Probleme generale ale sistemelor de măsură

1. Definirea şi componenţa sistemelor de măsură

Un sistem de măsura transforma una sau mai multe mărimi fizice ale unui corp,
fenomen sau proces care sunt denumite mărimi de masurat intr-o mărime sau set de mărimi
fizice ce pot fi evaluate prin valoare, numite si date măsurate. Primele sunt marimi de intrare,
ultimele sunt marimi de ieşire ale sistemului.
Mărimile fizice sunt asociate unor mărimi standard care reprezintă unităti de masură
iar prin măsurare se face o comparatie între marimea standard şi mărimea de masurat.

Dacă la intrare este o singură mărime atunci sistemul se numeste instrument de

masură. Ele pot fi simple sau complexe.
Componenţa unui instrument simplu este prezentată în figura 1.

Fig. 1. Componenţa unui instrument simplu.

Senzorul este elementul esenţial din componenţa unui instrument. El răspunde la un

stimul produs de o mărime fizică a unui corp, fenomen sau proces prin generarea unui semnal,
de cele mai multe ori un semnal electric, care poate fi evaluat (primeste o valoare) şi afişat.
În locul senzorului poate aparea un alt element înrudit, numit traductor. Acesta
desemnează un element care transformă energia unui stimul într-o alta formă de energie, de
cele mai multe ori energie electrică. Numărul şi varietatea senzorilor şi traductoarelor este
foarte mare şi o împărţire netă este greu de făcut astfel că ambele denumiri sunt de multe ori
utilizate pentru un acelaşi element.

Componenţa unui instrument complex modern este prezentată în figura 2.

Fig. 2. Componenţa unui instrument complex.

 Un prim element suplimentar faţă de instrumentul simplu este blocul de prelucrare al
semnalului generat de senzor care se mai numeste bloc de condiţionare (termen provenit din
denumirea din engleză). Acesta este necesar atunci când de exemplu semnalul este prea mic şi
trebuie amplificat sau trebuie să se afle într-un interval standard sau sunt necesare corecţii s.a.
Deoarece instrumentele moderne utilizează calculatorul pentru memorare şi afişare
înaintede acesta se află un convertor analog-numeric.

Dacă la intrare sunt mai multe mărimi atunci un sistemul modern de masură are de
obicei componenţa din figura 3.

Fig. 3. Componenţa unui sistem modern de măsură.

Cu cifre sunt notaţi senzorii. Aceştia pot fi exteriori procesului, cum este senzorul 1 şi
stimulul în acest caz se transmite la distanţă sau interiori. Semnalul poate fi transmid direct la
blocul urmator sau este nevoie de circuite de interfaţă care produc şi o prelucrarea a
semnalului. Unii dintre senzori au nevoie pentru a funcţiona de o sursă exterioară de excitaţie,
cum este senzorul 4.
Semnalele sunt apoi multiplexate şi transformate în semnale numerice. Blocurile
corespunzătoare sunt de obicei înglobate într-un subsistem numit placă de achiziţie, conectată
la sistemul de calcul.

2. Calibrarea instrumentelor

Calibrarea unui instrument înseamna

determinarea relaţiei între marimile de intrare şi iesire.
Practic se introduce un stimul cunoscut şi se
inregistrează marimile de iesire. Măsuratorile se fac
punct cu punct, pentru regim staţionar, rezultând o
caracteristică iesire-intrare (figura 4). Fig. 4. Caracteristică O/I
 3. Precizie şi erori de masurare

Pentru a evalua precizia unui instrument de măsura se sunt folosite căteva noţiuni
definite în continuare:
- rezoluţia – reprezintă diferenţa minima ce poate fi sesizată pentru marimea de
iesire a unui instrument;
- împrăştierea – reprezintă dimensiunea domeniului în care se află un set de
masurători realizate în condiţii identice;
- precizia – reprezintă decalajul între valoarea reală şi valoarea medie a unui set de
masurători realizate în condiţii identice.
Noţiunile sunt ilustrate în figura 5a, unde este un caz de împrăştiere mica şi precizie scazută.
Mai sunt cazurile: precizie mare si împrăştiere mare (5b); precizie mare şi împrăştiere mica,
cazul optim (5c)

Fig. 5. Rezoluţie, împrăştiere şi precizie

Erorile
– sistematice: -stimuli de intrare paraziţi
-introduse de faptul plasării instrumentului de măsură
-din blocurile componente
-îmbătrânirea elementelor
-citire

– aleatoare – diferenţe între rezultate ce apar la repetarea măsurătorilor în

condiţii identice, distribuite obişnuit dupa curba lui Gauss şi care sunt asimilate
unui zgomot.

