OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 257
Capitolul XV Pentru a-l ajuta pe psihiatrul generalist, psihanalistul tre-
Ură în contratransfer1
[1947]
Î n această lucrare aș dori să examinez un aspect din în-
tregul subiect al ambivalenţei și anume ura în contra-
transfer. Cred că sarcina analistului (să-l numim analist
cercetător) care întreprinde analiza unui psihotic este serios
îngreunată de acest fenomen, iar această analiză a psihoticilor
devine imposibilă dacă ura proprie a analistului nu este ex-
trem de distinctă și conștientă. Este echivalent cu a spune că
un analist are el însuși nevoie să fie analizat, deși se susţine
de asemenea că analiza psihoticului este obositoare compara-
tiv cu a nevroticului, și este inerent să fie așa.
În afara tratamentului psihanalitic, gestionarea unui psi-
hotic este predestinată să fie obositoare. Din când în când, am
făcut remarce critice acute ale tendinţelor moderne din psihia-
trie cu șocuri electrice mult prea ușor recomandate și leucoto-
mii prea drastice (Winnicott, 1947, 1949). Din cauza acestor cri-
tici pe care le-am exprimat, aș dori să fiu primul care recunoaș-
te dificultatea extremă inerentă a sarcinii psihiatrului și în spe-
cial a cadrului mediu de psihiatrie. Pacienţii nebuni sunt în-
totdeauna o grea povară emoţională pentru cei care îi îngri-
jesc. Cei implicaţi în această muncă trebuie iertaţi dacă fac lu-
cruri îngrozitoare. Aceasta nu înseamnă că trebuie totuși să ac-
ceptăm orice este făcut de psihiatri și neurochirurgi dacă sună
în acord cu principiile știinţei.
Deși ceea ce urmează este despre psihanaliză, are o adevă-
rată valoare pentru psihiatru, chiar și pentru acela a cărui
muncă nu îl implică în nici un fel în tipul analitic de relaţie cu
pacienţii.
1 Bazat pe o lucrare citită la Societatea Britanică de Psihanaliză în 5 fe-
bruarie 1947.
buie nu doar să studieze pentru el stadiile primitive ale dez-
voltării emoţionale ale individului bolnav, ci, de asemenea,
trebuie să studieze natura greutăţii emoţionale pe care o su-
portă psihiatrul, făcându-și treaba. Ceea ce noi, ca analiști, nu-
mim contratransfer, trebuie să fie înţeles și de psihiatri. Oricât
de mult și-ar iubi pacienţii, el nu poate evita faptul de a-i urî
și de a se teme de ei și, cu cât știe mai bine acest lucru, cu atât
mai puţin teama și ura vor fi motive determinante pentru ceea
ce le face pacienţilor.
Fenomenologia de contratransfer poate fi clasificată astfel:
1. Anormalitate în sentimentele de contratransfer, iar relaţiile și
identificările stabilite sunt refulate de analist. Comentariul
asupra acestui fapt este că analistul are nevoie de mai multă
analiză, și se consideră că aceasta este o problemă mai puţin
printre psihanaliști decât printre alţi psihoterapeuţi.
2. Identificări și tendinţe aparţinând experienţelor și dezvoltării
personale ale analistului, și care furnizează cadrul pozitiv pen-
tru activitatea sa analitică și fac ca munca sa să fie diferită în
calitate de aceea a oricărui alt analist.
3. Disting de acestea două adevăratul contratransfer obiectiv
sau, dacă acesta este dificil, iubirea și ura analistului ca reac-
ţie la personalitatea și comportamentul propriu-zis al pacien-
tului, bazate pe observaţie obiectivă.
Sugerez că, în cazul în care un analist analizează psihotici
sau antisociali, trebuie să fie capabil să fie atât de extrem de
conștient de contratransfer, încât să poată distinge și studia re-
acţiile sale obiective la pacient. Acestea vor include și ura. Fe-
nomenele de contratransfer vor fi în anumite momente lucru-
rile importante din analiză.
