DREPT PRIVAT INTERNAŢIONAL – Curs 1 (23.02.

2015)

 La examen în principiu nu vor fi speţe. Nu se dau grile. Examenul va consta în subiecte

redacţionale în care să se vadă modul în care gândim şi dacă am înţeles logica acestei materii.
 Ne va trimite documente care vor fi utilizate pentru pregătirea examenului. Ne va preda
concis la curs aşa că va trebui să consultăm materialele pe care le va trimite.

Drept internaţional privat – este o materie întinsă şi diversificată dacă ne gândim la toate
raporturile juridice care conţin elemente de extraneitate, elemente care fac ca raportul juridic să prezinte
legături cu încă un sistem de drept. Care sistem juridic va guverna relaţia respectivă? Avem raporturi de
drept privat extrem de diverse, din materia contractelor, a delictelor, din materia căsătoriei.

Elementul de extraneitate este tot mai des prezent. În cazul unei căsătorii cu un cetăţean din alt
stat, se pune problema cărei legislaţii va fi aplicabilă. Putem discuta despre condiţiile de validitate care
sunt prealabile sau concomitente încheierii căsătoriei, care pot fi supuse distributiv, legea naţioanală a
fiecăruia dintre viitorii soţi din momentul încheierii, sau putem spune chiar din momentul contractării
(este, totuşi, un acord de voinţe). Cu privire la relaţiile dintre părţi, ele fiind patrimoniale sau
nepatrimoniale, ele nu pot fi guvernate decât de o lege unică, relaţia este indivizibilă. Localizarea
raportului juridic este întotdeauna o chestiune prealabilă, iar astfel va trebui determinat sediul materiei
într-un sistem legal sau altul.

La o succesiune se pune problema că autorul moştenirii ar putea avea o anumită apartenenţă

naţională sau poate avea mai multe apartenenţe naţionale fiindcă tot mai des ideea de dublă cetăţenie
este întâlnită, iar cetăţeniile concurente nu mai sunt privite cum erau în DIP clasic. Aceste cetăţenii au un
statut de egalitate şi trebuie determinată care este ţara cu care persoana respectivă întreţine cele mai
strânse legături. Art. 20 din Legea 105 din 1992 care a fost integrată cu modificări în NCC, articol care
spunea că „ relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre soţi sunt guvernate de legea naţională comună,
dacă exista, în lipsă de legea statului de domiciliu comun, în lipsă, de legea reşedinţei lor comune, în lipsă
de legea statului cu care întreţin cele mai strânse legături. La o moştenire, autorul succesiunii poate avea
o apartenenţă naţională, bunurile care compun masa succesorală se pot afla pe teritoriul diferitelor state,
ultimul domiciliu al defunctului poate fi într-un alt stat decât cel a cărui cetăţenie o poseda. Atunci se

1
pune întrebarea ce lege va guverna raportul juridic pentru că nu se pot aplica mai multe sisteme
succesorale.

În trecut se făcea diferenţa între statutul real şi statutul personal spunându-se că succesiunea era
supusă, de exemplu în Legea 105 din 1992 averea mobilă era supusă legii naţioanle a autorului
moştenirii, pe când averea imobilă era supusă legii statului pe a cărui teritoriu se găsesc imobilele
respective. Sistemul este considerat păgubos pentru că nu ţine cont de natura moştenirii. Moştenirea este
o transmisiune universală a unui patrimoniu. Fundamentul este legătura dintre autorul moştenirii şi
moştenitorii săi. Acest fundament se găseşte pe tărâmul relaţiilor de familie, fie ne gândim la moştenirea
legală şi rezervatarii sunt rude ale autorului moştenirii, fie la afecţiunea de durată în cazul legatelor
testamentelor. Supunând succesiunea unor legi diferite, în funcţie de locul situării imobilelor se ajungea
la atâtea cotităţi disponibile şi rezerve câte imobile existau în patrimoniu, pe teritoriul unor state diferite.
Era un sistem nefiresc şi care a provocat în practică suficiente distorsiuni.

Speţă - Faimoasa chestiune engleză: Defunct francez care avea un fiu şi o fiică, soţia fiind
predecedată. Masa succsorală se compunea din 2 imobile, de valoare aproximativ egală, unul situat la
Londra şi unul la Paris. Prin testament, defunctul a lăsat unul dintre imobile fiicei care profesa ca medic în
Anglia, iar fiul a primit imobilul din Franţa. După moartea testatorului, fiica din Anglia îşi revendică
rezerva franceză din imobilul francez pe care o şi obţine. Pentru instanţa franceză masa succesorală, 1/1
îl reprezenta imobilul francez, deoarece doar el era supus legii franceze. Evident că din acel întreg, fiica
obţine rezerva fanceză. În schimb, nu acelaşi lucru poate obţine şi fiu asupra imobilului engelz, deoarece
dreptul englez nu cunoaşte instituţia rezervei succesorale. Imobilul englez fiind lăsat prin testament fiicei
ea îl obţine în întregime. Această fărâmiţare în funcţie de natura bunului şi locul unde se situează,
conduce, contrar finalităţii şi voinţei testatorului ( aceea de a asigura o relativă egalitate între cei doi
copii), la consecinţe nedorite de testator şi inechitabile datorită jocului normelor de conflict.

Există, în materie succesorală, un instrument european, Regulamentul european 650/2012 care

reglementează în mod uniform toate aspectele legate de materia succesiunilor. Este vorba despre un
sistem succesoral autonom și paralel cu cel care ființează în interiorul sistemului normativ aparținând
statelor. Regulamentul pornește de la premisa că în spațiul european coexistă multe sisteme succesorale
și ele sunt diferite ca și concepții. Dacă luăm un posibil criteriu, de exemplu după modul de transmitere:

 avem sistemul transmisiunii directe și imediate a moștenirii

Moștenirea se deschide încă din momentul morții autorului ei și se transmite direct către
moștenitori, în sistemul nostru.
2
  avem sistemul transmiterii moștenirii, dar amânate ( sistemul austriac)
 În care moștenirea se deschide în momentul morții defunctului, dar transmisiunea
succesiunii nu operează în acest moment ci în momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești. Se observă această amânare a transmisiunii dreptului de proprietate ca efect al
succesiunii. Sistemul prezintă avantaje și dezavantaje, de exemplu referintor la dezavantaje
teoretic s-ar putea spune că nu s-ar putea foarte bine explica acel gol care eistă între momentul
deschiderii și momentul în care instanța deschide succesiunea. Avantajul este mai mare deoarece
sistemul încurajează securitatea dinamică a circuitului civil. Procedura de verificare a
moștenitorilor, a activului succesoral, lichidarea creanțelor creditorilor se face mai riguros
urmărind o procedură judiciară.

În sistemul german și austriac în care coexistă principiul separației între raportul obligațional și
raportul real, în materie de carte funciară acestea se aplică, spre deosebire de dreptul român în care nu
este încetățenit. La noi, dreptul spune: cartea funciară se întregește cu toate actele și mapele care stau la
baza documentației, deci nu ar fi de ajuns cartea funciară ci trebuie să fii foarte sigur, să urmărești și
mapa cu înscrisuri. Teoretic nu se pot arunca toate impuritățiile și viciile asupra terțului, însă la noi dacă
ne referim la o simplă vânzare de apartament, dacă nu ți-ai plătit impozitul la timp, actul este lovit de
nulitate absolută (aberant!). Sau dacă ai transferat dreptul de proprietate asupra unui apartament, dar
fără să ai dovada de la asociația de proprietari că nu ai datorii la cheltuielile la asociație, actul este lovit de
nulitate absolută. Sau la terenuri dacă se dezmembrează o parcelă de teren în mai mult de 3 parcele, dar
fără certificat de urbanism, acesta fiind potrivit legii un act de informare a cumpărătorului, actul este lovit
de nulitate absolută. Nu am o garanție asupra veracității înscrierii în cartea funciară. Depinde astfel ce
încurajezi. Încurajezi entitatea statului sau nu. În limita prescripției acțiunii în rectificare, nulitate
absolută este imprescriptibilă, deci oricând se poate constata nulitatea actului, dar dacă actul a stat la
baza întabulării, acțiunea în rectificare este totuși prescriptibilă cu diferențele care sunt: dacă e act
oneros și dobânditor de bună credință și au trecut 3 ani de la data înscrierii dreptului terțului. Nulitatea
absolută este anihilată de prescripția acțiunii reale. În sistemul german deci, accentul este pus pe
securizarea circuitului civil. Pot vinde un bun cu clauză de rezervă a dreptului de proprietate în sensul că
eu dețin dreptul de proprietate până când cumpărătorul va achita restul de preț.

În dreptul român, vânzarea cu titlu de rezervă este o vânzare condiționată de o condițiie

suspensivă. Se urmărește asigurarea împotriva insolvabilității cumpărătorului, mai ales dacă
cumpărătorul este o societate comercială. Dacă nu va plătit tot prețul, ne interesează ca în cazul în care pe
perioada de derulare a constractului, dacă acea societate intră în insolvență să nu fiu și cu proprietatea
3
transmisă și să devin un simplu creditor la masa credală a restului de preț alături de ceilalți creditori.
Dacă se încalcă pactul comisoriu și prețul nu se va achita vânzarea se desființtează retroactiv pe baza
hotărârii judecătorești. Pactul comisoriu nu are eficiență în procedura insolvenței deoarece îngheață
efectele actului la momentul deschiderii ei. Pactul comisoriu nu mai apucă să își producă efectul
retroactiv. La rezerva dreptului de proprietate eu încă nu am transmis dreptul de proprietate. NCC spune:
clauza de rezervă a dreptului de plată este supusă notării în cartea funciară.

 avem sistemul dublei transmisiuni

Acesta constă în aceea că la momentul morții defunctului, moștenirea este transmisă în
mod fictiv unuei persoane reprezentative (executorul testamentar instituit sau în lipsa acestuia
unei persoane numită de instanța succesorală care are atribuția limitată și exclusivă de a lichida
pasivul succesoral). După ce acest pasiv este lichidat, operează cea de-a doua transmisiune care
este transmisiunea succesorală exclusivă, către moștenitori și care este exclusiv o transmisiune de
activ succesoral, după ce pasivul fusese lichidat în etapa precedentă. Lichidarea pasivului
succesoral nu este integrată în procedura succesorală respectivă. Acest sistem oferă prevalență
creditorilor, deoarece succesiune reprezintă o ecuație între cel puțin 3 categorii de interese:
autorului moștenirii, interesele moștenitorilor apropiați și interesele creditorilor moștenirii.
Prima dată se lichidează pasivul, iar după ce pasivul s-a lichidat, activul net este supus distribuirii
moștenitorilor.

Regatul Unit, Irlanda și Danemarca merg pe sistemul de opt in, iar nu pe cel de opt out.
Regulamentul merge pe o concepție romanistă a succesiunii ca transmisiune universală de activ și pasiv.
Și tocmai pentru a nu fi nevoit sistemul englez de a supune succesiunea unei legi străine atunci când
există bunuri sau creditori în Anglia, pentru ca lichidarea acestor creanțe care costituie pasiv succesoral
să nu poată fi supusă niciodată unei legi străine decât celei engleze, au ieșit de sub umbrela europeană.

La noi dreptul este înțepenit. Chiar și în sistemele romano-germanice în care s-au făcut reforme s-
a ajuns la o anumită soluție de compromis, la o anumită fluidizare. La noi, s-a menținut o anumită tradiție.
De exemplu, și în sistemul austriac există rezerva succesorală sau reducțiunea doar că nu toate
liberalitățile sunt supuse aducerii la masa succesorală, ci doar liberalitățiile făcute ”în preajma morții”, în
ultimii ani înaintea morții. Există o mare diferență între liberalitățiile făcute acum 15 ani și cele făcute
recent, posibil pentru a eluda legea. De aceea sunt sisteme în care doar libertățile făcute în ultimii 5 ani
anterior morții au semnificație succesorală. Sau la nemți, libertățiile făcute în ultimii 10 ani, dar
progresiv. De exemplu, tot cu câte 1/10. Dacă liberalitatea a fost făcută în anul morții va fi 10/10, dacă a

4
fost făcută cu un an înainte, 9/10, dacă a fost făcută cu 10 ani în urma va fi 1/10. Tot câte o zecime scade
până ce o liberalitate mai veche de 10 ani nu mai are nicio semnificație succesorală.

În totate sistemele de esență germană, rezerva este un simplu drept de creanță. Rezervatarii nu
sunt considerați moștenitori în sensul propriu-zis, ei sunt considerați moștenitori forțați. Ei nu au o parte
a moștenirii. Sistemul de alcătuire este diferit. Sunt sisteme care încurajează planificarea succesorală
(testamente comune, contracte sau pacte succesorale guvernate de irevocabilitate, care nu sunt
cunoscute lor).(a schimbat subiectul!!). Trăim în mileniul 3 și însă natura moștenirii s-a schimbat. În
trecut era o moștenire liniară, patrimoniul se compunea din ceea ce la rândul meu am dobândit de la
ascendenții mei, era rodul unei generații. Averea dădea una numit statut social și se încerca temperarea
”libertinismul” testatorului. Astăzi însă natura ei s-a schimbat, ea are un caracter achizit. Moștenirea în
sine are ca și epicentru autorul în sine. Momentul morții radiografiază cel mai bine relațiile de familie pe
care le-a avut autorul moștenirii.

Regulamentul european, în esență, dezbate chestiunea sucesiunilor, se axează pe principiul liberei

cirulații. Avem mai multe sisteme succesorale. Căreia dintre ele este supusă succesiunea? Regulamentul
ca și principiu spune că succesiunea este cârmuită de legea statului pe al cărui teritoriu defunctul și-a
avut ultima sa reședință obișnuită. Tot acesta, deschide posibilitatea pentru prima oară exersării
autonomiei de voință și a masei succesorale. Testatorul dacă dorește poate să aleagă o altă lege care să îi
guverneze succesiunea. De exemplu va putea alege legea statului a cărei cetățenie o posedă. Dacă posedă
mai multe cetățenii, va putea supune succesiunea legii oricărui stat a cărei cetățenii o posedă.
Poziționează o nouă relație între persoană și stat. Prin regulament se dă voie legiuitorului statului să își
urmeze tradiția și ulterior cetățeanul european va putea alege. Acesta va alege acel sistem care este mai
liberal și care îi prevede o cotitate disponibiliă mai generoasă. Implicit, se crează o competiție a
codificărilor. Statul are exclusivitatea normării, dar nu mai poate ține individul încarcerat în sistemul
reglementării proprii. Alegerea nu este chiar atât de larga ca cea din materie contractuală, dar este o
alegere circumscrisă. De exemplu, dacă sunt un român care locuiesc în Spania, doresc să aleg sistemul
român, am această posibilitate. Sau am dublă cetățenie română și maghiară, chiar dacă nu am nicio
legătură cu țara vecină decât posesia cetățeniei, voi putea să aleg dreptul succesoral maghiar. Dacă am
făcut această alegere, ea este, în temeiul Regulamentului, obligatorie.

În planul dreptului internațional privat, până acum, se întâmplă această autonomie de voință pe
care o întâlnim cu predilecție în materie contractuală, succesorală, regim matrimonial, divorț. Ponderea
codificărilor europene este tot mai mare, Regulamentul Bruxelles II bis nr. 2201 / 2003 care

5
reglementeză competența internațională în materie de divorțuri și spune că în materie de divorț sunt
competente instanțele din statul membru:

- de reședință obișnuită comună a soților

- de reședință obișnuită a pârâtului
- de reședință obișnuită a reclamantului dacă durata acestei reședințe este de cel
puțin un an ca durată imediată anterior introducerii acțiunii
- de reședință obișnuită a reclamantului dacă durata acestei reședințe este de cel
puțin 6 luni ca durată imediată anterior introducerii acțiunii dacă el posedă și cetățenia
statului respectiv
- ( în caz de cerere comună ) reședința obișnuită a oricăruia dintre soți

Cetățenia nu joacă un rol în materie de factor atributiv de competență internațioanală în materie

de divorț decât dacă este o cetățenie comună. De ex. 2 români care sunt în străinătate, dacă soții nu au
cetățenie comună, cetățenia nu joaca nici un rol în materie de competență. La reședința obișnuită vor fi o
puzderie de criterii care nu sunt de tip scară ci alternative. Reclamantul va sesiza o instanță sau o
autoritate dintr-un stat membru care se încadrează în situațiile de competență enumerate mai sus.

România a început să devină o țară de turism al divorțului deoarece există o procedură rapidă, de
numai 1 lună și anume procedura notarială, chiar și atunci când din căsătorie au rezultat copii minori. De
ex. 2 soți locuiesc în altă țară, doresc să divorțeze rapid, ea se întoarce în țară și își reînnoiește domiciliul
la mama ei, urmând apoi să divorțeze în România. El italian, ea româncă. Astfel, notarul public dorind să
fie o procedură rapidă din care să iasă profit, nu se uită la criteriul european.

La succesiuni, legiuitorul european vorbește despre criteriul reședinței obișnuite. În perimetrul

dreptului intern există ca și criteriu ultimul domiciliu al defunctului, în materie de divorț apare fie
criteriul cetățeniei dacă este vorba de acordul soțiilor și diferitele posibilități legate de reședința
obișnuită.

Ce este reședința obișnuită? Prin ce se deosebește de domiciliu. Reședința obișnuită poate să se

suprapună conceptual cu domiciliul?

Art. 87 NCC : domiciliul persoanei fizice în vederea exercitării drepturilor și libertățiilor sale civile
este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”.

6
 Față de definiția anterioară a domiciliului care se regăsea în art.13 din Decretul 31/ 1954 care
spunea că domiciliul este acolo unde persoana își are locuința statornică principală. Elementul cheie al
definiției din decret este atributul ”locuirii”, pe când în NCC privește ”declararea„. Domiciliul ca și factor
de identificare a persoanei fizice, accentul pus de legiuitor este odată pe exercițiul drepturilor și
libertăților civile și pe caracterul declarativ al domiciliului. Dacă am dovada unui spațiu pe care îl dețin în
proprietate fie în chirie, fie in comodat, sau consimțământul proprietarului de a-ți stabili domiciliul în
acel loc. Intenția care rezultă din cererea formulată către serviciul de stare civilă, către primărie, evidența
populației prin care îmi stabilesc intenția de a-mi stabili domiciliul în acel loc și arăt dovada de folosință
sau propietatea unei locuințe, mi se stabilește domiciliul acolo. Nimic nu îmi impune o măsurare a
intensității locuirii, dacă eu chiar stau acolo sau nu. Pe de altă parte există și sisteme care consacră
pluralitate de domicilii, în sistemul german de exemplu, unde domiciliul nu este unic. În dreptul nostru o
persoană nu poate avea decât o singură locuință și un singur domiciliu. Dacă eu stabilesc domiciliul în
mai multe locații nu este decât în interesul circuitului civil deoarece pot fi chemat în judecată în oricare
din acele locuri. În common law semnificația domiciliului este total diferită față de cea de pe continent,
există o jurisprudență foarte bine conturată: ”the domicile is where is your home” (foarte romantic) în
orice alt loc aș locui nu îmi pierd locuința respectivă cât timp persoana trăiește cu intenția prezumată de
a se reîntoarce. Acest element intențional nu este unul pur speculativ, nu pierd domiciliul în Regatul Unit
oricât timp aș fi plecat atât timp cât instanța poate stabili în mod rezonabil intenția prezumată de a
reîntoarcere a persoanei.

În ceea ce privește regulamentele europene, legiuitorul european nu poate să se bazeze pe

concepte naționale deoarece regulamentele trebuie aplicate în mod unitar și uniform în toate statele
membre. Regulamentul este mult mai eficient decât o directivă, care nu este un izvor de drept. Izvor de
drept este actul național de transpunere. Directiva este o lege pentru legiuitor, dar regulamentul este o
lege în sine, el se substituie dreptului național. Dacă orice reglementare contravine unui regulament
aceasta se consideră nescrisă. Regulamentul prevalează și instanța indiferent de gradul ei va aplica
regulamentul. Acesta poate fi aplicat numai uniform, iar interpretarea regulamentului aparține CJUE.
Reședința obișnuită este un concept uniform.

În art. 2570 NCC :” reședința obișnuită a persoanei este în statul în care își are locuința principală,
chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare”.

Reședința obișnuită evocă centrul de viață și de interes al persoanei. Atunci când se stabilește
unde este reședința obișnuită a persoanei, de ex. o persoană a murit ab intesta, succesiunea sa ar urma să

7
fie guvernată de legea statului pe a cărui teritoriu și-a avut reședința sa obișnuită. Instanța trebuie să
determine unde a avut reședința obișnuită. Problemele mai delicate apar în cazul persoanelor aflate la
studii, sau au proprietăți în mai multe state membre și stau succesiv în mai multe state. Reședința
obișnuită se determină întotdeauna factual ceea ce înseamnă că eu ca instanță trebuie să determin,
potrivit tuturor circumstanțelor care compun legătura acestor persoane, unde aceasta își avea centrul său
de viață și interes, luând în calcul și durata locuirii, caracterul ei neîntrerupt, locul unde se află familia și
locul unde își exercită profesia, iar în cazul în care există discrepanțe încerc să determin centrul de
interes al persoanei. În dreptul german au apărut diferite probleme deoarece unii cetățeni și-au cumpărat
proprietăți în Insulele Canare și jumătate de an stau în Germania și cealaltă jumătate de an acolo, iar dacă
la un moment dat decedează se pune problema unde a fost reședința obișnuită a defunctului. Legiuitorul
european nu a stabilit un criteriu sau cât timp trebuie să treacă pentru a putea susține că s-a obținut o
nouă reședință obișnuită, totul este relativ și factual. Nu se poate stabili pe baza unor criterii
preconcepute. Din natura situației s-ar putea vedea intenția de a-și stabili reședința obișnuită într-un
anumit stat (de ex. femeia spune mă întorc la mama), de a-și schimba centrul de viață.

Revenind la procedura de divorț, atunci când e sesizat un notar public, degeaba i se arată
domiciliul unuia dintre soți, dar domiciliul nu înseamnă neapărat reședința obișnuită. Un certificat de
divorț eliberat de un notar sau o instanță română va fi valabil pe teritoriul tuturor statelor Uniunii.
Această noțiune presupune o anumită aplecare spre relația efectivă de viață a persoanelor. De modul în
care se stabilește reședința obișnuită depinde, cel mai des, atât fixarea competenței internaționale cât și
determinarea legii aplicabile unei anumite situații juridice. Dacă am reședința obișnuită într-o țară care
prevede o codificare succesorală mult mai liberală nu am interesul să aleg legea națioanlă, e mai
favorabilă legea statului în care trăiesc.

Cetățenia europeană presupune accederea la una sau mai multe cetățenii a statelor membre, dar
odată ce am dobândit cetățenia română, rolul ei scade simțitor. Factorul integrator cu caracter juridic
este reședința obișnuită.

În continuare este prohibit testamentul conjunct, iar această prohibiție este calificată ca fiind una
de formă, nu una fe dond. Este conjunctă atunci când două manifestări de voință cu caracter testamentar
sunt făcute în cuprinsul aceluiași înscris, astfel încât ar risca să confere un caracter convențional și pune
semne de întrebare cu privire la posibilitatea revocării testamentelor. Lucrurile sunt mai complicate
deoarece în țările care cunosc testamentele comune ele au o natură diferită, una este un pact succesoral și
alta este un testament conjunct în care chiar dacă întâlnesc două voințe nu este totuși un acord de voință.

8
De obicei persoanele care sunt în vâarstă și nu au copii, dorind fiecare să confere un anumit confort
supraviețuitorului, vin la notar și încheie testamente autentice diferite. Ea face un testament și îi lasă lui,
el face un testament și îi lasă ei, deci avem două testamente diferite care nu sunt conjuncte. Dar
intelectual oare ele nu sunt conjuncte? Până la urmă ceea ce îl determină pe un soț să îi lase celuilalt este
faptul că și celălalt soț procedează la fel. În dreptul nostru oricare dintre ei pot să își revoce dispoziția
testamentară fără a spune nimic celuilalt lăsându-l să creadă că testamentul este valabil. Cel puțin dpdv al
cauzei ceea ce determină un soț să lase celuilalt soț este faptul că ea procedează la fel. Deci există unitatea
de cauză, iar în toate țările care consacră testamentele comune, revocarea se poate face în principiu doar
în timpul vieții celuilalt soț și doar aducându-i la cunoștință revocarea făcută și astfel celălalt soț va putea
să își păstreze sau să își revoce dispoziția testamentară. Și caracterul conjunct a testamentului și condiția
de validitate a pactelor succesorale sunt supuse tot legii care va guverna succesiunea.

În momentul în care se lasă un testament, nu există întotdeauna posibilitatea de a ști care va fi

ultima reședință obișnuită și care va fi legea care va guverna succesiunea și raportat la care vor fi
apreciate condițiile de validitate a dispozițiilor testamentare. Legiuitorul european merge mai departe și
spune că validitatea unui testament sau pact succesoral sunt guvernate de legea care s-ar fi aplicat
succesiunii dacă persoana ar fi decedat la data întocmirii actului sau pactului. Acest fapt se numește
statutul succesoral ipotetic. Pentru a recunoaște dispozițiile de ultimă voință, Regulamentul spune că
”este supusă legii succesorale aparținând statului a cărei lege ar fi guvernat succesiunea dacă ea s-ar fi
deschis în acea zi”, fie pe criteriul cetățeniei, fie pe criteriul reședinței obișnuite. Deci iată că există
această dispoziție care favorizează recunoașterea dispoziției de ultimă voință. Mai mult, spune
Regulamentul european: dacă testamentul este considerat nul potrivit legii care s-ar fi aplicat succesiunii
din momentul încheierii acestuia, de ex. un minor face un testament care desigur nu este valabil, dar dacă
totuși este considerat valid potrivit legii succesorale a ultimei reședințe obișnuite, va fi considerat ca fiind
un testament valabil. Această dispoziție încearcă salvarea testamentului. Mai mult, în materia formei sunt
întâlnite tot felul de rigori. În sistemul de common-law există posibilitatea redactării unui testament la
calculator, semnat de autor și semnat de niște martori. El nu este nici un testament autentic, dar nu
îndeplinește nici cerințele testamentului olograf.

Art. 2635 : Legea aplicabilă formelor testamentului

9
 ” Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul
respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data
decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

a) legea națională a testatorului

b) legea reședinței obișnuite a acestuia
c) legea locului unde acesta a fost întocmit, modificat sau revocat
d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului
e) legea instanței sau organului care ăndeplinește procedura de transmitere a
bunurilor moștenirii

Asta înseamnă, că dpdv a formei testamentul este considerat valid dacă respectă oricare din
cerințele prezentate în articol. Dacă o persoană încheie un testament în Germania, testament care este
considerat valid în sistemul respectiv, el va fi considerat valid și în România chiar dacă toate proprietățile
sunt în România și chiar dacă el posedă cetățenia română. Legea locului încheierii actului, la litera c) se
poate aplica și testamentul este considerat valid, iar prohibiția testamentului conjunctiv este calificată ca
fiind una de formă.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT – Curs 2 (03.03.2015)

Îndată ce relația privată este complicată prin existența unui sau mai multor elemente de
extraneitate pășim, conștient sau nu, pe teritoriul dreptului internațional privat, deșertul înfricoșător în
care furtuna este nelipsită, în care vântul suflă deseori din mai multe direcții, deșertul care te îmbie, care
te atrage, care iți conturează ideea unui parcurs facil, dar care deseori te surprinde nepregătit, mai ales
atunci când este prea târziu pentru a da înapoi, deșertul care nu-ți permite să înființezi poteci pentru alții,
după cum nu-ți dezvăluie cărările și potecile altora, care în orice caz te obliga sa te mobilizezi, să-ți
ordonezi gândirea, să-ți aduni argumentele sau care te lasă pur și simplu să mori. Nu este vorba despre
Sahara sau despre Gobi, ci pur și simplu despre deșertul normativismului uman, despre multitudinea de
reguli și tradiții diferite care te urmăresc oriunde te-ai duce și care te pasc în aspirația la certitudine, la
siguranță, la predictibilitate. DIP, prin excelență, invită la o călătorie , la o călătorie în spațiu, pesisajul
european este cel al liberei circulații. Libera circulație presupune nu doar trecerea de pe un teritoriu pe
altul, o trecere pasageră, o trecere întâmplătoare sau efemeră, ci ea de multe ori crează ocazia sau
oportunitatea de a interacționa cu ceilalți, de a încheia raporturi juridice, raporturi care conțin aceste
legături cu sisteme de drept diferite (le numim elemente de extraneitate) și care pun ab initio problema

10
localizării lor, determinării sediului acestera, care este sistemul de drept, dintre cele cu care raportul
prezintă legături, îndrituit să se aplice în cauza respectivă.

DIP ar putea fi definit ca fiind un ansamblu de norme juridice preponderent conflictuale,

având menirea să localizeze raportul juridic atât dpdv al determinării legii aplicabile acestuia, cât și dpdv
al fixării regulilor de competență internațională, recunoașterea și executarea hotărârilor, circulația
actelor publice, dar și reguli care statornicesc condiția juridică a străinului în țara noastră.

Din această definiție s-ar putea desprinde cel puțin următoarele elemente sau trăsături
care definesc specificul acestei științe:

1) DIP reprezină o ramură a sistemului nostru de drept. Altfel spus, în pofida prezenței
adjectivului internațional în denumirea acestei discipline, ea reprezintă o ramură de drept, fiecare țară
reglementând în viziune proprie principiile de localizare a raporturilor private internaționale. Vorbim
astfel despre un DIP român, francez, italian, spaniol șamd.

Principalul izvor al DIP român îl reprezintă NCC, cartea a 7-a, intitulată "Dispoziții de DIP",
dar și NCPC în ceea ce privește procesul civil internațional. Trebuie spus însă că, în plan european există o
asiduă preocupare pentru unificarea normelor de conflict de legi și de jurisdicții, existând deja
numeroase regulamente europene care crează un cadru uniform în diferite materii, cum ar fi: cea
contractuala, extracontractuala, în cea a divorțului internațional, succesiuni, competența în materie civilă
și comercială, recunoașterea și executarea hotărârilor, titlul executoriu european, somația europeana de
plată. În toate aceste materii putem vorbi despre un DIP european.

O paranteză: tot mai mult Europa se transformă într-un spațiu globalizat dpdv juridic
federativ, există o multitudine de țări, mai multe țări, mai multe teritorii, mai multe sisteme de drept, dar
până la urmă toată această diversitate nu trebuie să contravină sau să obstrucționeze principiile de
liberă circulaproximiție, nu trebuie să ofenseze libera circulație, nu trebuie să o stânjenească și nu trebuie
să afecteze productibilitatea pe care cetățeanul european trebuie să o aibă și în ceea ce privește legea
aplicabilă raportului juridic, competența internațională, recunoașterea situației juridice care s-a născut
într-un stat membru de ordine și astfel să putem vorbi despre un circuit privat coerent.

Elementul de extraneitate a încetat de mult să devină un element întâmplător, ocazional al

raportului juridic, el începe să devină tot mai des întâlnit, devine omniprezent și acest lucru deja se
observă în toate materiile dreptului privat: și în contracte încheiate între societăți sau entități având
naționalități diferite sau persoane fizice având domicilii sau reședința obișnuită pe teritoriile unor țări
11
diferite și cetățenie diferită, căsătorii încheiate între persoane având cetățenie diferită, sccesiuni care
sunt deschise, autorul moștenirii are o anumită afacere internaționala, are un anumit loc al ultimei
reședințe obișnuite, dar bunurile care compun masa succesorală sunt "împrăștiate" pe diverse teritorii
naționale și iată că se pune cu predilecție problema determinării localizării acestor raporturi,
determinării sistemului de drept căreia îi revine competența de aplicare în situația respectivă. Deci
vorbim pe de-o parte de un DIP național care curpinde norme de conflict de sorginte națională, dar care
coexiostă cu norme uniforme în plan internațional, norme cuprinse în regulamente europene. În toate
aceste materii vizate de unificare vor prevala regulile din regulamentele europene, normele naționale se
vor aplica doar acolo unde nu există norme unificate la nivel european și, acolo unde există regulamente
europene, ele se vor aplica chiar și atunci când vorbim de raporturi cu state terțe non-europene, este
vorba despre principiul aplicării universale. Codificarea europeană se va aplica indiferent de țara la care
conduce norma de conflicct, normele naționale se vor aplica doar acolo unde nu există unificări europene.
Deci sfera de incidență a Codului Civil devine din ce în ce mai strânsă.