RSZ – raportul semnal –zgomot reprezintă un parametru al instrumentului si este

raportul între amplitudinea semnalului util de la iesire si amplitudinea zgomotului. Obisnuit se
dă în decibeli.

4. Metode de măsurare

Exista două metode importante de măsurare:

 de nul
 prin deflexie
 Metoda de nul
Prin această metodă, atunci când este posibil, stimulul este contrapus unui stimul
similar etalon, cunoscut, variabil, care să anuleze efectul efectul primului. Este sesizată
situaţia de anulare a efectului şi valoarea măsurată este chiar valoarea stimulului astfel
introdus. Este o metodă de comparaţie directă.
Exemplul cel mai simplu este balanta de cântarire cu două platane, unul pentru
obiectul ce trebuie cântărit, al doilea pentru greutăti etalonate care sunt adăugate până la
obţinerea echilibrului.

Avantaje:
- precizia este foarte bună chiar pentru valori mici;
- interacţiunea instrumentului cu obiectul sau procesul de măsurat este nulă, se
spune ca acesta nu încarcă procesul sau obiectul şi astfel nu-l modifică.
Dezavantaje:
- timpul de masurare este relativ lung deoarece există un proces de iteraţie prin care
este modificat stimulul etalon în trepte până la echilibru;
- preţul este obişnuit mai mare.

O ilustrare a interacţiunii nule este ilustrată simplu de măsurarea unei rezistenţe cu

ajutorul unei punţi de măsură (figura 6a). La echilibru, când rezistenţa ce trebuie măsurată,
RX, este egală cu rezistenţa etalon, curentul absorbit de instrumentul de nul (un voltmetru) este
zero. Reamintind ca un voltmetru are o rezistenţa internă, se observă ca aceasta nu are nicio
influenţă asupra rezistenţei de măsurat.
Un instrument modern care utilizează aceasta metoda este compus (figura 7), pe lângă
etalon, de un bloc comparator care detectează diferenţa acestuia fată de ceea ce trebuie
măsurat. Această diferenţa este direcţionată spre un detector de nul dar şi, printr-o buclă de
reacţie, înapoi spre etalon care este modificat până se obţine echilibrul sau condiţia de nul.
Sistemul este deci un sistem închis, cu reacţie.

Fig. 6. Interacţiunea instrumentului cu rezistenta de masurat

 Fig. 7. Componentele unui instrument de nul.
Metoda prin deflexie
Prin această metoda instrumentul este sub acţiunea stimulului care produce, printr-un
lant de măsură, o deviaţie finala a unui element de afişaj care se modifică pe o plaja valori,
obişnuit între zero şi o valoare maximă. Este o metodă indirectă.
Exemplul simplu este cântarul cu arc.
Avantaje:
- timpul de masurare este mai scurt deoarece lipseşte procesul de iteraţie prin care
este modificat stimulul etalon în trepte până la echilibru;
- preţul este obişnuit mai mic.
Dezavantaje:
- precizia este mai mică;
- există o interacţiune a instrumentului cu obiectul sau procesul de măsurat, acesta
încarcă procesul sau obiectul şi astfel îl modifică.

O ilustrare a interacţiunii este ilustrată simplu de măsurarea unei rezistenţe cu ajutorul

unui divizor rezistiv (figura 6b). Voltmetrul este în acest caz pus în paralel pe rezistenţa ce
trebuie măsurată, RX, el absoarbe un curent, mic, deoarece rezistenţa este de valoare foarte
mare, dar diferit de zero. Rezistenţa RX este modificată prin conectarea paralel cu rezistenţa
internă a voltmetrului.
Un instrument de acest tip are o structură deschisă (figura 2).

