morală prin răspândirea
ştiinţei şi culturii în popor; luminism2.2. concepţie religioasă care afirmă
existenţa inspiraţiilor
iluminíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al iluminismului; luminist. (<fr. illuministe)
ilustrá vb. I. tr. 1. a lămuri, a clarifica o problemă prin exemple, gesturi etc.2. a (<fr. illustrer, lat. illustrare)
împodobi un text cu ilustraţii. • (despre desene, imagini) a reprezenta.II. refl.
a se distinge, a deveni ilustru.
ilustrátă s. f. carte poştală prevăzută pe una din feţe cu o vedere. (<ilustra)
ilustratív, –ă adj. care ilustrează; demonstrativ. (<fr. illstratif, it. illustrativo)
ilúzie s. f. 1. aparenţă înşelătoare datorită perceperii deformate a realităţii.2. (fig.) (<fr. illusion, lat. illusio)
speranţă neîntemeiată; amăgire. o a(–şi) face ~ii = a nădăjdui lucruri de
nerealizat; a–şi pierde ~ile = a rămâne decepţionat din cauza nerealizării
unor speranţe.
iluzioná vb. refl., tr. a (se) amăgi, a(–şi) face iluzii. (<fr. illusionner)
iluzionísm s. n. 1. profesiunea iluzionistului. • prestidigitaţie.2. (în artele plastice) ansamblu (<fr. illusionnisme)
de procedee tehnice care urmăresc să creeze iluzia realităţii.3. tendinţă
psihologică de a explica un fenomen prin iluziile pe care acesta le provoacă.
IM– v. in1–.
imaculát, –ă adj. curat, nepătat. • (fig.) pur, cast. (<fr. immaculé, lat.
immaculatus)
imageríe s. f. ansamblu de imagini reprezentând fapte, personaje etc. având aceeaşi origine (<fr. imagerie)
sau sursă.
imaginá vb. tr. a–şi închipui ceva. • a concepe, a inventa. (<fr. imaginer, lat. imaginari)
imágine s. f. 1. reflectare în conştiinţă a realităţii înconjurătoare pe baza impresiilor (după fr. image, lat. imago,
dobândite prin simţuri. • reprezentare vizuală sau auditivă.2. reproducere a –inis, it. immagine)
unui obiect cu ajutorul unui sistem optic. • reflectare artistică a unui obiect,
peisaj etc.3. (fiz.)
imagísm s. n. 1. şcoală în poezia engleză şi americană întemeiată pe cultul exclusivist al (<engl. imagism, fr. imagisme)
imaginii, care pretindea să comunice prin culoare şi ritm emoţia directă a
sensibilităţii poetului. • curent de avangardă în poezia rusă a anilor
postrevoluţionari, care concepea
imagíst, –ă s. m. f. 1. adept al imagismului.2. scriitor adept al folosirii abundente a imaginilor. (<engl. imagist, fr. imagiste)
imagístic, –ă I. adj. referitor la imagism.II. s. f. creaţie literară în care predomină (<fr. imagistique)
imaginile; ansamblu de imagini care există în asemenea creaţii.
imágo s. f. 1. ultimul stadiu, adult, în metamorfoza insectelor.2. (psihan.) reprezentare (<fr. imago)
inconştientă, încărcată de valori afective, ce se referă la un personaj cu care
subiectul a întreţinut relaţii.
imagologíe s. f. ramură a pshihosociologiei care studiază imaginile pe care diferitele popoare (<fr. imagologie)
le au despre ele, despre altele.
imamát s. n. stat musulman condus de un imam. (<fr. imamat)
imanént, –ă adj. propriu naturii, esenţei obiectului, care acţionează din interiorul lui; (<fr. immanent, lat. immanens)
intrinsec.
imanentísm s. n. doctrină filozofică potrivit căreia existenţa, realitatea reprezintă proiecţia (<fr. immanentisme)
conştiinţei, este „imanentă“ acesteia.
imanentíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al imanentismului. (<fr. immanentiste)
imanénţă s. f. însuşirea, starea a ceea ce este imanent. (<fr. immanence, lat.
immanentia)
imateriál, –ă adj. existent numai în conştiinţă; spiritual. • fără consistenţă, fără formă precisă; (<fr. immatériel, lat.
impalpabil. immaterialis)
imaterialísm s. n. concepţie filozofică idealistă care neagă materia ca substanţă de sine (<fr. immatérialisme)
stătătoare, susţinând că realitatea există numai ca percepţii şi idei.
imbecilitáte s. f. 1. deficienţă mintală; tâmpenie.2. comportare, vorbire de imbecil; prostie, (<fr. imbécillité, lat.
inepţie. imbecillitas)
imbecilizá vb. tr., refl. a (se) tâmpi, a (se) îndobitoci. (<fr. imbécilliser)
imbérb adj., s. m. (tânăr) căruia nu i–a crescut încă barba. (<fr. imberbe, lat. imberbis)
imbibíţie s. f. 1. îmbibare cu un lichid.2. pătrundere a apei în celulele vegetale, în ţesuturi (<fr. imbibition, lat. imbibitio)
etc.
imblocáţie s. f. mod de îngropare a celor excomunicaţi, prin acoperire cu pământ şi cu pietre (<fr. imblocation)
în mijlocul unui câmp.
IMBRI– elem. „ploaie“. (<fr. imbri–, cf. lat. imbrex,
ţiglă)
imbricá vb. tr. a suprapune ceva parţial, în genul solzilor de peşte, al ţiglelor sau şindrilelor (<fr. imbriquer, lat. imbricare)
de pe un acoperiş.
imbricáţie s. f. ornament sculptat în relief, pictat sau traforat, care imită solzii de peşte sau (<fr. imbrication)
ţiglele de pe un acoperiş.
imbrifúg, –ă adj. (despre materiale) care nu poate fi pătruns de ploaie. (<fr. imbrifuge)
imbróglio /–bro–li–o/ s. 1. încurcătură.2. piesă de teatru cu intrigă foarte încurcată.3. (muz.) (<it. imbroglio)
n. denumire a anumitor complicaţii ritmice, care încurcă tactul.
imediát, –ă I. adj. care urmează să se producă fără întârziere; nemijlocit; (p. ext.) de (<fr. immédiat/ement/, lat.