2) Normele DIP sunt preponderent norme de conflict, adică norme care, fără a reglementa în
mod efectiv relația privată dictând întinderea drepturilor și obligaților părților, se limitează la a localiza
raportul, stabilind sistemul de drept căruia îi revine competența de reglementare, stabilind sistemul de
drept căruia îi revine competența de aplicare, iar în materie procedurală, competența internațională a
instanțelor și a autorităților, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, acceptarea și
executarea actelor autentice.

Deci reiau noțiunea de indicator a determinării legii aplicabile, nereglementând efectiv

situația pentru că sistemul de drept a cărei competență a fost deja stabilită va reglementa aceasta,
reprezintă dreptul aplicabilității legii.

Există o gamă foarte largă de norme de conflict. Practic, toate instituțiile dreptului privat,
toate materiile dreptului privat cunosc norme de conflict specifice. Avem: norme de conflict în materia
stării și capacității persoanelor, în materia căsătoriei, în materia filiației, în materia divorțului, în materia
obligației de întreținere, în materia regimului bunurilor, în materia industriei mijloacelor de transport, în
materia contractelor, în materia extracontractuală și delictuală, în ceea ce privește culpa in contrahendo,
în ceea ce privește mostenirile, în privința prescripțiilor, uzucapiunilor șamd. Deci în toată gama raportul
de drept privat cunoaște norme de conflict, norme de localizare specifice care ține seama de specificul
instituției avute în vedere.

12
 3) DIP cunoaște, pe lângă norme de conflict, care sunt preponderente sau majoritatea, și
reguli sau norme materiale care sunt excepția și care califică în mod autonom anumite chestiuni sau
situații juridice în vederea interpretării și aplicării uniforme a normelor de conflict.

Spre exemplu, art. 31 din Regulamentul European 650/2012 în materie succesorală,

intitulat "Adaptarea drepturilor reale", prevede că: în situația în care o persoană invocă un drept real la
care este îndrituită în temeiul legii aplicabile succesiunii, iar în legislația statului membru unde este invocat
dreptul real nu este prevăzut dreptul real în cauză, respectivul drept se adaptează dacă este necesar și în
măsura în care acest lucru este posbil la cel mai apropiat drept real echivalent în temeiul legislației statului
respectiv, luând în considerare obiectivele și interesele urmărite de dreptul real specific și efectele acestuia.
Acest articol este o normă materială care îmi spune ce trebuie să fac în situația în care (nu și-a continuat
ideea). Succesiunea este un mod de transmitere a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.

Regulamentul European 650, ținând seama de natura moștenirii care este o transmisiune
universală sau cu titlu universal este guvernată de o lege unică, nu are importanță nici natura bunurilor-
mobile sau imobile- care compun masa succesorala, nici localizarea acestora, pe ce teritoriu sunt, este
guvernată de o lege unică care este fie, ca regulă generala- regula art. 21- legea ultimei reședințe
obișnuite a autorului moștenirii, acolo unde avea centrul său de viață, centrul său de interes, de multe ori
se suprapune chiar cu noțiunea de domiciliu, ca factor obiectiv, sau art. 22 deschide posibilitatea
autorului moștenirii de a alege o altă lege decât legea ultimei sale reședințe obișnuite, legea tării a cărei
cetățenie o posedă. Dacă posedă mai multe cetățenii, poate alege legea oricăreia dintre statele a cărei
cetățenie o posedă.

Regulamentul merge pe un factor anațional- reședința obisnuita-, dând posibilitatea

testatorului, dacă dorește, să-și exercite patriotismul, să-și aleagă legea lui natională. Vorbim despre o
lege unică, dar bunurile pot fi situate pe diferite teritorii, poate avea bunuri în Franța, Italia, România,
Germania. Testatorul, în momentul în care încheie înscrisul său tetamentar, el are în vedere de exemplu,
dreptul real așa cum e el, cu sistemul juridic cu care el este încetățenit.

Pot exista diferențe, de exemplu la time-sharing, la noi este calificat ca un drept de

proprietate temporară, dar în marea majoritate a țărilor, exceptând Grecia și Portugalia, time-sharingul
nu este un drept real, ci un drept de creanță, un drept contractual. Acea folosință pe durată determinată,
folosită mai ales în pachetele turistice, atunci când comerciantul are o proprietate în Insulele Canare, de
exemplu, nu este vorba despre un drept real. La noi este calificat un drept de proprietate și atunci
problema este că atunci când am lăsat prin moștenire prin tetstament si am calificat acel drept ca find un
13
drept de proprietate, întotdeauna această adaptare se va face ținând seama de sistemul drepturilor reale
existent în țara locului situării bunului, pentru că drepturile reale sunt reglementate în mod strict, există
și un principiu -numenus clausus- nu cunoști alte drepturi reale, pentru că părtile nu pot crea alte
drepturi reale decât cele care sunt strict reglementate în țara locului situării bunului, ele au un regim
aparte, sunt supuse unor forme de publicitate, forme de publicitate imobiliara care nu este unificată,
diferă de la o țara la alta, nu pot întabula în CF alte drepturi reale, de exemplu time-sharing, dacă în țara
locului situării bunului un asemena drept nu există și atunci, pentru a asigura funcționalitatea, ținând
seama, pe de o parte de legea aplicabilă succesiunii, care este legea națională, de exemplu un român își
alege legea lui națională, legea română care califică time-sharingul ca drept de proprietate, dar el
locuiește în Spania, are ultima reședință obișnuită în Spania, în Spania un asemenea drept nu este calificat
ca fiind un drept de proprietate. Și atunci tu, când transmiți moștenirea, legea aplicabilă moștenirii fiind
legea română, tu nu poți să înscrii în registrul de proprietar spaniol un asemenea drept, pentru că un
asemenea drept nu există și atunci urmează o operațiune de adaptare, de calificare, încerci ca din
perimetrul drepturilor existente în țara de destinație să alegi acel drept care este cel mai apropiat ca și
întindere, ținând seama de voința celui care a transmis, de voința autorului moștenirii astfel încat să
atingi posibilitatea de transmitere a acestuia. La asta se referă adaptarea drepturilor reale. Este o
normă materială, pentru că iți spune direct ce trebuie să faci, nu este o normă de conflict pentru că nu-ți
spune ce lege să aplici, evident că drepturile reale sunt guvernate de legea locului situarii.

Tot o normă materială întâlnim și în art. 32 din Regulament dedicat comorientilor : în

cazul în care doua sau mai multe persoane ale căror succesiuni sunt reglementate de legi diferite decedează
în împrejurări în care nu se poate stabili cu precizie ordinea în care au survenit decesele și în cazul în care
legile respective soluționează diferit acestă situație sau nu cuprinde dispoziții în acest sens, niciun defunct
nu are dreptul la succesiunea celuilalt sau celorlalți defuncți.

Este o normă materială, pentru că imi dictează soluția: niciunul nu are capacitate
succesorală. Dacă persoane între care există vocație succesorala reciprocă, de exemplu, au murit într-un
accident aviatic nu se poate stabili care dintre ele a supraviețuit celeilalte, se consideră că au decedat în
același timp.

A fost nevoie de această normă, regulă materială în cuprinsul Regulamentului pentru că nu

toate sistemele de drept aplică această regulă. De exemplu, în sistemul de common law regula este că în
această situație se prezumă că persoana care este mai tânără a supraviețuit celei mai în vârstă. Daca
persoanele au aceeași vârstă (exemplu gemeni), întotdeauna se prezumă că ar fi supraviețuit persoana de

14
sex feminin. Daca cele 2 persoane, tată și fiică, de exemplu, au murit într-un accident aviatic, dacă am
aplica sistemul englez, ea are reșesindță obișnuită în Anglia, iar tatăl în România, ar exista contradicție,
pentru că legea succesorală română ar spune că cele 2 persoane sunt comoriente și nu se moștenesc una
pe alta, dar fiica având reședința în Regatul Unit, s-ar aplica legea engleză care spune că ea a supraviețuit
tatălui ei, fiind în primul rând mai tânără și de sex feminin. În măsura în care 2 legi intră în contradicție,
Regulamentul European vine cu această normă materială care dictează direct soluția.

4) Obiectul de preocupare a DIP reprezintă și poziția străinilor în țara noastră, poziție care
este reglementată exclusiv prin de norme cu caracter național și care statornicesc regimul de frontieră,
azilul, drepturile și obligațiilor civile ale străinilor șamd.

Cine sunt străinii? Persoanele care nu posedă cetățenia română, fie că posedă cetățenia
unui alt stat fie că sunt apatrizi.

Precizare: sintagma sau conceptul de străin trebuie interpretat ținând seama de

evoluția noilor realități în plan european. Nu vom folosi această sintagmă atunci când avem de-a face
cu resortisanți aparținând altor state membre ale UE, altfel spus toti cei care, având cetățenia unui stat
membru devin astfel cetățeni europeni, se bucură de absolut toate drepturile cetățenilor români fără să
existe nicun fel de discriminare, neputând fi considerați străini și nici asimilați străinilor. De altfel,
principiile liberei circulații și nediscriminării (ora 2 minutul 21:10 ??) Tot pentru acest motiv, în statutele
anumitor profesii (notar, avocat) între condițiile de acces la aceste profesii era posesia cetățeniei române,
această condiție a fost scoasă.

ELEMENTELE DE EXTRANEITATE

Acestea sunt circumstanțe de fapt sau de drept care reprezintă legături cu cel puțin unul
din elementele structurale ale raportului juridic făcând ca acesta să prezinte legături cu cel puțin încâ un
sistem de drept.

Ele pot privi:

 subiectele raportului juridic. De exemplu cetățenia diferită a acestora este un

situa’, de exemplu ea este româncă, el este italian și doresc să se căsătorească. Sau domiciliul sau
reședința obișnuită diferită a subiecților.

15
  obiectul raportului care este situat în străinătate, de exemplu locul închierii
testamentului sau locul încheierii actului juridc în general, locul producerii prejudiciului, locul
situării unui imobil care determină regimul juridic al acestuia.

Norma de conflict este acea normă de DIP care are menirea, fără a reglementa fondul relației
private, de a localiza raportul juridic determinând legea aplicabilă acestuia.

Dpdv structural, norma de conflict se compune din 2 elemente:

- conținutul normei de conflict

- legătura sau punctul de legătură a acestuia

1) Conținutul normei de conflict indică întotdeauna materia sau intituția juridică căreia aparține
raportul juridic supus localizării. Avem astfel norme de conflict în materia stării și capacității
persoanelor, în materia bunurilor, în materia căsătoriei și divorțului, în materia filiației, în materia
obligațiilor alimentare sau de întreținere, în materia contractuală, în materie delictuală, în materie
succesorală, în materia uzucapiunii. Deci în toate instituțiile de drept privat există norme de conflict
specifice fiecărei instituții.

2) Legătura sau punctul de legătură este acel element al normei de conflict care indică
întotdeauna sistemul de drept căruia îi revine competența de reglementare în cazul din speță.

Punctele de legătură pot fi:

 puncte fixe, adică acelea care nu suferă modificări sau nu pot suferi modificări în
decursul timpului, de exemplu locul producerii unui prejudicu sau locul situării bunului imobil
sau
 puncte de legătură mobile adică acelea care pot suferi modificări în decursul
timpului, de exemplu cetățenia, o persoana își poate schimba cetățenia, domiciliul, reședința
obișnuită, locul situării unui bun mobil.

Cartea a 7-a NCC, dedicată dispozițiilor DIP, art. 2572: Starea civilă și capacitatea persoanei fizice
sunt cârmuite de legea sa națională dacă nu se prevede altfel.

Art. 2568 determină legea națională: (1) legea națională este legea statului a cărei cetățenie o are
persoana fizică sau legea statului a cărei naționalitate o are persoana juridică. (2) Dacă o persoană are mai
multe cetățenii se aplică legea aceluia dintre state a cărei cetățenie o are și de care este cel mai strâns
16
legată în special prin reședința sa obișnuită. Dar poți avea cetățenia a doua state - română și maghiară-,
dar reședința obișnuită o ai pe teritoriul unei țări terțe. Care e legea ta națională? Nu e legea acelei terțe
țări, ci va trebui să alegi între acele state a cărei cetățenie o ai- România sau Ungaria.

Exemplu: Dreptul la nume este un drept nepatrimonial, nu are o incidență economică, nu are
legătură cu piața comună europeană, dar în mai multe decizii- Garcia Avello- CJUE a stabilit că o
persoană dacă posedă cetățenia a doua state membre poate alege ca și criteriu de stabilire a numelui
legea oricăreia din statele a cărei cetățenie o posedă și poate cere autorităților celuilalt stat membru unde
are reședința obișnuită să i se aplice legea primului stat membru. Era vorba despre un cuplu căsătorit,
unul din soți avea cetățenia belgiană și celălalt spaniolă, se naște copilul și cei 2 soți și-au păstrat numele
anterioare căsătoriei și au dorit ca copilul să poarte numele lor reunite. Autoritățile de stare civilă
belgiene au spus că, având în vedere cetățenia belgiană a copilului, nu are nicio relevanță faptul că acesta
posedă și cetățemia spaniolă și atunci i se aplică regulile de stabilire a numelui din dreptul belgian. A
venit CJUE și a spus că simpla posesie a cetățeniei spaniole le dă dreptul părinților să ceară să se aplice
regulile spaniole în privința determinării numelui care permitea ca acesta să aibă numele lor reunite.
Fundamentul de competență a fost axat pe principiul de liberă circulație care presupune ca eu să am
aceeași identitate, același nume pentru intreg spațiul european.

Dacă o persoană posedă 2 cetățenii, e nefiresc ca o persoană să aibă nume diferite pe pașapoarte
diferite. Dacă eu vin cu un pașaport spaniol să vând o proprietate în România degeaba în CF din România
imi introduc numele după regulile românești (că am și cetățenie română), dar eu nu pot să folosesc acest
pașaport spaniol pentru că acolo erau numele reunite, deci îmi stânjenește libera circulație.

Așadar avem un ansamblu de norme de conflict ordonate pe capitole în funcție de materiile

și instituțiile dreptului privat. În Cartea a 7-a a Codului Civil aveți toate aceste norme care se întregesc
cu cele cuprinse în Regulamentele europene:

 Starea și capacitatea este supusă legii naționale, deci legii statului a cărei cetățenie
o posedă persoana.
 La căsătorie:
 legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei e determinată de legea
națională a fiecăruia din viitorii soți (e vorba de condiții care există în momentul încheierii
căsătoriei).
 Formalitățile căsătoriei sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează- art. 2587.
17
  Efectele căsătoriei nu pot fi guvernate decât de o lege unică, pentru că ele
sunt indivizibile - art. 2589: (1 ) Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reședinței
obișnuite comune a soților, iar în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei
comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia a fost celebrată.

(2) Legea determinată potrivit alin. (1) se aplică atât

efectelor personale, cât și efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le reglementează și de la
care soții nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales.

Se observă și aici o tendință anațională, prima lege care guvernează efectele generale ale
căsătoriei este cea a reședinței lor obișnuite comune, chiar dacă niciunul dintre soți nu posedă cetățenia
acelui stat. De exemplu, dacă sunt 2 cetățeni români care se căsătoresc și se stabilesc în Italia, legea
italiana -ca lege a reședinței obișnuite comune- va guverna efectele căsătoriei. În lipsa reședinței
obișnuite comune, deci atunci când soții trăiesc separat, atunci este legea cetățeniei lor comune. În lipsă și
de cetățenie comună, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.

Art. 2590 : (1) Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de comun acord de către
soți. Alin. (2) restrânge sfera acestei autonomii de voință - Ei pot alege:

a) legea statului pe tertoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii

b) legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii

c) legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea căsătoriei

 La bunuri legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară dacă prin
dispoziții speciale se prevede contrariul
 La acte juridice- moștenirea- art. 2633: Moștenirea este supusă legii statului pe
teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită. Deci e vorba de ultima
reședință obișnuită.
Art. 2634 dă posibilitatea să aleagă în privința ansamblului moștenirii legea cetățeniei
sale sau, dacă are mai multe cetățenii, legea oricăreia dintre ele.

Legea aplicabilă formei testamentului- art. 2535: Întocmirea, modificarea sau revocarea
testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a
fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile
următoare:
18
 a) legea națională a testatorului

b) legea reședinței obișnuite a acestuia

c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat

d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului

e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite

O dispoziție asemănătoare găsim în art. 27 din Regulamentul European 650: regulile de

conflict în materie de formă. În general, în privința formalismului, DIP este mai maleabil decât dreptul
intern, ținând seama că dispozițiile de formă sunt diferite de la un stat la altul și încearcă sa salveze. De
exemplu, în materie testamentară, se incearcă să se salveze ultima voință a testatorului.

Art. 27 (1) : Testamentul este valid ca forma dacă el respectă oricare din exigențele legilor
enumerate, fie la data întocmirii testamentului, fie la data deschiderii succesiunii:

- legii statului în care a fost întocmită dispoziția sau în care a fost încheiat pactul asupra unei
succesiuni viitoare (poți să te afli de exemplu într-o țară în care este întâlnită acea formă de testament
legatară pe calculator semnată de testator și 2 martori, acea dispoziție testamentară ar fi lovită de
nulitate la noi) => acest testament făcut chiar de un român și chiar dacă legea aplicabilă moștenirii lui
este legea română se consideră valid dpdv al formei dacă el respectă exigențele formale ale legii locului
întocmirii (l-a făcut în timp ce era în Bahamas)

- legii statului a cărei cetățenie o posedă testatorul sau una din persoanele indicate în pactul
succesoral

- legii statului în care își are domiciliul testatorului sau una din persoanele din pactul succesoral

- legii statului în care își are reședința obișnuită testatorul sau una din persoanele din pactul
succesoral

- în ceea ce privește bunurile imobile, legii statului în care acestea sunt situate

Este suficient ca testamentul sa respecte exigențele oricăreia din legile enumerate, atunci el va fi
considerat valid peste tot. E vorba de norme de conflict alternative, conduc la multiple sisteme de drept,
dacă sunrt respectate exigențele oricăreia actul este valid peste tot.

19
 Art. 27 (3) : În sensul prezentului articol, se consideră că orice dispoziție de drept care limitează
formele permise de dispoziții pentru cauză de moarte prin trimitere la vârstă, cetățenie sau alte condiții
personale ale testatorului sau ale persoanelor a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei
succesiuni viitoare aparține chestiunilor de formă. Același lucru este valabil și pentru calificările pe care
trebuie să le posede martorii, necesare pentru validitatea unei dispoziții pentru cauză de moarte.

Deci orice dispoziție care ar limita formele de a dispune pentru cauză de moarte de
circumstanțe cu caracter personal legate de persoana testatorului sunt asimilate de legiuitorul european
condițiilor de formă. Exemplu: vine un minor de 16 ani, cetățean german, să viziteze mănăstirile din
România și în timpul acestei vacanțe el întocmește un testament olograf, după care, întorcându-se înapoi
în Germania, se prăbușește avionul și moare. Se ridică problema validității testamentului. Exista 2
probleme: o probemă legată de capacitatea testamentară și una legată de formă.
La noi, capacitatea testamentară se dobândește la 18 ani, deci dpdv al legii române
testamentul este lovit de nulitate. Dar legea germană îi permite să testeze la 16 ani, dar impune regula ca
până la vârsta majoratului minorul poate să testeze doar în formă autentică. Capacitatea, în speță, e
guvernată de legea germană, deci el putea încheia tetsamnrul. Dpdv al legii române, strict formal,
testamentul este valid, deoarece îndeplinește condițiile testamentului olograf. Dpdv al legii germane
testamentul nu este valid deoarece nu a respectat exigențele formei autentice impuse minorilor. Art. 27
(3) din Regulamentul European spune că in sensul acestui articol se consideră că orice dispoziție care
limitează formele permise de dispozitii pentru cauză de moarte prin trimitere la vârsta, cetățenie sau alte
condiții persoanle ale testatorului sunt asimilate condițiilor de formă. În cazul din speță, limitarea
accesului la o anumită formă testamentară pe considerent de vârstă este asimilată, dpdv al
Regulamentului, dispozițiilor de formă. Asta înseamnă că mi se aplică regulile de conflict din alin. 1. Deci
dpdv al formei, testamentul este valid dacă respectă oricare din exigențele prevăzute (legea statului în
care a fost întocmită etc). Testamentul acelui minor a fost făcut în România, deci potrivit legii locului acel
testament îndeplinește cerința testamentului olograf. Deci acel testament este valid chiar daca niciunul
din sistemele de drept din speță nu-l consideră valid.

Obiectul de studiu DIP cuprinde și norme de competență internațională, reguli

privind recunoașterea și executarea hotărârilor. Aici avem partea legată de procesul internațional în
NCPC și o serie de reglementări uniforme la nivel european:
- Regulamentul Bruxelles I Bis 1215 privind competența în materia civilă și comercială,
recunoașterea și executarea hotărârilor

20
 - Regulamentul European Bruxelles II Bis 2201/2003 privind competența , recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești
- Regulamentul 650/ 2012 - dispoziții de compentță în materie succesorală
- Regulamentul 805/ 2004 privind titlul executoriu european
- Regulamentul privind somația europeană de plată
- Regulamentul în materie de probațiune
Deci avem o gamă largă de dispozitii care preced aplicarea dispozițiilor din NCPC.

De exemplu Regulamentul Bruxelles II bis cuprinde toată aria în materie matrimonială. De

exemplu art. 3 din Regulament : Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea
de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află:

― reşedinţa obişnuită a soţilor sau

― ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau

― reşedinţa obişnuită a pârâtului sau

― în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau

― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an
imediat înaintea introducerii cererii sau

― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni
imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru
respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;

(b) statul membru de cetățenie comună al soților

Reședința obișnuită este locul unde persoana trăiește în mod statornic, unde are centrul
său de viață și interes, nu neapărat domiciliu. Aceste noțiuni pot să se și suprapună. O persoană poate să
aibă la șederi într-un anumit interval de timp regulate pe teritoriile mai multor state. Domiciliul se
detrmină potrivit dreptului național. Reședința este un concept european uniform- presupune să aleg din
multiplele șederi constante acel loc care, ținând seama de ansamblul circumstanțelor de viată al
persoanelor respective, poate fi considerat ca fiind centrul său de interes. Se ține cont și de durata șederii,
intensitatea acesteia, durata întreruperilor, locul unde își exercită profesia. Reședința obișnuită este
21
întotdeauna unică, este una singură și ea se determină în mod uniform indiferent de instanta- română,
maghiară etc- care califică acest concept în mod unitar.

DREPT PRIVAT INTERNAŢIONAL – Curs 3 (09.03.2015)

DIP are în vedere norme de drept preponderent conflictuale, adică norme care au rolul și misiunea
de localizare a raportului juridic, de determinare a sediului acestuia, de determinare a legii aplicabile
acestuia, sistemului de drept căruia îi revine rolul și misiunea de reglementare a raportului. Deci ele nu
sunt norme de reglementare, ele sunt norme de conflict. Am văzut că prin excepție există și norme
materiale și am dat și câteva exemple.
Am văzut că DIP, în pofida denumirii sale, în pofida adjectivului „internațional” este în principiu o
ramură aparținând sistemului de drept al fiecărei țări. Fiecare codificare națională reglementează în
viziune proprie maniera de localizare a raporturilor de drept privat internaționale, a raporturilor ce
conțin elemente de extraneitate. Noi avem sistemul normelor de conflict inclus în ultima carte a noului
Cod Civil.
Paralel spuneam că există tot mai multe instituții care la nivel european au format obiectul
unificării normelor de conflict tocmai pentru a conferi mai multă siguranță, mai multă predictibilitate în
privința legii aplicabile situațiilor juridice. Acest lucru a permis pe de-o parte menținerea specificității
naționale, a diversităților de tradiții juridice și pe de altă parte a permis un anumit confort
transfrontalier, o anumită siguranță în ceea ce privește legea care va guverna raportul juridic astfel încât
putem vorbi despre un spațiu al securității, libertății și justiției. Deci spunând că fiecare țară are propriul
său sistem de norme de conflict aceasta înseamnă că normele de conflict coexistă. Așa cum avem o
diversitate de norme materiale care reglementează diverse instituții (contracte, succesiuni) și care
coexistă, putând exista mai multe norme de conflict decât țări (exemplul Spaniei unde există norme de
conflict specifice anumitor regiuni) așa și normele de conflict coexistă, cel puțin cele care nu au format
obiectul codificării prin regulamente europene și ele diferă de la o țară la alta, deci și ele cunosc această
diversitate, această diferență de viziune și manieră de localizare. Coexistența normelor de conflict nu este
una statică ele aflându-se într-un permanent dialog, într-o permanentă interacțiune, iar această
interacțiune a normelor de conflict este determinată de circulația persoanelor și bunurilor care
determină prezența elementului de extraneitate, adică a elementului de legătură cu un sistem de drept
străin în compunerea raportului juridic.

22
 Dialogul normelor de conflict – retrimiterea
Atunci când norma de conflict ce aparține forului (lex fori – norma de conflict aparținând
sistemului de drept al instanței/autorității sesizate cu soluționarea unui litigiu sau cu încheierea
raportului juridic respectiv) nu acceptă competența ce i-a fost atribuită de norma de conflict străină,
atribuind la rândul ei competența unui alt sistem de drept se spune că aceasta retrimite la acest sistem de
drept din urmă. Când norma de conflict atribuie competența într-o anumită materie sistemului de drept
aparținând unei anumite țări se spune că aceasta trimite la legea acelei țări. Normele de conflict
aparținând sistemului de drept al fiecărei țări, respectiv în plan european norme de conflict unificate prin
diverse regulamente europene, se află într-o permanentă interacțiune. Există altfel spus un conflict al
normelor de conflict. Conflictul de legi ( = conflictul normelor de conflict) poate îmbrăca două forme:
conflictul pozitiv și conflictul negativ.
a) Conflictul pozitiv de legi îl întâlnim atunci când fiecare din normele de
conflict cu care raportul prezintă legături din elementele sale de extraneitate revendică
pentru sistemul de drept căruia aparține competența de reglementare.
Exemplul 1: cazul unui cetățean francez având domiciliul în Anglia și care încheie în Anglia un
contract ridicându-se ulterior problema validității acestui contract din punct de vedere al capacității de a
contracta. În acest caz norma de conflict franceză din Codul Napoleon, art. 3, atribuie competența de
reglementare dreptului francez având în vedere apartenența națională a persoanei contractante
(francezul) potrivit principiului lex patriae. Pe de altă parte, având în vedere că domiciliul acestui
contractant (al francezului) se afla la data încheierii contractului în Anglia și sistemul de drept englez îți
revendică competența de aplicare deoarece potrivit acestuia starea și capacitatea persoanei sunt
cârmuite de legea statului pe al cărui teritoriu aceasta își are domiciliul (lex domicilii). Aceasta face ca în
acest caz să avem un conflict pozitiv.
Exemplu 2: cazul unei succesiuni în care defunctul este un cetățean italian, iar masa
succesorală cuprinde bunuri imobile situate în Franța. În acest caz norma de conflict franceză în materie
succesorală își revendică competența de aplicare având în vedere pe de-o parte natura imobiliară a
bunurilor și pe de altă parte situarea acestora pe teritoriul francez. În același timp și norma de conflict
italiană își revendică competența de aplicare în speță având în vedere cetățenia autorului succesiunii (al
lui de cujus) – art. 46 (intitulat Successione per causa di morte) din Legea italiană privind reforma
sistemului de DIP ( Legea nr. 218 din 31.05.1995 ). În acest caz avem din nou un conflict pozitiv de legi.
Cum se rezolvă acest conflict? Conflictul pozitiv se rezolvă întotdeauna prin aplicarea
normei de conflict aparținând forului. Întotdeauna instanța sesizată se va conduce după norma de
conflict aparținând statului în care se găsește respectiva instanță, însă în acest caz există posibilitatea
23
nerecunoașterii hotârârii obținute de aceea există la nivel european interesul de a unifica normele de
conflict.
b) Conflictul negativ de legi există atunci când niciuna dintre normele de
conflict cu care raportul prezintă legături nu revendică competența de aplicare în cauză
pentru sistemul de drept căruia ea aparține.
Exemplu: cazul unui englez cu domiciliul în Franța într-o chestiune legată de starea și capacitatea
lui sau în materie succesorală cazul unui defunct francez a cărui masă succesorală cuprinde bunuri
imobile situate în Italia. În acest din ultim caz atât legea italiană cât și legea franceză nu își recunosc
competența. Niciunul dintre sistemele de drept cu care raportul respectiv prezintă legături prin elemente
de extraneitate nu își recunosc competența ci o atribuie unui alt sistem.
În cazul unui conflict negativ de legi întrebarea care se mai pune este cea legată de
accepțiunea noțiunii de lege străină. Ce înțelegem prin noțiunea de lege străină? Putem privi această
noțiune atribuindu-i o conotație restrânsă (stricto sensu) în sensul de a o limita la normele materiale
aparținând instituției vizate caz în care ab initio nu se mai pune problema retrimiterii sau, dimpotrivă,
putem atribui acestei noțiuni de lege străină o conotație largă, extensivă (lato sensu) incluzând toate
normele care articulează sistemul de drept aparținând statului la care a trimis norma de conflict,
indiferent de natura lor. Cu alte cuvinte, în această din urmă accepțiune, trimiterea va fi considerată a fi
făcută la toate normele sistemului de drept străin incluzând și normele sale de conflict aferente. În
măsura în care acestea din urmă, neacceptând competența ce a fost atribuită acelui sistem de drept,
supun raportul sistemului juridic aparținând unei alte țări ajungem la instituția retrimiterii.
În consecință putem defini retrimiterea ca fiind procedeul juridic prin care norma de
conflict străină la care a trimis lex fori, neacceptând competența ce i-a fost atribuită de aceasta din
urmă, supune la rândul ei competența de reglementare fie legii forului (retrimitere de gradul I),
fie legii unei terțe țări (retrimitere de gradul II sau multiplă). Acolo unde avem domenii în care
normele de conflict nu sunt unificate, normele respective aparțin fiecărei țări, ele pot fi diferite și atunci
este logic să se nască acest conflict, acest dialog. Trimiterea și retrimiterea țin de metoda clasică a DIP, de
metoda conflictualistă existând acest dialog între normele de conflict, el pornind întotdeauna de la legea
forului. La noi, acolo unde nu sunt regulamente europene instanța noastră națională pornește de la
normele prevăzute de noul Cod Civil în cadrul domeniului vizat de un raport juridic anume. Apoi vede
unde este trimisă de norma de conflict, după care studiază norma de conflict a acelei țări, vede dacă
trimiterea făcută este acceptată sau nu, dacă retrimite atunci se conduce după norma de conflict străină.
În acest fel se închide cercul, se ajunge la localizarea raportului juridic din punct de vedere al
determinării legii aplicabile acestuia.
24
 Apariția retrimiterii în practica judecătorească
Retrimiterea a fost pusă în valoare și evidențiată în practica instanțelor confruntate adesea
cu problema soluționării conflictelor de legi. Astfel, într-o speță adusă în fața instanțelor engleze în anul
1841, Colier vs. Rivas, s-a ridicat problema validității unui testament făcut de un englez având potrivit
legii engleze ultimul domiciliu la data decesului său în Belgia. Defunctul a lăsat un testament considerat a
fi valid potrivit dreptului englez, dar nu potrivit dreptului belgian deoarece nu întrunea toate exigențele
unui testament olograf, mai precis scrierea în întregime (manu propria) a întregului cuprins al înscrisului
testamentar. Investită cu soluționarea litigiului instanța engleză a aplicat așa numita teorie a instanței
străine (foreign code theory) potrivit căreia în soluționarea litigiului judecătorul englez trebuie să
procedeze în exact aceeași manieră în care ar fi procedat la rândul său judecătorul țării la care a trimis
norma de conflict engleză (în cazul din speță judecătorul belgian) deoarece în cazul din speță norma de
conflict engleză atribuia competența în privința validității testamentului având ca obiect bunuri mobile
legii succesorale (lex successionis), adică legii belgiene ca lege a ultimului domiciliu al testatorului din
speță. Dreptul belgian de la acea vreme nu recunoștea domiciliul defunctului ca fiind în Belgia deoarece
acesta nefiind belgian (era străin) nu îndeplinise formalitățile cerute de legea belgiana de la acea vreme
pentru dobândirea domiciliului în Belgia. Altfel spus, în viziune belgiană defunctul din speță era
considerat ca având ultimul domiciliu în Anglia. Instanța engleză investită cu soluționarea litigiului,
aplicând foreign code theory, s-a transpus în postura judecătorului belgian aplicând ca și acesta validității
testamentului legea ultimului domiciliu al testatorului considerat a fi potrivit legii belgiene în Anglia.
Astfel, aplicând dreptul englez, instanța sesizată a validat testamentul în cauză. Deși în această speță nu s-
a făcut apel la teoria retrimiterii rezultatul soluționării conflictului de legi a fost același ca și când
retrimiterea ar fi fost admisă.
O speță în care s-a ridicat problema retrimiterii: Savier Forgo. Este vorba despre un copil
bavarez din afara căsătoriei care la vârsta de 5 ani se stabilește împreună cu mama sa în Franța unde
trăiește tot restul vieții sale și unde moare lăsând o succesiune mobiliară importantă. Forgo nu a fost
niciodată căsătorit și nu a avut copii. La moartea sa rudele sale colaterale din partea mamei introduc în
fața instanței franceze o petiție de ereditate solicitând instanței franceze atribuirea moștenirii în cauză.
Potrivit dreptului succesoral francez de la acea vreme colateralii după mamă din afara căsătoriei nu se
bucurau de vocație succesorală, vocație care era însă recunoscută de Codex Maximilianeus Bavaricus
Civilis. Deși Forgo a trăit aproape întreaga sa viață în Franța el nu dobândise domiciliul francez deoarece
fiind străin nu a solicitat și obținut autorizația de stabilire a domiciliului în Franța. Instanțele franceze
sesizate cu petiția de ereditate au pornit în soluționarea litigiului de la norma de conflict franceză care,
25
fiind vorba despre o succesiune mobiliară, atribuia competența de reglementare legii ultimului domiciliu
al defunctului considerat a fi, în viziune franceză, în Bavaria. Prin urmare, norma de conflict franceză a
trimis la cea bavareză. Aceasta din urmă (cea bavareză) considerând ultimul domiciliu al lui Savier Forgo
ca fiind în Franța unde acesta a trăit practic întreaga sa viață retrimite la dreptul francez, retrimitere
acceptată de casația franceză care prin decizia din 1878 aplică succesiunii în urma acceptării retrimiterii
dreptul succesoral francez care nu recunoștea la acea vreme vocația succesorală a colateralilor după
mamă din afara căsătoriei. În consecință, instanța franceză în lipsa altor moștenitori ai lui Forgo declară
succesiunea ca fiind vacantă atribuind-o in integrum (în întregime) statului francez. Suntem deci în
prezența unei retrimiteri de gradul I de la norma de conflict bavareză la dreptul francez, retrimitere care
a condus la aplicarea dreptului succesoral material francez. Pe de altă parte putem observa că suntem și
în prezența unei retrimiteri de calificări deoarece în urma trimiterii făcute de norma de conflict franceză
instanța franceză s-a ghidat de calificarea făcută domiciliului de dreptul bavarez ca domiciliu de fapt,
efectiv care nu condiționa stabilirea domiciliul de niciun fel de formalități care să-i atribuie un caracter
constitutiv. Astfel, norma de conflict bavareză a condus la aplicarea dreptului succesoral francez.
O altă observație este legată de faptul că întotdeauna în urma admiterii retrimiterii se
ajunge la aplicarea dreptului material aparținând statului de retrimitere. Sigur că interesul pentru o
instanță este nu neaparat de a asculta orbește de norma sa de conflict ci de a lua în calcul, mai ales când
norma sa de conflict o trimite într-o anumită țară, și conținutul normei de conflict străine care ar putea să
retrimită. Până la urmă ceea ce prezintă interes este faptul că retrimiterea, atunci când este de gradul I
deci când se întoarce la sistemul instanței sesizate, conduce la aplicarea dreptului său material. Interesul
meu ca instanță este să aplic propriul meu sistem de drept, chiar ascultând de o normă de conflict străină
și nu ascultând de un drept străin. Sistemul propriu este un sistem care în sine îmi este mai bine
cunoscut, mai familiarizat, mai facil, nu mai vorbesc de interpretarea neuniformă și nu mai vorbesc
despre faptul că niciodată nu se ridică chestiuni de incongruență care ar putea să atenteze la ordinea
publică a forului (a instanței sesizate). Pe de altă parte, faptul că procedez așa îmi facilitează cunoașterea
hotărârii și în țara cu care raportul respectiv mai prezenta elemente de extraneitate.