5. Caracteristia statică a unui instrument

Relaţia dintre mărimea de iesire, O (măsurată, valoarea) şi marimea de intrare, I (de

măsurat) poate fi reprezentată analitic sau grafic şi reprezintă funcţia de transfer a
instrumentului. Dacă relaţia este stabilită experimental, în regim stationar (marimile nu sunt
variabile în timp la momentul fiecarui experiment) se obţine caracteristica statică a
instrumentului.
O caracteristică statică ideală este prezentată în figura 8. Dependenţa trebuie sa fie
liniară şi să fie indeplinită condiţia de zero (stimul zero, valoare măsurată zero). Teoretic
caracteristica este infinită. Practic există valori maxime atât pentru intrare cât şi pentru ieşire.
Caracteristica poate avea valori negative şi dă în acest caz o informaţie despre sensul sau
semnul stimulului.

Raportul dintre variaţia mărimii de iesire şi a mărimii de intrare se numeste

sensibilitatea instrumentului. Este panta caracteristicii fiind proporţională (exista un coeficient
de scară) cu tangenta unghiului dintre caracteristică cu abscisă.
 Instrumentul poate fi utilizat practic doar până la nişte valori maxime pentru intrare
sau ieşire, SOM şi SIM. Acestea reprezintă plaja de masură.

Fig. 8. Caracteristică statică ideală

Caracteristici reale

Caracteristicile reale se abat de la forma ideală şi vom considera pe rând aceste abateri
desi ele se pot întâlni de multe ori concomitent. Abaterile conduc la erori de masurare.

Decalajul (offset) şi deriva

Există un decalaj sau offset în cazul în care caracteristica nu trece prin zero. Se
defineste de obicei decalajul la intrare ca mărimea de intrare care conduce la mărime zero la
ieşire dar similar se pote defini şi un declaj la iesire (figura. 9a)
Decalajul este uneori introdus intenţionat, alteori reprezintă o eroare. In acest din urmă
cas există mecanisme de reglaj prin care acesta se compensează. Procedeul se numeşte şi
aducere la zero a instrumentului.
Aducerea nu rezolvă definitiv problema decalajului din cauza unui alt fenomen,

a) b)
Fig. 9. Decalaj şi saturaţie

deriva. Presupunând un reglaj de nul perfect, deci mărimi zero la intrare şi ieşire, se observă
că in timp mărimea de ieşire are o deviaţie (derivă) lentă de la valoarea zero. Cauza obişnuită
este modificarea condiţiilor de mediu, în special de temperatură, dar există şi o componentă
cauzată de îmbătrânirea elementelor componente ale instrumentului.

Saturaţia
Caracteristica ideala era infinită. În cazul real creşterea este liniară doar până la un
punct, denumit punct de intrare în saturaţie, de la care panta scade şi poate ajunge chiar la
zero (figura 9b). Plaja de lucru a instrumentului este fixata sub acest punct.
 a) b)
Fig. 10. insensibilitatea la trecere prin zero şi histerezis

Insensibilitate la trecerea prin zero

O deviaţie poate apare la momentul trecerii prin zero a caracteristici care se manifestă
printr-un domeniu de insensibilitate (figura 10a).

Histerezis
O altă deviaţie, denumită histerezis, se manifesta printr-o deosebire în măsurători
funcţie de sensul de variaţie al marimilor. Dacă masuratorile se fac dupa creşteri succesive

Fig. 11. Caracteristică neliniară

caracteristica are o anumite valori, dacă masuratorile se fac dupa scăderi succesive
caracteristica are alte valori diferite (figura 10b). Jocul unei roţi dintate poate produce de
exemplu un astfel de fenomen. Se defineste o eroare de histerezis, δ.

Neliniaritate
Poate cea mai întâlnită deviaţie este cea de neliniaritate (figura 11). Dependenţa ieşire-
intrare este în acest caz diferită de o linie dreaptă. Pentru a caracteriza fenomenul se defineşte
o eroare de neliniaritate, δ şi un coeficient de neliniaritate, δ/SOM.