primă urgenţă.II. adv. neîntârziat, numaidecât, îndată. immediatus)
imediatéţe s. f. caracter imediat, nemijlocit al unei acţiuni, al unui fapt. • urgenţă. (<it. immediatezza)
imelmán s. n. figură acrobatică aeriană constând dintr–o jumătate de luping, urmată de un (<fr. immelmann)
semitonou.
imemorábil, –ă adj. foarte îndepărtat în timp. (<fr. immémorable, lat.
immemorabilis)
imemoriál, –ă adj. care datează dintr–o epocă îndepărtată; străvechi. (<fr. immémorial)
iméns, –ă adj. foarte mare, nemărginit; vast. • nenumărat, enorm. • (fig.) foarte important. (<fr. immense, lat. immensus)
imensitáte s. f. întindere nemărginită; număr, mărime extraordinară. (<fr. immensité, lat. immensitas)
imérge vb. tr. a scufunda, a funda un corp într–un mediu fluid. (<fr. immerger, lat. immergere)
imergént, –ă adj. (despre raze luminoase) care străbate un mediu oarecare. (<fr. immergent)
imergíbil, –ă adj. care poate pătrunde într–un lichid, care poate fi (s)cufundat, afundat. (<it. immergibile)
imersiúne s. f. 1. cufundare a unui corp într–un lichid; stare în care se află un asemenea (<fr. immersion, lat. immersio)
corp. • (în microscopie) introducerea între obiectiv şi lamela care acoperă
obiectul a unei picături de lichid pentru a spori puterea de separare a
microscopului.2. intrare a unui
imíde s. f. pl. combinaţii organice ciclice în care se substituie oxigenul cu radicalul (<fr. imides)
bivalent = NH.
imigrá vb. intr. a se stabili într–o ţară străină, părăsind ţara de origine. (<fr. immigrant, lat. immigrare)
imigráţie s. f. 1. imigrare; situaţie a celui imigrat.2. totalitatea imigrărilor dintr–o anumită (<fr. immigration)
perioadă.
iminént, –ă adj. pe punctul de a se produce; inevitabil. (<fr. imminent, lat. imminens)
imitatór, –oáre s. m. f. cel care imită pe cineva sau ceva. (<fr. imitateur)
imitáţie s. f. 1. imitare. • obiect făcut după un model; copie.2. canon (2). (<fr. imitation, lat. imitatio)
imixtiúne s. f. amestec, intervenţie nedorită în treburile cuiva; ingerinţă. (<fr. immixtion, lat. immixtio)
imn s. n. 1. (în Grecia antică) poezie, cântec solemn în care erau preamăriţi zeii sau (<fr. hymne, lat. hymnus, gr.
eroii legendari. • specie a liricii cetăţeneşti în care e celebrat un erou, un hymnos)
eveniment deosebit etc. • cântec solemn care reprezintă simbolul unităţii de
stat sau de clasă.2. c
ímnic, –ă adj. cu caracter de imn; festiv. (<fr. hymnique)
imnificá vb. tr. a scrie imnuri în cinstea cuiva, a proslăvi. (<imn + –fica)
IMNO– elem. „imn“. (<fr. hymno–, cf. lat. hymnus,
gr. hymnos)
imnódică s. f. imnografie. (<germ. Hymnodik)
imnográf, –ă s. m. f. poet autor de imnuri (liturgice). (<fr. hymnographe)
imnografíe s. f. arta de a compune imnuri; imnodică. (<fr. hymnographie)
imnologíe s. f. arta creării şi studierii poeziei imnice. (<fr. hymnologie)
imóbil1 s. n. casă, clădire. (<lat. immobilis, fr. immeuble)
imobiliár, –ă adj. 1. (despre bunuri materiale) care nu poate fi transportat.2. referitor la bunuri (<fr. immobilier)
fixe, imobile.
imobilísm s. n. atitudine de imobilitate; opoziţie sistematică faţă de orice inovaţie, progres (<fr. immobilisme)
etc.
imobilíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al imobilismului. (<fr. immobiliste)
imobilitáte s. f. stare de nemişcare, de fixitate, de neclintire. (<fr. immobilité, lat.
immobilitas)
imobilizá vb. tr. 1. a pune pe cineva sau ceva în imposibilitatea de a se mişca; a înţepeni.2. a (<fr. immobiliser)
investi mari disponibilităţi materiale şi băneşti într–o întreprindere, într–o
afacere, scoţându–le din circuitul normal.
imobilizáre s. f. acţiunea de a imobiliza. • metodă terapeutică prin care se imobilizează unul (<imobiliza)
sau mai multe segmente ale corpului. o (ec.) ~ de fonduri = scoatere din
circuitul normal a unei părţi din fondurile unităţilor economice printr–o
gospodărire defectuoasă.
imoderát, –ă adj. 1. lipsit de moderaţie.2. fără măsură, excesiv. (<fr. immoderé)
imoderáţie s. f. lipsă de moderaţie. (<fr. immodération)
imolá vb. tr. 1. a jertfi, a sacrifica.2. a ucide. (<fr. immoler, lat. immolare)
impacientá vb. refl. a–şi pierde răbdarea; a se alarma, a se nelinişti. (<fr. impatienter)
impaciénţă s. f. nerăbdare, nelinişte. (<fr. impatience, lat.
impatientia)
impáct s. n. 1. coliziune a două sau a mai multor corpuri, dintre care cel puţin unul este în (<fr. impact, lat. impactus)
mişcare.2. ciocnire, incidenţă.3. (fig.) efect de şoc, de surpriză. • influenţă,
efect. • contact, lovire.4. relaţie; întâlnire, incidenţă.5. prezenţă.
impactáre s. f. (med.) menţinere în contact a două suprafeţe, a două fragmente de oase (după fr. impactation)
fracturate.
impactór s. n. aparat medical pentru impactarea fragmentelor osoase prin prinderea în (<fr. impacteur)
şuruburi.