Doresc să sugerez că pacientul poate aprecia în analist doar
ceea ce el însuși este capabil să simtă. În problema motivului:
obsesionalul va tinde să se gândească la analist ca făcându-și
treaba într-un mod futil obsesional. Un pacient hipomaniacal
care nu poate fi deprimat, cu excepţia schimbării bruște a dis-
poziţiei, și în a cărui dezvoltare emoţională poziţia depresivă
nu a fost câștigată în condiţii de siguranţă, care nu poate simţi
vinovăţie într-un mod profund sau vreun sentiment de îngri-
jorare sau responsabilitate, este incapabil să vadă munca ana-
listului ca pe o încercare din partea acestuia de-a face o repa-
258 D.W. Winnicott
raţie în legătură cu propriile (ale analistului) sentimente de
vină. Un pacient nevrotic tinde să-l vadă pe analist ca fiind am-
bivalent faţă de pacient și se așteaptă ca analistul să prezinte
o scindare a iubirii și urii; acest pacient, când are noroc, obţi-
ne iubirea pentru că altcineva are parte de ura analistului. Nu
ar urma în mod logic ca un psihotic, care se află într-o stare de
coincidenţă iubire-ură, să trăiască cu convingerea profundă că
analistul este, de asemenea, capabil doar de aceeași crudă și
periculoasă relaţie din starea coincidentă de iubire-ură? Dacă
analistul va arăta iubire, cu siguranţă, în același moment îl va
ucide pe pacient.
Această coincidenţă a iubirii și urii este ceva care revine în
mod caracteristic în analizele psihoticilor dând naștere la pro-
bleme de gestionare care pot duce cu ușurinţă analistul din-
colo de resursele sale. Această coincidenţă a iubirii și urii la
care mă refer este ceva diferit de componenta agresivă care
complică impulsul primitiv de iubire și implică faptul că, în
istoria pacientului, a existat o lipsă a mediului la momentul
primelor impulsuri instinctuale în căutarea obiectului.
Pentru faptul de a-i fi atribuite sentimente brute, analistul
este cel mai bine pregătit și apărat, pentru că el trebuie să to-
lereze să fie pus în această poziţie. Mai presus de orice, nu tre-
buie să nege ura care există cu adevărat în el. Ura care este jus-
tificată în cadrul respectiv trebuie distinsă și pusă la păstrare,
disponibilă pentru o eventuală interpretare.
Dacă se întâmplă să ajungem analiști de pacienţi psihotici,
atunci trebuie să fi atins lucrurile foarte primitive din noi în-
șine și acesta nu este decât un alt exemplu al faptului că răs-
punsul la multe probleme obscure ale practicii psihanalitice
poate fi găsit în analiza ulterioară a analistului. (Cercetarea
psihanalitică este, poate, întotdeauna într-o anumită măsură
o încercare din partea analistului de a duce munca propriei
analize dincolo de punctul în care l-a putut aduce propriul
analist).
O sarcină esenţială a analistului oricărui pacient este să
menţină obiectivitatea faţă de tot ceea ce aduce pacientul și un
caz particular al acesteia este nevoia analistului de a fi capa-
bil să-l urască obiectiv pe pacient.
Nu există oare multe situaţii în munca noastră analitică
obișnuită în care ura analistului să fie justificată? Un pacient
de-al meu, un foarte grav obsesional, aproape m-a detestat (a
fost foarte refractar) pentru câţiva ani. M-am simţit rău în le-
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 259
gătură cu acest fapt până când analiza a avut o cotitură și pa-
cientul a devenit iubitor și atunci am înţeles că această detes-
tabilitate fusese un simptom activ determinat inconștient. A
fost cu adevărat o zi minunată pentru mine (mult mai târziu)
când am putut să-i spun de fapt pacientului că eu și prietenii
săi ne-am simţit respinși de el, dar că a fost prea bolnav ca să-i
spunem. Această zi a fost importantă și pentru el, semnificând
un avans impresionant în adaptarea lui la realitate.