6. Caracteristici dinamice ale unui instrument

Mărimile şi instrumentul au parametrii care se modifică în timp astfel că rezultatele

din regim stationar nu pot fi generalizate indiferent de viteza de variatie a acestor parametrii.
Pentru o întragă gamă de masurători trebui cunoscută şi comportarea în regim dinamic a
instrumentului.
 Variaţiile în timp sunt o data cele ale stimulului si apoi cele ale parametrilor
instrumentului însusi. Un exemplu pentru ultimul caz este cel al măsurării temperaturii unui
om cu termometrul. Depinde de termometru dar masurătoare nu se face instantaneu, există un
interval de timp în care instrumentul se stabilizează la o valoarea stationară, de la câteva
secunde la câteva minute.

Fig. 12. Semnal treaptă şi semnal sinusoidal

Se va considera instrumentul, aşa cum este în practică de cele mai multe ori, un sistem
liniar de gradul zero, unu sau doi. Comportatea unui astfel de sistem în regim dinamic
oarecare se poate evalua dacă se cunoaşte comportarea acestuia la stimuli cu o variaţie a
semnalului standard în timp, cei mai utilizaţi fiind semnalul treaptă şi semnalul sinusoidal
(figura 12).

Un sistem liniar de gradul zero se comportă în timp conform unei relatii algebrice
liniare cu coeficienţi constanţi între marimile de inrtare şi iesire. În acest caz particular
semnalul la iesire are o variaţie proporţională cu cel de la intrare, constanta de
proporţionalitate fiind sensibilitatea definită pentru regimul stationar

Fig. 13. Răspunsul sistemului liniar de gradul 1 la semnal treaptă

Un sistem liniar de gradul 1 se comportă în timp conform unei ecuaţii diferenţiale de

gradul 1 cu coeficienţi constanţi.
Răspunsul unui astfel de sistem la un semnal traptă este prezentat în figura 13. Un
parametru important este constanta de timp a sistemului, τ. Se consideră că sistemul se
stbilizează dupa un timp egal cu aproximativ trei cconstante de timp. Acest interval este
considerat şi ca timpul de răspuns al sistemului, tr.
 Un sistem liniar de gradul 2 se comportă în timp conform unei ecuaţii diferenţiale de
gradul 2 cu coeficienţi constanţi.
Răspunsul unui astfel de sistem la un semnal traptă este prezentat în figura 14. Există
doi parametrii importanţi, amortizarea, δ, şi frecvenţa (pulsaţia) proprie, ω 0. Există trei
regimuri distincte în funcţie de raportul acestor două marimi.
Dacă δ>ω0 regimul este amortizat şi răspunsul este dat de curba 1.
Dacă δ=ω0 regimul este amortizat critic şi răspunsul este dat de curba 2.
Dacă δ>ω0 regimul este oscilant şi răspunsul este dat de curba 3. Frecvenţa de oscilaţie
este:
  02   2
La limită, dacă amortizarea este zero se obţine o oscilaţie neamortizată la frecvenţa proprie,
curba 4.

Fig. 14. Răspunsul sistemului liniar de gradul 2 la semnal treaptă

Răspunsul la semnal sinusoidal

Dacă semnalul de test este sinusoidal, comportarea sistemului este evaluata obişnuit
după forma caracteristicii amplitudine-frecvenţa a sistemului. Aceasta este un grafic care
reprezintă variaţia amplitudinii ieşirii pentru un semnal de intrare de amplitudine constantă si
de frecvenţă variabilă (figura 15)

Fig. 15. Caracteristici de amplitudine frecvenţă

Senzori
Senzorul este elementul esenţial din componenţa unui instrument. El răspunde la un
stimul produs de o mărime fizică a unui corp, fenomen sau proces prin generarea unui semnal,
de cele mai multe ori un semnal electric, care poate fi evaluat (primeste o valoare) şi afişat.
În locul senzorului poate aparea un alt element înrudit, numit traductor. Acesta
desemnează un element care transformă energia unui stimul într-o alta formă de energie, de
cele mai multe ori energie electrică. Numărul şi varietatea senzorilor şi traductoarelor este
foarte mare şi o împărţire netă este greu de făcut astfel că ambele denumiri sunt de multe ori
utilizate pentru un acelaşi element.

