▲ În satul mic şi ascuns după aripa dealului povârnit şi învelit acum într-o pajişte de

iarbă, crescută după arsura cumplitei secete din vară, la Hoiseşti venea adesea şi pictorul
Theodor Pallady, alt nepot al fostului revoluţionar Basile Cantacuzino. Pallady era fiul lui
Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B.
Cantacuzino. Căsătorit cu Jeanne Ghika, pictorul venea adesea la casa veche, cu vie,
moştenită de la părinţi pe muchia răsăriteană a Buciumului şi imortalizată în tabloul
„Casa de la Bucium“.
Mărturiseşte arhitectul George M. Cantacuzino în „Scrisori către Simon“ cum l-a cunoscut pe
pictor în timpul copilăriei: „Nu-l văzusem decât o dată. Eram atunci la Hoiseşti, în una din
primele zile după sosire. Verii mei se jucau cu mine. Unul din ei mă aşeză călare pe umerii lui şi
începu să fugă pe coborâşul unei livezi. Se împiedică, iar eu am zburat în iarbă peste capul lui.
Nu mi se întâmplase nimic. De spaimă, însă, urlai precum se cuvine. Atuncea, unul din ei, ca
să-mi potolească plânsul, mă luă în braţe, surâzând. I-am
văzut atunci de aproape privirea. Era cenuşie şi irizată, ca şi
pictura lui. Barba lui, îngrijită şi uşor parfumată, cravata lui, de
o nuanţă tomnatică, şi chiar surâsul lui, totul era aparte. Cu
timpul l-am identificat cu pictorul despre care se vorbea şi
însăşi cu Moldova şi zările sale fumurii“ (G. M. Cantacuzino,
„Introducere în opera lui Vitruviu“, ediţie îngrijită de prof.
Zamfira Mihail).
Tablourile sale erau peste tot în încăperile familiei. Unul
reprezenta o livadă cu nişte clăi de fân şi doi oameni îmbrăcaţi
în alb. Cerul avea „irizaţii de opal“.
Alt tablou înfăţişa „o clopotniţă ridicându-se peste un grup
de copaci ale căror umbre se aşterneau pe o pajişte.“ I se
spusese că era clopotniţa bisericii din Hoiseşti şi că tablourile
erau făcute de un văr mai vârstnic, care trăia la Paris.
Despre pictor, părinţii vorbeau des, câteodată cu îngăduinţă
faţă de unele întâmplări ale vieţii sale, câteodată cu un soi de
evlavie şi teamă ca despre o fiinţă aparte, căreia multe îi trebuiau iertate.“
S-au întâlnit mai târziu. Într-o seară, pe când afară se întuneca şi micul George tânjea după o
lampă în odaie, urmărind îngrijorat lăsarea nopţii, „dincolo de uşă se auziră paşi, care mă
liniştiră. Cu siguranţă că un servitor aducea lampa. Dar când se deschise uşa, nu pătrunse
lumina în cameră. Un om înalt, îmbrăcat în negru, ţinând o mână pe clanţă şi întinzându-mi pe
cealaltă, mă privea surâzând. Surâsul lui avea mai mult efect asupra mea decât lampa
aşteptată. Omul pe care-l văzusem în acea lumină apunândă a unei zile de iarnă, aşezându-se
lângă mine, scoţând un caiet de schiţe dintr-un buzunar neobişnuit de larg, o sticluţă de tuş şi o
pană de gâscă, învăluindu-mă cu privirea lui caldă şi desenându-mă, fără ca surâsul să dispară
de pe obrazul lui, pe omul acela care mă ridicase în braţe la Hoiseşti, o dată ce căzusem,
privindu-mă lung şi duios, pe omul acela l-am regăsit concentrat în sine, purtând în sine o
singurătate care se manifesta faţă de ceilalţi printr-o agresivitate nu întotdeauna stăpânită şi
dând cugetării sale o nostalgie vastă şi ceţoasă ca şi zările Moldovei. În atelierul lui, din Paris, l-
am văzut trăind, şi pe lângă dânsul, în parte, mi-am făcut primele încercări.“ Cei doi au rămas
apoi apropiaţi.
  Theodor Pallady s-a născut la Iaşi
Pallady era fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a
diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Cei doi, arhitectul G. M. Cantacuzino (1899-1960), feciorul
diplomatului (pe care l-am cunoscut în ziarul „Lumina“ din 14 august 2007), şi pictorul Theodor
Pallady (1871-1956), mult mai vârstnic, erau veri primari.
Spre deosebire de George, născut la Viena şi crescut în străinătate, Theodor s-a născut în
Iaşi (11/24 aprilie 1871) şi a copilărit la Perieni (Tutova), unde părinţii săi aveau o moşie, cât şi
la Iaşi, în strada Păcurari. A crescut în tradiţiile moldoveneşti şi spiritul francez moştenit de la
tatăl său, instruit la Paris. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din Bucureşti şi, la dorinţa părinţilor, s-a
înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele, pe care a părăsit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda.
Atras mai mult de pictură decât de studiile inginereşti, a frecventat cu plăcere celebrele Galerii
de Artă şi, lăsându-se furat de penel, şi-a început ucenicia în atelierul pictorului german Erwin
Oehme. Observându-i talentul, acesta l-a îndemnat să se consacre Artelor frumoase.
Astfel că, trecând peste dorinţa părinţilor, Theodor a renunţat la inginerie şi, dedicându-se cu
totul şevaletului, în 1889 a plecat la Paris, unde trăia mătuşa sa, Maria Cantacuzino, sora
bunicului, căsătorită cu pictorul muralist Puvis de Chavannes (1824-1898), al cărui atelier i-a
fost de folos.

