Tema 4 FINANȚAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE ALE ÎNTREPRINDERII

4.1 Caracteristica activelor imobilizate și a mijloacelor fixe

4.2 Rolul, destinaţia amortizării şi metodelor de calcul a amortizării
4.3 Indicatorii ce caracterizează eficiența utilizării mijloacelor fixe
4.4 Surse de finanțare a mijloacelor fixe

4.1 Caracteristica activelor imobilizate și a mijloacelor fixe

(DECOMPLETAT ACEASTĂ ÎNTREBARE )

Conform Ordinului privind aprobarea Standardelor Naţionale de

Contabilitate nr. 118 din 06.08.2013 (Monitorul Oficial nr.233-237/1534 din 22.10.2013,
Monitorul Oficial nr.177-181/1224 din 16.08.2013)

Activele – resurse economice identificabile şi controlabile de către entitate ce provin din fapte
economice trecute din a căror utilizare se aşteaptă obţinerea unor beneficii economice.

În funcţie de gradul de lichiditate, activele se divizează în:

1. active circulante, care reprezintă activele ce se așteaptă să fie consumate în ciclul normal
de activitate, vândute sau primite în termen de 12 luni sau care reprezintă numerar;
2. active imobilizate, care cuprind toate celelalte active, cu excepţia celor circulante.

Imobilizările corporale includ:

Mijloace fixe: clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, instalaţii de transmisie, mijloace de
transport, instrumente, inventar, costuri capitale privind ameliorarea terenurilor, alte mijloace fixe
(investiţii capitale pentru mijloace fixe primite în leasing operaţional, fonduri de bibliotecă etc.),
mijloace fixe primite în leasing financiar;

Terenuri: terenuri fără construcţii, terenuri cu construcţii, terenuri cu zăcăminte;

Imobilizări corporale în curs de execuţie: construcţii în curs de execuţie, utilaj destinat instalării,
utilaj şi alte obiecte până la punerea în funcţiune, investiţii capitale ulterioare;

Resurse minerale.

Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială,

identificabile şi controlabile de entitate.

Imobilizări necorporale în curs de execuţie – imobilizări necorporale procurate sau aflate în

procesul de creare şi de pregătire pentru utilizare după destinaţie precum şi imobilizările
necorporale inter conexate cu alte imobilizări care necesită lucrări de pregătire pentru utilizare
după destinaţie.

Mijloacele fixe imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depăşeşte
plafonul valoric prevăzut de legislaţia fiscală sau pragul de semnificaţie stabilit de entitate în
politicile contabile. În prezent, sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc cel puţin
una din două condiţii:

1.Valoarea de intrare mai mare de 6000 lei

2.Perioada de recuperare mai mare de un an

Caracteristicile principale ale MF sunt: participă în mai multe cicluri de producţie se consumă treptat,
transferând valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură se recuperează când uzura
cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.

Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul folosirii, mijloacele fixe se uzează.

Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind determinată de întrebuinţare,
de acţiunea unor factori naturali. Uzura fizică este influenţată de cel puţin 2 factori:

 intensitatea utilizării mijloacelor fixe

 condiţiile de utilizare

Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe se demodează, se învechesc din punct de vedere
tehnologic, apar altele cu însuşiri superioare.
O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a mijlocului
fix mai mică decât durata de viaţă tehnică

Durata de funcţionare utilă (durata de utilizare) (DFU) se stabileşte în funcţie de următorii

factori:

 experienţa de lucru cu un asemenea activ;

 starea reală a obiectului (nou sau utilizat);
 tendinţele moderne în domeniul fabricării produselor la care obiectul pus în funcţiune
participă;
 condiţiile climaterice;
 condiţiile de păstrare;
 condiţiile utilizării activului în procesul de producţie (condiţii nocive, în reacţii chimice
etc.).

Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii
care necesită cheltuieli.

Din punct de vedere financiar, amortizarea reprezintă un fond – o sumă de bani ce se detaşează
din valoarea mijloacelor fixe şi care permite întreţinerea şi reparaţia acestora, iar în cazul apariţiei
uzurii morale sau la finele perioadei de funcţionare utilă - înlocuirea acestora cu altele.

Amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidenţă amortizabil pornind de la

valoarea amortizabilă a obiectului şi durata de utilizare a acestuia.

Durată de utilizare a unei imobilizări este: perioada de timp pe parcursul căreia entitatea aşteaptă
să obţină beneficii economice din utilizarea imobilizării; sau cantitatea unităţilor de produse,
lucrări, servicii sau de alte unităţi similare pe care entitatea preconizează să le obţină din utilizarea
imobilizării.

Valoare reziduală – valoarea estimată (preconizată) a unei imobilizări amortizabile, care entitatea
prevede să o obţină la expirarea duratei de utilizare a acesteia.