1. Clasificarea senzorilor

Există foarte multe tipuri de senzori, date de o mare varietate, atât în realizarea cât şi
în modul de funcţionare. De aici şi numeroasele criterii de clasificare a lor. Un senzor poate fi
recunoscut ca aparţinând unei categorii din fiecare criteriu de clasificare. Sunt prezentate aici
câteva din criterii şi categoriile corespunzătoare.

După modul de acţiune:

- generatori
- parametrici

După tipul semnalului de iesire:

- analogici
- discreţi
- digitali

După modulatia semnalului de iesire:

- cu semnal de ieşirene modulat
- cu semnal de ieşire modulat

După mărimea electrică de iesire:

- cu ieşire în tensiune
- cu ieşire în curent

Dupa forma caracteristicii de transfer:

- liniari
- neliniari
iar aici mai sunt variante: cu decalaj, cu histerezis, cu insensibilitate la trecerea prin zero.

După viteza de răspunns:

- lenţi
- rapizi

După răspunsul la semnal sinusoidal:

- de bandă largă
- de banda îngustă
- de joasă frecvenţă
 Dupa marimea de intrare:
- pentru marimi electrice
- pentru marimi neelectrice
iar aici împărţirea în continuare pe subdomenii este extrem de largă.

După principiul de funcţionare:

- piezoelectrici
- optoelectrici
- electrostatici
- electrodinamici
aici fiind înca multe altele.

După compexitate:
- simpi
- complecşi

După raportarea mărimii masurate:

- senzori absoluţi
- senzori relativi

Mai sunt împărţiti dupa precizie, sensisbilitate, material, substanţe de detecţie,

dimensiuni, mediu de utilizare, izolare, domeniul de aplicare (noi, de exemplu, fiind în
domeniul construcţiilor şi instalaţiilor pentru construcţii), unităţi de măsură s.a.

Se poate deduce că numărul variantelor posibile este foarte mare, dar trebuie spus că
cele utilizate curent nu sunt numeroase. În continuare vor fi prezentate câteva detalii de la
cîteva categorii mai importante.

Senzori generatori
Acesti senzori, dacă sunt din categoria senzorilor simpli, produc un semnal de iesire
electric direct prin modul de funcţionare. Un astfel de senzor poate fi reprezentat ca un
generator de energie electrică real, adică o sursă de tensiune în serie cu o rezistenţa internă.
Rreprezentarea se poate face si ca generator real de curent conform teoremei de transformare
(figura 1).

Fig. 1. Reprezentarea unui senzor generator

O altă categorie de senzori generatori sunt complecşi şi fac măsurătorile prin

intermediul unui semnal generat de o sursă specială, de exemplu sursă laser. Ei nu pot fi
reprezentaţi în acest mod simplificat.
 Senzori parametrici
Acesti senzori îşi modifică parametrii (obişnuit electrici) sub influenţa mărimii ce
trebuie măsurată şi care însă au nevoie de o sursă suplimentară (sau mai multe) de alimentare
cu energie electrică (figura 2). Ei pot fi de multe ori reprezentaţi tot prin surse reale ca şi în
cazul anterior.

Fig. 2. Senzor cu alimentare suplimentară

Senzori analogici
Acesti senzori furnizeză la ieşire un semnal care are o variaţie continuă atât în
amplitudine cât şi în timp (figura 3). Cele mai multe din marimile fizice sunt astfel,
temperatura, viteza, presiunea, deplasarea etc. Semnalul poate fi aleator (figura 3a), periodic
(figura 3b), armonic modulat (in amplitudine în figura 3c) s.a.

a) b) c)

Fig. 3. Semnal de ieşire pentru senzori analogici

Senzori discreţi
Acesti senzori furnizeză la ieşire un semnal care are doar valori precizate în
amplitudine şi sunt discontinue în timp.

a) b) c)

Fig. 4. Semnal de ieşire pentru senzori discreţi.

