ANDI MIHALACHE

ISTORIE ȘI PRACTICI DISCURSIVE ÎN ROMÂNIA

”DEMOCRAT- POPULARĂ”

Andi Mihalache, membru al Institutului de Istorie ”A.D. Xenopol” s-a remarcat

prin calitățile sale de cercetător, de iubitor de istorie , prin articolele sale
numeroase, dar mai ales prin lucrarea de față, în subiectul referitor la totalitarism.

Lucrarea de față Istorie și practici discursive în România ”democrat-

populară”, este un studiu atent cu privire la regimul din perioada lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, 1948-1965 și la legătura acestuia cu Mihail Roller și cu Stalin.
Lucrarea ne ajută să înțelegem mai ușor evenimentele din acel timp pornind de la
confruntările politice și ideologice de dupa cel de-al Doilea Război Mondial, care
se reflectă și în realitățile românești.

Volumul ne aduce în vedere analiza discursului marxist-leninist, modelul

sovietic în istoriografie, aspectele vieții științifice din acea perioadă, ”Războiul
rece” și consecințele sale în istoriografia românească, cazul revoluției proletare,
aplicațiile marxism leninismului în istoria românilor și multe alte idei și concepții
despre perioada atât dejistă cât și stalinistă.

În primul capitol, intitulat „Probleme de metodă în analiza discursului marxist

leninist”, ne este prezentată modalitatea de analiză a unui discurs istoric și anume
punerea accentului pe coerența internă, pe inventarierea specificităților rezultate
din aplicarea conceptelor marxist leniniste la istoria românilor, studierea limbajului
din acel timp, prezentarea istoriografiei de inspirație sovietică ,pe delimitări
conceptuale, surse și metodologie.

Al doilea capitol „Modelul sovietic în istoriografie” aduce în discuție

sovietizarea progresivă a societății românești și rezultatul acesteia, venirea
bolșevicilor la putere și influența pe care o aduc odată cu aceasta, precum și
influența capitalismului industrial. Autorul vorbește și despre organizarea arhivelor

1
sovietice și despre crearea Societății Istoricilor Marxiști, despre istoriografia
sovietică din timpul marilor epurări, despre disputele dintre istorici din acea vreme,
despre prioritățile discursului jdanovist care luau drept sprijin argumente de ordin
ideologic. Tot în acest capitol întâlnim enumerate și explicate în detaliu revizuirile
și polemicile apărute după moartea lui Stalin.

În al treilea capitol, „Aspecte ale vieții științifice „democrat-populare”. Ședințe,

actori, practici discursive” autorul ne vorbește despre viața științifică din acea
vreme, despre relația putere- cunoaștere, valorifică aspectele publice legate de
istoriografia „democrat- populară”, vorbește despre cunoașterea istoriografică.
Acesta mai vorbește și despre „frontonul istoric ” la începutul anilor ’50, despre
instrumentalizarea discursului: ședința, critica, autocritica, citatul și prefața
acesteia; despre tehnicile de investigare științifică.

Al patrulea capitol are în vedere „„Războiul rece ” și repercusiunile lui în

istoriografia română” revendicarea „identității culturale”, teza „încercuirii”
capitaliste, ideea de totalitarism, prosovietism și transformarea în timp a acestuia în
patriotism. Ne vorbește în același timp și despre hegemonia Moscovei care
specula „războiul rece” în scopul instrumentării politice ce avea menirea să
transforme spațiul românesc într-o „prelungire” a continentului sovietic , dar și
despre perioada 1956- 1957 și despre politica de „bloc” reflectată în istoriografie
ce se mărginea doar la atașamentul față de Uniunea Sovietică și de istoria acesteia.
Autorul ne mai aduce în atenție și complementaritatea dintre prosovietism și
antioccidentalism.

Capitolul cinci „Marxism-Leninismul ca filosofie a istoriei și aplicațiile sale la

istoria românilor” ne aduce în atenție concepțiile lui Marx și ale lui Lenin prin
cuvinte cheie, ca: „clasă”, „luptă de clasă”, „ideologie”, „bază”, sau
„suprastructură”; existența istorică a capitalismului, revoluția proletară, ideea de
determinism universal, condiționările de clasă-criteriu unic de caracterizare a
personalității.

Capitolul al șaselea, „Istorie și ficțiune în istoriografia perioadei 1948-1965.

Cazul revoluției proletare” descrie necesitatea revoluției proletare din perspectiva
marxistă (aceștia cred că muncitorii lumii trebuie să se unească pentru a se elibera
de opresiunea capitalistă și pentru a crea o lume pentru clasa muncitoare, condusă

2
de clasa muncitoare. Din acest motiv, din punctul de vedere al marxiștilor,
revoluția proletară trebuie să izbucnească și să iasă victorioasă în toate țările
globului.) Leninismul aduce în plus ideea că revoluția comunistă trebuie condusă
de avangarda revoluționarilor de profesie – bărbați și femei care și-au consacrat
întreaga viață cauzei comunismului și care sunt singurii capabili să formeze
nucleele mișcărilor comuniste.

Capitolul șapte „„Limba de lemn ” în istoriografia stalinistă” și capitolul opt,

„Discursul istoric în perspectivă comparatistă” au în vedere dispariția lui Stalin
care asigura „sateliților” șanse egale față de un „eventual demers liberalizant”.
Autorul se oprește asupra rațiunilor etice și ideologice ale recuperării trecutului
national, dar și asupra ideei că, post-totalitarismul și post-comunismul s-au
suprapus.

Epilogul dă toată frumusețea acestei lucrări, pentru că autorul spune despre

istorie că nu este o știință „ felul ei de a explica rezumându-se la a ajuta să se
înțeleagă , și să povestească cum s-au petrecut lucrurile. ”