 Trăind la Paris, dar cu sufletul la Iaşi

Acolo, la Paris, Pallady a început studiile cu pictorul Aman Jean şi s-a înscris la Şcoala de
Arte Frumoase, cunoscând atelierele renumiţilor pictorii francezi, profesori ai şcolii, lucrând în
atelierul lui Gustave Moreau împreună cu alţi talentaţi iubitori ai penelului şi avându-l coleg pe
Henry Matisse, cu care a rămas prieten întreaga viaţă.
În anul 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, tânărul pictor a expus în pavilionul României
lucrarea „Fiul risipitor“ cu care a fost remarcat.
Şi-a deschis un atelier în Place Dauphine (lângă Palatul de Justiţie şi cheiul Senei), unde
avea să lucreze până în anul 1940, făcând adesea incursiuni „acasă“, în ţară.
Picta mult şi expunea în Parisul luminilor, în ceţoasa Londră şi-n Bucureştii adolescenţei, dar
cu sufletul era la Iaşi, unde se întorcea adesea şi picta tablouri precum „Impresiuni din
Moldova“, „Moldova“ ori „Case lângă Iaşi“, cu imagini de la Hoiseşti (1916-1918).

 Avea casa pe zarea Buciumului

Căsătorit cu Jeanne Ghika (1906), venea adesea la casa veche, cu vie, moştenită de la părinţi
pe muchia răsăriteană a Buciumului şi imortalizată în tabloul „Casa de la Bucium“ (1912).
Cum îşi amintea mai târziu ucenicul său, vărul George M. Cantacuzino, aici „în liniştea viei de
la Bucium, lângă Iaşi trăia numeroşi ani închinaţi familiei… Aceşti ani de la Bucium, cu dese
vizite la Hoiseşti, atunci când mai trăiau bunicii, au fost şi ei fecunzi. Iaşul a fost scena copilăriei
sale, iar bunicul meu, Basil, personalitatea care l-a influenţat cel mai mult. Rareori el pomenea
de părinţii lui. Mai niciodată de tatăl său şi rar de mama lui, al cărei temperament pasional era
prea apropiat de al lui. Bunicul meu Basil însă l-a obsedat stăruitor până la bătrâneţe. Căuta a
se regăsi în el, în atitudinile sale stoice şi în vehemenţa unui caracter irascibil… Se ferea de a fi
surprins în stare de duioşie. Ca şi bunicul meu, era asocial şi apolitic, trăind închis în el ca într-o
cetate. Avea un simţ feudal al onoarei, iar concesiile din nici un domeniu nu erau în posibilităţile
lui. Avea pudoarea bunătăţii sale, care îi era virtutea dominantă.“

