Academica Science Journal No.

(1) 1 – 2012
Studia Series ISSN: 2285-9314

ASPECTE PRIVIND REGLEMENTAREA PRESCRIPŢIEI

EXTINCTIVE ÎN NOUL COD CIVIL

Teodor BODOAȘCĂ - coordonator,

Alina Codrina CODREA,
Dimitrie Cantemir University, Bodoni Sandor 3-5, Tîrgu Mureş, Mureş, România.

Abstract: By the entry into force of the Law No. 287/2009 regarding the Civil Code, along
with its numerous innovations of the private law, the waiving principle embodied in Article
1, Paragraph 3 of decree no. 167/1958 is included, concerning extinctive prescription in
respect to the legal inability of the parties involved in the private law by agreement to
willfully derogate from the rules governing the extinctive prescription. Thus, on October 1,
2011, a fundamental transformation was made in the nature of the extinctive prescription.
The public nature policy was indeed dropped and its transformation into a private legal
institution was opted for. Similarly, exemption of the authorities from ascertaining and
application of the default arrangements regarding extinctive prescription can also be
analysed. Finally, the expression of the new legislative options to establish rules regarding
terms and regulations is left as a possibility to the parties in private legal relations. In what
the Civil Code system is concerned, due to the fact that it is common to all branches of
private law, the regulatory authority has to remain one of general interest given its role, but
it tends to become a private law institution so that its benefit remains reserved only for the
one invoking it. In accordance with the rules governing extinctive prescription, establishing
the possibility of concluding agreements represents an application of the principle of
contractual freedom, consecrated by Article 1169 and this initiative of the legislator is
considered acceptable, as long as the freedom of the parties is limited primarily by law,
public and/or moral policies.

Keywords: Civil Code, private law, extinctive prescription, contractual freedom

INTRODUCERE
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil [1], alături de numeroasele noutăţi aduse de
acesta în domeniul dreptului privat, se numără şi cele privind renunţarea la principiului înscris în art. 1 alin. 3
din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă[2], în legătură cu imposibilitatea părţilor din
raporturile juridice de drept privat de a deroga prin acordul lor de voinţă de la normele care reglementează
prescripţia extinctivă. Astfel, începând cu data de 1 octombrie 2011, s-a produs o transformare fundamentală
în ceea ce priveşte natura prescripţiei extinctive. Într-adevăr, s-a renunţat la caracterul de ordine publică şi s-
a optat pentru transformarea ei într-o instituţie juridică de drept privat. În acelaşi sens poate fi analizată şi
exonerarea organelor de jurisdicţie de obligaţia de a verifica şi aplica din oficiu dispoziţiile privitoare la
prescripţia extinctivă. În sfârşit, expresie a noii opţiuni legislative, este şi posibilitatea conferită părţilor din
raporturile juridice de drept privat de a stabili reguli privind termenele de prescripţie.

1. REGLEMENTAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ÎN SISTEMUL DE DREPT ROMÂN.

Actualul Cod civil consacră Cartea a VI-a, prescripţiei extinctive, decăderii şi calculului termenelor, la
art.2500-2556, reglementând următoarele aspecte: dispoziţii generale (art. 2500-2516); termenul prescripţiei

Page 73 Copyright  2012 Academica Science Journal. All rights reserved.