În analizele obișnuite, analistul nu are dificultăţi cu gestio-
narea propriei uri. Această ură rămâne latentă. Lucrul princi-
pal este cu siguranţă acela că, prin propria analiză, analistul a
ajuns liber faţă de vastele rezervoare de ură inconștientă
aparţinând trecutului sau conflictelor interne. Există alte mo-
tive pentru care ura rămâne neexprimată și chiar nepercepu-
tă, cum ar fi:
Analiza este meseria pe care mi-am ales-o, modul în care simt
că mă voi descurca cel mai bine cu propria vinovăţie, modul în
care mă pot exprima pe mine într-un mod constructiv.
Sunt plătit sau sunt în pregătire pentru a câștiga un loc în so-
cietate, prin muncă psihanalitică.
Descopăr lucruri.
Obţin recompense imediate prin identificarea cu pacientul
care face progrese și pot vedea recompense chiar și mai mari un-
deva înainte, după terminarea tratamentului.
Mai mult, ca analist, am modalităţi de a-mi exprima ura. Ura
este exprimată prin existenţa unui sfârșit al ședinţei.
Cred că acest lucru este adevărat chiar atunci când nu există
vreo dificultate și când pacientului chiar îi face plăcere să plece.
În multe analize aceste lucruri sunt luate ca atare și sunt de-abia
menţionate, iar munca analitică este realizată prin interpretarea
verbală a transferului inconștient emergent al pacientului. Ana-
listul trece într-un rol al uneia sau alteia dintre figurile de ajutor
din copilăria pacientului. Analistul încasează în contul succesu-
lui acelora care au făcut treaba murdară când pacientul era be-
beluș.
Aceste lucruri sunt parte din descrierea muncii psihanali-
tice obișnuite care se preocupă în principal de pacienţi ale că-
ror simptome au o calitate nevrotică.
În orice caz, în analiza psihoticilor, analistul își asumă un
tip și un grad diferit de efort, iar acest efort diferit este tocmai
ceea ce încerc să descriu.
260 D.W. Winnicott
De curând, pe o perioadă de câteva zile, am realizat că fă-
ceam o treabă greșită. Am făcut greșeli în legătură cu fiecare
dintre pacienţii mei. Dificultatea era în mine însumi și era în
parte personală, dar, în principal, asociată unui apogeu pe care
l-am obţinut în relaţie cu o anumită pacientă psihotică (caz de
cercetare). Dificultatea a ieșit la iveală când am avut ceea ce
se numește un vis vindecător. (În mod întâmplător, aș adău-
ga că în timpul analizei și în anii de după terminarea analizei
am avut o lungă serie de astfel de vise de vindecare care, deși
în multe cazuri neplăcute, au marcat, fiecare dintre ele, ajun-
gerea mea la un nou nivel de dezvoltare emoţională.)
În această situaţie am devenit conștient de înţelesul visu-
lui imediat ce m-am trezit sau chiar înainte de a mă trezi. Vi-
sul avea două faze. În prima, eram în loja unui teatru și mă
uitam în jos la oamenii de mult mai de jos, din staluri. Am
simţit o anxietate puternică, ca și cum mi-aș fi pierdut un
membru. Era asociată cu sentimentul pe care l-am avut în vâr-
ful Turnului Eiffel, că dacă mi-aș fi trecut mâna peste margi-
ne, aș fi căzut jos, pe pământul de dedesubt. Aceasta este an-
xietatea de castrare obișnuită.