 „Cu alb şi cu negru poţi face pictură“

Se comporta ca un muşchetar, apărând dreptatea chiar cu preţul vieţii. Provocat la duel cu
pistolul de un soţ care-şi considera onoarea jignită l-a lăsat să descarce două focuri asupra sa,
fără a răspunde. Se considera vinovat de întâmplare. În plus, adversarul avea şi copii ce nu
trebuiau lipsiţi de părinte.
 La alte vizite acasă a pictat „Case la Iaşi“ (1920-1925) şi, impresionat de sărăcia satului
moldovenesc, schiţa imagini tulburătoare, cu case mici, risipite ici-colo în pajiştile dealului
luminos, cum este lucrarea „Sat pe deal“, din 1938.
Pentru dânsul, pictura era un mod de exprimare a sufletului, cum scria prietenului H. Matisse,
la 30 septembrie 1941: „Dragul meu Hâ, pictura nu este, cum spui tu, culoare, după cum un
artist nu este acela care aşterne culoare, pe pânză. Cu alb şi cu negru poţi face pictură. Dar mai
trebuie să ştii să le şi foloseşti şi să ai ceva de spus, nu pentru plăcerea de a picta, ci pentru
aceea de a avea ceva de spus pe planul picturii, care este o lume...“
Artist ieşean, ale cărui lucrări sunt considerate „simfonii şi sentiment“, Pallady a participat la
prestigioase expoziţii în toată Europa: la Paris, Veneţia, Londra, Barcelona, în Olanda, Belgia.
Nu lipsea nici de la acele bucureştene, comentate cu dragoste de strălucitele condeie ale
intelectualităţii bucureştene (Tudor Arghezi, L. Blaga, T. Vianu, V. Eftimiu, Cella Delavrancea,
Cezar Petrecu, Kricor Zambaccian, Al. Rosetti).
Admirându-i cu ochi de artist gingaşele sale „nuduri, flori, naturi moarte, studii, peisaje“,
realizate în culori luminoase, fine, transparente şi cu „tuşe precise şi linii imperceptibile“, Nicolae
Tonitza sublinia că: „pentru neamul românesc, arta lui Th. Pallady înseamnă cea mai înaltă
coardă a sensibilităţii picturale“.
Credincios ţării, a răspuns la toate chemările şi a onorat, cu prestigiul şi tablourile sale,
festivităţile organizate la Bucureşti: saloane oficiale, expoziţii internaţionale, congrese, întâlniri
ştiinţifice şi parlamentare, detestând laudele şi preamăririle. A condamnat distrugerea naturii,
uciderea fiinţelor de orice fel, ca şi pofta animalică pentru carne a celor din jur, fiind un
vegetarian convins.
Vajnic admirator al peisajului şi al frumosului chip feminin sub formă de „nud sidefiu“, pictorul
lumina multe dintre pânzele sale, reprezentând expresia „unei căutări perpetue a clasicului şi a
echilibrului“. Cu aceeaşi pasiune picta naturi moarte cu culori şi flori vii, ce răspândesc parcă
„adieri de parfum.“

 Din anul 1940 s-a stabilit la Bucureşti

Retras în capitală din 1940, a trăit anii cumplitului război ce însângerase Europa, ajungând şi
la hotelul unde locuia stingher, silindu-l să noteze, tulburat, în jurnalul personal:
„1941:
 2 ianuarie. Hotelul a fost rechiziţionat pentru nemţi, care vin buluc (15-20 de divizii, se
spune?). Iată-mă, deci, fără adăpost. Îmi organizasem acest refugiu unde timp de 9 luni
am trăit o viaţă. Trebuie acum să reîncep să caut adăpost.
 3 ianuarie. Am obţinut 48 de ore de la Comandatura germană pentru evacuarea camerei
mele. Dar unde să mă duc ? Hotelurile sunt ticsite.
 4 ianuarie. Petrecut ziua căutând o cameră, făcând bagaje, pachete. Exasperare.
Disperare. Să nu cer nimic, să nu accept nimic - mi-am spus întotdeauna. E singurul
mijloc de a-mi păstra libertatea.
 23 ianuarie. Îmi place să dau; nu-mi place să primesc, căci de cele mai multe ori nu
cunosc simţămintele celui care dă şi nu ştiu la ce anume îmi voi angaja astfel libertatea“.
Îl bucurau scrisorile primite de la vechiul prieten Henri Matisse: „Scrisoarea ta nu mi-a parvenit
decât azi. Îţi mulţumesc, scumpe prieten. Nădăjduiesc că acum totul a reintrat în ordine şi că ţi-
ai putut relua activitatea. A mea, aci, este, ca să zic, inexistentă. Mă cuprinde descurajarea, căci
în zadar îmi spun: trăieşti în afara evenimentelor. Încă mai sunt prizonierul lor. Am ajuns la
limită... Te îmbrăţişez şi te rog să-mi scrii.“
 „Sâmbătă, 4 octombrie. Din ce în ce mai deprimat. Mă simt cu totul în afara vieţii... şi
mai ales a aceleia care se desfăşoară în jurul meu“.
A găsit liniştea sufletească gândindu-se la locurile copilăriei din Moldova şi l-a tulburat vestea
că, în august 1941, mătuşa Frosa (Eufrosina) Cantacuzino, soţia fratelui mamei, decedase la 84
de ani. Era o femeie simplă, care tulburase întreaga familie. Cei din jur o priveau de sus, deşi
ea se dedicase tuturor. Doar bunicul Basile o acceptase din prima clipă şi spusese mamei lui
Theodor, cu autoritatea sa de „patriarh“: „E sora ta“. Dorind s-o păstreze vie în cuget, pictorul
adânc tulburat, a refuzat s-o vadă decedată. Dânsa, ca şi bunicul, pierdut în 1906, reprezentau
sufletul cald al Moldovei, al Hoiseştilor, al Iaşilor.
Trăind, ca toţi artiştii, lipsurile războiului, a pictat puţin în acei ani, lăsând posterităţii chipul său
brăzdat de umbrele durerii („Autoportret“ cu pensula şi paleta, datat 1942), dar a rămas în ţară,
deşi se putea înstrăina, ca mulţi alţii, după 1944. A suferit cu stoicism lipsurile şi rigorile noii
ordine sociale. Cu carnetul în buzunar se plimba trist, prin Cişmigiu, schiţa chipuri deosebite,
participa la expoziţiile colective ale vremii şi la una personală.
La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se
Expoziţia retrospectivă „Theodor Pallady“. Chiar în acel an, la 16 august 1956, a trecut în lumea
umbrelor. Peste patru ani, în 1960, l-a urmat şi vărul G. M. Cantacuzino, care şi-a găsit liniştea
din urmă la fel de tulburat, într-o chilie călugărească din incinta Mitropoliei ieşene, realizând cele
două palate siameze.

