Professional Documents
Culture Documents
Ultima Noapte .... C. Petrescu
Ultima Noapte .... C. Petrescu
Petrescu
Concepția estetică:
Romanul ionic:
Noul roman nu mai crează iluzia vieții de vale, ci se caută autenticitatea trăirii
individuale. Acest tip de roman este ilustrat de Camil Petrescu în „Patul lui Procust”, Anton
Holban „Ioana”, Mircea Eliade „Maitreyi”. Camil Petrescu nu este doar creatorul romanului
ionic, este și teoreticianul acestuia. Prin câteva studii din „Teze și antiteze”, aceste idei
estetice sunt expuse în „Noua structură și opera lui Marcel Proust”. Romanul românesc stă
azi sub semnul romanului fracez (prin Honore de Balzac – romanul doric și prin Marcel
Proust – romanul ionic „În căutarea timpului pierdut”).
Dacă individul se poate cunoaște pe sine, retrăind și analizând stările interioare, prin
anamneză, romanul va fi lanțul amintirilor mele involuntare iar acesta este spontan,
nedirijat. Cu alte cuvinte, Camil Petrescu consideră că scriitorul nu trebuie să aibă grijă de
structura romanului. Camil Petrescu spune în continuu că „voi lăsa să se desfășoare fluxul
amintirilor, iar dacă o întâmplare îmi aduce în minte o altă întâmplare, nu-i nimic, fac o
paranteză și povestesc totul intercalat fără nici o grijăcă îmi strică fraza, chiar dacă durează
o pagină sau 50.”. Aceasta explică de ce în romanul studiat, romanul căsniciei, este o amplă
paranteză în romanul de război. Totuși, fiind un roman de început, construcția pare mai
degrabă pedantă decât lipsită de grijă.
Titlul:
Titlul este în spirit realist întru cât conține niște motive anticipative, sunt precizate
temele principale ale cărții: viața (iubirea) și moartea (războiul). Naratorul-personaj își
prezintă propria experiență de viață și chiar experiența căsniciei se vrea autentică, deși
autorul nu a fost căsătorit. În spiritul romanului experienței, eroul precizează „N-aș vrea să
existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea ce o voi face, de la care să lipsesc, mai
exact să lipsească ea din întregul sufletesc.”. De aceea naratorul alege două ipostaze
existențiale fundamentale: viața și moartea, punând accent pe starea interioară, esența
dramatică a conștiinței, a aspirației spre necunoscut. Tânărul vrea să știe adevărul absolut
despre Ela, dacă este sau nu înșelat, sau în volumul al doilea se întreabă dacă într-adevăr a
participat la o luptă autentică. Lexemul „noapte” din titlu, opulent, este folosit și prin
funcția sa denotativă, este ultima întâlnire cu Ela, dar și conotativ, incertitudinea tânărului
însetat de absolutul iubirii, sau poate misterul iubirii ca esență a vieții. Cele două adjective
„ultima” și „întâia” sugerează ciclicitatea vieții. Cuvântul „război” este folosit în sens
conotativ, definind războiul interior desfășurat în conștiința personajului care se luptă între
Scylla inimii și Charibda rațiunii, încercând să analizeze rațional un sentiment irațional –
gelozia.
Rema:
Primul volum este în cea mai mare parte romanul căsniciei, iar volumul al doilea este
jurnalul de război, deci este utilizată tehnica jurnalului.
Totuși, Camil Petrescu are nostalgia romanului clasic și propune un altfel de final
pentru drama lui Gheorghidiu, dar în subsolul volumului al doilea din „Patul lui Procust”,
unde aflăm că Gheorghidiu s-a întors pe front, dar dezertează și își găsește sfârșitul în ocna
părăsită pentru că nimeni din familie nu a intervenit pentru a-l salva.
Romanul mai are și alte atribute clasice. Este în cea mai mare parte un monolog, dar
discursul narativ face loc adesea unor observații specifice romanului obiectiv.
Există o imagine a vieții bucureștene. Sub aspect social, societatea în care trăiește
Gheorghidiu functționează ca un pat al lui Procust. Există apoi un tablou al vieții politice,
naratorul văzând parlamentul român în tonuri caragialiene, există apoi o imagine a vieții de
familie devenită un paravan al afacerismului și al imoralității, în sfârșit, o imagine a lumii
economice în care singura ocupație este profitul. Există și o imagine a frontului, încât
putem spune că naratorul realizează un tablou complex de tipul război și pace: pe lângă
atmosfera frontului, există și o viață în spatele acestuia. Totuși, imaginea frontului se
realizează dintr-o perspectivă subiectivă pentru că sunt întreținute mai mult experiențele
de pe front ale lui Gheorghidiu, preocupat la un moment dat dacă a participat sau nu la o
luptă adevărată.