impála s. f. antilopă din Africa, cu coarnele în formă de liră. (<amer. impala)
impalidá vb. intr. 1. a deveni palid, a se îngălbeni.2. (fig.) a pierde strălucirea, luciul. (după it. impallidire)
inpalpábil, –ă adj. care nu poate fi pipăit; (p. ext.) mic ca dimensiune, de neobservat; (<fr. impalpable, it. impalpabile,
imperceptibil. lat. impalpabilis)
imparicopitáte s. f. pl. ordin de mamifere copitate, erbivore, nerumegătoare, cu un număr impar de (după fr. imparidigités)
degete; perisodactile.
imparidigitát, –ă adj. cu un număr inegal de degete. (<fr. imparidigité)
imparipenát, –ă adj. (despre frunzele compuse) cu un număr nepereche de foliole. (<fr. imparipenné)
imparisilábic, –ă adj. (despre cuvinte) care nu păstrează acelaşi număr de silabe în cursul (<fr. imparisyllabique)
declinării.
imparitáte s. f. însuşirea de a fi impar; inegalitate. (<fr. imparité, lat. imparitas)
impetráţie s. f. acţiune prin care se obţine o favoare, un beneficiu. (<fr. impetration, lat. impetratio)
implementá vb. tr. 1. a îndeplini, a realiza.2. a introduce. • a integra în practica socială unele (<engl. implement)
idei şi invenţii, a aplica şi transforma în bunuri sociale ceea ce este nou. • a
pune în practică, în funcţie, a aplica; (spec.) a stabili pe un ordinator un
sistem de exploat
impléx, –ă adj. (despre opere literare) cu peripeţii numeroase şi intrigă complicată. (<fr. implexe, lat. implexus)
implicá vb. I. tr. 1. a atrage după sine, a include; a avea (ceva) drept consecinţă (<fr. impliquer, lat. implicare)
imediată.2. a amesteca pe cineva într–o afacere neplăcută, într–un proces.II.
refl. a se angaja, a se amesteca într–o afacere, într–o situaţie.
implicáţie s. f. 1. idee, fapt care este o consecinţă imediată a altui fapt sau căruia îi urmează (<fr. implication, lat. implicatio)
implicit.2. stare a cuiva implicat într–o afacere, într–un proces.3. (log.) enunţ
în care adevărul sau falsul antecedentului atrage după sine adevărul sau falsul
consecventul
implicít, –ă adj. (şi adv.) cuprins în ceva, care se înţelege de la sine. (<fr. implicite, lat. implicitus)
implorá vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (şi cu umilinţă). (<fr. implorer, lat. implorare)
importuná vb. tr. a plictisi; a stingheri, a deranja, a incomoda pe cineva. (<fr. importuner, it.
importunare)
importunitáte s. f. faptul de a importuna; (pl.) stăruinţe supărătoare. (<fr. importunité)
imposíbil, –ă I. adj. care nu este posibil, nu poate să existe. • (fam.; despre oameni) (<fr. impossible, lat.
nesuferit, insuportabil.II. s. n. lucru cu neputinţă, irealizabil. • (adv.) cu impossibilis)
neputinţă.
imposibilitáte s. f. caracterul a ceea ce este imposibil; lucru imposibil. • neputinţă. (<fr. impossibilité, lat.
impossibilitas)
impostá vb. tr. a aranja, a organiza bazele, structurile unei construcţii, ale unei lucrări. (<it. impostare)
impostáţie s. f. 1. (muz.) pregătire a vocii (înainte de a cânta); vocalizare.2. (lingv.) (<it. impostazione)
catastază.
impóstă s. f. 1. bloc de piatră ieşind din zid, pe care se sprijină un arc, o boltă, sau care (<fr. imposte)
suportă zidăria de deasupra unei uşi, a unei porţi.2. mulură ieşită în relief
care încununează un stâlp.
impostór, –oáre s. m. f. cel care caută prin minciuni şi prefăcătorie să treacă drept altcineva; şarlatan, (<fr. imposteur, lat. impostor)
escroc.
impostúră s. f. acţiune, faptă de impostor; înşelătorie. (<fr. imposture, lat. impostura)
impotént, –ă adj., s. m. (om) lipsit de vigoare; neputincios. • (bărbat) inapt pentru săvârşirea actului (<fr. impotent, lat. impotens)
sexual.
impoténţă s. f. 1. lipsă de vigoare; neputinţă. • imposibilitate a bărbatului de a săvârşi actul (<fr. impotence, lat. impotentia)
sexual.2. ~ funcţională = pierdere totală sau parţială a funcţiilor unui
membru, ca urmare a unei fracturi, paralizii, anchiloze.
impozábil, –ă adj. care poate fi supus la impozite. (<fr. imposable)
impozánt, –ă adj. care impune respect sau admiraţie; impunător. (<fr. imposant)
impózit s. n. plată obligatorie către stat, în bani sau în produse, stabilită prin lege; (<lat. impositum, după fr. impôt)
impunere.
impozitá vb. tr. a impune (I, 2). • a prevedea perceperea unui impozit. (<impozit)
impoziţiúne s. f. (rel.) punere a mâinilor pe cineva pentru a–l binecuvânta. (<fr. imposition, it. imposizione)
impracticábil, –ă adj. 1. (despre drumuri, terenuri) care nu se pot folosi; desfundat.2. care nu poate (după fr. impraticable)
fi pus în practică.
impracticabilitáte s. f. caracterul a ceea ce este impracticabil. (după fr. impraticabilité)
imprecatív, –ă adj. cu caracter de imprecaţie. (<it. imprecativo)
imprecatóriu, –ie adj. care are formă de imprecaţie. (<fr. imprécatoire)
imprecáţie s. f. 1. blestem; injurie, ocară.2. figură de stil care conţine un blestem. (<fr. imprécation, lat.
imprecatio)
imprecís, –ă adj. care nu este precis; nesigur, vag. (<fr. imprécis)
imprecízie s. f. lipsă de precizie. (<fr. imprécision)
impredictíbil, –ă adj. care nu poate fi pronosticat. (<im– + predictibil)
impregná vb. tr., refl. a (se) îmbiba cu o substanţă. (<fr. imprégner, lat. impregnare)
impresár s. m. organizator de turnee, de reprezentaţii teatrale, concerte etc. (<fr. imprésario, it. impresario,
germ. Impresario)
imprópriu adj. (despre cuvinte, sensuri etc.) care nu este propriu; nepotrivit, greşit. (<fr. impropre, lat. improprius)
improvizá vb. tr. a face ceva în grabă, pentru nevoile momentului; a întocmi pe nepregătite (un (<fr. improviser)
discurs, versuri etc.).