 Redaţi Iaşului şi Buciumului casa marelui pictor

În amintirea marelui pictor ale cărui pânze au valori uriaşe în marile expoziţii de peste graniţe,
la burse şi în licitaţii, bucureştenii au organizat Muzeul „Th. Pallady“. Fiindcă la Iaşi casa din
Bucium s-a pierdut, ea ar trebui refăcută, mai ales că, la anul, cu ocazia sărbătoririi celor 600 de
ani de existenţă a Iaşilor, mulţi musafiri europeni vor vizita oraşul şi unii vor întreba de ieşeanul
Theodor Pallady.
Imaginea casei se găseşte pe pânza fostului locatar Th. Pallady şi în evocările multor urmaşi,
precum Otto Brise, C. Agafiţei, V. Ilucă, cât şi în filmul realizat de Carmen Olaru şi C. Ostap,
pentru TVR. Astfel au procedat varşovienii refăcând aidoma oraşul vechi, nimicit de război, la fel
au făcut botoşănenii cu casa lui Eminescu din Ipoteşti, distrusă de un avar. Buciumul are acum
sumedenie de locuitori înstăriţi, între care se va găsi unul înzestrat cu har creştinesc, care să
dăruiască oraşului câteva sute de metri de pământ unde, cu sprijinul altor binevoitori şi al zecilor
de constructori ce ridică năvalnic şir de vile, se poate reconstrui cu uşurinţă legendara clădire.
Altfel Iaşii, oraşul culturii, vor rămâne cu încă o pată pe obrazul său înnobilat de istorie.

 Despre Muzeul Theodor Pallady

Casa Melik a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, probabil în jurul anului
1760, de un boier care avea rang de spătar (de unde și numele străzii). Urmașii săi au vândut
casa, în 1815, negustorului armean Hagi Kevork Nazaretoglu, care o reface în 1822, dată a
primei renovări, înscrisă deasupra ușii de intrare. Negustorul o lasă fiului său Agop, care, la
rândul său, o dă ca zestre fiicei sale Ana, la căsătoria ei cu arhitectul Iacob Melik. Arhitectul o
renovează în 1857. Ana Melik, care a supraviețuit soțului ei, lasă prin testament casa pentru a fi
folosită ca azil pentru văduvele bătrâne ale comunității armene. După un șir de procese, nepotul
soțului ei, Eugen Melik, câștigă vremelnic casa, dar, după ce o renovează în 1920, o pierde, și
în clădire se instalează azilul. După 1944, autoritățile desființează azilul și aduc în casă chiriași.
În 1970, se ia hotărârea ca în casa Melik să fie expusă colecția Serafina și Gheorghe Răut,
recent donată statului, alături de lucrări de Theodor Pallady. În acest scop, casa este remaniată
de Direcția Monumentelor Istorice, ultima restaurare fiind încheiata în anul 1971.
Muzeul Theodor Pallady s-a redeschis după aproximativ şase luni în care a fost închis pentru
lucrări de reamenajare şi de restaurare a operelor de artă. Muzeul adăposteşte colecţia soţilor
Serafina şi Gheorghe Răut, în cadrul căreia se evidenţiază câteva remarcabile pânze semnate
de Theodor Pallady, precum şi un fond important de peste 800 de desene şi gravuri ale marelui
pictor român, reprezentative pentru perioada lui pariziană. Acestea sunt expuse periodic în serii
tematice.
Gheorghe Răut, director al filialei Băncii Marmorosch Blank din Paris şi cunoscut colecţionar
de artă, a fost prietenul şi admiratorul lui Theodor Pallady, pe care l-a găzduit în locuinţa lui din
Place Dauphine nr.12. După întoarcerea artistului în România, Răut i-a păstrat desenele şi
picturile din atelier, pe care le-a donat Statului român la sfârşitul anilor ‘60, împreună cu propria
colecţie de artă.
Alături de lucrările lui Pallady, colecţia soţilor Răut prezintă pictură europeană din secolele XVI-
XIX (franceză - Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, olandeză - Jan van de
Capelle, engleză, spaniolă, românească), sculptură antică greco-romană, egipteană, indiană,
dar şi sculptură renascentistă italiană şi franceză, textile, piese de mobilier, ceramică orientală
şi alte obiecte de artă decorativă, totul într-un ansamblu complex şi heteroclit. Prin diversitatea
ei, colecţia întregeşte sugestiv perspectiva asupra colecţionismului românesc şi european de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Cunoscută şi sub numele de Casa Melik, clădirea în care funcţionează muzeul este una
dintre cele mai vechi şi frumoase din Bucureşti. Datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, ea este caracteristică pentru arhitectura civilă tradiţională românească prin cerdacul de la
etaj, închis cu geamuri, scara interioară din lemn sau acoperişul cu streaşină lată. Casa poartă
numele celui mai important proprietar al ei, Iacob Melik, un susţinător al acţiunilor revoluţionare
de la 1848 şi autor al lucrării L’Orient devant L’Occident, cel care s-a ocupat de renovarea casei
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrându-i stilul original.
O dată cu redeschiderea Muzeului Theodor Pallady, se reia programul Şcoala de sâmbătă în
cadrul căruia se organizează săptămânal cursuri de iniţiere în artele plastice pentru preşcolari şi
elevii din ciclul primar. Prin acestea se urmăreşte dezvoltarea sensibilităţii, a imaginaţiei şi
creativităţii, precum şi familiarizarea copiilor cu mediul muzeal.