 Academica Science Journal No. (1) 1 – 2012
Studia Series ISSN: 2285-9314

extinctive (art. 2517-2522); cursul prescripţiei extinctive (art. 2523-2543); împlinirea prescripţiei (art. 2544);
regimul general al termenelor de decădere (art. 2545-2550); calculul termenelor (art. 2551-2556).
Aceste dispoziţii alcătuiesc reglementarea generală, de drept comun, a instituţiei juridice a prescripţiei
extinctive, deoarece dispoziţii cu caracter special există în numeroase alte texte ale actualului Cod civil[3].
Norme privitoare la prescripţia extinctivă există şi în alte acte normative, care, în măsura în care sunt
păstrate de Legea 71/2011, întregesc reglementarea din actualul Cod civil[4]. Important de precizat este
faptul că, în ceea ce priveşte raportul dintre cele două categorii de norme, generale şi speciale, el va fi
guvernat de clasicele reguli generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.
Conform Legii nr. 71/2011[5], cu privire la aplicarea în timp a Codului civil în cadrul art. 201:”Prescripţiile
începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care
le-au instituit”. În afara normelor cuprinse în cartea VI, noul cod conţine şi alte reguli speciale care se
regăsesc în diferite materii şi se referă la diferite aspecte ale instituţiei prescripţiei.
Spre deosebire de regula instituită prin art. 1841 a Codului civil din 1864, unde prescripţia extinctivă nu
opera de drept, fiind necesară constatarea acesteia de către un organ de jurisdicţie la solicitarea părţii
interesate, în privinţa modului actual de aplicare al prescripţiei extinctive, aceasta nu operează ipso iure sau
ope legis, ci numai ope exceptionis, adică doar la cererea părţii interesate. Acest lucru rezultă atât din art.
2506 C.civ. alin.1 ”După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei”,
deci prin împlinirea termenului de prescripţie, cel interesat dobândeşte doar dreptul de a se opune la
condamnarea sa, iar nu şi liberarea de obligaţia ce-i incumbă, adică exonerarea de răspundere civilă, cât şi
din dispoziţiile art. 2507 şi următoarele privitoare la renunţarea la prescripţie. Prin urmare, art. 2506 alin. 2 şi
alin. 3 menţine regula instituită de art. 20 din Decretul nr. 167/1958, conform căreia împlinirea prescripţiei
extinctive nu nu reprezintă un obstacol în calea executării voluntare de către debitori[6, p. 893].
Astfel conform art. 2512, referitor la invocarea prescripţiei de partea interesată putem evidenţia
următoarele[7, p. 1152]:
Este de remarcat, în primul rând că prescripţia nu operează ipso iure deoarece prin simpla împlinire a
termenului cel în folosul căruia curge prescripţia nu este exonerat de răspundere, ci doar îndreptăţit să
refuze îndeplinirea obligaţiei de care este ţinut;
În al doilea rând, prescripţia nu poate fi aplicată ex officio de către organul de jurisdicţie, chiar dacă
invocarea prescripţiei ar fi în folosul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale, fapt menţionat
expres în cadrul art. 2512 alin. 2 şi 3 C.civ. Mai mult prescripţia nu poate fi pusă nici în discuţia părţilor, în
virtutea rolului activ, din moment ce pe de o parte, este vorba de o excepţie personală, iar nu de o excepţie
de ordine publică, şi pe de altă parte, o asemenea chestiune în plan procesual interesează principiul
disponibilităţii, fiind un aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părţi de a dispune, în cursul
procesului, de drepturile sale materiale şi procesuale, iar acest aspect trebuie lăsat la aprecierea acesteia,
iar nu a instanţei de judecată.
În al treilea rând, întrucât „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” cf. art. 2512 alin. 1
C.civ. nu interesează buna sau reaua credinţă şi nici faptul dacă a dobândit vreun titlu contrar deoarece
prescripţia sancţionează lipsa de acţiune ori neglijenţa titularului dreptului la acţiune, iar condiţiile de aplicare
a acesteia nu presupun buna credinţă a prescripţionarului sau dobândirea aceluiaşi drept, de către acesta, în
vreun alt mod, după caz.
În privinţa momentului până la care poate fi invocată prescripţia, fiind o excepţie de fond, relativă, ea nu
poate fi invocată oricând, adică în orice stare a pricinii, ci numai în instanţa de fond, ea putând fi totuşi opusă
pentru prima oară şi în apel conform art. 2513 alin.1 C.civ., care statuează: ”Prescripţia poate fi opusă numai
în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate”.
Întrucât specificaţiile anterioare fac referire la invocarea prescripţiei extinctive în faţa instanţei de judecată, în
materie de arbitraj, prescripţia poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării litigiului, însă în acest caz precum
şi în cel enunţat mai sus trebuie ca pârâtul să nu fi renunţat, în prealabil, expres ori tacit, la prescripţie, căci
în acest caz, invocarea prescripţiei este lipsită de obiect, dreptul de opţiune fiind stins.
Dreptul de invocarea a prescripţiei, nu este un drept intuitu persoane, astfel încât, dacă are caracter
patrimonial, el poate fi exercitat, în numele prescripţionarului, şi de către alte persoane interesate. Astfel cf.