improvizatór, –oáre adj., s. m. f. (cel) care improvizează. (<fr. improvisateur)
improvizáţie s. f. improvizare. • lucru făcut la repezeală, spontan, la moment. • interpretare (<fr. improvisation)
nepregătită, nenotată a unei compoziţii muzicale, pe care interpretul o
creează în acel moment; piesă muzicală astfel executată. • discurs, versuri
improvizate.
imprudént, –ă adj. (şi adv.) lipsit de prudenţă, riscant. (<fr. imprudent, lat. imprudens)
imprudénţă s. f. 1. lipsă de prudenţă.2. faptă, vorbă etc. nesocotită. (<fr. imprudence, lat.
imprudentia)
impúber, –ă adj. care n–a atins vârsta pubertăţii. (<fr. impubère, lat. impubes,
–eris)
impubertáte s. f. stare a acelora care nu au atins vârsta ce presupune aptitudinea fiziologică (<fr. impuberté)
pentru căsătorie.
impudént, –ă adj. de o insolenţă dusă până la cinism. (<fr. impudent, lat. impudens)
imunodepresív, –ă adj., s. n. (medicament, tratament) care suprimă reacţiile imunologice ale organismului (<fr. immunodépressif)
faţă de un antigen; imunodepresor; imunosupresiv.
imunodepresór, –oáre adj., s. n. imunodepresiv. (<fr. immunodépresseur)
imunoelectroforéză s. f. adaptarea tehnicii electroforetice în scopul imunizării. (<fr. immunoélectrophorèse)
imunofluorescénţă s. f. diagnostic care permite depistarea antigenilor datorită corpilor fluorescenţi. (<fr. immunofluorescence)
imunohematologíe s. f. ramură a hematologiei care studiază proprietăţile antigenice ale elementelor (<fr. immuno–hématologie)
figurate ale sângelui şi nervilor şi ale diferiţilor anticorpi care pot exista în
serul sangvin.
imunohemolíză s. f. proces de distrugere a hematiilor sub acţiunea anticorpilor corespunzători. (<fr. immuno–hémolyse)
imunoterapíe s. f. tratament în administrarea de seruri şi vaccinuri care conţin antigeni sau (<fr. immunothéraphie)
anticorpi specifici bolii respective.
imunotransfúzie s. f. transfuzie de sânge recoltat de la donatori imunizaţi în prealabil faţă de o (<fr. immunotransfusion)
boală infecţioasă.
imutábil, –ă adj. imuabil. (<engl. immutable, lat.
immutabilis)
imutabilitáte s. f. imuabilitate. (<fr. immutabilité, lat.
immutabilitas)
IN1/I–/IM– pref. „privativ, negativ“. (<fr. in–, im–, cf. lat. in)
–ín2, –ă suf. „diminutival şi peiorativ“. (<fr. –in, –ine, cf. lat. –inus)
–iná s. f. „a transforma în...“, „a atribui ceva“. (<fr. –iner, cf. lat. –inare)
inabíl, –ă adj. stângaci, neîndemânatic. (<fr. inhabile, lat. inhabilis)
incalculábil, –ă adj. care nu poate fi calculat. • foarte mare, imens. (<fr. incalculable)
incalculabilitáte s. f. însuşirea a ceea ce este incalculabil. (<fr. incalculabilité)
incalificábil, –ă adj. de necalificat; revoltător. (după fr. inqualifiable, it.
inqualificabile)
incandescént, –ă adj. în stare de incandescenţă. (<fr. incandescent, lat.
incandescens)
incandescénţă s. f. stare a unui corp care emite lumină având o temperatură ridicată. o lampă cu (<fr. incandescence)
~ = lampă în care lumina este produsă de un filament adus la incandescenţă
cu ajutorul unui curent electric.
incantát, –ă adj. vrăjit, magic. (<lat. incantatus)
incantatóriu, –ie adj. cu caracter de incantaţie. (<fr. incantatoire)
incantáţie s. f. 1. formulă magică recitată sau cântată, de vraci, la farmece şi vrăji.2. stare de (<fr. incantation, lat. incntatio)
extaz, încântare; farmec, vrajă.
incapábil, –ă adj. 1. (şi s.) care nu este în stare de a face ceva; (p. ext.) nepregătit, nepriceput.2. (<fr. incapable)
(jur.) lipsit de capacitatea legală pentru exercitarea anumitor drepturi.
incapacitáte s. f. lipsă de capacitate, de pricepere, de competenţă; (p. ext.) nepregătire; (<fr. incapacité)
stângăcie.
incarbonizáre s. f. proces de transformare biochimică lentă a substanţelor organice din plante în (<in + carbonizare)
cărbuni de pământ.
incarceráţie s. f. 1. detenţie.2. strangulare a unei hernii. (<fr. incarcération)
incarná vb. tr., refl. 1. a (se) întrupa. • (fig.) a (se) prezenta, a da, a lua o formă precisă, (<fr. incarner, lat. incarnare)
materială.2. (despre unghii) a intra, a creşte în carne.
incarnát, –ă I. adj. 1. care a luat formă materială; întrupat.2. (fig.) înverşunat, pasionat.II. (<fr. incarnat, it. incarnato)
adj., s. n. (de) culoarea cărnii.
incarnáţie s. f. incarnare. (<fr. incarnation, lat. incarnatio)
incaváţie s. f. adâncitură executată la suprafaţa unei piese prin deformare plastică. (<engl. incavation, lat.
incavatio)
incendiá vb. tr. 1. a da foc, a provoca un incendiu. • (fig.) a începe un război. • a aţâţa, a (<fr. incendier)
îndemna la violenţe.2. (fig.) a împurpura.
incendiár, –ă adj. 1. care provoacă (sau poate provoca) incendii; care se poate aprinde. • (fig.) (<fr. incendiaire, lat.
care agită spiritele.2. (fig.) împurpurat. incendiarius)
incendiatór, –oáre I. s. m. f. 1. provocator al unui incediu.2. (fig.) aţâţător, provocator.II. s. n. (<incendia + –tor)
navă mică cu vele cu exploziv, care servea la incendierea navelor inamice,
prin abordare.