Formele retrimiterii
Retrimiterea poate îmbrăca două forme:
a. Retrimiterea de gradul I sau simplă în care norma de conflict străină la care a
trimis lex fori neacceptând competența ce i-a fost atribuită stabilește la rându-i competența de
reglementare în favoarea dreptului statului forului. Această retrimitere este întotdeauna acceptată
ea conducând invariabil la aplicarea dreptului material aparținând instanței sesizate.
26
 b. Retrimiterea de gradul II sau multiplă este cea în care norma de conflict străină
neacceptând competența atribuită de lex fori atribuie la rândul ei competența de reglementare în
favoarea dreptului unei terțe țări.
Exemplu: cazul unui cetățean danez a cărui lege personală este legea domiciliului (lex
domicilii) într-o chestiune legată de starea și capacitatea acestuia, cetățean care având domiciliul
în Anglia încheie aici un contract ridicându-se apoi problema validității acestuia din punct de
vedere al capacității. Sesizată cu soluționarea litigiului fiind o instanță germană aceasta pornește
de la propria sa normă de conflict (lex fori) care atribuie competența în această materie legii
daneze având în vedere apartenența națională a persoanei (lex patriae) însă legea daneză, având
ca reper legea domiciliului (lex domicilii), nu acceptă competența ce i-a fost atribuită de norma de
conflict germană și retrimite la dreptul englez ca drept al statului de domiciliu al acestui danez.
Suntem aici în prezența unei retrimiteri de gradul II. Prima retrimitere: norma germană la norma
daneză. A doua retrimitere: norma daneză la norma engleză.
Această manieră de soluționare a conflictelor de legi pornește așa cum am văzut de la faptul că
foarte mult timp istoric vorbind normele de conflict aveau sorgintea exclusiv în legislațiile speciale
aparținând statelor fiecare având propria manieră de a localiza raporturile de drept privat printr-un
sistem valoric. La fiecare instituție de drept privat avem norme de conflict aparte și atunci, neavând un
ius supra iura (supradrept, cum se întâmplă astăzi în unele domenii – regulamentele europene) singura
modalitate de a determina legea aplicabilă era aceea de a ține seama de dialogul normelor de conflict, de
trimiteri și de retrimiteri. Acest lucru era dificil pentru că nu întotdeauna atunci când apărea o situație cu
elemente de extraneitate aceasta era conștientizată automat având în vedere mișcarea continuă în care se
află omul și faptul că acesta nu decelează întotdeauna legea aplicabilă. Retrimiterea nu a fost întotdeauna
privită în mod favorabil în doctrina timpului ci mai degrabă ca o soluție de avarie, ea având mai ales în
cazul retrimiterilor de gradul II o doză inerentă de hazard.

Argumente invocate împotriva admiterii retrimiterii

Mai întâi s-a spus că retrimiterea nu ar trebui admisă deoarece în urma admiterii ei instanța se
conduce după o normă juridică străină ceea ce ar contraveni principiului conform căruia normele de
drept trebuie să aparțină întotdeauna statului căruia aparține și instanța însăși, iar nu unui stat străin.
În al doilea rând, împotriva admiterii retrimiterii s-a formulat și așa numitul argument al cercului
vicios. Prin urmare s-a spus că dacă trimiterea trebuie privită în sens larg cuprinzând și normele de
conflict atunci și retrimiterea ar trebui considerată ca fiind făcută la întregul sistem de drept aparținând
statului de retrimitere deci inclusiv la normele de conflict aferente care la rândul lor dispun o nouă
27
retrimitere (s-ar intra într-un cerc repetitiv) ori privind retrimiterea ca fiind făcută la normele materiale
aparținând statului de retrimitere înseamnă că încălcăm regula simetriei ieșind în mod artificial din acest
joc al normelor de conflict.
În al treilea rând s-a mai spus că retrimiterea nu ar trebui admisă mai ales atunci când ea
îmbracă forma retrimiterii de gradul II deoarece ea constituie o sursă de complicații și impredictibilitate
în ceea ce privește determinarea legii aplicabile situațiilor juridice atentând și afectând spiritul de
previziune al părților participante la raporturile de drept privat transfrontaliere.

DIP. Curs 4 (16.03.2015)

Câteva idei de ora trecută:

Normele de conflict există ca entități dialogale. Prin intermediul lor (pentru că ele pot diferi chiar în
aceeași materie de la o țară la alta) se asigură localizarea raportului juridic. Sistemele de drept comunică
prin intermediul normelor de conflict.

Am văzut că trimiterea și retrimiterea constituie cele două modalități prin care normele de conflict
comunică, asigurând localizarea raportului juridic. Retrimiterea ține de spiritul metodei conflictualiste
clasice. Tendința care se manifestă în ultimul timp este aceea (cel puțin în peisajul european) de a ajunge
la norme de conflict de legi unificate, pentru a asigura o anumită predictibilitate în circuitul privat
transfrontalier european.

Retrimiterea constituie astfel un mijloc de localizare în lipsă de altul (e un “rău necesar”), pentru că până
la urmă, orice relație privată, orice raport juridic, trebuie să fie supus unei anumite legi aplicabile .

Am văzut ce este retrimiterea(e răspunsul pe care norma de conflict străină la care a trimis legea
forului îl dă, atribuind competența, fie acesteia din urmă, când vorbim de retrimiteri de gradul I, fie
atribuind la rândul ei, competența în favoarea dreptului unei terțe țări, când vorbim de o retrimitere de
gradul II).

Am discutat cateva aspect legate de apariția retrimiterii în practica instanțelor și am invocat

principalele argumente care s-au adus pe parcursul timpului în doctrină împotriva admiterii retrimiterii.

În favoarea admiterii retrimiterii s-au adus mai multe argumente:

28
  Mai întâi, s-a spus că sistemul de drept la care a trimis norma de conflict a codului
trebuie privit în sens larg, incluzând și regulile de conflict ale țării respective. Aceasta pentru că
există o legătură organică, indisolubilă, între normele materiale aparținând unei anumite instituții
juridice și normele de conflict corespunzătoare. Există, cu alte cuvinte, o legătură funcțională,
deoarece prin intermediul normei de conflict, statul respectiv dezvăluie domeniul spațial de
aplicare a normelor sale materiale. Există așadar o unitate care prezintă importanță atât din punct
de vedere teoretic, cât și din punct de vedere practic.
 din punct de vedere teoretic, vorbim despre legătura funcțională între norma
de conflict și normele materiale, despre unitatea indisolubilă a acestora;
 din punct de vedere practic, trebuie înțeles că retrimiterea, cel puțin atunci
când ea îmbracă forma retrimiterii de gradul I, funcționează întotdeauna în favoarea
forului, deoarece conduce la atribuirea competenței normelor sale materiale
 În al 2-lea rând, s-a spus că legea străină la care a trimis norma de conflict nu ar
trebui aplicată atunci când ea însăși își declară necompetența de aplicare. Altfel spus, trebuie să
aplicăm o codificare străină doar atunci când sistemul juridic căreia aparține îi atribuie
competență de aplicare, iar nu împotriva voinței acestuia, când se consideră necompetent. Acest
lucru prezintă mare însemnătate deoarece respectând voința normei de conflict străine, hotărârea
instanței forului care a ținut seama de aceasta, se va bucura de recunoaștere și va putea primi
încuviințarea de executare în țara cu care raportul juridic respectiv prezintă legături prin
elementele de extraneitate existente.
 Un al 3-lea argument care s-a mai invocat în favoarea admiterii retrimiterii, este așa-
numita “teorie a instanței străine” (foreign court theory). Potrivit acestei doctrine, specifică țărilor
de common law, în soluționarea unui litigiu ce prezintă elemente de extraneitate, judecătorul
sesizat trebuie să se transpună în maniera și postura judecătorului țării la care a trimis norma sa
de conflict, procedând în soluționarea conflictului de legi ca și cum s-ar afla în această țară. Altfel
spus, fără a admite în mod nemijlocit retrimiterea, în această teorie se ține seama însă de
mecanismul ei, rezultatul la care se ajunge fiind însă același.
 În al 4-lea rând, s-a mai spus că retrimiterea ar trebui admisă deoarece ea asigură
coordonarea sistemelor de drept, ori de câte ori raportul juridic prezintă legături cu două sau mai
multe țări.

29
 Retrimiterea și chestiunile incidentale

Nu de puține ori, în soluționarea unor litigii ce prezintă elemente de extraneitate, pot apărea
chestiuni incidentale a căror soluționare este prealabilă sau primordială soluționării chestiunii
principale. De exemplu, în cazul unui litigiu contractual cu care este sesizată o anumită instanță în
timpul litigiului una dintre părți decedează, ridicându-se ulterior problema determinării sferei
moștenitorilor contractantului decedat. Continuarea litigiului principal, și eventual antrenarea
răspunderii contractuale, presupun soluționarea în prealabil a acestei chestiuni incidentale (prealabile),
care este o chestiune de natură succesorală (determinarea sferei moștenitorilor contractantului decedat).

Întrebarea care se ridică este legată de maniera în care se va asigura determinarea legii aplicabile
acestor chestiuni incidentale. Se va aplica oare norma de conflict competentă în cazul chestiunii
principale? Răspunsul este unul negativ; chestiunile incidentale se rezolvă independent, aplicându-se în
privința lor normele de conflict specifice materiei sau instituției căreia acestea aparțin.

În speța amintită, determinarea mostenitorilor se va face nu prin aplicarea legii care guvernează
contractul (care ține de litigiul principal), ci aplicându-se legea aplicabilă succesiunii contractantului
decedat (poate fi de exemplu legea ultimei sale reședințe obișnuite, poate fi legea țării pe care autorul
succesiunii a ales-o,etc).

Așadar, situațiile de acest gen întotdeauna se rezolvă aplicând regulile chestiunii specifice
respective. În exemplul dat, nu pot să discut despre problema contractuală fără să am în contradictoriu
părțile respective; trebuie să introduc în cauză moștenitorii, asta înseamnă că va trebui să rezolv
chestiunea prealabilă legată de stabilirea regulilor de devoluțiune a acelei succesiuni. După ce s-a stabilit
cine sunt moștenitorii acceptanți, se continuă obiectul acelui litigiu între părțile lui. Avem îm această
materie un Regulament European, Reg 593/2008 intitulat Roma I, care determină legea aplicabilă
obligațiilor contractuale.

30
 Retrimiterea în dreptul român (art. 2559 NCC) : “(1) Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept
material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.
(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română,
dacă nu se prevede în mod expres altfel.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în
cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi
obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la
care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”

o În alineatul 1 atunci când se pune problema retrimiterii la o lege sau un drept

străin, acel drept este privit lato sensu, inclusiv cu normele sale de conflict aferente.
o Alineatul 2 conține o dispoziție criticabilă deoarece spune așa : dacă legea străină
retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română; dacă retrimiterea e la
dreptul român, e o soluție naturală. E o retrimitere de gradul I, îndeobște este acceptat că în cazul
retrimiterii de gradul I se aplică dreptul material aparținând țării de retrimitere, adică dreptul
material al forului. Dacă retrimiterea este însă una de gradul II, adică sistemul de drept la care a
trimis legea forului, legea română, retrimite la dreptul unei terțe țări , este absurd să aplicăm legea
română. Este o soluție de tradiție în sistemul nostru, dar criticabilă, pentru că aplicând legea
română, practic nu se respectă nici voința normei de conflict aparținând țării la care a trimis legea
română, nici evident cea a terței țări cu care raportul prezintă legături. Atunci sigur că o asemenea
manieră de soluționare a conflictului de legi, făcută de exemplu de o instanța română, va avea
toate șansele să nu se bucure de recunoaștere în niciuna din aceste țări cu care prezintă legături
situația respectivă. De aici tragem concluzia că în sistemul nostru de drept retrimiterea de gradul
II nu este acceptată, exceptând însă domeniile în care întâlnim norme de conflict unificate prin
intermediul Regulamentelor europene, unde retrimiterea de gradul II este permisă. Concluzia este
că acolo unde nu sunt materii unificate la nivel european și unde ne conducem în soluționarea
conflictului de legi după normele din Cartea a VII-a a Codului, acolo aplicăm soluția legiuitorului
român, în sensul că oricare ar fi traseul trimiterii și retrimiterii vom aplica legea română ori de
câte ori norma de conflict străină nu acceptă competența. Dacă norma de conflict străină accepta
competența, atunci vom aplica dreptul străin.
De exemplu, în materie succesorală, un defunct român cu ultima
reședință obișnuită în Olanda; înseamnă ca ne vom conduce după norma de coflict din codul

31
 român care atribuie competența ultimei reședințe obișnuite a autorului moștenirii, așadar
dreptul olandez se consideră competent.

Ori de câte ori se pune problema retrimiterii, practic este permisă doar
cea de gradul I, deci cea care conduce la aplicarea dreptului material român. Chiar dacă am fi
în prezența unei retrimiteri de gradul II, tot dreptul material român se va aplica. Per a
contrario, efectele retrimiterii de gradul II nu sunt primite.

o În alineatul 3 sunt arătate situațiile în care nu se aplică retrimiterea.

De exemplu, în Regulamentul European 650/2012 în materie succesorală întâlnim următorul

articol dedicat retrimiterii: art. 34.

(1) Aplicarea legii oricărui stat terț precizate în prezentul regulament înseamnă aplicarea normelor
de drept în vigoare în statul respectiv, inclusiv a normelor sale de drept internațional privat, în măsura în
care respectivele norme retrimit la:

(a) legea unui stat membru; sau

(b) legea unui alt stat terț care ar aplica propria lege.

(2) Retrimiterea nu se aplică cu privire la legile menționate la articolul 21 alineatul (2), articolul 22,
articolul 27, articolul 28 litera (b) și articolul 30.

Din acest articol deducem că retrimiterea de gradul II este permisă. Trebuie înțeles mecanismul:
deci avem o normă de conflict în interiorul european (în afară de UK , Danemarca și Irlanda care nu intră
sub umbrela-ella-ella-eh-eh-eh acestui Regulament), normă de conflict unificată, care este cea din
articolul 21 al Regulamentului.

Norma spune că, în lipsă de alegere, succesiunea este guvernată de legea ultimei reședințe
obișnuite a autorului succesiunii, dând însă, în art. 22, posibilitatea de alegere (a testatorului) a legii

32
uneia sau alteia din legile țărilor a caror cetățenie o posedă. Deci avem această regulă fundamentală în
interiorul spațiului european.

E posibil ca succesiunea să prezinte legătură cu un stat terț; de exemplu, autorul succesiunii nu a

ales legea aplicabilă succesiunii și ultima reședință obișnuită este în SUA; asta înseamnă că norma de
conflict din art 21 a Regulamentului trimite la dreptul american. Mai departe, va trebui să vedem ce
spune norma de conflict americană. De exemplu, dacă masa succesorală cuprinde bunuri imobile în SUA,
retrimiterea este acceptată în privința averii imobiliare situate în State, dar dacă masa succesorală
cuprinde pe lângă acestea și bunuri imobile situate în Europa, atunci avem doar o retrimitere parțială.

În alineatul 2 al art. 34, se spune că retrimiterea nu se aplică cu privire la legile menționate la art
21(2), 22, 27, 28 lit b și 30.

Art 21(2) consacră o clauză de excepție; Alin 1 consacră regula de bază. Clauza de excepție din
alin. 2 este un element de corectare a proximității și întotdeauna se apreciază in concreto.

Norma de conflict asigură localizarea raportului juridic, determinarea proximității juridice în alte
cuvinte. Există însă uneori situații în care, totuși date fiind circumstanțele concrete, succesiunea ar
prezenta legături mai strânse cu un alt stat decât cel al ultimei reședințe obișnuite.

De exemplu, când defunctul a dobândit reședința obișnuită relativ recent momentului morții și
încă toate bunurile care compun masa succesorală, toți moștenitorii, sunt în statul membru al fostei
reședințe obișnuite.

Această clauză de excepție permite aprecierea instanței și permite corectarea proximității în

cazurile în care există legături mai puternice cu țara fostei reședințe obișnuite. Niciodată în practică nu
trebuie abuzat de această clauză, de aceea este de excepție. Ea nu trebuie să reprezinte o alternativă a
normei de conflict.

33
 Articolul 34 spune tocmai că retrimiterea nu se pune în cazul acestui articol, pentru că atunci când
apelez la clauza de excepție, am ieșit din peisajul dialogal al normelor de conflict. Încerc să localizez
raportul juridic ținând seama de elementele de legătură independente de ce îmi spune norma de conflict.
E o localizare pe care o face instanța (o localizare aplicată) in concreto, fără să țin seama de ce spune
norma de conflict, ci se ține seama de elementele de legătură cu un anumit stat.

Articolul 22 reglementează autonomia de voință în materie succesorală. Orice persoană poate

să aleagă ca legea aplicabilă succesiunii sale în ansamblul său să fie legea unuia din statele a carui
cetățenie o posedă, fie la momentul exercițiului alegerii, fie la data deschiderii succesiunii. Alegerea legii
exclude retrimiterea pentru că alegerea vizează întotdeauna sistemul material de drept, nu cel
conflictual.

Exemplu: o persoană depășește o anumită fază a cotidianității vieții sale și dorește să aleagă legea
aplicabilă succesiunii sale (dacă nu ar alege atunci se aplică regula, adică legea ultimei reședințe
obișnuite). Dacă alege ca legea aplicabilă să fie de exemplu cea română, evident că legea aleasă va fi legea
materială, dreptul succesoral. Alegerea făcută nu mai poate fi schimbată, nici chiar cu acordul tuturor
moștenitorilor și nici de instanță. E un drept acordat autorului succesiunii.

Legea aleasă este astfel obligatorie; alegând legea, se consideră că s-a ales dreptul succesoral
efectiv. Nu se mai pune problema retrimiterii fiindcă nu s-a ales norma de conflict. Rațiunea autonomiei
de voință constă în conferirea predictibilității - în privința dreptului succesoral în cazul de față (să se știe
care drept se aplică, nu care e norma de conflict care trimite sau retrimite).

De aceea, întotdeauna când e permisă alegerea dreptului aplicabil (e permisă și în materie

contractuală de exemplu) este vorba despre legea materială și nu despre norma de conflict. Nefiind
normă de conflict, automat, nu se mai pune problema retrimiterii. Așa spune și art 34, că retrimiterea nu
se aplică în cazul art. 22 unde e reglementată alegerea legii aplicabile.

Articolul 28 spune așa :

34
 O declarație privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale sau
renunțarea la acestea sau o declarație concepută să limiteze răspunderea declarantului este valabilă, în
ceea ce privește forma, dacă respectă cerințele impuse de:

(a) legea aplicabilă succesiunii în temeiul articolelor 21 sau 22; sau

(b) legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită.

Fiind o chestiune de formă, ea nu e supusă retrimiterii. Chestiunile de formă sunt reglementate

efectiv în statul la care trimite norma de conflict.

Articolul 34 spune că nici în cazul articolului 30 nu se aplică retrimiterea.

Articolul 30 cuprinde norme speciale, impunând restricții cu privire la succesiune sau care
afectează succesiunea sub anumite aspecte și sună astfel:

În cazul în care legea statului în care sunt situate anumite bunuri imobile, anumite
întreprinderi sau alte categorii speciale de bunuri conține norme speciale care, din motive economice,
familiale sau sociale, stabilesc restricții privind succesiunile sau care afectează succesiunile în ceea ce
privește acele bunuri, acele norme speciale se aplică succesiunii în măsura în care, în temeiul legii
acelui stat, respectivele norme sunt aplicabile indiferent de legea aplicabilă succesiunii.

Există țări precum Franța sau Spania care cunosc în dreptul intern un regim succesoral
derogatoriu de la cel de drept comun pentru alte categorii de bunuri. De exemplu, pentru a se evita
fărâmițarea exploatațiilor agricole familiale, se prevede că în cazul în care nu există descendenți, toată
succesiunea acestor bunuri este atribuită soțului supraviețuitor(sunt excluși cu desăvârșire colateralii de
exemplu).

Acesta este un regim succesoral derogatoriu de la cel de drept comun chiar din țara respectivă,
pentru că evită pierderea caracterului familial al acestor întreprinderi mici de familie, evitând dispersia
lor în multe cote între nu știu câți colaterali, ducând la distrugerea economică a acelui întreg.

Regulamentul European, în articolul 30, spune că e vorba de un regim succesoral foarte aplicat; un
fel de regim în considerarea unor anumite categorii de bunuri care fac obiectul unor politici sociale,
economice,etc. Atunci, acestea vor fi supuse NU regulilor de determinare a legii aplicabile potrivit
Regulamentului, ci ele vor fi supuse legii rei sitae (a locului citării).
35
 Dar în ce condiții spune Regulamentul că se întâmplă aceasta? DOAR DACĂ în țara respectivă este
consacrat un asemenea regim succesoral derogatoriu. Dacă în dreptul intern, atunci când există elemente
de extranitate, nu s-a creat un regim succesoral aparte, derogatoriu de la cel comun în privința acestor
categorii de bunuri, atunci nu se va putea aplica legea internă când există elemente de extraneitate.
Dispozițiile de la retrimitere spun că nu se aplică retrimiterea nici în acest caz, ci se va aplica dreptul
succesoral material al țării respective.

Alt exemplu găsim la articolul 20 din Regulamentul Roma I, intitulat excluderea retrimiterii și care
sună așa:

Aplicarea legii oricărei țări determinate în temeiul prezentului regulament înseamnă aplicarea
normelor de drept în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale de drept internațional privat,
cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel.

Regulamentul Roma I, fiind dedicat obligațiilor contractuale, este prin excelență axat pe principiul
autonomiei de voință, dând posibilitatea părților contractului să aleagă legea aplicabilă acestuia. Când
părțile au exercitat acest drept, inserând în contract o clauză de electio iuris (alegere a dreptului) evident
că legea aleasă va fi legea materială, nu norma de conflict. Ori de câte ori părțile au uzat de autonomia de
voință, alegând legea aplicabilă, nu se pune problema retrimiterii pentru că nu s-au ales norme de
conflict, ci norme materiale (asta e rațiunea alegerii, să știm ce drept ni se aplică).

Art. 2559 NCC vorbește în alineatul 3 despre forma actelor juridice. Chestiunile de formă în
general sunt excluse retrimiterii pentru că în materia formei actelor juridice, în țarcul dreptului intern,
lucrurile sunt puțin mai ferme/imperative și sancțiunile mai drastice (ori de câte ori se cere o anumită
formă, absența ei duce la nulitatea absolută).

Rațiunea formalismului la noi este inspirată din dreptul francez, atribuind formei o rațiune legată
de protecția discernământului, obținerea unui consimțământ avizat. În prezent, lucrurile nu mai stau
chiar așa.

Articolul 11 din Regulamentul Roma I e dedicat condițiilor de formă și spune așa:

(1) Contractul încheiat între persoane, sau reprezentanți ai acestora, care se află în aceeași țară în
momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește
condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul
regulament sau de legea țării în care se încheie contractul.

36
 (2) Contractul încheiat între persoanele, sau reprezentanții acestora, care se află în țări diferite în
momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește
condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul
regulament, sau de legea oricărei țări în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la
momentul încheierii contractului, sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită
oricare dintre părțile contractante.

(3) Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat
sau care urmează să fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește
cerințele de formă prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în
conformitate cu prezentul regulament, sau de legea țării în care a fost încheiat actul sau de legea țării în
care autorul actului își avea reședința obișnuită la acea dată.

(4) Alineatele (1), (2) și (3) din prezentul articol nu se aplică contractelor care intră în sfera de
aplicare a articolului 6. Forma unor astfel de contracte este reglementată de legea țării în care își are
reședința obișnuită consumatorul.

(5) Fără a aduce atingere dispozițiilor de la alineatele (1)-(4), contractul care are ca obiect un drept
real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil este supus condițiilor de formă prevăzute de
legea țării în care este situat bunul imobil în măsura în care, conform legii respective:

(a) condițiile în cauză sunt aplicate indiferent de țara în care este încheiat contractul și indiferent de
legea care îl reglementează; și

(b) de la respectivele dispoziții nu se poate deroga prin convenție.

Regulamentul Roma I creează autonomia de voință, spunând că părțile contractante pot alege
legea aplicabilă contractului. Dacă contractul are ca obiect de exemplu constituirea sau transmiterea
drepturilor in rem asupra bunurilor imobile, părțile pot și aici alege legea aplicabilă contractului.

Regulamentul spune că legea aleasă va guverna contractul, însă doar aspectele sale de natură
obligațională. În schimb, aspectele de natură reală, fiind vorba de bunuri imobile supuse unui regim
juridic diferit în privința cărora este constituit în fiecare stat un sistem propriu de publicitate imobiliară
care atribuie înscrierilor un anumit efect (în unele țări constitutiv, în altele nu), fiecare stat limitând
numărul drepturilor reale, aceste aspecte de natură reală sunt guvernate de legea locului situării.

37
 Dacă în cazul unui asemenea contract legea locului situării imobilului prevede spre exemplu o
anumită cerință de formă pentru însăși validitatea actului, atunci prin derogare, forma acestui contract va
fi supusă legii locului situării imobilului. Prin urmare, într-un asemenea caz, contractul va fi guvernat de
legea aleasă de părți în privința raportului obligațional, inclusiv în privința validității consimțământului,
în vreme ce aspectele de natură reală vor fi guvernate de legea locului situării.

De exemplu, într-un caz poate să apară o disociere între legea aplicabilă consimțământului și
viciilor de consimțământ , care sunt supuse legii alese, și legea aplicabilă formei, care este supusă legii
locului. Atunci întrebarea este: dacă potrivit dreptului de influență franceză rațiunile formalismului ar fi
cu predilecție protecția consimțământului și obținerea unui consimțământ avizat, atunci de ce legea
aplicabilă consimțământului este diferită de legea aplicabilă formei?

Asta înseamnă că resorturile formalismului în epoca contemporană sunt mai detașate. Notarul
public/agentul public întotdeauna are sarcina de a veghea la respectarea regulilor imperative (de ordine
publică). El nu este o simplă persoană care constată voința concordantă a părților, ci asigură eficiența
actului și securizarea circuitului.

Sunt multe norme a căror încălcare atrage nulitatea unui contract. De exemplu, în cazul dreptului
de preempțiune (dacă bunul este bun istoric), sancțiunea este nulitatea absolută a contractului încheiat
cu încălcarea dreptului. În acest caz există riscul să se repercuteze asupra terților și să afecteze
stabilitatea circuitului civil deoarece acțiunea în rectificare de carte funciară poate fi îndreptată și
împotriva terților dobânditori de bună-credință cu titlu oneros în limita celor 3 ani de prescripție a
acțiunii în rectificare. Terțul s-a bazat pe veracitatea înscrierii în CF; totodată, este afectat și circuitul civil.
Și atunci, validitatea actului care stă la baza întabulării este foarte importantă pentru că dă credibilitatea
a ceea ce apare înscris în CF.

Alt exemplu, dacă am vândut o parcelă de teren dintr-o altă parcelă rezultată prin dezmembrare,
fără a obține în prealabil certificatul de urbanism (care ca natură juridică este un act de informare),
sancțiunea este nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, sunt foarte multe riscuri și atunci riscul de repercutare asupra terților e foarte mare. De
aceea, în dreptul german putem observa această disociere între raportul obligațional și cel real. Nulitatea
primului nu afectează cel de-al doilea raport.

Acesta este un sistem care se adresează securității circuitului civil. Nu se pot arunca viciile unui act
asupra terților; odată semnat un contract care încalcă anumite norme, acesta e responsabilitatea
38
contractantului. Sunt sisteme care încurajează circulația dinamica, protecția investitorilor . De exemplu,
investitorii trebuie să poată avea încredere că acea CF conține informații adevărate și că nu există riscul
să piardă ceea ce au investit.

Rațiunea formalismului este legată tocmai de acest element de securizare a circuitului, care excede
voinței părților; are o finalitate publică, de interes public. Rațiunea formalismului nemaifiind predilectă
doar pentru a obține un consimțământ avizat. Are și rațiunea asta până la urmă, dar nu este funcția ei
predilectă.