Page 74 Copyright  2012 Academica Science Journal. All rights reserved.

 Academica Science Journal No. (1) 1 – 2012
Studia Series ISSN: 2285-9314

art. 2514 C.civ. codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar
dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea. Tot astfel, pot invoca prescripţia şi creditorii
celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată.

2. CONVENŢIILE PRIVITOARE LA PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

O problemă strâns legată de reglementarea prescripţiei extinctive este aceea a caracterului imperativ sau
dispozitiv al normelor ce formează această instituţie. În cadrul Decretului 167/1958, normele care formau
instituţia prescripţiei extinctive erau norme imperative, aceasta fiind privită ca o instituţie de ordine publică,
destinată ocrotirii unui interes general, obştesc, şi anume înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile
şi asigurarea stabilităţii lor. Ca urmare a acestei concepţii, Decretul nr. 167/1958 a consacrat şi două
consecinţe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia
extinctivă[8, p. 217]: prima constă în inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei
extinctive, aceasta însemnând că părţile unui act juridic civil, prin voinţa lor, nu pot scurta sau prelungi
termenele de prescripţie şi nici nu pot stabili alte termene faţă de cele stabilite prin lege. Iar a doua constă în
obligativitatea aplicării din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă, în
sensul că organele de jurisdicţie erau obligate să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acţiune sau executare
s-a prescris.
Soluţia care a fost adoptată prin Decretul 167/1958, era contrară aceleia consacrată de art. 1841 din vechiul
Cod civil care stipula: ”În materia civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu va fi
invocat acest mijloc”.
Actuala reglementare a abandonat concepţia caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor care
reglementează prescripţia extinctivă, optând pentru un caracter preponderent dispozitiv al acestora[7, p.
1153]. Prescripţia, deşi rămâne o instituţie de interes general, prin funcţiile pe care le deserveşte, totuşi, este
o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul prescripţiei extinctive este rezervat, în principiu, doar celui
interesat, iar părţile, în vederea soluţionării mai rapide, ori, după caz, în condiţii specifice, a unui eventual
diferend, pot amenaja, în anumite limite, inclusiv regulile privitoare la prescripţia dreptului la acţiune, născut
din raporturilor lor civile. Interesele preponderent, conduc spre această reglementare, realizată de altfel în
cadrul actualului C.civ., mult mai flexibilă, liberală a instituţiei prescripţiei bazată pe două principii
fundamentale: Primul ar consta în necesitatea asigurării certitudinii şi stabilităţii raporturilor juridice civile, iar
al doilea în respectarea principiului libertăţii contractuale şi în materia prescripţiei extinctive, cu condiţia ca
aceasta să nu aducă atingere ordinii publice, normelor imperative, şi bunelor moravuri.
Prin urmare, deşi prescripţia este reglementată prin Lege, lucru stipulat în cadrul art. 2515 alin. 1 C.civ.,
părţile care au capacitatea deplină de exercițiu, pot încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la prescripţie,
cf. art. 2514 alin (3) şi (4).
Cât priveşte invocarea şi aplicarea prescripţiei extinctive, în acord cu art. 2512 alin.2 şi alin.3 prevede:
„Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu....indiferent dacă pârâtul este un
simplu particular ori, după caz, statul sau însuşi o unitate administrativ-teritorială”, iar art. 2512 statuează în
cadrul alin. (1): ”Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin
reprezentant...”.
Şi anterior intrării în vigoare a Codului civil, existau păreri aparţinând literaturii de specialitate[10], conform
cărora exista necesitatea introducerii în dreptul român a convenţiilor în materia prescripţiei extinctive în cazul
comerţului internaţional ca urmare a aderării României la Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de
mărfuri pe mare, cunoscută şi sub denumirea de Regulile de la Hamburg din 1978[11].
Prin urmare, în acord cu caracterul preponderent dispozitiv al normelor privitoare la prescripţie, C.Civ.,
admite aşa cum am evidenţiat mai sus, posibilitatea încheierii de convenţii, pacte privitoare la prescripţie, cu
respectarea anumitor condiţii sau limite astfel cum statuează art. 2515 C.civ[12].
Privitor la acest articol trebuie să menţionăm, în primul rând, faptul că este o reglementare absolut nouă
pentru dreptul românesc, privitor la care trebuie analizată în primul rând prevederea din cadrul alin. 1, şi
anume semnificaţia că prescripţia extinctivă este reglementată de lege, rezultă că ori de câte ori părţile nu au
stabilit pe cale convenţională, în mod expres, reguli aplicabile regimului juridic al prescripţiei extinctive, sau
deşi au fost aplicate sunt ineficiente ca urmare a nulităţii absolute a convenţiilor, atunci urmează a se aplica
regimul juridic instituit de actele normative în vigoare.