incéndiu s. n. foc mare; pârjol. (<lat. incendium, it. incendio, fr.
incendie)
incért, –ă adj. nesigur, îndoielnic; (p. ext.) confuz. (<lat. incertus)
incertitúdine s. f. lipsă de certitudine; nesiguranţă, îndoială. (<fr. incertitude, lat. incertitudo)
incesíbil, –ă adj. (despre bunuri) care nu poate fi cedat sau pus în gaj. (<fr. incessible)
incesibilitáte s. f. calitatea unui bun de a fi incesibil. (<fr. incessibilité)
incést s. n. relaţie sexuală între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori, oprită de lege. (<fr. inceste, lat. incestus)
incestuós, –oásă adj., s. m. f. (vinovat) de incest; cu caracter de incest. (<fr. incestueux, lat. incestuosus)
inch /inci/ s. m. unitate de măsură pentru lungimi, cu 2,54 cm, în Anglia şi SUA.; ţol. (<engl. inch)
inchietúdine s. f. nelinişte; îngrijorare. (<fr. inquiétude, lat. inquietudo)
inchizitór s. m. 1. judecător al inchiziţiei.2. (fig.) anchetator necruţător, aspru. (<fr. inquisiteur, lat. inquisitor)
inchizitoriál, –ă adj. 1. de inchiziţie.2. referitor la inchiziţie. • (fig.) foarte aspru. (<fr. inquisitorial, it.
inquisitoriale)
inchizíţie s. f. instituţie ecleziastică cu prerogative judiciare şi penale, vestită prin sentinţele (< fr. inquisition, lat. inquisitio)
sale de o mare cruzime, instituită de biserica romano–catolică pentru lupta
împotriva ereticilor. • (fig.) anchetă arbitrară, severă.
incineratór s. n. aparat, cuptor, navă specială în care se ard deşeuri. (<fr. incinérateur)
incineráţie s. f. incinerare, cremaţiune. (<fr. incinération)
incíntă s. f. 1. spaţiu închis din toate părţile (în interiorul unei construcţii). • limitele unui (<fr. enceinte)
spaţiu determinat. o ~ acustică = cutie de lemn în care sunt fixate unu sau
mai multe difuzoare pentru îmbunătăţirea calităţilor acustice ale acestora;
boxă (4).2. linie
incipiént, –ă adj. aflat la început, în prima fază. (<it. incipiente, lat. incipiens)
incípit s. n. notă la începutul manuscriselor antice şi medievale, al incunabulelor şi al (<lat. /hic/ incipit, /aici/ începe)
unor cărţi din sec. XVI, cuprinzând titlul scrierii şi numele autorului.
incisív1 s. m. cei patru dinţi din faţă care taie alimentele. (<it. incisive)
incisív2, –ă adj. (fig.; despre vorbe, stil) pătrunzător, muşcător, sarcastic. (<fr. incisif)
incisivitáte s. f. însuşirea a ceea ce este incisiv. (<fr. incissivité)
incitá vb. tr. 1. a aţâţa, a provoca, a instiga la...2. a provoca un interes viu, stimulativ. (<fr. inciter, lat. incitare)
incízie s. f. 1. tăietură operată cu bisturiul în corpul unui om sau animal; incizură (2). • (<fr. incision, lat. incisio)
(fig.) cuvânt, expresie sarcastică, vitriolantă.2. crestătură în coaja unui
arbore, în interiorul unui material.
incizúră s. f. 1. mică adâncitură pe suprafaţa unei structuri anatomice.2. (med.) incizie.3. (<fr. incisure, lat. incisura)
(tehn.) crăpătură, crestătură.
inclasábil, –ă adj. care nu poate fi clasat, definit, precizat. (<fr. inclassable)
inclasificábil, –ă adj. care nu poate fi clasificat. (<in– + clasificabil)
inclavá vb. tr. (tehn.) a îmbuca, a închide, a cuprinde în... (<fr. enclaver)
inclemént, –ă adj. neiertător, nemilos; aspru. (<fr. inclément)
incleménţă s. f. neîndurare; duritate, asprime. (<fr. inclémence)
INCLINO– elem. „înclinaţie“. (<fr. inclino–, cf. lat. inclinare, a
se înclina)
inclinográmă s. f. 1. grafic prezentând orizontal poziţia unei găuri de sondă.2. grafic pentru (<engl. inclinogram)
determinarea poziţiei ce trebuie să o aibă turbina de foraj.
inclinometríe s. f. măsurare şi înregistrare a poziţiei unei găuri de sondă sau a unghiului de (<fr. inclinométrie)
înclinare.
inclinométru s. n. 1. instrument care indică înclinarea unei (aero)nave; indicator de pantă.2. (<fr. inclinomètre)
aparat folosit în inclinometrie.3. instrument care indică direcţia
magnetismului Pământului.
inclúde vb. tr. a cuprinde, a îngloba; a incluziona. (<lat. includere)
inclúdere s. f. acţiunea de a include. • (biol.) mutaţie prin care lanţului de acizi maleici i se (<include)
adaugă una sau mai multe baze noi, între cele existente.
inclusív adv. împreună cu, şi cu. • şi cel din urmă (dintr–o serie). (<fr. inclusif, lat. inclusivus)
incoercíbil, –ă adj. care nu poate fi constrâns. • care nu poate fi reţinut într–un recipient. (<fr. incoercible)
inconsecvént, –ă adj. care nu este consecvent; schimbător, inconstant. (<fr. inconséquent, lat.
inconsequens)
inconsecvénţă s. f. lipsă de consecvenţă. (<fr. inconséquence, lat.
inconsequentia)
inconsistént, –ă adj. 1. lipsit de consistenţă, de soliditate; slab, moale.2. (fig.) lipsit de temeinicie. (<fr. inconsistant)
inconsisténţă s. f. 1. lipsă de consistenţă de soliditate.2. (log.) proprietate a unor expresii de (<fr. inconsistance)
calcul logic de a fi false în orice interpretare.
inconsolábil, –ă adj. care nu poate fi consolat; de nemângâiat. (<fr. inconsolable, lat.