Aceasta este o situație de excepție, dar în general, în dreptul internațional privat, chestiunile legate
de formă sunt tratate mai lejer. De exemplu, în materie succesorală, există anumite rigori de formă ( la
testament) dar nu în toate țările există aceste rigori. Dacă în dreptul intern succesoral prin aceste rigori
se urmărește o anumită atragere a atenției testatorului, în dreptul internațional privat prin aceste rigori
se încearcă mai degrabă salvarea voinței testatorului și nu sacrificarea pe altarul formelor.

De aceea, de exemplu, dacă ne uităm la art 2635 NCC, spune că întocmirea, modificarea sau
revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la
data când a fost întocmit/modificat/revocat, fie la data decesului testatorului. Este permisivă norma (și
prin existența celor două date) prin enumerarea legilor ce urmează și testamentul e valabil dacă respectă
condițiile oricăreia din legile enumerate. Avem chiar și o aplicare retroactivă pentru că s-ar putea ca
potrivit legii locului încheierii un testament să fie nul; dar acea lege, între momentul facerii testamentului
și momentul deschiderii succesiunii, se poate modifica și deveni mai permisivă. Atunci aplic validității
testamentului o lege ulterioară încheierii lui (o aplic retroactiv; este vorba despre o retroactivitate
validantă, care, a posteriori validează un testament nul).

De exemplu, doi soți fac un testament conjunct în timp ce se aflau în vizită în Germania ; prohibiția
testamentului conjunct este ca natură juridică una formală (nu se poate face în același înscris, nu este una
de fond). Asta înseamnă că această calificare prezintă importanță pe tărâmul DIP; fiind o condiție de
formă, se vor aplica regulile de la forma testamentului, care spun că dacă, printre altele, acel testament
este valid potrivit rigorilor legii locului (legea germană), atunci acel testament va fi valid și în România,
chiar dacă el este prohibit de dreptul succesoral intern.

39
Cazurile în care NU se aplică retrimiterea

a) atunci când părțile , în temeiul autonomiei de voință, fiindu-le recunoscută

posibilitatea alegerii legii aplicabile, profită de acest drept (legea aleasă va fi cea materială);
b) nu se pune problema retrimiterii nici în materia legilor de formă a diferitelor
categorii de acte; legiuitorul în materia formei trimițând la legea materială;
c) atunci când în mod explicit în textul actului normativ acest lucru este prevăzut
expres. Fie în cazul normelor de conflict de sorginte națională  avem un text explicit (art 2559
alin 2 NCC). Fie sunt alte texte precum art. 30 din Regulamentul European 650

Conflictele de legi în situații speciale

I. Sistemele plurilegislative; există țări care cunosc reglementări concurente diferite,

fiecare având o aplicare teritorială limitată, pe anumite subdiviziuni (exemplul UK, Spanieiexistă
regiuni cu codificări diferite precum dreptul scoțian în UK, cel din Țara Bască în Spania,etc.) În al
exemplul Spaniei, apartenența la o anumită codificare se determină potrivit unor reguli din codul
civil spaniol.

Avem un text în codul nostrul civil intitulat sistemele plurilegislative:

Art 2560 NCC : “Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică
sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul
juridic. “

Avem un criteriu natural, pentru că țările care cunosc astfel de diferențieri legislative
teritoriale cu siguranță au și reguli de stabilire a competenței fiecărei codificări provinciale și
atunci aceste norme interne vor spune în ce măsură dreptul aparține unei anumite provincii.

40
 Dacă prin definiție ar exista un sistem care nu ar cunoaște asemenea reguli de repartizare
teritorială a competențelor legislative, atunci, spune legea, se va aplica legea acelui stat / acelei
zone cu care prezintă cele mai strânse legături raportul juridic. De exemplu, judecătorul vede că
având reședința de mult timp într-o anumită zonă, raportul nu prezintă legături cu acea zonă.
Ca și elemente specifice în cazul conflictelor inter-provinciale, ele într-un anumit sens se
aseamănă cu conflictele de legi propriu-zise , prin faptul că există diferențe legislative și soluțiile
pot diferi în funcție de legislația provincială aplicabilă.

Pe de altă parte putem constata că spre deosebire de conflictele de legi între state, în cazul
conflictelor inter-provinciale nu se ridică probleme de suveranitate și nici de înlăturare
excepțională a aplicării legii străine, spre exemplu pe motiv de ordine publica (ordinea publica de
DIP este o ordine publică națională; există desigur și ordine publică europeană). De exemplu,
niciodată o soluție dictată potrivit unei codificări succesorale a Cataloniei nu va afecta ordinea
publică spaniolă.

În schimb, o lege străină poate ridica asemenea probleme, de exemplu în situația în care
ultima apartenență națională a defunctului este în Irak (care oferă privilegii succesorale în funcție
de sex și criteriul primului născut), aici se pot ridica chestiuni de ordine publică, existând
discriminări atunci când întinderea cotelor și a vocației succesorale diferă în funcție de sexul
moștenitorilor (presupunând că ambii au aceeași vocație succesorală). Această discriminare
bazată pe sexul moștenitorilor contravine ordinii publice și o afectează; instanța are obligația să
înlăture legea străină datorită conținutului ei discriminatoriu, ofensator.
Sigur, în cazul conflictelor inter-provinciale, asemenea chestiuni de ordine publică nu se
ridică pentru că toate legile sunt în consonanță cu ordinea publică generală a statului respectiv.

Întâlnim reglementate aceste chestiuni și în Regulamente europene, de exemplu art. 37 din

Reg 650 intitulat “State cu două sau mai multe sisteme juridice” și care spune :

În privința unui stat care are două sau mai multe sisteme de drept sau ansambluri de
norme aplicabile diferitelor categorii de persoane în ceea ce privește succesiunea, orice
trimitere la legea unui astfel de stat se interpretează ca făcând trimitere la sistemul de drept
sau la ansamblul de norme determinate de normele în vigoare în acel stat. În lipsa unor astfel

41
 de norme, se aplică sistemul de drept sau ansamblul de norme cu care defunctul a avut cea mai
strânsă legătură.

Deci primul element de localizare este legat de regulile de defalcare a competențelor în

interiorul acelui stat care cunoaște diferențieri legislative teritoriale, iar dacă nu există, atunci în
mod direct, pe baza legăturilor de proximitate ale defunctului se face apartenența cu provincia sau
zona legislativă a statului respectiv.

Ar mai fi conflict de legi în cazul succesiunii de state, ca ipoteză distinctă. În cazul

dispariției unui stat la al cărui sistem a trimis norma conflictuală, dispariție apărută între
momentul nașterii raportului juridic și cel al litigiului.

În doctrina clasică a dreptului internțional privat se face o distincție după cum statul a fost
desființat prin măsuri de constrângere (ocupare) doctrina merge pe ideea că ar trebui să
primeze interesele legitime ale persoanelor afectate de ocuparea statului/provinciei și să se țină
seama de voința lor reală, actul urmând a fi interpretat în sensul în care acesta are valoare și poate
produce efecte juridice.

În al 2-lea caz, în care un stat este desființat prin contopire voluntară, sau atunci când este
vorba despre unire, atunci avem întotdeauna (în tratatul de unificare sau alt act) norme tranzitorii
care reglementează aplicarea în timp a legii vechi și a legii noi.

Mai este o chestiune legată de conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut.

Recunoașterea sau nu a unei entități statale nu ar trebui să producă efecte în ceea ce privește
conflictul de legi. O entitate statală se consideră că există atât timp cât ea ființează în fapt; nu se
cere recunoașterea din partea tutror sau mai multor state, ci este o entitate suverană care coexistă
și a cărei norme de conflict trebuie să fie luate în considerare chiar dacă statul respectiv nu a fost
recunoscut. Altfel spus, recunoașterea nu conferă caracater constitutiv statului, ci unul declarativ.

Ar mai fi ca și situație aparte conflictul interpersonal. Aici este vorba despre acele situații,
mai ales în state de origine arabă, în care în cadrul aceluiași stat / în cadrul aceleiași jurisdicții,
întâlnim norme diferite alocate persoanelor care sunt supuse unor legi diferite , urmând tradiții
juridice diferite. Mai ales în ceea ce privește chestiuni legate de materia familiei, succesiunilor, etc.
Există state în care creștinii cunosc reglementări diferite față de hinduși sau musulmani; atunci
apartenența la un sistem de norme se face în funcție de apartenența persoanei la o anumită
entitate religioasă, care determină și un sistem normativ pe masură.
42
 Curs-5

Evicțiunea legii străine

Localizarea raportului juridic de drept privat cu elemente de extraneitate are loc, de regulă, ca
efect al dialogului normelor de conflict, ca efect al interacțiunii lor. Atunci când norma de conflict a forului
atribuie competența, într-o anumită materie, unei legi străine, sistemul de drept al acesteia
recunoscându-și competența, se va aplica legea străină aparținând țării respective.

Aplicarea legii străine nu reprezintă o simplă facultate, o simplă opționalitate, ci ea devine

obligatorie pentru instanță, atunci când competența ei a fost atribuită în urma localizării raportului de
juridic, soluționării conflictului de legi. Astfel, spre deosebire de tradiția de common-law, prin care legea
străină este considerată o simplă chestiune de fapt, în sistemele continentale, în tradiția romano-
germanică, legea străină își păstrează caracterul de lege, ea urmând a se aplica obligatoriu.

Potrivit art 2562 NCC, ,,conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească sau de notar
în procedura necontencioasă prin atestări obținute de la organele Statului, care au edictat-o prin avizul
unui expert sau în alt mod adecvat.” În spațiul european, de exemplu, conținutul unei legi străine poate fi
obținut cu ajutorul Rețelei Judiciare în materie civilă sau dupa caz, a Rețelei Notariale Europene.

Alineatul 2 din art 2562 stabilește că ,,partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă
dovada conținutului ei. Iar în cazul imposibilității de a stabili într-un termen rezonabil conținutul ei, se
aplică legea romană”, potrivit alineatului 3. Legat de alineatul 3, trebuie însă precizat că domeniul său de
aplicare se limitează doar la situațiile în care aplicarea legii străine nu este consecința unei norme de
conflict europene. În acest din urmă caz, aplicarea unei legi străine este în toate situațiile
OBLIGATORIE, chiar dacă partea care o invocă nu ar putea face dovada conținutului acesteia. Mai
precis, această sarcină incumbă autorității sau instanței sesizate cu soluționarea conflictului de legi
decurgând din principiile care stau la baza cooperării judiciare în materie civilă în raporturile dintre
statele membre.

Dacă în tradiția de common-law, aplicarea legii străine reprezintă o simplă facultate, legea străină
fiind o chestiune de fapt, din punct de vedere a naturii sale juridice, ceea ce impune invocarea și probarea

43
acesteia; în schimb, în tradiția noastră, aplicarea legii străine este obligatorie deoarece legea străină
își păstrează natura de lege și nu de simplă chestiune de facto.

În ceea ce privește interpretarea legii străine, trebuie spus că ,,aceasta se interpretează și se aplică,
potrivit regulilor de interpretare și aplicare, existente în sistemul de drept, căreia ea aparține” (art 2563
din NCC). Este o regulă firească, deoarece orice normă nu există în mod izolat, ci ea se integrează într-un
sistem juridic de gândire, într-o tradiție moștenită, păstrându-și astfel consistența logică și finalitatea
urmărită prin edictarea ei.

Este adevărat că ,,citirea unei legi străine” și interpretarea acesteia este deseori mai puțin facilă
decât a unei legi care aparține sistemului juridic al forului. Mai întâi, pentru că instanța este încetățenită
cu un anumit mod de a gândi juridic, care se păstrează chiar dacă legea ce urmează a fi aplicată aparține
unui alt sistem normativ.

Se admite în mod tradițional în dreptul internațional privat posibilitatea de a înlătura legea

străină, iar cauzele și temeiurile acestei ,,evicțiuni” pot fi destul de variate. De regulă, înlăturarea legii
străine se produce atunci când intervine fie ordine publică de drept internațional privat, fie ca efect
al fraudei la lege. Art.2564 din NCC alin.1 precizează astfel că ,,aplicarea legii străine se înlătură dacă
încalcă ordine publică de drept internațional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română.” Pot fi și
alte cauze de evicțiune a legii străine, cum ar fi înlăturarea excepțională a legii străine, atunci când se
datorează circumstanțelor cauzei, raportul juridic prezintă legături vădit mai strânse cu dreptul român
decât cu dreptul străin la care a condus norma de conflict ( – art.2565 NCC).

Art.2565

Înlăturarea excepţională a legii aplicabile

(1) În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi poate fi înlăturată dacă,
datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest
caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea
persoanei, precum şi atunci când părţile au ales legea aplicabilă.

44
 Sunt și situații, în care nu se mai pune ab initio problema aplicării unei legi străine deoarece în
materia vizată există, spre exemplu, o lege de poliție ( o normă de aplicație imediată, art 2566) care
atribuie competență directă legii române.

Art. 2566 - Normele de aplicaţie imediată

(1) Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu
element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei
cărţi privind determinarea legii aplicabile.

(2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse
legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere
obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

În maxim 2 săptămâni vom primi aprox.400 pag (600 în format normal) din materialul d-ului
profesor pentru că înaintăm greu cu materia. Oricum, examenul va fi ,,o sărbătoare”, în sensul să nu ne
îngrijorăm .

Ordinea publică de drept internațional privat

Potrivit art.2564 alin.2 din NCC, ,, aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept
internațional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale
omului.” Așadar, ordinea publică reprezintă o cauză generală de evicțiune a legii străine. Înlăturarea
aplicării legii străine se produce datorită conținutului acesteia. Altfel spus, judecătorul examinând
conținutul normativ străin, îl compară cu principiile fundamentale aparținând dreptului statului căruia el
aparține, iar în măsura în care legea străină afectează aceste principii fundamentale, care alcătuiesc baza
sistemului național, va înlătura legea străină sau parte din legea străină, care contravine acestor principii.

Ordinea publică de drept internațional privat se distinge de ordine publică din dreptul
intern. În dreptul intern, ordinea publică este formată din ansamblul normelor cu caracter imperativ, de
la care părțile unui act nu pot deroga prin voința lor. Altfel spus, în dreptul intern, autonomia de voință se
exersează în limitele supletivității normelor de drept privat.

45
 În dreptul internațional privat, părțile au o libertate de mișcare mult mai mare, nu orice normă
imperativă din dreptul intern este și o normă de ordine publică de drept internațional privat. Prin
urmare, numai anumite reguli imperative în dreptul intern vor putea fi calificate și ca norme de
ordine publică internațională (de drept internațional privat). Spre exemplu, prohibirea testamentelor
conjuncte. Sunt prohibite în dreptul intern, sancțiunea fiind nulitatea, dar o asemenea prohibiție nu ține
de dreptul internațional privat. Un testament conjuct făcut într-o țară care îl recunoaște va putea produce
efecte juridice într-o procedură succesorală desfășurată în fața instanței române. Sau un pact succesoral,
făcut într-o țară care îl permite, efectele lui vor fi recunoscute și în România. Prohibiția este imperativă în
dreptul intern, dar dacă avem un element de extraneitate, de exemplu, reședința obișnuită, efectele
pactului se vor produce și cu privire la bunurile din România.

În schimb, o lege succesorală străină, care creează diferențieri în ceea ce privește întinderea
vocației succesroale pe bază de sex sau vârstă contravine principiilor CEDO, contravine principiilor
garantate în Constituția României și este înlăturată.

Întotdeauna, autoritatea investită cu conflictul de legi va examina natura sau anvergura

distorsiunii sau impactului pe care o lege străină il are asupra sistemului juridic național. Ideea
este că, în principiu, legea străină trebuie aplicată. Trebuie analizate elementele care distorsionează
principiile, care fundamentează sistemului nostru juridic și nu faptul că legea străină configurează
distinct anumite instituții juridice. Nimic nu împiedică ca părțile să aleagă o anumite lege privind
prescripția extinctivă, care să ofere termene mai favorabile părților, de exemplu.

Chestiunea ordinii publice se poate pune fie în momentul nașterii raportului juridic, fie după
caz, odată cu problema recunoașterii efectelor transfrontaliere ale unui raport juridic deja născut
în străinătate. De exemplu, legat de momentul nașterii raportului juridic, niciodată 2 soți nu vor putea
divorța într-o țară, care nu recunoaște divorțul, chiar dacă legea care cârmuiește efectele căsătoriei lor îl
recunoaște. Pe de altă parte, invers, dacă legea care cârmuiește efectele căsătoriei soților permite în
condiții extrem de restrictive divorțul, atunci legea străină aplicabilă va fi înlocuită cu cea română, dacă
unul dintre soți este la data cererii de divorț, cetățean român sau are reședința stabilită în România (art
2600 alin. 2 din NCC).

Art. 2600 - Legea aplicabilă divorţului

(1) În lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este:

46
 a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii
de divorţ;
b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soţii au
avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe
teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
c) în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima
reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
d) în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a soţilor, dacă cel puţin unul
dintre ei a păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii de divorţ;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.
(2) Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii
deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii
de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România.
(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea
aleasă de soţi.

Ordinea publică se aplică cu mai multă fermitate atunci când ea intervine încă din momentul
nașterii raportului juridic. De exemplu, niciodată nu va putea fi celebrată în România o căsătorie
poligamă, chiar dacă legea națională comună a viitorilor soți recunoaște o asemenea formă de căsătorie
pentru că atentează la ordinea publică de dreptul internațional privat român. În schimb, în ceea ce
privește recunoașterea unui fapt produs sau săvârșit în străinătate, aici, ordinea publică este mai
îngăduitoare, are un efect atenuat. De exemplu, o căsătorie poligamă celebrată în străinătate. Unul dintre
soți se stabilește în România și decedează. Se constată că are 4 soții supraviețuitoare. Cota soțului
supraviețuitor va fi împărțită între cele 4 soții, prin recunoașterea căsătoriei poligame. Aici, într-o
procedură succesorală în fața instanței române, efectele căsătoriei poligame sunt recunoscute, toate
soțiile vor avea vocație succesorală.

Tot astfel, nu va putea fi desfăcută în România o căsătorie prin repudierea unilaterală a soției de
către bărbat. Chiar dacă legea aplicabilă acestei căsătorii este o lege străină, care cunoaște o asemenea
formă de desfacere unilaterală. O asemenea formă ar contraveni principiului egalității între bărbat și
femeie, un principiu care ține de esența sistemului nostru juridic și constituțional. Nu se va putea aplica
asemenea prevedere nici chiar atunci când legea străină ar fi aplicabilă. O repudiere săvârșită în țara de
origine a soților ar putea fi recunoscută în România, în condițiile art. 2601 din NCC. (în lipsa unei astfel de

47
prevederi, soția repudiată ar fi fost pusă în situația de a porni o nouă procedură de divorț). În astfel de
situație, ea va aduce o copie după actul prin care a fost repudiată și își va exprima acordul pentru
desfacerea căsătoriei. Actul de repudiere trebuie să fi fost întocmit cu respectarea cerințelor de
formă și de fond prevăzute în legislația statului în care a fost repudiată.

Art. 2601 - Recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală

(1) Actul întocmit în străinătate prin care se constată voinţa unilaterală a bărbatului de a desface
căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în
România, cu excepţia situaţiei când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de

legea străină aplicabilă;

b) femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;

c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii prin
care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

Ordinea publică are întotdeauna un caracter actual, în sensul că ea, ca orice mecanism juridic,
evoluează în timp, se apreciează la momentul soluționării conflictului de legi. De asemenea, ordinea
publică de DIP se apreciează, ținând seama de efectele in concreto ale aplicării unei legi străine, fiind
mai exigentă în situația în care o parte a raportului juridic este un cetățean român sau o persoană
care are reședința sa obișnuită pe teritoriul României sau pe teritoriul unei alte țări membre ale
U.E. decât atunci când elementul de extraneitate leagă exclusiv cetățeni aparținând unor state
terțe sau cu reședința obișnuită pe teritoriul unor state terțe.

O chestiune care a născut controverse este cea legată de aprecierea dispozițiilor, care consacră
instituția rezervei succesorale. Astfel spus, este rezerva succesorală o chestiune ce ține de ordinea
publică de drept internațional privat sau nu? Sunt cunoscute funcțiile rezervei succesorale, și anume:
garantarea unui minim de egalitate între moștenitorii apropiați, susținerea afecțiunii și solidarității
familiale, înfăptuirea unui minim de echitate. Pornind de aici, unii autori, ale căror opinii au rămas în
minoritate, consideră că rezervei succesorale ar trebui să i se recunoască acest caracter, adică de
ordine publică internațională, nu numai în dreptul intern. O astfel de opinie a fost susținută în
dreptul francez de prof. M.Grimaldi.

48
 Totuși, niciodată Casația franceză nu a considerat rezerva franceză ca tinând de ordinea publică
de drept internațional francez și nici doctrina majoritară nu s-a pronunțat pentru acest caracter,
dimpotrivă, doctrina franceză consideră aproape unanim că rezerva succesorală constituie o
dispoziție de ordine privată, imperativă în dreptul intern, dar în nici un caz, de ordine publică
internațională. D-ul prof. consideră că această opinie ar trebuie să prevaleze și la noi, datorită
următoarelor argumente:

 Dacă privim la codificarea actuală a succesiunilor internaționale, cea din Reg. 650/2012,
observăm că piatra de temelie a acestei reglementări o constituie cea a unității moștenirii.
 Există sisteme, care favorizează mai mult autonomia de voință, moștenirea fiind un simplu
drept de creanță, averea are un caracter preponderent achizit; altele din contră, sunt adeptele
menținerii averii în familie.
 Prima teorie se regăsește și în practica noastră, succesiunile sunt simple pentru că se
realizează în timpul vieții numeroase transmisiuni oneroase fictive. Fiecare persoană poate să
contabilizeze relațiile familiale în care este implicat, cât de strânse sunt aceste relații.
 Unitatea de moștenire se reflectă și în art 22 din Regulament, care spune că ,,autorul
moștenirii poate alege legea aplicabilă moștenirii sale în ansamblul său.” Asta înseamnă că legea
interzice să se aleagă aplicarea legii parțial, pe instituții. Această alegere va stabili rezerva și cotitatea
disponibilă per ansamblu. În principiu, rezervei nu trebuie să i se recunoască calitatea de ordine
publică de DIP.
 Este o chestiune de ,,reglaj foarte fin”, această instituție trebuie să fie gândită ca o chestiune
de proximitate. De exemplu, succesiunea unui englez, care are și bunuri și în România. În dreptul
englez nu este recunoscută rezerva, ar fi culmea să i se recunoască rezerva succesorală. La fel și dacă
autorul moștenirii este român, nu i se va recunoaște rezerva succesorală în străinătate.
 O soluție susținută de un profesor belgian: Într-o situație concretă, în care se constată că
anumite persoane au fost în situație de dependență economică față de autorul moștenirii și acesta nu
le-a recunoscut nici un drept, să li confere un drept de creanță împotriva moștenirii. Sigur, acest lucru
este posibil pe cale de excepție.
 De asemenea, limitarea abuzului libertății de voință se realizează prin posibilitatea de a
alege legea doar a uneia dintre țările, care mi-au conferit cetățenia. Problemele pot fi și mai complicate,
dacă s-a dobândit cetățenia unei țări prin fraudă, de exemplu.

49
 Curs – 6 Frauda la lege

Conform art. 2564 NCC alin.(1) – “Aplicarea legii stră ine se înlă tură dacă încalcă ordinea
publică de drept internaţional privat român sau dacă legea stră ină respectivă a devenit competentă prin
fraudarea legii române. În cazul înlă tură rii aplică rii legii stră ine, se aplică legea română ” - aplicarea legii
străine se înlătură dacă această lege a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării
aplicării legii străine se aplică legea română.

Frauda la lege constituie alături de ordinea publică de drept internaţional privat o cauză
tradiţională şi generală de evicţiune a legii străine. Fraudarea legii intervine în urma unui proces volitiv
prin care părţile raportului juridic, ţinând seama de interesele lor, şi găsind într-o lege străină mai multă
libertate şi posibilitatea realizării scopurilor urmărite modifică, în mod esenţial şi artificial, elementul de
extrainetate pentru a conduce la aplicarea acestei legi. Aşadar, dpdv structural, întâlnim două elemente :

1. pe de-o parte, un element obiectiv care constă în modificarea aparenței punctului de

legătură, care dictează legea aplicabilă în cauză (lex causae)
2. pe de altă parte, un element de natură subiectivă care se relevă în intenția părților
de a supune relația lor juridică unei legi dorite
Spre deosebire de dreptul intern, unde fraudarea legii constă în eludarea dispozițiilor unei norme
imperative aplicabile, în dreptul internaţional privat fraudarea legii urmăreşte modificarea efectului
aplicării normei de conflict pentru a atrage incidenţa unei alte legi decât cea a cărei competenţă ar fi fost
dictată de norma conflictuală.

Deși alin.(1) al art. 2564 NCC se referă, în mod explicit, doar la fraudarea legii române, adică a
normei de conflict române, în realitate, elementul fraudulos poate privi și norma de conflict străină în
măsura în care norma de conflict română a trimis la aceasta din urmă (norma de conflict străină). Cu alte
cuvinte, fraudarea legii produce un efect perturbator în procesul de localizare a raportului juridic și
determinare a legii aplicabile acestuia.

Frauda la lege privește fie trimiterea dispusă de norma de conflict română, fie după caz,
retrimiterea normei de conflict străine. Fraudarea legii are loc prin modificarea artificială a punctului de
legătură aparţinând normei de conflict astfel încât aceasta să atragă în cauză incidenţa sau competenţa
unei alte legi decât cea care ar fi urmat să se aplice în mod normal. Sunt avute în vedere, mai ales,
punctele de legătură mobile cum sunt : cetățenia, reședința obișnuită a persoanei fizice, sediul persoanei
50
juridice, locul situării bunului imobil, locul încheierii unui act juridic etc. Cea mai largă ipoteză de fraudă,
cea mai des întâlnită modificare în acest sens o constituie cea legată de reședința obișnuită a persoanei.

Reședința obișnuită a persoanei

Reședința obișnuită constituie un punct de legătură extrem de important în dreptul internațional

privat, atât dpdv al fixării competenței internaționale a autorităților cât și dpdv a determinării legii
aplicabile relației juridice. Reședința obișnuită constituie un element relativ ușor de fraudat deoarece ea
constă într-un ansamblu de circumstanțe de fapt, exprimând legăturile statornice, personale, profesionale
și familiale ale unei persoane, asigurând integrarea juridică a acesteia într-o anume țară și sistemul de
drept căreia acesta îi aparține. Constituie centrul de viață al persoanei și ea se determină cazual de către
autoritatea învestită cu soluționarea conflictului de legi, ținând seama de ansamblul circumstanțelor
faptice, care leagă o anume persoană de un teritoriu determinat. Constituie astfel “un domiciliu
deformalizat”, recunoașterea acesteia nefiind subordonată niciunei formalități care i-ar putea atribui
eventual un caracter sau un efect constitutiv. Reședința obișnuită poate uneori coincide cu domiciliul
persoanei, fără însă să se suprapună conceptual pe această noțiune. În cazul “persoanelor sedentare”
adică a celor care nu își schimbă locul de ședere, domiciliul și reședința obișnuită coincid. În schimb, în
cazul persoanelor care uzând de libera circulație stau succesiv, în decursul timpului, perioade consistente
de timp pe teritoriile mai multor țări în scop profesional, de afaceri, medical sau în alte scopuri, cele două
concepte pot diferi : domiciliul constituie o noțiune internă și se stabilește potrivit regulilor specifice din
fiecare țară, fiind un concept național; în vreme ce reședința obișnuită constituie un concept uniform,
european, care se interpretează și se stabilește în mod unitar, fără a ține seama de mențiunile de
domiciliu de pe actele de identitate ale persoanelor eliberate de autoritățile naționale.

În prezent, tentația de fraudă prin utilizarea mecanismului reședinței obișnuite este ridicat, spre
exemplu în materie de divorț internațional, dar și în materie succesorală. Datorită unei legislații foarte
liberale în materie de divorț, legislația română (chiar daca există copii minori) este foarte atractivă,
oferind o procedură extrem de rapidă, mai ales în cazul divorțului prin acordul soților, în fața notarului
public astfel soții care intenționează divorțul sunt tentați să se prevaleze de reședința obișnuită a cel
puțin unuia dintre ei pentru a atrage competența, de exemplu, a notarului public român. Art. 3
Regulamentul Bruxelles II Bis 2201/2003 fixează competența internațională în materie de divorț fie pe
criteriul reședinței obișnuite, fie pe cel al cetățeniei comune a soților. o scurtă paranteză : existând o
legislație extrem de liberală, e acel termen de 30 de zile pe care notarul public e obligat să îl dea,
indiferent dacă în urma căsătoriei au existat copii minori sau nu, un termen extrem de rapid, o procedură

51
convenţională ce poate fi făcută şi în faţa ofiţerului de stare civilă şi coexistă şi procedura judiciară, dar
care nu este atât de tentantă deoarece procedura notarială este o procedură fără formalităţi, simplă. Dacă
există copii minori se face doar acea anchetă socială. În rest, nu există niciun fel de impedimente
birocratice, totul e bazat pe acord. Spre deosebire de marea majoritate a legislaţiei statelor membre unde
procedura divorţului este exclusiv judiciară şi nu numai atât. În ţări precum Italia sau Marea Britanie este
precedată de separaţia de fond. Se întinde pe mai mulţi ani de zile şi cheltuielile sunt mult mai mari, şi
atunci sigur că tentaţia este de a specula regulile care fixează competenţa internaţională a autorităţilor. –
cele de la art. 3 

În art. 3 sunt cele trei criterii de competență:

lit. b) – cetățenia comună - Rar sunt doi soți cetățeni români care au reședința obișnuită pe un alt
stat membru, nu este fraudă. E dreptul lor, cetățenie comună, competența e clară.

Elementul fraudulos apare când se doreşte asimilarea reşedinţei obişnuite cu domiciliul. Dacă soţii
au cetăţenii diferite şi de cele mai multe ori şi locuiesc în străinătate, e un lucru dictat de globalizare, de
job-uri, dorinţa de realizare profesională, iar în momentul în care soţii intenţionează să divorţeze tentaţia
este ca acel care este de origine română să îşi prezinte sau să îşi reînnoiască actul de identitate, îşi fixează
domiciliul la locuinţa din România sau la cea a părinţilor, se prezintă în faţa notarului public şi spune că
pe art. 3 Regulamentul Bruxelles II Bis – sunt competente să hotărască probleme privind divorțul,
separația de drept sau anularea căsătoriei, instanțele, orice autoritate care are competență în materie de
divorț într-un stat membru, inclusiv notarul. În caz de cerere comună reşedinţa obişnuită a oricăruia, a
unuia dintre soţi. Stabilirea domiciliului este un lucru foarte simplu : nu e o simplă cerere la primărie la
evidenţa populaţiei, faci dovada unui spaţiu fie cu titlu de proprietate, locaţiune, comodat şi apoi merge la
notar şi arată că domiciliul său este în Ro, reşedinţa sa obişnuită este în Ro. Aici şi lipsa de o anumită
pregătire, natura însăşi a procedurii, fără să sesizeze elementul de fraudă.

Regulamentul european obligă la un anumit lucru : domiciliul de cele mai multe ori are un caracter
formal, vii cu cartea de identitate, o prezinţi, nimeni nu poate spune că este fictiv domiciliul. Ceea ce este
esenţial este faptul că reşedinţa obişnuită trebuie cercetată şi atestată. Instanţa sau notarul trebuie să
ceară înscrisuri pt a dovedi unde locuieşte în mod statornic persoana, studiază, lucrează, soţia, copiii
unde sunt la şcoală -> din aceste elemente ajunge la concluzia că deşi domiciliul apare pe cartea de
identitate în Ro, dar reşedinţa sa obişnuită este în Itatia de ex, unde persoana lucrează de imediat după
căsătorie şi unde probabil va rămâne după divorţ, reşedinţa sa obişnuită este în Italia.

52
 Domiciliul este un concept naţional. Este posibil să aibă şi cetăţenie italiană, pe documentul italian
probabil că îi apare în Italia. Reşedinţa obişnuită care fixează competenţa este unică şi se interpretează la
fel în toate statele europene, este centrul de viaţă al persoanei, locul unde locuieşte în mod statornic,
legăturile profesionale, personale, pe care autoritatea contencioasă sau necontecioasă are obligaţia să le
cerceteze şi să le ateste, nu doar să le constate.