În următoarea fază a visului, am devenit conștient că oa-
menii din staluri priveau o piesă și că eu eram legat prin ei la
ceea ce se întâmpla pe scenă. Un nou fel de anxietate s-a dez-
voltat acum. Ceea ce știam era că nu aveam partea dreaptă a
corpului deloc. Acesta nu era un vis de castrare. Era un senti-
ment de a nu avea acea parte a corpului.
Trezindu-mă, mi-am dat seama că am înţeles la un nivel
foarte profund care era dificultatea mea în acel moment. Pri-
ma parte a visului prezenta anxietăţile obișnuite care s-ar fi
putut dezvolta în legătură cu fantasmele inconștiente ale pa-
cienţilor mei nevrotici. Aș fi fost în pericolul de a-mi pierde
mâna ori degetele dacă acești pacienţi ar fi devenit interesaţi
de ele. Cu acest gen de anxietate eram familiarizat și era com-
parativ tolerabilă.
A doua parte a visului se referea oarecum la relaţia mea cu
pacienta psihotică.
Această pacientă îmi cerea să nu am nici o legătură cu
corpul său, nici măcar una imaginară; nu exista corp pe care
să-l recunoască ca al ei și, dacă ea ar fi existat în vreun fel, se
putea simţi pe ea însăși doar ca fiind o minte. Orice referire
la corpul său îi producea anxietăţi paranoide pentru că, a-i
pretinde că avea un corp, însemna o persecuţie. Faptul de a
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 261
fi doar o minte vorbind minţii ei, reprezenta lucrul de care
avea nevoie de la mine. În culmea dificultăţilor mele, în sea-
ra de dinaintea visului, am devenit nervos și i-am spus că
ceea ce voia de la mine nu era cu nimic mai bun decât a des-
pica firul în patru. Această intervenţie a avut un efect dezas-
truos, și a durat multe săptămâni până ce relaţia analitică să
se refacă după eroarea mea. Lucrul esenţial, în orice caz, era
că trebuia să-mi înţeleg propria anxietate care era reprezen-
tată în vis prin absenţa părţii drepte a corpului meu în mo-
mentul în care am încercat să intru în legătură cu piesa pe
care oamenii din staluri tocmai o priveau. Această parte
dreaptă a corpului era partea legată de exact această pacien-
tă și, pentru acest motiv, era afectată de nevoia ei de negare
absolută chiar și a unei relaţii imaginare a corpurilor noas-
tre. Această negare a produs în mine acest tip psihotic de an-
xietate, mult mai puţin tolerabilă decât anxietatea de castra-
re obișnuită. Orice interpretări puteau fi făcute în legătură
cu acest vis, rezultatul faptului că l-am visat și amintit a fost
de a fi devenit capabil să susţin din nou această analiză și
chiar să vindec răul făcut prin nervozitatea mea care își avea
originea într-o anxietate reactivă de o natură adecvată con-
tactului meu cu o pacientă fără corp.
Analistul trebuie să fie pregătit să suporte solicitarea fără
să se aștepte ca pacientul să realizeze ce face, poate pentru o
lungă perioadă de timp. Pentru a face acest lucru, el trebuie
să fie cu ușurinţă conștient de propria ură și frică. El este în
poziţia mamei unui bebeluș nenăscut sau de-abia născut. În
cele din urmă, trebuie să fie capabil să-i spună pacientului ce
a pătimit din cauza lui, dar este posibil ca o analiză să nu ajun-
gă niciodată așa departe. S-ar putea să existe prea puţină ex-
perienţă bună în trecutul pacientului pentru a se putea lucra
asupra ei. Dacă nu a existat în copilăria timpurie nici o relaţie
satisfăcătoare pe care analistul să o exploateze în transfer?
Există o vastă diferenţă între acei pacienţi care au avut ex-
perienţe timpurii satisfăcătoare care pot fi descoperite în trans-
fer și aceia ale căror experienţe timpurii au fost atât de defi-
ciente și distorsionate, încât analistul trebuie să fie primul în
viaţa pacientului care să furnizeze anumite elemente funda-
mentale ale mediului. În tratamentul unui pacient din a doua
categorie tot soiul de lucruri din tehnica analitică devin în mod
vital importante, lucruri care pot fi luate ca atare în tratamen-
tul pacienţilor din prima categorie.
