Professional Documents
Culture Documents
Pneumologie Si Nursing Specific, 8. CANCERUL BRONHOPULMONAR
Pneumologie Si Nursing Specific, 8. CANCERUL BRONHOPULMONAR
CANCERUL BRONHOPULMONAR
8. CANCERUL BRONHOPULMONAR
Definiţie: cancerul bronhopulmonar este o tumoare malignă, cu punct de plecare bronşic. Etiopatogenie:
constituie una din cele mai frecvente localizări, fiind depăşită ca frecvenţă
doar de cancerul gastric (20% din totalitatea tumorilor maligne). Apare predominant la bărbaţi (de
8 - 10 ori mai des decât la femei), în special după 40 de ani. Etiologia nu este cunoscută, dar există unele
cauze favorizante: fumatul - după unele statistici boala apărând de 17 ori mai frecvent la cei care fumează
peste 20 ţigarete pe zi decât la nefumători -, substanţele radioactive, gudronul, procesele inflamatorii
cronice pulmonare.
Anatomie patologică: tumoarea este localizată mai frecvent în plămânul drept, în bronhiile mari şi
lobii superiori. Odată constituită formaţiunea tumorală proemină în bronhie, pe care o obstruează.
Debutul este de obicei insidios, manifestându-se prin tuse precoce, continuă, rebelă la tratament,
expectoraţie mucoasă sau mucopurulentă, uneori cu striuri de sânge, alteori hemoptizii abundente,
dispnee, dureri toracice, la început surde, mai târziu intense şi continue. Debutul poate fi şi acut, de tip
pneumonie sau cu aspect de abces pulmonar. Se cunoaşte şi un debut tardiv, în perioada de metastazare,
printr-un tablou de sindrom para-neoplazic: tulburări de tip reumatismal (artralgii, degete hipocratice),
neurologic (poline-vrite), endocrin (acromegalie).
Există două mari forme: hilară (2/3 din cazuri), cu simptomatologie bogată, în special bronşitică
(respiraţie dificilă, şuierătoare - Wheezing), dar nespecifică şi periferică: multă vreme asimptomatică, cu
manifestări numai radiologice.
Semnele fizice apar târziu şi se datoresc obstrucţiei bronşice, interesării pleurei, infectării
teritoriului pulmonar din jur, compresiunii unor formaţiuni vecine sau metastazelor.
Semnele radiologice constau de obicei în: opacitate hilară, imagine de atelectazie lobară sau
zonală şi opacitate rotundă în plin parenchim.
Semnele de laborator: unul dintre cele mai importante examene, este cercetarea
celulelor neoplazice în spută, prin recoltarea sputei 3 zile consecutiv (eventual repetare); acest examen
permite diagnosticul în 80 - 90% din cazuri, cu 1 - 5 ani înainte ca neoplasmul să devină evidenţiabil cu
ajutorul metodelor clasice; de asemenea examenul
citologic al secreţiei bronşice poate pune în evidenţă existenţa tumorii; V.S.H. este aproape totdeauna
accelerată, indiferent de gradul febrei.
Evoluţie: diagnosticul se precizează de obicei târziu, când tratamentul este inoperant. Gravitatea
rezultă şi din faptul că faza silenţioasă durează 5 -6 ani, iar cea de latenţă clinică, 2-3. Când diagnosticul
s-a stabilit, evoluţia este în general rapidă, bolnavii sucombând în maximum doi ani de la precizarea
acestuia. Complicaţiile sunt numeroase, ele precipită evoluţia bolii, mărind suferinţele bolnavilor: procese
inflamatorii sau supurative (pneumonii, bronhopneumonie, abces pulmonar, dilataţie a bronhiilor etc.);
procese pleurale (serofibrinoase sau hemoragice); compresiuni ale organelor din mediastin prin
adenopatie; prinderi ale ganglionilor axilari şi supraclaviculari şi metastaze la distanţă (cerebrale, osoase,
hepatice etc.). Moartea se produce prin caşexie, hemoptizie masivă, asfixie etc.
Forme clinice: se cunosc următoarele forme mai importante:
forma apicală (sindromul Pancoast-Tobias), cu bombarea fosei superclaviculare, dureri insuportabile şi
semne neurologice;
cancerul pulmonar secundar este un cancer metastatic, cu punct de plecare din prostată, sân, uter,
tiroidă, rinichi, stomac, colon, rect. Spre deosebire de cancerul primitiv, realizează o imagine radiologică
nodulară, de obicei multiplă, uneori miliară. Simptomatologia pulmonară este multă vreme mută,
metastazele fiind localizate la periferia plămânilor, dominând semnele localizării primitive (prostată, sân,
uter etc.). Deznodământul fatal, survine mai repede decât în cancerul primitiv.
Diagnosticul se bazează pe apariţia insidioasă - la un individ de obicei după 40 de ani, mai ales
mare fumător - a unor simptome funcţionale nesemnificative prin ele însele (tuse, expectoraţie, dispnee,
hemoptizii), dar rebele la tratament şi persistente. Aceeaşi semnificaţie trebuie acordată unor pneumonii şi
pleurezii rezistente la tratament sau recidivante. Diagnosticul se precizează prin examen radiologic,
bronhoscopie, biopsie şi examenul microscopic al sputei.
Există deci 4 metode de depistare în stadii precoce: clinică (cu atenţie la pneumoniile care se
repetă în acelaşi lob, la stări febrile neexplicate şi V.S.H. crescută), radiologică, endoscopică şi
citodiagnostică, vizând sputa.