Aici naratorul vizează tehnica jurnalului. Precum Mircea Eliade, Camil Petrescu face
din romanul său un roman virtual pentru că întreține un jurnal. Naratorul, însă, transcrie
din jurnal în roman și transcriind face niște completări, unele chiar de dată foarte recentă,
apropiată de momentul publicării romanului. Naratorul face astfel un tip de delimitare
între timpul evenimențial, un timp al diegezei din jurnalul potențial și un timp al amintirii, al
scrierii acestor întâmplări. De aceea, naratorul utilizează două timpuri narative: prezentul,
specific jurnalului și viitorul pentru completări.
Așa se întâmplă în câteva situații. Dar, concludent este mai cu seamă episodul cu
surorile Manciulea. Narațiunea începe la prezent „Ordonanța îmi aduce o veste”. Autorul
însă completează episodul când transcrie din jurnal în roman „Aveam s-o întâlnesc și eu
peste vreo două săptămâni...Aveam să aflu că are »Virtutea de aur«”. Ultima notație este și
mai recentă „Ba acum am auzit că este și în cărțile de citire.”. Autorul se întoarce apoi spre
planul prezent al jurnalului „Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească”.
Romanul de război utilizează și alte modalități narative: comentarii între paranteze, note,
înserația în text a unor titluri de broșuri, versuri din Eminescu, versuri populare și chiar un
ordin de luptă, toate acestea contribuind la autenticitatea romanului. Acestea se numesc
elemente de intertextualitate, iar tehnica este a colajului. Într-o vreme, critica vorbea
despre o lipsă a unității romanului. Problema este falsă pentru că tocmai volumul al doilea,
jurnalul de război, propune o idee clară. Războiul are o funcție liberatoare, este un act
catharctic, de purificare. Numai trăind drama războiului, Gheorghidiu înțelege că drama
personală pălește și aceasta îi va da puterea să renunțe la obsesiile mai vechi.
Despre drama lui Gheorghidiu s-a mai observat și faptul că eroul este un învins sau
învingător. Dramele celorlalți eroi implicau autosublimarea sau măcar tentativa.
Caracterizare personaje:
Ștefan Gheorghidiu:
- Vorbești prostii - și-i sticleau ochii mari verzi - nimeni n-are de ajuns, niciodată! Ce
știi tu? Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ținut-o
până acum?”.
Dacă romanul are suficiente atribute clasice, memoria lui Gheorghidiu funcționează
cronologic și selectiv, pentru că din drama căsniciei se oprește și analizează cele două
momente ale despărțirii. Prin această autoanaliză, romaul se poate defini, cum spune
Pompiliu Constantinescu, ca un război al sexelor. Așa cum spune însuși personajul, căsnicia
este o simbioză și trebuie timp și complicitate pentru formarea ei, iar rezultatul nu e
totdeauna cel scontat. Într-un cuplu femeia are mai multă putere de adaptabilitate.
Bărbatul este mai conservator, iar Gheorghidiu predispus să amplifice până la proporții
catastrofice anumite amănunte, nu se poate adapta noului mod de viață pe care Ela și-l
dorește. Femeia nu numai că prinde gustul vieții mondene “ petrecerile la restaurant,
excursiile în bandă”, ci îi sugerează tânărului ei soț să fie mai cochet: să-și mai facă două
costume de haine, să-și comande jumătate de duzină de cămăși, detalii care generează
reflecții și mai cu seamă complexe “Am înțeles că în sufletul ei se petreceau comparații care
nu-mi erau favorabile”. Aceste amănunte provoacă alte drame, desigur exagerate de
individul hipersensibil, iar comparațiile redau tocmai această exagerare “Ca o armată care
și-a pregătit ofensiva pe o direcție, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele.”. În această
anamneză Gheorghidiu încearcă să se scruteze, să devină cât mai lucid și cu toate acestea
nu reușește “mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferință […] Îmi ziceam că
văd poate prea mult rău acolo unde nu e”.