262 D.W. Winnicott
Am întrebat un coleg dacă face analiză în întuneric și mi-a
spus:
„Cum așa, nu?! Slujba noastră este cu siguranţă aceea de a
furniza un mediu obișnuit; iar întunericul ar fi neobișnuit.“ A
fost surprins de întrebarea mea. El era profilat pe analiza ne-
vroticilor. Dar această furnizare și întreţinere a unui mediu
obișnuit poate fi la rândul său un lucru important până la a fi
vital și în analiza psihoticilor, de fapt poate fi uneori mai im-
portant decât interpretările verbale care trebuie să fie și ele
oferite. Pentru nevrotic, canapeaua, căldura și confortul pot fi
simbolul iubirii materne; pentru psihotic, ar fi mai real să spu-
nem că aceste lucruri sunt expresia fizică a iubirii analistului.
Canapeaua este poala sau uterul matern, iar căldura este căl-
dura vie a corpului analistului. Și tot așa.
Aici există, sper, un progres în dizertaţia mea asupra su-
biectului. Ura analistului este, în mod obișnuit, latentă și ţinu-
tă cu ușurinţă astfel. În analiza psihoticilor, analistul se află în-
tr-o mare încordare de a ţine ura latentă și poate face acest
lucru numai fiind, în mod deosebit, conștient de aceasta. Aș
dori să adaug că, în anumite stadii ale unor analize, ura ana-
listului este, de fapt, căutată de către pacient și de ceea ce este
nevoie atunci este ura care este obiectivă. Dacă pacientul caută
ura obiectivă sau justificată, trebuie să poată să dea de ea, alt-
fel el nu va putea nici să simtă că e în stare să dea de iubirea
obiectivă.
Ar fi poate relevant să citez aici cazul unui copil dintr-o fa-
milie destrămată sau al unui copil fără părinţi. Un asemenea
copil își petrece timpul căutându-și în mod inconștient părin-
ţii. Este notoriu inadecvat ca un astfel de copil să fie luat în
casă de cineva și iubit. Ceea ce se întâmplă este că, după un
timp, un astfel de copil adoptat câștigă speranţă și începe apoi
să testeze mediul pe care l-a găsit și să caute probe ale capa-
cităţii protectorilor săi de a urî obiectiv. Se pare că nu poate
crede în a fi iubit decât după ce a ajuns să fie urât.
În timpul celui de-al doilea război mondial, un băiat de 9
ani a ajuns la un cămin pentru copii evacuaţi, trimis din Lon-
dra nu din cauza bombelor, ci din cauza vagabondajului. Am
sperat să-i pot oferi tratament pe timpul șederii sale în cămin,
dar simptomul său a câștigat, și el a fugit așa cum făcuse în-
totdeauna de oriunde, de la vârsta de 6 ani, când a fugit pen-
tru prima oară de acasă. Am stabilit totuși un contact cu el în-
tr-un interviu în care am putut să văd și să interpretez prin-
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 263
tr-un desen de-al lui că prin această fugă el salva în mod in-
conștient interiorul casei sale și o proteja pe mamă de agre-
siuni, încercând în același timp să se îndepărteze de lumea lui
internă care era plină de persecutori.
Nu am fost foarte surprins când a apărut la secţia de poli-
ţie de lângă casa mea. Aceasta era una dintre puţinele secţii
de poliţie la care să nu fie bine cunoscut. Soţia mea, într-un
mod generos, l-a luat și l-a ţinut pentru trei luni, trei luni de
iad. Era cel mai iubitor și mai înnebunitor dintre copii, adesea
de-o nebunie evidentă. Dar din fericire noi știam la ce să ne
așteptăm. Am făcut faţă primei faze, oferindu-i libertate tota-
lă și bani ori de câte ori ieșea. Trebuia doar să ne sune, iar noi
îl recuperam de la orice staţie de poliţie care îl ridicase de pe
stradă.