 Casa din Bucium a pictorului Theodor Pallady nu mai există

Dorind să văd legendara casă din Bucium a pictorului, adesea pomenită în evocări şi în
amintiri, într-o duminică însorită şi caldă, la sfârşitul lunii septembrie, am coborât din microbuzul
56 lângă „Plopi fără soţ“.
Am parcurs cei câţiva zeci de metri pe vechiul drum al cimitirului bisericii şi apoi m-am oprit.
Din el se despart două căi: una la stânga, strada Plopilor fără soţ, netedă si asfaltata ca să nu
tulbure somnul celor plecaţi spre casa veşniciei, iar alta mai grunjoasă la dreapta.
Neştiind unde-i casa celebrului pictor am întrebat pe unul, pe altul, fără succes. Nimeni nu ştia
nimic, unii mărturisindu-mi stânjeniţi că sunt noi locatari. Am luat-o pe strada din dreapta, cu
numele Ştefan Iosif. Este vegheată de edificiul catolic „St. Iosif“ ce are de vecin vizavi alt
edificiu, la fel de impozant al Providenţei.
Am mers, am mai întrebat. Ştiam că pe la jumătatea drumului, la numărul 18, era prin anii
1980 o veche casă moldovenească, chipeşă, cu cerdac şi scară înaltă la intrare. O locuia, pe
atunci, familia lui Gh. Micle, strănepotul Veronicăi Micle, mutat aici din Piscul Socolei (în spatele
spitalului), unde existase via străbunilor, preluată de fostul Gostat. Mi-o aminteam dintr-o veche
fotografie cu locatarul pe trepte, cât şi dintr-un film al Televiziunii naţionale, în care scriitorul
Aurel Leon evoca legenda Veronicăi.
Întrebând despre casă pe un trecător care tocmai urca drumul şi s-a întâmplat a-i fi şi vecin,
am ajuns în preajma ei. Priveam cutremurat.
În locul clădirii albe, cochete şi umbrită de cei doi nuci, se găsea o ruină. Locatarul anilor 1980
decedase, soţia Elena Micle, şi copiii se întorseseră pe locul străbunilor, o parte din grădina
casei a fost recuperată de foştii proprietari, a fost vândută şi găzduia o vilă.
Neaflând nimic despre adresa căutată am fost îndrumat să merg pe strada Plopilor fără soţ şi,
ca să nu cobor, mi s-a arătat o hudiţă care pornea într-acolo din strada Şt. Iosif. Cotind printre
case şi grădini pitoreşti, am nimerit pe strada Plopilor fără soţ. Urcând, am ajuns la biserică şi,
urmând sfatul unei bătrâne doamne care îşi amintea câte ceva despre „Hudiţa lui Palade“, pe
care pictorul urca spre casa de pe muchia dealului, am luat-o fericit la dreapta, de-a lungul zării
pline de şantiere şi şirag de vile ce se îndesesc prin fostele vii strămoşeşti.
Ştiam că vechea aşezare, trecută în alte mâini de Pallady şi ajunsă, după 1950, în stăpânirea
IAS-ului Bucium, a slujit o vreme drept casă de odihnă pictorilor încântaţi de farmecul imensei
văi umbrite de arbori centenari şi apoi rămas la dispoziţia viticultorilor.
La capătul şoselei am zărit o căsuţă ascunsă într-un tufiş. Bănuind că este o relicvă de pe
vremea aceleia căutată, am bătut la poartă. Nu m-am înşelat, căci spunând ce doresc, doamna
venită în întâmpinare mi-a răspuns: „Domnule Mitican, ai nimerit. Casa a fost aici lângă noi
până acum vreo câţiva ani!“ Doamna, Rodica Stoiculescu, pensionară, lucrase la regionala
CFR, de unde mă ştia. Îşi amintea timpul când, în casa de alături, veneau pictorii la odihnă,
după care au locuit-o lucrătorii fostului Gostat. Neîngrijită, s-a ruinat şi a fost recuperată de foştii
stăpâni, cărora aparţinuse înaintea colectivizării. Pentru mai multe lămuriri a strigat la gard
vecina din vale, doamna Silvia Borza, care mi-a arătat o imagine de pe vremuri. Am copiat-o cu
aparatul de fotografiat şi, mulţumind pentru informaţii, am pornit la vale pe cărarea ce iese din
ograda şi viişoara cu numărul 35 şi duce direct în strada Ştefan Iosif. Coborând am mai privit
încă o dată bătrâna casă moldovenească cunoscută cu numele Micle, ce îşi trăieşte ultimele
zile, povârnită la umbra nucului ruginit. Îngândurat, m-am întors, pe jos, în oraş, neînţelegând
cum pot ieşenii să lase pierzaniei comori de viaţă strămoşească.
▲ Dacă ar fi prima data când am vedea un autoportret şi nu am ştim nimic din viaţa
acelui artist, ce ne-am putea imagina? Astăzi vă propun un experiment ce vrea să incita
imaginaţia. Trei autoportrete ale lui Ştefan Luchian, toate nedatate, doar două semnate,
dar pline de emoţie.
Despre Ştefan Luchian, profesorul lui Nicolae Grigorescu spunea “În sfarşit, am şi eu un
succesor!”. Colegul său de vocaţie, Iosif Iser afirma: “Luchian este cel mai român dintre pictorii