Page 75 Copyright  2012 Academica Science Journal. All rights reserved.

 Academica Science Journal No. (1) 1 – 2012
Studia Series ISSN: 2285-9314

În al doilea rând pentru a fi valabile convenţiile trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate. În primul rând
aceste trebuie încheiate de persoane care au capacitate deplină de exerciţiu, aspect, cu privire la care
intervine un semn de întrebare privitor la posibilitatea de încheiere a convenţiilor de către persoane fără
capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fiind vorba despre acte juridice de dispoziţie, conform
literaturii de specialitate[9, p. 2517], se impune soluţia ca şi aceste persoane, bineînţeles cu autorizarea
prealabilă a persoanelor prevăzute de lege să poată încheia astfel de convenţii.
În al treilea rând, convenţiile pot să privească: drepturi la acţiune prescriptibile şi disponibile, durata
termenelor de prescripţie, începutul prescripţie, modificarea şi nu suprimarea cauzelor legale de suspendare
ori de întrerupere a prescripţiei.
Sub condiţia respectării condiţiilor menţionate în cadrul articolului 2515 C.civ., sunt valabile atât clauzele prin
care se modifică durata termenelor, cât şi acelea prin care este modificat cursul prescripţiei extinctive.
Sancţiunea aplicabilă convenţiilor sau clauzelor convenţionale prohibite de lege, este nulitatea absolută, cu
care sunt sancţionate încălcările unor norme de ordine publică.
Cu privire la aplicarea în timp a articolului referitor la convenţiile încheiate în materia prescripţiei extinctive,
art. 2515 C.civ., Legea 71/2011, care cuprinde dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a Codului civil, în
cadrul art. 202 statuează:” Dispoziţiile art.2515 din Codul civil nu validează convenţiile având ca obiect
modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil.

CONCLUZII
În lumina modificărilor aduse de Noul Cod civil, instituţia prescripţiei extinctive se transformă dintr-o instituţie
de ordine publică, ce vizează apărarea interesului public, într-o instituţie menită să apere interesele private.
În cadrul reglementărilor referitoare la prescripţia extinctivă găsim o oarecare instabilitate a legiuitorului,
astfel, în timp ce legiuitorul de la 1864, vede instituţia prescripţiei ca vizând apărarea interesului privat,
ulterior, în cadrul Decretului nr. 167/1958, această instituţie capătă caracter de ordine publică, urmând ca în
prezent prin adoptarea Codului civil, să se revină la concepţia conform căreia prescripţia este o instituţie care
apără interesul privat.
Trebuie să admitem însă faptul că vechea concepţie asupra prescripţiei extinctive (prevăzută de Decretul
167/1958), era oarecum depăşită, necorespunzătoare caracterului privat al raporturilor civile.
Mai mult, putem considera benefică revenirea la concepţia legiuitorului de la 1864, ca urmare a principiului
disponibilităţii, principiu caracteristic procesului civil, prin intermediul căruia se particularizează procesul civil
de procesul penal, acesta din urmă fiind guvernat de principiul oficialităţii. Prin urmare, ca o rezultantă a
aplicării acestui principiu, prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat o invocă.
În sistemul Codului Civil, ca urmare a faptului că în prezent acesta reprezintă dreptul comun pentru toate
ramurile de drept privat, instituţia prescripţiei trebuie să rămână una de interes general, date fiind funcţiile pe
care aceasta le deserveşte, însă ea devine o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul acesteia rămâne
rezervat doar celui care o invocă.
În acord cu caracterul dispozitiv al normelor privitoare la prescripţia extinctivă, instituirea posibilităţii de a
încheia convenţii, reprezintă, o aplicaţie a principiului libertăţii contractuale consacrat de către art.1169, iar
iniţiativa aceasta a legiuitorului o considerăm una salutabilă, însă numai atât timp cât această libertate a
părţilor este una limitată în primul rând de lege, iar mai apoi de ordinea publică şi de bunele moravuri.