Curând a survenit și așteptata schimbare, simptomul va-
gabondajului s-a modificat, iar băiatul a început să pună în
scenă asaltul dinăuntru. Era o slujbă cu adevărat continuă pen-
tru amândoi și cele mai rele episoade s-au întâmplat când eu
eram plecat.
Interpretarea trebuia făcută în orice minut din zi și din
noapte și, adesea, singura soluţie într-o criză era interpretarea
corectă, ca și cum băiatul ar fi fost într-o analiză. Ceea ce apre-
cia mai mult decât orice era interpretarea corectă.
Ideea importantă pentru scopul acestei lucrări este felul în
care evoluţia personalităţii băiatului a dat naștere la ură în
mine și felul în care am procedat eu.
L-am lovit? Răspunsul este nu, nu l-am lovit niciodată, dar
aș fi fost nevoit să fac acest gest dacă n-aș fi știut totul despre
ura mea și dacă nu l-aș fi lăsat și pe el să știe de existenţa aces-
teia. În momentul crizelor îl luam cu forţa, fără furie sau învi-
nuire, și-l puneam în faţa ușii de la intrare, oricum ar fi fost
vremea afară și orice oră din zi sau din noapte ar fi fost. Exis-
ta o sonerie specială la care putea suna, și știa că atunci când
suna era reprimit și nu se rostea nici un cuvânt despre ce se
întâmplase. Folosea această sonerie imediat ce își revenea din
atacul său maniacal.
Lucrul important este că, de fiecare dată când îl puneam
afară la ușă, îi spuneam ceva; îi spuneam că ceea ce se întâm-
plase mă făcea să-l urăsc. Era ușor, pentru că era foarte ade-
vărat.
Cred că aceste cuvinte erau importante din punctul de ve-
dere al progresului său, dar erau importante în principal pen-
264 D.W. Winnicott
tru că mă făceau capabil să tolerez situaţia fără să dau pe din-
afară, fără să-mi pierd firea și fără să-l omor într-una din zile.
Povestea integrală a acestui băiat nu poate fi relatată aici.
A plecat la o școală specială. Relaţia adânc înrădăcinată cu
noi a rămas ca unul dintre puţinele lucruri stabile din viaţa
sa. Acest episod din viaţa obișnuită poate fi folosit pentru a
ilustra topica generală a urii justificate în prezent; aceasta
trebuie distinsă de ura care este justificată doar într-un alt
cadru, dar care este decopertată de anumite acţiuni ale pa-
cientului.
Din toată complexitatea problemei urii si a rădăcinilor ei
aș dori să recuperez un lucru, pentru că eu cred că e foarte im-
portant pentru analistul de pacienţi psihotici. Sugerez că
mama își urăște bebelușul înainte ca acesta s-o urască și îna-
inte ca bebelușul să poată băga de seamă că mama îl urăște.
Înainte de a dezvolta această temă, doresc să mă refer la
Freud. În Instincte și vicisitudinile lor (1915), unde a spus atât
de multe lucruri originale și revelatoare despre ură, Freud a
afirmat: „Putem spune pe scurt despre un instinct că «iubeș-
te» obiectele pentru care s-a luptat în scopul obţinerii satis-
facţiei, dar a spune despre el că «urăște» un obiect ni se pare
bizar, astfel încât devenim conștienţi că despre atitudinile de
iubire sau ură nu se poate spune că pot caracteriza relaţia in-
stinctelor cu obiectele lor, ci sunt rezervate relaţiilor eului ca
un întreg cu obiectele…“ Resimt această idee ca fiind reală
și importantă. Asta nu presupune că personalitatea trebuie
să fie integrată înainte să se poată spune că un copil urăște?