noştrii”. Ştim că deşi a fost apreciat în epocă de colegi şi de critică, artistul a suferit de sărăcie.
Fapt ce a adus după sine şi o boală ce i-a grăbit sfârşitul. Cu toate astea, se vede suferinţa
artistului în autoporteretele sale? Este ea prezentă în culorile pânzelor?
Primul autoportret propus, dar nu neapărat primul pictat, este intitulat simplu Autoportret,
nesemnat, nedatat, face parte din colecţia Muzeului Naţional de Artă, şi are dimensiunile
următoare 32 X 25 cm. La o primă vedere nimic nu pare să trădeze o suferinţă sau o tristeţe.
Lumina din ochi pare vie, apare sensibil nuanţat un surâs şi expresia feţei pare liniştită. Singurul
aspect ce poate aduce întrebări este contratul lumină-umbră pictat pe chip. Am putea spune că
este normal, este un studiu atent al feţei şi al luminii în acelaşi timp. Nu trebuie să pierdem din
vedere faptul că Luchian a studiat la Paris pictura şi a fost puternic influenţat de ideile
impresioniste. În cadrul acestora, studiul atent al luminii şi redarea ei în tablouri are un loc de
cinste. Partea anatomică surprinsă este evident, capul, în tuşe lipsite de un contur exact.
Al doilea autoportret propus vine evident cu vădite schimbări. Ulei pe pânză, nesemnat,
nedatat. Până aici nimic nou, dar să ne uitam mai aproape. În primul rând, nu mai este surprins
doar capul, ci gâtul şi umerii. Contrastul de umbră şi lumină se schimbă, acum umbra este pe
obrazul stâng, înainte era pe cel drept. Toate aceste consideraţii de ordin compoziţional nu ar fi
atât de impoartante, dacă un lucru esenţial nu s-ar fi schimbat. Aceasta ar fi expresia feţei. Este
un fundamental alt Luchian. Ochii şi-au pierdut lumina, fruntea este mult încordată şi buzele au
un surâs trist. Să se fi întâmplat ceva în viaţa lui? Să fi fost deja măcinat de boală? În mod cert
despre ceva era vorba, este puţin important ce. Important este faptul că noi putem detecta
aceste schimbări prin pictura artistului.
Al treilea şi ultimul autoportret propus este intitulat Un zugrav. Este o cu totul altă ipostază de
autoreprezentare. Să vedem mai atent cum stau de data aceasta tuşele. În primul rând
compoziţional, artistul a ales să se picteze în format bust, cu mâna ţinând în mod evident o
pensulă. În această ipostază, obiectul tădează atât talentul, cât şi meseria şi vocaţia omului
portretizat. În alt doilea rând, se schimbă un pic registrul cromatic. Culorile devin mai pământii,
mai apăsate, mai mult culori calde, dar închise. A se observa atenţia şi eleganţa vestimentaţiei
în contrast cu barba neglijent aranjată. Ei bine, cel mai important element ochii „oglindă a
sufletului”, sunt, în ipostaza de faţă, plini de regret şi de candoare. Transpare parcă o lumină ce
urmează să se stingă. Tabloul a fost expus în 1907, înainte ca boala să se fi instalat total, dar
se pare că artistul era măcinat de o tristeţe evidentă.
Autoportretul, poate mai mult decât orice alt tablou, este o mărturie. Un adevăr spus mai mult
sau mai puţin de artist. Se poate să fie un adevăr voalat, trunchiat, manipulat, dar acest lucru nu
contează. Contează ceea ce ne transmite el şi atât. Despre Luchian Tudor Vianu spunea:
“Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea
neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate
afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos
al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. într-o limbă
totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”.
 “Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o
întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este
adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai
bine lumea în care am trăit.” (Tudor Vianu
In Bucuresti, pe strada Mendeleev (in apropierea Pietei Amzei), memoria artistului se
pastreaza, discret, in casa ce poarta pe perete placuta comemorativa care sintetizeaza biografia
pictorului: “In aceasta casa a trait, a lucrat, a suferit si a murit neinteles pictorul Stefan Luchian
(1868-1916)”. Opere importante din creatia lui Stefan Luchian sunt expuse la Muzeul
Zambaccian, din Bucuresti, aflat pe strada Muzeul Zambaccian, nr. 21A.
Stefan Luchian, unul dintre cei mai mari pictori romani – o viata inceputa spectaculos sub
semnul succesului si al faimei dar si a norocului. O mostenire importanta il pune pentru un timp