inconsolabilis)
inconstánt, –ă adj. care este constant; nestatornic, inegal. (<fr. inconstant, lat. inconstans)
incorporál, –ă adj. lipsit de corp. • fără existenţă materială. (<fr. incorporel, it. incorporale)
incubáţie s. f. 1. (ant.) rit divinatoriu constând în a dormi într–un, sau lângă un templu (<fr. incubation, lat. incubatio)
pentru a obţine, în vis, răspunsurile unui zeu tămăduitor.2. proces de
dezvoltare a embrionului de păsări sub acţiunea unor anumiţi factori fizici.3.
perioadă dintre contaminarea u
inculcá vb. tr. a întipări în mintea cuiva, prin repetiţie, un principiu, o idee etc. (<fr. inculquer, lat. inculcare)
inculpá vb. tr. (jur.) a învinovăţi, a învinui, a acuza. (<fr. inculper, lat. inculpare)
incumbént, –ă adj. (bot.; despre organe) culcat pe un alt organ, fără să concrească cu acesta. (<engl. incumbent, lat.
incumbens)
incunábul s. n. tipăritură de la începuturile artei tipografice (înainte de anul 1500); (p. ext.) (<fr. incunable, lat.
exemplar din cele mai vechi tipărituri. incunabulum)
incurábil, –ă adj. (despre boli; despre oameni) care nu poate fi vindecat. (<fr. incurable, lat. incurabilis)
indecénţă s. f. lipsă de decenţă; exprimare, purtare necuviincioasă; necuviinţă, neruşinare. (<fr. indécence, lat. indecentia)
indecidábil, –ă adj. (log.; despre o relaţie) care nu este nici adevărată, nici falsă. (<fr. indécidable)
indecidabilitáte s. f. calitatea a ceea ce este indecidabil. (<fr. indécidabilité)
indecís, –ă adj. nehotărât, şovăielnic, exitant. (<fr. indécis, lat. indecisus)
indeterminísm s. n. concepţie filozofică care respinge determinismul, contestă principiul (<fr. indéterminisme)
cauzalităţii, legitatea obiectivă a fenomenelor naturale.
indeterminíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al indeterminismului. (<fr. indéterministe)
índex I. s. n. 1. listă (alfabetică) a numelor, termenilor sau materiilor cuprinse (<lat., fr. index)
într–o lucrare; indice (II,1). o ~ bibliografic = lucrare de îndrumare
bibliografică, cuprizând lista principalelor scrieri privitoare la o problemă.2.
listă a cărţilor interzise
indexá vb. tr. 1. a întocmi un index. • a introduce un cuvânt, un autor etc. într–un index.2. a (<fr. indexer)
atribui un indice de clasificare unui document.3. a modifica salariile, pensiile
etc. în funcţie de un indice economic sau monetar; a compensa; a corela
veniturile cu preţuri
indexteritáte s. f. lipsă de îndemânare, stângăcie. (<engl. indexterity)
indezirábil, –ă adj. care nu este dorit; nedorit, neplăcut. (<fr. indésirable)
indián1 s. n. ţesătură fină de bumbac, vopsită sau imprimată, pentru lenjerie. (<fr. indienne)
indián2, –ă I. adj., s. m. f. 1. (locuitor) din India.2. amerindian.II. adj. care aparţine (<fr. indien)
Indiei; indic; hindus (1). o arta ~ă = artă care s–a dezvoltat de la sfârşitul
mileniului IV a. Chr., în cadrul culturilor din valea Indului, legate de
dezvoltarea budismului ş
indiánă s. f. prăjitură cu frişcă şi glazură de ciocolată. (după germ. Indianer/krapfen/)
índice I. s. m. 1. (mat.) semn distinctiv afectat unei litere, reprezentând în acelaşi (<fr., it. indice, lat. index)
calcul mai multe mărimi analoage.2. număr, cifră. • cifră dintr–un plan
economic ce trebuie atinsă pentru a se realiza un anumit nivel de producţie.3.
mărime care caracterizea
indicíbil, –ă adj. care nu se poate spune; inexprimabil; inefabil. (<fr. indicible)
indíciu s. n. semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existenţa unui lucru. • (<lat. indicium, după fr. indice)
particularitate după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt. •
(jur.) faptă, împrejurare care poate servi ca probă într–un proces.
indicţiúne s. f. 1. (ant.) determinarea, prin edict imperial, a impunerilor prin impozite.2. (<fr. indiction, lat. indictio)
convocare, pentru o zi anumită, a unei adunări, (spec.) a unui conciliu.3.
(astr.) perioadă convenţională de cincisprezece ani.
indiferént, –ă adj. 1. care nu are însemnătate, nu prezintă nici un interes.2. care nu manifestă (<fr. indifférent, lat. indifferens)
interes pentru nimeni şi pentru nimic; nepăsător.3. (chim.) care nu manifestă
nici o afinitate, nu reacţionează în nici un fel.
indiferentísm s. n. atitudine de indiferenţă; lipsă de interes pentru probleme politice sau (<fr. indifférentisme)
religioase; apolitism.
indiferénţă s. f. stare, atitudine manifestată prin lipsă de interes faţă de cineva sau ceva; (<fr. indifférence, lat.
insensibilitate. indifferentia)
indigén, –ă I. adj., s. m. f. autohton, aborigen.II. adj. (despre animale, plante, mărfuri (<fr. indigène, lat. indigenus)
etc.) din propria ţară.
indigenát s. n. 1. calitatea de a fi indigen.2. dreptul de cetăţenie într–un stat; împământenire, (<fr. indigénat)
naturalizare.
indigenísm s. n. 1. caracter indigen.2. denumire generică pentru mişcările politico–sociale din (<germ. Indigenismus)
America Latină, care tind să includă populaţia indiană în civilizaţia modernă.
indigenizáre s. f. 1. introducere legală într–o ţară a unei mărfi străine.2. producere în ţară a (după fr. indigénisation)
unor echipamente, bunuri, până atunci importate.
indigént, –ă adj. nevoiaş, sărac. (<fr. indigent, lat. indigens)
indigést, –ă adj. 1. (despre alimente) greu de digerat.2. (fig.; despre scrieri) greu de înţeles; (<fr. indigeste, lat. indigestus)
confuz.