AUTORI
- Teodor BODOAȘCĂ (coord.), este profesor universitar doctor la Universitatea Dimitrie Cantemir, Bodoni
Sandor 3-5, Tîrgu Mureş, Mureş, România.
- Alina Codrina CODREA, este student anul IV la Universitatea Dimitrie Cantemir, Bodoni Sandor 3-5, Tîrgu
Mureş, Mureş, România.

Page 76 Copyright  2012 Academica Science Journal. All rights reserved.

 Academica Science Journal No. (1) 1 – 2012
Studia Series ISSN: 2285-9314

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I,
nr. 511 din 24 iulie 2009 şi republicată în nr. 505 din 15 iulie 2011. Această lege a intrat în vigoare la data de
1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 (publicată în „Monitorul oficial al României”,
partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011). Brevitatis causa, pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în
continuare, în cuprinsul studiului, referirile la textele Legii nr. 287/2009 privind Codul civil se vor face, de
regulă, cu ajutorul abrevierii „C. civ” sau fără indicarea actului normativ.
2. Decretul nr. 167/1958 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 19 din 21 aprilie
1958 şi republicat în nr. 11 din 15 iulie 1960. Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat expres prin art. 230 lit. p
din Legea nr. 71/2011.
3. A se vedea, spre exemplu: (imprescriptibilitatea unor drepturi la acţiune (art. 216 alin.6, art. 423
alin.4, art.564 alin.2, art.909 alin.1, art 1130, art 2237);imprescriptibilitatea unor excepţii (art.1095 alin.3,
art.1249 alin. 2, teza a doua);prescriptibilitatea unor drepturi la acţiune având un obiect patrimonial (art.253
alin.4, art.270, art. 638) sau nepatrimonial (art.419, 423 alin.5, art. 433 alin.3, art.1415 alin. 3, art. 2499
alin.2);termenele de prescripţie (art.270, 301, 316 alin.2, art. 695 alin.3, art.892 alin.3, art.897 alin.2,
art.1070, 1124, 1223, 1936 alin.1, art 2190 alin1);prorogarea prescripţiei (art. 1394);începutul prescripţiei
(art.990 alin.4, art.1076 alin.2) C. civ.
4. A se vedea, spre exemplu: art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 ( publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990), art. 12 din Legea nr. 11/1991(publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 24 din 30 ianuarie 1991), art. 37 din Legea 7/1996, modificată prin OUG nr.41/2004, pentru
modificarea si completarea Legii cadastrului si a publicitarii imobiliare nr. 7/1996, publicata in Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.509 din 7 iunie 2004, aprobata cu modificări prin Legea nr. 499/2004,
publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.069 din 17 noiembrie 2004.
5. Legea 71/2011, Publicată în M. Of. Nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările aduse prin O.U.G. nr.
79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil;
6. Noul Cod Civil, Note, Corelaţii, Explicaţii,Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2011.
7. Nicolae M., Tratat de prescripţie extinctivă, Bucureşti:Editura Universul Juridic, 2010.
8. Lupan E., Sabău Pop I., Tratat de drept civil român, Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2006.
9. Baias A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I.,Noul Cod civil, Comentariu pe articole,
Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2012.
10. Cristea, A., Posibilitatea extinderii termenului de prescripţie extinctivă prin acordul părţilor în
situaţia aplicării regulilor de la Hamburg, articol publicat în Revista „Dreptul”, nr.4/2010;
11. România a aderat la această Convenţie prin adoptarea Decretului nr. 343/1981;
12. “(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.
(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă,
deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi
considerată prescriptibilă.
(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de
exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul
prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de
întrerupere a acesteia, după caz.
(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua
durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de zece ani, cu excepţia termenelor de
prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani.
(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să
dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind
protecţia consumatorului.

Page 77 Copyright  2012 Academica Science Journal. All rights reserved.

 Academica Science Journal No. (1) 1 – 2012
Studia Series ISSN: 2285-9314

(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută.”

Page 78 Copyright  2012 Academica Science Journal. All rights reserved.