Posibilitatea efectivă de a reuşi această fraudă este foarte ridicată în materie notarială, în materie
necontencioasă deoarece atât părţile cât şi notarul sunt mai puţin stricţi, posibilitatea de control este
foarte limitată, existând un acord de voinţă nu mai are cine să îl conteste, posibilitatea de litispendenţă
internaţională nu există -> ce rost are ca unul dintre soţi să sesizeze instanţa străină dacă ei merg la notar
în Ro. Totuşi aplicarea distorsionată a art. 3 şi specula criteriilor de competenţă din art. 3 se poate
înfăptui foarte uşor, motivaţia fiind clară, o procedură de divorţ rapidă, fără cheltuieli mari. Şi
nefamiliarizarea notarului cu conceptele mai noi – reşedinţa obişnuită – şi o anumită indolență a acestuia
sunt factori.

Care ar fi posibilitatea de control? Notarul public se integrează în sfera de competență a

regulamentului. Regulamentul este construit pe un control în caz de litispendență internațională.
Întotdeauna autoritatea din urmă sesizată suspendă cauza până când prima autoritate își verifică
competența pe regulament. Dacă prima autoritate califică prost noţiunea de reşedinţă obişnuită, face o
verificare superficială, cea din urmă este legată de concluzia primei autorităţi. Posibilitatea de control nu
prea există. Eventual dacă unul dintre foştii soţi ar vrea să facă rău ar putea să existe un control în dreptul
intern, controlul actelor notariale de către instanţa şi astfel s-ar putea ridica problema unui fals
intelectual pt că notarul a certificat ca fiind reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi ca fiind în Ro, dar pe ce
bază a făcut asta? Unde e centrul de viaţă al foştilor soţi? Notarul nu are un element, înscris care să ateste
nici unde lucrează persoana, nici unde stă familia, nici unde sunt copiii la şcoală. A stabilit strict pe baza
declaraţiilor părţilor. Este o posibilitate destul de limitată pt că nu există interes. În procedurile graţioase
cum e cea de divorţ, în DIP în materie de divorţ posibilitatea de fraudă este foarte mare).

Frauda poate fi şi în materie succesorală mai ales când autorul succesiunii nu a a ales legea
aplicabilă acestuia. ex: a murit, nu a făcut niciun act de planificare succesorală, testamentul şi mai ales în
cazul unui defunct care a locuit anumite intervale de timp şi în alte ţări, se pune problema stabilirii
ultimei sale reşedinţe obişnuite, lege ce stabileşte regulile aplicabile moştenirii. Lucrurile sunt
complicate. Pot fi mulţi moştenitori cu interese divergente mai ales în funcţie de legea aplicabilă
moştenirii. Dacă sunt rezervatari, rezerva nu este aceeaşi peste tot şi nici nu are aceeaşi natură, poate fi o

53
parte a moştenirii sau poate fi un simplu drept de creanţă, întinderea şi calculul ei nu sunt aceleaşi,
compunerea masei succesorale nu este aceeaşi. Lupta se va duce pe determinarea legii aplicabile, pe baza
reşedinţei obişnuite şi astfel se aplică lex succesionis. Reşedinţa obişnuită este cea care se aplică în lipsa
alegerii legii aplicabile moștenirii.

Cetățenia – modalitate de fraudă la lege

În tratatele de DIP este invocată şi cetăţenia ca modalitate de fraudă, dar este mult mai limitată. În
istorie, a existat şi o speţă celebră în perioada interbelică judecată de Casatia Franceză în care dreptul şi-a
pus problema : legea franceză nu permitea divorţul, ea îşi dorea să divorţeze şi a obţinut cetăţenia
germană pentru a intenta acolo o cerere de divorţ, ceea ce s-a şi întâmplat, cu scopul de a scăpa de
legătura matrimonială avută. Ulterior, Casaţia franceză a spus că obţinerea cetăţeniei germane s-a făcut
în scopul exclusiv de a eluda dispoziţiile franceze care nu permiteau divorţul. Astăzi în materie de
cetăţenie lucrurile sunt mai simple.

Cetăţenia este un concept naţional, atribuirea ei se face prin regulile statului a cărei cetăţenie se
invocă. Dacă aceste condiţii au fost respectate, chiar dacă persoana nu a locuit niciodată pe teritoriul
acelui stat a cărei cetăţenie o are, cetăţenia este regulat dobândită.

Asta înseamnă că nu se poate pune problema caracterului fraudulos al alegerii în temeiul

cetăţeniei a unei alte legi succesorale decât cea română. De ex, se obţine astăzi relativ uşor de către
persoanele care pot dovedi legătura de ascendenţă în familie cu o persoană de etnie maghiară, fie părinţi,
bunici, străbunici şi se obţine cetăţenia maghiară. Sunt şi persoane care nu vorbesc limba maghiară, dar
au cetăţenie maghiară. Ulterior, persoana alege ca lege aplicabilă moștenirii legea maghiară.

Pe baza doar a cetăţeniei o persoană poate cere ca legea aplicabilă moştenirii să fie aceea a uneia
dintre cetăţenii chiar dacă nu a locuit efectiv pe teritoriul acelui stat. Se cere simpla posesie a cetăţeniei pt
a se putea prevala de ea privind regulile de competenţă internaţională, în materie succesorală (pot alege
dreptul aplicabil – drept potestativ).

În materie succesorală, spre deosebire de materia contractuală, nu există un acord de voinţă, este
voinţa unilaterală, discreţionară a testatorului. De ex, dacă soţii au dublă cetăţenie comună : română şi
maghiară, ei vor putea divorţa de ex, alegând liber oricare dintre autorităţi : maghiare sau române. La
reşedinţă încercăm să dovedim legătura dintre o persoană şi teritoriu, existenţa unor legături
profesionale, personale.

54
 În materie de cetățenie nu se mai poate vorbi despre fraudă la lege. CJUE a stabilit într-o decizie de
speță, într-o hotărâre de divorț, cauza Hodady. Cu privire la această cauză : un cuplu cu dublă cetăţenie,
franceză şi maghiară, care după încheierea căsătoriei s-au stabilit şi au locuit neîntrerupt în Franţa. Vor să
divorţeze ulterior. Unul dintre ei sesizează Tribunalul din Pesta, iar celălalt Tribunalul din Paris. S-a pus
problema printr-o întrebare preliminară legată de interpretare. Aplicând regulile de litispendenţă de la
regulament rezultă că prima instanţă sesizată rămâne competentă, iar cea de-a doua suspendă cauza.
Întrebarea vine din partea instanţei franceze care spune: Ok, au ei dublă cetățenie, maghiară și franceză,
dar nu există nicio legătură dpdv al relației matrimoniale cu Ungaria pt că ei au locuit neîntrerupt de la
celebrarea căsătoriei până la intenția de divorț în Franța, ei locuiesc în Franța, amândoi au locurile de
muncă în Franța, prin urmare nu ar exista niciun fel de legături cu Ungaria. CJUE a stabilit foarte clar că
simpla posesie a cetățeniei este suficientă și îndrituiește oricare dintre soți să sesizeze oricare din
tribunalele statelor membre a căror cetățenie o posedă. Nu se cere condiția efectivității. Cetățenia nu
trebuie să fie dublată de legături efective cu statul de cetățenie. Exista o dublă cetățenie comună maghiară
și a rămas competentă instanța maghiară. Se aplică regulile din Regulament. Prima instanță se declară
competentă. Nu avea nicio relevanță că soții aveau și o cetățenie comună franceză, din moment ce aveau
dublă cetățenie maghiară.

Astăzi, în caz de dublă cetăţenie, simpla posesie a cetăţeniei este suficientă. Nu se mai poate vorbi
despre o fraudă la lege susţinând că nu sunt legături cu statul a cărei cetăţenie o posedă.

Se poate vorbi de frauda la lege când se obţine fraudulos cetăţenia unui anumit stat cu documente
false sau privind alte condiţii pe care un anumit stat le prevede pt acordarea cetăţeniei. Acest lucru ţine
exclusiv de competenţa autorităţilor acelei ţări. De ex. în Germania se cere acel cazier judiciar sau o
declaraţie pe proprie răspundere că persoana nu a suferit condamnări de asemenea natură. Dacă
declaraţia e dată în fals nu e exclus ca autorităţile germane să constate şi să retragă acea cetăţenie sau să
întrerupă procedura pe baza unei fraude la lege.

Dobândirea cetăţeniei unui stat reprezintă o fraudă la lege, dar în dreptul intern, nu în dreptul
internaţional privat pentru că toate dispoziţiile care vizează atribuirea unei cetăţenii sunt dispoziţii
materiale.

Dispoziţiile privind atribuirea cetăţeniei nu sunt norme de conflict. Faptul că o persoană a

dobândit legal cetăţenia unui stat asta atestă legislaţia acelui stat, iar dacă a dobândit-o nu se mai poate
ca în speţa din perioada interbelică a Casaţiei franceze. Acest lucru nu se mai poate întâmpla. Dacă
cetăţenia a fost dobândită e bine dobândită şi e dreptul potestativ – act unilateral sau drept de comun
55
acord – procedura prin acordul soţilor, dreptul lor de a alege discreţionar aceste limite, nimeni nu poate
constrânge. Nu se poate spune că deşi o persoană are cetăţenia unui stat nu are nicio legătură cu acel stat
deoarece de ex. soţii au stat în Italia, nici căsătoria nu s-a celebrat în Ro, în Italia au locul de muncă, copiii.
Nu se poate spune acest lucru. Dacă persoana are dublă cetăţenie poate alege în mod liber, e dreptul său.

Frauda la lege poate fi întâlnită la reședința obișnuită unde se prevalează de o inscripție în cartea
de identitate. Reședința obișnuită nu este neapărat acolo unde este domiciliul.

Sancțiunea Fraudei la lege

Care este sancțiunea fraudei la lege? În general, în DIP se admite că sancțiunea predilectă în
cazul fraudării legii o constituie inopozabilitatea situației juridice create în temeiul unei legi străine
devenită competentă prin fraudă. Spre exemplu, în cazul alegerii frauduloase a unei legi succesorale care
nu cunoaşte instituţia rezervei succesorale sau consacră un cuantum mai redus al acesteia, dispoziţiile
acestei legi nu vor putea fi opuse moştenitorilor rezervatari. Noul cod precizează că în cazul fraudei la
lege, legea străină va fi înlocuită cu cea română, urmând a se aplica aceasta din urmă raportului juridic
respectiv cu toate urmările aferente.

Situații care nu constituie fraudă la lege

Nu vorbim despre fraudă la lege în acele situații în care părțile unui raport juridic sau după caz,
autorul unui act unilateral se bucură de un drept potestativ de alegere, mai ales în cazul dublei sau
multiplei cetățenii.

Un alt caz de evicțiune a legii străine îl constituie imposibilitatea de probare a acesteia când se
va aplica dreptul român.

Legile de poliție sau normele de aplicație imediată

Un alt capitol pe care îl începem azi. Sunt două noțiuni sinonime.

Art. 2566 NCC – Normele de aplicaţie imediată

(1) Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu
element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei
56
cărţi privind determinarea legii aplicabile.

(2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse
legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere
obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

Alin.(2) al aceluiași articol prevede că pot fi aplicate direct și dispozițiile imperative prevăzute de
legea altui stat dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime o
impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul și scopul acestor dispoziții, precum și consecințele care
decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

O precizare care se impune este cea legată de sintagma “dispoziții imperative prevăzute de legea
română” din formularea alin.(1) al art. 2566 NCC. Nu vom înţelege orice dispoziţie imperativă sau
sintagma “dispoziţii imperative” nu este sinonimă cu cea utilizată în spaţiul dreptului intern, ca o normă
de la care nu poţi deroga, ci doar anumite dispoziţii cu caracter imperativ mai precis doar normele
internațional imperative. Ele sunt legi de poliție care se aplică prioritar, nemaipunându-se
problema apelului la norma de conflict care ar putea determina incidența unei legi străine.

Potrivit opiniei prof. Francescatis normele de aplicaţie imediată sunt norme a căror respectare
este considerată drept necesară pentru salvgardarea organizării sociale, politice şi economice a unui stat.
Caracterul lor distinctiv reiese din această idee de organizare. Elementul central al acestei definiții este
accentul pe finalitatea specială a legilor de poliție care se regăsesc în toate cazurile în care nu este vorba
numai de interese particulare și nici chiar de interesul comun ca sumă a unor interese particulare, ci
despre ansamblul acestor interese atunci când salvgardarea lor revine organizării statale.

În plan strict formal, trebuie înțeles că ori de câte ori este în cauză organizarea statului, aplicarea
legilor străine poate părea dificilă sau intolerabilă sau imposibilă tocmai pentru că organizarea statală nu
tolerează, în sine, interferențe cu legi străine.

Inspirându-se din această definiție, CJUE a afirmat în cauza Arblade (C-369/1996) că legile de
poliție sunt legi a căror respectare este privită ca esențială pentru salvgardarea organizării sale politice,
sociale sau economice, iar Regulamentul european Roma I 593/2008 definește legile de poliție ca fiind
norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea
intereselor sale publice precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură încât
aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea
57
aplicabilă contractului. Această definiție din art. 9 alin.(1) al Regulamentului favorizează o interpretare
restrictivă a acestei categorii de norme.

Prin urmare, în categoria legilor de poliție nu vor putea fi incluse orice fel de norme imperative,
ci doar normele “ordopolitice” adică normele a căror obiectiv îl constituie protejarea intereselor publice
supraindividuale. Este vorba despre norme internaționale imperative (international mandatory rules)
care urmăresc realizarea unor interese statale cum ar fi cele întâlnite în domeniul dreptului concurenței,
în domeniul valutar, dispozițiile privind importurile și exporturile sau alte categorii de norme,
excluzându-se normele destinate protejării individuale sau de grup. Totuși, uneori s-a făcut apel la
categoria legilor de poliție, în mod excepțional și atunci când s-a pus problema protejării unor interese
de grup cum ar fi : protejarea agenților comerciali în decizia Ingmar din 9.nov.2000. Alteori, s-a făcut
referire la legile de poliție atunci când s-a pus problema respectării unui standard minimal în ceea ce
privește protecția consumatorului.

Prin urmare, autonomia de voință de care se bucură părțile unui raport juridic poate fi limitată
atunci când în materia respectivă întâlnim legi de poliție fie la nivel național, fie mai ales la nivel
european. Ele au un caracter punctual și explicit, nu pot fi deduse legi de poliție din orice normă
imperativă, urmărind stabilirea unui anumit standard, indiferent de ceea ce ar spune legea străină aleasă,
în temeiul acordului de voință al părților (lex causae, lex voluntatis). scurtă paranteză : nu suntem
însoţiţi întotdeauna de legi de poliţie, libertatea individului este mult mai mare, se poate manifesta mult
mai plenar, marja în DIP este mult mai largă.

Legile de poliție sunt legi cu caracter punctual ->ex: părţile au ales ca lege aplicabilă contractului
lor o lege extraeuropeană, dar care nu consacră un standard minimal de protecţie a consumatorului. Nu
există dreptul de retractare (de revocare unilaterală a contractului în care fără motiv poţi denunţa
unilateral contractul între 7 şi 14 zile). Atunci când închei un contract nu ai întotdeauna posibilitatea de a
alege. Fie sunt clauze standardizate pe care dacă nu le accept nu pot să cumpăr. Sau închei un contract pe
internet, cumpăr de pe internet. S-ar putea ca acea lege mai favorabilă comerciantului să nu respecte
consumatorului standardul european de protecție. Legea aleasă este o lege străină, consimţită de comun
acord că nu s-a putut face altfel. Indiferent de acea lege care se va aplica contractului pt că e legea aleasă,
acest standard minimal de protecţie a consumatorului fiind o lege de poliţie se va aplica cu prioritate
indiferent de ceea ce spune legea străină. Nu se pune problema în această materie de a se aplica o lege
străină. 

58
 Legea de poliție se aplică direct, fără obstacole, spulberă orice ar spune o lege straină. Nu sunt ca
la ordinea publică. La ordinea publică mi recunoscută aplicarea unei legi străine şi numai comparând
conţinutul ei pot să înlătur. De ex, legea străină consacră o discriminare între moştenitori în funcţie de
sex, deci nu în funcţie de vocaţia succesorală. Faptul că o femeie moştenitoare ia mai puţin, având acelaşi
grad de rudenie cu un bărbat. Această lege este înlăturată datorită conţinutului ei.

Legile de poliție sunt norme de aplicare imediată, se aplică indiferent de ce ar spune legea
străină. Legea străină se aplică în privința celorlalte cauze.

Legile de poliție au caracter strict, punctual, sunt explicite întotdeauna, exprese. Se aplică orice ar
spune o lege străină. Au un grad de imperativitate extrem de ridicat. Ordinea publică nu este niciodată
expresă, ci se analizează întotdeauna în funcție de impactul pe care dispozițiile unei legi străine le poate
avea în dreptul național, comparând.

Diferența ca mecanism dintre ordinea publică și legile de poliție constă în aplicarea imediată și
directă a legilor de poliție.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT – Curs 7 (06.04.2015)

Normele internaţional-imperative sunt legi care se aplică în mod direct în chestiunea vizată, fără a
se mai pune problema legii aplicabile (ele se aplică în mod necesar, orice ar spune legea străină); ele au
un caracter punctual, sunt fixe, nu putem deduce sau interpreta, nu pot fi extrapolate.

Problema care s-a pus în doctrină şi în practică a fost în ce măsură autonomia părţilor ar putea fi
limitată, în mod legitim, prin aplicarea unor legi internaţional-imperative din legislaţia unor terţe ţări
care, însă, prezintă, o legătură strână cu contractul. Art. 9 alin. (3) al Regulamentului Roma I (593/2008)
a preluat soluţia art. 7 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale, pe care a comunitarizat-o, stabilind că judecătorii pot da efect acestor legi, în măsura în care
contractul prezintă o legătură strânsă cu situaţia juridică avută în vedere. Aceste dispoziţii care conţin
legi de poliţie străine sunt concepute ca instrumente de cooperare între state în urmărirea intereselor
comune, ţinând seama de anumite politici pe care doresc să le impună în contractele care prezintă un
caracter internaţional.

59
 Inovaţia majoră adusă de art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I constă într-o dublă
limitare. Astfel, pe de o parte, ea priveşte statele ale căror legi de poliţie pot fi luate în considerare cu titlu
de legi de poliţie străine, iar pe de altă parte, sfera legilor de poliţie străine ce pot primi aplicare. Potrivit
textului, se va putea, de asemenea, da efect legilor de poliţie ale statului în care obligaţiie care rezultă din
contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste legi de poliţie antrenează ilegalitatea
executării contractului.

In ceea ce priveşte prima condiţie, dacă cele mai acerbe critici împotriva propunerii de
Regulament Roma I au vizat incertitudinea generată de faptul că legi de poliţie din legislaţia mai multor
state străine, care prezintă o strânsă legătură cu situaţia, puteau pretinde concomitent aplicarea, iar
judecătorul ar fi trebuit să le analizeze din punctul de vedere al conţinutului pe toate, art. 9 alin. (3) din
Regulament reduce tranşant şi rigid acest evantai. Pe viitor, judecătorii din statele membre nu vor trebui
să se preocupe decât de legile de poliţie aparţinând statelor în care obligaţiile rezultate din contract au
fost sau trebuie să fie executate. Deşi limitarea este importantă, în comparaţie atât cu textul iniţial al
propunerii de Regulament, cât şi cu acela al Convenţiei de la Roma din 1980, modificările pe care aceasta
le implică în practică nu sunt, probabil, atât de brutale. În realitate, dacă se recunoaşte că legile de poliţie
din statul de la locul încheierii contractului şi acelea din statele unde se află sediile părţilor nu au un titlu
suficient pentru aplicare, pentru că nu îndeplinesc condiţia legăturii strânse cu contractul, rămâne, în
principiu, legea din statul de executare a contractului, dacă aceasta nu este lex fori sau lex contractus.
Obligaţia de executare reprezintă centrul, nucleul contractului şi, prin urmare, pentru legea de la locul de
executare este îndeplinită condiţia legăturii strânse cu contractul, astfel că aceasta poate reclama, în mod
legitim, aplicarea. Mai mult, jurisprudenţa demonstrează că legile acestor state au fost, în realitate, cel
mai des vizate de judecători.

Având în vedere că principiile rezultate din această jurisprudenţă ar putea reprezenta, în viitor, un
ghid pentru instanţe în demersurile de aplicare a legilor de poliţie străine, pentru a nu se ruina în mod
iremediabil expectativele părţilor, prima limitare realizată prin art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I a
trebuit să fie una acceptabilă. Numai că, în opinia noastră, aceasta nu conduce în mod neapărat la
certitudinea dorită. In primul rând, fiecare contract implică prestaţii corelative din partea părţilor,
prestaţii care este posibil să fie executate în state diferite, astfel că, în funcţie de problematica litigiului,
care va putea fi legată de unele sau de altele din aceste prestaţii, legile de poliţie din legislaţia unuia sau
altuia din aceste state vor pretinde, în mod corespunzător, aplicarea. În al doilea rând, părţile îşi pot
asuma nu numai obligaţii pozitive de a face sau de a da, pentru care, chiar dacă uneori problematică,
identificarea locului de executare nu este, totuşi, imposibilă, ci şi obligaţii de abstinenţă are un caracter
60
general. În această din urmă situaţie, decizia cu privire la intervenţia uneia sau alteia din legile de poliţie
cu care contractul prezintă o legătură strânsă revine, ca întotdeauna, judecătorului, formularea art. 9 alin.
(3) din Regulament neremarcându-se în mod evident în raport cu textul art. 7 alin. (1) din Convenţia de la
Roma din 1980 în ceea ce priveşte previzibilitatea (predictibilitatea).

Referitor la cea de-a doua condiţie introdusă de Regulamentul Roma I, trebuie spus că
deşi acest instrument european recunoaşte posibilitatea aplicării legilor străine, el reduce, totuşi, destul
de consistent evantaiul legilor astfel vizate. În timp ce în Convenţie criteriile oferite judecătorului pentru
a decide cu privire la aplicarea sau nu a unei legi de poliţie străine privesc condiţia aplicării imediate a
acesteia în ordinea juridică ce a edictat-o, natura şi obiectul său, precum şi consecinţele care ar deriva din
aplicarea sau neaplicarea sa, Regulamentul aduce o exigenţă suplimentară: trebuie, în plus, să discutăm
de norme ce antrenează nelegalitatea executării contractului. Obiectivul este unul clar, acordarea unei
mai mari importanţe expectativelor legitime ale părţilor în ceea ce priveşte aplicarea legilor de poliţie
străine printr-un plus de previzibilitate. De exemplu, dacă executarea unui contract devine ilegală
conform legii statului de executare, nerespectarea acestei legi expune partea căreia îi revine executarea la
sancţiuni în acest stat. În aceste condiţii, expectativa părţilor este aceea de a renunţa la executarea
contractului, iar instanţele trebuie să ia în considerare această situaţie.

În viitor, în materie contractuală, vor putea primi aplicare, ca legi de poliţie străine,
dispoziţii din dreptul concurenţei sau cele care instituie interdicţii sau restricţii la importuri sau
exporturi. În schimb, va fi exclusă aplicarea, sub această calificare, a:

- legilor de poliţie care privesc nu executarea, ci încheierea valabilă a contractelor;

- legilor de poliţie care instituie naţionalizări sau impun măsuri de indisponibilizare a
bunurilor;
- legilor de poliţie ce garantează uneia dintre părţi un anumit remediu juridic.
Aşadar, art. 9 al Regulamentului Roma I (593/2008) stabileşte, printr-o reglementare restrictivă
legile de poliţie şi efectele lor, din dorinţa de a restrânge, pe cât posibil, efectul lor perturbator şi
consecinţele negative în planul predictibilităţii şi autonomiei de voinţă. Pe de altă parte, posibila luare în
calcul a unor norme internaţional-imperative, legi de poliţie aparţinând unei ţări străine, dar cu care
contractul prezintă legături strânse în ceea ce priveşte executarea sa, favorizează promovarea cooperării
statale şi dezideratul unui interes comun. Nu în ultimul rând, luarea în calcul a dispoziţiilor internaţional-
imperative incluse într-o codificare străină, făcută cu raţiune şi moderaţie, favorizează uniformitatea de
soluţii, indiferent de forul sesizat, contribuind, astfel, la reducerea riscului de „forum-shopping” atât de

61
întâlnit în epoca modernă (specularea şi încercarea de a plasa litigiul într-un anumit stat mai favorabil în
ceea ce priveşte soluţia dată de instantă – practica este mai favorabilă).

CURS 8 DIP 20.04.2015

DREPTUL LA NUME

Numele persoanei fizice

În mod tradițional, în DIP, numele este supus legii naționale a persoanei. Marea majoritate a
sistemelor naționale de DIP supun numele legii statului căreia persoana îi aparține prin cetățenie.

Art. 2576 din NCC în alin (1) prevede în mod explicit că: “numele persoanei este cârmuit de legea
sa națională”. De asemenea, potrivit art. 2568 legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are
persoana fizică. Dacă persoana posedă mai multe cetățenii, se aplică legea aceluia dintre state a cărui
cetățenie o are și de care este cel mai strâns legată, în special prin reședința sa obișnuită. În cazul
persoanei care nu are nicio cetățenie, trimiterea la legea națională este înțeleasă ca fiind făcută la legea
statului unde are reședința sa obișnuită.

Potrivit art. 2576 alin (2), stabilirea numelui copilului la naștere este cârmuită la alegere fie de
legea statului a cărui cetățenie comună o au atât părinții cât și copilul, fie de legea statului unde copilul s-
a născut și locuiește de la naștere.

Alin (3) al art. 2576 cuprinde o normă materială prevăzând că ocrotirea împotriva actelor de
încălcare a dreptului la nume săvârșite în România este asigurată potrivit legii române.

Acesta este cadrul legislativ dpdv al DIP cu privire la dreptul la nume. Sigur, poate părea o
chestiune banală, dar majoritatea sistemelor sunt articulate, dacă privim lucrurile dpdv istoric, pe ideea
de apartenenţă naţională a persoanei şi până la urmă numele este un atribut de identificare a persoanei
ce are un caracter nepatrimonial, este intim legat de persoană şi pe undeva este normal să fie supus legii
sale naţionale.

Acum vedeţi că anumite mutaţii au început să apară sub influenţa sau impactul dr. european în
contextul principiilor de liberă circulaţie. Până nu demult timp legea naţională era dictată exlusiv de legea
statului de cetăţenie a persoanei şi nu se putea imagina altfel. Acum, se poate remarca o oarecare
schimbare de poziţii, ne spune art. 2568 alin. 1: “ legea naţională este legea statului a cărei cetaţenie o are
62
persoana fizică” şi alin. 2 spune : “ dacă o persoană posedă mai multe cetăţenii, se aplică legea aceluia
dintre state a cărui cetaţenie o are şi de care este cel mai strâns legată mai ales prin reşedinţa obişnuită ”.

Acest lucru nu prea se întâmpla, în sensul că în caz in dualitate de cetăţenii, întotdeauna,

tradiţional vorbind, era preferată cetăţenia forului sau altfel spus, dacă posed cetăţenia română, puţin
mai conta că posed incă una sau mai multe cetăţenii. Deci dpdv al legii române, posedând cetăţenia
română, eram considerat cetăţean român cu tot ce implică asta şi nu avea nici o relevanţă posesia şi a
altor cetăţenii. Era deci preferată cetăţenia forului. Asta era regula în DIP în Convenţia de la Haga din
1930 privind conflictul de cetăţenii.

Lucrurile au inceput uşor, uşor să se schimbe în context european mai ales, când, posesia încă a
unei apartenenţe naţionale nu putea duce la preferinţa cetăţeniei forului pentru că apartenenţele erau
privite ca fiind egale. Atunci a început să apară un fel de competiţie între aceste legi naţionale aparţinând
statelor membre, în contextul unui spaţiu european care este un spaţiu divers ca reglementări dar unitar
dpdv al predictibilităţii. Şi atunci nu mai poţi imagina soluţia tradiţională de a da preferinţă cetăţeniei
forului.

Această expresie a încercat legiuitorul român să o adapteze în contextul marilor realităţi spunând
că: “ dacă persoana are mai multe cetăţenii( nu zice de care cetăţenii, ale st. memebre sau chiar ale st.
terţe) , se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetaţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, mai
ales prin reşedinţa obişnuită”. Deci dacă ai două apartenenţe naţionale, legea ta naţională va fi dictată de
legea reşedinţei obişnuite (unde persoana locuieşte în mod statornic), cu condiţia ca reşedinţa obişnuită
să fie fixată pe teritoriul unuia dintre statele repective (pentru că pot să am reşedinţa obişnuită şi pe
teritoriul unui stat terţ).

Înseamnă o schimbare în planul mobilităţii persoanei pentru că supunând tradiţional, legea

cetăţeniei nu ridica probleme ale unor conflicte mobile. Cetăţenia este destul de stabilă. Oriunde mă duc
şi orice fac, cetăţenia o am. Dar în condiţia în care schimb de mai multe ori pe parcursul unei vieţi
reşedinţa, atunci asta implică mutatis mutandis şi schimbarea legii naţionale. Lucrurile încep deci să se
complice.

Acum vreau să discutăm câteva hotărâri care au făcut obiectul unor speţe soluţionate de Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg, care privesc în mod explicit dr. la nume al persoanei în
contextul principiului de liberă circulaţie.

63
 1) Hotărârea din 2 octombrie 2003 în cauza C-148/02 Carlos Garcia Avello împotriva
statului Belgian.

Este o decizie extrem de importantă, la care se face referire în absolut toate tratatele de DIP. A fost
o decizie surprinzătoare la vremea respectivă.

Stare de fapt: Dl. Garcia Avello (resortisant spaniol) și dna. I. Veber de cetățenie belgiană, au
reședința în Belgia, unde s-au căsătorit în anul 1986. Cei doi copii rezultați în urma căsătoriei lor sunt
Esmeralda și Diego, născuți în anul 1988, respectiv în anul 1992. Ei au dublă cetățenie, belgiană și
spaniolă. În conformitate cu legea belgiană, ofițerul stării civile din Belgia (unde aceştia aveau reşedinţa),
a trecut în certificatele de naștere ale copiilor numele de familie al tatălui lor (Garcia-Avello) drept nume
de familie al acestora.

Printr-o cerere motivată adresată ministrului justiției la 7 noiembrie 1995, dl Avello și soția sa, în
calitate de reprezentanți legali ai celor doi minori, au solicitat schimbarea numelui de familie a copiilor în
Garcia Veber, arătând că în conformitate cu dreptul spaniol, numele de familie ai copiilor unui cuplu
căsătorit este format din primul nume al tatălui, urmat de cel al mamei. Din dosar reiese că respectivii
copii au fost înregistrați cu numele de familie Garcia-Veber la secția consulară a ambasadei Spaniei din
Belgia.

Solicitarea părinților a fost respinsă de autoritățile belgiene, așa cum reiese din scrisoarea din 1
decembrie 1997, prin care ministrul justiției i-a informat pe părinți, deoarece în Belgia, în caz de nume de
familie diferit al soților, copiii poartă numele tatălui.

La 29 ianuarie 1998, părinții au introdus o acțiune în anularea acestei decizii, invocând principiul
libertății de circulație a persoanelor și cetățenia europeană, motivând dubla cetățenie a copiilor, belgiană
și spaniolă.

Consiliul de Stat belgian a decis să suspende judecata, adresând în acest sens o întrebare
preliminară Curții de Justiție de la Luxemburg. Curtea a argumentat că deși normele care reglementează
numele unei persoane țin de competența statelor membre, acestea din urmă trebuie totuși să respecte
dreptul comunitar în exercitarea acestei competențe.

O astfel de legătură cu dreptul comunitar există în cazul persoanelor aflate într-o situație
asemănătoare celei în care se află copiii domnului Garcia Vello, care sunt resortisanții unui stat membru

64
și care au reședința legală pe teritoriul altui stat membru. Astfel, Curtea a statuat că dispozițiile din
dreptul european trebuie interpretate în sensul că se opun refuzului autorității administrative a unui stat
membru de a aproba o cerere de schimbare a numelui pentru copiii minori, rezidenți ai acestui stat și
care au dublă cetățenie (cea a statului respectiv și cea a altui stat membru), în cazul în care scopul acestei
cereri este de a le permite acestor copii să poarte numele care le aparține în temeiul dreptului și al
tradiției celui de-al doilea stat membru.