Oricâtă integrare timpurie poate fi obţinută – probabil inte-
grarea survine cel mai devreme sub presiunea excitaţiei sau
furiei – există teoretic un stadiu mai timpuriu în care ceea ce
copilul face și rănește, nu este făcut din ură. Am folosit sin-
tagma „iubire neîndurătoare“ în descrierea acestui stadiu.
Este oare acceptabil? Pe măsură ce copilul devine capabil să
se simtă o persoană întreagă, în aceeași măsură termenul
„ură“ capătă înţeles ca o descriere a unui anumit grup din
sentimentele sale.
Oricum, mama își urăște bebelușul din capul locului. Cred
că Freud s-a gândit că este posibil ca mama, în anumite cir-
cumstanţe, să aibă doar iubire pentru băieţelul ei; dar putem
să ne îndoim de asta. Cunoaștem iubirea unei mame și apre-
ciem realitatea și forţa sa. Permiteţi-mi să vă ofer câteva mo-
tive pentru care o mamă și-ar urî bebelușul, fie el chiar băiat:
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 265
Bebelușul nu este concepţia sa proprie (mentală).
Bebelușul nu este unul dintre jocurile din copilărie, copil al
tatălui, al fratelui etc.
Bebelușul nu este produs în mod magic.
Bebelușul este un pericol pentru corpul ei în timpul sarcinii
și la naștere.
Bebelușul este un amestec în viaţa ei privată, o punere la în-
cercare a capacităţii ei de a se preocupa.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, o mamă simte că pro-
pria ei mamă cere un copil, astfel copilul este făcut pentru
a o împăca pe propria mamă.
Bebelușul îi rănește sfârcurile chiar prin supt, care este la în-
ceput o activitate de mestecat.
Este neîndurător, o tratează ca pe ultimul om, o servitoare ne-
plătită, o sclavă.
La început, până când bebelușul începe să aibă îndoieli de-
spre el însuși, ea trebuie să-l iubească cu orice chip cu ex-
creţiile lui cu tot.
El încearcă s-o rănească, o mușcă periodic, toate din dragos-
te.
Se arată deziluzionat de ea.
Iubirea lui excitată este din interes; obţinând ceea ce dorește
se debarasează de ea ca de o coajă de portocală.
Bebelușul trebuie să domine la început, trebuie protejat de
coincidenţe, viaţa trebuie să se desfășoare în ritmul bebe-
lușului și toate acestea necesită studiu continuu și detaliat
din partea mamei. De exemplu, ea nu trebuie să fie anxioa-
să când îl ţine în braţe etc.
La început, bebelușul habar n-are ce face sau ce sacrifică ea
pentru el. În special nu poate înţelege ura ei.
Este suspicios, refuză mâncarea ei bună, o face să se îndoias-
că de ea, dar mănâncă bine cu mătușa.
După o dimineaţă îngrozitoare cu el, iese afară și el zâmbeș-
te unui străin care spune: „Nu-i așa că-i drăgălaș?“
Ea știe că dacă greșește la început, el o va face să plătească
pentru tot restul timpului.
El o excită, dar o frustrează – ea nu trebuie să-l mănânce sau
să facă vreun schimb sexual cu el.
Cred că în analiza psihoticilor și în fazele ultime ale anali-
zei chiar și cu o persoană normală, analistul trebuie să se gă-
sească într-o poziţie comparabilă cu aceea a unei mame de
nou-născut. Când este regresat profund, pacientul nu poate să
se identifice cu analistul sau să înţeleagă punctul său de ve-
266 D.W. Winnicott OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 267

dere mai mult decât fătul sau bebelușul nou-născut poate em- nu poate înţelege ce-i datorează mamei sale – până când nu
patiza cu mama. este făcută această interpretare.