 Cel mai simplu exemplu este un senzor de tip comutator, cu doar doua poziţii,
semnalul fiind în acest caz de tip treaptă (figura 4a).
Un al doilea exemplu este un senzor optic sau magnetic pentru măsurarea turaţiei, care
produce unul sau mai multe impulsuri la fiecare rotaţie (figura 4b).
În multe cazuri semnalul este sub forma de impulsuri modulate, mai ales in durată
(PWM, figura 4c)

Senzori digitali
Acesti senzori au la iesire un semnal binar codat astfel că el poate fi direct asociat cu o
valoare numerică. Uneori codarea este realizata chiar prin construcţia senzorului, de exemplu
un traductor de turaţie cu fante dispuse într-un mod special, alteori există un circuit auxiliar
care face conversia.

Senzori cu ieşire în tensiune sau curent

Un senzor generator, dar nu numai, poate fi reprezentat ca în figura 1. Senzorii care au
rezistenţa internă mică sunt mai apropiaţi de o sursă ideala de tensiune şi mărimea de ieşire
este considerată tensiunea. Senzorii care au rezistenţa internă mare sunt mai apropiaţi de o
sursă ideala de curent şi mărimea de ieşire este considerată curentul.
De multe ori este mai convenabil ca semnalul să fie curentul de ieşire. Acest lucru est
important mai ales dacă există o distanţă semnificativă între senzor şi restul sistemului de
măsură (figura 5) şi rezistenţa firelor nu poate fi neglijată.
Pentru cazul în care semnalul este tensiunea de ieşire a senzorului, UO, există o eroare
însemnată la intrarea sistemului de măsurare (UI) egala cu suma tensiunilor pe fire, 2ΔU. În
cazul în care semnalul este curentul sursei aceasta eroare este eliminată, II = IO. De multe ori
sunt prevăzute circuite care transforma caracterul generatorului senzorului din tensiune în
curent.

Fig. 5. Senzor de tensiune şi de curent.

Deoarece numărul senzorilor este enorm, se va prezenta mai amanunţit unul

dintre tipurile de senzori dintre cele mai folosite, si anume senzorii de temperatură.
Ceilalţi vor fi la rândul lor prezentaţi mai mult sau mai putin sumar, funcţie de gradul
de utilizare în domeniu

2. Senzori de temperatură

Există foarte multe tipuri de senzori de temperatură care se pot împărţi în două
categorii mari:
- de contact, pentru care senzorul este în contact direct cu mediul sau obiectul;
- fără contact, pentru care senzorul nu este în contact direct cu mediul sau obiectul şi
estimează de la distanţă energia radiantă a unei surse de energie termică în zona spectrului
infrarosu.
Structura constructivă a doua tipuri de senzori de temperatură, unul de contact şi altul
cu acţiune de la distanţă este prezentată în figura 6.

a) b)

Fig. 6. Structura constructivă a senzorilor de contact (a) şi de radiaţie (b)

O problema generala pentru senzori este cum influenţează însusi senzorul

măsurătoarea, influenţă denumită şi încarcare. De exemplu, dacă masurăm un volum mic de
apă cu un senzor de dimensiuni mari, care are o altă temperatură iniţiala este evident că
temperatura se modifică şi există o eroare de încărcare. Modificarea are loc şi pentru volume
mari de apă dar este englijabilă

În afară de încărcare mai există eroarea de cuplaj. De exemplu, un senzor pentru un

corp solid este atasat printr-un procedeu oarecare, contactul termic nu este perfect şi există
eroare de cuplaj.
Aceste erori se manifestă similar. Cum se manifestă se poate vedea în figura 7 unde
este reprezentat regimul dinamic pentru măsurarea temperaturii în două cazuri, cuplaj ideal şi
încărcare zero (a) şi cuplaj sau/şi încărcare reală (regimul dinamic de stabilizare a temperaturii
este obişnuit de gradul 1). Temperatura reală este T1 iar temperatura măsurată este T2, eroarea
fiind ΔT.

a) cuplaj ideal, încarcare nulă b) cuplaj real sau/şi încărcare

Fig. 7. Erori de cuplaj şi/sau încărcare
 În continuare sunt prezentate principalele tipuri de senzori de temperatură.