Această optică a Curții Europene a fost reiterată printr-o decizie ulterioară:

2) Decizia din 14 octombrie 2008, în cauza C-353/06, cunoscută sub denumirea Grunkin–
Paul.

Stare de fapt: Un copil născut în 1978 în Danemarca, pe nume Leonard Mattias Grunkin-Paul, fiul
doamnei Paul și al domnului Grunkin, căsătoriți la acea dată, ambii având cetățenie germană. Fiul
acestora are de asemenea cetățenia germană, locuind de la naștere în Danemarca. Potrivit actului de
naștere emis de autoritățile daneze, acest copil, în temeiul legislației daneze, a primit numele de Grunkin-
Paul. Serviciile de stare civilă germane au refuzat recunoaștere numelui copilului stabilit potrivit
legislației daneze pentru motivul că, în temeiul art. 10 din legea introductivă a codului civil german,
numele de familie al unei persoane este reglementat de legea statului al cărui cetățean este, dreptul
german nepermițând unui copil să poarte un nume compus, alcătuit din cel al tatălui și cel al mamei sale.
Părinții copilului, divorțați între timp, nu au purtat un nume comun.

Și în acest caz, Curtea a statuat că fostul articol 18 CE se opune ca autoritățile unui stat membru,
aplicând dreptul național, să refuze recunoașterea numelui de familie al unui copil, astfel cum a fost
stabilit și înregistrat într-un alt stat membru, stat în care acest copil s-a născut și locuiește de la naștere,
chiar dacă nu posedă și cetățenia acestuia.

Deci până aici avem aceste două decizii. În ce context apar ele? – apar în contextul liberei circulaţii.
În Garcia- Avello avem ipoteza unui copil care posedă dublă cetăţenie, atât a statului forului dar şi a
statului spaniol. Cele două state cunosc reguli diferite de stabilire a numelui copilului. Aici părinţii
neavând acelaşi nume de familie, prevala numele tatălui conform prevederii belgiene. În Spania
combinarea celor două nume ale părinţilor era posibilă. Această ultimă ipoteză nu era insă recunoscută
de dr. belgian.

65
 De asemenea, autorităţile belgiene, Belgia fiind ţara Convenţiei de la Haga, care în art. 3 menţiona
că în caz de dublă cetăţenie prevalează cetăţenia forului. Deci puţin mai conta că tu ai şi cetăţenia altui
stat. Acest principiu clasic în DIP, care acordă prioritate cetăţeniei forului, a început să fie aplicat în
favoarea unui alt principiu, anume a principiului poziţiei egale a apartenenţelor naţionale. Deci Curtea a
spus că părinţii în calitate de reprezentanţi pot să aleagă între stabilirea numelui potrivit unui stat
membru sau reglementarea din celălalt stat membru, copiii având dublă cetăţenie. Şi asta chiar în faţa
autorităţilor belgiene.

Altceva important de spus: Curtea a dedus aceste libertăţi pornind de la libera circulaţie. Nu este
normal, nu este firesc să am un anumit nume pe un paşaport eliberat de autorităţile unui stat al cărui
cetăţenie o am şi un al nume, după alte reguli, scris pe paşaportul eliberat de autorităţile celuilalt stat
membru. Asta ar putea fi considerată o restrângere sau mai bine spus, o stânjenire a liberei circulaţii. Eu
pot dobândi proprietăţi în anumite state, iar asta înseamnă să îmi apară numele în registre de publicitate
sau în orice alte sisteme de evidenţă dar eu între timp să ies cu celălalt paşaport. Deci sunt tot timpul pus
într- o situaţie stânjenitoare în care trebuie să demonstrez că e vorba de aceaşi persoană.

Prin urmare, pornind de la libera circulaţie, Curtea a spus că există o stânjenire a liberei circulaţii
şi că este normal ca numele unui cetăţean european să fie identic. Aşa cum deja ştim, numele este un
atribut de identificare fundamental şi este indivizibil, nu poate fi într- un stat de un fel şi într- un stat de
alt fel. Şi atunci, pornind de aici, Curtea a mai spus că ceea ce prevaleză este consecinţa acestor principii
de liberă circulaţie.

Şi atunci, astfel fiind gândit, dpdv european, nimeni nu te poate obliga să îţi stabileşti numele într-
un anumit fel şi să dea prioritate legislaţiei unui anumit stat. Deci s-a dat posibilitatea părinţilor de a opta
între legislaţiile statelor a căror cetăţenie o posedă copiii.

În Gurkin- Paul, Curtea a mers pe acelaşi raţionament, deşi în G-P nu avem situaţia unui copil cu
dublă cetăţenie. Copilul avea doar cetăţenia germană dar locuia în mod efectiv, încă din momentul
naşterii, în Danemarca, unde erau stabiliţi şi părinţii săi de cetăţenie germană. Sigur că înregistrarea
numelui făcându- se odată cu înregistrarea naşterii, în faţa autorităţilor daneze unde locuia cuplul,
autorităţile daneze au înregistrat numele declarat de părinţii săi în conformitate cu legislaţia daneză.

Curtea a spus că refuzul autorităţilor germane de a recunoaşte numele de familie compus încalcă
dr. european. Autorităţile germane au spus că potrivit art. 10 din Codul civ. German, neexistând la nivel

66
european o normă de conflict unificată în materia numelui, numele se va stabili de legea statului de
cetăţenie. Dar copilul avea doar cetăţenie germană. Nemţii au spus că fiind resortisantul nostru, numele
lui de familie trebuie stabilit potrivit legii noastre. Pentru că el posedă doar cetăţenia germană.

Aici, fiindcă nu avem cetăţenie dublă şi fiindcă reşedinţa copilului minor la acea dată era în
Danemarca, nu se mai poate să stânjeneşti libera circulaţie şi să nu laşi stabilirea numelui. E în interesul
lui de a purta acelaşi nume oriunde se deplasează pe teritoriul european.

Deci iată, chiar în lipsa undei codificări la nivel european (nu există directivă/ regulament), din
substaţa principiilor privitoare la libera circulaţie, Curtea a stabilit stânjenirea dreptului la nume. Deci
nimic nu poate contraveni acestor principii. Orice dispoziţie legală naţională care îngrădeşte libera
circulţie este spulberată de aceste principii!

Aici am vrut să ajung: legiuitorul nostru se inspiră de aici cu privire la art. 2576. Dispoziţia este
totuşi puţin criticabilă pentru că ce se întâmplă dacă părinţii nu au nume comun?—nici nu trebuia pentru
că jurisprudenţa Curţii este obligatorie.

O altă cauză tot în materia dreptului la nume este:

3) C -208/09 Ilonka Sayn- Wittgenstein contra Austria.

Stare de fapt: Dna. Ilonka, cetățean austriac ce locuiește în Germania, a obținut în urma adopției
sale (în anul 1991), de către domnul Lothar Von Sayn- Wittgenstein (cetățean german) , ca nume la
naștere, numele de familie al acestuia din urmă, împreună cu titlul său de noblețe în forma “fuhrstin von
Sayn- Wittgenstein”( în germană: prinţesa de Sayn- Wittgenstein) . În Germania, folosind numele
respectiv, a obținut permisul de conducere și a înființat o societate.

Cât privește autoritățile austriece, acestea au procedat la înregistrarea noului nume în registrul de
stare civilă austriac. Totuși, Curtea Constituțională din Austria s-a pronunțat în senul că legea privind
abolirea clasei nobiliare din anul 1919, având rang de normă constituțională și aplicând principiul
egalității, împiedică un cetățean austriac să dobândească un nume cuprinzând un titlu de noblețe, fie și pe
calea adopției de către un cetățean german, care poartă în mod legal acest titlu de noblețe ca element
constitutiv al numelui său.

67
 În urma acestei decizii a Curții Constituționale austriece din 2003, ofițerul de stare civilă din
Viena a rectificat în consecință certificatul anterior care cuprindea acest titlu de noblețe.

Dna Sayn-Wittgenstein, nemulțumită de această rectificare, a atacat-o la Curtea Administrativă

Supremă, susținând că: nerecunoașterea numelui dobândit în urma adopției de către un cetățean german
afectează pe de-o parte efectele acesteia, iar pe de altă parte contravine principiului liberei circulații și
respectării vieții de familie.

În urma unei întrebări preliminare formulate de această curte, instanța europeană a decis că:
“refuzul autorităților unui stat membru de a recunoște cu toate elementele sale numele unuia dintre
cetățenii săi, astfel cum a fost stabilit într-un al doilea stat membru, cu ocazia adopției sale la vârsta
adultă, de către un cetățean al acestui din urmă stat, în cazul în care numele respectiv conține un titlu de
noblețe care nu este admis în primul stat membru în temeiul dreptului său constituțional, nu constituie o
atingere nejustificată adusă libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii.

Aceasta este decizia. Acum o putem comenta.

Există şi cazuri celebre cum este şi cel al lui Otto Von Habsburg, care ştiţi că era o persoană publică
foarte cunoscută în Austria şi persoana direct moştenitoare a tronului Austro-Ungariei. El avea 5
cetăţenii. În paşaportul autriac apărea ca fiind Otto Habsburg iar în celelalte apărea Otto von Habsburg.
Decizia este interesantă. Ea este obligatorie dar totuşi o putem comenta critic.

Avem ce a invocat Curtea Supremă a Austriei: o lege din 1919 cu privire la abolirea clasei feudale,
care ar ţine de ordinea constituţională austriacă. Asta avem pe de-o parte. Pe de altă parte, avem o anume
persoană de sex feminin adoptată de un cetăţean german care avea un nume cu o particulă de nobleţe. Ea
a pătrat cetăţenia austriacă. Ea locuia în Germania dar avea legături şi în Austria. Ulterior, ea a cerut
trecerea actului de adopţie nemţesc în registrele de stare civilă austriece, ceea ce s-a şi întâmplat. Apoi,
Curtea Constituţională a spus că purtarea unei particule de nobleţe în nume contravine legii din 1919
care a abolit legile feudale, ce ţin de ordinea publică, fapt care a determinat ofiţerul de stare civilă să
modifice actul întocmit de el anterior, act în care apărea această particulă. El eliberează un nou act de
stare civilă şi aşa s-a ajuns la Curtea Federală care apoi a formulat o întrebare preliminară.

Dacă am încerca să privim detaşat lucrurile, purtarea unei asemenea particule de nobleţe nu văd
cum ar putea stânjeni ordinea publică constituţională austriacă. Pentru că ea are doar o încărcătură
istorică, nu este o discriminare între anumite categorii de persoane.
68
 Până la urmă, acea particulă face să nu am acelaşi nume şi atunci există o stânjeneală. Sigur, la Otto
Habsburg nu era o problemă pentru că era cunoscut în toată Europa dar, când vorbim de persoană
obişnuită este diferit. Nu am de unde să ştiu că este vorba de aceaşi persoană. Numele trebuie să fie
identic pentru că este un element vital, elementar din punct de vedere al liberei circulaţii. Dacă pui în
balanţă cele două categorii de interese, cu ce ar putea stânjeni ordinea publică austriacă? Este chiar atât
de deranjantă acea particulă?—sigur, dacă vorbeam de anumite privilegii, puteam afirma că răstori nişte
principii. Dar aşa nu. Eu consider că ea are interesul de a avea acelaşi nume indiferent unde circulă şi
indiferent de statul care a emis documentul de identitate. Este un drept efectiv care este legitim. În nici un
mod purtarea acelei particule nu poate stânjeni ordinea publică privată. Această decizie a Curtţii de
Justiţie este criticabilă.

Pe scurt, o altă cauză importantă a fost:

4) Decizia din mai 2011 în cauza C-391/09, cu privire la transcrierea în actele de stare
civilă a numelui unei persoane având ca reper normele de grafie ale limbii oficiale naționale.

Stare de fapt: Un restortisant lituanian și soția acestuia (resortisant polonez), a cerut autorităţii de
la Vilnius transcrierea numelui de faimilie în grafie poloneză.

Curtea a decis că nu se opune ca autorităţile competete ale unui stat membru să refuze, în temeiul
reglementării naţionale care prevede că numele de familie şi prenumele pot fie transcrise în registrele de
stare civilă din acest stat, sub o formă care să respecte nomele de grafie ale limbii oficiale naţionale şi să
schimbe în certificatele de căsătorie ale unuia dintre aceştia numele potrivit normelor de grafie ale
statului lituanian.

Ideea e că transcrierea în registrele de stare civilă se face având ca reper grafia statului în care
sunt ținute aceste registre, deci în limba oficială.

Totuși, din dispozitivul hotărârii instanței europene rezultă că în măsura în care există un interes
justificat în favoarea persoanei și în măsura în care nemenținerea grafiei i-ar contravine într-adevăr
atingere intereselor sale.

Aceasta este evoluţia deciziilor cu privire la dreptul la nume.

69
 Curs 9

Intră în tematica de examen Cartea a VII-a din NCC, excluzând desigur părțile înlocuite prin
aplicarea Regulamentelor Europene. Noi am vorbit în general până acum despre o serie de instituții care
se circumscriu denumirii generale ale DIP: retrimitere, calificare, sisteme pluri legislative, aplicarea legii
străine, înlăturarea excepțională a aplicării acesteia, legile de poliție, art. 2568 NCC legea națională, starea
și capacitatea persoanei, persoana juridică, căsătoria, condiții de fond ale acesteia, în ceea ce privește
efectele patrimoniale, regimul matrimonial... În ceea ce privește regimul matrimonial există lansat un
proiect de Regulament, dar nu a fost în prezent adoptat. În aceeași situație se află și propunerea de
Regulament privind efectele patrimoniale ale relațiilor dintre persoane de același sex. Astfel încât legea
care va guverna regimul matrimonial vom apela la norma de conflict din NCC.
Autonomia de voință, libertatea de alegere o întâlnim în toate instituțiile DIP, având o aplicabilitate
mai largă sau mai restrânsă. O întâlnim deci și în materia regimurilor matrimoniale, fiind consacrată la
art. 2590 NCC alineat 1. Alineatul 2 încadrează această alegere, menționând sfera legilor care pot face
obiectul opțiunii părților, posibilitățiile de alegere fiind destul de largi.

Art. 2590 NCC – Legea aplicabilă regimului matrimonial:

1. Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soți.
2. Ei pot alege:
a) Legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;
b) Legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) Legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
căsătoriei.

Condițiile de formă nu ridică nicio o problemă. Domeniul de reglementarea aplicabil regimului

matrimonial art. 2593 NCC, de asemenea nu ridică nici un fel de probleme.

Art. 2591
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial:
(1) Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie înainte de
celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
(2) Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de legea
aleasă pentru a guverna regimul matrimonial, fie de legea locului încheierii convenţiei de alegere. În toate
70
cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi
sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Când legea română este
aplicabilă, trebuie respectate exigenţele de formă stabilite de aceasta pentru validitatea convenţiei
matrimoniale.
(3) Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea condiţiilor
prevăzute la alin. (2). Legea nouă produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi nu
poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor.

Precizare art. 2591(3) NCC – în materie de contracte în general, forma este supusă legii care
guvernează fondul raportului juridic. Se pornește de la ideea că atunci când forma este cerută pentru
validitatea contractului de însăși legea care guvernează fondul, există o legătură intrinsecă între fond și
formă. Prin intermediul formei se îndeplinește mai mult o cerință de control al actului. Gândiți-vă la
regimul transmiterii sau constituirii drepturilor reale având ca obiect bunurile imobile. Piața imobiliară
prezintă interes public pentru statul pe al cărui teritoriu se află imobilul. Astfel încât un act încheiat în
străinătate nu poate face abstracție de forma autentică (dacă ea e cerută pentru însăși validitatea actului)
chiar dacă potrivit rigorii acelei țări, potrivit locus regit actum, potrivit legii locului, nu s-ar fi impus forma
autentică. Dacă este totuși cerută, de legea locului situării imobilului, atunci trebuie îndeplinită această
condiţie.
La alineatul 3 se vorbește despre modificarea legii aplicabile – soții doresc acest lucru. Legat de
acest aspect – vorbim de mutabilitatea regimului. Sigur leguitorul nostru prevede acest termen ca fiind de
un an de la celebrarea căsătoriei – unii autori zic că e termen de chibzuință/maturitate matrimonială,
ceea ce în opinia profului este o prostie. Dacă desfacerea căsătoriei se poate face în termen de 30 de zile,
nu îți trebuie un an ca să te gândești dacă îți e bine cu regimul matrimonial sau nu. De parcă doar în
termen de un an ajungi la maturitate matrimonială, până atunci nu. Mutabilitatea regimului se exercită în
perimetrul dreptului intern. Spre exemplu în dreptul român, dacă soții nu au ales un regim matrimonial
se aplică comunitatea legală și ei pot în timp să opteze pentru comunitatea convențională sau pentru
separația de bunuri.
Modificarea legii aplicabile regimului urmărește tot schimbarea regimului, doar că are o arie mai
largă de aplicabilitate. Pentru că te scoate din sistemul de drept care guverna efectele regimului
matrimonial și te duce în alt sistem de drept oferindu-ți posibilitățile de opțiune ale acestuia. Modificarea
legii aplicabile are ca scop final modificarea regimului, doar că oferă un spectru mai larg. Mai mult de atât,
soții pot alege oricand! (nu trebuie să treacă un an de zile). Pot alege oricând legea aplicabilă regimului
matrimonial. Sigur, atunci când se produce modificarea legii aplicabile, alegi chiar un regim matrimonial
71
din noul sistem de drept. Sau poți să nu alegi nimic pentru că îți convine regimul matrimonial legal al
acelei țări. La noi până la adoptarea Codului Familiei regimul de default era regimul separației de bunuri.
După abrogarea codului prin intrarea în vigoare a NCC, regimul comunității legale se aplică în cazul în
care soții nu aleg. În opinia profului în majoritatea cazurilor, regimul separației reflectă realitatea când o
persoană e mai înstărită decât cealaltă și cei doi se căsătoresc.
Regula este că legea nouă produce efecte pentru viitor dacă soții nu au dispus altfel și nu poate
prejudicia terții. Nimic nu împiedică soții să prevadă că noul regim matrimonial care urmează să se
aplice, ca urmare a modificării legii aplicabile regimului matrimonial, va produce efecte retroactive.
Condiția este să nu afecteze terții, spre exemplu creditorii – interesele lor. Proful menționează faptul că
reglementările privind regimurile matrimoniale din NCC au fost influențate de Convenția de la Haga din
1978 la care România nu e parte.

DIVORȚUL INTERNAȚIONAL

Pseudo-glumă: Prin excelență divorțul este un efect intrinsec al căsătoriei. Fără aceasta, nu poți
divorța.
Cât privește internaționalitatea divorțului, ce oferă unui divorț caracterul
internațional/transfrontalier? Deseori internaționalitatea te duce cu gândul la internaționalitatea
căsătoriei, soții având apartenențe naționale diferite, cetățenii diferite sau cetățenia comună a unui alt
stat sau au reședința obișnuită comună pe teritoriul unui alt stat sau au reședințe obișnuite diferite.
În această materie întâlnim două instrumente europene:
A. Competența internațională în materie de divorț este reglementată în art. 3 din
Regulamentul European Bruxelles 2201/din 2003 (Bruxelles II bis) care a intrat în vigoare din 1
martie 2005 și care, în ceea ce privește România, se aplică de la data aderării, respectiv din 1
ianuarie 2007.
B. Determinarea legii aplicabile divorțului este reglementată în Regulamentul
European nr. 1259/din 2010, supranumit peiorativ Roma III.

72
 A. Competența internațională în materie de divorț:

Articolul 3 din Regulamentul European 2201/din 2003:

Competenţă de fond
(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de corp şi anularea
căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
(a) pe teritoriul căruia se află:
― reşedinţa obişnuită a soţilor sau
― ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau
― reşedinţa obişnuită a pârâtului sau
― în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau
― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an
imediat înaintea introducerii cererii sau
― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni
imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru
respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;
(b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului”
comun.
(2) În sensul prezentului regulament, termenul „domiciliu” se interpretează în sensul sistemelor
de drept ale Regatului Unit şi Irlandei.

Ce observăm? Avem factori multipli atributivi de competență internațională. Prin sintagma

instanța judecătorească vom înțelege nu doar instanțele, ci TOATE autoritățile din statele membre care se
bucură prin intermediul legislației unui stat membru de competență în materie de divorț. Cu alte cuvinte
în ceea ce privește legea română, intră în câmpul de aplicare al acestui Regulament și notarii publici (doar
în 2 state membre aceștia au competență) și ofițerul de stare civilă.
Art. 137 din Legea nr. 36/95 a notarilor și a activității notariale – reglementează divorțul notarial.
Alineatul 2 impune notarului ca înainte de verificarea competenței teritoriale, să verifice dacă legea
aplicabilă este cea română. În opinia profului acest alineat ar trebui considerat nescris pentru că
contravine art. 3 din Regulament. Legea aplicabilă divorțului o stabilesc după ce mi-am fixat deja
competența internațională indiferent dacă sunt instanță sau notar sesizat. Stabilirea competenței
internaționale se face potrivit art. 3 din Regulament, indiferent și independent de legea aplicabilă
divorțului. După ce mi-am fixat competența în materie de divorț, atunci în baza Regulamentului Roma III
73
voi identifica legea aplicabilă divorțului: poate fi o lege aleasă sau legea aplicabilă în cazul lipsei alegerii.
Nu poți printr-o lege să modifici dispoziții din Regulamente europene. Numai în măsura în care sunt
competent ca autoritate, urmează localizarea raportului și apoi fondul acestuia.
Art. 3 vizează 3 mari materii: divorțul, separația de corp și anularea căsătoriei. Separația de corp și
divorțul sunt una și același lucru în dreptul român. E o chestiune de traducere.
Art. 3 din Regulament, stabilește 2 mari criterii de competență internațională:
 Unul fondat pe reședința obișnuită.
 Altul fondat pe cetățenia comună a celor doi soți.
De reținut: este vorba DOAR de cetățenia COMUNĂ. Dacă soții au cetățenii diferite, cetățenia lor nu
mai joacă niciun rol din punct de vedere al competenței internaționale. De exemplu: o româncă al cărei
soț este italian, cu reședința comună în Germania, nu poate introduce o acțiune de divorț în România. Ne
referim deci la competență, nu la legea aplicabilă. Criteriul cetățeniei, dacă este comună poate juca un rol
doar în materie de competență internațională, nu și de lege aplicabilă. Întotdeauna când veți întâlni în
practică o speță în care unul dintre soți este român și celălalt nu, din punct de vedere al competenței s-a
terminat – nu conferă competență în materie de divorț.
Tot legat de criteriul cetățeniei există o decizie a Curții de Justiție de la Luxembourg, Cauza Laszlo
Hododi C-168/08. Este vorba de un cuplu care avea bruxe comună maghiară și franceză. Unul dintre ei a
depus actele pentru divorț în Ungaria, iar ulterior celălalt a sesizat Tribunalul din Paris. O situație de
litispendență internațională: două instanţe aparţinând unor state membre diferite erau sesizate cu
aceeaşi cauză – divorţul celor doi. Din datele speței reieșea că reședința obișnuită comună a fost în
Franța. Instanța franceză a formulat o întrebare preliminară Curții legată de interpretarea art. 3 litera b)
legat de cetăţenie susținând faptul că, deși cuplul are cetățenia fiecărui stat membru, totuși ar trebui
preferată cetățenia franceză dat fiind faptul că există o legătură de proximitate mult mai puternică cu
statul francez – soţii erau stabiliţi, locuiau, munceau în Franţa. Curtea a statuat că este suficientă posesia
unei cetățenii comune ca ea să fie în sine atributivă de competență internaţională în materie de divorţ. Nu
se cere condiția efectivității unei legături strânse cu statul de cetățenie. Simpla posesie a cetățeniei este în
sine suficientă. Prin urmare competența a revenit Tribunalului din Ungaria, fiind prima instanță sesizată.
Legat de primul temei de competență – reședința obișnuită. O întâlnim ca şi criteriu de
competenţă internaţională şi ca şi criteriu de determinare a legii aplicabile, fiind deci un factor de
legătură, de conexiune extrem de des întâlnit în dreptul internaţional. Spre exemplu în materia dreptului
consumatorului, ocrotirea acestuia se face potrivit legii ţării de reşedinţă a consumatorului, în materie
succesorală – legea ultimei reşedinţe a defunctului ca factor obiectiv de determinare a legii aplicabile în
absenţa unei legi alese, în materie contractuală, extracontractuală, în materia dreptului familiei. Să vedem
74
puțin accepțiunea acestei noțiuni. Prin ce se deosebește reşedinţa obişnuită de domiciliu? De ce a preferat
legiuitorul această noţiune, deşi în legislaţia statelor membre este consacrat domiciliul?
În primul rând conceptul de domiciliul nu are o semnificație identică în toate statele membre. În
Regatul Unit spre exemplu o persoană oricât ar locui în altă ţară, nu îşi pierde domiciliul aici, dacă potrivit
tuturor circumstanţelor speţei instanţa poate stabili că el trăieşte în acea ţară cu intenţia prezumată de a
se reîntoarce înapoi în Regatul Unit. Dacă familia ta este în Regatul Unit, atunci se prezumă că ai intenţia
de a te întoarce. Your home is where your heart is! În alte state membre stabilirea domiciliului este
subordonat condiţiei şederii legale. Dacă vine un cetăţean irakian şi se stabileşte ilegal în România,
niciodată nu o să-şi poată stabili aici domiciliul. În dreptul german, în BGB la art. 7 este consacrat dreptul
de a avea mai multe domicilii. Un lucru bun pentru circuitul civil, dacă ai mai multe proprietăţi şi îţi
stabileşti domiciliul în funcţie de fiecare, poţi fi chemat în judecată la oricare dintre instanţele în
circumscripţia cărora se află unul dintre domiciliile tale, neputându-se astfel opune neregulata citare. La
noi însă, s-a încetăţenit ideea unicităţii domiciliului şi unicităţii reşedinţei. În alineatul 2 al art. 3 din
Bruxelles II bis se prevede că domiciliul se determină potrivit legii statului membru respectiv. Domiciliu
este deci un concept naţional, pe când reşedinţa obişnuită este unul european, care se stabileşte şi se
interpretează în mod uniform.
Art. 87 NCC – definiția domiciului la noi: domiciliul este acolo unde persoana declară că îşi are
locuinţa principală, deci e vorba de ceea ce declară persoana fizică. Merg la primărie la evidenţa
persoanei, completez cererea de stabilire a domiciliului şi fac dovada unui titlu locativ (închiriere,
uzufruct, proprietate, comodat), deci fac dovada unui spaţiu. Nimeni nu vine să țină evidența frecvenței
locuirii mele în acel loc, nimeni nu măsoară intensitatea locuirii mele în acel loc. Reședința obișnuită este
un concept unic european care se stabilește privind în ansamblu împrejurările de fapt în legătură cu o
persoană. La intervale de timp, orice locuire într-un stat membru devine concurentă sau competitivă faţă
de locuirea anterioară, punând în discuţie posibilitatea de schimbare a reședinței obișnuite anterioare.
Nu există perioadă minimă pentru stabilirea reşedinţei obişnuite. Dar ce este definitioriu – intenția nu se
deduce din declarare (care poate fi de multe ori speculativă), ci din faptul sau atributul locuirii. Acolo
unde persoana locuiește în mod constant, neîntrerupt. Se vor lua în considerare un ansamblu de factori:
durata/intensitatea, caracterul neîntrupt, circumstanțe de natură profesională/personală/familiară.
Spre exemplu în cauza Sundelin Lopez C-68/2007 – reședința obișnuită din art. 8 din
Regulamentul 2201 din 2003 (art. se referă la minori) trebuie interpretată în sensul că aceasta
corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului în mediul familial şi social. În acest loc
trebuie mai ales luate în considerare durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul
unui stat membru şi ale mutării familiei în acest stat, cetăţenia, locul şi condiţiile de şcolarizare. Deci un
75
ansamblu de factori pe baza cărora se stabileşte gradul de integrare al copilului. Aplicarea acestora
presupune o aplecare concretă asupra acelei persoane.
Stabilirea reşedinţei obişnuite porneşte de la faptul locuirii. Primul lucru de observat este
constanţa şederii în acest loc, regularitatea ei şi caracterul neîntrerupt. Dar nu în mod mecanic, se va avea
în vedere radiografierea întregii situaţii de viaţă a acelei persoane, personale, profesionale, unde este
situată familia, fără a da prevalenţă unei sau alteia dintre circumstanţe, ci privindu-le per ansamblu. Şi
atunci cu toată relativitatea încerci să stabileşti unde este centrul de viață/de interes al acelei persoane.
Dacă cetăţenia exprimă o legătură pur politică între individ şi stat, reşedinţa obişnuită este factorul
integrator juridic pentru individ în statul pe care îşi are reşedinţa. Spre deosebire de domiciliu, unde
notarul sau instanţa îl constată din documentul de identitate la reședință obişnuită, persoana trebuie să
determine, să stabilească, să facă probatoriul întregii stări de fapt. Reşedinţa obişnuită ca şi concept se
poate suprapune cu conceptul de domiciuliu în cazul persoanelor sedentare (nu neaparat al celor care nu
fac sport :), care nu circulă foarte des dintr-un loc în altul. Spre exemplu profu :D.
De exemplu o română căsătorită cu un italian, doresc să divorţeze. Ei sunt stabiliţi de o bună
bucată de timp în Italia, copii merg acolo la şcoală, ei au locurile de muncă acolo, dar în Italia divorţul este
esenţialmente judiciar şi urmat de separaţia de corp. Atunci românca îl ia pe italian vine în România, îşi
reînoieşte buletinul, stabilindu-şi domiciliul la mama ei, merge la un notar mai prostuţ şi îşi stabileşte
reşedinţa în România pe baza buletinului. Apoi introduce o acţiune în faţa instanţei pentru divorţ.
Legiuitorul european cere ca autoritatea, că e instanţă, că e notar, care are competenţa de a desface
căsătoria conform legii naţionale, să-şi verifice competenţa prin stabilirea reşedinţei obişnuite a
persoanei în urma unei evaluări: unde este centrul de viaţă al persoanei? Trebuie să ceară înscrisuri,
documente cu privire la acest fapt, nu se poate uita doar în buletin şi atât, altfel speculează regulile de
competenţă ale Regulamentului.
Spre deosebire de domiciliu unde elementul declarativ prevalează şi are un caracter formalizat,
reședința obșnuită (noul domiciliu european) are un caracter voluntar/aformal (un domiciliu dezbrăcat
de orice formalități). Stabilirea reședinței se face în aceeași manieră indiferent de natura procedurii (fie că
e judiciară, fie că e notarială, convențională – în acelaşi fel). Când vorbim de reședință în sensul art. 3 din
Regulament, nu e necesar ca reședința comună a soților să fie în același loc, ci pe teritoriul aceluiași stat
membru. Deci ambele reşedinţe chiar separate, fiind pe teritoriul aceluiaşi stat membru îndeplinesc
condiţia reşedinţei comune. Opinia prevalentă în doctrină spune că art. 3 se referă doar la căsătoria
clasică, nu şi la cea între persoane de acelaşi sex. La momentul adoptării Regulamentului, doar 3 state
membre cunoaşteau căsătoria între persoane de acelaşi sex: Marea Britanie, Olanda, Belgia, fiind deci
considerată o excepţie. Oricum rămâne de văzut ce spune CJUE.
76
 Aceste criterii de competență internațională au un caracter obiectiv, exclusiv și alternativ. În ceea
ce privește caracterul alternativ, înseamnă că nu există o ierarhizare, o subordonare. E suficient ca unul
din criteriile din art. 3, ORICARE, să fie îndeplinit și va atrage competența.
Art. 6 de reţinut! Referitor la competența reziduală reglementată la art. 7 din Regulament,
adică vorbim despre o posibilitate a aplicării cu titlu rezidual a regulilor de competenţă naţionale
din NCPC sau din legislaţia unui alt stat membru, aceasta se aplică DOAR ATUNCI când nicio
instanță/autoritate a niciunui stat membru nu întruneşte criteriile de competenţă internaţională
pe divorţ din cele amintite. Această excepţie există doar în materie de divorţ, nu şi în alte materii.