O mamă trebuie să fie în stare să tolereze faptul de a-și urî
copilul fără să facă nimic cu asta. Ea nu poate să o exprime Un analist trebuie să afișeze toată toleranţa, răbdarea și efi-
faţă de el. Dacă din teama de ce ar putea face, nu își urăște în cienţa unei mame devotate copilului ei; trebuie să recunoască
mod adecvat bebelușul atunci când el o rănește, ea trebuie să dorinţele pacientului ca pe niște nevoi; trebuie să dea la o par-
se retragă în masochism, și cred că asta a dat naștere falsei te- te alte interese pentru a fi disponibil, pentru a fi punctual și
orii a masochismului natural la femei. Cel mai remarcabil lu- obiectiv; și trebuie să pară că vrea să dea ceea ce, în realitate,
cru la o mamă este abilitatea de a fi atât de mult rănită de be- este dat doar în urma nevoilor pacientului.
belușul său și de a urî atât de mult fără să se răzbune pe co- Este posibil să existe o lungă perioadă iniţială în care punc-
pil ca și abilitatea ei de a aștepta recompense care pot veni sau tul de vedere al analistului să nu poată fi apreciat (nici măcar
nu într-un moment ulterior. Poate fi ea ajutată de unul din cân- inconștient) de către pacient. Nu poate fi așteptată recunoștin-
tecele de leagăn pe care le cântă, care bebelușilor le plac mult, ţa, deoarece la nivelul rădăcinii primitive a pacientului de care
dar pe care, din fericire, nu le înţeleg? avem grijă nu există o capacitate de identificare cu analistul;
și, cu siguranţă, pacientul nu poate vedea că ura analistului
Nani, nani, copacii îngână, este adesea provocată chiar de lucrurile pe care le face el în-
Vântul suflă, leagănul leagănă, suși, în modul său rudimentar de a iubi.
Ramura se rupe, leagănul cade În analiză (analiză de cercetare) sau în gestionarea obișnui-
Jos vino, copile, cu ramură cu tot! tă a tipului mai psihotic de pacienţi, pe umerii analistului (psi-
hiatrului și asistentei) atârnă o mare povară și este important
Mă gândesc la o mamă (sau tată) jucându-se cu un copil să se studieze modurile în care anxietatea de calitate psihoti-
mic; copilului plăcându-i joaca și neștiind că părintele expri- că și, de asemenea, ura sunt induse în aceia care lucrează cu
mă ură prin cuvinte, probabil chiar în termenii simbolismului pacienţi psihiatrici grav bolnavi. Doar astfel poate exista vreo
nașterii. Aceasta nu este o strofă sentimentală. Sentimentalis- speranţă de a se evita o terapie adaptată mai degrabă nevoi-
mul este inutil pentru părinţi, în măsura în care conţine o ne- lor terapeutului decât nevoilor pacientului.
gare a urii, iar sentimentalismul mamei nu este deloc bun din
punctul de vedere al copilului.
Mi se pare îndoielnic ca un copil de om, pe măsură ce se
dezvoltă, să fie capabil să tolereze deplinătatea urii sale în ca-
drul unui mediu sentimental. El are nevoie de ură pentru a
urî.
Dacă acestea sunt adevărate, nu se poate aștepta de la un
pacient psihotic în analiză să tolereze ura sa faţă de analist de-
cât dacă analistul îl poate urî la rândul său.
Dacă toate acestea sunt acceptate, rămâne de discutat ches-
tiunea interpretării urii analistului faţă de pacient. Aceasta,
desigur, este o chestiune plină de pericole și necesită cea mai
atentă temporizare. Dar consider că o analiză este incomple-
tă dacă până la sfârșit nu a fost posibil ca analistul să-i spună
pacientului ceea ce el, analistul, a făcut pe neștiute în timp ce
pacientul era bolnav, în stadiile mai timpurii. Pacientul este ţi-
nut, într-o anumită măsură, în poziţia unui copil – cineva care