indigéstie s. f. indispoziţie provocată de o digestie grea şi manifestată prin dureri de cap, (<fr. indigestion, lat. indigestio)
greaţă etc.
indigét, –ă adj. (la romani) epitet atribuit zeilor indigeni. (<fr. indigète, lat. indiges, –etis)
indigitaménta s. n. pl. (ant.) formule şi invocaţii populare adresate zeilor indigeţi. (<lat. indigitamenta)
indigná vb. tr., refl. a stârni, a fi cuprins de indignare. (<fr. indigner, lat. indignari)
indignáre s. f. faptul de a (se) indigna; revoltă sufletească amestecată cu amărăciune, mânie (<indigna)
şi dispreţ, provocată de o insultă, de o nedreptate sau o acţiune nedemnă.
indigó I. s. m. 1. culoare a spectrului solar, între albastru şi violet.2. colorant (<fr., port. indigo)
albastru–violet, care se extrage din indigofere sau din anilină.3.
hârtie–carbon.II. adj. inv., s. n. (de) culoare albastru–violet.
indigofére s. f. pl. plante tropicale din familia leguminoaselor, din care se extrage indigoul (I, (<lat. indigoferae)
2).
indigotiér s. m. arbust tropical din care se extrage indigoul (I, 2). (<fr. indigotier)
indigotínă s. f. principiu colorant al indigoului. (<fr. indigotine)
indiréct, –ă adj. 1. (şi adv.) care nu se face, nu se obţine direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva (<fr. indirect, lat. indirectus,
sau a ceva.2. vorbire ~ă sau stil ~ = procedeu stilistic de redare a spuselor germ. indirekt)
cuiva prin subordonarea comunicării faţă de un verb sau de un alt cuvânt de
declaraţie.3. compl
indiscernábil, –ă adj. care nu se poate discerne; de nepătruns. (<fr. indiscernable)
indiscernabilitáte s. f. caracterul a ceea ce este indiscernabil. (<fr. indiscernabilité)
indisciplinábil, –ă adj. care nu poate fi disciplinat. (<fr. indisciplinable)
indisciplínă s. f. lipsă de disciplină; nesupunere; (p. ext.) dezordine. (<fr. indiscipline)
indiscrét, –ă adj. care destăinuie fapte secrete. • care se amestecă în mod nedelicat în secretele (<fr. indiscret, lat. indiscretus)
cuiva.
indiscréţie s. f. destăinuire a unor secrete încredinţate de către cineva; lipsă de măsură în (<fr. indiscrétion, lat.
vorbă. • nedelicateţe, grosolănie. indiscretio)
indiscutábil, –ă adj. (şi adv.) sigur, incontestabil. (<fr. indiscutable)
indisociábil, –ă adj. care nu poate fi disociat. (<fr. indissociable)
indisolúbil, –ă adj. (şi adv.) care nu poate fi desfăcut, rupt, destrămat; de nezdruncinat. (<fr. indissoluble, lat.
indissolubilis)
indisolubilitáte s. f. calitatea de a fi indisolubil. (<fr. indissolubilité)
indispensábil, –ă I. adj. (şi adv.) absolut necesar.II. s. m. pl. izmene. (<fr. indispensable)
indispensabilitáte s. f. însuşirea, starea a ceea ce este indispensabil. (<fr. indispensabilité)
indisponíbil, –ă adj. de care nu se poate dispune după voie. • (despre maşini) care nu este în stare (<fr. indisponible)
de funcţionare.
indisponibilitáte s. f. faptul de a fi indisponibil. • stare a unui lucru, sau a unei persoane (<fr. indisponibilité)
indisponibile.
indisponibilizá vb. tr. a face ceva, pe cineva indisponibil. (<indisponibil + –iza)
indispozíţie s. f. 1. lipsă de voie bună, proastă dispoziţie; supărare.2. boală uşoară. (<fr. indisposition)
indispúne vb. tr., refl. a(–şi) strica voia bună; a (se) supăra. (după fr. indisposer)
indispús, –ă adj. prost dispus, supărat. • uşor bolnav. • (despre femei) care este în perioada de (<indispune)
menstruaţie.
indistínct, –ă adj. care nu se poate distinge bine, neclar. (<fr. indistinct, lat. indistinctus)
índiu s. n. metal alb–argintiu, moale, maleabil, asemănător cu aluminiul, care se găseşte (<fr. indium)
în blendă.
indivíd, –ă s. m. f. 1. persoană considerată izolat în raport cu colectivitatea; ins. • (peior.) om (<fr. individu, lat. individuus)
necunoscut, suspect.2. fiinţă animală sau vegetală privită aparte, în raport cu
specia căreia îi aparţine.3. (mat.) unitate statistică.
individuál, –ă I. adj. 1. personal, propriu unui individ.2. care se referă la un singur individ (<fr. individuel)
sau la un singur obiect.II. s. n. 1. concept estetico–literar desemnând
exemplarul izolat, cazul particular.2. (fil.) singular. • (adv.) în mod izolat.
individualísm s. n. 1. ansamblu de concepţii (etice) care iau ca punct de plecare individul izolat (<fr. individualisme)
de societate.2. concepţie şi atitudine morală retrogradă, manifestată prin
situarea intereselor individului mai presus de cele colective.
individualíst, –ă adj., s. m. f. (adept) al individua-lismului. • (cel) care se izolează de interesele, de (<fr. individualiste)
preocupările colective; (p. ext.) egoist.
individualitáte s. f. 1. ansamblul particularităţilor specifice unui individ, prin care acesta se (<fr. individualité)
distinge de ceilalţi indivizi. • ansamblul particularităţilor unui obiect,
fenomen. etc.2. persoană deosebit de înzestrată, de talentată.
individualizá vb. tr. a scoate în evidenţă un individ, un fapt, punând în lumină particularităţile lui (<fr. individualiser)
specifice.
individualizáre s. f. 1. acţiunea de a individualiza.2. adaptarea şi aplicarea unei concepţii, a unei (<individualiza)
legi etc. la cazuri particulare.3. (arte) întruchipare a ideii artistice în imagini
senzorial–concrete, individuale; întruchipare a unei tendinţe, esenţe, relaţii
generale în
individuáţie s. f. (psih.) ceea ce deosebeşte un individ de altul. (<fr. individuation)
indivíz, –ă adj. (jur.; despre bunuri) care este în indiviziune; nedivizat, întreg. • (despre (<fr. indivis, lat. indivisus)
persoane) care posedă o proprietate în indiviziune.