Senzori de temperatură electromecanici

Sunt o prima categorie şi ei produc în esenţă deplasare care obişnuit este utilizată
pentru acţionarea unui contact electric. Se împart în:

- senzori de temperatură cu bimetal;

- senzori de temperatură cu bulb si tub capilar (dezavantaj - sunt lenţi).

Senzor de temperatură cu bimetal

O primă variantă cu acţiune de tip contact este realizat conform cu figura 8a. Cele
două lamele se dilată diferit şi de aici curbarea care poate acţiona un contact electric. Este
senzor de tip ON/OFF. O altă construcţie, melc (figura 8b), permite o deplasare continuă.

a) b)

Fig. 8. Senzori de temperatură cu bimetal

Senzor de temperatură rezistiv

Acesta se mai notează RTD de la denumirea engleză - Resistive Temperature

Detector. El se bazează pe efectul creşterii rezistivităţii unui material cu creşterea temperaturii
şi implicit creşterea rezistenţei unui rezistor cu temperatura.

Ecuaţiile de variaţiei a rezistenţei cu temperatura pentru un RTD sunt diferite funcţie

de domeniul de temperatură:

Domeniul: −200oC to 0oC: Rt =R0[1+At +Bt2 +Ct3(t −100)];

Domeniul: 0oC to 650oC: Rt =R0[1+At +Bt2];

unde Rt este rezistenţa la temperatura t, iar R0 este rezistenţa la temperatura 0oC. Termenii de
gradul doi sau trei sunt relativ mici şi într-o primă aproximaţie se poate considera doar
termenul de gradul unu, astfel ca relaţia să fie liniară

Constructiv sunt doua tipuri de RTD:

-bobinate;
 -cu peliculă (metalică pe ceramică).

Materialele utilizate curent pentru RTD şi variaţia acestora funcţie de temperatură sunt
prezentate în figura 9.

Fig. 9. Caracteristici de transfer pentru RTD

Dintre parametrii amintim:

- precizia RTD industrial: ±0.1°C
- precizia RTD standard de platină ±0.0001°C.
- coeficientul de temperatură al rezistenţei: 0.4 ... 0.5% °C–1.

Pentru măsurare se realizează de obicei un circuit care furnizează un curent constant

prin senzor şi se măsoară tensiunea. Un montaj mai simplu, cu performante mai slabe, este
divizorul rezistiv.
O problemă este curentul care încarcă senzorul şi îl încălzeste suplimentar. Eroarea se
micşorează prin utilizarea unui curent mic şi a unui senzor cu rezistenţă mica. Pentru măsurări
de precizie se utilizează metoda de nul (punte).

Termistor

Este un material semiconductor ceramic. Poate avea coeficient de rezistenţă pozitiv

(PTC Positiv Temperature Coefficient) sau negativ (NTC Negativ Temperature Coefficient).

Performanţele:
- coeficientul de temperatură al rezistenţei: 1% °C–1.
- constanta de timp: secunde-zeci secunde
- precizia depinde de calibrare
- caracteristica este puternic neliniara

Pentru un lot de termistoare uzuale, care au parametrii de catalog identici, împrăştierea

rezistenţei la 25 oC este de până la 20%, ceea ce înseamnă ca trebuie făcută calibrare
individuală pe domeniul de măsură
 Funcţiile de transfer tipice pentru NTC, PTC şi RTD sunt prezentate în figura 10.

Fig. 10. Funcţiile de transfer tipice pentru NTC, PTC şi RTD

Termocuplu

Este cel mai utilizat. E generator, e liniar, simplu, ieftin, reproductibil (împrăştiere
mică).
Se bazează pe efectul de generare a unei tensiuni electromotoare (tem) de-a lungul
unui conductor. Efectul e diferit la materiale diferite şi prin unirea a doua astfel de
conductoare tem e proporţionala cu diferenţa tem individuale (efectul este şi o principală
cauză de zgomot în circuitele electronice).

Fig. 11. Firul de material diferit, C, nu influenţează termocuplu.