Prima despărțire se produce în urma excursiei în bandă la Odobești, dar mobilul este
altul: refuzul Elei de a merge acasă de restaurant la îndemnul lui. Gestul său îi contrazice
gândurile, idealurile, mai mult decât ceea ce făcuse în excursie Ela. Gesturile ei de a mânca
din aceeași farfurie, de a folosi aceleași tacâmuri, pahar, sunt commentate de bărbatul
orgolios care crede că bucuriile într-un cuplu vin doar din gesturile intime ale cuplului, dar
gestul lui de a aduce o prostituată în patul conjugal este absurd. Aceste stări sunt notate de
naratorul-personaj doar la nivel maladiv “În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav,”
“pojghița de pe cicatricea sufletului se rupe încet”. Abia în lipsa soției, tânărul înțelege această
legătură sentimental de care vorbea la început, iar stările sunt notate tot la nivelul
biologicului. El simte “un pietroi în stomac […], un nod în gât[…], eram alb ca un om fără
globule roșii.”.
A doua despărțire este mult mai chinuitoare și analizată cu mult mai multă
minuțiozitate, acum adăugându-se și notarea unor stări. Tânărul o caută pretutindeni, și în
locurile unde ea obișnuia să meargă: la teatru, la restaurant iar pe stradă umbla automat
“cu toată atenția răsfrântă înăuntru”. De aceea riscă să dea buzna peste automobil, uită să
ia de la chioșc ziarul și restul sau întâlnindu-se cu o fostă prietenă, îi sărută mâna și apoi,
automat, dă să i-o sărute și pe celui ce o însoțea, riscând să aibă un duel, dar mult mai
autentice sunt notațiile intime “el simte un gol canceros, că prezența femeii îi era
indispensabilă ca morfina unui detracat”, dorul de ea se strângea în el “ca răul dintr-un
abces”, are starea asemenea calmului de fulg pe care o dă morfina. Tânărul încearcă să îți
reia studiile, chiar cercetările, dar are și aici deziluzii (era preocupat de teoria apreorismului
lui Kant). Dar descoperind o scrisoare într-o zi când încerca să refacă imaginea femeii iubite,
aceasta nu va avea darul de a-l convinge în legătură cu cinstea Elei, ci, în chip paradoxal, îl
aruncă într-o stare și mai plină de îndoieli, această stare fiind marcată prin interogații și
propoziții condiționale, ipotetice (scrisoarea era a Anișoarei și prin ea o invită să doarmă la
ea, iar scrisoarea purta și data, ziua în care se întorsese de la Azuga, întoarcere
neanunțată).
Ela:
Ela este singurul personaj feminin important al romanului, dar pentru că romanul
impune o perspectivă subiectivă, aceasta are un statut aparte. Ea nu este o prezență vie
care actionează, ci este mai mult o emanație, pentru că portrerul ei este realizat prin niște
întâmplări relatate numai de Gheorghidiu, deci de un narator necreditabil. Ea apare doar
prin prisma conștiinței ampatice a lui Gheorghidiu, și se organizează conform obțiunilor
acestuia. Sondările, concluzionările, deciziile aparțin numai bărbatului. Ea se mișcă și
gândește în spațiul ordinal al conștiinței acestuia. Ea nu are capacitatea de a delibera, nu
are independență. Ela este, deci, Madonna, căci așa este dispus s-o vadă bărbatul la
început, dar devine la final o veneră, sau cum spune un alt critic, o Galatee care prinde viață
pentru a demonstra principal voință auctorială, că este un monstru.
Imaginea războiului
În roman însă autorul procedează mai didactic, chiar tolstoian, în sensul prezentării
atât a frontului cât șia imaginii din spatele frontului. De aceea în primul volum, exceptând
primul capitol, prezintă mai mult spatele frontului, adică viața civilă, influențată de
Parlamentul României, unde se decide intrarea în război sau afacerile care se fac în noile
condiții.
În volumul al doilea este și o imagine tragică a războiului, mai exact cu titlul „Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu!”, exclamația unui țăran soldat în fața grozăviei „un mal
sub care se adăpostesc se năruie deasupra lor”. Apoi, fidel principilui „războiul este
experiența insului”, folosind și tehnica jurnalului, naratorul va reda diverse stări trăite în
timpul câtorva atacuri și ambuscade, iar naratorul este afectat mai cu seamă la nivelul
auzului „trăsnete de obuze se prabușesc [...] schimb viu de răpăieli și fâsâituri [...] întâia
explozie îmi sparge urechile [...] exploziile ca prăbușiri de locomotive înroșite”. În acea
parte romanul are și un caracter eseistic. Gheorghidiu este preocupat doar să înțeleagă
dacă a participat sau nu la o luptă adevărată,făcând diverse asocieri, paralelisme. Răul trăit
este asemenea celui trăit pe Marea Caspică sau reflectând la condiția umană, Camil
Petrescu se gândește la Ahile cel invulnerabil, dar el vrea să-și ferească măcar craniul de
grăzăvia aceasta.