la adapost de grijile materiale. S-ar fi putut dedica dedica cu totul picturii, dar nu! Firea lui
sociabila dar si imensa pofta de viata il imping spre o existenta mai superficiala, poate, dar cat
de stralucitoare… A fost sportiv de performanta – a castigat prima cursa de velocipede Giurgiu-
Bucuresti – nelipsit de la celebrele “batai cu flori” de la Sosea, client al cafenelei Fialkovsky, loc
faimos de intalnire pentru artistii vremii, Luchian parea a fi un rasfatat al sortii. Pana si
momentele de impas profesional par ca se intorc in favoarea lui. Refuzat la Salonul oficial de
pictura, organizeaza alaturi de alti tineri o expozitie a “Independentilor” care va provoca scandal,
dar le va aduce si un mare succes. Curand insa, visul sau aluneca in cosmar. Timpul a trecut in
defavoarea lui. Averea mostenita s-a risipit iar Luchian se vede nevoit sa-si castige existenta
cantand la flaut in orchestra Teatrului National. In scurt timp apar primele semne ale bolii care il
va lasa paralizat. Este inceputul sfarsitului, iar viata se intoarce impotriva lui chiar si mainile
refuza sa-l mai ajute. Iubita il paraseste, prietenii de asemenea… gheara disperarii se aseaza
pe destinul sau. Tot ce-i mai ramane este pictura; asupra ei isi va concentra Luchian putina
putere ce i-a mai ramas. Apar primele semne ale gloriei artistice. Cand paralizia ii ajunge la
degete, continua sa picteze cu penelul legat de brat. Pastreaza ca model doar florile. Astfel au
fost pictate “Anemonele”. Inainte ca tumultoasa lui viata, arsa ca o lumanare, sa se stinga, intr-o
noapte Luchian primeste vizita lui George Enescu. A venit sa-i cante la vioara spre a-i mai alina
suferinta. Este omagiul unui mare artist adus altui mare artist.
Stefan Luchian s-a nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, un sat din nordul Moldovei, ca fiu
al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu. Vocatia viitorului pictor se declara înca din
copilarie, el rezista cu încapatânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la scoala militara. În
1873 familia se muta la Bucuresti. Stefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictura a Scolii
de Belle Arte, pe care o absolva în 1889, obtinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie
si un Studiu dupa natura. Maestru nedisputat i-a fost, în aceasta perioada de formare, Nicolae
Grigorescu, la care Luchian gasi încurajarea, fara sa-i împiedice libera dezvoltare a
personalitatii. În toamna anului 1889 pleaca la München, unde studiaza doua semestre la
Academia de arte frumoase si executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt, aflate la
Muzeul de arta. Revine în tara în 1890 si participa la prima expozitie a societatii de arta Cercul
artistic. Pleaca în anul urmator la Paris, unde studiaza la Academia Julian si cunoaste, în
muzee si expozitii, viata artistica pariziana, aflata în acea perioada în plina efervescenta
impresionista. Tabloul Ultima cursa de toamna arata influenta evidenta a lui Manet si Degas,
dar si ecoul unor predilectii mondene, pe care Luchian va continua sa le aiba pentru o vreme si
la Bucuresti. Revenit la Bucuresti, va fi în 1896 principalul initiator al “Expozitiei artistilor
independenti”, care se va deschide chiar în fata Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru
ocuparea catedrei de pictura a Scolii de Belle-Arte din Iasi, de la care se retrage însa,
protestând împotriva masinatiunilor de culise. În 1900 participa cu doua pasteluri la “Expozitia
Universala” de la Paris. În acelasi an apar primele manifestari ale unei afectiuni ale maduvei
spinarii, maladie cunoscuta sub numele de Scleroza Multipla, care, dupa ameliorari trecatoare
alternând cu noi agravari, îl lasa infirm pentru tot restul vietii. Soarta îi este potrivnica, boala si
saracia materiala mergând mâna în mâna. Continua totusi sa lucreze cu frenezie si pâna în anul
1915 expune neîntrerupt la diverse expozitii. Prezenta eminenta în viata artistica a timpului,
Luchian nu cunoaste pentru multa vreme succesul. Astfel la expozitia sa din 1905, singurul
cumparator al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori si prieteni îl
aclama, conditia sa materiala continua însa sa fie dintre cele mai precare.
Motivele ce revin pe tot parcursul carierei artistului, precum buchetele de flori sau