indivizíbil, –ă adj. care nu poate fi împărţit. (<fr. indivisible)
indivizibilitáte s. f. 1. faptul de a fi indivizibil; caracterul a ceea ce este indivizibil.2. (jur.) (<fr. indivizibilité)
situaţie în care, la săvârşirea unei infracţiuni, participă mai multe persoane,
ori două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act.
indiviziúne s. f. (jur.) drept de proprietate asupra unui bun exercitat de mai multe persoane în (<fr. indivision)
acelaşi timp, având fiecare o cotă–parte care nu poate fi determinată
material.
indo–arián, –ă adj. limbi ~ene = grup de limbi indo–europene vorbite actualmente în India. (<fr. indo–aryen)
indoeuropenístică s. f. ştiinţă care studiază limbile indo–europene; indogermanistică. (după germ. Indoeuropäistik)
indo–iranián, –ă adj. limbi ~ene = grup de limbi indo–europene din care fac parte sanscrita, limba (<fr. indo–iranien)
literară clasică a Indiei, precum şi grupul iranian.
indól s. m. 1. compus chimic obţinut prin distilarea indigoului şi a gudroanelor (<germ. Indol, fr. indole)
cărbunilor de pământ, care se foloseşte în industria cosmetică, în chimie, ca
reactiv etc.2. produs rezultat prin degradarea triptofanului din alimente sub
acţiunea bacteriilor intestina
indolént, –ă adj., s. m. f. (om) lipsit de energie; leneş, nepăsător. (<fr. indolent, lat. indolens)
inductánţă s. f. mărime egală cu raportul dintre fluxul magnetic care străbate un circuit şi (<fr. inductance)
intensitatea curentului care îl produce; inductivitate.
inductanţmétru s. n. aparat pentru măsurarea inductanţei. (<fr. inductancemètre)
inductív, –ă adj. care procedează prin inducţie (1), bazat pe inducţie. (<fr. inductif, lat. inductivus)
indulgénţă s. f. 1. atitudine îngăduitoare faţă de greşeli; toleranţă, îngăduinţă.2. document (<fr. indulgence, lat.
dat de papă pentru iertarea păcatelor credincioşilor în schimbul unei sume de indulgentia)
bani.
indúlt s. n. 1. privilegiu acordat de papă care conferea puteri excepţionale.2. permisiune (<fr. indult, lat. indultum)
acordată navelor comerciale surprinse de declanşarea ostilităţilor într–un
port inamic de a–l părăsi.
indumént s. n. 1. obiect de îmbrăcăminte.2. strat de peri de pe suprafaţa unor frunze. (<fr. indument, lat. indumentum)
induplicát, –ă adj. (despre frunze, petale, sepale) cu marginile brusc îndoite spre interior. (<fr. indupliqué, lat.
induplicatus)
indurá vb. refl. (despre ţesuturi, organe) a deveni dur, a se întări. (<fr. indurer)
induráţie s. f. 1. stare de întărire anormală a unui ţesut sau organ.2. parte indurată; bătătură. (<fr. induration, lat. induratio)
indús, –ă I. adj. (despre un fenomen sau proces) care este influenţat sau produs de un (după fr. induit)
stimul extern. • (despre tensiuni electromotoare, curenţi electrici) produs prin
inducţie (4). • (mat.) operaţie (relaţie) ~ă = restricţia unei operaţii (relaţii) la
o submulţime
industriál, –ă adj. referitor la industrie; bazat pe industrie, (produs) de industrie; cu o industrie (<fr. industriel)
dezvoltată. o chimie ~ă = ramură a chimiei care se ocupă cu folosirea
procedeelor chimice în tehnica fabricaţiei. • (despre plante) din care se
extrag anumite produse indust
industrialísm s. n. sistem care consideră dezvoltarea industriei drept obiectiv principal al (<fr. industrialisme)
economiei; tendinţa spre industrializare. • teorie economică potrivit căreia, în
opoziţie cu agrarianismul, se acordă prioritate dezvoltării industriei.
industrializá vb. I. tr. a dezvolta industria; a introduce tehnica maşinistă în anumite procese de (<fr. industrialiser)
muncă; a transforma un proces de producţie meşteşugărească într–un proces
de producţie întemeiat pe tehnica maşinistă modernă.II. tr., refl. a deveni, a
face (un stat) să dev
indústrie s. f. 1. ramură a producţiei materiale şi a economiei naţionale, care cuprinde (<fr. industrie, lat. industria)
totalitatea întreprinderilor (uzine, centrale electrice, fabrici, mine etc.)
ocupate cu producţia uneltelor de muncă, cu extracţia materiilor prime, a
materialelor şi combustibililor
industriós, –oásă adj. harnic; laborios; iscusit. (<fr. industrieux, lat.
industriosus)
indút s. m. cel care serveşte la marile liturghii catolice pe diacon. (<lat. indutus)
indúvie s. f. 1. parte a florii care protejează baza fructului până la maturitate.2. organ de (<fr. induvie)
diseminare a fructului, provenind din periatul florii, cum sunt egretele (3) la
achene.
indúzie s. f. înveliş membranos care protejează sporii de pe faţa inferioară a frunzelor la (<fr. indusie)
unele ferigi.
inebranlábil, –ă adj. care nu se lasă doborât; neclintit, ferm, inflexibil. (<fr. inébranlable)
inechitábil, –ă adj. (şi adv.) întemeiat pe o nedreptate; injust. (<fr. inéquitable)
inechitáte s. f. nedreptate, injusteţe; inicvitate. (după fr. iniquité)
inechivóc, –ă adj. care nu se pretează la echivocuri, foarte clar. (după it. inequivocabile)
inecuáţie s. f. (mat.) inegalitate conţinând elemente cunoscute şi necunoscute, adevărată (<fr. inéquation)
numai pentru anumite valori ale elementelor necunoscute.
inedít, –ă adj. 1. (despre documente, lucrări) ca