Articolul 7
Competenţe reziduale
(1) În cazul în care nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în
temeiul articolelor 3, 4 şi 5, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia respectivului stat.
(2) Orice resortisant al unui stat membru care îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui alt
stat membru poate să invoce, ca şi cetăţenii acestui stat, normele de competenţă aplicabile în acest stat
împotriva unui pârât care nu îşi are reşedinţa obişnuită într-un stat membru şi care fie nu are cetăţenia
unui stat membru fie, în cazul Regatului Unit sau al Irlandei, nu are „domiciliul” său pe teritoriul unuia
dintre aceste state membre.

Criteriile de competență din Regulament prevalează oricăror dispoziții de competență naționale.

Rezultă că trebuie să existe o solidaritate între statele membre în ceea ce privește competența. Aplicarea
reziduală este atunci când niciun stat membru nu se bucură de competenţă pe Regulament, chiar dacă ar
fi competent un stat terţ sau nu, nu contează.

Curs 10

Divorțul internațional
Determinarea legii aplicabile divorțului

După verificarea competenței notarul va determina legea aplicabilă divorțului. Pentru

aceasta avem un regulament denumit preiorativ Roma III, Regulamentul european nr.1259/2010 privind
punerea în aplicare a unei forme de cooperare în domeniul divorțului și a separării de corp.

77
 Acest regulament se aplică începând de la 21 iunie 2012 în privința divorțului și separării
de corp în situațiile în care există un conflict de legi.

Sunt excluse din sfera de aplicare a regulamentului domenii precum :

 capacitatea juridică a persoanei,

 existența, validitatea și recunoașterea unei căsătorii(va fi determinată potrivit legii
naționale de DIP, nu există norme de conflict unificate in această materie),
 anularea căsătoriei, numele soților ca efect al căsătoriei(legea națională),
 regimurile matrimoniale(guvernate de normele de conflict naționale),
 răspunderea părintească,
 obligațiile de întreținere(cârmuite de un regulament special dedicat acestora
Reg.4/2009),
 chestiuniile legate de fiducie sau succesiuni.

Accepțiunea noțiunii de ,,instanță judecătorească” = toate autoritățile din statele membre

participante competente în materie de divorț și separare de corp.

Art.4 al Regulamentului stabilește principiul aplicării universale: Legea desemnată în

temeiul prezentului regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru participant ,
întâlnit în toate regulamentele europene. (art.20 Reg.650 – în cazul succesiunilor) Indiferent că legea
trimite la un stat terț sau un stat membru tot Regulamentul se aplică cu difernța că în cazul statului terț
este exclusă retrimiterea.(?!)

În privința determinării legii aplicabile divorțului se face distincție după cum soții au ales
sau nu legea aplicabilă divorțului. Art.5 al Regulamentului consacră autonomia de voință dând
posibilitatea soților să aleagă ei înșiși legea care să guverneze divorțul. Posibilitatea alegerii nu este una
nelimitată, ci Regulamentul limitează această autonomie prevăzând sfera legilor posibile. Alin.1 al art.5
prevede posibilitatea alegerii legii aplicabile din următoarele legi :
a) legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului;
b) legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită cu condiția ca unul
dintre ei să aibă încă reședința obișnuită respectivă la data încheierii acordului sau
c) legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului sau
d) legea forului.

78
 Ce se întâmplă dacă soții nu au ales legea aplicabilă?

Art.8 intitulat legea aplicabilă în absența opțiunii părților. În absența unei opțiuni divorțul și
separația de corp este reglement de legea statlui:

a) pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței

judecătorești sau în caz contrar
b) pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită cu condiția ca perioada
respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței atât timp cât unul
dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării instanței sau în lipsa acestuia
c) a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței sau în caz
contrar
d) unde este sesizată instanța judecătorească.

Alte aspecte legate de Roma III nu cred că ridică probleme.

*În cursul zilei de azi vom primi două ghiduri(130 pagini mărunte fiecare pentru examen +articol
pe RomaII - pe Roma I citiți dvs., pe Regulamentul 650 aveți ghid).

Regulamentul 650/2012 – chestiunile care urmează sunt doar în completare la ceea ce prevede
ghidul. Regulamentul își propune să acopere întreaga materie a succesiunilor. Elementul de noutate este
legat de noțiunea de ,,acceptare a actelor autentice” și crearea certificatului european de
moștenitor(element care înlesnește probarea calității de moștenitor).
- conține o parte largă de definiții;
- nu există o unificare totală a legislaților la nivelul statelor membre(sisteme de
transmisiune succesorală diferite: transmisiune directă/ transmisiune directă, dar amânată/
transmisiune doar de activ succesoral-sistemul dublei transmisiuni(specifică common law));
- art.21: (1) Sub rezerva cazului în care prezentul regulament cuprinde dispoziții contrare,
legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea reședința
obișnuită în momentul decesului. (2) În cazul în care, cu titlu de excepție, toate circumstanțele cazului indică
în mod clar că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat
decât statul a cărui lege ar fi aplicabilă în temeiul alineatului (1), legea aplicabilă succesiunii este legea
acelui alt stat.– se aplică principiul unității moștenirii(,,în ansamblul său”;nu contează cetățenia, locul
situăriii imobilului etc.);

79
 Principiul raplmității – legiuitorul a fixat ca lege aplicabilă moștenirii o lege care să aibă
legătură cu aceasta, nu o lege oarecare.(reședința comună- locul de integrare juridică a persoanei)
Principiul predictibilității – legea aplicabilă să fie predictibilă - art.24 - (1) O dispoziție
pentru cauză de moarte, alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare, este reglementată, în privința
admisibilității sale și a condițiilor de fond, de legea care, în temeiul prezentului regulament, ar fi fost
aplicabilă succesiunii persoanei care a întocmit dispoziția, în cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua
întocmirii dispoziției. (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană poate alege ca lege care să îi
reglementeze dispoziția pentru cauză de moarte, cu privire la admisibilitatea și condițiile de fond ale
acesteia, legea pe care acea persoană ar fi putut să o aleagă în conformitate cu articolul 22, în condițiile
stabilite de respectivul articol.– statutul succesoral ipotetic (legea care ar fi fost aplicabilă dacă
testatorul ar fi murit la momentul întocmirii actului pentru cauză de moarte)– admisibilitatea și
validitatea de fond nu va putea fi înlăturată de legea finală care va guverna moștenirea în funcție de
momentul decesului.(legea română ca lege aplicabilă în funcție de ultima reședință obișnuită nu va
invalida pactul succesoral încheiat valid în Germania la momentul în care testatorul avea reședință
obișnuită acolo)
Art.1 – materiile excluse:
(1) Prezentul regulament se aplică succesiunilor privind patrimoniile persoanelor decedate.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
(2) Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament:
(a) statutul persoanelor fizice, precum și relațiile de familie și relațiile care, în conformitate cu legea
care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile;
(b) capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2) litera
(c) și articolului 26;
(c) chestiunile referitoare la dispariția, absența sau moartea prezumată a unei persoane fizice;
(d) chestiunile legate de aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale și de aspectele
patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având
efecte comparabile cu cele ale căsătoriei;
(e) obligațiile de întreținere, altele decât cele pentru cauză de moarte;
(f) condițiile de formă ale dispozițiilor privind aspecte patrimoniale pentru cauză de moarte
întocmite în formă verbală;
(g) drepturile de proprietate și bunurile constituite sau transferate altfel decât prin succesiune, de
exemplu prin liberalități, prin proprietatea comună căreia i se aplică dreptul partenerului supraviețuitor,

80
prin planurile de pensii, prin contractele de asigurare și acordurile similare, fără a aduce atingere
articolului 23 alineatul (2) litera (i);
(h) chestiunile reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite ca
persoane juridice sau nu, cum ar fi clauzele incluse în actele constitutive și în statutele societăților
comerciale și al altor organisme, constituite ca persoane juridice sau nu, care stabilesc ce anume se va
întâmpla cu acțiunile în cazul decesului membrilor acestora;
(i) dizolvarea, expirarea duratei și fuzionarea societăților comerciale și a altor organisme,
constituite ca persoane juridice sau nu;
(j) constituirea, administrarea și dizolvarea trusturilor;
(k) natura drepturilor reale; și
(l) orice înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile sau
mobile, inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere, precum și efectele înregistrării sau ale lipsei
înregistrării unor astfel de drepturi într-un registru.
Chiar dacă starea și capacitatea sunt excluse, capacitatea testamentară, capacitatea
persoanei de a întocmi o dispoziție pentru cauză de moarte, este supusă legii succesiunii- art.26 :
Condițiile de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte
(1) În sensul articolelor 24 și 25, următoarele elemente se referă la condițiile de fond:
(a) capacitatea persoanei care întocmește dispoziția pentru cauză de moarte de a întocmi o astfel de
dispoziție;
(b) cauzele speciale care împiedică persoana care întocmește dispoziția să dispună în beneficiul
anumitor persoane sau care împiedică o persoană să primească bunuri succesorale de la persoana care
întocmește dispoziția;
(c) admisibilitatea reprezentării în vederea întocmirii unei dispoziții pentru cauză de moarte;
(d) interpretarea dispoziției; sau
(e) dolul, violența, eroarea și oricare alte aspecte referitoare la consimțământul sau la intenția
persoanei care întocmește dispoziția.
(2) În cazul în care o persoană are capacitatea de a întocmi o dispoziție pentru cauză de moarte în
temeiul legii aplicabile în conformitate cu articolele 24 sau 25, schimbarea ulterioară a legii aplicabile nu
afectează capacitatea sa de a modifica sau de a revoca o astfel de dispoziție.
Regula generală în privința determinării legii aplicabile – art.21
Clauza de excepție nu poate fi folosită când a fost aleasă legea statului a cărei cetățenie o
are testatorul ca lege aplicabilă.

81
 ** o oră am discutat despre chestiuni generale legate de materia succesiunilor, chestiuni care fie
apar în ghidul care îl vom primi, fie nu se cer pentru examen și pe care am fost rugați să nu le notăm.

DIP. CURS 11.

Regulamentul 650/2012, dedicat succesiunilor internaţionale, spre deosebire de alte regulamente,

reglementează toate aspectele legate de organizarea şi transmisiunea succesorală: chestiuni legate de
competenţa internaţională, de determinarea legii aplicabile, chestiuni legate de recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti, respectiv acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de
succesiuni şi cele privind crearea unui certificat european de moştenitor.

Nu există un drept succesoral uniform, ci există o diversitate de codificări, unele sisteme fiind
destul de diferite faţă de modul în care este organizată succesiunea în alte sisteme. Nu s-ar putea pune
problema unei codificări uniforme, pentru că în materia succesiunilor, spre deosebire de cea a
contractelor, lucrurile sunt mai complicate, pentru că însuşi modul de organizare este diferit.

În foarte multe locuri din regulament întâlnim enumerată mereu expresia “moştenitorilor
şi legatarilor”. Noţiunea de moştenitor o privim într-o accepţiune largă, indiferent de forma moştenirii.
Moştenitorul poate fi moştenitor legal sau legatar. Deci, după sintagma folosită în regulament ne putem
întreba dacă legatarii nu sunt moştenitori? Nu în toate sistemele, aşadar regulamentul a trebuit să se
plieze pe legislaţia succesorală, a tuturor statelor. De exemplu, în dreptul german, legatarii nu sunt
moştenitori. Legatarii sunt creditori ai bunurilor care fac obiectul legatului. Dreptul german se
caracterizează printr-o receptare mai fidelă a dreptului roman, unde legatarii erau definiţi ca şi creditori.

Moştenitorul este continuatorul persoanei defunctului şi poate fi de 3 feluri: legal,

testamentar sau contractual. Moştenitorii testamentari şi cei contractuali sunt moştenitorii instituiţi.
Moştenitorul instituit se deosebeşte de legatar, în sistemul german. În dr german nu exista legat
universal, ci legatul oferă esenţialmente o vocaţie particulară determinată cu privire la un anumit bun sau
anumite bunuri individualizate, determinate, chiar dacă ele reprezintă o parte consistentă a moştenirii.
Dacă o institui pe Y moştenitor prin testament, nu mai e necesar să determin absolut nimic. Y devine
continuatoarea persoanei mele, având o vocaţie universală. Pe când legatarul are o vocaţie particulară cu
privire la bunul legat. E mai logic decât la noi, pentru că nici în sistemul nostru legatarul nu e moştenitor
sezinar, ci el trebuie să ceară predarea legatului de la moştenitorul sezinar (soţul supravieţuitor,
descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi). La noi, este proprietarul bunurilor legate, dr de proprietate se

82
transmite, dar nu are posesia. La nemţi este foarte logic, el nu e altceva decât titularul unei creanţe de a
primi/a cere bunul. Aşadar, regulamentul conceptual trebuie să acopere limbajul tuturor sistemelor.

(de citit din regulament partea de considerente, pt că facilitează înţelegerea textului regulamentar)

Regulamentul se aplică în toate statele membre ale UE, exceptând Danemarca, Regatul Unit al M.
Britaniei şi a Irlandei de Nord şi Irlanda.

Art 20: “Orice lege menționată în prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau
nu legea unui stat membru.” În ţările în care regulamentul este aplicabil, instanţa sau autoritatea
competentă aplică regulile regulamentului, normele de conflict, indiferent dacă ele vor atribui
competenta legislaţiei unui stat membru sau dreptului unei terţe ţări. De exemplu, pot să constat că
autorul succesiunii nu a ales legea aplicabilă acesteia şi moare având ultima reşedinţă obişnuită în
Canada. Atunci când îţi propui să localizezi succesiunea pornesc de la norma de conflict de la Art 21(1)
care spune: ”Legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea
reședința obișnuită în momentul decesului.” Prin urmare, chiar dacă ultima reşedinţă obişnuită a
defunctului e într-un stat terţ, mă voi conduce după această normă de conflict.

Sigur că dacă norma de conflict mă conduce la dreptul succesoral aparţinând unui stat
membru în care se aplică regulamentul, întotdeauna va fi exclusă posibilitatea de retrimitere, pentru că în
toate statele în care se aplică regulamentul, norma de conflict e aceeaşi. Retrimiterea presupune să am
norme de conflict diferite. Eu îţi atribui competenta ţie, iar tu ca sistem nu-ţi recunoşti competenta şi
retrimiţi. Acolo unde există o normă de conflict unificată, evident că nu se pune problema retrimiterii,
toate ţările aplică aceeaşi normă de conflict, în speţă, ultima reşedinţă a defunctului. Dacă ultima
reşedinţă obişnuită este de ex în Germania, norma de conflict mă conduce în Germania şi evident că acest
sistem se va bucura de competenţă.

Dacă norma de conflict mă duce la un stat terţ, în Canada, asta înseamnă că indiferent care
e instanţa sesizată, ea va ajunge la dreptul succesoral canadian. Acesta va trebui să cerceteze norma de
conflict în materie succesorală existentă în Canada. În Canada există un sistem de common law şi există
Quebeq-ul care are un cod civil (pe care unii îl iubesc tare mult:))) şi o codificare aparte. Din punct de
vedere conflictual, există o disociere în privinţa legii aplicabile, în funcţie de compunerea masei
succesorale, în sensul că bunurile imobile vor fi supuse legii locului situării bunului, iar bunurile mobile,
legii ultimului domiciliu.

83
 Atunci, dacă e instanţă română, chiar dacă ultima reşedinţă obişnuită e în Canada, va aplica
Regulamentul: “Orice lege menţionată în prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea
unui stat membru.” Deci, avem un defunct şi pornim de la sistemul regulamentului, chiar dacă el este în
Canada. Dacă nu a ales legea aplicabilă, pornim de la faptul obiectiv, a ultimei reşedinţe obişnuite. A locuit
în Canada, norma de conflict mă conduce acolo. Şi când ajung, mă uit la norma de conflict canadiana şi văd
că în privinţa bunurilor imobile aplic locul situării acestora, dar constat că masa succesorala se compune
din bunuri imobile situate în Toronto, dar şi în România. Asta înseamnă că trimiterea mea fiind acceptată
de dreptul internaţional privat canadian în privinţa imobilelor situate acolo, care vor fi guvernate
succesoral vorbind de legea canadiană, dar în privinţa imobilelor situate în România, am o retrimitere
parţială, care este acceptată şi care va fi guvernată de dreptul succesoral roman. Masa mobiliară e
guvernată de legea ultimului domiciliu. Asta înseamnă că trebuie să folosesc calificarea noţiunii de
domiciliu din dreptul respectiv.

Asta înseamnă aplicare universală. Ţările în care este aplicabil regulamentul, pornesc de la
regulile acestuia, chiar dacă elementul de extraneitate este într-un stat care nu e membru (aici intră şi
Regatul Unit a M. Britaniei, a Irlandei de Nord şi Irlanda- state terţe faţă de Regulament).

Regulamentul are în art 3 o parte de definiţie, La lit g) a alin. 1): “Hotărâre înseamnă orice
hotărâre în materie de succesiuni, pronunţată de o instanţă de judecată dintr-un stat membru, indiferent de
denumirea acesteia, inclusiv o hotărâre privind stabilirea de către grefier a cheltuielilor de judecată.” La
alin 2) se spune: “În sensul prezentului regulament instanţa judecătorească include orice autoritate
judiciară şi toate celelalte autorităţi şi profesionişti în domeniul juridic, competenţi în materie de succesiuni,
care exercita atribuţii judiciare sau acţionează în baza delegării de competenta de către o autoritate
judiciară sau acţionează sub controlul unei autorităţi judiciare, cu condiţia ca aceste autorităţi şi
profesionişti din domeniul juridic, să ofere garanţii în ceea ce priveşte imparţialitatea şi dreptul tuturor
părţilor de a fi audiate şi cu condiţia ca hotărârile pronunţate de aceştia, în domeniul legii statului membru
în care îşi exercita profesia.”

Avem şi considerentul 20:” Prezentul regulament ar trebui să respecte diferitele sisteme de

abordare a materiei succesiunilor aplicate în statele membre. În sensul prezentului regulament, termenul de
„instanță judecătorească” ar trebui, în consecință, să aibă un sens larg, pentru a include nu numai instanțe
judecătorești în adevăratul sens al cuvântului, care exercită atribuții judiciare, ci și notari sau registre de
publicitate imobiliară din unele state membre care, în anumite chestiuni de succesiuni, exercită atribuții
judiciare asemenea instanțelor judecătorești, precum și notari și profesioniști din domeniul juridic, care, în

84
anumite state membre, exercită atribuții judiciare într-un anumit caz de succesiune prin delegarea de
competențe de către o instanță judecătorească. Toate instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în
prezentul regulament, ar trebui să intre sub incidența normelor în materie de competență stabilite de
prezentul regulament. În schimb, noțiunea de „instanță judecătorească” nu ar trebui să includă autoritățile
extrajudiciare dintr-un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale,
cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții
judiciare.”

Deci, pe de o parte spune că noţiunea de “instanţă judecătorească” trebuie privită într-o

accepţiune largă, ne referindu-se numai la instanţele propriu zise, ci şi la notari din unele state care în
materie de succesiuni exercita atribuţii judiciare asemenea instanţelor, precum şi notari care în alte state
exercita aceste atribuţii prin delegarea data de instante, dar nu notari care în sensul legislaţiei naţionale,
nu îşi exercita activitatea sub controlul şi pe baza delegării instanţei.

Avem din punct de vedere al regulilor de competenţă două categorii de notari. Este o chestiune
mai delicată a Regulamentului. Aşa cum ştim procedura succesorală, în majoritatea situaţiilor se
realizează în cadrul procedurii notariale, ori de câte ori nu există neînţelegeri între moştenitori. Asta este
regula. Desigur, ne întrebam unde se poziţionează notarii publici din România? Ei nu exercită, în sensul
Regulamentului, atribuţii judiciare. Astfel ca ei sunt exceptaţi de la regulile de competenta ale
Regulamentului (art.4 şi urm.).

Deşi ei sunt exceptaţi de la regulile de competenţă ale regulamentului ei sunt ţinuţi de regulile
privind localitatea succesiunilor, de regulile privind determinarea legii aplicabile succesiunilor (art.21 şi
urm).

Aşa cum rezultă şi din definiţie şi din considerentul 20 al Regulamentului, vedeţi că " In sensul
prezentului regulament termenul de instantaanţă judecătorească ar trebui în consecinţă să aibă un sens
larg pt a include nu numai instanţele judecătoreşti în adevăratul sens al cuvântului care exercita atribuţii
judiciare ci şi notari din unele state membre care în anumite chestiuni de succesiuni exercita atribuţii
judiciare asemenea instantaanţelor judecătoreşti precum şi notari şi profesionişti în domeniul juridic care în
anumite state membre exercită atribuţii judiciare într-un anumit caz de succesiune prin delegarea de
competenţă de către o instanţă judecătorească. "Avem prima ipoteză de notari care exercită atribuţii
judiciare sub autoritatea şi controlul instanţei sau cu delegarea acesteia.

85
 Toate instanţele judecătoreşti astfel cum sunt ele denumite în prezentul regulament ar trebui să
intre sub incidenţa normelor în materie de competenţă stabilită de regulament. În schimb noţiunea de
"instanţă judecătorească" nu ar trebui să includă autorităţile extrajudiciare dintr-un stat membru
competent în materie de succesiuni cum ar fi notarii care în majoritatea statelor membre exercită
atribuţii judiciare.

Considerentul 21: “Prezentul regulament ar trebui să permită tuturor notarilor competenţi în

materie de succesiuni din statele membre să exercite astfel de competenţe. Dacă notarii dintr-un anumit stat
membru intră sau nu sub incidenţa normelor de competenţă stabilită de prezentul Regulament ar trebui să
depindă de intrarea acestora sub incidenţa noţiunii de "instanţă judecătorească".

Considerentul 22: "Actele emise de notari în materie de succesiuni în statele membre ar trebui să
circule în temeiul prezentului Regulament. Atunci când notarii exercită atribuţii judiciare ei intră sub
incidenţa normelor de competenţă, iar hotărârile pe care le pronunţă ar trebui să circule în conformitate cu
dispoziţiile privind recunoaşterea, forţa executorie şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Atunci când
notarii nu exercită atribuţii judiciare, ei nu intră sub incidenţa normelor de competenta, iar actele juridice
pe care le emit ar trebui să circule în conformitate cu dispoziţiile privind actele autentice.”

Ca să înţelegem, în materie succesorală sistemul de organizare a procedurii succesorale este

diferit. Avem sisteme de influenţă germanică: Germania, Austria, Croaţia, Ungaria- ţări în care notarii
publici desfăşoară procedura succesorală fie ca efect al delegării de competenţă cu caracter general date
notarilor, fie sub controlul şi autoritatea directă a instanţei. Fie că aceste ţări sunt ţări în care de exemplu
notarii nu se bucură deloc de competenţă (Ex Austria) în care toată procedura succesorală chiar dacă este
necontencioasă vine în competenţa exclusivă şi integrală a Nachlassgericht (a instanţei succesorale). Mai
mult, însuşi momentul transmiterii succesiunii nu este momentul deschiderii ei (al morţii) ci momentul
rămânerii definitive a hotărârii instanţei judecătoreşti. Fie situaţia in care notarii au competenţă, dar nu
vor putea emite Erbschein (certificatul de moştenitor) decât sub controlul şi autoritatea instanţei.
Notarul face actele premergătoare, strânge actele, audiază martorii, califică moştenitorii, dar certificatul
este emis de instanţă sau sub controlul instanţei.

Şi la noi, dacă ne uităm în legea 36 a notarilor publici, actele notariale sunt supuse controlului
judecătoresc, dar nu este tocmai un control. Este control atunci când actul este atacat. Nu este acelaşi
lucru cum este controlul instanţei în materie succesorală în acele state membre în care însăşi finalizarea
procedurii nu se poate realiza decât sub controlul instanţei. La noi, notarul public finalizează procedura

86
succesorală, emite certificatul de moştenitor, îl trimite intabulării în privinţa imobilelor în cartea funciara
fără niciun control.

În sensul regulamentului avem notariate care exercită activităţi de jurisdicţie cu delegarea şi

controlul instanţei şi notariate care după model francez (ca şi cel roman) unde notarii nu exercită
atribuţii judiciare fiind scoşi din sfera regulilor de competenţă a Regulamentului.

Este o fisură în Regulament datorită caracterului neunitar al organizării notariatului, iar pe de altă
parte datorită insistenţei statelor unde procedura succesorală este strictă, riguroasă în general, sistemele
de orientare germanică, care pun accentul pe securizarea dinamică a circuitului civil astfel încât să nu
existe cauze de invalidare a unor acte. Ex: mă duc şi cumpăr un imobil, mă bazez pe înscrierea în cartea
funciara, n-am cum să verific toate termenele de prescripţie; n-are decât cel care dobândeşte un bun prin
cumpărare sau moştenire să deschidă ochii. De ex: un notar austriac nu se bucură de competenţă în
materie succesorală; În Ungaria dacă notarul maghiar nu poate finaliza succesiunea fără controlul
instanţei, atunci sigur că aceste ţări s-au întrebat "de ce ar putea un act notarial străin în măsura în care
reşedinţa obişnuită asupra unor imobile maghiare este în România, să poată finaliza această procedură şi
actul românesc să fie supus intabulării în CF bucurându-se de mai multă încredere decât un act similar
maghiar sau german?"(Nu m-ati inteles asa-i? Nu:))) Din acest motiv apare această dihotomie sau
diferenţiere de regim în privinţa notariatelor. Sunt notariate care sunt integrate în noţiunea de "instanţă
judecătorească" chiar dacă procedurile graţioase aflându-se sub controlul instanţei se consideră că sunt
acte de jurisdicţie, în timp ce notariatul clasic cum este la noi, în Franţa, în Luxemburg, Belgia, care sunt
exceptate din regulile de competenţă ale Regulamentului.

Cine stabileşte competenţa notarilor romani? Nefiind incluşi în sfera competenţei din Regulament,
rezulta că legislaţia romană. În art 102 din Legea 36 sunt enumerate cazurile de competenţă ale notarilor
publici. Dacă regulile de competenţă în materie de succesiuni cu elemente de extraneitate nu sunt cele din
Regulament, notarii publici neexercitând atribuţii judiciare => competenţa lor se determină după dreptul
intern. În art 102 din legea 36/95 la alin. 4 ne spune "în cazul în care ultimul domiciliu (legiuitorul
utilizează noţiunea de domiciliu pt stabilirea competenţei; din punct de vedere temporal, aplicarea
Regulamentului începe din 17 august anul acesta. NCC operează cu noţiunea de "reşedinţă obişnuită" in
materia succesiunilor, dar în materie de competenta cu cea de domiciliu) al defunctului ne este
cunoscut/nu se afla pe teritoriul României, competenta aparţine notarului public celui dintâi sesizat cu
condiţia ca în circumscripţia să să existe cel puţin un bun imobil". Deci dacă are un imobil situat în

87
circumscripţia sa, nu are importanţă unde sunt restul bunurilor mobile/imobile şi dacă este primul notar
sesizat (să nu existe proceduri paralele) el are competenţa.

În alin. 5 "In cazul în care ultimul domiciliu nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se
găsesc imobile pe teritoriul României competent este notarul public cel dintâi sesizat cu condiţia ca în
circumscripţia sa să existe bunuri mobile."

Alin. 6: "In cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România iar în patrimoniul
succesoral nu se găsesc bunuri pe teritoriul Romaniei, competent este notarul public cel dintâi sesizat.”

Regulile de mai sus se aplică în cazul persoanelor decedate cu ultimul domiciliu necunoscut.

Deci observăm că notarul public este competent întotdeauna fiind un serviciu public. În materie
internaţională constat că, dacă are bunuri imobile pe teritoriul României, e competent notarul public mai
întâi sesizat din circumscripţia căruia există bunuri imobile. Dacă în mai multe circumscripţii au existat
bunuri imobile, oricare dintre ei primul sesizat.(??) Dacă nu există bunuri mobile atunci unde sunt bunuri
mobile, cel dintâi sesizat. Dacă bunurile din patrimoniul succesoral nu sunt pe teritoriul României te poţi
duce la primul notar sesizat cu condiţia să meargă toţi moştenitorii şi să se înţeleagă. Este o competentă
foarte largă, notarii fiind exceptaţi din regulile de competenţă ale Regulamentului inclusiv din cele
privind litispendenţa internaţională, pentru că dacă intru în perimetrul regulilor de competenţă nu se
poate aplica nici litispendenţa. În schimb, notarii sunt ţinuţi chiar dacă procedură este necontencioasă de
determinarea legii aplicabile din art 21 şi urmatoarele. Deci, competenţa se referă în cazul României la
instanţele judecătoreşti când procedura succesorală este una judiciară.

Avem o regulă generală de competenta la art. 4: “Instanţele judecătoreşti din statul membru în care
defunctul avea reşedinţa în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiuni.”
Aceasta este regula generală în materie de competenta care aparţine instanţelor de la ultima reşedinţă
obişnuită. Această regulă se conjugă cu unul dintre principiile care decurg din întreaga filosofie a
regulamentului, principiul unităţii moştenirii. Ultima reşedinţă este cea care dictează competenta, legea
aplicabilă moştenirii, ca regulă generală. Instanţa sesizată cu succesiunea pe criteriul ultimei reşedinţe
obişnuite îşi va aplica propriul drept succesoral în lipsa de alegere a legii aplicabile.

Art. 5, acordul de alegere a forului: In cazul în care legea aleasa de defunct pentru a se aplica
succesiunii sale în temeiul art 22 este legea unui stat membru, părţile vizate pot conveni ca instanţele
judecătoreşti din statul membru respectiv să aibă competanta exclusivă de a se pronunţa cu privire la orice
chestiune referitoare la succesiune. Un astfel de acord este redactat în scris, semnat. Orice comunicare în
88
formă electronică care permite conservarea notabilă a acordului este echivalentă formei scrise. Deci, în
cazul în care legea aleasă de defunct pt a se aplica succesiunii sale în temeiul art 22 este legea unui stat
membru părţile vizate pot conveni ca o instanţă sau instanţele judecătoreşti să aibă competenţă
exclusivă.

Art. 6- declinarea competenţei: In cazul in care legea aleasă de defunct pentru a se aplica
succesiunii sale în temeiul art 22 este legea unui stat membru, instanţa judecătorească sesizată poate

a) la cererea unei părţi la proceduri, să-şi decline competenţa în cazul în care consideră
că instanţele judecătoreşti din statul membru sunt mai în măsură să hotărască cu privire la
succesiune având în vedere circumstanţele de natură practică ale succesiunii precum
reşedinţa obişnuită a părţilor şi locul unde sunt situate bunurile sau
b) îşi declină competenţa în cazul în care părţile au covenit în conformitate cu art 5 să
confere competenţă unei instanţe din statul membru pentru a cărui lege s-a optat.
Deci, şi în materie de competenta există autonomie de voinţă, această posibilitate că părţile dacă
doresc prin acordul lor să opteze, să confere competenta exclusivă unei instante dintr-un stat membru.
Acest acord este foarte interesant pt că cere o condiţie: chiar dacă toţi moştenitorii adunaţi se judecă şi
nu se înţeleg asupra tuturor chestiunilor, ex: ultima reşedinţă obişnuită a defunctului a fost în Germania,
el nu a ales legea aplicabilă iar toţi moştenitorii lui sunt în România, iar ei se judecă în România, ei nu pot
conferi competenta exclusivă instanţei romane, chiar dacă ei sunt cu toţii de acord. Legiuitorul european
mai cere o condiţie: autorul moştenirii să fi ales legea statului membru respectiv, alta decât cea a ultimei
reşedinţe obişnuite. El era cetăţean roman şi într-un moment de cădere psihică a ales legea romana,
având reşedinţa obişnuită în Germania; atunci moştenitorii fiind în România pot fi cu toţii de acord că
instanta competentă să fie cea romană, legea aleasă fiind legea romană.