Reguli pentru utilizarea termocuplurilor:

Nu se poate stabili o tem într-un circuit format din acelasi material doar prin acţiunea
căldurii
 Un fir material diferit poate fi inserat oriunde într-un braţ al unui termocuplu fără a
influenţa tem dacă punctele de insertie sunt la aceeaşi temperatură (figura 11).
Numărul de astfel de inserţii nu este limitat. Punctele de inserţie pot fi realizate prin
orice procedeu (lipire, răsucire, sudură sau strângere mecanică). Deci poate fi adăugat un
întreg circuit de interfaţă, cât timp punctele de contact sunt la aceeaşi temperatură

Pentru măsurări de precizie, în condiţii de laborator se utilizează schema cu o singură

temperatura de referinţă (figura 12):

Fig. 12. Schema de utilizare cu o temperatură de referinţă

Tm de măsurat; Tr de referinţă, zona este menţinută strict la o temperatură constantă,

cunoscută; zonele punctate trebuie sa fie izoterme

Curent se utilizează schema cu două temperatur1 de referinţă (figura 13):

Fig. 13. Schema de utilizare cu două temperaturi de referinţă

Circuitul este cel mai utilizat în sistemele de măsurare a temperatură. Porţiunea c-d-e
este termocuplu. principal. El arede obicei fire de extensie, C-D. În interiorul sistemului sunt
două zone de temperatură egală, intrarea, I şi referinţa 0. Sistemul are si o corecţie funcţie de
temperatura între ele.
Firele de extensie pot fi: identice, împerecheate, compensate.

Sensibilitatile termice a tipurilor de materiale utilizate pentru termocuplu sunt

prezentate în figura 14.
 Fig. 14. Sensibilitatile termice a tipurilor de materiale utilizate pentru termocuplu.

Joncţiunea semiconductoare P-N ca senzor de temperatură

O joncţiune semiconductoare p-n polarizată direct (+ la zona p şi – la n) are tensiunea

la borne dependentă de temperatură şi poate fi utilizată ca snzor de temperatură.
Sunt două circuite utilizate curent în acest scop (figura 15). În figura 15a dioda este
alimentată de la un generator de curent constant conectat la o sursă E de tensiune. În figura
15b este utilizată joncţiunea EB a unui tranzistor.

Fig. 15. Joncţiunea semiconductoare P-N ca senzor de temperatură

În figura 16 sunt prezentate caracteristicile U(T) pentru o joncţiune p-n la doi curenţi
diferiţi, 10 μA şi 1mA. Ele sunt aproape liniare pe intervalul temperaturilor -60..+120
 Fig. 16. Funcţii de transfer tipice pentru joncţiunea p-n

Senzori Fluoroptici
Sunt realizaţi dintr-un compus special cu fosfor care poate fi direct vopsit pe suprafată
obiectului. El este iluminat cu impulsuri în spectrul ultraviolet iar impulsurile reflectate au o
întârziere dependentă de temperatura

Senzori interferometrici
Se bazează pe modulaţia intensităţii a două raze de lumină, una de referinţă şi alt care
traversează mediul de masurat, întârzierea fiind dependentă de temperatură.

Senzori de temperatură acustici

Bazaţi pe relaţia dintre temperatura unui mediu şi viteza sunetului care se propagă prin
el.

Senzori de temperatură piezoelectrici

Efectul piezoelectric este un fenomen in general dependent de temperatură. Astfel că
frecvenţa unui oscilator cu cuarţ poate fi bază pentru măsurarea temperaturii.

Senzori de temperatură pirometrici

Orice obiect cu temperatura mai mare dacât zero absolut radiază energie în specrtul
infraroşu. Se măsoară energia şi se evaluează temperatura.

Pirometru de radiaţie
Evaluează temperatura din cuptoare de topire a metalului. Se compară culoarea sarjei
cu a unui filament încălzit la temperatură cunoscută. Când culoarea este identică şi filamentul
nu se mai vede distinct temperaturile sunt egale.
Avantajele şi dezavantajele principalelor variante de senzori de temperatură:

Termistoare
Rezoluţie mare
Sensibilitate mare
Preţ mic
Neliniare
Plajă mică

RTD
Liniara
Precisa
Scumpă

Termocuplu
Plaja maxima
Probleme de contact
Sensibilitate mică