imprimeurile cu motive vegetale, amintesc de influentele fomulelor specifice curentului Art
Nouveau, la care pictorul a fost deosebit de sensibil in perioada de formare. Prin impletirea
subtila a luminii si a umbrelor, sensibilitatea lui Stefan Luchian se dezvaluie imprevizibil,
rezultatul fiind o intensitate emotionala neobisnuita. Fie ca este vorba despre peisaje – in care
atentia privitorului este atrasa de colturile pitoresti de natura din Baragan, Brebu, Govora,
Poiana Ialomitei sau Filipestii de Padure (precum Moara, Peisaj de camp sau Turnul de la
Brebu, expuse astazi la Muzeul K.H. Zambaccian), despre portrete sau naturi statice – in care
un loc central este ocupat de compozitiile florale, tablourile lui Luchian au un echilibru secret, in
care impresiile furnizate de realitatea inconjuratoare sunt transpuse cu o delicatete deosebita.
Portretele, precum Lorica, Portret de copil sau Mos Niculae Cobzarul, chipul mistuit de
suferinta din autoportretul denumit, cu modestie, Un zugrav, lucrarile inspirate din evenimentele
din preajma anului 1907 – marcat de rascoalele taranesti, sau scenele de gen extrem de
expresive, precum Lautul, toate sunt ecouri cromatice ale sensibilitatii lui Stefan Luchian. Cand,
la varsta de treizeci si trei de ani, din cauza bolii, peisajele ii devin inaccesibile, Luchian isi
concentreaza intreaga atentie asupra florilor, pastelurile sale ajungand la o maiestrie
inegalabila. Dintre ele, anemona este cea care intruchipeaza cel mai bine, la nivel simbolic,
tragicul destin al pictorului Stefan Luchian. Legenda spune ca anemona, floarea lui Adonis,
vorbeste despre dragoste si despre moarte, despre dualitatea regasire – despartire, reinviere –
extinctie. Potrivit uneia dintre versiunile legendei, anemonele au inflorit din lacrimile Afroditei
pentru frumosul Adonis, ucis de Ares. Caracterul efemer al acestei flori suave se releva chiar
din nume, care in limba greaca inseamna vant. Despre compozitiile florale ale lui Stefan
Luchian, Octavian Paler afirma: A vedea florile lui Luchian fara a sti ce se afla in spatele
frumusetii lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlauntrul corolei anemonelor grauntele de frig,
de noapte, care face ca petalele sa arda si mai intens. Despartirea creatiei lui Luchian de
suferinta lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastra ca suferinta nu da
talent, dar pune un om talentat la o raspantie de unde poate iesi un invins sau un invingator.
Din 1909 pâna la sfârsitul vietii va fi tintuit în fotoliu. Fixase însa în memorie “splendorile
scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreaga de opere,
adevarate miracole de simplitate si de finete, de sinteza cromatica si arhitecturala a formelor, de
colorit stralucit si delicat totodata. Tehnicii uleiului Luchian îi alatura, pentru peisaj si pentru
multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o maiestrie neegalata.
Fluiditatea contururilor, delicatetea catifelata a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin
intermediul pastelului. Luchian începuse sa picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îsi
concentreaza în aceasta directie toata energia creatoare, toata pasiunea pentru natura, toata
dragostea pentru viata si pentru frumos. Iata de ce “florile” lui Luchian au acea intensitate
aproape dramatica a sentimentului, acea lumina interioara, acea simplitate grava care fac di
multe dintre ele – este de ajuns sa mentionam Anemonele – adevarate capodopere.Catre
sfârsitul vietii nu mai putea tine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva sa i-l lege de
încheietura mâinii. Astfel sfârsea, în flacara unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viata unui
pictor.Artistul a trecut in eternitate in noaptea de 27 spre 28 iunie a anului 1916, la Bucuresti,
fiindu-i conferit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Romane. Ştefan Luchian
rămâne primul pictor care, “pentru a marca personalitatea distinctă a artei româneşti în
ansamblul european s-a inspirat din frescele tradiţionale ale bisericilor medievale şi din arta
populară, conturând şi simplificând planurile şi aplatizând volumele“ (Adina Nanu, istoric de
artă, prof. univ. la catedra de istoria artelor – Academia de Artă Bucureşti), iar pentru tineri este
un model de sacrificiu şi pasiune în meseria aleasă.