La art 6 legiutorul spune: dacă legea aleasă de defunct este cea a unui stat membru- observam ca
in materia regulilor de competenta ca alegerea legii aplicabile să aibă vreo influenţă, legea aleasă trebuie
să fie legea unui stat membru. Deci, art Art. 6 incepe asa:“ în cazul în care legea aleasă de defunct pt a se
aplica succesiunii în temeiul art 22 este legea unui stat membru “- legiuitorul prevede 2 situaţii: instanţa
poate la solicitarea unei părţi la proceduri să-şi decline competenţa în cazul în care consideră că
instantele judecătoreşti din statul membru sunt mai în măsură să hotărască cu privire la succesiune.” Ex:
autorul succesiunii are ultima reşedinţă în Germania. El a ales legea aplicabilă succesiunii legea romana,
fiind cetăţean roman şi moare. Unul din moştenitori sesizează în temeiul art 4(regula generala) instanţa
germana. Instanţa germană observă că ultima reşedinţă este în Germania, dar şi că autorul succesiunii a

89
ales ca lege aplicabilă acesteia, legea romană şi că una din persoanele care se prezintă în fata instanta
germane solicită acesteia declinarea de competenţă în favoarea instantei romane. Constată deci că nu
există un acord între toţi moştenitorii. Soluţia o da instanţa germană pt că este prima instanţă sesizată, ea
va trebui să dezlege soluţia în planul de competenţă. Instanţa germana spune că este instanţă ultimei
reşedinţe şi m-aş bucura de competenta pe baza art 4; constat că defunctul din speţă fiind cetatean roman
a ales legea romana ca lege aplicabilă succesiunii; există un dezacord între mostenitori, unii solicita să-mi
declin competenta instanta romane pe motiv că majoritatea bunurilor care compun masa succesorala
sunt în Ro etc. Legiuitorul german spune că instanţa sesizată nu îi obligată, ţinând cont că nu există un
acord între moştenitori, instanţa “poate” să-şi decline competenţa în cazul în care consideră că instanţele
din statul membru pt a cărei lege s-a optat sunt mai în măsură să hotărască.

A doua ipoteză a art 6, spune că îşi declină competenţa în cazul în care părţile la procedura au
consimţit să confere competenţă unei instante din statul membru pt a cărei lege s-a optat.

Dacă acordul de alegere a forului trebuie să fie consimţit de toţi, de ce au mai sesizat altă instanţă?
Se poate întâmpla ca acest acord să survină doar ulterior sesizării instanţei, fie că sesizarea instantei să
fie făcută de către un creditor printr-o acţiune oblică de ex. Atunci instanţa constata că deşi este instanţa
ultimei reşedinţe obişnuite există un acord asupra forului iar legea aleasă de defunct este cea a statului
membru respectiv unde moştenitorii vor să se poarte procesul. În această situaţie dacă defunctul a ales
de ex legea romana aplicabilă iar toţi mostenitorii care sunt în Romania au convenit ca litigiul dintre ei să
fie în fata instantei romane încheind un acord de alegere a forului, atunci instanta germana este obligată.

Aşadar se cere condiţia să existe acordul tuturor moştenitorilor, să existe alegerea făcută de
autorul moştenirii, iar această alegere să privească legea unui stat membru.

Avem în articolul 10, în materie de competenţă, competenţa subsidiară. Ea se referă la ipoteza in

care, în momentul decesului autorul succesiunii nu avea reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat
membru. Deci inclusiv în Danemarca, în Anglia sau în Irlanda pentru că din punct de vedere al
regulamentului Bruxelles sunt asimilate statelor membre.

Art. 10: (1) În cazul în care reşedinţa obişnuită a defunctului, în momentul decesului, nu este situată
într-un stat membru, instanţele unui stat membru, în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul
succesoral sunt totuşi competente să se pronunţe asupra succesiunii în ansamblul său, în măsura în care:

a) defunctul avea cetăţenia acelui stat membru la data decesului; sau dacă această condiţie nu este
îndeplinită,
90
 b) defunctul îşi avea anterior reşedinţa obişnuită în statul membru respectiv, cu condiţia ca, în
momentul sesizării instanţei, să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reşedinţei obişnuite.

(2) În cazul în care nicio instanţă judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în
temeiul alin.(1) (adică defunctul nu a posedat cetăţenia unui stat membru şi nu avea nici măcar o
reşedinţă anterioară pe teritoriul statului respectiv, sau avea o reşedinţă anterioară dar mai veche de 5
ani), instanţele statului membru în care se situează bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt
totuşi competente să se pronunţe asupra respectivelor bunuri.

Deci până acum am avut regulile de competenţă, axate pe ideea că există legături cu un stat
membru. Şi avem regula generală : ultima reşedinţă obişnuită sau aveam situaţia cea mai simplă în care
autorul succesiunii alege un stat membru şi toţi moştenitorii sunt de acord şi oferă competenţa exclusivă
instanţei statului membru ales de defunct.

Acum avem competenţa subsidiară. Dacă observăm principialitatea sau egalitatea de tratare a
situaţiilor în care ultima reşedinţă obişnuită nu este situată pe teritoriul unui stat membru, un anumit
caracter exorbitant de competenţă.

La competenţa subsidiară avem două mari categorii de situaţii: situaţia în care deşi ultima
reşedinţă obişnuită a defunctului este situată pe teritoriul unui stat terţ, o instanţă dintr-un stat membru
se bucură de competenţă în privinţa ansamblului succesiunii, deci atenţie, e posibil ca toate bunurile să
fie situate pe teritoriul statului terţ, deci legăturile cu Europa sunt foarte firave.

Deci ultima reşedinţă obişnuită este situată pe teritoriul unui stat terţ, ca altfel nu am vorbi despre
competenţă subsidiară, şi e posibil ca toate bunurile care compun masa succesorală să fie situate pe
teritoriul unui stat terţ. Chiar şi în situaţia asta, dacă reşedinţa obişnuită a defunctului în momentul
decesului nu este situată într-un stat membru, instanţele unui stat membru în care sunt situate bunuri
(deci nu toate), care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuşi competente să se pronunţe asupra
succesiunii în ansamblul său în măsura în care defunctul avea cetăţenia acelui stat la data decesului sau,
dacă această condiţie nu este îndeplinită, avea reşedinţa obişnuită anterioară cu condiţia ca în momentul
sesizării instanţei să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reşedinţei obişnuite.

Deci ipoteza este următoarea: ultima reşedinţă obişnuită a defunctului este situată pe teritoriul
unui stat membru, există bunuri în masa succesorală care sunt situate într-un stat membru (e posibil să
fie un singur bun, toate celelalte să fie pe teritoriul statului terţ, inclusiv reşedinţa obişnuită, deci să fim
rezonabili, legătura cu acest stat terţ este mult mai puternică decât cu statul membru respectiv),
91
legiuitorul totuşi conferă competenţă instanţei statului membru, şi mai mult, în privinţa ansamblului
succesiunii, deci şi a tuturor bunurilor situate pe teritoriul statului terţ, dacă defunctul, la data decesului,
avea cetăţenia statului membru respectiv sau, în lipsă de cetăţenie, o reşedinţă obişnuită anterioară.

Mai mult, în alineatul 2, care spune: în cazul în care nicio instanţă judecătorească a vreunui stat
membru nu este competentă în temeiul alin.(1) (deci defunctul nu avea reşedinţă obişnuită în UE, nu e
cetăţean al niciunui stat membru şi nu avea nici reşedinţa obişnuită anterioară în ultimii 5 ani pe
teritoriul niciunui stat membru), instanţele statului membru în care se situează bunuri care fac parte din
patrimoniul succesoral sunt totuşi competente să se pronunţe NUMAI asupra respectivelor bunuri.

De exemplu, defunctul avea reşedinţa obişnuită în Canada, e cetăţean canadian, nu a avut nicio
reşedinţă obişnuită anterioară în niciun stat membru, nu este cetăţean al niciunui stat membru, dar are
bunuri în România, să spunem că are un imobil în România. În acest caz, în temeiul art.10 alin.2, instanţa
română este competentă să dezbată succesiunea în temeiul regulamentului, dar doar în privinţa acelui
imobil. Făcând abstracţie de tot ce deţine el în rest, instanţa se va pronunţa asupra imobilului din
România, nu va lua în calculul rezervei şi cotităţii bunurile situate în afară, ca şi cum nu le-ar avea.

Art.11: forum necessitatis (forumul de urgenţă)

În cazul în care nicio instanţă judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în temeiul
altor dispoziţii ale prezentului regulament, instanţele judecătoreşti ale unui stat membru se pot pronunţa, în
cazuri excepţionale, asupra succesiunii în situaţia în care procedurile nu pot fi în mod rezonabil iniţiate sau
nu se pot desfăşura în mod rezonabil sau ar fi imposibile într-un stat terţ cu care cauza are o legătură
strânsă.

Cauza trebuie să aibă o legătură strânsă cu statul membru al instanţei judecătoreşti sesizate. Asta
înseamnă că sunt situaţii în care fie datorită unor catastrofe, unor conflicte armate, stări de război,
iminenţă de pericole, procedurile nu ar putea fi îndeplinite sau ar reprezenta un pericol îndeplinirea lor.

De aceea se numeşte şi forum necessitatis, deci se poate adresa instanţei unui stat membru, cu
care nu există legături strânse, ci există cu un acel stat terţ, dar motivele evocate sunt excepţionale.

Mai avem şi celelalte reguli asupra cărora nu insistăm, de exemplu acceptarea sau renunţarea la
succesiune, la legat sau la rezerva succesorală: pe lângă instanţa judecătorească competentă cu privire la
succesiune în temeiul prezentului regulament, instanţele statului membru în care îşi are reşedinţa obişnuită
orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face în faţa unei instanţe judecătoreşti o

92
declaraţie de acceptare sau de renunţare la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală sau o
declaraţie care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii, sunt competente
să primească astfel de declaraţii în cazul în care în temeiul legii respectivului stat membru, acestea pot fi
făcute în faţa instanţelor judecătoreşti. Deci e vorba de competenţa întemeiată pe reşedinţa obişnuită a
declarantului în ceea ce priveşte acceptarea sau renunţarea la moştenire.

Apoi avem chestiunile normale în ceea ce priveşte competenţa atunci când o instanţă dintr-un stat
membru este sesizată cu o cauză succesorală la care nu este competentă în temeiul prezentului
regulament, aceasta îşi declină competenţa(nu si-a continuat ideea). Deci prima instanta sesizata,
litispendenţa internaţională, în cazul în care sunt introduse acţiuni având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi în
instanţe judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior îşi suspendă din oficiu judecata
până în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe. Dacă se constată că prima instanţă
judecătorească sesizată este competentă, instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa în favoarea
acesteia. Deci acestea sunt regulile generale în materie de litispendenţă.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă, avem art.21 - regula generală, legea ultimei reşedinţe
obişnuite a autorului succesiunii. Avem o cauză de excepţie despre care am discutat săptămâna trecută, în
cazul în care, cu titlu de excepţie, toate circumstanţele cazului indică în mod clar că în momentul decesului,
defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat decât statul a cărui lege ar fi aplicabilă
în temeiul alin.1 (deci statul cu reşedinţa obişnuită), legea aplicabilă succesiunii este legea acelui stat.

Deci clauza de excepţie are un coridor de aplicare foarte restrâns. Nu pot din excepţii să ajung la
regulă pentru că ar submina un alt principiu pe care e construit regulamentul, cel al predictibilităţii. Ideea
este ca orice persoană, în mod rezonabil, să poată cunoaşte legea la care ea se raportează şi să-şi poată
planifica şi face în mod valid actele de planificare succesorală; că o face prin testament, prin pact
succesoral, nu contează. Deci e principiul predictibilităţii, are în vedere legea la care se raportează.

Indicii întâlnim în considerentele regulamentului, în Considerentul 25 explică oarecum: în ceea ce

priveşte stabilirea legii aplicabile succesiunii, autoritatea care se ocupă de succesiune poate, în cazuri
excepţionale, când de exemplu, defunctul s-a mutat în statul reşedinţei sale obişnuite destul de recent,
înainte de deces, iar toate circumstanţele cauzei indică faptul că acesta avea în mod evident o legătură mai
strânsă cu un alt stat se ajunge la concluzia că legea aplicabilă succesiunii nu ar trebui să fie legea statului
în care defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită, ci aplicabilă legea statului cu care defunctul avea în mod
evident o legătură mai strânsă. Totusi, nu ar trebui să se recurgă la utilizarea legăturii cele mai strânse, în

93
mod evident drept factor de legătură subsidiar ori de câte ori se dovedeşte complicată stabilirea reşedinţei
obişnuite a defunctului în momentul decesului.

Deci, asta înseamnă excepţia trebuie aplicată în mod cu totul excepţional şi numai atunci când
reşedinţa obişnuită este relativ firavă. Autorul succesiunii s-a mutat relativ recent, înaintea decesului, şi
asta coroborată cu toate celelalte circumstanţe.

De exemplu, defunctul a participat la un concurs fiind chirurg şi a obţinut un contract pe 10 ani la

un spital din Frankfurt. S-a mutat de 2 luni, evident că şi-a schimbat reşedinţa obişnuită, această intenţie
rezultă din durata contractului pe care el urma să îl execute ca şi medic. Si moare. E clar că ultima lui
reşedinţp obişnuită e la Frankfurt pentru că el s-a şi mutat acolo. Toţi moştenitorii sunt în România.
Instanţa ar putea într-o asemenea situaţie să recurgă la o situaţie de excepţie şi să spună că în mod
evident ultima reşedinţă obişnuită e în Germania, este o reşedinţă relativ recentă. Toate bunurile care
compun masa succesorală au rămas în România, toţi moştenitorii lui sunt în România, dar totuşi există o
legătură evident mai strânsă decât cu Germania, ca stat al ultimei reşedinţe obişnuite. Legiuitorul spune
că nu ar trebui să recurgem la acest artificiu, la clauza de excepţie, ori de câte ori este complicată
stabilirea reşedinţei obişnuite (de ex în cazul unui om de afaceri care are afaceri peste tot). Clauza de
excepţie este EXCEPŢIONALĂ unei norme de conflict şi nu subsidiară ei.

Alegerea legii: autorul poate alege legea aplicabilă succesiunii în ansamblul ei (ca să nu frângă
unitatea, dacă posedă cetăţenia mai multor state, poate alege legea oricărui stat a cărui cetăţenie o
posedă). Practic vorbind, aceste sisteme succesorale vin în competiţie, asta înseamnă că eu am
posibilitatea să aleg între legea reşedinţei obişnuite şi legea unuia din state a cărui cetăţenie o posed.
Doar autorul succesiunii poate alege, rezervatarii nu au această posibilitate.

Art. 24 şi art. 25 - condiţiile de validitate ale dispoziţiilor privind cauze de moarte

Art. 24- condiţiile de validitate, altele decât pactele succesorale

O dispoziţie pentru cauză de moarte, alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare este
reglementată în privinţa admisibilităţii şi a condiţiilor de fond de legea care, în temeiul prezentului
regulament, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei care a întocmit dispoziţia în cazul în care aceasta ar fi
decedat în ziua întocmirii dispoziţiei.

Tot o chestiune de predictibilitate. Nimeni nu mă împiedică să aleg legea aplicabilă moştenirii, dar
faptul că, de exemplu, n-am ales legea aplicabilă moştenirii nu înseamnă neapărat că am fost indiferent

94
sau pasiv. Pot de exemplu să nu aleg legea aplicabilă moştenirii dacă nu-mi convine (mai ales persoanele
care posedă o singură cetăţenie). Mi-e mult mai favorabilă sau cotitatea disponibilă oferită de sistemul
statului de reşedinţă obişnuită este mai favorabilă decât cea oferită de legea naţională.

Dar este posibil ca între momentul în care eu imi fac testamentul şi momentul în care mor,
reşedinţa mea obişnuită să se schimbe faţă de cea avută la data întocmirii actului de planificare
succesorală. În mod normal, validitatea actului de planificare succesorală o guvernează legea succesiunii,
dar această lege este legea ultimei mele reşedinţe obişnuite, însă eu nu am de unde să ştiu care va fi
reşedinţa mea obişnuită peste o perioadă de timp, eu ma raportez la reşedinţa obişnuită din acel moment.

Exercitându-şi dreptul la circulaţie, omul nu conştientizează că stabilindu-şi reşedinţa în altă parte

există riscul ca actele sale de planificare succesorală întocmite anterior să fie invalidate de noua lege. De
ex: am facut un pact succesoral în Germania, aveam reşedinţa obişnuită în Germania, şi mă mut în
România - deci mi-am stabilit reşedinţa obişnuită în România. Şi atunci, legiuitorul european a consacrat
statutul succesoral ipotetic tocmai pt a valida în temeiul ideii de predictibilitate actul de planificare
succesorală.

Art. 25: Un pact asupra unei succesiuni viitoare, referitor la succesiunea unei persoane este
reglementat în privinţa admisibilităţii sale, a condiţiilor de fond ale acestuia, a caracterului obligatoriu
între părţi şi a condiţiilor pentru desfacerea sa de legea care, în temeiul prezentului regulament, ar fi fost
aplicată succesiunii persoanei respective în care aceasta ar fi decedat în ziua întocmirii pactului.

Sigur că dacă el a ales legea aplicabilă, legea aleasă nu mai afectează deplasarea. Dar să zicem că el
nu a ales legea aplicabilă că nu îi convenea, nu era mai favorabilă reşedinţa obişnuită din momentul
încheierii pactului. El după aia să zicem că stabileşte reşedinţa obişnuită în România. Moare. Legea
succesorală aplicabilă este cea de la art. 21, ultima reşedinţă obişnuită, adică legea română. Legea română
invalidează pactul, îl declară nul. Legiuitorul european spune că pactul este totuşi valabil dacă potrivit
legii reşedinţei obişnuite în momentul întocmirii lui el era considerat valid. Deci dacă potrivit legii
succesorale aplicabile ipotetic (pt că el era în viaţă atunci) consideră valid pactul, el va fi valid chiar dacă
legea succesorală aplicabilă în final, adica legea ultimei reşedinţe obişnuite îl invalidează. Asta înseamnă
că vom aplica succesiunii legea succesorală română, considerând pactul ca fiind valid.

Legea succesorală ipotetică guvernează admisibilitatea lui, validitatea de fond al acestuia,

caracterul obligatoriu şi condiţiile pentru desfacerea sa.

95
 Curs 12 DIP. 18.05.2015

Am discutat competenţa internaţională în materie succesorală şi aţi văzut dvs ca între momentul
întocmirii actului de calificare succesorală şi momentul deschiderii succesiunii, validitatea actelor de
planificare succesorală (acte succesorale, testamente comune), fiind supuse legii succesiunii, ar fi posibil
ca să fie invalidate de legea tarii ultimei reşedinţe. Şi atunci pt a nu exista acest risc de invalidare,
neputând cere celui care întocmeşte actele să se supună unei legi viitoare pe care nu o cunoaşte (putea să
aleagă legea cetăţeniei, dar persoanei poate nu îi convine că e mai apropiată de gândirea lui altă lege,
atunci el prefera legea reşedinţei obişnuite). În condiţiile acestea, când face testamentul, spre exemplu,
raportându-se la această lege, el să nu cunoască că s-ar putea ajunge la invalidarea dispoziţiei
testamentare. Din acest motiv, legiuitorul european, ca efect a reductibilităţii în privinţa legii aplicabile
spune că admisibilitatea şi validitatea de formă a dispoziţiei pentru cauza de moarte este supusă legii
statului de reşedinţa obişnuită din momentul întocmirii dispoziţiei testamentare/pactului succesoral.
(deci s-ar aplica din ziua întocmirii acestuia).

De asemenea legea aplicabilă ipotetic succesiuni va reglementa şi aspecte legate de

modificarea/revocarea testamentului. În ceea ce priveşte pactele asupra unei succesiuni viitoare ele sunt
în general admise de anumite sisteme de influenţa germanică unde sunt reglementate extrem de
amănunţit: fie este vb despre pacte unilaterale (referitoare la succesiunea unei singure persoane), sau a
mai multor persoane (numite bi/multilaterale).

În art 3 din Regulament, la al.1 lit. b) avem formulată definiţia pactului asupra unei succesiunii
viitoare că fiind „un acord rezultat inclusiv din testamente reciproce care creează, modifică sau încetează
cu sau fără contraprestaţie, drepturi asupra patrimoniului sau patrimoniului viitor asupra uneia sau mai
multor persoane”. Este o definiţie largă a noţiunii de pact succesoral specifică ţărilor care prohibesc pactul
succesoral. Ţările care îl admit stabilesc ca pentru a fi în prezenţa unui pact succesoral nu este suficient
un acord de voinţă (pt că e vorba despre o persoană încă în viaţă), ci se cere condiţia existenţei unei
instituiri de moştenitor (fără această condiţie nu poate fi vorba unui pact a unei succesiuni viitoare).
Totodată se înglobează în noţiunea de pact orice acord care urmăreşte transferul viitor, cu sau fără
contraprestaţie, asupra patrimoniului unei persoane, care este parte la acord. Din această definiţie, din
art. 3, al. 1, lit b) rezultă că sunt asimilate actelor succesorale şi testamentele reciproce. Intră aici şi
testamentul comun din sistemul german, admisibil între soţi şi persoane de acelaşi sex, caracterizat prin
reciprocitatea şi interdependenţa dispoziţiilor testamentare. Aceste testamente reciproce, fiind de

96
legiuitor asimilate pactelor succesorale, se deosebesc astfel de testamentele conjuncte (clasice), definite
prin art. 3, al. 1, lit c) ca fiind testamente întocmite de două sau mai multe persoane într-un singur act.

Până acum testamentele comune, indiferent de interes, existenţa sau nu a reciprocităţii

dispoziţiilor, erau considerate ca fiind chestiuni de formă. Astfel încât, de exemplu, un astfel de testament
dacă respectă rigorile legale (cele legate de loc, spre exemplu), este considerat ca fiind valid. Un
testament conjunct era admisibil şi în România, conjunctivitatea fiind prohibiţia testării în cuprinsului în
acelaşi înscris. Testamentele reciproce au între ele existenţa unei corelaţii pe ideea de cauză, deşi nu au o
natură contractuală ca şi pactele succesorale (pentru ca li se menţine unilateralitatea). Există o
reciprocitate, o interdependentă, deşi ele sunt unilaterale, dar legate de idea de cauză. Nu suntem în
prezenţa unui veritabil acord de voinţă. Asta face ca legiuitorul să le asimileze cu pactele succesorale.
Testamentul conjunct obişnuit, formal, cum spune lit c), unde nu există reciprocitate, doar o chestiune de
formă – existenţa voinţelor pe acelaşi act. Asta nu e o mare importanţă, pt ca testamentele reciproce vor fi
supuse legii statutului succesoral ipotetic: admisibilitatea şi validitatea de fond va fi dictată de legea care,
în temeiul regulamentului, ar fi aplicată moştenirii dacă s-ar fi deschis în momentul întocmirii dispoziţiei
testamentare conform art. 22 din regulament. Asta înseamnă fie legea reşedinţei obişnuite, fie legea
statului a cărei cetăţenie o are şi a ales-o.

Art. 25 din regulament este dedicat actelor succesorale, legiuitorul făcând distincţie între
acte succesorale unilaterale şi bi/mulţi laterale. Art. 25 al. 1, referitor la actele unilaterale,
menţionează ca un act asupra unei succesiuni viitoare referitoare la succesiunea unei singure persoane
este reglementat sub privinţa admisibilităţii şi condiţiilor de fond ale acestuia, ale caracterului şi efectului
obligatoriu şi a condiţiilor pentru desfacerea (încetarea) sa de legea care, în temeiul regulamentului, ar fi
fost aplicată persoanei respective în cazul în care aceasta ar fi decedat în momentul încheierii actului
(stătut succesoral ipotetic).

Art 25 al. 2, referitor la actele bi/mulţi laterale – un pact asupra unei succesiuni viitoare
referitoare la succesiunea mai multor persoane e admisibil numai dacă e admisibil în conformitate cu
toate legile, care în temeiul prezentului regulament, ar fi aplicabil tuturor persoanelor implicate dacă
acestea ar fi decedat în momentul încheierii actului. În cazul pactelor succesorale, se face distincţie între
legea aplicabilă referitoare la admisibilitatea pactului şi chestiuni care privesc condiţiile de fond, efectul
obligatoriu şi condiţiile de desfacere ale pactului.

În privinţa admisibilităţii, el trebuie sa fie permis de toate legile aplicabile fiecărei persoane din
cuprinsul pactului (fie toţi participanţii sa posede cetăţenia unui stat care permite încheierea acestui pact,

97
spre exemplu Germania, fie sa aibă reşedinţa obişnuită la momentul încheierii pactului pe teritoriul unei
ţări care recunoaşte aceasta formă de pact).

Dacă legile sunt diferite (spre exemplu se întâlneşte legea maghiară şi germană – sunt legi diferite
deşi ambele permite astfel de pacte): validitatea şi efectele de fond nu pot fi supuse unei legi diferite
(fiind vorba de un singur pact, indivizibil). Aceste aspecte, atunci, vor fi supuse legii care are cea mai
strânsă legătură cu acesta dintre cele enumerate – fiind de fapt o chestiune de apreciere. Proful spune ca
ar fi optat spre o altă soluţie: posibilitatea celor implicaţi de a alege ei însuşi legea aplicabilă a uneia din
ţările care va guverna, ipotetic, succesiunea unuia implicat în pact. Eventual, zice profu, în lipsa de
alegere, alege instanţa. Ar fi fost soluţia cea mai naturală. Cum se determină care are legătură cea mai
strânsă? E foarte greu de determinat.

Art. 25 al. 3 – spune ca există deci o posibilitate de alegere, dar este o variantă reziduală.

Condiţiile de fond ale dispoziţiilor pentru cauză de moarte

Art. 24-25 - Legiuitorul european face aici o enumerare referitoare la capacitatea persoanei care
îndeplineşte condiţia pentru a face acte de dispoziţie pentru cauză de moarte, adică cele legate de cauzele
speciale care împiedică o persoană care întocmeşte dispoziţia sa poate sa dispună şi de admisibilitatea
reprezentării în vederea întocmirii unei dispoziţii pt cauză de moarte (aici nu e vorba despre
reprezentarea succesorală pentru ca reprezentarea succesorală e supusă legii aplicabilă succesiunii).

Testamentul fiind un act strict personal nu poate fi încheiat prin reprezentare. Aceste aspecte
(referitoare la art 24-25) sunt considerate condiţii de formă. Asta ce înseamnă? Înseamnă ca de exemplu
capacitatea de a încheia o dispoziţie testamentară sau de a face un testament conjunct sau de a încheia un
pact succesoral va fi supusă nu legii naţionale a persoanei, ci legii care, în temeiul regulamentului, s-ar fi
aplicat succesiunii – legii statutului ipotetic. Aceasta lege va reglementă şi chestiuni legate de
consimţământ sau vicierea consimţământului şi incapacităţile speciale de a da/a primi care sunt tot
chestiuni legate de momentul încheierii dispoziţiei. Legiuitorul doreşte ca prin asimilarea acestora cu
chestiuni de fond, urmăreşte salvarea acestora. În momentul deschiderii succesiuni, capacitatea mea da
face ceva nu poate fi raportată decât la momentul încheierii actului – şi asta e important! Pentru ca în
Spania, de exemplu, ai capacitate testamentară de la 14 ani. La noi doar de la 18 ani. Dacă un minor
român făcând şcoala în Spania şi la 15 ani îl apucă dorinţa de a face un testament, un asemenea testament
e considerat ca fiind valid (pt ca avea reşedinţa obişnuită în Spania – şi este vorba despre legea care s-ar fi

98
aplicat datorită reşedinţei obişnuite, dreptul spaniol), chiar dacă el ulterior se întoarce în
România/moare în România. Bineînţeles, legea succesorală finală va fi cea care stabileşte cotitatea
disponibilă, rezerva succesorală, condiţiile cerute pt a moşteni, dar nu va putea invalida o dispoziţie de
testament admisibilă şi validă potrivit legii succesorale ipotetice (aceste aspecte ţin de predictibilitate şi
încredere, fiind imun la modificări care intervin ulterior în viaţa persoanei).

Întrebare sală: dacă un minor român pleacă pt 5 zile în Spania doar ca sa întocmească un
testament şi după revine în ţară, e valabil testamentul?

Răspuns sală: e clauză de excepţie.

Răspuns prof: nu e clauză de excepţie. Pt ca clauză de excepţie se raportează la momentul

deschiderii succesiunii. Clauză de excepţie rămâne mega excepţională şi se poate utiliza de ea doar în
situaţia când reşedinţa obişnuita foarte recentă nu e deloc solidă - pentru ca altfel subminăm
predictibilitatea (art 21(2) – clauza generală, ulterior clauză de excepţie). Acum referitor la întrebare, în
5 zile nu am dobândit o reşedinţa obişnuită. (aici capacitatea nu e o chestiune de formă, ţine de legea
ipotetică). Dacă nu am reşedinţa obişnuită nu dobândesc lege ipotetică.

Art 27 din Regulament este referitoare la legea aplicabilă condiţiilor de formă ale testamentului. O
observaţie: 27(3) (sau 1?!, nu s-a auzit bine): „... întocmită în formă scrisă”. Prima întrebare pe care ne-o
putem pune: care e situaţia testamentelor verbale - care sunt permise? Dacă va uitaţi la art 75 din
Regulament, al 2. Prima impresie e ca ceva e ciudat. Asta este pt ca statelor membre de la Convenţia de la
Haga din 1969 li se aplică convenţia (care reglementează testamentul verbal), iar celorlalţi (nesemnatari
ai convenţiei) li se aplică art. 27 (doar dispoziţiilor făcute în scris, nu şi verbal). Ce se întâmplă în
România? E prohibit. Forma, în dreptul intern, este mult mai agresivă – atrage nulitatea absolută. În
dreptul internaţional se încearcă prin formă salvarea voinţei testatorului care spune ca e suficient sa
respect rigorile uneia dintre legi şi va fi valabil şi un testament oral. Testamentul verbal e o chestiune ce
ţine de formă, prin urmare, el este valid dacă, de exemplu, testatorul este cetăţean străin elveţian. Dacă
circumstanţele legii sunt întrunite, testamentul va fi valid. Sau dacă spre exemplu un român care îl
face într-o altă ţară unde este legal, atunci va fi valabil şi în România pentru ca este o chestiune de formă,
de exprimare a ultimei voinţe şi nu este o chestiune care sa vrea sa ofenseze ordinea publică de drept
internaţional privat (ordinea internă nu mă mai interesează). Nu tot ce este imperativ în dreptul intern
este imperativ şi în dreptul internaţional – aici este vorba despre un interes privat, prevalează voinţa
testamentară.

99
 Art. 27 al. 3 spune ca orice dispoziţie de drept care limitează formele permise de dispoziţie pt cauză
de moarte prin trimitere la condiţii personale (ex: vârsta) aparţine chestiunilor de formă. Se aplică şi
martorilor, nu doar părţilor (în sistemul UK unde sunt reglementaţi şi martorii testamentari). Capacitatea
nu e chestiune de formă, ci de fond, supusă legii ipotetice. Al. 3 se referă la faptul ca existe sisteme, precum
dr. german, care permite minorului sa testeze, dar doar într-o anumită formă (autentică, nu olografă).
Aceasta limitare este asimilată unei chestiuni de formă, care înlesneşte astfel recunoaşterea
testamentului.

Speţă 1: un minor german care face testament olograf în România. Observăm ca există
posibilitatea ca un testament sa fie lovit de nulitate şi în România (pt lipsa capacităţii testamentare a unui
minor), şi în Germania (pt neîntrunirii exigenţei de formă datorită vârstei testatorului). Prin aplicarea art.
27 din regulament, trimiterea la vârsta va fi asimilată condiţiilor de formă. Asta ce înseamnă? Asta
înseamnă ca dacă el respectă dpdv formal vigorile oricăreia din legile enumerate la al. 1., el este astfel,
dpdv formal, valid. Limitarea este asimilată dpdv al regulamentului cu forma (şi NU faptul ca capacitatea
este acelaşi lucru cu formă!).

Speţă 2: un minor 15 ani, cetăţenie romană şi reşedinţa obişnuită în Spania, încheie aici un
testament olograf. Ulterior, la 16 ani, se reîntoarce în România. Aici modifică testamentul. Legat de primul
testament, dpdv al capacităţii, minorul avea cap testamentară (datorită legislaţiei din Spania <- reşedinţa
obişnuită). Referitor la cel de-al doilea testament, legea romană nu îi recunoaşte capacitatea
testamentară. El deja a testat în Spania. Ce se întâmplă acum? Art 24(3) din Regulament spune ca legea
succesorală ipotetică se aplică după caz modificării şi revocării primului testament (care a fost iniţial
valabil încheiat). Legiuitorul nu a vrut ca legea ipotetică veche sa se substituie legii ipotetice noi. A dat
însă posibilitatea (prin prelungirea capacităţii) doar în privinţa statutului modificării şi revocării
dispoziţiei testamentare vechi. „Dacă eu am făcut cândva valabil, eu pot oricând sa vin şi sa
moeledific/revoc”. Un nou legat pe un alt bun nu l-ar putea face, asta e clar (deja e alt testament).

100