Durata de utilizare şi valoarea reziduală a fiecărui obiect se determină de către entitate în

mod independent la data transmiterii obiectului în utilizare. Pentru unele obiecte valoarea reziduală
poate fi nesemnificativă, respectiv, ea se consideră egală cu zero la calcularea amortizării.
Amortizarea calculată pentru un obiect în perioadă de gestiune se înregistrează ca majorare a
costurilor şi/sau cheltuielilor curente (de exemplu, amortizarea utilajelor tehnologice a entităţii se
include în costul de fabricare al produselor în mod direct sau indirect, iar amortizarea clădirii
administrative se atribuie la cheltuieli curente).

Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:

 ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe

asupra producţiei;
 ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;
 ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii
activelor fixe şi finanţarea înlocuirii acestora.

Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încât să facă din amortizare o adevărată
pârghie financiară care să răspundă mai multor cerinţe şi anume:

 stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;

 recuperarea valorii într-o perioadă de timp corespunzătoare, ținând cont de uzura fizică şi
morală;
 respectarea principiilor de fiscalitate
 impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă
 stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă.

4.2 Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe

Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe

1. metoda liniară
2. metoda unităţilor de producţie
3. metoda de diminuare a soldului
Metoda liniară prevede repartizarea uniformă a valorii amortizabile pe parcursul duratei de
utilizare a obiectului.

Pentru a calcula uzura după această metodă se determină norma uzurii (Nu) sau amortizarea anuala
(Ua), care ne arată cu cât se uzează mijlocul fix în fiecare an.

Nu = VU / DFU , unde:
VU – valoarea uzurabilă;
DFU – durata de funcţionare utilă.

VU = VI – VR
VI – valoarea iniţială
VR – valoarwea rămasă
Norma amortizării este constantă pe toată durata de utilizare şi se calculă ca:

Na =100% / DFU
După expirarea duratei de utilizare valoarea contabilă a obiectului este egală cu valoarea reziduală.

Metoda unităţilor de producţie ia în consideraţie numărul de produse fabricate în fiecare an,

respectiv suma uzurii anuale depinde de volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv.

Pentru a calcula uzura anuală se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura
mijlocului fix pentru o piesă.

Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă: VU/ Nr. unități

Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitate

Metoda de diminuare a soldului se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a amortizării care
poate fi majorată conform politicilor contabile a entităţii nu mai mult decât de două ori în
comparație cu norma prevăzută conform metodei liniare. Calcularea amortizării în baza acestei
metodei se efectuează în felul următor:
  pentru prima perioadă de gestiune norma majorată a amortizării se aplică faţă de costul de
intrare a obiectului;
 pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei) norma majorată a amortizării se aplică
faţă de valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente;
 pentru ultima perioadă de gestiune suma amortizării se determină ca diferenţa dintre
valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente şi valoarea sa reziduală.

U anuală = Valoarea de bilanţ (pentru anul respectiv)* % Nu

(mărit nu mai mult de 2 ori) Nu= 100%/DFU *2

4.3 Indicatorii ce caracterizează eficienţa utilizării mijloacelor fixe

Asigurarea eficienţei şi viabilităţii financiare a întreprinderii presupune existenţa unui

potenţial tehnic corespunzător ca volum, structură, calitate, care să ofere întreprinderii posibilitatea
realizării unei producţii competitive atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Pentru a exprima
eficienţa utilizării mijloacelor fixe se propun trei grupe de indicatori:

 indicatori de structură;
 indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe;
 randamentul mijloacelor fixe.

Randamentul de fonduri este un indicator generalizator de întrebuinţare ale fondurilor fixe

productive. El reflectă volumul producţiei la o unitate de mijloace fixe productive şi se apreciază
după formula:

Randamentul mijloacelor fixe= Volumul producţiei fabricate pe parcursul

perioadei/Valoarea medie a mijloacelor fixe

Asupra dinamicii şi mărimii randamentului influenţează mai mulţi factori ce nu depind sau
depind de întreprindere. Randamentul poate creşte din contul măririi productivităţii muncii
utilajului şi maşinilor, micşorării staţionării lor, a ocupării optimale a timpului de lucru, a
perfecţionării tehnice ale mijloacelor fixe, a îmbunătăţirii calităţii producţiei, a însuşirii mai rapide
ale noilor agregate şi maşini.

Economia relativă este invers proporţională randamentului de fonduri şi reflectă costul

fondurilor fixe întrebuinţate la producerea unei unităţi de producţie la 1 leu producţie produsă.

Economia relativă se calculă după formula:

ER=CMF / C

CMF- costul mediu anual al mjloace fixe productive

C- costul producţiei produse

4.4 Surse de finanţare a mijloacelor fixe

(DE COMPLETAT ACEASTĂ ÎNTREBARE)

1. mijloace proprii şi anume: sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se
întrebuinţează pentru procurarea mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se
întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în procesul de producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume: credite bancare, credite ale altor creditori care se
furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe, mijloace primite de la realizarea
împrumuturilor obligatoare.
3. mijlloace atrase, adică mijloace primite de la vânzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la
membrii colectivului, etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine
6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi