AXIS LIBRI
41, decembrie 2018
Nesfârșita noastră șansă la Unire
C ând Moise a
coborât de pe
munte cu cele zece
porunci săpate de
Dumnezeu în piatră,
omenirea avea, în mod
simbolic, morală și legi.
Dar și până atunci le
avusese, în formele lor
nescrise. Multă vreme,
în perioada de început
a civilizației, grupurile
Prof. dr. Zanfir Ilie umane primitive trăiau
manager,
fără constrângeri,
Biblioteca Județeană
„V.A.Urechia” Galaţi într-un sistem de
înțelegeri tacite de tip
tribal, în care rolurile de legiuitor și de judecător erau
asumate și exercitate de liderul de grup sau de șaman,
vraci, preot. Însăși existența tribului era asigurată de
respectarea unor reguli, căci dezordinea, nesupunerea,
încălcarea tabu-urilor stabilite nu erau compatibile cu
conviețuirea și supraviețuirea. Mileniile care s-au scurs
de la acele timpuri și acele obiceiuri au cizelat sisteme
morale și juridice tot mai complexe, așa de bine
structurate, motivate și de îndată aplicabile, încât cele
zece porunci ale lui Moise rătăcind cu tribul lui prin
deșert par acum, pur și simplu, rudimentare. Legea
modernă a devenit atotcuprinzătoare.
Mai bine de două milenii, Biserica a ținut omul
aproape de idealul existențial propovăduit de morala
creștină, în așa măsură încât legea, cu sancțiunile sale
punitive severe, rareori intervenea în cadrul unui
comunități, mai ales dacă ea era una rurală. „Frica de
Dumnezeu” (temerea) funcționa ca o piedică aproape
infailibilă în calea tuturor răutăților. De la botez și
până la adânci bătrâneți, omul satului românesc trăia
în morală și în lege, și nu pentru că legea sau morala
i-ar fi cerut-o, ci pentru că așa făcuseră toți, din moși
strămoși, așa se cuvenea și așa învățaseră de la școala
din sat, de la Biserică, din basme și doine, din tradiții
și obiceiuri în care întotdeauna binele învingea răul.
Cel ce încălca poruncile era pedepsit, iar cel ce reușea
să treacă peste toate greutățile și să-și salveze semenii
din grele încercări era răsplătit cu înalte daruri și
generoase recompense.
An XI, nr.
EDITORIAL
Într-o astfel de comunitate, deviațiile morale
erau extrem de rare, iar crima aproape imposibilă.
Sătenii își dădeau întotdeauna binețe, cel mic îl saluta
respectuos pe cel mare, gradele de rudenie erau
strict respectate, cei străini erau și ei întâmpinați cu
binețe și era aproape imposibil de auzit vreo vorbă
urâtă, vreo trivialitate în vatra satului. Doar hâtrul
țăran, împresurat de munci care mai de care, nu se
sfia să mai ardă câte o înjurătură zdravănă, dar numai
dacă se asigura că era departe de femei, copii sau
de popă... Autocontrolul moral și juridic făcea din
comunitățile rurale clasice modele de conviețuire și
comportament, respectul și credibilitatea fiind sacre
relațional, dar care, din păcate, odată cu trecerea
vremii, cu modernizarea și urbanizarea au început să
se deterioreze. Raiul moral de altădată a fost invadat
de spirite rele, iar tăvălugul de neoprit al globalizării
vine să-i dea lovitura fatală. Făt- Frumos a plecat peste
țări și mări și a luat-o cu el și pe Ileana Cosânzeana,
fata moșului s-a luat după fata babei, copiindu-i
deprinderile rele, merele de aur sunt furate de fiecare
dată din pomul nostru fermecat, Scufița Roșie
nu mai merge cu coșul cu bunătăți la casa bunicii,
abandonată în pădure, până și fiii împăratului refuză
să mai asculte de poruncile părintelui și, între toți
aceștia, preotul aproape că predică în deșert pentru
că nimeni nu-l mai ascultă, în afară de cei câțiva
bătrâni și bătrâne rămași în vatra satului, și ei din ce
în ce mai puțini.
Printre piesele de teatru pe care am avut ocazia
să le vizionez recent la Galați, în cadrul Festivalului
Internațional de Comedie, a fost și una care
m-a oripilat, încă de la primele replici, și numai
curiozitatea aceea, aproape inconștientă, de a vedea
ce se întâmplă, ce se poate întâmpla până la capăt,
m-a făcut să nu mă ridic în picioare și să părăsesc
imediat sala. Era textul unui dramaturg străin scris
pe tema războiului din Balcani, unul ce cuprindea o
concentrație de trivialități, obscenități și înjurături
greu de imaginat. Cuvinte pe care le-ai putea auzi
doar prin mahalale sordide, crâșme infecte sau cine
știe ce celule de penitenciar erau rostite pe scenă cu o
naturalețe de necrezut și, culmea, asistența, aproape
toată sala, a reacționat cu aplauze (ca să nu mai
amintesc de organizatori, care doreau să mă convingă
3
An XI, nr. 41, decembrie 2018
EDITORIAL
că asta place, asta se vrea) ca și cum ar fi asistat la
cel mai bun spectacol. În aceste condiții, reacția de
respingere din partea unora care au părăsit sala și a
altora care au rămas doar pentru a vedea totul până
la capăt aproape că nu a mai contat. Vulgaritatea,
obscenitatea, violența de limbaj triumfaseră!
Din păcate însă, nu piesa de teatru e problema,
ci semnificația succesului ei într-un mediu care,
prin definiție, presupune dragostea față de frumos și
adevăr, și anume teatrul, arta în genere. Trivialitatea,
obscenitatea, pornografia chiar, au pătruns masiv în
ultimele decenii și în literatură, bine cunoscute fiind
acele cărți de poezie, proză sau eseu în care limbajul
sexist, vulgar, trivial, licențios predomină, iar aceste
volume au putut fi tipărite și, mai mult decât atât,
s-au bucurat de un anume succes mai ales în rândul
tinerilor mai mult sau mai puțin nonconformiști. Cam
în același timp cu literatura și dramaturgia, asumarea
limbajului licențios s-a produs „cu vârf și îndesat”,
cum s-ar zice, și în cinematografia românească.
Înjurătura din mahala sau din crâșma din colț a pășit
semeață și nerușinată pe buzele unor actori destul de
talentați, dar obligați să respecte scenariile obscure
și pline de obscenități, acele scenarii care ne-au
adus tot felul de iluzorii premii la marile festivaluri
de cinematografie, fără a înțelege că ne-au fost
desemnate tocmai pentru arta și îndemânarea de a
ne face singuri de râs în fața lumii. Sau poate pentru
că ele adoptau un nou limbaj universal pe cale de a
fi pus în prim-plan într-o lume așa-zisă nouă, fără
familie, fără dragoste, fără Dumnezeu.
Problema este cu mult mai gravă decât pare
la prima vedere, pentru că nu avem aici de-a face
doar cu simple încercări de tip experimental sau
puncte de vedere marginale și exotice, avem de-a
face cu o tendință tot mai susținută de impunere a
unui anumit tip de comportament care, trebuie să
recunoaștem, ține mai mult de anumite curente
mondiale, bine structurate și susținute financiar și
ideologic. Limbajul în sine nu reprezintă decât un
nou mod de exprimare, acela care s-ar potrivi cel
mai bine tendințelor globalizatoare de uniformizare,
deznaționalizare, deculturalizare, cu ascunse canale
de promovare a anarhiei, haosului și învrăjbirii,
cele mai propice stări în încercarea de supunere,
manipulare și anihilare, după vechiul principiu
„dezbină și cucerește!”.
Dovada cea mai vie a emergenței tot mai evidente
a acestei tendințe promovate prin toate căile, deci
și prin artă și literatură, este degradarea continuă a
limbajului social uzual. Dacă pe scenă, în cărți, la
televiziune, pe marile ecrane se poate vorbi așa, de ce
n-am face-o și în viața reală de zi cu zi? Este suficient
2
AXIS LIBRI
să tragi cu urechea asupra conversațiilor dintr-
un restaurant, club sau terasă, este, de asemenea,
suficient să-i asculți pe oameni pe stadion, pe stradă,
în mijloacele de transport în comun, în traficul
rutier, la piață sau pe plajă pentru a realiza cât de
denaturat este modul de a comunica, de a vorbi, de
a relaționa, într-o societate din ce în ce mai grăbită,
mai eterogenă, mai stresată, mai divizată și, nu în
ultimul rând, mai învrăjbită.
În aceste condiții, starea morală a nației este
departe de ceea ce s-ar fi dorit în anul mult așteptat
al Centenarului, în care în mod firesc românii ar fi
trebuit să fie mai uniți ca niciodată. S-a ajuns la o
exacerbată stare de învrăjbire, care a scindat națiunea
și a produs așa-numitul război româno-român, greu
de explicat și chiar de acceptat într-un popor care în
cele două mii de ani de istorie a fost greu de dezbinat,
chiar și în cele mai grele momente pe care istoria i le-a
hărăzit. Și nu este vorba doar de mișcările de stradă,
luptele interpartinice sau confruntările ideologice
care se înregistrează la noi în ultima vreme și asupra
cărora nu vrem să ne pronunțăm, este vorba de
acea stare de beligeranță continuă care se manifestă
aproape în fiecare comunitate, în fiecare palier social,
din ce în ce mai dens și mai violent.
Nu cu multe decenii în urmă, un bloc de locuințe
din Galați sau de oriunde în țară putea fi considerat,
din perspectiva relațiilor interpersonale dinăuntrul
său, ca un sat în miniatură, unul în care fiecare
se cunoștea cu fiecare, vecinii se întrajutorau în
rezolvarea tuturor problemelor, se făceau vizite
reciproce, se mergea la petreceri comune, se trăia ca
într-o comunitate în adevăratul sens al cuvântului,
chiar dacă existau mai peste tot și indivizi care nu
numai că nu participau la consensul general, dar
făceau tot ce le stătea în putință ca să bruieze și să
deterioreze acea armonie spre care tindeau cu toții. Se
pare că acum lucrurile s-au schimbat fundamental,
ultimele decenii au adus o schimbare totală a modului
de relaționare la nivelul oricărui grup social, tendința
generală fiind aceea de izolare, de exacerbare a stării
de individualitate, o înstrăinare a fiecăruia față de toți
și a tuturor față de fiecare. Fiecare își trăiește viața în
habitatul său, iar relația cu aproapele este privită mai
degrabă ca o corvadă sau chiar ca o amenințare, și nu
ca o însușire firească, primordială a omului social. În
aceste condiții, pasul de la izolare și înstrăinare spre
conflict și violență aproape că este făcut...
Cei care au trăit experiența șederii mai
îndelungate într-o țară occidentală, mai ales în
Anglia, Germania sau ținuturile nordice, sunt
tentați să afirme că atitudinea de răceală, izolare,
segmentare, precum și lipsa de comunicare sunt
AXIS LIBRI
firești acolo și că, în mod normal, de vreme ce noi
vrem să ne apropiem de nivelul lor de civilizație,
și la noi trebuie să se întâmple la fel. Numai că
nu stă în firea românului să fie așa, el este învățat
din veac să comunice cu aproapele, să schimbe cu
generozitate vorbe peste gard cu megieșul, să sune
la ușa vecinului de la bloc, să stea la lungi discuții cu
călătorii din același compartiment de tren sau din
același autobuz, să se certe cu precupeții la piață, să
salute pe cei de pe uliță și de pe stradă, să fie, cum
s-ar zice, un om de lume, un bonom, un cetățean
viu și plin de personalitate.
Și atunci de unde această răutate de astăzi a
românului? Vine ea din esența ființei sale ancestrale,
sau nu este decât efectul unor obscure influențe
interne sau externe exercitate asupra lui. Românul
nu a fost extrem de violent nici măcar în momentele
lui de cea mai tristă răscruce. Într-un secol întreg,
cel de-al XX-lea, poporul acesta nu a avut, în afara
unor excese revendicative, proteste și rebeliuni, decât
două mari încleștări fratricide, Răscoala de la 1907 și
Revoluția de la 1989. Se pare însă, după cum afirmă
istoricii, că, și într-un caz și-n celălalt, a fost vorba
de o puternică infiltrare și implicare a unor entități
străine, extrem de interesate în declanșarea unor
mișcări sociale violente și tulburări greu de controlat
pe acest teritoriu. De-a lungul istoriei, românul
s-a dovedit o ființă socială pașnică, echilibrată,
cooperantă și tolerantă. De aceea este foarte greu
de explicat declanșarea și întreținerea acestui teribil
război dintre români, mai ales că în ultima vreme
a intrat mai ferm în scenă și marea diasporă, cu
idealurile și revendicările ei.
Problema însă nu este aceea de a descâlci cauzele
unei asemenea situații, problema este aceea de a
găsi soluții. Cine sau ce ne mai poate aduce pe calea
cea dreaptă? Ținând cont de faptul că este greu de
crezut că salvarea poate veni dinspre dimensiunea
politică a vieții noastre sociale, ea însăși extrem
de fracturată, căutarea trebuie orientată spre acele
sfere în care iubirea, speranța, șansa la înviere n-au
murit niciodată. Va putea Biserica noastră creștină
să ne arate, încă o dată, calea? Dacă s-ar efectua
un sondaj de opinie în acest sens, răspunsurile ar
fi, cu siguranță, dispersate pe mai multe variante.
Cum biserica, privită ca instituție, se bucură încă la
noi de un procent mare de credibilitate din partea
populației, am avea destule argumente să sperăm
într-o posibilă reunire a românilor în jurul valorilor
morale propovăduite de la altar. Aceasta cu atât mai
mult cu cât, după cum se știe, Biserica creștină a fost
mereu prezentă în cele mai dramatice momente ale
istoriei poporului pe care-l păstorește.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
EDITORIAL
Așa ar fi de așteptat, așa ar fi frumos să se
întâmple. Dar multe glasuri, și încă dintre acelea
ale unor români cu un înalt nivel de cunoaștere și
de conștiință, s-ar arăta foarte sceptice în această
privință. Cum ar fi posibil, ar zice ei, ca un om deprins
cu vorba urâtă, cu înjurătura, cu ridicarea pumnului
și cu otrava urii presărate în suflet să se reapropie de
Dumnezeu? Ar mai putea fi el readus pe calea păcii, a
prieteniei, a iubirii aproapelui? Scepticismul este greu
de combătut cu argumente logice, dar oare nu s-au
întâmplat chiar în sânul bisericii creștine, încă de la
începuturile ei, adevărate miracole? Nu și-a întors
ura acerbă față de Mântuitor, în cea mai trainică
iubire, Saul, în drumul său spre prigonirea creștinilor
din Damasc? Și nu a devenit el astfel Sfântul Pavel,
stâlp de temelie al Bisericii Creștine?
Exemplul ar putea fi patetic și mult prea departe
de cruda realitate a României contemporane, dar
simbolistica lui ne rămâne ca o speranță vie pentru
un viitor mai bun. Oricum, zi de zi, Biserica noastră
își cheamă dreptcredincioșii, enoriașii, spre calea cea
dreaptă, iar pentru „oile rătăcite” grija ei este chiar și
mai mare. Dar singură, Biserica nu va reuși în lupta
împotriva răului, a violenței, a păcatului de toate
felurile și numai dacă îi vor fi alături familia, școala,
cultura, opinia publică, aproape anihilată, toți factorii
educaționali care mai au încă energie și putere de
influențare, ea ne va mai putea aduce la mântuire. Nu
este deloc întâmplător faptul că noua apetență spre
violență în limbaj și în comportament se petrece exact
în acele decenii în care tot mai mulți oameni s-au
îndepărtat de carte, iar noile generații care au venit
nici măcar nu s-au apropiat de ea, abandonându-se
în comoditatea și suficiența canalelor de socializare,
propovăduitoare a unei comunicări fruste, eliptice,
inexpresive și tot mai adesea ireverențioase.
Educația fără carte, lipsa afecțiunii familiale,
depărtarea de biserică, adoptarea unor modele
de gândire și de comportament extrem de străine
matricei noastre spirituale, toate acestea, la care se
adaugă acele deloc de neglijat influențe din partea
unor entități ostile mersului firesc al națiunii, fac
parte dintr-un scenariu care ne îndepărtează de calea
cea dreaptă. Așa de mult ne-a putut îndepărta încât
am putea afirma, chiar dacă 1 Decembrie încă n-a
sosit, că aproape ne-am ratat Centenarul, că n-am
știut să sărbătorim cum se cuvine împlinirea a o
sută de ani de la înfăptuirea Unirii celei Mari. Dar
speranța la români nu moare niciodată ! Noi vom
putea arăta lumii că suntem uniți și la 101, 102, 110,
170 și 199 de ani de Românie Mare!
3
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
%,%/,2˨%5(9,$5

Din Colecțiile Bibliotecii

Calendarul cepelor din Catavasier (București, 1781)

Aspecte etnoculturale românești reflectate
în însemnările manuscrise

M ulte
cărțile
dintre

fondul de carte veche

din
nume, pe circa 20 de cărți între 1779 și 1809. În
această perioadă a realizat 15 xilogravuri, din care
4 cadre de foaie de titlu și 11 ilustrații3. Dintre
românească ale Biblio- cele 4 cadre de foaie de titlu una este realizată pe
tecii Județene „V.A. Catavasierul de la 1781. Pe exemplarul aflat în
Urechia” conțin elemente colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” cadrul paginii
care le dau valoare de titlu a fost dublat cu ornamentații în tuș negru,
adăugată și unicitate, realizate manual de către unul dintre utilizatori.
cum ar fi ex-librisurile și
însemnările manuscrise
ale deținătorilor. Acestea
din urmă consemnează
Letiția Buruiană diverse fapte de viață,
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” evenimente naturale
și istorice, precum și
nestemate ale înțelepciunii populare. Una dintre
cărțile cele mai bogate în însemnări marginale
este Catavasierul de la 1781, tipărit la București,
la tipografia Mitropoliei.
Mai întâi, pentru cititorul zilelor noastre este
util să afle că o astfel de lucrare era foarte mult
utilizată și îndelung păstrată. Catavasier este un
termen de origine greacă folosit în ritul bizantin
al Bisericii Ortodoxe, ce desemnează o carte de
cult care conține imnele1 învierii și alte cântări
de la vecernia de sâmbăta seara și utrenia de
duminica dimineața. Alte surse, pornind de la
etimologia cuvântului (ngr. katavasis = coborâre)
indică primul imn dintr-o cântare a unui canon
despre coborârea lui Hristos în Iad.
Catavasierul de la 17812 a fost tipărit în limba
română și greacă, cu caractere chirilice, pe vremea
domnitorului Alexandru Ipsilanti, sub patronajul
ecleziastic al Mitropolitului Ungrovlahiei Tipăritura este de format 14,2 x 9,8 cm,
Grigorie al II-lea. Cel care a realizat imprimarea începe cu 2 foi nenumerotate, plasate înaintea
a fost Stanciul Popovici, tipograful Mitropoliei, celor 231 de pagini cu text, la care se adaugă
care și-a pus semnătura, sub diferite variante de 13 foi nenumerotate, pe care este tipărit textul

4
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
pashaliei4. Culorile tiparului sunt roșu și negru, cam cu apă; septembrie, uscată; octombrie, de tot
iar textul este dispus în 18 rânduri pe pagină. secetă; noiembrie, numai nori; decembrie, secetă.
Datările celui care a făcut însemnările Practica ritualică descrisă de mai mulți
manuscrise, transilvăneanul Ștefan Georgiu, practicanți din zona transilvană constă în
indică cel puțin 15 ani de apartenență, în uzul despicarea unei cepe în două și desprinderea a 12
propriu, cartea devenind astfel un fel de „carte coji în seara de dinaintea Anului Nou. Acțiunea nu
de aur” a acestuia. Este de menționat că volumul poate fi realizată decât de un bărbat, de regulă cel
are legătura de lemn îmbrăcată în piele neagră, mai în vârstă din casă. Foile de ceapă se așază în
chenăruită cu motive simple. Placa interioară din șir una lângă alta, se presară cu sare și se pun „în
lemn este vizibilă foarte puțin la prima scoarță5, casă pe o poliță la grindă, deasupra cuptorului, pe
iar pe cea din spate pe o suprafață de două treimi. scândura ferestrii, sub o laviță pe fața căsii, pe un
Pe scoarța din față sunt două elemente metalice, ciur, în ciur roată pe lângă veșcă, pe masă, acoperite
iar pe cea de-a doua (desprinsă) doar urme ale cu o sâtă, pe un cârpător așezat pe masă, ori pe
ferecăturilor metalice care aveau rolul de a ține cuptor lângă horn, ori într-o troacă cu fărină, sau
cartea încuiată ca o casetă. Pe scoarța din față, afară pe târnaț”8. Fiecare foaie de ceapă reprezintă
pe forzaț, apare inscripția: „Stefan Georgiŭ[,] o lună a anului. În funcție de gradul de umiditate
maistorŭ cojocariŭ în Teiŭ[.] Scrisam [sic!] cu al sării, examinat în dimineața de Anul Nou sau
mînâ de țărînâ și cu panâ de găinâ[.] Mîna va la miezul nopții din Ajun se poate stabili starea
putrâ঒i și scrisόrê va râmînê. Cumpărat cu 5 pluvială a lunilor anului ce urmează, alcătuindu-se
fl: [...]: La anul 1847. Și luiŭ Octobr: lunà, în 3 astfel un calendar de tipul celui redat mai jos:
[zi]le În semestrul [indesc.] Tόmnà”. Apar, de
asemenea, cu tuș negru, dar și cu cerneală
albastră, diverse numere de inventar (5),
dintre care unul se regăsește și pe eticheta de
pe cotor (32614) și reprezintă vechiul număr
din Catalogul Urechia6. Din acest catalog
rezultă și că tipăritura a fost procurată „din
fondul bugetului pe 1900/1901”, iar starea sa
era deteriorată, cu lipsuri în Pascalie, fără a se
preciza câte. Regăsim, totodată, și transcrierea
integrală cu caractere latine, din chirilică, a
titlului7.
Pe foile albe liminare de la începutul și finalul
cărții sunt mai multe texte manuscrise. Unele
dintre însemnări au caracter biografic, altele
sunt culegeri din literatura populară „Imn la
darea anaforei în ziua învierii lui Hristos” (în
orig.: Imnu la daré Anafori în ‫ڷ‬ió Învieri luiŭ
Hŝ, înaintea paginii de titlu), „Sentiment zelos
român” (în orig.: Sentimentŭ ‫ڷ‬elosŭ Romanŭ)
și „Cântarea încredințatei” (în orig.: Cîntaré
în Credințatei). Pe pagina a șasea din foile
liminare de la sfârșit întâlnim „Calendarul
cepelor pe anul 1862” (în orig.: Câlindariŭ
Cepelor pre anu 862). Acest tip de calendar are
la bază o tradiție care există și astăzi în diferite
zone rurale ale țării, prin care, la finalul anului
în curs, era folosită o ceapă pentru a anticipa
starea meteorologică a lunilor anului următor. În Iată că acest calendar vine cu o dată exactă -
cazul nostru: Ianuarie – iulie, apă multă; august, 1862, cu prognoza meteo a fiecărei luni, precum

5
An XI, nr. 41, decembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
și ipoteza localizării geografice cu mare grad de
certitudine – Lugoj, Județul Timiș.
Calendarul, precum și două dintre textele
versificate, „Imn la darea anaforei în ziua învierii
lui Hristos” și „Cântarea încredințatei”, reprezintă
mărturii ale tradițiilor populare românești de
inspirație religioasă și, respectiv - laică, pe care
semnatarul, un cojocar devenit învățător, le-a
transmis urmașilor într-o limbă română curată și
vie, atât la sala de clasă, cât și prin intermediul
acestei cărți de cult.
„Sentiment zelos român” este un poem atribuit
de Gh. Hâncu lui Ștefan Georgiu, având ca
argument o altă însemnare de pe o foaie liminară:
„Scris-am în Lugoju în 26 decembrie, anul 856
aplecat [semn] tuturor romanilor Georgiu Ștefan
/învățătoriu/și maistor cojocar.” Autorul unui
catalog tipărit, bibliotecarul Gh. Hâncu remarca
în prefață: „Între însemnări ici și colo izbucnesc
și încercări lirice de exteriorizare a sentimentelor
în ritm și rimă cum sunt poeziile lui Ștefan
Giorgiu din Tei, care, cuprins de entuziasm
pentru binefacerile pe care le aduce cunoștința de
carte, respectiv școala, se adresa: „Așa frate, așa
Dulce,/Ia cultura, nu te duce/Nu te face anaudzi!/
Ca maiu de unadzi!/Gustă da cestia bucate/Ce țin
saț până la moarte/La a sufletului vestmânt/Cald
e și după mormânt (p. 10)”9.
„Cântarea încredințatei” este o nestemată a
liricii populare care substituie ritualul nunții
cu cel al trecerii în lumea de dincolo. Aflând de
moartea neașteptată a viitoarei mirese – Tiva,
chiar în preziua ceremoniei, în mod fatal, mirele
hotărăște să-și însoțească ursita: „Dacâi taina, las
așa./Cu încredințata mia./Cosâ joljul în doi lat,/Si
nen Gropâ capâ fraț./Cosâ joljul în doi foi,/Si nen
Gropâ pamândoi”.
Catavasierul deținut de Biblioteca „V.A.
Urechia” este un exemplar de mare importanță
pentru istoria tiparului și a cărții vechi românești.
Prin modul de realizare, folosință și prin
mărturiile adăugate reprezintă un exemplu viu
al aplecării către cultură, al cultivării tradițiilor
creștine și datinilor populare românești a celor
care și-au asumat misiunea de a răspândi lumina
cunoașterii.
Note:
1. Catavasie (<gr. ϰαταβασία, din ϰαταβαίνω
„a coborî”), prima strofă cântată din fiecare
6
AXIS LIBRI
peasnă sau odă a unui canon. Când se executau
irmoasele sau troparele canonului, toți cei care
stăteau în străni coborau și stăteau în picioare
(de unde denumirea de  c.). Se cântă la utrenie,
după psalmul 50. Spre deosebire de irmoase, cu
care sunt aproape similare după rolul pe care îl
dețin, c. le întâlnim, cu unele excepții, numai la
canoanele sărbătorilor împărătești și ale Maicii
Domnului. În: Dicționar de termeni muzicali /
Academia Română, Institutul de istoria a Artei
„G. Oprescu”, București, Editura Enciclopedică,
2010;
2. Este inclus cu nr. 444 în Bibliografia Română
Veche, vol. II (1910), pg. 270-271;
3. Cornel Tatai-Baltă; A.E. Tatay, Xilogravuri
semnate de Stanciul Tipograf la București (1780-
1806). În: Revista Transilvania, URL: https://
revistatransilvania.ro/xilogravuri-semnate-
de-stanciul-tipograf-la-bucuresti-1780-1806/,
2.10.2019;
4. Pashalie sau Pascalie – calendar perpetuu
cu tabele și îndrumări pentru aflarea datei
Paștelui și a celorlalte sărbători mobile pentru
orice an. Carte populară cu caracter astrologic,
de prevestire a viitorului. În: Virgil Olteanu,
Din istoria și arta cărții: Lexicon, București, Ed.
Enciclopedică, 1992, p. 277;
5. Copertă din carton tare, mucava sau lemn
cu înveliș din piele, pânză, stofă sau alt material.
În: Ibidem, p. 316;
6. Nr. actual de inventar în colecțiile BVAU
este 391326, iar cota topografică I-19;
7. Catalogul general al cărților și manuscriselor
și hărților.../Biblioteca V.A. Urechia din Galați,
București, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii,
Pasagiul Roman 12, 1890. Vol. III, p. 787;
8. Traian Gherman, Meteorologie populară:
observări, credințe și obiciuri. București, Paideia,
2012, p. 57-58;
9. Gh. Hâncu, Cartea Românească Veche în
Biblioteca V.A. Urechia: Bibliografie. Galați, 1965,
p. 10.
AXIS LIBRI
Ex-librisul bibliofilului John Patrick Auguste
Madden (1808-1889) în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia”
A părut din nevoia
oamenilor
a-și identifica cărțile,
de
afirma dr. Laura Karp
Lugo1, mai întâi prin
sigilii sau înscrisuri, apoi
prin miniaturi artistice
aplicate pe rectoul paginii
de gardă, ex-librisul, acest
însemn de proprietate, a
fost o perioadă lungă de
timp heraldic, cuprinzând
Camelia Bejenaru
bibliotecar, Biblioteca stema familiei aristocrate,
„V.A. Urechia” până când a fost adoptat
și de burghezie în secolul
al XIX-lea. Fiind astfel popularizat, acest element
artistic a intrat într-o etapă de transformare
formală și conceptuală, datorită
schimbărilor de conținut. Artiștii
creatori de ex-librisuri, care nu mai
puteau să-și concentreze compoziția
în jurul unei steme, pe care familiile
burgheze nu o dețineau, s-au
adaptat cerințelor timpului, căutând
alte moduri de a reprezenta și de a
reflecta personalitatea bibliofilului,
fie apelând la cunoștințele lor
iconografice, fie apelând la o
reprezentare simbolică, mai mult
sau mai puțin enigmatică.
Un astfel de ex-libris se regăsește
pe două dintre cele paisprezece incunabule ale
Bibliotecii „V.A. Urechia”: Johannes de Tambaco.
De consolatione theologiae. - [Strasbourg] : [Georg
Reyser], [cca 1472 - non post 1479]. - [294] ; 2°,
cel mai vechi incunabul din colecțiile noastre (ex-
librisul este aplicat pe coperta 1, în interior stânga
sus), și Crescentiis, Petrus de (1230-1320?). Ruralia
commoda. - Louvain : Johann von Paderborn,
1474. – [198] f., [3] f. mss. ; 2°, un exemplar rar,
unicat ca ediție pe plan național, reprezentând o
compilație după agronomii Antichității, Caton,
An XI, nr. 41, decembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Varron, Palladius, Columelle, și care are pe primele
foi liminare un text manuscris cu cerneală neagră,
reprezentând un rarisim compediu de farmacologie
medievală (ex-librisul este aplicat pe foaia de gardă).
Ex-librisul etichetă, semnat de artistul francez
Lacoste A., are dimensiunile de 71 x 62 mm.
Elementele ce compun imaginea țin preponderent
de tematica religioasă: în partea centrală un bărbat
care lucrează la un teasc (probabil o reprezentare
a presei mistice); în partea superioară o panglică
desfășurată, pe care este inscripționat un verset
biblic în limba latină - „Torcular calcavii solus”
(Isaia 63:3); în partea inferioară, în arc de cerc,
este reprezentată o ghirlandă de viță de vie, plantă
considerată sacră încă din Antichitate.
Cercetând secțiunea Owners of Incunabula2
a bazei de date MEI (Material Evidence of
Incunabula), secțiune ce adună
informații biografice despre foștii
și actualii posesori de incunabule,
atât persoane, cât și instituții
publice, l-am identificat pe cel
căruia îi aparține această marcă de
proprietate ca fiind John Patrick
Auguste Madden (Versailles 1808-
1889), profesor, scriitor, bibliograf
și bibliofil de origine britanică,
membru al Societății de Științe
Naturale din Seine-et-Oise, posesor
al unei biblioteci de o valoare
excepțională, cu un fond de 330 de
incunabule și numeroase tipărituri din secolul al
XVI-lea.
Cercetător pasionat, John Patrick Madden a
renunțat la funcția sa de profesor la Liceul din
Versailles pentru a se dedica studiului inestimabilei
sale colecții sale de incunabule, din care a donat cu
generozitate 70 de exemplare orașului său natal.
Madden a redactat mai multe lucrări bibliografice,
printre care și Lettres d’un Bibliographe, o lucrare de
referință, în șase serii, publicate la Paris, între anii
1868-18863, în care își expune rezultatul cercetărilor
7
An XI, nr. 41, decembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
sale minuțioase asupra fiecărui
incunabul din colecție.
Iată cum îl descria
contemporanul său, bibliograful
Pierre Deschamps (1821-1909), la
1870 : „Un scriitor talentat, dar al
cărui spirit ingenios și îndrăzneț
nu se abate de la nici o cutezanță
nesocotită, inițitor al unei noi școli
bibliografice care se vrea, cu ajutorul
formulelor împrumutate științelor
matematice, să înlocuiască toate
faptele dobândite cu o nouă serie
de ipoteze, riguros înșiruite și
deduse cu o logică atât de strânsă
că aproape ajunge la realitate, M. J. Madden,
matematician la Versailles, ne-a dezvăluit existența
unui nou atelier topografic, trimițând la primii
ani de artă divină, adică fondat odată cu dispersia
atelierelor Mayence din 1462”4.
John Patrick Auguste Madden a propus crearea,
în cadrul Bibliotecii de la Versailles, a unui cabinet
bibliografic care urma să reunească importante
lucrări dedicate studiului incunabulelor și istoriei
tiparului, dar această inițiativă nu s-a concretizat.
La un an după moartea sa, între 14-22 aprilie
1890, valoroasa sa Bibliotecă s-a vândut prin
licitație publică la Versailles. Incunabule din
colecția bibliofilului John Patrick Auguste Madden
se regăsesc astăzi în colecțiile unor biblioteci sau
instituții franceze : Biblioteca istorică a orașului Paris;
Biblioteca municipală din Lyon; Institutul catolic din
Paris, Școala națională superioară de belle-arte.
Vânzarea colecțiilor lui J.P.A. Madden s-a
desfășurat la domiciliul său din strada Saint-
Louis nr. 8, sub conducerea funcționarului Albert
Pecquerie din Versailles și a librarului expert Émile
Paul din Paris.
Catalogul de licitație publicat de Labitte, Ém.
Paul et Cie este structurat în șapte secțiuni : Teologie;
Jurisprudență; Științe și arte; Beletristică; Istorie;
Operele domnului Madden și Incunabule și conține
până la poziția 1283 cărți vechi și rare din colecție,
iar sub numărul unic 1284 a fost înregistrat un lot
de 10.000 de volume „de bons ouvrages dans tous
les genres”5.
În cadrul secțiunii Incunabule am regăsit cele
două ce se păstrează astăzi în colecțiile noastre: la
poziția 10736 tratatul Crescentiis, Petrus de. Ruralia
commoda. - Louvain : Johann von Paderborn, 1474,
având la note mențiunea : „Notes à l’encre” (Note în
cerneală), iar la poziția 12387 lucrarea lui Johannes
8
AXIS LIBRI
de Tambaco. De consolatione
theologiae. - [Strasbourg] : [Georg
Reyser], [cca 1472 - non post
1479], cu mețiunea „Quelques
notes manuscrites” (Câteva note
manuscrise”.
Prețioasele exemplare au
fost achiziționate, de istoricul
iubitor de carte rară și prețioasă
Vasile Alexandrescu Urechia, din
anticariatele europene și donate
ctitoriei sale - Biblioteca Publică
„V.A. Urechia”.
BIBLIOGRAFIE
Bigmore, E. C.; Wyman, C. W. H. A Bibliography of
Printing : With Notes and Illustrations. Delawere London:
The British Literary Oak Knoll Press, 2001, pp. 5-12.
Catalogue d’un collection importante d’incunables
d’impression gothiques du XVI-e siècle et des livres anciens
et manuscrits et imprimés dans tous les genres componant
la Bibliotheque de feu M. J.-A.-P. Madden. Paris : Labitte,
Ém. Paul et Cie, 1890.
Laura Karp Lugo. L’ex-libris d’artiste. În: Image de
l’artiste, sous la direction d’Eric Darragon et Bernard
Titier, Territoires contemporaine, nov. série - 4 – mis
en ligne le 3 avril 2012. Disponibil la: http://tristan.u-
bourgogne.fr/CGC/publications/image_artiste/Laura_
Karp_Lugo.html.
Owners of Incunabula (MEI). Disponibil la: https://
data.cerl.org/owners/_search?lang=it. Data consultării:
2018/10/16
Note
1. Laura Karp Lugo. L’ex-libris d’artiste. În: Image de
l’artiste, sous la direction d’Eric Darragon et Bernard
Titier, Territoires contemporaine, nov. série - 4 – mis
en ligne le 3 avril 2012. Disponibil la: http://tristan.u-
bourgogne.fr/CGC/publications/image_artiste/Laura_
Karp_Lugo.html.
2. Owners of Incunabula (MEI). Disponibil la: https://
data.cerl.org/owners/_search?lang=it Data consultării:
2018/10/16
3. Bigmore, E. C.; Wyman, C. W. H. A Bibliography of
Printing : With Notes and Illustrations. Delawere London:
The British Literary Oak Knoll Press, 2001, pp. 5-12.
4. Catalogue d’un collection importante d’incunables
d’impression gothiques du XVI-e siècle et des livres anciens
et manuscrits et imprimés dans tous les genres componant
la Bibliotheque de feu M. J.-A.-P. Madden. Paris: Labitte,
Ém. Paul et Cie, 1890, p. 5.
5. Ibidem, p. 208.
6. Ibidem, p. 159.
7. Ibidem, p. 198.
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5

Accesul deschis la publicații

Particularități în Biblioteca Universității
„Dunărea de Jos” din Galați

M ediul online
oferă o mo-
dalitate rapidă și ușoară
îmbogăți educația, va fi
împărtășită învățătura
celor bogați cu cei săraci
de accesare a informației, iar a celor săraci cu a
informația „la un click bogaților, se va face cât
distanță”. mai folositoare această
Modalitatea de comu- literatură și se vor pune
nicare a informațiilor în fundamentele pentru
acest mediu a generat unirea umanității într-o
o schimbare radicală conversație intelectuală
în modul de publicare, și o căutare a cunoașterii
Ana Maria Crăciun de căutare, regăsire și comune.” Daniela Costinescu
bibliotecar, Biblioteca accesare a informației În urma acestei bibliotecar, Biblioteca
Universității „Dunărea de Jos” științifice. Internetul inițiative, a fost Universității „Dunărea de Jos”
Galați Galați
a creat, astfel, o punte semnată Declarația de
peste care au migrat la Budapesta, conform
publicațiile științifice de la formatul tradițional la căreia accesul liber presupune ca publicația să fie
formatul digital. disponibilă, gratuit, pe Internet. Datorită unei alte
Comunitatea academică s-a adaptat rapid inițiative, de data aceasta în S.U.A., este vorba de
acestor noi tehnologii, publicând în mediul online Declarația de la Bethesda din iunie 2003, accesul
rezultatele cercetării științifice. Accesul deschis deschis presupune „eliminarea monopolului
permite vizualizarea textului integral al unei editurilor asupra publicării lucrărilor științifice”. În
publicații științifice, cu condiția utilizării ulterioare completarea definirii accesului deschis, menționăm
corecte a conținutului acesteia și a respectării și Declarația de la Berlin din octombrie 2003,
drepturilor patrimoniale de autor. conform căreia accesul deschis „trebuie să includă
Inițiativa a pornit din Budapesta în anul 2002, rezultatele cercetărilor științifice”.
conceptul de „acces deschis” fiind bine conturat în Ideea de a avea acces deschis a fost acceptată
frazele de început ale declarației: „O tradiție veche de comunitatea academică din Universitatea
și o nouă tehnologie converg pentru a face posibil „Dunărea de Jos”, aceasta find interesată de crearea
un bun public fără precedent. Vechea tradiție este unui depozit digital instituțional, care să încludă
reprezentată de disponibilitatea oamenilor de știință producția științifică a cadrelor didactice și a
și a cercetătorilor de a publica fructele cercetărilor cercetătorilor universității.
lor în reviste științifice fără plată din spiritul de Biblioteca și Direcția de informatizare a
investigație și al cunoașterii. Noua tehnologie este universității au implementat și dezvoltat Depozitul
Internetul. Bunul public pe care-l fac posibil este digital instituțional ARTHRA, începând cu anul
distribuția electronică la scară globală a literaturii 2009. Acesta are ca scop principal crearea și
revistelor evaluate colegial cu access liber deplin gestionarea unui sistem electronic de prezervare și
și nerestricționat la aceasta tuturor oamenilor de gestionare, pe termen lung, a producției științifice
știință, cercetătorilor, profesorilor, studenților și din universitate. Cercetătorii sunt interesați să
a altor minți curioase. Eliminarea barierelor de publice în acces deschis, unul din avantaje fiind
acces la această literatură va accelera cercetarea, va acela al creșterii vizibilității științifice a autorului.

9
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
%,%/,2˨%5(9,$5
Textul integral al lucrării este însoțit de metadate reflectând organizarea administrativă a universității,
care permit căutarea și regăsirea cu ușurință a diversitatea tipologiei documentelor și cronologia
informației. acestora.
Un subiect îndelung discutat a fost problema În prezent, colecțiile de publicații cuprind 3751
drepturilor patrimoniale de autor și anume de lucrări, dintre care la 3168 de documente poate
dreptul publicării online. Pentru acele lucrări, fi vizualizat textul integral, 85% din conținutul
ale căror drepturi patrimoniale aparțin autorului depozitului digital fiind cu acces deschis.
și nu universității, s-a creat un contract prin care Pentru bibliotecari, crearea acestui depozit digital
autorul își dă acordul asupra modului în care va fi instituțional a reprezentat o provocare și, în același
indexată și publicată lucrarea în depozitul digital timp, o modalitate de perfecționare continuă.
instituțional, în acces deschis sau restricționat.
Există situații în care autorul dorește protejarea Bibliografie
unor idei brevetabile, din lucrare, și atunci se poate
include o perioadă de embargo asupra accesului ‡ Creative Commons: https://ro.wikipedia.
deschis la acea lucrare, toate aceste precizări org/wiki/Creative_Commons
fiind incluse în contractul
încheiat cu autorul.
Arhivarea și publicarea
online, în depozitul digital
instituțional, respectă
regimul juridic actual:
Legea nr. 135/2007 privind
arhivarea documentelor în
format electronic, Legea
8/ 1996, privind drepturile
de autor și drepturile
conexe și alte directive
europene. Pentru lucrările
nepublicate, anterior in-
cluderii în depozitul
digital instituțional, pot fi
folosite licențele Creative
Commons, care permit autorilor să își rezerve unele ‡ Cristea, Flrorica; Crăciun, Ana-Maria,
drepturi patrimoniale asupra lucrării respective și Crearea unui depozit de documente digitale
să stabilească modul în care acea lucrare poate fi instituțional la Universitatea „Dunărea de Jos” din
utilizată de alte persoane. Galați. Partea 2: structură, acces la colectii, regăsirea
Pentru început, au fost incluse în colecțiile informației. În: „Axis Libri: revistă de cultură”, an
depozitului digital instituțional documentele VII, nr. 23, iunie 2014, nr. 22, p. 11-12;
„născute digital”, anume: articole din revistele ‡ Declarația de la Budapesta – Budapest Open
științifice ale universității; rezumatele tezelor de Access Initiative. [Accesat la 18.09.2018]. Disponibil
doctorat; tezele de doctorat; articole, ghiduri, online la: http://www.acces-deschis.ro/declaratii-
tutoriale și bibliografii realizate de bibliotecari; cărți pozitii-oficiale/declaratii/96-declaratia-de-la-
pentru care s-a obținut acordul de publicare în acces budapesta-budapest-open-access-initiative
deschis de la cadrele didactice din universitate. ‡ Directiva 2004/48/CE privind punerea în
Ulterior vor fi digitizate și incluse în colecții și aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală
publicații mai vechi, tipărite, pentru care nu exist㠇 http s : / / s m l i br ar y s u mph . wordpre s s .
varianta electronică a textului integral, întregind com/2013/12/03/acces-deschis/
colecțiile de documente publicate de cadrele ‡ Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și
didactice și cercetătorii universității. drepturile conexe.
Depozitul digital instituțional ARTHRA este
organizat în comunități, subcomunități și colecții,
10
AXIS LIBRI
Filiala nr. 2 „Paul Păltănea”
în Centenarul Marii Uniri
la
C entenarul este un
recurs la memorie,
rememorarea faptelor
înaintașilor și o cuvenită
reverență față de jertfele lor
de pe câmpurile de luptă ale
Marelui Război, din temnițele
austro-ungare și ulterior
din perioada comunistă.
Generația Marii Uniri și-a
Cătălina Șoltuz avut idealul său național și a
responsabil, Filiala nr. 2 știut să-l împlinească, mulți
„Paul Păltănea”
români făcând jertfa supremă,
iar astăzi, Centenarul trebuie să fie, trebuie să însemne,
un moment de reflecție profundă a societății românești,
care să împletească fericit o sumarizare a progreselor
realizate de România în cei 100 de ani scurși de la Marea
Unire cu nevoia de a privi spre viitor și a proiecta, de ce
nu, următorii 100 de ani.
Filiala nr. 2 „Paul Păltănea” - Bibliotecă Municipală
omagiază și cinstește Centenarul Marii Unirii prin
derularea unui maraton de activităţi dedicate copiilor
și adolescenţilor, reunite sub umbrela unui proiect
interactiv de istorie, intitulat „Centenarul prin ochii
tinerei generaţii”, pentru ca aceștia să înţeleagă mai bine
Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918, un
episod care a schimbat destinul României.
Proiectul își propune, în condițiile crizei profunde de
identitate națională, să sensibilizeze tânăra generaţie față
de istoria națională și, îndeosebi, față de istoria locală.
Activităţile propuse sunt orientate spre partea practică,
interactivă, istorică, artistică, cu implicarea directă
a elevilor și a cadrelor didactice din școlile și liceele
partenere și au la la bază preocuparea bibliotecarilor și
a cadrelor didactice, atât în procesul educativ formal
cât și în cel non-formal, de a reaminti și perpetua
valorile primordiale ale românilor ca neam pe teritoriul
României și ca cetățeni ai spațiului global.
Considerăm, de asemenea, o oportunitate faptul că
filiala poate oferi elevilor, cadrelor didactice și întregii
comunităţi locale, acces la multiple informații legate de
istoria poporului român, de implicațiile evenimentului
de la 1918 pentru perioadele următoare și pentru viitor.
În același timp, participanții vor putea să înțeleagă
semnificația identităţii naţionale pentru statul român
și pentru fiecare dintre noi, ca membri ai unei societăți
democratice.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Dorim ca, prin modul în care abordăm tema
proiectului „Centenarul prin ochii tinerei generaţii”, să-i
determinăm pe tineri să participe activ, să-și manifeste
creativitatea, să le trezim sentimente de mândrie și
prețuire față de istoria patriei, eroii naţiunii, steagul
României, imnul de stat, faţă de valorile tradiționale în
general.
Un alt punct important al proiectului în derulare este
valorizarea cunoștințelor tuturor participanților, dar și
achiziția de noi competențe de exprimare, cultivarea
talentului, dezvoltarea spiritului de lucru în echipă,
promovarea unei societăți democratice bazată pe
drepturile omului și a egalității de șanse.
Urmărim ca tinerilor și copiilor să le fie arătată
adevărata semnificație a Marii Uniri, care nu trebuie să
fie limitată doar la un lucru care s-a întâmplat pe hartă,
ci trebuie privită mai ales din punct de vedere spiritual
și moral, deoarece nimic nu a fost întâmplător și la voia
sorții. În spatele acestui eveniment au fost sute de ani de
luptă pentru emancipare și afirmare națională, memorii
și adresări împăraților și mai marilor Europei, ani
sacrificați din viața marilor români pentru patrie, pentru
unicul ideal și pentru mișcări naționale ce au avut un rol
important pentru Marea Unire din 1918, de la Albă Iulia.
Centenarul înseamnă principii, credințe și valori.
Căci România s-a construit pe valori, principii și mai
ales pe credință. Marea Unire este o cunună a istoriei
naţionale. A strâns românii într-o singură graniţă, creând
o ţară ce va juca un rol important în politica europeană
interbelică. Iar tânăra generaţie trebuie să cunoască
aceste valori, aceste fapte, pentru ca și ei, la rândul lor, să
poată duce mai departe năzuințele acestui neam.
Această mare aniversare este un moment unic în viața
fiecărui român, un eveniment irepetabil. Anul acesta este
o șansă rară de a ne arăta nouă, în primul rând poporului
român, că într-adevăr merităm a ne numi români și că
ne merităm strămoșii, aceste plaiuri și să arătăm că jertfa
și tenacitatea temerarilor Unirii nu a fost degeaba.
De aceea, considerăm că marcarea Centenarului
în cadrul Filialei nr. 2 „Paul Păltănea” - Bibliotecă
Municipală, alături și împreună cu tânăra generaţie,
este o oportunitate remarcabilă să putem acorda istoriei
naționale locul cuvenit între valorile pe care ar trebui să
le aibă un popor, o revalorificare a tezaurelor locale și
naţionale, izvoare de înțelepciune și adevăr, de sens și
identitate națională și locală.
11
An XI, nr. 41, decembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI
Salonul Literar „Axis Libri”
Stagiunea de toamnă 2018
S âmbătă, 6 octombrie
2018, la sediul central
al Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” Galați, Sala „Mihai
Eminescu”, a debutat
stagiunea de toamnă -
iarnă a Salonului Literar
„Axis Libri”, în cadrul
evenimentului „Noaptea în
Bibliotecă la Galați”.
Silvia Matei
șef serviciu, Săli de lectură, Într-un cadru de
Biblioteca „V.A. Urechia” toamnă autentic, au fost
lansate volumele Nicoletei
Crînganu, profesor de limba română, lector univ.
dr. în cadrul Universității Dunărea de Jos din
Galați: „Dimitrie Cantemir: Ieroglifele salvării”,
„Fantasticul românesc: Deconstrucție și seducție”
și „O retorică a eșecului: Încercare de circumscriere
a fantasticului” și volumul de poezii „Punte peste
timp”, autor Georgeta Muscă-Oană, scriitoare deja
cunoscută în peisajul cultural gălățean. Așa cum
ne-am obișnuit, în deschiderea serii, Zanfir Ilie,
directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”, a făcut o scurtă
descriere biobibliografică a celor două autoare.
După un scurt preambul, susținut de moderatorul
Teodor Parapiru, bibliotecarii-cronicari din
această ediție, Anca Stan, Dorina Bălan, Andrei
Parapiru și Adrian George Secară au prezentat
recenziile cărților lansate. Așa după cum a reieșit
și din recenziile colegilor noștri, cărțile Nicoletei
Crînganu sunt concentrate în principal pe studii
ample și bine documentate asupra fantasticului în
literatură, autoarea subliniind în paginile sale că:
„textul fantastic este, în esență, expresia despărțirii
de două utopii: cea mitică, în care sacrul este expresia
ordinii cosmice în centrul căreia stă, și cea rațională,
în care omul este expresia aceleiași ordini, pentru
care explorează spațial și intelectual”.
„Punte peste timp” este volumul scriitoarei
Georgeta Muscă-Oană, care se constituie într-o
antologie de poezie, un cumul al poemelor din cele
șapte volume ale sale, așezate invers cronologic, sub
forma unor capitole, care se vor a rămâne drept
12
AXIS LIBRI
aducere-aminte, la ceasul despărțirii, pentru că, așa
cum mărturisește autoarea: „Cu sufletu-n peniță
ning/ Precum luminile-n Olimp/ Și-n inimă de vers mă
sting... /Poemu-i punte peste timp”. La aceste lansări
au fost prezenți cunoscuți și prieteni ai celor două
Doamne, care au salutat și apreciat apariția acestor
volume. Seara s-a încheiat cu oferirea diplomelor de
excelenţă de către Zanfir Ilie, Directorul Bibliotecii
și cu mult așteptata ședinţă de autografe.
Cea de-a doua seară de salon literar din această
stagiune (11 octombrie), i-a avut ca invitați pe doi
cunoscuți scriitori și jurnaliști: George Arion și Ion
Manea. Așa cum foarte frumos afirma în cuvântul
său Katia Nanu, ea însăși jurnalist și scriitor cu vastă
activitate pe meleagurile dunărene, „și jurnaliștii
nasc scriitori”, cei doi protagoniști ai serii fiind
cunoscuți atât pentru bogata activitate jurnalistică,
cât și pentru numărul mare de volume de proză
publicate. În această seară, George Arion a venit la
Galați cu trei dintre ultimele sale romane polițiste:
Maestrul fricii, Insula cărților și Însoțitorul lui Iisus,
toate apărute la editura bucureșteană Crime Scene
Press. Și pentru că ne aflăm pe tărâmul mirific al
cărților, am remarcat caracterizarea sugestivă pe
care criticul Alex. Ștefănescu i-o face lui George
Arion în prefața romanului „Insula cărților”:
„George Arion nu este nici un boem, și nici un pater
familias. Este cu totul și cu totul altceva. Abia acum,
la bătrânețe, am avut parcă o revelație. El este un om
al bibliotecii, născut din spuma lecturilor și jucând
simultan trei roluri: de cititor, de personaj și de autor.
Numai Don Quijote al lui Cervantes, Peter Kien al
lui Canetti și Borges însuși au mai mizat atât de mult
pe cărți.”
Pe de altă parte, „Raftul cu prieteni” al lui Ion
Manea, apărut anul acesta la editura Axis libri, este
în primul rînd un volum de suflet, care adună în
paginile sale cronicile literare, scrise de-a lungul
anilor, pentru cărți apărute în principal în spațiul
cultural gălățean. Se regăsesc în paginile acestei cărți
autori recenzați, precum: Zanfir Ilie, Katia Nanu,
Viorel Dinescu, Ghiță Nazare, Dan Plăeșu, Victor
Cilincă, a.g. secară, Cătălin Negoiță și mulți, mulți
AXIS LIBRI
alții, considerați de autor în primul rând prieteni,
și apoi scriitori. Și pentru că întâlnirile din cadrul
Salonului literar Axis Libri, sunt în primul rând,
întâlniri între prieteni, o parte dintre aceștia au și
fost prezenți în sală la această lansare. Momentul
umoristic susținut de epigramiștii Vasile Manole și
Teodor Buhăescu a încheiat seara într-o atmosferă
plăcută și relaxantă.
În ediția din 18 octombrie, l-am avut ca
invitat pe generalul în rezervă Emi Străinu,
fost politician, autorul a numeroase cărți de
specialitate în radiolocație. Ca membru fondator al
Asociației pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale
Neidentificate (ASFAN), a publicat numeroase cărți,
articole și studii în domeniul cercetării spațiului
aerian prin intermediul metodelor radiolocației,
armelor geofizice, climatologice, fenomenului
OZN și a participat la realizarea unui mare număr
de emisiuni televizate, fiind și scriitor de literatură
științifico-fantastică.
În „Războiul meteorologic”, apărut într-o a 2-a
ediție, în 2018, la editura Prestige, autorul, general
dr. Emil Străinu, descrie pe larg consecințele unui
război meteorologic, cu care facem cunoștință
încă din prefață: „Un general
din conducerea NATO, Fabio
Mini, a făcut declarația anului,
avertizând că omenirea se află
într-un război mondial climatic
de câțiva ani. În condițiile în
care cei mai mulți oameni se așteptau ca următorul
război mondial să aibă la bază armele convenționale,
se pare că cele mai importante guverne ale lumii au
aprins deja un altfel de conflict. Acest război este
unul nou, care are la bază armele chimice concepute
pentru modificarea climei. Generalul NATO Mini a
oferit un interviu șocant unei televiziuni italiene și
susţine că cel de-al Treilea Război Mondial este în
An XI, nr. 41, decembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI
plină desfășurare, iar cea mai puternică armă este cea
cu care se modifică clima. Din această cauză, lumea
din ziua de astăzi este lovită de furtuni puternice,
cutremure majore, tsunami și alte evenimente care
pot aduce moartea.”
„Agenda secretă”, cea de-a doua carte lansată
în această seară, la Galați, pornește de la pasiunea
pe care autorul și-o mărturisește în prefață, „spre
studiul fenomenului OZN si al ipoteticelor ființe
extraterestre”, dezvăluindu-ne implicarea marilor
șefi de stat ai marilor puteri în „Dosarul OZN
și Extratereștri”, începând cu Truman, Stalin,
Churchill, Hitler și până la Ronald Reagan, George
Bush, Vladimir Putin, Barack Obama sau Donald
Trump. Cartea conține, de asemenea, materiale
documentate despre ceea ce știa și Nicolae
Ceaușescu despre extratereștri și cum a acționat
acesta, ghidat de evenimente OZN.
Cele două cărți au fost recenzate de colegii noștri
bibliotecari Andreea Iorga și Spiridon Dafinoiu.
Seara, învăluită în mister, fenomene paranormale
și acțiuni secrete, a stârnit în toți cei aflați în publicul
din sala devenită neîncăpătoare, numeroase
controverse și incertitudini.
Ediția din 25 octombrie a avut ca invitați 3
autori gălățeni și ultimele lor apariții editoriale,
astfel: Gabriel Gherbăluță ne-a prezentat volumul
de versuri „Sonete II ale luminii”, apărut în 2018 la
editura Minela, Aida Zaharia cu volumul „Fără uși,
fără ferestre”, apărut în condiții grafice excelente
la editura StudiS și romanul SF, „Prea mulți zei
pentru un deșert”, autoare
Doina Roman. În
formatul deja cunoscut
al salonului literar,
Zanfir Ilie, directorul
Bibliotecii ”V.A. Urechia”,
a făcut o scurtă descriere
biobibliografică a celor trei
autori, iar moderatorul
Teodor Parapiru, după un
preambul de prezentare a
operelor lansate, a invitat
bibliotecarii recenzori din această ediție, Daniela
Mitrofan, Titela Trif, Denisa Albescu și Adrian
George Secară să ne introducă în tainele cărților
lansate. Scriitoarea Doina Roman și romanul
său sunt sugestiv caracterizaţi de Cosmin Perța,
pe coperta a IV-a a cărții: „Doina Roman este un
exemplu clar de autor român care reușește să spargă
granițele dintre literaturi. După ce trilogia ei Pragul
13
An XI, nr. 41, decembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI
e pe cale să fie tradusă în Australia, Noua Zeelandă
și Cuba, Doina Roman vine cu un roman nou, de
neratat pentru fanii Science-Fiction și Fantasy.
Inteligent, bine ritmat, deloc previzibil, scris într-un
stil care deja poate fi identificat cu numele autoarei,
„Prea mulți zei pentru un deșert” este o carte care, sunt
convins, va influența istoria S.F. și F. românească”.
Poeziile Aidei Zaharia, din volumul „Fără uși,
fără ferestre”, sunt în general poezii de dragoste,
structurate în două capitole, iar notele critice de
la finalul cărții sunt semnate de poetul Gabriel
Gherbăluță și scriitorul Petre Rău. În aceeași
atmosferă destinsă, de ritm și poezie, a fost lansată
și revista scriitorilor tecuceni, „Colț de rai literar”,
coordonată de scriitoarea Aida Zaharia. Seara s-a
încheiat cu reprizele umoristice ale epigramiștilor
Vasile Manole și Teodor Buhăescu.
Luna noiembrie (1 noiembrie) a debutat cu o nouă
ediție de salon literar, în care i-am avut ca invitați pe
scriitorii gălățeni deja consacrați, Katia Nanu, Vasile
Manole și Năstase Marin. Katia Nanu ne aduce
spre lecturare volumul de proze scurte „Cine a golit
Prutul de pește”, apărut la editura Axis libri și despre
care autoarea afirmă: „Cartea este despre lucrurile
mărunte, adeseori considerate neimportante, pe lângă
care trecem, dar care fac parte din viaţa noastră, cu
frumuseţea și urâţenia lor. Despre lucrurile pe care
avem impresia că nu le putem face breakingnews, dar
pot fi făcute breakingnews, așa cum poate să devină o
știre faptul că cineva a golit Prutul de pește. Nu l-a golit
nimeni, sunt doi pescari care își dau cu presupusul, atât
și nimic mai mult. Mie mi se pare că trăim într-o lume
a monotoniei, a lucrurilor mărunte care ne sufocă,
a falselor știri cărora le dăm importanţă”. Cartea
scriitorului Marin Năstase este o autentică monografie
a satului românesc, în care sunt prezentate tradiții și
obiceiuri transmise din strămoși și preluate de copii,
o adevărată zestre care „ne conturează unicitatea ca
popor și ne asigură eternitatea cultural-spirituală”, așa
cum afirma în recenzia sa prof. Mariana Parapiru.
În ceea ce privește volumul umoristic al scriitorului
Vasile Manole, „Epigramei, cu toată dragostea”, acesta
a apărut la editura Pax Aura Mundi în 2018 și este o
voluminoasă culegere de epigrame, însumând numai
puțin de 836 de catrene, orânduite în 18 capitole, care
dezvăluie implicit și sursele sale de inspirație.
Așa cum am fost deja obișnuiți, în deschiderea
serii, Zanfir Ilie, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”,
a făcut o scurtă descriere biobibliografică a celor
trei autori, iar recenziile lucrărilor lansate au fost
prezentate de bibliotecarii Larisa Cernat, Lucica
Veliche și Adriana Tăbăcaru. Apariția acestor
14
AXIS LIBRI
volume în arealul cultural gălățean a fost salutată de
prietenii și colegii de breaslă ai celor trei scriitori,
care au fost prezenți în sala Mihai Eminescu într-
un număr atât de mare, încât aceasta a devenit
neîncăpătoare. Seara s-a încheiat cu obișnuita
ședinţă de autografe.
În săptămâna dedicată Zilelor Bibliotecii „V.A.
Urechia”, la sărbătorirea celor 129 de ani de la
înființare, ediția de joi 8 noiembrie, i-a avut ca
invitați pe scriitorii Livia Ciupercă, Carmen Tănase și
Sebastian Golomoz, toți trei născuți pe meleagurile
noastre dunărene. Și dacă Carmen Tănase și Sebastian
Golomoz ne-au adus spre lectură două volume de
versuri „Culorile speranței sunt iubirea”, apărută la
editura InfoRapArt și respectiv „Buze-n templul
dimineții”, Editura Princeps Multimedia (2018),
scriitoarea Livia Ciupercă, cunoscută deja de publicul
fidel al salonului literar pentru monografiile dedicate
locurilor și personalităților gălățene, ne-a adus de
această dată două noi apariții editoriale: „Berești
de Covurlui: Minipopas în Țara de Jos a Moldovei”,
editura StudIS și „Alexandru Lascarov-Moldovanu:
Dialoguri ziditoare de suflet”, editura Doxologia,
ambele apărute în 2018. Și dacă monografia dedicată
lui Alexandru Lascarov-Moldovanu se vrea a fi o
continuare a celei apărute în 2013, la aceeași editură
Doxologia, monografia dedicată localității Berești,
aflată în partea de nord a județului Galați, își propune
să ne aducă în atenție numele unor personalități
care s-au născut sau au activat în Berești, mai puțin
sau deloc cunoscute, subliniind printre altele că
pe monumentul închinat eroilor jertfiți în primul
Război Mondial se găsesc numele a 100 de eroi, fii ai
localității, care au murit pentru Țară.
Așa cum suntem obișnuiți, autorii invitați
ai serii au fost prezentați prin scurte descrieri
bio-bibliografice de către Zanfir Ilie, directorul
Bibliotecii „V.A. Urechia”, după care a fost dat startul
recenziilor prezentate de cronicarii-bibliotecari
Elena Ciobanu, Violeta Opaiț, Dorina Bălan și Otilia
Pricopi. În desfășurătorul programului, autorii
au fost invitați să vorbească auditoriului despre
creațiile lor artistice, seara încheindu-se cu reprizele
umoristice ale epigramiștilor fideli participanți la
salon, cu acordarea diplomelor de excelență celor
trei autori și obișnuita sesiune de autografe.
Și pentru că activitatea salonului literar va
continua pe parcursul lunilor noiembrie și
decembrie, vă invităm, pe toţi cei care iubiți cultura
și cartea, să participați la întâlnirile care au loc la
bibliotecă, în fiecare zi de joi. Vă așteptăm!
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Fărcășanu, Ioan. Omul și societatea de... umor
Galați: InfoRapArt, 2018
S criitor cu un spirit
inteligent,
și ironic, cu un talent
acid
ușor altfel structurat în
comparație cu ceilalți
epigramiști, Ioan Fărcășanu
vine în fața publicului cu
lucrarea Omul și societatea
de... umor, o creație lirică de
factură umoristico-satirică,
organizată tematic în șase
Dorina Bălan capitole. Primele patru
șef birou, Catalogarea înglobează catrene specifice
colecțiilor. Control de genului, scrise de-a lungul
autoritate,
Biblioteca „V.A. Urechia” mai multor ani, pentru a
oferi cititorului, pe lângă
încântarea spirituală, și prilejul de a recunoaște
talentul autorului.
Fin observator al locului și timpului în care
trăim, în primul capitol, omonim cu
titlul cărții, creatorul dă scrierilor
sale concizie și finețe, umor și
noblețe, pentru că materialul din care
se inspiră este unul de actualitate:
societatea cu bunele și relele sale.
Astfel, în La piață, ca la biserică,
spune: „Când te duci în piața mare/
Și vezi prețurile care/ Urcă tot mereu,
năuce,/ Te închini și îți faci cruce.”
Epigramele trebuie citite cu
toată atenţia și răbdarea pentru că
în interiorul lor se află esența. De
exemplu, în capitolul al II-lea: Femeia
– steaua din constelația familiei, subiectul este tratat
foarte subtil, având în vedere fragilitatea acestuia:
„- Bărbate, înțelege, nu mai pot:/ Copii, servici,
menaj; E prea de tot!/ Mă rog la Cel de Sus minte
să-ți deie,/ Sunt și eu om” - Ba nu, tu ești femeie!...”
(Neînțelegeri în familie) sau „- Dacă ne-om căsători,/
Doi copii ți-oi dărui!/ - De unde știi, draga mea? -
Sunt la mama! Ni-i dă ea!” (Planuri de viitor).
La Ioan Fărcășanu spiritul de observaţie este
puternic, ironizarea defectelor fiind bine pusă în
An XI, nr. 41, decembrie 2018
valoare chiar și atunci când este vorba de justiție:
„ - Cu furtul ceasului s-a lămurit,/ Completul
v-a găsit nevinovat!/ - V-am ascultat și-s foarte
mulțumit:/ Deci pot ca să păstrez ceasul furat...” sau
de politicieni: „Candidatul zise-n fine:/ - Dacă mă
votați pe mine,/ Totul o să fie bine! / N-a precizat
pentru cine...” (Candidatul pentru Parlamentul
României).
Omniprezent la edițiile Salonului literar „Axis
Libri”, real iubitor de carte și cultură, nu putea să
nu surprindă și acest tip de eveniment cu umorul
specific epigramistului de calitate, cu aluzii fine:
„Se simte azi o lipsă de cultură/ Și în istorie, dar
și-n literatură,/ Deci se cuvine așadar/ Să-ncepem
studiul c-un abecedar” (lui Victor Cilincă pentru
cartea Abecedarul istoric gălățean).
În penultimul capitol, așa cum îi șade bine unui
om care știe să guste umorul, autorul ne aduce
la cunoștință o serie de aprecieri sub formă de
epigrame, dedicate de colegii săi,
cu prilejul apariției altor volume. Îl
citez pe Ionel Jecu (cu ocazia lansării
volumului Contraste sub cupola
albastră): „Scrie epigrame fine/ Ca
și florile din glastră,/ Când lansează
cartea, vine/ Îmbrăcat c-o haină-
albastră...”
Ultimul capitol reunește critica
literară sau de întâmpinare, primită
de lucrările anterioare ale distinsului
umorist.
Șerban Cioculescu afirma că:
„Epigrama este jocul în care
inteligența mustește ca șampania”. Integrate în
istoria antologică a epigramei gălățene, creaţiile
lirice ale lui Ioan Fărcășanu au o concizie stilistică
și o ţintă moralizatoare pe care autorul o urmărește
până aproape de epuizare. Volumul de față este unul
reconfortant, plin de note satirice, care satisface
pretențiile oricărui tip de cititor, chiar și a celui lipsit
de simțul umorului. Recomand cu plăcere cartea și
vă doresc mult spor la... râs!
15
An XI, nr. 41, decembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Lavric, Sorin. Glasuri din bolgie
București: Ideea Europeană, 2018
A bsolvent al Facul-
tății de Medicină
generală din anul 1993 și
al Facultății de Filozofie
din 1996, Sorin Lavric
este autorul unor scrieri
religioase (Cartea de
Crăciun), politice sau
filosofice (Ontologia lui
Noica, Noica și mișcarea
legionară). Ultima apariție
Violeta Moraru editorială a acestuia,
șef serviciu, Dezvoltarea, volumul „Glasuri din
evidența și prelucrarea
colecțiilor, bolgie”, a fost publicată la
Biblioteca „V.A. Urechia” București, Editura Ideea
Europeană, în anul 2018,
în Colecția Istoria mentalităților.
Fără a avea intenția unei analize exhaustive,
scriitorul Sorin Lavric își propune
în lucrarea de față să ofere o imagine
de ansamblu asupra memorialisticii
detenției comuniste, aducând în
atenția cititorului un număr de
41 de cronici în care zugrăvește
personalitățile unora dintre cei ce
au avut neșansa de a trăi ororile
la care i-au expus torționarii din
penitenciarele și lagărele regimului
comunist.
Persoanele evocate de Sorin Lavric
în acest volum au avut parte de un
destin crud, fiind supuse, în perioada
detenției, unei torturi permanente,
care avea ca scop dezumanizarea
totală a individului și distrugerea
completă a personalității acestuia. Perioada
petrecută în închisorile comuniste și suferința trăită
în timpul regimului bolșevic le-a marcat iremediabil
existența, lăsând răni adânci în sufletele tinere,
retezând idealuri și visuri pe care orice individ le
are la început de drum. Poate că numai credința
în Dumnezeu, inteligența sclipitoare și speranța că
toate suferințele vor lua sfârșit la un moment dat le-a
16
AXIS LIBRI
menținut spiritul viu și le-a dat puterea să meargă
mai departe, să depășească traumele dramatice pe
care le-au trăit și să transmită contemporanilor și
urmașilor, pe calea scrisului, ororile pe care le-au
pătimit. Iadul prin care au trecut victimele regimului
bolșevic în temnițele comuniste este în mică parte
redat în memorialistica detenției. Nu există cuvinte
suficiente care să reflecte corect întreaga suferință
a celor care au traversat de-a lungul existenței lor
acea perioadă sumbră în care au îndurat un proces
complex de pierdere a stimei de sine, de abrutizare,
de anulare a oricăror valori morale, fiind conduși pe
cele mai joase trepte existențiale cu putință.
„Mărturiile din închisorile comuniste au ceva
cu neputință de transmis prin cuvinte, întrucât
zvârcolirea din care s-au ivit ține de o rupere
irațională prin care un om trece doar în situații
limită. Și acel ceva pe care niciun cuvânt nu-l poate
prinde e chiar spiritul” afirmă autorul
în Cuvântul-înainte.
Valeriu Gafencu, Alexandru
Mironescu,Valeriu Anania, Vasile
Motrescu, Dimitrie Bejan, Ion
Valjan, Paul Miron, Nicolae Stroescu-
Șovarna, Mihai Buracu, Florin
Constantin Pavlovici, Elena Spijavcas
sunt numai câteva dintre numele celor
care au împărtășit, prin intermediul
slovelor, chinurile copleșitoare pe
care au avut neșansa să le trăiască
în perioada detenției și nu numai.
Pornind de la lucrările lor sau ale
celor în care sunt evocați, autorul, în
volumul Glasuri din bolgie, „uimește
prin capacitatea de a scormoni
în subconștientul amorțit”, oferind cititorului o
adevărată lecție de istorie.
În Addenda, este redată varianta transcrisă
și redactată a emisiunii „Credință și cultură azi”,
difuzată pe 17 iulie 2017 la Trinitas TV, dedicată
uneia dintre cele mai luminoase figuri ale culturii
române, Mircea Vulcănescu, emisiune care l-a avut
ca invitat pe scriitorul Sorin Lavric.
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Bahna, Mioara. Paradigme poetice actuale
București: Detectiv literar, 2018
D emersul literar
al criticului
Mioara Bahna, început
din anul 2013, continuat
în 2017, este întregit, iată,
în 2018, prin volumul de
față, Paradigme poetice
actuale, care reprezintă
o ediție „revăzută și mult
adăugită” a volumului
Addenda la o aventură
Catrina Căluian a lecturii: Poezie română
bibliotecar, Biblioteca contemporană, publicat
„V.A. Urechia” în 2017 la aceeași editură
bucureșteană, Detectiv
literar. Intuiția, abilitatea, talentul interpretativ și
un larg orizont cultural sunt atuurile scriitoarei
Mioara Bahna, care dau valoare și calitate cărților
domniei sale. În cele 417 pagini ale volumului,
autoarea decodifică cu măiestria unui critic literar
serios, textele celor nouăzeci și unu de titluri
de cărți de poezie, din care două titluri sunt de
antologii, și aduce în fața unui public avizat nume
ale liricii române contemporane, care aparțin unui
eșantion relevant din peisajul literar românesc și au,
în viziunea autoarei, statutul de poeți recunoscuţi,
întrucât sunt „poeți dăruiți cu talent, cu știință
adevărată de carte, autori ai unor creații valoroase”.
Preocupată de scrisul românesc actual și în
special de poeții care „au talentul și, în cazuri
extrem de rare, geniul de a transmite, prin îmbinări
insolite de cuvinte, inefabilul”, autoarea triază
valorile și „descifrează” starea poeziei actuale.
Panorama critică a poeziei românești formată din
optzeci și nouă de titluri și șaptezeci și șase de poeți
ordonați alfabetic se constituie într-un eficient
instrument de informare și înțelegere a discursului
poetic pentru cititorii iubitori de poezie, oferindu-
le, în același timp, o perspectivă mai largă asupra
literaturii contemporane și informații legate de
procesul de creație, înlesnindu-le posibilitatea de a
intra în culisele vieții și fenomenului literar. Cu alte
cuvinte, autoarea, prin talentul său literar de a simți
calitatea și relevanța unui text și prin capacitatea de
An XI, nr. 41, decembrie 2018
a expune clar ideile, recomandă spre lectură cărți de
certă valoare literară.
Lirica românească actuală este foarte eterogenă,
dar prin rolul asumat de „traducătoare” a limbajului
poetic, dna Mioara Bahna, în volumul de față, ne
ajută să înțelegem mai bine rondelul lui Ștefan
Alexandru- Sașa, poezia reflexivă scrisă de Adrian
Alui Gheorghe, limbajul colocvial din poezia lui
George G. Asztalos, Sulina dezvăluită liric de
gălățeanca Angela Baciu, poezia lui Laurențiu
Belizan, poeziile-confesiune ale ui Dumitru
Brăneanu, versul majuscul scris cu minuscule de
Aurel M. Buricea, bilanțul liric al Mariei Calciu,
curcubeul de sentimente al îndrăgostitului Firiță
Carp, trăirile cu adevăruri generale exprimate
în poezie de F.M. Ciocea, lumea reconfigurată
de Vasile Ioan Ciutacu, poezia profundă scrisă de
ieșeanul Daniel Corbu, lumea văzută ca teatru de
Calistrat Costin, sentimente și trăiri transpuse în
sonete de Sorin Cotlarciuc, poezia cu „aer” proaspăt
a poetei Angi Melania Cristea, poezia lucidului
observator al realității, Virgil Diaconu, viziunile
asupra poeziei propuse de Florin Dochia, orbul pe
mare, calitățile particulare ale stilului abordat de
Rodian Drăgoi și, abia am ajuns la al douăzecilea
poet, însă cronicile literare continuă pentru încă
treizeci și nouă, după care, autoarea ne este ghid
literar în deslușirea propriului lan existențial al
gălățeanului A.G. Secară, urmat de ceilalți 17 poeți.
Criticul literar Mioara Bahna nu și-a dorit o
statistică a autorilor, ci una a creațiilor lirice de valoare,
cartea de față fiind un argument că poezia românească
autohtonă își regăsește treptat spiritul autentic atunci
când autorii pun pasiunea, talentul și fundamentul
cultural în operele lor. Paradigme poetice actuale
este o carte scrisă de un om cu suflet mare, care
prin talent literar a știut să dea viață fiecărui volum
de poezie, aducând în atenția noastră nume poate
unele necunoscute și reușind să transmită plăcerea
de a citi și îndemnul la lectură tuturor potențialilor
cititori. Cu siguranță, scriitoarea Mioara Bahna mai
are multe de spus în această călătorie a lecturii pe
care și-a asumat-o și în care noi, gălățenii, îi dorim să
ajungă la a o mia una carte citită și analizată.
17
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI E I RA E

Marinarii
&LQHVăLPDLvQĠHOHDJă
6DXFDPvQWUHFXWFXJOXPD
6DXSOLPEDWRYLDĠăQWUHDJă
ùLYRUSHQVLHDFXPD

-RFXOFHUHULLúLDORIHUWHL
&XPGHSLQGHGHRIHUWă
2IHPHLHPăULWDWă
&kQGLQWHQĠLDHFHUWă
Vasile Manole
epigramist 6DUPDLPăULWDRGDWă

Îngrijorare Încornoratul suspicios

7RĠLDFHLFHQIUXQWăOXPHD 3ULQRUDúFkQGHLVHSOLPEă
ùLWRWLURVHVFPLMORDFH 'RDUDWkWOHDPDLUăPDV
(LQXYRUúLDVWDLFXOPHD 6ăRWUDJăHOGHOLPEă
3DFHDVăRODVHQSDFH &kQGvOGXFHHDGHQDV

1 Decembrie 2018 Unui meloman precoce

&HQWHQDUXOQHVXUSULQGH 0HUJDGHVODRSHUHWă
7RĠLXQLĠLvQWURGLVSXWă &ăFLSRYHúWLOHFXFkQWHF
&ăURPkQXOD]LSUHWLQGH 8QGHPX]LFDLYHGHWă
8QLWDWHVXWăQVXWă /HDVFXOWDPODPDPDQSkQWHF

Vinul Cotnar &kQGDGHYăUXOHvQYLQ

(XVXQWGHYLĠăQRELOăVăúWLĠL &kQGVHWHDOXLGHDGHYăU
0ăULD6DùWHIDQPăRQRUD ,DGDWvQ¿QHXQPRWLY
ùLDPkQGRLHUDPFKLDUIHULFLĠL 'HDOFăXWDGHD¿UDSăU
ÌQWLKQDFUDPHLFkQGPăVDYXUD $úDDMXQVHHOEHĠLY

8QXLSURIHVRUGHPDWHPDWLFă 6RDFUDODGHDQLúLQRUD
5H]ROYăRULFHSUREOHPă 6XWDFkQGDvPSOLQLW
6WăSkQLQGDúDGHELQH ,DPIăFXWWRWFHDGRULW
0XOWSUHDFXQRVFXWDVFKHPă &KLDUúLSHVWHDúWHSWăUL
Ä6HUH]ROYăGHODVLQH´ ,DPVXÀDWvQOXPkQăUL

8QXLDPDWRUGHRSHUă La Festivalul de la Cannes

7XPHUJLODRSHUăFDPGHV 3HFHOHEUD5LYLHUă
'HúLQFXOWXUăFDPVăUDF $PUăPDVIăU¶GHXQEDQ
3UREDELODLXQLQWHUHV 3HQWUXPLQHRSUHPLHUă
1XSRĠLVăGRUPLGHFkWvQIUDF &DPĠLQXWRQWUXQÄ&DQQHV&DQQHV´

18
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI E I RA E
Ionel Jecu
epigramist
Doamnei Dora Alina Romanescu la cartea
„Emigrantele”
EMIGRANTELE
De-aș fi tânăr aș lua
Una dintre emigrante
Și-mpreună am pleca
Undeva în Rio Grande.
Mie la lansarea romanului „Nostalgii...”
REFERITOR LA NOSTALGIE
Nu cred că e ceva tragic
Când bătrân ajungi nostalgic.
Tragic e dacă ai fumuri
Și bătrân ajungi pe drumuri.
Doamnei Angela Burtea la volumul „Ochiul
Sufletului”
OCHIUL
Percepe tot ce cuprinde,
Însă de suflet depinde:
Dacă acesta-i duios
Și ochiul vede frumos.
SUFLETUL
Sufletul nu stă deoparte,
El intră și stă în carte.
Nu se dă de-acolo dus
Că-i de autoare pus.
Doamnei Maria Cogălniceanu, autoarea cărții
„Unduirea Timpului”
TIMPUL
De nu ai prea multe-n casă
Și nici ce pune pe masă
Iar banul des îți lipsește
Simți că timpul unduiește.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
Domnului Gheorghe Marcu la cărțile:
„Prădători sentimentali” și „Revoluția anunțată”
PRĂDĂTORI SENTIMENTALI
Vezi fără menajamente
Cum se fură sentimente
Sunt, deși par naturali
Prădători sentimentali.
CÂND E REVOLUȚIE
Când vii de la crâșmă beat
Și în casă ai intrat
Iar soața-i înfuriată
Revoluția-i anunțată.
Domnului Valeriu Valegvi autorul cărții Arcă-n
vremi de mătase
ARCA
De mult, la vremi de nevoie
Arcă a avut și Noe.
Valegvi ne intră-n case
Pe-o Arcă-n vremi de mătase
HAIDEȚI SĂ STĂM LA TACLALE
Haideți să stăm la taclale
De când eram pușlamale
Și ne strângeam toți în vale
Alergând printre canale.
S-au dus vremuri epocale,
Azi discutăm de spitale
De junghiuri intercostale
Și de ceaiuri naturale.
De ne mai vedem în cale,
Vorbim de dureri de șale,
Ce mai e prin mahalale
Și de știrile locale.
Dacă mai ciocnim pocale
La întâlniri amicale,
Cântăm cântece de jale
Și de buzunare goale.
Zilele ne par egale,
Pe stradă mergem agale,
Cum avem doar vești banale,
Haideți să stăm la taclale.
19
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
*$/(5,$'($57Ĉ

Mariana Tomozei Cocoș

Patru decenii de muzeografie

D eschisă în Sala „Ioan „Noduri și Semne”, „Univers des Arts”, „Axis Libri”,
Simion Mărculescu” „Buletinul Fundației V.A. Urechia”, „Viața liberă”, a
a Muzeului de Artă Vizuală, editat albumele de artă „Nicolae Spirescu” (1996,
expoziția „Mariana Tomozei 2008)), „Valori patrimoniale” (1994), „Ioan Simion
Cocoș - patru decenii de Mărculescu” (2002, în colaborare cu Gh. Andreescu),
muzeografie” cuprinde două „Muzeul de Artă Vizuală Galați, pictură și grafică”
categorii de exponate. Prima (2003), a colaborat la elaborarea dicționarului „Un
categorie este formată din secol de sculptură românească” (Editura Meta,
panouri documentare care București, 2001). De asemenea, s-a implicat în
conțin imagini din activitatea conceperea și organizarea unor expoziții și manifestări
Corneliu Stoica de muzeograf, critic și istoric ale Muzeului de Artă Vizuală peste hotare, în Franța,
scriitor, critic de artă de artă a protagonistei, Ungaria, Austria, Finlanda, Portugalia, Cehia, Belgia,
însoțite de texte explicative, Italia; prezintă cu regularitate la vernisaje expozițiile
iar cea de-a doua include lucrări originale de pictură colective și individuale ale membrilor Filialei Galați
și grafică realizate de ea, majoritatea dintre ele fiind a U.A.P.R.
creații de dată recentă. Ambele categorii sunt la Ca pictor, a început să expună din anul 2003,
fel de importante, conturând un portret complex organizându-și o expoziție personală la Biblioteca „V.A.
al muzeografului, istoricului, criticului de artă și Urechia” și participând la mai multe expoziţii de grup
pictoriței Mariana Tomozei Cocoș, absolventă a din ţară și din străinătate (Brăila, Vaslui, București,
Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bacău, Chișinău, Balcic (Bulgaria), St. Gaudens
din București, Facultatea de Arte Plastice, Secția (Franța), Hovinkartano (Finlanda). A fost onorată cu
Istoria și Teoria Artei (1972), angajată mai multe distincţii: Diploma de onoare
a Muzeului de Artă Vizuală chiar de la a municipiului Călărași (2003); Medalia
terminarea studiilor superioare, membră Meritul Cultural, clasa I, categoria
a U.A.P.R., secția Critică (1996), expert C „Artele Plastice” (2004); Medalia
în arta românească, atestat de Ministerul Meritul Cultural, clasa I, categoria E
Culturii (2003), profesor de Istoria „Patrimoniul Cultural Naţional” (2004);
artei la Liceul „Dimitrie Cuclin” (1992 Diploma Profesor pentru performanţă
– 2010), la Colegiul Studium (1992 – (2006, 2008); Premiul pentru Pictură,
2003) și Seminarul Teologic „Sf. Apostol Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”
Andrei” (2000 – 2015). (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, 2009);
Parcurgând cele zece panouri Premiul „Nicolae Spirescu” al Centrului
documentare, întâlnim o selecție Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi (2012);
restrânsă cu imagini ale unor afișe Premiul Direcției Județene pentru
de expoziții și cataloage, aspecte de Cultură și Patrimoniu Național (2016);
la vernisaje, secvențe cu artista în Premiul de Excelență pentru critică de
compania unor personalități din țară Mariana Tomozei Cocoș artă al Filialei Galați a U.A.P.R. (2017).
și din străinătate etc. Bilanțul activității Lucrările de pictură și grafică
desfășurate în cei 44 de ani dedicați artei este prezentate în actuala expoziție, realizate în tehnica
impresionant. Mariana Tomozei Cocoș a organizat 80 uleiului și a pastelului, lasă să se vadă preocuparea
de expoziții colective și individuale, a redactat 55 de Marianei Tomozei Cocoș pentru abordarea peisajului
cataloage și pliante de artă, a participat cu comunicări în spațiul căruia se află monumente istorice de
științifice la 20 de simpozioane, desfășurate sub egida arhitectură, dar și interesul pentru cultivarea genului
Ministerului Culturii (la Galați, Oradea, Tulcea, portretului. În acest sens, artista se confesează în
Sinaia, Constanța, Iași, Suceava, Deva, Sibiu, Vaslui, prefața catalogului, intitulată „Geometrii trăite”:
București, Călărași, Bârlad), a publicat studii și „Am manifestat întotdeauna un interes pentru portret,
cronici plastice în „Revista Muzeelor”, „Porto-Franco”, pentru figura umană și această preferință există și
„Antares”, „Dominus”, „Dunărea de Jos”, „Cronica”, astăzi. De câțiva ani mă atrage însă fragmentul de
20
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
*$/(5,$'($57Ĉ
arhitectură, fragmentul lipsit de spectaculos, dar care albastru și verde închis. Este o imagine tonică, la fel
înseamnă materialitatea zidului, a pietrei sculptate, ca și cea din tabloul „În parcul vechiului muzeu”, cu
înseamnă totodată timp, istorie; și cum aceste obiecte nudul feminin din marmură al sculptorului Marcel
se găsesc în natură, simt nevoia să surprind în culoare Guguianu configurat în prim-plan.
dialogul firesc, tăcut, dar elocvent ce se creează între Portretele expuse reprezintă numai chipuri de
cele două componente”. copii. Atrasă precum altădată Nicolae Tonitza, Aurel
Ceea ce urmărește pictorița în aceste tablouri Băeșu, Octav Angheluță, Aurel Jiquidi, Tia Peltz,
este să aducă în fața iubitorului de artă edificii cu o Lucia Piso-Ladea ș.a. de lumea plină de candoare a
arhitectură deosebită, prezentate fragmentar și uneori copilăriei, Mariana Tomozei Cocoș se dovedește o
chiar integral, cărora trecerea timpului nu le-a știrbit bună cunoscătoare a psihologiei infantile, creând
cu nimic frumusețea și particularitățile stilistice. portrete de o sensibilitate aparte. Sunt realizate în
Ziduri, coloane, arcuri romanice și ogivale, cupole, ulei pe pânză, pastel, cărbune și sepia. Modelele i-au
frontoane, turnuri crenelate, trepte de granit, statui fost în special cei doi nepoți ai ei, Miruna și Dorian.
etc. populează lucrările sale, fiind figurate pe pânză sau Copiii sunt pictați sau desenați la vârste și în ipostaze
pe carton în compoziții bine structurate, echilibrate, și atitudini diferite. Se vede că pictorița s-a apropiat
având la bază un desen viguros, cu dragoste și căldură de ei, redându-le
ferm și o cromatică luminoasă, gingășia, puritatea vârstei, prospețimea
consistentă, expresivă, distribuită și frumusețea fizică. În conturarea
în tușe dinamice. Sunt obiective chipului lor, ea este preocupată
pe care pictorița le-a cunoscut îndeosebi de expresia figurii. Miruna și
în Franța, în Anglia și în Spania Dorian sunt prezentați atât singuri, cât
(„Jurnal de călătorie I și II”, „În și împreună. Sunt zâmbitori și privesc cu
sudul Franței”, „Abația Bonnefont”, pupilele dilatate la ceea ce li se întâmplă.
„Bisericuța din Proupiary”, Bucuria unei copilării fericite și lipsită
„Fereastră II”, „Cupole însorite”, de griji li se citește în priviri și în lumina
„Amintire din Bonnefont”, „Albul care iradiază din întreaga lor înfățișare.
coloanelor”, „Stânci la Marbella”) Manifestare menită să cinstească
sau existente în Galați („Fereastră activitatea de 44 de ani a Marianei
I”, inspirată de arhitectura arcadelor Tomozei Cocoș - muzeograf, istoric și
Mariana Cocoș, Miruna la
și ferestrelor de la Biserica Precista; critic de artă, artist plastic – expoziția
Malagouarde
„Cu ani în urmă”). Vegetația este (curator, pictorul Gheorghe Andreescu)
întâlnită într-o măsură mai mică în aceste peisaje, iar este un important act de cultură, care dă posibilitatea
atunci când totuși apare are mai mult un rol decorativ. publicului gălățean să o cunoască pe aceasta în toată
Excepție fac lucrările „Lan din Finlanda” și „Luminiș”, complexitatea personalității sale. Inițiativa Muzeului
ambele având o țesătură grafică și coloristică de Artă Vizuală este lăudabilă, instituția conștientizând
ingenioasă. Adesea, aceste peisaje sunt însuflețite de faptul că știe, cum subliniază managerul dr. Dan
prezența gingașă a unei făpturi feminine, care are Basarab Nanu, „să respecte valoarea nu numai «in
aerul turistului dornic să imortalizeze momentul memoriam», ci și atunci când acest lucru este posibil
într-o fotografie („Amintire din Bonnefont”, „Jurnal în discuția directă cu muzeograful, criticul de artă,
de călătorie – Toulouse”, „La umbra vechilor ziduri”). artistul”. Altfel spus, când cel omagiat se află în viață.
Interesul manifestat de artistă pentru obiectul cu
valoare istorică, descoperit în urma unor săpături
arheologice, este materializat în „Inscripții în timp” (o
pisanie care a stat mulți ani în curtea Bisericii Precista,
iar acum este expusă în Muzeul Istoriei, Culturii și
Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos) și „Piatră
romanică”, tablouri care răspândesc parfumul unor
vechi civilizații și epoci de înflorire culturală.
Participarea, în 2010, la Tabăra de creație de
la Balcic, localitate care în perioada interbelică a
constituit o adevărată școală a picturii românești,
i-a prilejuit pictoriței realizarea mai multor tablouri,
dintre care în această expoziție a prezentat o frumoasă
și plină de mister „Înserare la Balcic”, un peisaj cu o
desfășurare spațială amplă, pictat pe o dominantă de Mariana Cocoș, Amintire din Bonnefort

21
An XI, nr. 41, decembrie 2018
*$/(5,$'($57Ĉ
Mariana Tomozei Cocoș
Patru decenii de muzeografie
S fătuită încă
perioada studiilor la
Liceul de Artă din Galați de
din
profesorul Mihai Dăscălescu
- el însuși pictor și gravor
însemnat - Mariana Tomozei
Cocoș alege să urmeze secția
de Istoria și Teoria Artei a
Institutului de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” din
București, ca un mod firesc
de a-și desăvârși drumul
cunoașterii și pasiunii pentru
Gheorghe Andreescu artă în general și în mod
muzeograf, artist plastic special pentru arta franceză.
Sprijinită intelectual și moral
de familie, personalitatea Marianei Tomozei Cocoș se
definește relativ devreme, avantajată și de un context de
factori favorabili și neașteptați pentru perioada anilor
᾿70. Răspunderea acestei maturizări o poartă contactul
cu literatura franceză și universală, cu cartea de artă, cu
informația ce străpungea zidul celor două lumi. Puținele știri
de specialitate, contactul politic la nivel mondial, accesul
către manifestări expoziționale internaționale (vezi drept
referință Bienala de Artă, din 1972, de la Veneția) au fost
pentru noi toți o speranță, o deschidere spre normalitate.
Venind la Muzeul de Artă Contemporană Românească
din Galați, muzeu condus atunci de regretatul scriitor
Nicolae Itu, Mariana Tomozei Cocoș s-a integrat
colectivului, contribuind alături de Maria Magdalena
Crișan, Natalia Huțanu, Iuliana Turcu, și - mai târziu -
Gheorghe Andreescu, la concepția structurii unei expoziții
de bază cu un puternic conținut informațional, sugestiv și
reprezentativ pentru viața plastică a țării. Această minunată
echipă de specialiști - prin realizările în planul cercetării
fundamentale, cu argumentații solide bazate pe fructuoase
vizite în atelierele de lucru, în expozițiile și saloanele
naționale, în taberele de creație - a reușit să confere instituției
statutul de muzeu unic de artă contemporană românească,
statut recunoscut încă din anii ᾽70.
Mariana Tomozei Cocoș a urmărit cu maximă seriozitate
evoluția ideilor artistice și a artiștilor reprezentativi pentru
acea perioadă. Prospectarea și descoperirea tinerelor valori,
îmbogățirea patrimoniului muzeal cu lucrări ale creatorilor
interbelici, inițiatori și continuatori în școala românească,
a constituit acea latură a activității sale care a adus un
real și serios serviciu muzeului, punând astfel în circuitul
expozițional lucrări de o inestimabilă valoare artistică.
În cei 44 de ani dedicați artei contemporane românești,
organizează peste 80 de expoziții, participă cu lucrări
de cercetare (privind patrimoniul muzeului, tendințe și
personalități ale artei românești, manifestări de pedagogie
muzeală) la 20 de simpozioane de nivel național organizate
de Ministerul Culturii; în același timp are și o bogată
activitate publicistică reprezentată de cele 55 de cataloage
22
AXIS LIBRI
tipărite, de studiile și articolele apărute în reviste de
specialitate și cultură („Revista Muzeelor”, „Antares”, „Axis
libri”, „Porto Franco”, „Dunărea de Jos” etc...) și numeroase
cronici plastice semnate de-a lungul anilor în cotidianul
„Viața liberă”. A avut, de asemenea, importante colaborări
la Radio România Cultural, la emisiuni de artă plastică.
Alături de Dan Basarab Nanu, managerul instituției, a
avut un rol important în promovarea artei românești peste
hotare, prin participarea la organizarea unor manifestări,
ca expoziția muzeului de la Grand Palais Paris - 2006, prin
colaborarea la suita de expoziții „Culorile Avangardei”
(organizator Erwin Kessler), dar și la manifestări ale unor
talentați artiști români în Franța, Italia (Veneția, Roma),
Austria, etc... Aceste manifestări au prilejuit publicului -
artiști și oficialități - cunoașterea unor importante valori
românești.
A aderat de timpuriu la necesitatea unor schimbări
profunde în „standardele” culturii, la integrarea experienței
și valorii unor artiști sau grupări artistice în structura ce
definea „noua societate artistică”. Critica de specialitate și
exegeții obiectivi și-au exprimat convingerea că muzeul din
Galați - prin munca de cercetare profundă, prin asumarea
unor teme majore în programul de studiu, prin metodele
moderne, dar și prin cele tradiționale, prin refuzul de a se
supune ritualului politic - a contribuit la noile clasificări și
poziționări în ierarhia artistică.
Preferând în studiile sale analiza plastică, evitând
tentația excesului verbal gratuit, Mariana Tomozei Cocoș
combină noțiuni tehnice specifice limbajului plastic, cu
asociații de multe ori metaforice sau filozofice, consfințind
astfel un mod de exprimare a ideilor cât mai sugestiv, cât
mai aproape de intențiile și sensurile obiectului de artă
vizat.
Cunoscută ca un remarcabil specialist în arta
contemporană românească, Mariana Tomozei Cocoș a
căutat să-și exprime cu claritate ideile ce au adus reale
servicii muzeului, consolidându-i prestigiul.
Desigur, în cele peste patru decenii de activitate
neîntreruptă, cele notate mai sus nu sunt decât fragmentele
unei cariere concretizate în multiple forme: cercetare
și documentare, organizare de expoziții, expertizare
și autentificare, evaluare și evidență, ore de pedagogie
muzeală.
Această diversă și complexă lume nu o cunoaște în toate
substraturile ei decât cea care în expoziția de la Muzeul
de Artă Vizuală se explică în modul specific existenței
sale, cu decență și profesionalism, dar și cu o interesantă
latură creativă, autoarea unor impresionante imagini din
natură sau de portrete, realizate în tehnica picturii în ulei, a
pastelului sau a desenului.
Este un moment de adevăr inspirat din imagini
prezente sau din amintiri ce întregește imaginea
personalității muzeografului și criticului de artă Mariana
Tomozei Cocoș.
AXIS LIBRI
Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (III)
P rin Depeșa cu No. 57026
din 1864 Noiemvrie 30
zile, se comunică Episcopului
Melchisedec că sumele
solicitate se vor pune în discuţie
spre aprobare Consiliului de
Miniștri. Să se întereseze cu cât
s-ar închiria o casă în Ismail, iar
pentru odăjdii să întocmească
o listă cu cele trebuitoare și
să o trimită Ministerului spre
Drd pr. Neculai aprobare.1
Sava Episcopul Melchisedec
întocmește o listă cu veșmintele
arhierești trebuitoare solemnității de deschidere a
Episcopiei Dunărei de Jos, astfel:
„Lista de veșminte și alte Arhialicale trebuitore la
noua Episcopie a Dunărei de Jos.
1. O Mitră de sipu albu cu patru finituri cu
închipuirea celor 4 Evangheliști, împodobită cu
cusăturile și ornamentele obicinuite, și cu cruce deasupra
împodobită cu pietre. Măsura pentru lărgimea Mitrei se
alăturează aici.
2. O Mantie de aclasu colorea vișiniâ închisă, cu 4
table cusute pe catife vișiniâ, două la pept și două la pole,
cu 2 clopoței de argint la aceste de jos; cu 6 rânduri de
șireturi de fir bunu; captușită cu mătăsărie.
3. Un Omofor mare de sipu albu cu șireturi late de
fir împrejuru, cu crucile lui cusute; căptușit cu aclasu și cu
cepreguri pe la capite.
4. Un Omofor mic de aceași materia cu șireturi de fir,
căptușitu cu mătăserie și cu cepreguri de fir la capite.
5. Un sacos de stofă căptușit cu germesit sau cutnie
cu șireturile de fir și cu 12 clopoței de argint, cu cheutorile
lor chiusticuri de mătase.
6. O nebiderniță de sipu albu, cusută cu chipulu
Învierei Domnului, cu ciucuri de fir la colțuri și cu o
ghirlandă de fir împregiur.
7. O pareche rucavițe cusute cu flori de fir pe catife
vișinie, cu cheutorile de argint și cu gaitanuri de mătase.
8. Un poesu (cingătore) cusut cu fir pe catife vișinie,
căptușit cu piele și cu paftale de argint.
9. Un stiharu de stofiță de mătase; căptușitu cu
micaton bun colore cenușie.
10. Un epitrahil de aceeș stofă ca și sacosu de la No.
5, cu șireturi de fir, și săcecurile de la pole – de asemine,
căptușit cu mătăserie.
11. O cârjă de argint cu marca Țărrei la partea de sus
și suflată cu aur.
12. O polă la cârjă, de catife vișinie cusute pe ea
insigniile Episcopiei și inițialile E D J (Episcopia Dunărei
de Jos).
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
13. O păreche Trichele de argint poliite cu aur.
14. 6 pătnoji de postav roșu cu vulturi cusuți pe ele
căptușite cu seftian și umplute cu pâslă.
15. Un Engolpiu cu finift cu închipuirea Dlui Cristosu
pe ellu este cu lanțul lui de argint suflat cu aur.
16. O Cruce de pept cu închipuirea Răstignirei
Domnului pe finiftu.
17. O pernă, fața de catife verde și cu patru ciucuri de
fir pe la colțuri, umplută cu lână, mărimea ei 21/2 palme
quadrate.
18. 6 Stihare de adamasca de lână pentru anagnoști,
căptușite cu chitaica și scriturile de lână, fie care pareche
de deosebite colore și lungime potrivite cu vrâsta de băeți
dela 16-10 anni.
19. Un Tasu de bacfonu cu forma ovală, cu ibricul lui
pentru spălarea Archiereului.
20. Un discu de argint în greutate de 150 dramuri.
21. Un potiraș de argint poliit în lăuntru cu aur, în
greutate de 75 dramuri.
22. Un covor bunu pentru servicii la solemnități în
lungime de 16 coți și lățime de 2 pentru așternut de la
pristolu până la midjlocul Bisericei.
23. Un covor mic de lungime de 31/2 coți și lățime
de 21/2 coți de așezat în midjlocul Bisericei la capătul
covorului celui lungu când servește Archiereulu.
B. Veșmintele aretate mai sus sunt destinate pentru
solemnități: se înțelege dela sine că trebuie să fie alt rând
pentru serviciile întâmplătore în zilele ordinare, precum
și alu treilea pentru țerimoniile funebre și postul mare,
anume:
Pentru serviciile din zilele ordinare:
1. O Mitră de catife duplă vișinie închise cu 4 serafimi
cusuți și cu care ornamente de cusuturi și cu cruce de
argint suflată cu aur și împodobită cu petre.”2
2. „2 Omoforă, unul mare, unul micu, de aclasu
colore albastra, cu crucele, șăreturile și săceacurile de fir
galban.
3. Un sacos de adamasca de matase duplu colore
câmpulu albu și florile albastre sireturi de matase, 12
clopoței de argint chiustecurile trebuitore și căptușit cu
micaton bunu.
4. Epitrahil de aceeaș materie ca și sacosu, căptușit cu
ghirmesit și cu sireturile trebuitore.
5. O nebiderniță de catife, cusută cu flori și cu ciucuri
de fir pe la colțuri etc.
6. Stiharii de adamască de matase căptușitu cu
chitaică și cu șiretu de matase pe la pole.
7. O pareche rucavițe de stofa cu șireturi de fir și cu
găitane de matase.
8. Un poiasu de adamască cu cheutori la spate.
9. Un covor ordinar în mărimea cellui de la N 22.
10. Un covor mic ordinar de mărimea cellui arătat la N 23.
23
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
Pentru serviciile funebre și postulu mare:
1. Un sacos, un Epitrahilu, doue omofore, unul mare,
unulu mic, o păreche rucavițe, o nebiderniță, un Poiasu,
tote de catife negră duplă, cu sireturile, ceprezuri și ciucuri
de fir albu, și căptușite cu micaton bunu, colore cenușie.
La sacos de asemine 12 clopoței de argint ca la sacosurile
de mai sus.
2. Un stihari de de adamască de matase negră cu
flori, căptușit cu micaton și cu siret pe la pole.
B.1. Mitrile, cârja, trichelile, engolpion, crucea, disculu
cu potirașul – tote să aibă tocurile lor cu încuietori pentru
buna conservare.
B.2. Epitrahilele să fia lungime de 2 coți, 3 rupi și un
grefu. Sacosele în lungime de 2 coți fără un grefu. Sticarele
în lungime de 2 coți și jumatate. Iară lungimea cotului
socotită dupre măsura alăturată aici sub litera B (măsură
care lipsește). Semnează olograf Arhiereul Melchisedec.”3
Urmează o listă cu mobilieru solicitat pentru dotarea
încăperilor sediului administrativ al Episcopiei Dunărein
de Jos de la Ismail, astfel:
„Mobile
I. La Cancelaria Direcției:
1. Portretul Măriei Sale Domnului.
2. Un Biurou pentru Directore.
3. Un Biurou mai mic pentru ajutătoriu.
4. Doue mese pentru copiști.
5. Doue Dulapuri pentru archiva.
6. Doue peceți, una pentru ceră, cu insigniile
Episcopale pe ea, și alta de pus cu cernela, cu icona
hramului Episcopiei pe ea.
7. Patru sfeșnice de alamă.
8. Doue jilțuri îmbrăcate cu piele, pentru 2 Biurouri
și 2 scaune îmbrăcate cu piele, pentru copiști.
9. Patru scaune pentru întâmplători trebuinți în
cancelarie.
10. Patru parechi de calamari cu nasipernițile lor.
II. a) În încăperile Episcopale al Salonului de primire:
1. Portretulu Măriei selle Domnului.
2. Doue Canapele pe teluri și îmbrăcate cu adamasca.
3. 24 scaune pe teliu la feliu cu canapelile.
4. 4 jilțuri pe teliu la feliu cu canapelile.
5. O masă mare rotundă de mahonu.
6. Șese perdele de adamască cu necesariile lor.
7. Un sfeșnicariu de ulm lustruit.
8. 4 sfeșnice de bronzu.
9. 2 scuipători.
b) Doue odăi:
1. Doue paturi de scânduri.
2. Doue mindire umplute cu pae.
3. Șese perne de parete umplute cu pae și îmbrăcate
cu adamasca.
4. O salte umplută cu 10 oca lână spălată și îmbrăcată
cu adamasca.
5. Doue Macaturi pentru paturi de aceeși materie
cași pernile.
6. 12 scaune pe teluri și îmbrăcate cu adamasca.
7. Doue mese de frasin quadrate și lustruite.
8. Doue scuipători.
9. Un scrin de frasin lustruit.
10. Doue sfeșnice.
24
AXIS LIBRI
11. 4 Perdele de adamasca cu necesariile lor.
c) În odăile servitorilor:
1. 4 paturi de scânduri.
2. 4 mindire umplute cu pae.
3. 12 perini de parete umplute cu pae și îmbrăcate
cu pistra.
4. 4 macaturi de pistra pentru aceste 4 paturi.
5. O masă de bradu quadrată și boită.
6. 4 scaune ordinare boite.”4
Ministerului Justiției, Cultelor și Instrucțiunei Publice,
trimite Casieriei din Iași o adresă cu nr. 59654, care
conținea următoarele:
„Pe temeiul rezoluției Dlui Ministru însemnată pe
adresa No. 5 a presf. Locot. de Episcop a Dunărei de Jos
înregistrată sub No. 74908: cu onoare vă rog să bine voiți
a trimite de urgență cu alăturatele adrese cătră locot. de
Mitropolit al Moldovei și Sucevei și păr. Mitropolit al
Ungro-Vlahiei, de fiecare, pe sumă de douăzeci și doi
galbeni unul, diurna Arhiereilor ce va trimite la Ismail
pentru deschiderea acelei Episcopii și instalarea presf.
locot. de Episcop al acei Eparhii; Tot odată veți triimite
acestui din urmă din respective al bugetului un mandat
cătră casieria de Fălciu pe suma de zece mii lei, pentru
punerea în lucrare a facerei unor veșminte Arhierești
trebuitoare acestei Episcopii, asemine veți libera și Dlui
D. Ghidionescu Șeful Div. Clerului însărcinat a instala pe
părint. locot. de Episcop suma de douăzeci și doi galbeni
din respective al bugetului, jiurnal pentru cheltuielile
necesarie cu mergire și întoarcirea dela Ismail.”5
De asemenea se trimite o adresă de înștiințare pentru
participarea la solemnitatea de deschidere a Episcopiei
Dunărei de Jos și Dlui D. Ghidionescu, însărcinat să
citească în fața publicului mesajul Ministerului.
După conformare și trimiterea listelor cu obiectele
de care avea nevoie la instalare în noua episcopie a
Dunării de Jos, Ministerul trimite Adresa 59656 din
1864 Decemvrie 17 zile, către Prefectura Vaslui, prin care
solicită prefectului să meargă la desfiinţata Mănăstire
Florești, să aleagă lucrurile cele mai bune și să le trimită la
Ismail pentru noua înfiinţata episcopie a Dunărei de Jos.6
Note:
1. Idem.
2. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul Cultelor
și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru înfiinţarea
Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei Dunărei de Jos,
pag. 78.
3. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul Cultelor
și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru înfiinţarea
Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei Dunărei de Jos,
pag. 93.
4. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul Cultelor
și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru înfiinţarea
Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei Dunărei de Jos,
pag. 79.
5. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul Cultelor
și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru înfiinţarea
Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei Dunărei de Jos,
pag. 81.
6. Idem. (Va urma)
AXIS LIBRI
Cuvânt introductiv
la un volum de istorie a culturilor arhaice (II)
M otto: „Un fenomen,
o faptă, o operă ce
nu poartă pecetea complexă
a unui stil, pot să fie orice, ele
sunt lipsite însă de condiţia
esenţială a istoricităţii”
(Lucian Blaga, Fiinţa
istorică, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1977, p. 136)
De la strămoșii noștri geto-
Eugen Holban daci ne-au parvenit multe
etnolog valori arheologice, valori
care ne ajută să reconstituim
într-o oarecare măsură o parte dintre preocupările lor
meșteșugărești și artistice. Rămân însă foarte multe
semne de întrebare, semne referitoare atât la obiceiurile,
cât și la limba vorbită, la mitologie, precum și la modul
în care își organizau locuinţa și, mai ales, cu ce? Desigur,
atât arheologii, cât și istoricii vor mai găsi probabil încă
multe elemente ce vor ajuta la îmbogăţirea imaginii pe
care o avem acum despre cultura strămoșilor noștri, dar
nu numai aceste două domenii sunt capabile să scoată
la iveală noi dovezi. Etnografia, folcloristica precum și
lingvistica, prin mecanismul încă viu al existenţei lor, mai
pot releva încă dovezi grăitoare.
Deși în mod sigur dacii nu au ignorat ţesutul,
meșteșug apărut cam în vremea în care a apărut și olăritul,
adică în epoca neolitică, iar materia primă folosită la
confecţionarea veșmintelor și a obiectelor necesare chiar
unei sumare amenajări a interioarelor locuibile, era
desigur și fibra animală obţinută în mod special din lâna
oilor. Din păcate, datorită perisabilităţii materiei prime
din care au fost confecţionate, nu s-au conservat nici un
fel de obiecte care să ateste prezenţa ornamenticii și în
mod implicit a cromaticii. Practic, nu avem nici un reper
care să ateste arta ţesăturilor. Și, dacă nu s-au conservat
ţesături, datorită perisabilităţii materiei prime din care
au fost confecţionate, dar admitem – logic – faptul că ele
au existat totuși, nu trebuie să ne întrebăm oare cam cum
arătau?
Admiţând că dacii sunt strămoșii noștri, nu trebuie să
admitem oare că noi, ca urmașii lor, moștenim și ceva din
spiritualitatea lor?
Și dacă admitem că îi moștenim pe daci, unde în altă
parte ar trebui să căutăm urmele acestei moșteniri, decât
în creaţia ţărănească.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
Dacă brăduţul sau creanga de brad, ornament care
apare frecvent pe obiecte de ceramică dacică, apare uneori
și pe unele levicere și covoare din lână ţesute și în secolul
al XIX-lea într-o frecvenţă semnificativă și o asemănare
categorică, trebuie să rămânem chiar întru totul indiferenţi
de teamă ca să nu fim acuzaţi cumva de protocromism?
Un motiv decorativ care apare frecvent pe vasele
de ceramică dacică după aproximativ două mii de ani
pe ţesăturile de lână din sud-estul Moldovei, nu trebuie
să ne întrebăm când și cum s-a făcut transferul de pe
ceramica dacică pe ţesături, dacă nu cumva acest brăduţ a
înfrumuseţat cândva și ţesăturile de lână din interioarele
dacilor? Și, de asemenea, credem că ar fi cazul să ne mai
întrebăm dacă nu cumva și alte motive decorative care
apar pe levicerele și covoarele din Matca, Corod, Gohor,
Ţepu, Cavadinești și alte câteva răzășii din acest colţ de
ţară au poposit mai întâi și pe ţesăturile strămoșilor noștri?
S-ar putea ca sobrietatea excesivă manifestată
prin decorul și aspectul de ansamblu al olăriei să fi
fost atenuată în mod fericit și necesar de prezenţa
ornamenticii și a cromaticii ţesăturilor. Dacă materialul,
tehnica confecţionării și tehnologia finală a realizării
ceramicii negre (cenușii), precum și tridimensionalitatea
ei erau satisfăcute – sub aspect artistic – de monocromie,
extinderea spre policromie nefiind neapărat necesară –
și nici solicitată, ori sugerată insistent de vreun element
din cadrul procesului ca atare, tehnica ţesutului și mai
ales a aceluia cu fibra de origine animală oferea o cu totul
altă perspectivă creaţiei. Lâna oilor în starea ei naturală
n-a fost nici odată uniformă, decât în fermele moderne,
specializate, ferme care urmăresc prin uniformitatea
culorii lânii o anumită eficienţă economică. Lâna oilor
din timpurile stră-strămoșilor noștri nu a fost niciodată
uniformă.
Între albul și negrul lânii provenită de la oile unei
turme oricât de mici, există o gamă apreciabilă de nuanţe
oscilânde, fie spre griuri mai reci, fie spre griuri mai calde,
mai roșcate. Multe tonuri intermediare se formează și
prin combinarea nuanţelor închise cu cele deschise,
mai ales atunci când nici măcar lâna aceleiași oi nu este
uniformă sub aspect cromatic. Amestecurile puteau fi mai
întâi combinaţii produse cu totul întâmplător, combinaţii
rezultate din procesul normal de manipulare, începând de
la tunderea oilor și prelucrare a lânii – adică scărmănat,
dărăcit și tors – urmând ca apoi, în timp, în urma unei
îndelungate experienţe să devină treptat chiar practici
voite, practici dirijate, necesare și tradiţionale.
25
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
După cum am menţionat și în prima parte a acestui
material, apărut în numărul precedent al revistei (nr.
40 din septembrie 2018), în unele scoarţe – covoare –
ţărănești apar chiar combinaţii de fire diferit colorate care, specialiști atât din domeniul arheologiei și a istoriei, dar
prin răsucire formează un fir mai gros, fir care capătă o
tonalitate diferită de aceea a celor două fire componente,
privite fiecare separat. Folosit cu totul întâmplător la
început, apoi în mod intenţionat, acest procedeu tehnic
a dus la obţinerea unor pete decorative și a unor vibraţii
cromatice neașteptate, asemănătoare întrucâtva celor
din pictura realizată prin tehnica juxtapunerii. Aceasta
se poate vedea atât la pictura în ulei, precum și la cea în
frescă, tonalităţi greu de obţinut prin alt procedeu.
Descoperirea acestor ingenioase procedee tehnice
folosite în scopul obţinerii unor subtile efecte cromatice
nu poate fi decât opera timpului. Și, importantă nu este
doar tehnica în sine, ci excepţionalele valori artistice care
s-au creat prin aceste mijloace tehnice ignorate de obicei
de cercetătorii lipsiţi de o cultură plastică.
Datele noi ce apar atât în domeniul etnografiei,
precum și al folcloristicii, converg spre un singur adevăr
ce așteaptă însă a fi prezentat în mod convingător. Ne mai
lipsesc poate unele elemente capabile să transforme acel
material etnografic, folcloric arheologic,
etc., în bună parte descoperit deja, în
argumente incontestabile ale continuităţii
culturale, argumente ignorate încă de
logica noastră.
În afară de nuanţele pe care lâna
naturală i le punea la dispoziţie ţesătoarei
fără a-i solicita vreun efort tehnic special
de impregnare cu pigmenţi cromatici
ai fibrei, mai existau și posibilităţile de
colorare a lânii albe cu ajutorul pigmenţilor
extrași din plante. Nu suntem în posesia
vreunor date certe care să ateste folosirea Covor Matca
acestor pigmenţi din vremuri antice, dar nici a unor dovezi
care să poată infirma ipoteza folosirii lor. Cercetarea
creaţiei artistice a geto-dacilor, și dincolo de materialele
arheologice descoperite pare desigur o acţiune fantezistă,
mai ales dacă ignorăm ultimele descoperiri din domeniul
etnografiei. Complexitatea artei noastre ţărănești, și, de
fapt, a spiritualităţii ţărănești în general, complexitate în
care se vede foarte clar amploarea resurselor sale valorice,
nu poate fi explicată însă altfel, decât și ca un fenomen
de continuitate spirituală autohtonă ce s-a desfășurat în
milenii. Și, dacă încercăm să căutăm un reper cultural
în timp și neapărat în acest spaţiu – putem ignora oare
civilizaţia și cultura dacică? Cei care ar considera că
ar fi posibilă structurarea unui sistem cultural atât de
bine consolidat, precum este cel al culturii ţărănești din
România, într-un timp relativ scurt, adică doar în câteva
secole, comit o gravă eroare.
Înseamnă că ei nu au înţeles partea esenţială din
ceea ce înseamnă spiritualitate arhaică. Nu ne referim,
26
AXIS LIBRI
desigur, la unii diletanţi dornici de afirmare cu orice preţ,
indivizi care au fost numiţi în posturi de cercetători pe
cine știe ce criterii, după ’89 încoace. Ne referim și la unii
și a etnografiei care nu au reușit să pătrundă în tainele
istoricităţii actului creator din spiritualitatea arhaică. De
fapt, ei nu au reușit să descifreze în structura valorică a
obiectelor etnografice și a faptelor folclorice, prezenţa
Timpului ca dimensiune fundamentală în determinarea
stilului, de fapt a valorii estetice a actului cultural.
Eronată este de asemenea și ipoteza importării cu orice
preţ a acestora din alte zone ale globului ori a imigrării
lor, odată cu grupurile de populaţii ce au trecut pe aici
și s-au stabilit în acest spaţiu în timpul marilor vârtejuri
ale migratorilor. Valuri de migratori au trecut, desigur, pe
teritoriul ţării noastre și poate mai mulţi decât în oricare
alt spaţiu geografie. Unii dintre migratori au mai și rămas
aici definitiv, amestecându-se mai mult sau mai puţin
cu populaţia autohtonă, pe care au influenţat-o probabil
parţial, și poate mai mult sub aspect biologic.
Și, mai ales, trebuie menţionat, neapărat, un anumit
fapt; migratorii nu au venit cu războiul de ţesut după
ei și nici cu vreo experienţă deosebită în tehnica și
arta ţesăturilor. Dacă mai apar totuși
unele influenţe – urme – susceptibile de
contaminare, chiar și în straturile mai
profunde ale spiritualităţii noastre, acestea
se pot găsi mai mult în folclorul literar,
literar-muzical și chiar în mitologie.
Unele penetrări apar, desigur și în arta
ţesăturilor, dar ele sunt de dată mai recentă
și, anume, de pe la sfârșitul secolului al
XVIII-lea și, mai ales, din secolul al XIX-
lea. Aceste influenţe au fost aduse de boieri,
iar de la ei s-au extins apoi și în unele sate,
prin intermediul unor categorii sociale
minore sub aspect statistic. Este vorba de unele familii de
ţărani mai bogaţi, precum și de cele ale unor comercianţi
sătești, înrudiţi – prin încumetrire – cu boierii. În felul
acesta a pătruns covorul cu nișe pentagonale, influenţat
de mihrabul islamic. Acest tip de covor, combinat în mod
fericit cu unele motive autohtone și în special cu motive
antropomorfe, s-a ajuns la apariţia unor covoare de mare
expresivitate și rafinament estetic. Ele nu au trecut însă
niciodată dincolo de gospodăriile categoriilor sociale
menţionate mai sus. Altele, tot din spaţiul islamic, au
rămas însă într-un stadiu de neacceptare. Tot în această
perioadă a apărut și tehnica de ţesut „în cârcei”, tehnică
prin care s-a încercat imitarea nodului oriental. Atât
modelele respective, precum și tehnica au fost repede
abandonate, înainte ca ele să afecteze prea mult stratul
profund al spiritualităţii ţărănești.
De aceea considerăm că este necesară o investigare
insistentă pentru descoperirea tuturor urmelor, din toate
timpurile, urme ce mai persistă încă în spaţiul de formare
AXIS LIBRI
și locuire al românilor, dar nu ca fenomene izolate înscrise
doar în epoca în care sunt datate, ci ca posibile părţi ale
unui flux cultural, ce s-a manifestat în timp îndelungat pe
aceste meleaguri.
Pe de altă parte, bogatul material etnografic și
folcloric descoperit până în prezent, mai ales în
domeniul ornamenticii ţesăturilor de casă, ne relevă o
existenţă culturală străveche. Enunţurile timide și dificil
demonstrate, referitoare la provenienţa lor dintr-un tezaur
autohton peren sunt încă privite cu oarecare suspiciune.
Documentele istorice (deși puţine deocamdată), urmele
arheologice (deși parţial lacunare), dar mai ales materialul
etnografic ne impun, totuși, un adevăr ce este și în consens
cu logica. Și anume, continuitatea culturală.
Dorinţa rezolvării rapide și cu orice preţ a acestei
teme, de fapt o directivă pripită, impusă de regimul
comunist, a determinat eșecul lamentabil și, bineînţeles
compromiterea ei, iar ideea în sine este privită și în
prezent cu multă suspiciune. Aceasta nu înseamnă însă că
tema continuităţii spirituale, în general și în special aceea
a poporului român, trebuie respinsă neapărat din capul
locului. Și aceasta nu din motive neapărat patriotice, ci
din motive pe care însăși logica cercetării, obiectivitatea
le solicită, le impune.
Un prim argument care pledează în
favoarea acestei ipoteze, argument pe care
l-am mai comentat și în alte studii este valoarea
excepţională a artei noastre populare, a folclorului
literar-muzical, a mitologiei... Analizate fie separat, fie în
ansamblu, ele relevă esenţe stilistice de mare complexitate,
esenţe ce nu pot fi justificate – motivate – decât ca
rezultat al unui proces istoric de lungă durată și de mare
profunzime.
Un alt argument strâns legat de primul este, după
cum am afirmat și mai sus, apariţia – persistenţa unor
elemente de cultură dacică în spiritualitatea ţărănească,
cum ar fi, bunăoară și brăduţul geto-dacic în ornamentica
covoarelor din secolul al XIX-lea. Despre acest motiv,
precum și despre alte urme ale culturii dacice în cultura
ţărănească vom comenta în alte episoade.
În această tentativă plină de speranţă se înscriu și
cercetările noastre, din care prezentăm câteva în acest
material.
Relatând un fapt etnografic oferit de cercetări
proprii, efectuate în Valea Zagrei (jud. Bistriţa Năsăud1),
considerăm că aducem un argument în favoarea acestei
ipoteze.
Ţesăturile din lână de interior, din această zonă, au
avut într-o perioadă cuprinsă cam între a doua jumătate
a secolului al XIX-lea și până la cel de-al Doilea Război
Mondial – ornamentica, în general, dar mai ales cromatica,
de o anumită sobrietate. Erau folosite mai mult tonurile
naturale închise-deschise ale lânii, iar ca ornamente
apăreau doar dungile de diferite lăţimi și punctele mari,
expresive.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
Primele informaţii culese pentru această perioadă
pledau în favoarea unei sobrietăţi excesive ce venea
din timp și a ignorării posibilităţilor de lărgire a gamei
cromatice. O aprofundare a cercetărilor de teren ne-a
schimbat însă această primă impresie.
Pornind de la policromia costumelor femeiești,
realizată în mare parte din pigmenţi vegetali, costume la
care îmbinarea culorilor demonstrează un gust sigur și o
îndelungată experienţă în extragerea și fixarea pigmenţilor
vegetali, precum și în armonizarea lor. Pornind de la
acest prim reper, am aflat că într-o perioadă mai veche
se folosea aceeași complexă policromie – realizată prin
utilizarea pigmenţilor vegetali. Alternanţa unor concepţii
artistice impuse de un fel de modă, care se manifestă și în
creaţia ţărănească arhaică, nu îndepărtează totuși creaţia
de structurile sale specifice (un lucru de care mai trebuie
să ţinem seama neapărat, în cazul în care intenţionăm să
luăm în considerare exemplul de mai sus, este că aceasta
s-a produs în epoca modernă, epocă în care durata unei
astfel de mode este mult mai mică decât era în trecutul
îndepărtat. Important este însă faptul că în ambele cazuri
se demonstrează că experienţa și valoarea artistică a unui
gen, acumulată în timp, este preluată de un altul, după
ce acela 1-a abandonat și care-l poartă uneori veacuri și
milenii, ca apoi s-o redea în totalitate sau parţial, genului
respectiv.
În afară de tehnica confecţionării formei, trebuie să mai
amintim și cromatica impusă de olăria neagră (cenușie),
recunoscută în toate timpurile prin sobrietatea ei.
Numărul cuvintelor cunoscute ce se bănuiește a
proveni din limba geto-dacilor este foarte redus. Din
acest motiv și cercetarea etimologiilor, întâmpină mari
dificultăţi, deși este posibil ca printre cuvintele existente
în vocabularul nostru, să se mai afle unele capabile să
îmbogăţească acest fond.
Între cuvântul sâmbră, cu etimologie necunoscută,
frecvent folosit în trecut, în Moldova, Transilvania și Banat
și cuvântul sâmbure, inclus în fondul autohton, există o
asemănare fonetică ușor sesizabilă, dar sensurile lor sunt
atât de diferite, încât nu se poate discuta despre o înrudire.
Cuvântul sâmbră este menţionat de toate dicţionarele
noastre, cu sensul de tovărășie, asociere (în special la arat,
la pașterea vitelor etc.) a sâmbrălui (esc) verb reflexiv - a
se întovărăși, a face o sâmbră cu cineva.
În dicţionarul limbii române literare, editat de
Academia RSR, ediţia 1957, se spune printre altele: „...
Întovărășire în vederea aratului sau a alcătuirii unei stâni
pentru văratul oilor”. Această însoţire sau întovărășire
se numește prin părţile de sud ale Moldovei și prin
Bucovina, sâmbră (Pamfile A.R. 46). Dicţionarele trimit
de asemenea la maghiarul Cimbaro - care are același sens,
de însoţire, „Facem un cimbaro”.
În cartea Ţara Oașului (Cultura materială) Gh. Focșa
spune că „Sâmbra oilor este o sărbătoare pastorală străveche
și complexă ce se desfășoară deodată cu deplasarea turmelor
27
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
de vară, obicei cu semnificaţii multiple; economice, sociale,
estetice, distractive, în care participă întreaga obște a
satului”.
O cercetare minuţioasă efectuată în sudul Moldovei, a
confirmat cele menţionate în dicţionare, dar numai parţial.
În zona Vrancei asocierea se face de către crescătorii de
oi în vederea întocmirii stânii. În partea de sud-est, pe
colinele Covurlui, sensul de întovărășire s-a găsit doar în
câteva sate. Asocierea se referă însă numai la animale de
tracţiune. Atunci când un gospodar nu are decât un cal
sau un bou, se „sâmbruiește” cu un altul, aflat în aceeași
situaţie, adică are tot numai un cal sau numai un bou, sau
în cazul în care unul are ambele animale, dar împrumută
plugul de la altcineva.
În cea mai mare parte a satelor din zona Covurlui,
cuvântul a fost folosit frecvent până acum aproximativ
30-40 de ani, în cu totul alt sens și anume de potriveală a
timpului optim semănării cerealelor.
Timpul arăturilor și al însămânţărilor de primăvară
este împărţit aici în trei sâmbre:
Sâmbra I-a, când se însămânţează floarea-soarelui și
mazărea;
Sâmbra a II-a, când se însămânţează orzul și ovăzul;
Sâmbra a III-a, când se însămânţează dovlecii,
pepenii, porumbul.
„Sâmbra – spun ei – este așa... cum să spun, când
trebuie să semănăm sămânţa. Porumbul trebuie semănat
în sâmbra lui” (Vlădești, Galaţi).
„Sâmbra orzului, adică timpul lui. Dacă nu l-ai
însămânţat în sâmbra lui, nu e bun, n-ai făcut nimic”
(Vlădești, Galaţi).
„Orice sămânţă se bagă – în pământ – la sâmbra ei”.
„Pe la Sf. Gheorghe oamenii spuneau: până aici a fost
sâmbra orzului, după aceea este sâmbra porumbului”.
„I-am nimerit sâmbra” (Puricani).
„Am semănat astăzi, iar după o săptămână iar
semănăm, este altă sâmbră” (Lupești).
„Porumbul trebuie semănat în sâmbra lui” (Brădești).
„A venit sâmbra să dăm ovăzul”, „A venit sâmbra
porumbului”. „Am prins o sâmbră bună la semănat”.
„Când a venit o dată un bătrân și puneam cartofii în
grădină a zis: dacă le-aţi fi nimerit (potrivit) sâmbra”
(Lungești).
„Sâmbră mai devreme, sâmbră mai târzie. Cea mai
bună sâmbră este cea de mijloc” (Pleșa - Berești)
Satele în care apare cuvântul sâmbra cu semnificaţia
de timp optim – cu unele excepţii – pe colinele Covurlui,
extinzându-se până dincolo de Târgu Fălciu spre judeţul Iași.
În partea de vest, la poalele colinelor Tutovei,
cuvântul a fost folosit sporadic, până aproape de
Mărășești. În satele de pe malul Prutului sâmbra își
transformă brusc sensul, cu aproximativ 40 km distanţă
de Galaţi.
Cele două așezări – Foltești și Tulucești, mai apropiate
de Galaţi, nu mai păstrează nicio formă.
28
AXIS LIBRI
Aceleași transformări se produc și pe Valea Chinejei,
vale paralelă cu prima. Aici, însă, la satul în care se produce
trecerea de la un sens la altul, apar ambele sensuri. Este
o excepţie. În rest, satele care au folosit sensul de timp
optim, nu-l cunosc și pe cel de asociere.
Cercetări mult mai reduse ca intensitate – pe care
le considerăm doar niște sondaje – am efectuat și în
judeţele Iași, Bacău, Botoșani, Suceava și Bistriţa-Năsăud
(Valea Zagrei), dar aici nu s-a relevat sensul de timp
optim. Judeţele amintite nu și-au epuizat însă sursele de
informare.
Interesant, dar de altfel explicabil, este și faptul că
sâmbra cu înţelesul de timp optim apare și în satele
din partea cealaltă a Prutului, până dincolo de Kahul.
Informaţiile au fost primite de la diverși săteni care au
locuit acolo până la sfârșitul celui de al Doilea Război
Mondial. Nu putem face precizări referitoare la zona de
extindere a cuvântului în trecutul mai îndepărtat, dar
considerăm că a fost mai mare decât în prezent. Absenţa
acestui sens în așezările din zonele montane, constatată
în urma sondajelor noastre, este explicabilă prin faptul că
ocupaţia principală a sătenilor de aici nu a fost niciodată
agricultura.
S-ar putea ca prin această semnificaţie necunoscută
până acum, ce se referă la momentul cel mai potrivit pentru
semănatul seminţei, sâmbră să se apropie de cuvântul
sâmbure, de fapt tot o sămânţă, însâmburire. S-ar putea ca
acest sens să nu fie prea departe nici de cel al sâmbrei din
Oaș, cunoscut ca moment al organizării stânelor, a trecerii
oilor la pășunat cu toate implicaţiile respective, și chiar al
asocierilor în vederea efectuării muncilor agricole.
Îndrăznim astfel să credem că prin dezvăluirea acestui
nou sens, cuvântul sâmbră se apropie mult mai mult de
fondul de cuvinte geto-dacice.
Cercetată cu atenţie, zona etnografică Covurlui
a dezvăluit multă cultură arhaică, care a dispărut.
De asemenea, credem că încă mai există, dar trebuie
descoperită.
În ornamentică și în scenariile și recuzita unor
obiceiuri, transpar asemănări evidente cu elemente din
cultura strămoșilor noștri și chiar cu elemente din culturi
mai vechi, afirmate pe aceste meleaguri.
Cuvântul sâmbră nu este adus aici de ciobani
transhumanţi. În cazul în care ar fi fost adus, el ar fi păstrat
tot sensul de tovărășie de asociere și în nici un caz în sens
atât de îndepărtat.
Dacă etimonul sâmbră va fi integrat până la urmă în
fondul de cuvinte geto-dacice rămâne în sarcina unor
cercetări viitoare. Deosebit de importantă este însă
lărgirea sferei sale semantice care îl localizează mult mai
temeinic în spaţiul românesc.
Nota:
1. Cercetările din această zonă au fost efectuate în două
etape: în anul 1969 și apoi în anul 1980.
AXIS LIBRI
Mănăstirea Voievodală de la „Măxineni”
de la ciot la „Mireasă a lui Hristos”
Povestea unei deveniri
F rumoasa, aristocrata
și voievodala Biserică
a Mănăstirii „Sfântul Ioan
Botezătorul” și „Învierea
Domnului” de la Măxineni,
județul Brăila, a fost
îmbrăcată în haine luminoase,
de „Mireasă a lui Hristos”,
după ce, din 2004, „ciotul” de
mănăstire care rămăsese din
vremea bombardamentelor
Maria Stanciu din Primul Război Mondial a
jurnalist fost restaurat, rezidit până la
cele mai mici detalii.
Astfel, marți - 25 septembrie 2018 - noua și vechea
ctitorie voievodală a fost sfințită de Preafericitul Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în
prezența a zece Arhierei ai lui Hristos din Sfântul nostru
Sinod: Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Mitropolitul
Exarh Patriarhal de la Târgoviște, Înaltpreasfințitul
Petru, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul plaiurilor,
Înaltpreasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul
Tomisului; Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic,
Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului; Preasfinţitul
Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud;
Preasfinţitul Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei și
Călărașilor; Preasfinţitul Părinte Galaction, Episcopul
Alexandriei și Teleormanului; Preasfinţitul Părinte
Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Preasfinţitul Părinte
Visarion, Episcopul Tulcii și, nu în ultimul rând, gazda,
Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării
de Jos.
Manifestarea din septembrie 2018 a fost pregătită
cu multă grijă, în ultimul deceniu și mai bine, de
Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfințitul Părinte
Casian.
Într-o zi aspră din ultima parte a lunii septembrie,
credincioșii au mers în pelerinaj la Măxineni, câtă frunză,
câtă iarbă. Au fost pregătite șapte mii de târnoseli, pentru
cel puțin tot atâtea suflete care s-au rugat și au așteptat ore
în șir, sub un soare capricios și un vânt care a suflat când a
voit și unde a voit...
Zidurile Mănăstirii Voievodale de la Măxineni au
fost ridicate, din rațiuni de apărare, de multcredinciosul
Voievod Matei Basarab (1632-1654), rămas în istoria
noastră drept „cel mai mare ctitor al neamului românesc”,
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
potrivit caracterizării istoricilor. Ansamblul monahal -
Biserica și stăreția - a fost zidit între anii 1636-16371, fiind
așezat ca o oază de lumină, între ciulinii Bărăganului,
având rol de observație și de apărare. La vremea zidirii,
mănăstirea era așezată la „loc bun și tare”, la granița
Munteniei cu Moldova, în apropierea „raialei (kaza)
Brăila”. Mănăstirea are primul hram „Nașterea Sfântului
Ioan Botezătorul” (al doilea hram - „Învierea Domnului”
- a fost atribuit în 25 septembrie 2018), fiind înzestrată
de domnitor cu „slobozii”, moșii - ocini la câmp, păduri,
baltă, vii și fânețe. De asemenea, mănăstirea era scutită de
taxe și beneficii la vama zonală.
Conștienți de importanța acestei ambasade cultural-
spirituale din Câmpia Bărăganului, toți domnii care
au urmat lui Matei Basarab au îmbunătățit viața de la
Mănăstirea Măxineni prin donații, reparații, extinderi
prin grija domnilor Mihnea al III-lea Radu, Șerban
Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, astăzi Sfânt
Martir, Grigore al II-lea Ghica.
Sub aspect arhitectonic, planul triconc a fost inspirat
de cel al mănăstirilor „Dealu” și „Curtea de Argeș”.
Biserica are trei turle, iar turla-Pantocrator se înalță sveltă
în mijlocul Bărăganului pe douăsprezece laturi, după
numărul primilor apostoli.
Ruinată în timpul Primului Război Mondial
(1914-1918), mai tot secolul XX, biserica Mănăstirii
„Măxineni” a supraviețuit în ruină. Înainte de restaurare,
vechiul zid arăta precum un ciot. În anul 19762, o echipă
de îndrăgostiți în ale istoriei, artei și arheologiei - în
frunte cu profesorul dr. Ionel Cândea, astăzi, membru
corespondent al Academiei Române, directorul Muzeului
de Istorie „Carol I” din municipiul Brăila, și șeful lucrărilor
arheologice de la Măxineni, au cercetat și explorat
șantierul arheologic din vatra monahală voievodală a
câmpiei Bărăganului.
Efectiv, bazele planului de reînnoire a întregului
ansamblu-monahal s-au pus în 24 iunie 1990, de către
Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscop al Dunării
de Jos, când - în mijlocul ciulinilor Bărăganului - a
fost reluată rugăciunea și s-a lucrat la zidirea unui nou
Sfânt Altar, sfințit în 24 iunie 2004, la Nașterea Sfântului
Ioan Botezătorul3. Mulți ani, primul ostenitor în ale lui
Hristos a fost, aici, părintele Simeon Ovezea (+2002),
un mărturisitor în închisorile comuniste, care a trăit
într-o baracă până în cea din urmă zi, aceasta fiindu-i și
mormânt4.
29
An XI, nr. 41, decembrie 2018
LO ALIA
După planuri de restaurare, după aprobări peste
aprobări, după multă rugăciune și jertfă s-a rezidit vechea
și noua așezare monahală. În 2008, când am ajuns acolo
întâia dată, într-o documentare, greu aș fi crezut că există
persoane, oamenii lui Dumnezeu, care ar putea readuce
strălucire în acest loc, plin de ciulini și scaieți...
Astfel, pe baza proiectului întocmit de arhitectul Călin
Hoinărescu, proiect distins cu Premiul Național pentru
Arhitectură, în 2013, „ciotul” vechii biserici a fost reașezat
cărămidă cu cărămidă. Cu dibăcie și multă dragoste, calfele
și zidarii de la SC „Dedal-Bahamat” - Galați (manager
Dumitru Bahamat) - au dat grandoarea și măreția de
odinioară vechii biserici voievodale. A fost refăcut zidul
mănăstirii, dar au fost reamenajate și anexele, crama și
stăreția fiind acum o bijuterie arhitecturală. A fost reclădită
vechea anexă - stăreție - potrivit documentelor din veacul
al XVIII-lea și începutul veacului al XIX-lea, precum și
zidul (gardul) istoricei cetăți din inima Bărăganului.
Vechea pictură nu s-a păstrat, însă, în 2015, domnii
Daniel și Maricel Codrescu din București, tată și fiu, au
dat noblețe locașului sfințit în 25 septembrie 2018, de
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Astăzi, în câmpia Bărăganului, zidurile vechii așezări
domnești au revenit la viață, prin cruce și înviere, cum
spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la slujba
de resfințire a ctitoriei voievodale. Restaurat exemplar,
vechiul și noul Sfânt Altar stă într-un dialog peste veacuri
și într-o tainică comuniune cu noua biserică, cu hramul
„Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”, ridicată după 1990.
Împreună dau astăzi o nouă configurație Bărăganului
și sunt pentru noi, creștinii, o oază de verdeață care a
transfigurat câmpul cu ciulini într-o „Grădină a Maicii
Domnului”.
„Mănăstirea Măxineni este un simbol al Crucii și al
Învierii. Poporul român este un popor purtător de cruce prin
istorii și căutător de cruce spre înviere. Vedem aici taina
crucii și a Învierii simbolizată de o mănăstire care a fost
bombardată, dar care astăzi a înviat, a revenit la frumusețea
cea dintâi, pentru că nu doar a fost reconstruită, ci i s-a dat
și o pictură foarte frumoasă, pe care au executat-o cei doi
pictori din București, domnii Maricel și Daniel Codrescu.
Este o pictură foarte adaptată la această mănăstire, pictura
inițială dispărând când mănăstirea a fost bombardată, în
1917”, a spus Preafericitul nostru Părinte Daniel.
Pictura împarte o lumină aparte rugătorului, fiind
predominată de culori de lumină, alb, galben, bleo-ciel și
verde, în toate luminile și nuanțele lor.
Pentru că această biserică este mărturia unui locaș
renăscut din propria-i cenușă, Preafericitul Părinte
Patriarh i-a atribuit și hramul Învierea Domnului.
Gazda, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, a mulțumit
Părintelui Patriarh, ierarhilor prezenți și credincioșilor
care s-au ostenit să aștepte ore în șir la Sfânta Liturghie
și, apoi, pentru a trece prin Sfântul Altar ca să primească
harul ceresc. „Ce este astăzi, ce este timpul de aseară și până
30
AXIS LIBRI
astăzi, decât o expresie a învierii timpului frumos și luminos
prin rugăciune și muncă. Vedem în acest Altar înnoit și o
înviere a noastră, pentru ca sufletele și inimile noastre să
se îndrepte, cu mulțumiri, către toată lucrarea pilduitoare
a Preafericirii Voastre, atât ca Arhiereu al lui Hristos, cât
și Corăbier al Bisericii din România, care printre vânturile
și valurile istoriei se îndreaptă mereu spre limanuri bune”,
sublinia Înaltpreasfințitul Casian.
În împrejurimile încă dominate de ciulinii Bărăganului,
vechea și noua Biserică Voievodală este, astăzi, o candelă
de lumină, un far aprins peste veacuri ce grăiește de
faptele mărețe ale lui Matei Basarab, de visurile Sfântului
Martir Voievod Brâncoveanu, frânte de iataganul otoman,
de jertfa atâtor generații de monahi și creștini care nu
s-au lăsat islamizați, dacă ne gândim că Brăila a fost raia
turcească vreme de aproape trei sute de ani, între 1554
(era ocupată încă din 1538-1540) și 1829. Și dacă sfințirea
din 25 septembrie 2018 a fost posibilă, ea se datorează
și jertfei părintelui Simeon Ovezea, care ani la rând a
vegheat singur, printre ruinele cetății voievodale, până ce,
prin grijă arhierească, de Sus, viața aici s-a înfiripat și s-a
întraripat...
La așezarea voievodală de la Măxineni, ciulinii s-au
transfigurat în trandafiri și în crini imperiali, iar în prag
de seară, din depărtare, cuvântul rugăciunii neîncetate se
îngână cu glasul - de chemare - al clopotului, cu cântecul
„luminatei ciocârlii” care ne vestește „unde sunt cei care
nu mai sunt”. Ei, voievozii și monahii jertfitori și jertfiți
pentru Hristos nu au dispărut în neant sau în văpaia
focului, ci doar „s-au ascuns în lumina Celui Nepătruns...”5
Note:
1. Ionel Cândea, Mănăstirea Măxineni, vol. I, Muzeul
Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2012, p. 2
2. Maria Stanciu, Mănăstirea Măxineni, județul Brăila,
Preasfințitul Episcop Casian va sfinți altarul noii biserici din
inima Bărăganului, în Viața liberă nr. 4442, joi - 24 iunie 2004,
p. 3 - Eveniment.
3. Maria Stanciu, „Mii de pelerini au răspuns prezent la
«lecția Voievozilor». PS Casian a sfințit Altarul noii biserici din
Bărăgan, în Viața liberă nr. 4443, vineri - 25 iunie 2004, p. 3 -
Eveniment.
4. Dicționarul Ortodoxiei Românești, Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, p. 389-390.
Credință, istorie și cultură la Dunărea de Jos, Repere ale
vieții mănăstirești în Eparhia Dunăriii de Jos, pr. Daniil
Oltean, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2005, p. 392-393;
Recomandarea Înaltpresfințitului Părinte Casian adresată
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și Preafericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul BOR, pentru ca protosinghelului
Simeon Ovezea - starețul Mănăstirii Măxineni - să i se acorde
rangul de Arhimandrit. Părintele s-a numărat printre martirii
și mărturisitorii din vremea ateistă, fiind închis - între 1953
și 1964 - mai bine de opt ani. A trecut la Domnul, în 2002, în
urma unui incendiu din care nu a mai putut fi salvat. Arhiva
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond Mănăstirea Măxineni,
dosar nr. 52/1998, adresa nr. 300 din 3 februarie 1998, eliberată
de Episcopia Dunării de Jos, fila 11.
5. Nichifor Crainic, „Unde sunt cei care nu mai sunt?”.
AXIS LIBRI
„Ein tango für dich”
L a 24 ianuarie 1931,
lumea bună a
Galaților a fost zguduită
de o veste neașteptată:
„Senzaționala sinucidere
din strada Democrației.
Cum și-a pus capăt
zilelor doamna Dodo
Boulgarakis” – anunț
cu litere mari în ziarul
„Acțiunea”.
Violeta Ionescu Cine n-a cunoscut-o
scriitoare
pe respectabila doamnă
Sidonia, zisă Dodo, nevasta procuristului Gheorghi
Boulgarakis din Port, de la firma Hollis? Drăguță,
plăcută, iubită de soț, de prietene – avea, într-adevăr,
multe prietene! - apreciată în toate cercurile înalte
ale urbei... Cel mai mare semn de întrebare nu era
cum s-a întâmplat una ca asta, ci de ce, cum a fost cu
putință, cum de a recurs tocmai ea la un asemenea
gest? O femeie atât de veselă, de prietenoasă, de
talentată, iubitoare de frumos, sensibilă, inventivă,
de bine primită în societate, plină de vervă, care era
în stare să întrețină atmosfera unei serate întregi,
tocmai ea să dispară așa, dintr-o dată, fără nicio
explicație, ca și cum ar da cu tifla tuturor celor pe
care i-a făcut s-o îndrăgească? Ce anume a împins-o
în prăpastie? Să fi fost, oare, chiar atât de nefericită?...
Nu, așa ceva era de necrezut!
Înainte, lumea mai murea de epidemii, de
războaie, de boli incurabile, de accidente. De la
o vreme, însă, la modă, erau sinuciderile, fie că
alegeau să se spânzure, că se
otrăveau, se aruncau înaintea
trenului ori se înecau în Dunăre.
Dar, pentru Dumnezeu, aveau
motive temeinice! Ziarele anunțau
mai în fiecare zi, la rubrica de
senzație, falimente, cozi uriașe
pentru obținerea un loc de muncă,
depresii, decese neașteptate
provocate de mizerie și de lipsa
hranei. Iarna era aprigă, portul
înghețase, nu mai avea nevoie de
An XI, nr. 41, decembrie 2018
ERSONALIA
oameni, mulți nevoiași alergau de dimineața până
seara să câștige ceva gologani pentru a cumpăra
o pâine și se întorceau seara acasă, disperați, cu
mâinile goale. Nu aveau cu ce să-și hrănească
familia și porneau pe străzi fără țintă, unii căzând
la marginea trotuarelor sau chiar în mijlocul străzii,
înlemniți de frig, neluați în seamă de nimeni. Patru
au fost găsiți morți pe stradă, numai săptămâna
trecută! Pe lumea cealaltă măcar nu le va mai fi
foame! A impresionat pe mulți – așa, ca dramoletă -
tânărul de 16 ani, ucenic la o frizerie, care a preferat
să se spânzure, decât să-și ducă viața cu o leafă de
mizerie.
Mă rog, acestea erau cazuri de înțeles. Dar
Dodo?!
Dacă în inima și mintea doamnei Boulgarakis
nu mai putem intra acum, pentru a înțelege ce s-a
întâmplat cu adevărat în viața ei, în ultimii... hai
să zicem cinci ani de zile, de când a adus-o soțul,
din Fanarul Constantinopolului tocmai la Galați,
să încercăm să aflăm măcar ce s-a petrecut în
ultima ei zi din viață. Reporterul de la „Acțiunea” a
investigat cazul și ne-ar putea ajuta. A aflat el ceva,
dar nu totul. Și, după părerea mea, s-a cam pripit.
Să mergem așadar ușor, pe firul narațiunii lui,
dar s-o luăm de-a-ndoaselea, fiindcă el a început
cu povestirea soțului. Ei bine, eu îl voi lăsa pe soț
deoparte, deocamdată, și voi începe cu povestea ei,
a eroinei acestor zile.
Strada Democrației era – este și acum - o arteră
întortocheată, mai aproape de centru decât de
periferie, care leagă strada Brăilei de Piața Nouă. La
31
An XI, nr. 41, decembrie 2018
ERSONALIA
numărul 50, familia Boulgarakis a cumpărat o casă,
nu prea mare, dar destul de spațioasă, la intrare cu
doi lei de piatră pe treptele terasei. Deasupra ușii, un
acoperiș de sticlă în evantai, cu un păun în vitraliu,
arunca lumini vesele pe fețele celor care intrau și
ieșeau. Urma o marchiză și un antreu, din care se
trecea în salonaș, iar de acolo se deschideau mai
multe uși, spre bucătărie și atenanse, spre dormitor
și, mai departe, spre un vestiar. Casa era intimă,
primitoare, dar fără mari pretenții.
Culmea e că nici măcar în ultima zi din viața ei,
nimic nu a prevestit ce va urma. Dacă nu s-ar fi uitat
în oglindă... Dar putea să nu se uite? S-a uitat și ce
a văzut? Nu-i venea să creadă! Să fie adevărat? Și
doar avea numai 34 de ani! Atât de repede?... S-a
așezat pe pat și a stat așa câtva timp nemișcată, până
a întrat soțul ei, care își căuta manșetele fiindcă se
pregătea să plece la birou.
Primul fir de păr alb nu este o tragedie pentru
nimeni. Dar la 34 de ani? Pe Dodo o înspăimânta
bătrânețea. Putea să-l fi ascuns de buclele de pe
frunte, existau vopsele, trucuri, dar până când? Pe
cine și cât timp ar fi mințit?
Nici nu începuse bine ziua, că armeanul din colț
pornise cu cobilița pe umeri, călcând apăsat zăpada
întărită și strigând cât îl ținea gura: „Iaurgiu!”,
„Iaurgiiiuuu!”... Se lăuda că avea cel mai bun iaurt
din Balcani, armeanul ăsta, și nu exagera câtuși de
puțin. Îl luai cu paleta și tremura ca o piftie. Dodo
știa ce înseamnă un iaurt de calitate, doar copilărise
pe malurile Bosforului, în cartierul grecilor, al căror
iaurt rivaliza cu ayranul turcesc. Încerca și ea, aici,
la Galați, combinațiile știute de demult: țațakis, un
amestec cu castravete, usturoi și mentă, ori dulcele
acela răcoritor, iaurt cu portocale și mentă... Dar
parcă nu aveau gustul pe care-l știa de la bunica
Anghelina, iaiaca ei, cum spun grecii, cea cu povești
și bunătăți nemaivăzute care o făceau altădată atât
de fericită.
Ieși la poartă, să cumpere de la armean,
strigându-l veselă, ca-ntotdeauna:
— Hei, kir Garabed! Cum dai ulciorul?
— Păi, dacă-ți dau dumitale toată marfa, eu ce
mai vând azi?
— Păi, dacă eu îți cumpăr toată marfa, ce ai
nevoie să mai vinzi?...
— N-ai dumneata bani, coniță, să cumperi tot
iaurtul meu!
— Poate că am, poate că n-am. Da’ pe ăsta cât
ceri?
32
AXIS LIBRI
Și uite-așa se tocmeau, se hârjoneau, până
ajungeau la o înțelegere. Ca-n piețele orientale,
fiindcă Dodo știa că nu trebuie să cumperi din
prima, că jignești vânzătorul. Și, decât să-l jignească
pe kir Garabed, mai bine îngheța de frig la poartă.
Cu ce a luat, i-a pregătit, ca de obicei, un mic
dejun copios bărbatului său, a mâncat și ea ceva în
grabă, a strâns totul, fiindcă dăduse liber menajerei,
și l-a condus pe Jorj al ei până în marchiză, așa
cum făcea întotdeauna când el pleca la birou.
După sărutul de rigoare, ea mai pronunță și două
rugăminți fierbinți: „Să-mi aduci, Jorj, când vii
diseară, o pereche de pantofi noi, știi, pentru balul
de sâmbătă, de la clubul elen!”, motivă ea, „dar să fie
cu toc mic, ai grijă, să nu fim Pat și Patașon!...” - avea
întotdeauna grijă să nu-l întreacă în înălțime, că nu
se făcea. „A, și încă ceva: o placă! Caută-mi de unde
știi placa aceea, cu muzica din filmul „Ein tango für
dich”, pe care l-am văzut împreună, la Trianon!”...
Melodia făcuse vogă în toate cercurile, îi plăcea atât
de mult și o fredona toată ziua. Aflase că a sosit în
Galați, dar nu știa sigur la ce magazin. Să caute, să
nu se lase până n-o găsește! „Du-te la „Odeon”, pe
Domnească, la colț cu Fraternității, sau la „Lyra”,
la „Harpa”, ori la „Mozart”, vezi tu. Sau dacă nu, la
Frații Grifon, tot pe Domnească. Iar când mi-o vei
aduce, să mi-o pui să o ascult... la infinit!”...
— Ești nebună, Dodo!
— Da, recunosc. Întotdeauna am fost un pic
nebună. De ce m-aș cuminți tocmai acum, când
mai am atât de puțin și... Eh, dar lasă, acum du-te și
fă cum ți-am zis!
Era foarte pasională, Dodo a lui, iar el nu putea
refuza nimic acestei frumuseți care îi devenise soție
prin nu se știe ce minune zeiască. Astăzi, Jorj va pleca
mai devreme de la birou, ca să caute prin magazine.
Avea o misiune grea. Nici pantofi de damă fără damă
nu e ușor să cauți – spera totuși să găsească ceva la
Edmond Cohen, pe Domnească. Nici o placă nou
sosită în oraș nu e ușor de găsit. Pentru asta, avea
de colindat. Greu, dar nu imposibil, fiindcă nicio
dorință de-a lui Dodo nu era de neîndeplinit!
Prima oară, Gheorghe Bulgarakis a văzut-o
pe fereastra cancelariei, pe când era profesor
la liceul „Fanar”, din cartierul omonim al
Constantinopolului, unde sunt educați urmașii
fanarioților greci și bulgari. Era în curtea școlii,
veselă, exuberantă, de o frumusețe ireală – cel
puțin așa i s-a părut lui atunci. Să fie elevă la acest
liceu?, s-a întrebat. Nu, venise să-și ia sora acasă.
AXIS LIBRI
A urmărit cele două fete, dar în cartierul acela
cu străzi întortocheate, împletite într-un urcuș
abrupt, le-a pierdut repede urma. În aceeași seară,
însă, a reîntâlnit-o în restaurantul unde ea cânta,
acompaniată de un pianist. Probabil, mai mult decât
coleg de scenă, fiindcă privirile lor se întretăiau cam
cu înțeles. Din momentul acela, n-a mai avut liniște.
A impresionat-o cu tot felul de atenții, până i-a
cerut mâna și s-a asigurat că nu va fi refuzat. Pentru
asta, a trebuit să ridice statutul social al întregii
familii: sora Ariadna și bunica, madame Calypsi,
o aristocrată văduvă, scăpătată, care își întreținea
nepoatele cu greu.
Domnul Boulgarakis era un om bogat, pentru
el nu a fost niciun efort să o scoată pe Dodo din
anturajul pe care îl frecventa și să o „transplanteze”
într-o altă lume, aici, la Galați, unde, datorită
frumuseții, a talentului ei nativ de a inventa noi
modele de vestimentație și a firii ei exuberante,
a câștigat repede prietenia multor doamne. Era
dorită, apreciată și întotdeauna bine primită în toate
cercurile societății gălățene, atât românești, cât și
grecești. Iar vechea iubire, dacă o fi existat cumva, se
stinsese demult. Cel puțin, așa-i plăcea lui să creadă.
Dar să revenim la eroina noastră, care, după
plecarea soțului ei, și-a reluat lucrul la rochia pentru
balul de sâmbătă. Fusta lungă, mulată pe talie,
bustul din tul cu dantelă pe margini, cu un decolteu
ascuțit și cu spatele gol – model destul de deochiat
pentru vremea aceea, făcea din Dodo o avangardistă
cu gusturi mondene și inspirații îndrăznețe în ce
privește fanteziile vestimentare. Doamnele din elita
gălățeană o admirau, o imitau și se întreceau în a
o invita la prânzuri și supeuri. Peste tot, însă, se
prezenta la braț cu soțul ei, care n-o slăbea din ochi
o clipă.
Faptul că era căutată și consultată adesea, a
încurajat-o să deschidă ea însăși, pe Berthelot 18,
într-un spațiu închiriat, un atelier de lux, croitorie
de damă, rochii și mantouri, devenit în scurtă vreme
un loc de pelerinaj și de încântare.
Însă toate pe lumea asta au un suiș, o culme și
un coborâș.
Cu doi ani în urmă, Jorj s-a îmbolnăvit, a făcut o
formă gravă de anemie și a stat internat multă vreme
în spital. Avea nevoie de îngrijire, dar, mai ales, avea
nevoie urgentă de sânge pentru transfuzii. Cum nu
avea rude la Galați și nimeni la care să apeleze, ea
n-a stat pe gânduri o clipă. Îi datora mai mult decât
viața, așa că a donat sânge pentru el, fără să ezite.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
ERSONALIA
Afacerile nu mai mergeau ca înainte și, în scurt
timp a trebuit să închidă atelierul. Mai mergea,
împreună cu o domnișoară care o însoțea la
lucru, pe la casele care o solicitau, unde crea și
confecționa rochii complicate și fistichii. Situația
aceasta o enerva, o punea într-o postură umilă și
ar fi renunțat, dacă cheltuielile casei i-ar fi permis.
Într-o zi, pe când plecau de la o doamnă în vârstă
care o tot sâcâise cu pretențiile ei, s-a scăpat față de
fata de lângă ea și a zis: „Uită-te la mine, Marieto: în
ziua când o să-mi văd în oglindă primul fir de păr
alb, eu mă sinucid!”... „Da‚ de ce, doamnă, sunteți
tânără, frumoasă, soțul vă iubește, ce vă doriți mai
mult?” „Ei, dragă, cât mă vezi acum de fericită,
un foc tot am la inimioară! Aici, la voi, Dunărea
este la fel de lată ca Bosforul meu. De multe ori
am privit malul celălalt crezând că e Asia... Ce să-i
faci, toate pe lume au un sfârșit. Ține minte de la
mine asta!”...
Mai avea de cusut perlele de pe plastron, de la
mâneci și de la poale. Operație migăloasă, cu efect,
la care nu renunța niciodată.
Când să încheie, pe la 6 seara, a venit o vecină să-i
ceară niște zahăr pentru ceai. A luat din cămară o
pungă întreagă și i-a dat-o: „Să fie de sufletul meu!”,
i-a zis. Se întunecase, dar nu a mai aprins lumina.
Relatarea domnului procurist Boulgarakis este
știută. Mie mi s-a părut inacceptabil de seacă, dar
mă rog, nu vreau s-o comentez aici.
A venit acasă, cu pantofii și placa promise, a
intrat în curte și s-a mirat găsind casa în întuneric.
L-a frapat mai ales o umbră care se prelungea în
dreptul geamului de la dormitor. Intrigat, a strigat-o
pe soția sa, care mai obișnuia să glumească, stingând
lumina, ca să creadă el că nu este acasă. Și-a descălțat
șoșonii și, văzând că nimeni nu răspunde, a intrat.
Când a ajuns în dormitor, a văzut un corp atârnând
de oberlichtul geamului. Abia atunci a realizat ce s-a
întâmplat.
După cum a mărturisit el mai târziu, cu un calm
desăvârșit, s-a retras, a închis ușa, și a fugit spre circa
a II-a de poliție, de unde s-a întors cu comisarul
Timoianu, care a tăiat șnurul. A venit și doctorul
Manoliu, care a constatat decesul și procurorul, care
a încheiat procedurile, „nefiind bănuieli”.
Trei zile, vecinii și prietenele, câte au mai rămas,
au trecut, pe rând, să-i admire rochia și să asculte,
în loc de prohod, „Ein tango fur dich”, până la
saturație...
33
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
ERSONALIA

Viaţa și personalitatea lui Tudor Vianu

de Vasile Lungu

V olumul de peste 500

de pagini, ediţia a II-
a, revăzută și adăugită, „Viaţa
patru ace”, cu costum și cravată, își saluta, primul,
studenţii...
Structura editorială a cărţii beneficiază de aceeași
și personalitatea lui Tudor disciplină a afirmaţiilor și analizelor exigentului
Vianu”, Editura Minerva, istoric literar Vasile Lungu, cu 12 capitole tematice,
2016, este o monografie dintre care citez doar câteva: „Familia”, „Copilăria
de o impresionantă și adolescenţa”, „Anii fericitelor împliniri”, „Zenitul
anvergură a construcţiei cărturarului”, „Moartea meșteșugarului”..., și alte
epice, pe coordonatele unei câteva subcapitole necesare completării registrului
documentări complete și demonstrativ, rezultat dintr-o acumulare a
riguroase, de o pedantă detaliilor („Note”, „Bibliografie”, „Indice de nume”
Dumitru Anghel
scriitor responsabilitate, excesiv de și 50 de imagini-foto...), încât tabloul epic să fie
severă prin natura reală sau întreg, iar personajul principal, esteticianul Tudor
halucinatorie a evenimentelor și faptelor-argument, Vianu, să aibă o necesară și serioasă poziţionare a
din perspectiva istorică și valorică a operei și personalităţii sale, în contextul unei vulnerabile
individualităţii marelui estetician și om de cultură ipostaze de contrarietate, impusă de caracterul
care a fost Tudor Vianu, semnată de istoricul și cronic al ideologiei agresive a momentului istoric.
criticul literar Vasile Lungu.
O caldă și necesară exegeză a personalităţii de
excepţie din cultura românească, academicianul,
profesorul universitar și scriitorul Tudor Vianu,
„desenat” în clar-obscurul cernut de spectaculoasa
și expresiva ingerinţă ideologică a dosarelor de
„origine sănătoasă” ale comunismului intransigent
și autoritar până la sufocare este portretul realizat
de scriitorul Vasile Lungu, fost student la Facultatea
de Filologie, Universitatea București, promoţia
1963, „G. Călinescu”, care l-a cunoscut foarte bine
pe Tudor Vianu, dascălul de elită universitară al
acestei generaţii (G. Călinescu, M. Ralea, Elena
Vianu, soţia, profesor universitar la Facultatea
de Limbi Romanice și Clasice, Al. Rosetti, Iorgu
Iordan, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, M. Pop, I.
Coteanu, Jacques Byck, E. Papu, G. Ivașcu, Al.
Niculescu, I. Rotaru, Valeria Guţu-Romalo, D.
Micu, Șt. Cazimir...), și l-a judecat, l-a apreciat
și l-a elogiat în limitele excelenţei intelectuale și
universitare, dar sigur și convingător, a adăugat
la statura civică a eminentului profesor, imaginea
sa blândă, manierată și elegantă, care, pe holul
și pe coridoarele Facultăţii de Filologie, vara, pe
căldurile caniculare ale Bucureștiului, îmbrăcat „la
34
AXIS LIBRI
Domnul Vasile Lungu a cercetat foarte serios
și responsabil toată viaţa, personalitatea și opera
subiectului său literar și a găsit clickul necesar
pentru a se feri de judecăţile preconcepute atât de
vehemente și pe atât de imorale, direcţionate spre
traume ireparabile și absurde, și a relevat din Tudor
Vianu un reper cultural de excepţie, într-o perioadă
de... „secetă” a adevărului, marcată de... „tunetele și
fulgerele” unei Istorii fulminante.
Istoric literar responsabil, Vasile Lungu a găsit
„umbrela conceptuală” sub care și-a protejat toate
aserţiunile dintr-o dinamică remarcabilă a faptelor
„eroului” cărţii sale, din care nu puteau lipsi,
evident, excesele, pe un registru emoţional venit
dintr-un perpetuu carusel al unei Istorii cu „reguli”
noi și năucitoare. Din aceste motive sau și din altele
de factură personală, Vasile Lungu a recurs la reguli
stricte, fără menajamente, de judecare, de motivare,
uneori, de apostrofare, alteori, la adresa condiţiilor
culturale de coloratură proletcultistă, deoarece
statura sa civică, intelectuală i-au temperat orice
posibilă adeziune și, tranșant, categoric, a rămas
vertical în afara unor potenţiale... „urale” și aplauze
de complezenţă.
Are ingredientele împotrivirii, pe care le-a
adăugat forţei documentelor și, mai ales, prin
cunoașterea „mecanismelor” ideologiei parazitare
și a „căușului în gură”, cu care l-a scos pe Tudor
Vianu din chingile unei Istorii deficitare.
Demersul editorial rămâne unul cantonat în
arealul documentaţiei riguroase și, în egală măsură,
al tehnicii sale de cercetare, poziţionată știinţific
pe calitatea actelor și pe robusteţea interpretărilor,
din care a rezultat, așa cum spuneam mai sus,
portretul integru al lui Tudor Vianu. Domnul
Vasile Lungu respectă autenticitatea arhivistică și
are responsabilitatea cercetătorului: „Dobândind
cetăţenia română, și-a schimbat și numele, din Adolf
Weinberg în Alexandru Vianu” (p. 12), cu referire la
tatăl lui Tudor Vianu, din capitolul „Familia”.
Parcursul intelectual este direcţionat spre
Germania: „Noviciatul în studiul filosofiei Vianu și-l
făcuse prin străduinţa de a înţelege sistemele filosofice,
care în primele trei decenii ale secolului al XX-lea
s-au afirmat sub autoritatea lui Kant și, îndeosebi, a
teoriei kantiene a conștiinţei active, vechile sisteme
filosofice ale romanticilor Fichte, Hegel și Schelling...”
(p. 27), în acordurile Simfoniei a V-a, a Destinului, de
L. van Beethoven, când, „În... noiembrie 1923, Vianu
și-a susţinut teza de doctorat în faţa unei comisii la
Universitatea din Tübingen” (p. 64).
An XI, nr. 41, decembrie 2018
ERSONALIA
Vasile Lungu se oprește, insistă pe momentul
când Tudor Vianu se întoarce în ţară și pe Debutul
publicistic ca estetician cu articolul „Cultura estetică”,
materializat în colaborări la revistele „Gândirea”,
„Viaţa românească”, „Revista română”..., în paralel
cu un șir de conferinţe pe teme de filosofie aplicată.
Consacrarea pe toate planurile vieţii literare va fi
mereu ascendentă, deși Tudor Vianu nu va fi scutit
de atacuri de tot felul, la început în vârtejul politic,
propagandistic al anilor ’40 și apoi în perioada
comunistă, cu toată implicarea sa diplomatică
convingătoare.
Biograf cu har și cu experienţă, pe tot parcursul
uriașei sale antologii biografice, Vasile Lungu
este meticulos, tranșant, categoric, intransigent,
arogant, uneori, „cârcotaș”, alteori, patetic sau
ironic, intelectual rasat și analist de excepţie,
într-o vreme când toate regulile sunt încălcate. Are
cea mai atipică și vulnerabilă implicare estetică
asupra personalităţii unui eminent Om de cultură,
Tudor Vianu, pe care-l salvează, meritoriu, dintr-
un posibil „fals” al imposturii și al compromiterii
dirijată ideologic.
Gestul altruist al scriitorului și istoricului literar
Vasile Lungu, prin care a pus ordine în tot parcursul
de creator al lui Tudor Vianu este unul de notorietate
și de risc asumat onorant. Domnul Vasile Lungu a
mizat în demersul său recuperator pe elemente
de certitudine, pe documente și, mai ales, pe o
decentă și elegantă analiză critică. Vasile Lungu „a
plusat”, uneori, acoperit de valoarea argumentelor
intervenţiilor sale analitice; a fost imprevizibil,
alteori, când „a atacat” în piano forte, pe portative
din care doar aura personalităţii lui Tudor Vianu era
nuanţată dintr-o perspectivă multiplă și meritorie,
în registrul baroc al unui Coral preclasic de I.S.
Bach.
Domnul Vasile Lungu se dovedește un exeget
meticulos, voalat imparţial, cu doar o mai mult
mimată atitudine de anihilare a cauzalităţilor
„ca să nu-și audă vorbe!?”, dar această ipostază
i-a dat libertatea „să taie în carne vie”, când a fost
vorba să-l salveze pe Tudor Vianu de posibile
suspiciuni... credibile!? Aceasta explică și grijulia sa
preocupare pentru a face cunoscute toate ponoasele
marginalizării filosofului și ilustrului estetician, deși
ar fi putut specula „asul din mâneca” maestrului
cu dosarul său politic, inatacabil într-o perioadă
de violentă atitudine ideologică, ca un... „recurs în
anulare” juridic-documentară.
35
An XI, nr. 41, decembrie 2018
ERSONALIA
Vasile Ghica: Aforismul – Fulger lung încremenit
(Mihai Eminescu)
Î n noianul de tipărituri
care ne invadează,
autohtone și străine (acestea
din urmă toate bestselluri,
evident), din când în când dai
și de cărți scrise de adevărați
profesioniști, de oameni cu
știință de carte, de scriitori
ajunși la notorietate și
înzestrați cu talent.
O astfel de lucrare este
Petruș Andrei „La Curțile aforistului
scriitor Vasile Ghica” (Editura
„Andreas Print”, București,
2018) semnată de eminentul literat Petre Isachi. (,,Când
caracterizezi pe cineva trebuie să fii ori generos, ori
diplomat” – Vasile Ghica).
Titlul amintește de volumele de poezii ale lui Lucian
Blaga: „La curțile dorului” și „La cumpăna apelor”. Ar fi
putut la fel de bine să se intituleze „La cărțile aforistului
Vasile Ghica”, e drept însă că astfel ar fi pierdut puțin din
poezie.
Cartea debutează cu un curriculum vitae aparținând
diligentului critic Petre Isachi, autor al unor opere
de referință, colaborator al multor reviste literare de
prestigiu, factotum al valoroasei reviste „13 Plus”, membru
U.S.R. (filiala Bacău), scriitor despre care au cunoștință
personalități importante ale culturii naționale: Viorel
Savin, Constantin Cubleșan, Mircea Dinutz, Grigore
Codrescu, Corneliu Vasile, Virgil Nistru Țigănuș, Adrian
Voica, Rodica Lăzărescu, Marin Iancu, Cornel Galben,
Valeria Manta Tăicuțu ș.a.
Nu miră pe nimeni că un asemenea literat este distins
cu numeroase premii și diplome de excelență.
Prefața cărții („Meditații asupra Spartanului absolut”)
este semnată de remarcabilul critic literar A.G. Secară,
iar „Postfața” (T.G.V.), persuasivă și pertinentă, aparține
criticului Constantin Ardeleanu. C.D.-ul care însoțește
volumul conține înregistrări produse de Radio România,
datorate doamnelor Andreea și Anca Ionescu.
Primele rânduri din capitolul inaugural deja îmi
fac plăcere pentru că prezintă „Aforismul în era
transdisciplinară”, iar nu în cea postmodernă care,
după cum se vede, și-a dat, în cele din urmă, obștescul
sfârșit, Dumnezeu s-o ierte, că a făcut mai mult rău
decât bine.
Recentul târg de carte „Libris Neamț” (16-19 august
2018) care tocmai mi-a îmbogățit biblioteca, desfășurat
sub genericul „Centenarul Marii Uniri”, a fost un adevărat
maraton cultural care a transformat orașul Roman în
capitala literelor și limbii române de pe ambele maluri ale
Prutului.
36
AXIS LIBRI
La acest impresionant târg de carte, scriitorul Petre
Isachi a avut nu mai puțin de trei lucrări: „Literatura din
Basarabia” – referințe Critice; „Docuficțiuni critice. Vol.
I. Critica Criticii. Vol. II. Critica Poeziei” și „La Curțile
aforistului Vasile Ghica”, despre care facem vorbire în
recenzia de față.
A-l citi pe aforistul „Vasile cel Mare Ghica” în
paradigma transmodernă este o idee inspirată, gânditorul
aforistic trecând peste kitschul postmodernist în ethosul
transmodernității. Transmodernul, după Theodor
Codreanu, ,,este menit a reda omului contemporan
inocența pierdută și parodiată de antropocentristul
postmodernist” („Transmodernismul”, Editura „Junimea”,
Iași, 2005, p. 223).
Cu metodă, criticul literar Petre Isachi trece în revistă
câteva dintre cele 16 cărți de aforisme ale aforistului Vasile
Ghica începând cu volumul de debut „Surâsuri migdalate”,
continuând cu „Cristale de fum”, și cu „S.O.S. iubirea!”
– antologie de aforisme, antologie în care gânditorul
tecucean apare cu 22 de teme-idei ,,regândite, actualizate
și reinterpretate” (p. 14).
Nume strălucite sunt asociate gânditorului aforistic
român, dovedind universalitatea sa, dar și vasta cultură
a criticului Petre Iaschi: Thomas Hobber, Robert Musil,
A. France, Leonardo da Vinci, La Rochefoucauld, Platon,
Camil Petrescu, Stendhal, A. Huxley, Buffon, Malraux,
Alfred de Vigny, Paul Claudel, N. Titulescu, Theodor
Codreanu, Mihai Ralea, W. Shakespeare, Horațiu ș.a. fără
niciun fel de „complex Golescu”. Avem, orice s-ar spune,
cultură de valoare!
Dintre temele preferate de aforistul Vasile Ghica, la loc
de cinste tronează prostia (căreia și eu i-am dedicat câteva
satire, pamflete și sonete): De pe unele frunți și muștele
pleacă dezamăgite; Proștii sunt oameni serioși. Nu se lasă
seduși de umor; În noua noastră democrație am gândit
cu burta și am votat cu picioarele; Are și prostia liderii ei;
Marea plăcere a proștilor e să bulverseze ierarhiile. (p. 55)
„Aforistul contemporan de tipul lui Vasile Ghica,
afirmă Petre Isachi, „este obligat de terțul inclus să fie
trans, cu alte cuvinte și prim și dincolo”, cum ar spune
părintele transdisciplinarității Basarab Nicolescu, „fizician
și filosof trăitor la Paris” (p. 21).
Lapidar (succint sau chiar scurt, după cum spunea în
glumă acad. Mihai Cimpoi despre calitățile unui discurs),
aforismul rivalizează, ca esență, cu „Tanka. Haikuul, Renga,
Haiga. Sigio”, după cum sună titlul celui de-al nouălea
volum din integrala „Ancadierului” de Lucian Strochi,
specii cu formă fixă din Extremul Orient, poezie niponă și
coreeană. Matsuo Basho spunea că „Un poet este mare dacă
reușește să scrie într-o viață șase haikuuri reușite”.
Nu șase, ci zeci dacă nu chiar sute de aforisme îi asigură
gânditorului aforistic Vasile Ghica nemurirea. Spicuim
AXIS LIBRI
câteva: În dezordinea lexicală, zvâcnește poezia ca puiul în
ou; Lectura poate fi un hobby, scrisul niciodată.
Seducătoare filosofia terțului inclus pe care o susține
Petre Isachi (după Basarab Nicolescu) și pe care am
repeta-o, dacă spațiul ne-ar permite. Terțul inclus „Nu
ucide mirarea, (înțelepții trăiesc în Valea Mirării, nu
în Valea Plângerii) nu elimină afectivitatea și creează
înțelepciunea de fiecare zi” (p. 28).
Dintre armele din panoplia aforistului Vasile Ghica,
cele mai de temut sunt ironia și umorul (cap. „Balul
mascat al ironistului”).
Volumele de aforisme citate de către Petre Isachi sunt:
„În ghearele râsului” și „Chef pe Titanic”. Cele două măști
ale ironistului și umoristului Vasile Ghica sugerează
plânsul și râsul sau, mai bine zis, râsul - plânsul lui Nichita:
Râsul – un dans în jurul fricii; Nu scăpați cărțile de umor
în mâna proștilor. Mai bine incinerați-le; Ironia trebuie să
gâdile, nu să muște.
Paginile 32-41 (dar nu numai ele) sunt pline de
rafinament, ele radiografiază aforismele, evidențiindu-le
puterea de analiză și sinteză, iar exemplele sunt grăitoare:
Natura lucrează probabil în compensații. După un Tolstoi,
aduce pe piață și un Stalin. (p. 33)
O autoironie fină: Se spune că înțelepciunea vine cu
vârsta. În cazul acesta, eu trebuie să fiu genial. Și o ironie cu
gust amar: S-au deschis granițele și pentru scriitorii români.
Se pot duce la cules de căpșuni în Spania. (Din păcate cei
care aveau granițele deschise în timpul dictaturii, le au și
astăzi, tot la ,,business class”, bineînțeles).
Că un aforist este un moralist, mi se pare o observație
cât se poate de justă. De la Maiorescu citire: „Arta a avut
totdeauna o înaltă misiune morală și orice adevărată
operă artistică o îndeplinește” (,,Critice”, vol. II).
Citesc uneori poezia contemporană, mărturisește Vasile
Ghica, parcă aș mânca nisip (de pe plaja postmodernă,
desigur).
Spiritul tecucean autoreferențial și referențial este
remarcat în capitolul „Conformismul concesiv ironic al
aforistului Vasile Ghica”. Petre Isachi citează din ediția
trilingvă „În ghearele râsului/ En las gaross de la riso/
Entre les griffes du rire” (Nirom Art Editorial, Madrid,
London, New York – 2016).
Exemplele sunt numeroase și justifică pe deplin
afirmațiile criticului Petre Isachi referitoare la
„Contaminarea” creațiilor lui Vasile Ghica prin contactul
cu operele unor „scriitori de referință precum: Ion
Creangă, Caragiale, Topîrceanu, Al. O. Teodoreanu,
Cervantes, Rabelais, Twain, Swift, Shaw, Hasek ș.a.
„Prozele ultrascurte”, construite pe dihotomia lumii,
sunt „supraîncărcate de sensuri”, dar și de ironie și umor,
ca, de pildă, aceasta: După festivitatea de premiere, unii
scriitori trebuie să spună mulțumesc; alții – bogda prosti”.
Cât adevăr despre lumea noastră literară contemporană!
Adresându-se tânărului scriitor, Vasile Ghica îl
sfătuiește părintește: Fă-ți umorul prieten și ironia scut”
care pare a fi deviza sa de-o viață. („Surâsul lui Icar”.
Aforisme. Cuvânt înainte de Petre Isachi, Editura Eikon,
București, 2015).
Autoironia și ironia sunt nelipsite: Vasile Ghica –
„Răspântie de milenii / Au carrefour des millenaires”,
An XI, nr. 41, decembrie 2018
ERSONALIA
aforisme/ aforismes. Traducțion du roumain. Constantin
Frosin, Editura pentru Literatură și Artă, Geneze, Galați,
1997).
Sintagma „ironia destinului” cuprinde pe toate
celelalte: „ironie populară, carnavalescă, romantică sau
barocă”. Izvorul de inspirație îl constituie, pe lângă educația
intelectuală, experiența de viață dobândită, munca la
catedră, introspecția filosofică și toate filosofiile europene:
„Stoicism, epicureism, scepticism, optimism, platonism,
existențialism” etc. („Despre ironosofia aforismului, p.
69).
Volumul „Chef pe Titanic, proză ultrascurtă, antologie
de autor” (Editura PIM, Iași, 2008) întrunește toate
calitățile aforistului din volumele anterioare.
Religia sau religiile au parte de un tratament
preferențial: Dacă a creat o lume înseamnă că și Dumnezeu
este Poet; Preoții au cele mai mari șanse de a compromite
rapid și eficient o religie. Aferim!
Atunci când este vorba despre artă și cultură, ironia lui
Vasile Ghica este contaminată de satiră și pamflet: Pegasul
criticilor e făcut mai mult din copite; Boala stimulează
gândirea. Dar 80% dintre oameni sunt sănătoși; Aforismul
ar trebui să fie statuia unui gând. (op. cit., p. 74)
Teoria lovinesciană a mutației valorilor estetice nu
este valabilă în cazul aforistului Vasile Ghica. Dacă o
poezie ca „Mărul de lângă drum” a lui Mihai Beniuc
și-a pierdut într-adevăr valoarea astăzi iar conținutul ei
și simbolul sunt perimate, aforismele sale rezistă peste
vreme și vremuri pentru că potențează esențe obținute
din „natură, cunoaștere, mituri, religie, evoluție, educație,
ideal, împliniri, glorie, iubire, fericire, artă, iluzii, destin,
istorie, politică, prostie, timp, secolul nostru, război,
eșecuri, moarte, umor etc. (op. cit., p. 76-77)
„Nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin lui
Vasile Ghica, pentru că el este ,,un îndrăgostit, un împătimit
al cuvântului de spirit, un iubitor de înțelepciune” (p. 83).
Și cum „Marile spirite se întâlnesc” (Voltaire), de la o
asemenea întâlnire nu putea lipsi Petre Isachi.
Am văzut în rândurile anterioare familia nobilă, aceea
a gânditorilor aforistici, din care Vasile Ghica face parte;
toposurile care l-au (re)creat, afirmă documentat Petre
Isachi, sunt: Priponești – Tecuci, Galați, Iași România,
Franța, Europa.
În volumele sale de aforisme și proză ultrascurtă,
Vasile Ghica are un evantai de teme pentru care poate fi
invidiat: „natură, mituri, religie, evoluție, educație, ideal,
împliniri, glorie, iubire, fericire, iluzii, destin, istorie,
politică, prostie, timp, secolul nostru, război, artă, eșecuri,
moarte, umor” („Vasile Ghica și dictatura SE-ului”, p. 90).
În „Postfața” pe care o apreciam în primele rânduri,
Constantin Ardeleanu ne supune atenției doar zece din
miile de aforisme ale gânditorului aforistic, considerate
la superlativul absolut. Ele sunt mult mai multe și va fi
meritul cititorilor să le descopere.
Și în cartea „La Curțile aforistului Vasile Ghica”, Petre
Isachi a rămas ceea ce a fost, este și va fi: „tematolog,
filosof, istoric al ideilor literare, comparatist, psihanalist,
sociolog, critic și istoric literar, eseist, structuralist,
semiotician, teolog, lingvist etc. (Revista „13 Plus”, an
XXI, nr. 189, 2018, p. 41).
37
An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR
100 de ani
Întru Mare Iubire de Neam și de Ţară!
Acest scenariu dramatic
se bazează pe mărturii
documentare care traver-
sează Istoria neamului
Românesc – la 100 de ani
de la Actul Unirii de la Alba
Iulia, 1 Decembrie 1918.
Conceptul regizoral vă
aparţine. Pe scenă sau într-
un spaţiu deschis, în faţa
unui monument istoric.
Livia Ciupercă Crainicul este așezat pe
profesor, scriitor un jilţ – și va prezenta pe
fiecare Personaj Istoric care,
în centrul scenei (sau al platoului ales), își va rosti
replica, după care se va retrage într-un plan (ușor)
îndepărtat; pe rânduri – sau în semicerc (în funcţie
de spaţiu). După ultima replică rostită, în ritmul
melodiei „Hora Unirii”, toţi cei prezenţi se vor prinde
în horă. Vor coborî în sală, printre spectatori sau în
jurul monumentului istoric. Textul este însoţit de note
explicative, strict documentate.
Crainicul: Valuri sângerânde au binecuvântat
acest pământ străbun, de la stră-stră-moșii noștri,
consideraţi „cei mai viteji și mai drepţi dintre traci”
(Herodot), între hotarele – mai mult sau mai puţin
cunoscute – ale străvechii Dacii, hotare care, peste sute
și sute de ani, s-au gospodărit, în mai multe cnezate,
voievodate și ţări. Dar, indiferent de vremelnicele
lor hotare, locuitorii vorbeau aceeași limbă, aveau
aceeași credinţă și aceleași obiceiuri majore. S-au
gospodărit cum au putut și cum le-a permis vreo
talpă vrăjmașă. Avem mărturia cronicarilor noștri că
locuitorii din jurul arcului carpatic aveau credinţa,
neștirbită de niciun vânt dușman, că sunt Români
și-și cunosc menirea. Această încredere a fost
răsplătită de PreaBunul Dumnezeu, prin Actul Marii
Uniri, consimţit, istoric și legitim, la Alba Iulia, la 1
Decembrie 1918.
Se intonează prima strofă din Imnul nostru
Naţional: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel
de moarte, / În care te-adânciră barbarii de tirani! /
Acum ori niciodată, croiește-ţi altă soarte, / La care să
se-nchine și cruzii tăi dușmani!”
Crainicul: HORIA FURTUNA
„Român ești! Ţine minte și simte cu temei
Cum vorba asta dârză te ţine-n braţul ei.
Ea, de copil te-alintă și te-nvaţă când
38
AXIS LIBRI
Întâiul gând ţi-l toarnă în graiul nostru blând!...”
Crainicul: MIRON CRISTEA
— „Sunt aproape 2000 de ani, de când împăratul
Traian a sădit, a altoit nobila viţă românească în
tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând
astfel naștere poporului român”. De străvechea
Alba Iulia „ne leagă amintirea celor mai crude
chinuri și suferinţe, dar și cea mai sfântă nădejde!”
Crainicul: Doar prin suferinţă biruit-am! Să nu
uităm judecata Sfântului IOAN SCARARUL: „Fără
cercare, aurul nu se desăvârșește!”
Cei prezenţi în scenă, rostesc: Amin!
*
Crainicul: ALEXANDRU VAIDA-VOIEVOD
„PRIMUL RĂZBOI MONDIAL a avut un rezultat
mare: acceptarea din partea naţiunilor a principiului
NAŢIUNILE MARI ȘI MICI VOR AVEA DREPTURI
EGALE!”
Crainicul: PANTELIMON HALIPPA
— „Să trăiești și să suferi pentru un ideal”: Unirea
Basarabiei cu România!
Crainicul: ONISIFOR GHIBU
— „Românii din BASARABIA trebuie să devină
acum Români de suflet și de ideal”.
Crainicul: ION INCULEŢ
— „Noi am fost cei mai neașteptaţi și am venit cei
dintâi. Am adus mare mângâiere poporului român
atunci când el, în cea mai mare parte fiind ocupat de
dușman, îndura cele mai grele suferinţe. Pilda noastră
a fost bună”.
Crainicul: Majestatea Sa FERDINAND I
— „Decretul Unirii”. „Pentru Unirea Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului. ”„În numele
Poporului și al Regelui, se declară BASARABIA unită
cu România, în veci una și indivizibilă”.
Crainicul: THEODOR MIHALI
— Să pledezi pentru școală în graiul românesc și
pentru autonomia bisericii românești în Transilvania.
Crainicul: IANCU FLONDOR
— „Poporul român din BUCOVINA a spart și a
lepădat lanţul care i-a ferecat sufletul”.
Crainicul: NICOLAE IORGA
— „Cu adâncă recunoștinţă mulţumim
omului întreg și neînfricatului român”: IANCU
FLONDOR!
Crainicul: Majestatea Sa FERDINAND I
— „Prin graţia lui Dumnezeu și voinţa naţională,
Decretăm: BUCOVINA, în cuprinsul graniţelor sale
AXIS LIBRI
istorice, este și rămâne de-a pururea unită cu Regatul
României!”
Crainicul: VASILE BĂNCILĂ
— „BANATUL e o perlă a Românismului”.
— „Provinciile noastre parcă ar fi fiinţe, fiecare cu
cântecul ei în armonia ţării… și chiar fiinţe sunt…”
Crainicul: ORESTE TAFRALI, unul dintre
membrii Consiliului Naţional al Unităţii Române de
la Paris, a susţinut cauza DOBROGEI istorice.
— „A o datorie patriotică să apăr România TRANS-
DANUBIANĂ în contra propagandei mincinoase.
Ne-am strâns dar în jurul ziarului <La Roumanie>,
înfiinţat de Paul Brătășanu, Constantin Mille, Emil
Fagure și Constantin Banu, și am început lupta. Ne-am
împărţit rolurile, fiecare însărcinându-ne cu apărarea
unei provincii. Ca dobrogean, am luat sarcina apărării
patriei mele”.
Crainicul: Da, PAUL BRĂTĂȘANU a fost un mare
patriot, aprig susţinător al Unirii.
ORESTE TAFRALI: – La Paris, a condus ziarul
„La Roumanie” (17 ianuarie 1918 – 25 mai 1919).
Într-un moment de mare dificultate financiară, și-a
vândut toate bijuteriile familiei, pentru a se menţine
apariţia publicaţiei, principalul for susţinător al cauzei
României în străinătate.
(Intrând în scenă, rostește)
Crainicul: SIMION C. MÂNDRESCU:
— „Și noi am pus o piatră la temelia României
Mari!”
Crainicul: Are dreptate SIMION C. MÂNDRESCU!
În linia întâi sau și în spatele frontului, în spitale – și
pe câmp, în tranșee sau în Parlament, în confruntările
internaţionale – milioane de Români „au pus o piatră
la temelia României Mari!”
(Pentru câteva secunde, se aud acordurile imnului
Pe-al nostru steag e scris Unire…)
* de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional și
Crainicul: IULIU MANIU
— „Unirea tuturor Românilor într-un singur regat
și într-un nedespărţit stat este un ideal sfânt!”
Crainicul: Episcopul IULIU HOSSU
„Acesta e ceasul dreptăţii lui Dumnezeu și al
răsplătirii Lui, bucuria unui neam întreg, pentru
suferinţele veacurilor purtate de un neam cu credinţă
în Dumnezeu și cu nădejde în dreptatea Lui!”
Crainicul: LUCIAN BLAGA
— „Pentru marea, istorica adunare naţională de la
Alba Iulia, unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei de
patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire
a opiniei publice. Pregătirea se făcuse de sute de ani!”
Crainicul: Marea Unire s-a realizat la Alba Iulia
în Cetatea de scaun a domnului unificator Mihai
Viteazul! Un ceas mult dorit și așteptat!
(Se aude vocea unui copil, strigând: Trăiască
România dodoloaţă!)
An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR
Crainicul: VASILE GOLDIȘ
„Bucăţica trupului românesc a fost act de barbarie.
Distrusă barbar, unirea tuturor Românilor într-un singur
stat, este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunii!”
Cu toţii, din toate piepturile: Așa-i!
*
Crainicul: CAIUS BREDICEANU
— Ascultaţi de glasul conștiinţei, amintindu-vă de
eroii neamului!
Crainicul: În adevăr, glasul conștiinţei noastre
tresaltă, gândind la –
*). HOREA, CLOȘCA și CRIȘAN
— Iubiţi-vă, fraţilor!
*). AVRAM IANCU
– „Ascultaţi cuvintele purcese din adâncul
sufletului unui român sincer”: Libertate! Egalitate!
Frăţâietate!
(În surdină, refrenul cântecului patriotic Marșul lui
Iancu: „Iancule mare, bravule tare, / cu noi să fii / Tu
însoţește și însufleţește / Pe ai tăi fii!... ”)
*). MIRCEA VULCĂNESCU
— „Nu ne răzbunaţi!”
*). ȘTEFAN CICIO POP
— „Noi am fost purtaţi pe toate fronturile și
necontenit am căzut pradă urgiei. Ne aducem aminte
de fărădelegile îndurate (miile de masacre asupra
Românilor), dar nu vrem să ne răzbunăm!”
*). VALERIU GAFENCU
— „Grijiţi-vă de suflet!”
*). Arhimandrit ARSENIE BOCA
— „Doamne, Acela ce vii în taină între oameni,
ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem,
aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii
patimilor și fă lumină sufletelor noastre!”
*). GHEORGHE POP DE BĂSEȘTI
— „Prea iubiţii mei!” „Lăsaţi-vă pătrunși, fraţilor,
în cea mai deplină și frăţească armonie să clădim
temeliile fericirii noastre naţionale viitoare!”
*). ION MIHALACHE
— „România Nouă nu poate fi decât un Stat
naţional, românesc și ţărănesc”; un „stat de dreptate”;
un „stat de mună”; un „stat de autoritate”; un „stat de
ordine”; un „stat creștin!”
Crainicul: De dincolo de timp, auzim și vocile
câtorva condeie meșteșugite, care și-au iubit Neamul
și Ţara – cu dragoste creștină:
*). ALEXANDRU VLAHUŢĂ
„Trudește, făcătorule de bine, / Veni-vor, roiuri,
alţii după tine / Și vor culege rodul, bogăţia!”
*). MIHAI EMINESCU:
— „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”.
*). ION CREANGĂ:
— „Cartea îţi aduce mângâiere”. „Din cărţi culegi
multă înţelepciune”.
39
An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR
*). ION LUCA CARAGIALE:
— „Adu-ţi aminte din când în când, omule, de
clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă
poruncă să treci și ridică laudă și mulţumire lui
Dumnezeu!”
*). GEORGE COȘBUC:
— „Mândră fu ziua de azi și mare e mila Ta,
Doamne!”
*). IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI:
— „Sărman pom de speţă aleasă, sădit în bătaia
vijeliei!” Deși biciuit, zbuciumat, încovoiat, – nu te-ai
împiedecat de a înflori și rodi!
*). BARBU DELAVRANCEA
— „Daţi lumină maselor, și geniul poporului
român va triumfa!”
* bisericuţei unde slujea (încă din 23 aprilie 1906), din
Crainicul: Cuvintele sublocotenentului VASILE
DEM BRADUL sunt de neșters în mintea și-n sufletul
nostru.
— „Când ardeau pădurile și pământul munţilor
Moldovei, când clocoteau apele Dunării și ale Siretului
de fiebinţeala sângelui vărsat”, ajutorul francez fuse o
binecuvântare!
Crainicul: Tributul unei prietenii, tribut de sânge,
poartă un nume drag Generalul HENRI MATHIAS
BERTHELOT
— „Am fost înștiinţat că Senatul și Camera
Deputaţilor m-au proclamat cetăţean de onoare al
României – cu aclamaţii și cu o unanimitate de voturi
ce mă flatează în mod deosebit!”
Cu toţii: Vive la France! (aplauze)
* Crainicul: ION I.C. BRĂTIANU
Crainicul: O floare de nu-mă-uita în amintirea
ofiţerilor care au murit la datorie, precum Generalul
IOAN DRĂGĂLINA, cel care notează în Testamentul
său.
— „Las un nume cinstit și nepătat”. „Toată viaţa
mea am jertfit-o pentru a-mi îndeplini serviciul
conștiincios și pe cât omenește mi-a fost posibil”.
Ţelul meu a fost și rămâne „împlinirea cinstită a
datoriei!”
Crainicul: Să nu-i uităm pe vajnicii comandanţi
de oști, în frunte cu Generalul EREMIA
GRIGORESCU
— Ordin de zi. 17 iunie 1917. „Vă aduc cu mine
dragostea sufletului meu plin de hotărârea de a
învinge”. „PE AICI – NU SE TRECE!”
Voci: Și nu s-a trecut!
Crainicul: Compasiunea noastră, pentru toţi
prizonieri români, care au suferit sau au murit
în lagărele de concentrare, cu precădere, cele din
Ungaria și din Germania. Dorim o mărturie? Iat-o,
cea a Căpitanului DRĂGHICEANU
— „Insula (lagăr) blestemată (Dänholm) și tăiată
în două printr-un canal, a fost aleasă într-adins ca
40
AXIS LIBRI
loc de tortură și demoralizare”. „Stralsund, central.
Helmstedt și Breesen – anexe; Strohen și Schwamstedt
– represalii”.
Crainicul: Recunoștinţa noastră surorilor de
caritate din România și a întregului corp medical
francez care s-au confruntat cu holera, tifosul
exantematic și gripa spaniolă, unele cadre medicale
murind la datorie.
O voce: „Mama Regina”, „împărăteasa tuturor
românilor”, a dăruit tuturor „luptătoarelor” de caritate
Ordinul „Crucea Regina Maria”!
Crainicul: Să nu ne uităm eroii – martiri – soldaţi,
ofiţeri sau civili. Un exemplu dureros, Preot IOAN
OPRIȘ – „căpitan al gărzilor naţionale locale” din
Transilvania. A fost împușcat, mișelește, în faţa
satul Cristiș – Turda, în ziua de 8 noiembrie 1918,
pentru că a răspuns chemării la luptă formulate de Dr.
AMOS FRÂNCU.
— „Moţilor! Fraţilor! La Arme! La arme, pentru
unirea tuturor românilor”.
Crainicul: CORNELIU MOLDOVANU spune:
– N-am s-o uit niciodată pe CATERINA
TEODOROIU „ofiţerul-fecioară, sublocotenentul,
zâna regimentului de Gorj”. „S-a dus la cer ca să
povestească strămoșilor noștri, cum cei de astăzi știu
să împlinească datoria războinică”.
Crainicul: ION BĂILĂ
— „Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a
adus liniște în sufletele tuturor”. Visul strămoșesc s-a
împlinit!
— „Unirea tuturor românilor” înseamnă „unirea
tuturor conștiinţelor noastre”, „unirea tuturor
energiilor noastre spre un scop comun”.
Crainicul: REGINA MARIA A ROMÂNIEI
— „Vreau să ajut și să salvez cât voi putea”.
Crainicul: REGELE FERDINAND I AL
ROMÂNIEI
– „Trăiască România mare, puternică și unită!”
Crainicul: IOAN I. PAPP, episcop ortodox al
Aradului
—„Să ridicăm ochii minţii și cugetul inimii la
Dumnezeu și să exclamăm – cu psalmistul: <Înalţă-
te peste ceruri Dumnezeule și peste tot pământul
mărirea Ta!>”
Toţi cei prezenţi, pe scenă, se prind în horă, cântând
cel puţin prima strofă din Hora Unirii, pe versuri de
Vasile Alecsandri (1821-1890), muzica Alexandru
Flechtermacher (1823-1898): „Hai să dăm mână cu
mână / Cei cu inima română / Să-nvârtim hora frăţiei
/ Pe pământul României!...”
AXIS LIBRI
Momente istorice ale pământului dintre râurile
Prut, Nistru și Dunăre
și semnificaţia lor geopolitică (I)
Nimic nu poate fi mai
scump pentru un popor
decât începutul său, numele
ce-l poartă, pământul pe
care locuiește.
Aaron Florian
Frumuseţea oricărei
regiuni este determinată
de originalitatea, singu-
laritatea, unicitatea po-
pulaţiei sale și de valorile
Raisa Malierova ei spirituale și materiale
bibliotecar, Universitatea create de secole.
de Stat din Ismail
Poziţia geopolitică
specială a Basarabiei și condiţiile naturale și
geografice favorabile au dat naștere unei varietăţi
de existenţă a sa și au contribuit la manifestarea
dezvoltării sale istorice și culturale specifice.
Tradiţia studierii istoriei pământurilor Basarabiei
numără mai mult de trei secole. Potrivit oamenilor
de știinţă, reinstalarea omului primitiv în Europa
de Est, în special, în regiunea Dunării, a avut loc în
primul rând prin regiunile vestice din Asia Mică și
Balcani.
Teritoriul Basarabiei (zona dintre Nistru, Prut și
Dunăre) a fost o scenă a migraţiei intense. Locaţia ei
avantajoasă pe principalele rute din Asia în Europa,
prezenţa gurii trans-europene a Dunării, a Nistrului
și a Prutului și, prin urmare, accesul la mare – au
contribuit la intensificarea migraţiei.
Trecând spre periferiile Europei, prin coasta de
stepă a Litoralului Mării Negre, popoarele asiatice
nomade pentru multe secole au schimbat imaginea
etnică a regiunii.
Teritoriul stepei de sud era aripa vestică a lumii
specifice a bovinilor, nomazi vorbitori ai limbii
Iranului, care au venit din est și care au acoperit
stepa eurasiatică de la fluviul Dunărea spre vest
până la Munţii Altai din est.
Regiunea de Nord a Mării Negrii și, în special,
teritoriul dintre Dunăre și Nistru, este marcată de
apariţia chimerienilor – prima naţiune din Europa
de Est al cărui nume este păstrat în «Odiseea» lui
Homer. Conform datelor de arheologie și surselor
An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR
scrise, chimerienii au fost înlocuiţi de un nou val de
nomazi – sciţii.
Triburi nomade războinice și numeroase ale
sciţilor, dintr-o dată au apărut pe scena istorică a
Europei de la «adâncurile din Asia», și au ocupat
rapid toată regiunea de nord a Mării Negre – stepa
și regiunea silvostepă între Dunăre în vest și Don
la est. Rămași nebiruiţi timp de aproximativ patru
secole, la fel de brusc au părăsit misterios scena
istorică, lăsând în urmă o legendă de curaj și
nenumărate movile cu înmormântări de soldaţi.
O direcţie importantă a activităţii politice a
sciţilor a fost Occidentul. Pe malul Dunării inferioare
și a Nistrului inferior, vechea Scythia а mărginit cu
tracii, care, din epoca bronzului, constituiau ramura
nord-estică a marelui masiv al triburilor tracilor din
nord-estul Europei.
Tracii de Nord, după cum aflăm din sursele scrise,
la rândul lor, au fost împărţiti în două mari uniuni
tribale principale – dacii, care au locuit în Carpaţi
și zona Carpatica, și geţii, care au locuit pe Câmpia
Dunării și pe teritoriul Nistru-Carpatic. Sursele
arată relaţia strânsă dintre geţi și daci, asemănarea
dintre limbă, obiceiuri etc.
Teritoriul Dunăre-Nistru a fost graniţă aparte
între triburi daco-gete pe de o parte, și sarmaţi și
celţi, pe de alta parte.
Celţii este numele comun al triburilor în partea
de sud-est a Germaniei de azi (între Rin și Dunăre).
Începând cu o migraţie în masă adânc în Europa,
celţii au ajuns în ţările Galiei, Italiei, Spaniei,
Insulelor Britanice. O altă parte a triburilor a mers
în văile inferioare ale Dunării și ale Peninsulei
Balcanice până în Grecia. Celţii sunt cunoscuţi
pentru campaniile lor agresive, care au condus
la succese și eșecuri în mod egal. Astfel, o parte
din triburile celtice au încercat în mod repetat
fără succes să se confrunte cu Roma. Extincția și
moartea culturii celtice e asociată cu sosirea unor
noi triburi de geto-daci și datează de la începutul
secolului I d. Hr.
Cea mai mare putere a geţilor e atinsă în
timpul domniei regelui Burebista, care a reușit să
unească o serie de triburi vecine, inclusiv dacice.
41
An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR
În vest, hoardele geto-dacice numeroase, cum
raportează autorii antici, până la 200 de mii de
soldaţi penetrează cursul superior al Dunării, și
se confruntă cu popoarele germanice și celtice.
Burebista a desfășurat o politică diplomatică
activă intervenind chiar și în afacerile interne ale
Romei. A urmat cu grijă ascensiunea treptată a lui
Cezar, aparent văzând o ameninţare în cuceririle
lui.
Perioada de formare a puterii geto-dacice,
condusă de Burebista, este de interes semnificativ,
intrând în istorie ca un popor războinic din Europa
antică. Statul lui Burebista a devenit un eveniment
remarcabil în regiunea carpato-balcanică, de lângă
graniţele posesiunilor romane. Numeroasă la
acea vreme, armata lui a suspendat pătrunderea
sarmaţilor la vest de Nistru, și controla întregul
teritoriu din nord-vestul Mării Negre.
Uniunea de stat timpurie fragilă, creată prin forţa
armelor, a dus la conspiraţia nobilimii tribale vechi,
regilor triburilor subordonate, și în care a fost ucis
conducătorul geţilor, care a ridicat prestigiul lor
într-un timp scurt, la o înălţime nemaipomenită.
Odată cu prăbușirea statului geto-dac al lui
Burebista, a crescut migraţia hoardelor sarmatice
de la est, formate în stepele de la Volga, și care s-au
mutat spre vest în căutare de noi teritorii. Pe locul
Marii Schiţii a apărut Sarmaţia Europeană, pentru
care fluviul Dunărea a servit ca frontieră de sud și
ca rampă de lansare pentru atacatorii.
Puterea și militarismul triburilor nomade,
pericolele constante ale traversărilor din provinciile
de frontieră au «împins» Roma antică pentru a
începe operaţiunile militare active, împotriva lor,
să penetreze la cursul inferior al Dunării și pentru
a cuceri Moesia. Terenurile Daciei fertile, pe lângă
bogăţia de fier și cupru au atras atenţia Imperiului.
Odată cu formarea provinciilor romane a crescut
importanţa comunicaţiilor. Dunărea a devenit o
arteră principală a Imperiului.
Sfârșitul dominaţiei sarmaţilor a fost adus de
către goţi, triburi germanice din estul Mării Baltice,
care s-au deplasat spre sud, au apărut în nordul Mării
Negre, au cucerit sarmaţii și au efectuat numeroase
atacuri asupra provinciei romane Moesia din
Dunăre – interfluviul Nistru. Statul gotic a cucerit
aproape toate triburile din Europa de Est, inclusiv
tracice, sarmatice si slave.
Pe schimbarea triburilor gotice apar hunii, popor
vorbitor de turcă, o uniune de triburi, formată
prin amestecarea diferitelor triburi ale Marii Stepe
Eurasiatice Volga și regiunile Ural în secolul I î.
42
AXIS LIBRI
Hr. Educaţia și guvernarea alianţei tribale Hun în
regiunea Mării Negre de Nord datează de la anii
378-445.
Invazia triburilor de nomazi ale Hunilor a
devenit o piatră de hotar semnificativă în istoria
Europei, apărând la sfârșitul secolului IV. Hunii au
terminat secolele de ședere a popoarelor iraniene
(chimerienii, sciţii, sarmaţienii, germanii) și au
deschis o perioadă lungă de aproape o mie de ani
a istoriei nomazilor vorbitori de limbi turcice,
nenumăratele lor mișcări de la est la vest.
Hunii au jucat un rol semnificativ în ceea ce
privește influenţa socio-politică. Imperiul format
a unit multe dintre triburile de atunci și-a trădat
propriile forme de organizare a statului. Prăbușirea
acestui imperiu a dus la formarea unor state, care
încă nu fuseseră pe harta lumii de atunci.
Triburile nomade de huni din Asia au fost cel
mai groaznic flagel pentru romani și aliaţii lor.
Invazia hunilor din partea de nord a Imperiului
Roman a marcat începutul Marii migraţii –
mișcarea triburilor și a popoarelor în diferite zone
ale Europei, în urma cărora au avut loc schimbări
majore în Europa, schimbând faţa ei.
Perioada, numită «marea migraţie a popoarelor»,
a transformat de fapt lumea europeană. Căderea
Imperiului Roman sub loviturile barbarilor, și ca
urmare a unor conflicte interne, dispariţia de pe
scena istorică a unor grupuri etnice și nașterea unor
noi naţiuni și state, a definit viaţă în Europa și Asia
în următorii o mie de ani.
Unul dintre aceste popoare au fost slavii – cel
mai mare grup de popoare din Europa, unite
de apropierea limbilor și de originea comună.
În jurul secolului al VII-lea d. Hr., slavii s-au
stabilit în zone mari din Europa de Est, inclusiv
din Balcani: în Occident au ajuns la Elba și au a
trecut dincolo de ea; în partea de nord au ajuns
la Marea Baltică și la est de Nipru. În sud-est
slavii au ajuns (la finalul mileniului I) la Marea
Neagră; în nord-est colonizarea slavă (în primele
secole ale mileniului II î. Hr.) a ajuns în Marea
Albă. Viaţa slavilor a fost determinată de natura
activităţilor lor. Ei au trăit o viaţă stabilă, alegând
să se stabilească în locuri îndepărtate sau ridicând
fortificaţii în jurul lor. Baza economiei a fost
agricultura în combinaţie cu creșterea bovinelor
și alte activităţi. Slavii erau războinici, curajoși și
pricepuţi.
Pe teritoriul dintre Prut și Nistru și pe zonele
inferioare ale Dunării s-au stabilit anţii (antes),
triburi slave orientale, care sunt menţionate în
AXIS LIBRI
sursele bizantine; neobișnuit de dezvoltate și
organizate. Formaţi din partea culturii Cerneahov,
au devenit civilizaţie complet independentă, în
cazul căruia au existat începuturile primului stat.
Pe malul stâng al Dunării de Jos au venit sclavinii,
formând un ansamblu cu anţii.
Graniţa de nord a Imperiului Bizantin, care trecea
de-a lungul Dunării și pe teritoriul Dunării de Jos,
locuită de barbari, a fost sub o atenţie deosebită din
partea Bizanţului, din cauza incursiunilor repetate
ale barbarilor în limitele imperiului.
Dezvoltarea statului anţilor a fost împiedicată de
invazia avarilor, învingând triburile din regiunea
Mării Negre de Nord. Avarii au înaintat de-a lungul
coastei litoralului mărilor Azov și Neagră spre vest
prin interfluviul Prut-Nistru.
Avarii au fost poporul est-european din Evul
Mediu timpuriu, iniţial nomazi asiatici de origine
turcă. Trecând până la Dunăre, au fondat Hanatul
Avar, unde, în afară de avari, locuiau subjugaţii slavi
antici și triburile bulgare. Sub puterea nemilosului
avar hanul Baian, a apărut un imperiu uriaș care se
întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră,
unind popoarele supuse avarilor, forţându-i să
plătească tribut, inclusiv slavii și bulgarii. Relativ
puţini la număr, trăind din jafuri și cuceriri, peste o
sută de ani avarii au dispărut ca o naţiune separată,
fuzionând cu maghiarii. Sensibile la avari au fost
înfrângerile bulgarilor care și-au format propriul
hanat în 680.
Triburile nomade turcice ale bulgarilor și-au
început mișcarea de la coasta Volga spre vest.
De la nord de Balcani au invadat și s-au stabilit
triburile slave – anţii, sclavinii etc., de la răsărit
au venit triburi proto-bulgare în frunte cu hanul
Asparuh, și unindu-se cu triburile slave ale anţilor
și sclavinilor, au lansat o serie de înfrângeri majore
ale Imperiului Bizantin.
În 679-680 triburile nomade ale Bulgarilor,
care au venit de pe coasta Marii Negre de Nord,
au învins armata bizantină. Rezultatul unei
confruntări militare între părţile aflate în conflict a
fost semnarea unui tratat de pace în anul 679, prin
aceasta Bizanţul a recunoscut existenţa statului
slav-bulgar. Graniţele sale erau Dunărea și Marea
Neagră; în interiorul statului existau și alte ţinuturi
de cealaltă parte a Dunării – Scythia (Dobrogea) și
Moesia de Jos. Ca rezultat al expediţiei bizantine
la gurile Dunării, împăratul bizantin s-a dus la apă
minerală, provocând astfel panică printre soldaţi,
care-a dus la retragerea lor. Profitând de situaţie,
Asparuh a învins dușmanul.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR
Istoria are, de asemenea, dovezi despre bătălia cu
Bizanțul din 811, care a dus la moartea împăratului
bizantin Nichifor 1.
La marginea de est a ţinuturilor slave (în prima
jumătate a secolului al IX-lea) au apărut ugrii sau
maghiarii, reprezentanţi ai familiei de limba fino-
ugrică. Strămoșii maghiarilor sunt localizaţi în
Siberia de Vest, la poalele munţilor Ural de Sud. La
începutul erei noastre, ungurii au trecut la creșterea
vitelor nomade și pe această bază au început
contactarea cu triburile nomade turcice. Mișcându-
se spre vest, au ocupat zona dintre Don și Nistru,
unde s-a localizat Uniunea triburilor maghiare
venite în zona Bazinului Carpatic după o lungă
migraţie din regiunile interioare ale Euro-Asiei.
Entuziasmaţi de procesul de reinstalare generală
a masei mari de nomazi, maghiarii-ungari s-au
mutat la Marea Neagră de Nord, de unde au fost
izgoniţi mai târziu de pecenegi.
Maghiarii s-au stabilit în Europa pe teritoriul
Niprului, Bugului, Nistrului, Prutului și Dunării de
Jos. Multe triburi turcice: huni, bulgari, avari, care
au venit mai devreme pe aceste terenuri și au rămas
după căderea triburilor statelor mai sus menţionate,
au aderat la mediul nomad apropiat lor, iar acest
lucru, potrivit istoricilor, a jucat un rol important în
procesele etnice ale maghiarilor.
Spre deosebire de bulgari, maghiarii au evitat
asimilarea din partea triburilor slave locale.
Un rol important a fost jucat de distanţa de la
Bizanţ. Ungurii nu erau atât de expuși puterii religiei
și culturii bizantine.
Tranziţia spre stabilitate în rândul maghiarilor a
avut loc timp de mai multe secole, ceea ce a întărit
instituţiile politice și a contribuit la menţinerea
formei etnice.
La noua locaţie ungurii iniţial au aderat la
comportamentele tradiţionale nomade, exercitând
în mod regulat raiduri asupra popoarelor vecine și a
statelor, dar înfrângerile militare grele i-au forţat să
devină oameni complet sedentari.
În ajunul formării statului Kiev în interfluviul
Dunăre-Nistru, trăiau triburile slave de tivertsy și
ulici, care erau, de asemenea, numite «podunaytsy».
Triburile trăiau una lângă cealaltă. Strămoșii lor au
venit în Europa împreună cu hunii. În a doua jumătate
a secolului I uniunile tribale de ulici și tiverțienii au
trăit în epicentrul luptei pentru ţările Carpatic-Marea
Neagră dintre Rusia de Kievan, Bizanţ, Bulgaria,
maghiari și pecenegi care nu au permis Kievului până
în anul 940 răspândirea influenţei politice asupra lor.
(Va urma)
43
An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR
Sfinxul de la Bădăcin (II)
SCENA 4
OLIMPIA ZAMFIRESCU,
ALEXANDRU TODEA
(Prin crăpătura ușii, Olimpia
se destăinuie, în șoaptă, lui Todea.)
OLIMPIA ZAMFIRESCU
(oftând disperată): Alexandrule,
ce mă fac?
ALEXANDRU TODEA (se
apleacă pentru a auzi mai bine,
privind în stânga și în dreapta pentru
Ioana-Teodora a nu fi văzut): Ce-ai pățit, Olimpio?
OLIMPIA ZAMFIRESCU:
Todorescu Mai încet, să nu ne audă gardianul!
elevă, Colegiul Național
(coboară vocea) Maniu zice că
„B.P. Hasdeu” Buzău
trage să moară și ține neapărat să
se împărtășească!
ALEXANDRU TODEA (își pune mâinile în șold și se miră):
Ce-ți e și cu bietul om! (dând din cap): Atâta s-a zbătut pentru
interesele țării și uite unde a ajuns!
OLIMPIA ZAMFIRESCU: Cum facem să strecurăm un
preot aici?
ALEXANDRU TODEA (foarte mirat, strâmbând din nas):
Preot? Pe plantația lui Ciolpan? De-abia pot eu să-mi văd de
măturat fără să se uite gardienii după mine de zici că urmează
să dau vreo lovitură de partid.
OLIMPIA ZAMFIRESCU (neliniștită, gesticulând
revoltată): Păi și ce-i fac? Îl las așa, pe bietul om, să moară?
ALEXADRU TODEA (se asigură din nou că nu îl vede
nimeni): Tu încearcă să-l trezești că știu eu ce-am de făcut!
Așteptă numai să scap de gardian. O să-l împărtășesc chiar eu.
ALEXANDRU TODEA (începe să țipe arătând spre celălalt
etaj al închisorii): Gardian, repede, gardian! La celula șase
deținutul a început să se lovească singur, se aud bufnituri și țipete!
(Numaidecât trei gardieni se reped spre celula șase și îl iau
în primire pe deținut).
SCENA 5
ALEXANDRU TODEA, IULIU MANIU
(Prin aceeași deschizătură a ușii, în același mod.)
ALEXANDRU TODEA: Maniule, te-ai trezit?
IULIU MANIU(vocea îi tremură de durere, în timp ce pe
frunte i se scurg sudori): Mor!
ALEXANDRU TODEA: Vino lângă ușă!
IULIU MANIU(tot mai greu de înțeles, pierindu-i glasul și
respirând greu): Nu mai vreau mâncare! Nu pot! Nu mai pot!
ALEXANDRU TODEA(privește spre gardienii care îl bat
pe deținutul de la celula șase): Sunt eu, Todea, am venit să te
împărtășesc! Apropie-te de ușă!
IULIU MANIU: Da preot unde-i?
ALEXANDRU TODEA(grăbit și panicat): De unde preot?
N-am patrafir, dar o să bag coada măturii prin ușă și o să te
împărtășesc!
IULIU MANIU(se târăște jos din pat și se așază sub coada
măturii în mătanie): Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Todea!
ALEXANDRU TODEA: Hai, Maniule, că nu mai e timp!
O să ne prindă! (cu lacrimi în ochi): Spune-ți păcatele!
TABLOUL 5
Vasile Ciolpan stă la birou și semnează actele de execuție.
Lasă stiloul și își pune secretara să cheme doi gardieni.
44
AXIS LIBRI
Aceștia intră pe ușa din dreapta și se opresc, cu caschetele în
mâna dreaptă, în fața comandantului, așteptând ordinele.
SCENA 1
GARDIENI, VASILE CIOLPAN
(Comandantul dă ordinul de execuție, iar gardienii
părăsesc încăperea simultan, făcând stânga-mprejur, pe
aceeași ușă pe care au intrat, cu caschetele sub mână.)
VASILE CIOLPAN (așezând hârtiile de pe birou): A venit
momentul! (ridică privirea spre gardieni) Pregătiți-l pe Maniu
(gesticulează din arătătorul drept), dar fiți cât mai discreți. Să
nu știe nimeni.
GARDIENI (în cor, privind înainte): Da, domnule!
SCENA 2
GARDIAN-ȘEF, VASILE CIOLPAN
(Ușa celulei se lovește de perete, iar cei doi gardieni îl
iau pe brațe pe Maniu până la căruța din fața închisorii. Este
incapabil să mai stea în picioare. Are 80 de ani și nicio urmă de
putere. Nechezatul cailor face ca discreția să devină aproape
imposibilă, iar vestea că celula a rămas goală se răspândește
ca un fulger. ,,Maniu pleacă spre groapa comună și spre gloria
eternă”. Este târât într-un sac, după ce îi sunt rupte piciorele
pentru a încăpea, și aruncat într-un neant de unde nimeni nu
o să-l mai găsească vreodată)
GARDIANUL-ȘEF (bătând ritmic în birou): Ciolpane,
băieții și-au făcut treaba!
VASILE CIOLPAN (cu fruntea transpirată, dregându-și
vocea): Foarte bine!
GARDIANUL-ȘEF (zâmbind de sub mustață): Avem doar
o problemă!(deja rânjind) S-au cam prins.
VASILE CIOLPAN (scoate o batistă și începe să se șteargă
pe frunte): Transmite-le doar atât: în celula numărul... s-a stins
lumina! (oftând) Mi-a fost teamă de la început de moartea lui
Maniu!
TABLOUL 6
Înapoi la adunarea din curtea casei lui Maniu.
SCENA 1
COMEMORATORI, BĂTRÂN DIN MULȚIME
(Cu toții lasă privirile în jos și își împreunează mâinile
pentru un moment de tăcere, în timp ce unul dintre tineri mai
spune câteva cuvinte.)
BĂTRÂN (cu ochii în lacrimi): Iuliu Maniu a fost
întruchiparea cinstei, a neînfricării și a iubirii de neam!
COMEMORATOR (aceeași atitudine solemnă, acoperind
cu privirea mulțimea): Unirea n-ar fi avut loc fără Maniu,
iar românii, la atâția ani de la libertatea de exprimare,
personalitatea lui a fost dată uitării complet. Nu doar
trupul, ci și sufletul au dispărut undeva, într-un loc neștiut.
Și, chiar de ar vrea să se întoarcă, nu ar avea unde, căci
nici casa, nici familia, nu-i mai sunt! Haideți să ne trezim
acum, după 100 de ani, la valorile care ne-au dat prilejul de
a avea țara pe care o avem astăzi! Maniu și-a lăsat averea,
curajul și verticalitatea moștenire societății, iar noi putem
lăsa moștenire generațiilor ce vor urma, amintirea eroilor
reîntregirii neamului românesc!
N.R.: Premiul special „România – Centenar” la Concursul de creație
literară organizat de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” - „Scriitori
de ieri, de azi și de mâine”, ed. a X-a, 2018.
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
RO NIA ENTENAR

Poezii
Să nu-i uităm pe-ai ţării Prea multe ierni s-au perindat
bravi eroi! De când prin lume ai plecat;
Revino, nu te-străina
De când ne știm, noi ne De România, ţara ta!
iubim ca fraţi;
Deși viaţa este tot mai Emigranţii
grea
Și mulţi încearcă a ne Cândva un colţ de rai cum azi nu prea mai vezi,
dezbina Cu harnici gospodari pe-ogoare și-n livezi,
Nu vor putea, suntem Văzând că traiul lor e de nesuportat
neînfricați. Și-au luat inima-n dinţi și-n masă-au emigrat.

Ioan Fărcășanu În suflete-i iubire la Au mai rămas doar cei bătrâni și-ai lor nepoţi,
epigramist români; Bătrâni care în câţiva ani s-au stins cu toţi;
Acei ce spun că neamul Copiii au fost luaţi în ocrotire
va pieri Și-astfel ajunse satul o amintire.
Eu le răspund: în veci va dăinui
Fiindcă suntem, aici, de drept stăpâni. De mai treci, azi, pe-aici simţi o durere-n piept;
Văzând satul pustiu ţi se pare nedrept,
De veacuri la răboaie provocaţi Iar dacă-un emigrant s-ar mai întoarce-n sat,
Noi am luptat pentru pământul sfânt N-ar mai cunoaște locul din care-a plecat.
Lăsat de înaintași sub jurământ
De-a lungul Dunării și în Carpaţi. Satul pustiu*

Durerile trecutului sunt vii; Niciun locuitor nu mai trăiește-n sat;

De te duc pașii-n cele patru zări, Pe ultimul doar de o zi l-au îngropat,
Calci peste oase, sânge și visări L-au condus câteva rude de departe
A celora căzuţi în bătălii. Și-un preot înalt care citea-ntr-o carte.

Să nu-i uităm pe-ai ţării bravi eroi, După cel răposat un câine mai plânge
Care cu preţul vieţii au apărat, Și latră a pustiu de inima-ţi frânge;
Ogorul cel de hoarde invadat Refuză mâncarea, nici apă nu mai bea,
Ca liberi și stăpâni să fim, azi, noi. Și-așteaptă-n prag stăpânul pe care-l iubea.

Îndemn Casele vechi trosnesc de singurătate,

pentru românii emigranţi Școala cu ziduri gri – parcă-i o cetate,
Biserica are obloane peste tot,
De ești român cu-adevărat, Din nucu-nalt și-umbros – a mai rămas un ciot.
Trăiește unde ţi-a fost dat;
Prin lume nu te-aventura, Gospodăriile din deal s-au dărâmat
Că România-i ţara ta. Printre pereţi zărești mobilier uzat:
Vezi un pat, o masă și-un scaun mic de fag
E greu acum! Mereu a fost! Pe care nu demult stătea cineva drag.
Doar aici poţi să-ţi faci un rost
Și multe lucruri poţi schimba Din cimitir răzbat sunete ciudate,
În România, ţara ta. Frunzele copacilor sunt agitate,
Nu-ţi mai lăsa copii plângând Morţii par supăraţi că cei vii i-au uitat;
Rămâi cu ei să-i vezi crescând; Doar vântul mai suspină sub ceru-nnorat.
Vor crește, se vor dezvolta
În România, ţara ta.
*Din comunicatele de presă rezultă că circa 130 de
De vrei din zbucium să-te-oprești sate din România au rămas pustii, iar printre cauze ar
Rămâi aici ca să muncești! fi: emigrarea în masă a populaţiei rurale din motive
Lucrând cu-ai tăi, va progresa economice, natalitatea scăzută, mortalitatea crescută în
Și România, ţara ta. rândul persoanelor vârstnice etc.
45
An XI, nr. 41, decembrie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
Inginer Dorin Otrocol
Prefectul Județului Galați
Interviu
G hiţă Nazare: Dom-
nule prefect, sunteți
reprezentantul Guvernului
României în județul nostru. În
această calitate, vă rog să oferiți
și cititorilor revistei Axis Libri
câteva repere care definesc
responsabilitatea funcției cu
care sunteți învestit.
Dorin Otrocol: Ca
reprezentant al Guvernului
Ghiţă Nazare în teritoriu, am misiunea
profesor, publicist primordială de a urmări
modul de aplicare a măsurilor
din programul de guvernare, cu respectarea celor trei
principii ale unei bune administrații: legalitate, eficiență
și transparență. Astfel, în conformitate cu specificul și
atribuţiile ce revin prin lege Instituţiei Prefectului, avem un
plan anual de acţiuni, structurat pe domenii de activitate:
educaţie, sănătate, piaţa muncii, asigurări sociale,
familie și protecţia copilului, tineret și sport, societate
informaţională, agricultură și dezvoltare rurală, reforma
administraţiei publice, protecţia mediului înconjurător,
politica fiscal-bugetară, protecţia consumatorului, ordinea
publică și siguranţa cetăţeanului, integrare europeană,
cultură și culte. Obiectivele programului de guvernare sunt
monitorizate astfel încât să putem vorbi de o administrație
modernă, în slujba cetățeanului, lucru care se realizează
cu sprijinul nemijlocit al serviciilor publice deconcentrate
și al structurilor administrației publice locale, printr-o
comunicare permanentă. Prefectul asigură, la nivelul
judeţului, aplicarea și respectarea legii și a ordinii publice
și acţionează pentru menţinerea climatului de pace
socială, a unei comunicări permanente cu toate nivelurile
instituţionale și sociale, acordând o atenţie constantă
prevenirii tensiunilor sociale. În acest sens, activează la
nivelul Instituției Prefectului Comisia de dialog social, în
cadrul căreia sunt liberi să își expună punctul de vedere, pe
subiecte de actualitate, toți partenerii sociali, plecând de la
patronate, sindicate, șefi ai structurilor deconcentrate din
teritoriu, așa încât să avem mereu o oglindă a societății
și să putem corecta din mers disfuncționalitățile pentru a
reuși să evităm tensiunile sociale de orice fel.
GhN: Care este relația Instituției Prefectului cu
comunitățile locale?
46
AXIS LIBRI
DO: Doresc să subliniez faptul că nu există o relație
de subordonare a primarilor față de prefect, legea
administrației publice locale mizând pe autonomia locală.
Dar, o componentă importantă a activității noastre o
reprezintă verificarea legalității actelor administrative
emise de Consiliul judeţean, de consiliile locale sau
primari. Este un volum însemnat de muncă, numai anul
trecut, spre exemplu, au fost transmise peste 15.000 de
acte pentru efectuarea controlului legalității, hotărâri
ale consiliilor sau dispoziții ale primarilor. Este o
supraveghere necesară, întrucât, acolo unde se întâlnesc
neregularități există posibilitatea remedierii și foarte
rar se ajunge în instanța de contencios administrativ.
Ultimii ani însă au fost o provocare în ceea ce privește
gestionarea situațiilor de urgență. Schimbările climatice,
pe care le resimțim cu toții, dar nu numai, au impus
reacții, dar și măsuri de prevenire. Județul Galați s-a
confruntat în ultimii 10 ani cu aproape toate tipurile de
fenomene extreme, de la inundații, viscole și secetă până
la cutremure și alunecări de teren. Iar mai nou, în ultimele
luni a trebuit să gestionăm problema pestei porcine
africane, o boală extrem de virulentă și care poate avea
efecte dramatice în plan economic. Diversitatea acestor
fenomene a determinat modificarea legislației și trasarea
clară a atribuțiilor în cazul intervențiilor. De asemenea, a
crescut capacitatea de intervenție, prin alocări importante
de fonduri pentru dotarea cu mijloace și echipamente, dar
s-a investit mult și pe segmentul de prevenire, s-au făcut
lucrări de decolmatare și amenajare a albiilor cursurilor
de apă care au creat probleme deosebite în ultimii ani.
Un accent mare se pune și pe informarea și pregătirea
populației pentru a recționa corespunzător în situații de
urgență. În octombrie, spre exemplu, a fost lansată aplicația
Ro-Alert, prin intemediul căreia oamenii pot afla în timp
util despre fenomene meteorologice sau evenimente care
le pot pune viața în pericol, așa încât să aibă posibilitatea
de a lua măsuri de protejare sau de reducere a pagubelor
materiale. Coordonăm, de asemenea, realizarea planului
județean de acțiune în perioada sezonului rece, pentru a
avea o vedere de ansamblu asupra capacitățiii de acțiune
și a nevoilor specifice fiecărei comunități. Din fericire,
cele mai multe primării au tot mai multă autonomie, au
achiziționat utilaje, au organizat bine comitetele locale
pentru situații de urgență, prin urmare știu și pot acționa
cum se cuvine.
AXIS LIBRI
GhN: Ce alte activități derulează Instituția Prefectului?
DO: Printre responsabilitățile noastre se numără
și organizarea alegerilor. Dacă chestiunile privind
respectarea reglementărilor în vigoare și supervizarea în
ansamblu a procesului electoral revin Autorității Electorale
Permanente, apoi Biroului Electoral de Circumscripție
Județeană, care de regulă este organizat cu 30 de zile
înainte de fiecare scrutin, Prefectura este aceea care are
atribuții preponderent de ordin logistic, precum tipărirea
buletinelor de vot, achiziția materialelor necesare în
procesul electoral, transportul materialelor și buletinelor
la secțiile de votare, asigurarea pazei militarizate, plata
personalului angrenat în întregul proces etc. Am avut anul
acesta referendumul pentru modificarea Constituției, în
2019 vom avea alegeri europarlamentare, în primăvară,
și prezidențiale, în toamnă, în 2020 urmează alegerile
locale și parlamentare, deci și responsabilități pe măsură.
Alte trei servicii distincte sunt
parte a Instituției Prefectului și
anume: aplicarea apostilei de la
Haga, serviciul public comunitar
regim permise de conducere
și înmatricularea vehiculelor
și serviciul public comunitar
de eliberarea și evidența
pașapoartelor simple. Ne
confruntăm cu o suprasolicitare
a celor două servicii comunitare,
mai ales vara, când cetățenii
preschimbă documentele de
călătorie și e nevoie, astfel, și de
un spațiu adecvat. Am analizat
situația și căutăm soluții și sprijin
de la Ministerul Afacerilor
Dorin Otrocol
Interne și avem discuții în acest
sens și cu Primăria Municipiului Galați. S-a făcut însă
progrese în fluidizarea activității prin introducerea
sistemului de programare online, care a redus timpii de
așteptare.
GhN: Cum interacționați cu subordonații și
colaboratorii?
DO: Am șansa de a lucra cu o echipă de profesioniști
în cadrul Instituției Prefectului, oameni cu o experiență
bogată în administrația publică, care cunosc mecanismele
specifice acestui domeniu și se implică așa cum trebuie ori
de câte ori este nevoie. Perioadele alegerilor și cele destinate
gestionării situațiilor de urgență sunt extrem de solicitante
din acest punct de vedere, iar experiența și implicarea
oamenilor sunt decisive. O bună colaborare există și cu
autoritățile administrației publice locale, cu primarii,
cu conducerea Consiliului Județului, cu șefii serviciilor
publice deconcentrate, deși, nu există raporturi de
subordonare între aceste structuri și Instituția Prefectului,
cum greșit se înțelege uneori. În gestionarea oricărei
situații, punctul forte cred ca îl reprezintă comunicarea și
An XI, nr. 41, decembrie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
consider că, cel puțin până acum, am avut o comunicare
foarte bună, pe fiecare segment de responsabilitate.
GhN: Domnule Prefect, suntem în plin an al
Centenarului Marii Uniri. Ce acțiuni a derulat Galațiul,
comunitățile locale ale județului, în întâmpinarea acestui
eveniment de mare trăire românească?
DO: Cred că prima și cea mai importantă acțiune
dedicată Centenarului a fost reconstruirea și inaugurarea
Monumentului Apărătorii orașului Galați, în cistea celor
căzuți în bombardamentele din ianuarie 1918. Apoi, la
nivelul județului Galați, primăriile și numeroase alte
instituții publice au depus la Ministerul Culturii solicitări
de finanțare pentru acțiuni dedicate Centenarului. Au
câștigat chiar sprijin financiar multe dintre acestea și vă
dau numai câteva exemple: ciclul de conferințe lunare
Cum s-a creat România, susținut de Direcția Județeană
pentru Cultură, în care sunt angrenați istorici, oameni
de cultură, mediul academic
etc.; concursul România mea, pe
teme privind istoria României,
derulat de Inspectoratul Școlar
și destinat copiilor și tinerilor
din învățământul gimnazial și
liceal; Marșul Unirii, de la Galați
la Alba Iulia, care va fi realizat de
militari din Garnizoana Galați;
tipărirea unui album fotografic
aniversar cu istoria și evoluția
unităților militare gălățene și
a autorităților administrației
publice locale în decursul
celor 100 de ani de la Marea
Unire. Nu în ultimul rând, ne
dorim ca manifestările dedicate
Zilei Naționale a României de
anul acesta să aibă consistența și seriozitatea cuvenită
aniversării Centenarului României Mari. Galațiul la
Centenar are încă un imens potențial uman și natural
nevalorificat și de aici derivă poate cea mai însemnată
misiune a noastră acum. Centenarul este și un moment
al bilanțului, al evaluării a ceea ce suntem, dincolo de
ceea ce am fi putut fi, am fi putut face, noi, ca națiune.
Trebuie să fie un moment al introspecției, al întoarcerii
către noi înșine. Ar trebui să ne întrebăm fiecare ce am
făcut pentru România noastră și să facem tot posibilul
să contribuim, câte puțin în fiecare zi, la o Românie
a valorilor, a unității, a culturii, o Românie demnă,
civilizată și prosperă.
GhN: Apreciind sentimentul național care vă animă
în Anul Centenarului Marii Uniri, vă mulțumesc pentru
concretețea și dimensiunea dialogului nostru, urându-vă
succes în împlinirea obiectivelor Instituției Prefectului în
Județul Galați!
47
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(

La Tecuci, Cocuţa Conachi

a fost urcată pe soclul meritat

Dorel Vidrașcu: Cu ce agitat, dar fără succes. Cocuţa nu putea accepta

noutate a venit a doua ediţie acest eșec. Scotocind prin seiful soţului, a găsit niște
a Festivalului Internaţional scrisori compromiţătoare venite de la Înalta Poartă
al Aforismului de la Tecuci? și de la Ambasada Turciei de la Londra. În unele era
V. Ghica: Ne-am sfătuit cum să zădărnicească eforturile unioniștilor,
racordat tematic la pro- iar în altele i se aduceau mulţumiri pentru succes.
blematica Centenarului Totul era limpede, argumentele nu puteau fi
Marii Uniri. contestate. Scrisorile au fost date imediat publicităţii
D.V.: În ce a constat în revista „Steaua Dunării” care apărea la Bruxelles.
acest proces? Europa a luat foc. După multe petrarcări, scrutinul
Dorel Vidrașcu V.G.: Am propulsat pe s-a repetat, de data aceasta cu succes. Cocuţa a fost
publicist firmamentul spiritualităţii deci factotum.
românești o eroină a unirii D.V.: Unioniștii i-au recunoscut meritele?
de prima mărime. Este vorba despre Ecaterina V.G.: Luaţi de iureșul evenimentelor, au scăpat
Conachi Vogoride, pe care cei apropiaţi o alintau din vedere acest „amănunt”. A urmat pentru Cocuţa
Cocuţa. În semn de preţuire și de tandreţe chiar, o ingratitudine de 150 de ani. Nicio floare pe
vom folosi și noi acest apelativ. mormânt, nicio placă memorială, nimic.
D.V.: Pentru cititorii care nu știu povestea vieţii ei, D.V.: Și dintr-odată, s-a trezit cu bust și cu o carte
vă rog să le oferiţi câteva date esenţiale. despre viaţa ei. Ambele, graţie eforturilor dvs.
V.G.: A fost fiica poetului Costache Conachi. V.G.: Bustul, doar ca iniţiativă și perseverenţă în
A trăit o parte a vieţii în conacul de la Ţigănești faţa obstacolelor înălţate de antiunioniștii de astăzi.
situat la numai 3 km de Tecuci. Dar fără sprijinul financiar al
Deci este de-a noastră. Tatăl firmei Gifarm, nu se putea face
ei a căsătorit-o la vârsta de nimic. S-a adăugat ajutorul
17 ani cu un principe grec primit din partea Fundaţiei
scăpătat, desfrânat și obedient Pelin, care a transformat, prin
turcilor, care l-au și învestit sculptorul Dan Mateescu, banii
în martie 1857 în funcţia de în artă. Iar Primăria s-a ocupat
caimacam (locţiitor de domn). de amplasarea bustului în parc.
După Războiul Crimeii, când D.V.: Cum a decurs
Rusia fusese învinsă, exista o festivitatea de inaugurare a
excelentă oportunitate pentru bustului?
unirea Principatelor Române. V.G.: Excelent! Lume
Dar, fiindcă cele șapte puteri garante nu știau multă, cercetași, elevi, cadre didactice, pensionari
aproape nimic despre noi, au decis să se facă un test și cca 50 de scriitori, veniţi din ţară și din afară
electoral, acele divanuri ad-hoc, ca să se vadă dacă la Festivalul Aforismului, care și-a desfășurat
majoritatea populaţiei dorește unirea. Vogoride lucrările în după-amiaza aceleiași zile.
și-a luat misiunea în serios. A obstrucţionat presa Am fost profund onoraţi de atenţia acordată de
unionistă, a falsificat listele electorale, a influenţat Academia Română. Dl prof. univ. Ioan Aurel Pop
numărătoarea voturilor și rezultatul a ieșit negativ. nu a putut veni, dar l-a delegat pe dl prof. univ.Emil
Puterile garante au luat act și au considerat doleanţele Dinga, președintele Societăţii naţionale de filosofie
unioniștilor anulate definitiv. Diplomaţii noștri s-au a economiei și fost ministru al Integrării Europene,
48
AXIS LIBRI
să ne prezinte salutul Domniei sale. A electrizat
mulţimea acad. N. Dabija, scriitor de renume
internaţional, care a accentuat ideea că, după 1989,
revenirea Basarabiei la patria mamă era logică.
Guvernele din România și din Republica Moldova
au ratat oportunitatea ivită. Nu se știe când se va
mai ivi o asemenea șansă. „Oricum, unirea trebuie
să o înfăptuim noi, a spus vorbitorul. Să nu ne
așteptăm să cadă din cer, ori să ne-o trimită drept
cadou marile puteri.” Poeţii Cristian Mocanu și Elis
Râpeanu au recitat poezii adecvate momentului.
D.V.: Despre cartea pe care i-aţi dedicat-o Cocuţei
ce puteţi spune?
V.G.: Era necesară pentru a risipi, atât
ingratitudinea generală, cât și neadevărurile
proferate de antiunioniștii de atunci și de rău-
voitorii de astăzi. Nu sunt istoric, specialiștii îmi vor
găsi poate multe stângăcii, dar nimeni nu-mi poate
contesta meritul de a fi găsit răspuns la întrebarea
aflată pe buzele tuturor celor care, în ultimii 150 de
ani, au studiat acest episod din istoria noastră: cine
a sustras scrisorile?
Am făcut analize cronologice, pe zile, am
corelat mărturiile cu date existente în scrisori.
Toate concluziile mergeau spre Cocuţa. Și totuși
eu nu am autoritatea știinţifică să pot combate un
istoric de talia lui Paul Păltănea. Dar, de multe ori,
întâmplarea este capabilă să taie nodul Gordian.
Căutând zile în șir pe internet, mi-a apărut o
trimitere la Enciclopedia României, apărută în 1938,
coordonată de Dimitrie Gusti, iar ca redactori fiind,
nici mai mult, nici mai puţin, decât: N. Iorga, C.C.
Giurescu, Rădulescu Motru, Mircea Vulcănescu etc.
Caut cu înfrigurare pagină cu pagină și, minune.
Găsesc textul cu pricina care sună așa: „Ecaterina
Cocuţa a descoperit și a invalidat complotul.” Quod
erat demonstrandum. Evident, cine se mai lasă
sedus de o altă ipoteză se acoperă de ridicol.
D.V.: De ce credeţi că gestul Cocuţei a fost atât de
important?
V.G.: Știu, istoricii nu prea acceptă interpretări
contrafactuale de genul „ce-ar fi fost dacă”? Dar
când faptele sunt de necontestat, consider că
greșesc. Dacă eroina noastră nu și-ar fi demascat
soţul trădător de ţară, în mod cert în istoria noastră
ar fi lipsit momentul Cuza. Și prin alunecare și
Monarhia, Independenţa, Marea Unire.
D.V.: Ce importanţă mai are astăzi gestul Cocuţei?
V.G.: Una uriașă, pentru că a fost o tulburătoare
lecţie de patriotism. Iar noi, în ultimii 28 de
ani, am repudiat, cu o crasă indiferenţă, acest
An XI, nr. 41, decembrie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
sentiment. Niciodată și niciun popor nu a avut un
comportament atât de aberant.
D.V.: Care sunt urmările?
V.G.: Sunt catastrofale. În esenţă, lipsa conștiinţei
naţionale a codus la: distrugerea economiei,
generarea unei migraţii mai mari decât cele
declașate de huni, gepizi, avari etc. Ne-am înstrăinat
resursele, supravieţuim prin împrumuturi, sfidând
înţelepciunea populară care spune că cine te
împrumută, te conduce. Se practică un clientelism
greţos.
D.V.: Care tradus în fapte cum arată?
V.G.: Practic, în politică, administraţie și în
sectorul bugetar noi punem brancardierii să facă
operaţii pe creier. Efectele se văd cu ochiul liber.
Avem argumente să susţinem că România mai este
un stat independent? Torţionarii care ne-au distrus,
în perioada 1945-1960, elitele spirituale au murit de
bătrâneţe rozând niște pensii nesimţite. Apoi, avem
legi strâmbe care ne cer să-i scoatem pe martiri
din memoria naţională, suntem umiliţi, la noi în
ţară, de extremiști iredentiști, am cedat, în timp
de pace, teritorii străvechi (se zvârcolesc voievozii
în morminte), fenomen care nu s-a mai petrecut
niciodată în lume.
D.V.: Care ar fi antidotul?
V.G.: Meritocraţia. Ea a făcut adevărate minuni
în primele decenii de după 1918.
D.V.: Care ar trebui să fie următorii pași în
promovarea imaginii Cocuţei?
V.G.: Să o ajutăm să intre în conștiinţa naţională.
Numai așa ne vom trezi și noi. Putem începe cu
învăţăceii cei mai mici. Dacă educatoarele le-ar vorbi
ţâncilor, pe înţelesul lor, despre zâna Cocuţa, le-ar
pune în piept poza, dacă s-ar fotografia cu ei în jurul
bustului eroinei din parcul central al Tecuciului, ar
posta frecvent pe Facebook și pe celelalte reţele de
socializare, fiica lui Conachi ar aduna foarte mulţi
prieteni.
Începând cu 24 ianuarie 2019, Tecuciul trebuie
să devină un pol naţional al unirii. Există însă prea
multă inerţie, nepăsare chiar. Îi admir pe vrânceni.
Ei l-au ascultat pe bardul de la Mircești cu celebrul
îndemn „Vin la Milcov cu grăbire” etc. Au înălţat
un obelisc, o bornă și toată protipendada naţională
învârte aici „Hora Unirii,” la Focșani deși singurul
lor merit e că trece Milcovul pe lângă ei. Iar noi,
cu o eroină de primă mărime, ne complacem în
anonimat. Dacă nu schimbăm nimic, înseamnă că
eroina este prea mare, iar noi suntem îngrozitor de
mici.
49
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Doamna de la Vamă
C odex Testis, cap.
15 (număr pentru
dor de înălțimi unde se
celebrează singurătatea
celor mulți într-Unul).
1. Într-o zi de martie,
când primăvara se sfințea
prin văzduh, prin copaci
Theodor Parapiru și prin iarbă, prin păsări și
profesor, scriitor prin gâze, dl Pavel Matei s-a
așezat pe șezlong, la soare și
a închis ochii, oftând.
2. Peste vreo jumătate de oră nu s-a ridicat așa
cum obișnuia, după graficul unui ceas interior fără
greș.
3. Nici după o oră, distinsul bătrân nu s-a trezit,
așa că, de cafeaua din cele două cești de pe măsuța
de lângă el, nu se atinsese decât vrăbiuța Valy care
adeseori îi ținea de urât, bând câte un cioculeț din
lichidul negru, pe când el ațipea gânditor sau se
gândea ațipind.
4. În fine, dl Pavel nu s-a mai trezit deloc, așa
cum nu obișnuia, ci a continuat să doarmă așa cum
tuturor pare de mirare, când se întâmplă cuiva, deși
nu este, chiar dacă se petrece o singură dată în viața
fiecăruia. Obligatoriu!
5. Vestea s-a întins în târg, activând un tăvălug
de amintiri.
6. Mortul nu fusese un oarecine. Numele lui
era înscris în istoria alpinismului național la
loc de cinste. Realizase performanța de răsunet
escaladând munții patriei și din alte țări de pe
toate continentele. Primise medalii, diplome,
distincții, Titlul de Cetățean de Onoare al Urbei,
în cadrul unor solemnități însoțite de cuvântări
elogioase și de aplauze sincere, mai ales că aceste
onoruri erau pure, gratuite, neîntinate de interese
meschine.
7. Până la 40 de ani, nolens-volens, Pavel Matei
fusese vedetă mereu pe valul competițiilor inter/
naționale și al recordurilor glorioase, după aceea
devenind, treptat și discret, un cetățean cu nume
de album. După întoarcerea acasă, optase pentru
50
AXIS LIBRI
activitatea de cadru didactic (cu specializare în
Istoria Sporturilor) la prestigioasa Universitate
locală Excelsior, bucurându-se de aprecierea și
de admirația studenților și a colegilor, pentru
competență și pentru farmecul personal pe care le
etala firesc și amabil.
8. Ultima lui expediție avusese loc într-o țară
din Asia. Acolo, în timpul ascensiunii pe un pisc
redutabil, a călcat greșit, a alunecat și, timp de două
ore, a rămas suspendat deasupra unei prăpăstii
abisale.
9. Salvarea lui miraculoasă și enigmatică n-a
fost revendicată de cineva, iar el nu-și amintea
decât vag silueta și chipul unei femei care îl sfătuise
să se apropie, balansându-se, de un perete vertical
de stâncă, pe care, apoi, l-ar fi escaladat, spre
neîncrederea compătimitoare a celor ce i-au ascultat
relatările.
10. De pe munte a coborât alt Pavel. Unul vrăjit
cu liniște și cu înțelepciune. A anunțat hotărât că
renunță la alpinism. S-a întors în patrie cu primul
avion de linie.
11. La vamă, i-a spus absent funcționarului care
îi verifica actele și bagajele: Doamna este cu mine!;
Care Doamnă? s-a holbat vameșul, privind uluit în
jur.
12. Pavel Matei a ridicat din umeri, ca și cum ar
fi zis că datoria lui se sfârșește exact unde începe a
altora.
13. După ce ajunsese la pensie, își făcuse un
program ritualic: după micul dejun, îngrijea florile
udându-le și îndepărtând frunzele uscate, săpând
pământul din glastră cu o lopățică, apoi mergea în
grădină unde avea mai multe feluri de legume și
de verdețuri. Mai târziu, pleca la piață pentru mici
cumpărături, după cum solicita soția fiului său, care
preluase frâiele casei bătrânești.
14. Odată încheiate aceste activități, se instala
pe șezlong având alături două ceșcuțe cu cafea pe
măsuță: una pentru el, cealaltă pentru o persoană
necunoscută, nevăzută, dar pe care el o știa acolo, pe
un fotoliu de alături, pe care îl curăța grijuliu, de mai
multe ori, în fiecare zi.
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
15. Ai casei îi respectau obiceiurile, iar Pavel pus pe gânduri. La început, adversarul meu muta
Matei se purta ireproșabil, atent și comunicativ, ezitant ascultând cu atenție ce îi transmitea făptura
priceput și îndemânatic, săritor și cumsecade. respectivă, apoi a fost tot mai sigur în mișcări. Fără
16. Își bea cafeaua în decurs de vreo oră, multe comentarii, pe scurt: într-o jumătate de oră,
murmurând din când în când cuvinte ininteligibile omul a câștigat partida, fără ca, în decursul ei, eu să
de parcă ar fi conversat cu vrăbiuța Valy, care, de fi avut măcar o clipă sentimentul că am vreo șansă la
dragul lui, pesemne, se domesticise, aterizând victorie. Domnul Pavel vorbea încet, respectuos, cu
cuminte pe un braț al fotoliului, țopăind, apoi, persoana care îl îndruma, cerându-i să repete unele
pe masă, unde, câteodată, ciupea din cafeaua de indicații, ori să-i explice rostul unor mutări. În
companie. preajma de mat imparabil, am cedat culcând regele
17. Din ziua adormirii sale în veșnicie, când venea pe tablă. I-am strâns mâna:
vorba în societate, cei mai mulți evocau laudativ „Mă predau! Felicitări! Ai învins!”.
figura marelui sportiv de altădată, a profesorului „Nu eu am învins, ci Doamna Karma!”.
exemplar, a prietenului devotat, a cetățeanului „Fie și așa! Te asigur că îmi voi ține promisiunea,
onest și harnic, a omului de familie, a vecinului când va fi cazul!...”.
cumsecade, a domnului politicos etc., adăugând ...Și asta fac acum, deși nu cred, în ruptul capului,
uimire admirativă și derută pentru ciudățenia că a mai fost cineva cu noi, atunci, acolo!
comportamentului său, referitor la prezența Domnul Solo surâde subțire către ceilalți
neconfirmată vreodată de altcineva, a Doamnei de ascultători și zice cu voce neutră:
la Vamă, cum fusese numită fantoma aceea bizară, — Ai procedat corect, prietene! Adaugă în
după prima ei semnalare.” treacăt: Însă n-ar trebui să respingi categoric ideea
— ...Eu l-am cunoscut pe omul acesta, începe că Doamna Karma era de față... În fond, sunt atât
agale Marțian, vecinul dintotdeauna al oricui de multe elemente nevăzute – aer, sunete, gânduri,
candidează la calitatea de personaj, cum este cazul suflete, radiații... -, încât ar avea loc și Dumneaei!...
domnului Pavel, cel de curând plecat dintre cei vii.
Mai mult, depun mărturie că femeia de la Vamă a
fost vie și adevărată pentru el, deși o fac din obligație,
nu din convingere!...
— Cum adică?!... Fii mai explicit, ca să nu credem
că ai luat-o razna și dumneata! îl trage de mânecă
fosta artistă Mina, care a văzut în teatru și în filme
cazuri mult mai grave cu fantome răzbunătoare,
cu vrăjitoare arse pe rug, cu strigoi înfiorători, cu
sfincși nemiloși, cu demoni criminali, cu vampiri
atroce și cu alte creaturi de groază.
— ...În urmă cu niște ani, mă aflam în parc și
nu aveam partener de șah. Pe o bancă alăturată
stătea domnul Pavel, așa că l-am întrebat dacă vrea
să jucăm o partidă. A fost de acord, dar a precizat
liniștit că nu cunoaște jocul, însă Doamna care este
cu el îl știe. Oricât m-aș fi uitat, locul era pustiu. Am
zis în glumă că, poate, Doamna acceptă și o miză
de doi euro la cursul zilei în lei. Mi-a răspuns foarte
serios că, dacă pierde, va plăti miza, dar, în cazul în
care câștigă el, nu primește bani, ci solicită cuvântul
meu de onoare că recunosc existența Doamnei.
Destul de aiurit de situație, am încuviințat și am
pornit partida...
Dragii mei, eu sunt un șahist bun, am avut,
cândva, categoria I, iar acum sunt campion în
parc și prin împrejurimi, dar ce s-a întâmplat m-a

51
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
În al noulea cer
Povestire
S igur am trăit acel
„obsedant deceniu”
de la mijlocul Secolului al
Douăzecilea, au trecut anii
peste mine, am încercat
și uneori am făcut multe,
nu doresc să discut despre
finalităţi, au făcut-o și vor
mai face-o unii, ceea ce pot
să precizez este că decada
amintită (’48–’58) are două
Apostol Gurău aspecte, când o privești
scriitor de sus, dintr-o dronă, să
zicem: ipostaza majoră și
cea minoră. Prima este marcată de crime politice
abominabile de care și astăzi se ocupă diferite
institute cu arheologii sinistre... de faza minoră
aș vrea să vă spun eu câte ceva, eram adolescent
atunci și nu înţelegeam prea multe. Pe mine,
naratorul de astăzi, mă adusese pe lume mama
într-un sat cu nume sonor cu străzi (nu le puteam
numi uliţe) lungi, drepte și late de 16 m, desenate
mai întâi de Institutul Geografic al Armatei,
trasate și construite mai apoi, încât puteai privi,
ori străbate satul de la un capăt la altul, geometria
aceea ne împrumutase parcă o sfoară ca să putem
ieși la lumină din labirinticul ev mediu. Ei bine,
flăcăiandrul acela din anii cincizeci ai secolului
defunct, 20, a fost clintit totuși din poziţia sa
geometrică, de cine credeţi?! De un zodier, de un
șontorog brun, cu privirea fierbinte, penetrantă.
Abordat făţiș, micul adolescent îi spusese
zodierului data nașterii sale, 18 XI... A urmat
un torent de predicţii cum că un scorpion este
senzual, prin excelenţă, și nu urmărește în amor
decât seducerea partenerei, pentru răsfăţul său,
fără intenţii matrimoniale serioase. Pe scurt, este
un libertin.
— Nene Ioane, eu sunt virgin, de ce-mi acaparezi
viitorul?
— Nu eu, flăcăule, planetele te vor dirija astfel!
Elevii din clasele mai mari (nu erau mixte)
abordaţi și ei, au aflat mai multe date biografice
ale șchiopului: fusese alungat din circul unde a
fost hiptonizator pentru abuzurile sale. Ei bine,
domnilor, Ion Tovaru avea o biografie extravagantă
și tocmai pe el îl angajase directorul paznic de
noapte al liceului.
52
AXIS LIBRI
Într-o sâmbătă seara, elevii interni plecaseră acasă
la părinţii lor, ușa unei săli de studiu a fost deschisă
brusc, trântită, chiar atunci când adolescentul scorpion
o săruta pe colega lui, Mădăluţa. Erau singuri, sala
era luminată, din suspicios cum era, subit, Tovaru
devenise strălucitor, vorbele lui se adevereau.
— Vezi, virginule, cum lucrează planetele?!
— Nea Ioane, ţine-ţi firea, n-o lua razna!
— Și tu să fii atent, scorpionule!
Zodierul a transmis dirigintelui clasei
adolescenţilor, un profesor de istorie, cum i-a
surprins pe cei doi, singuri într-o sală de studiu,
sărutându-se cu patimă.
Urmează acum naraţiunea (cam lungă) despre
acel diriginte crescut în școli demixtate, un bărbat
înalt, scheletic, năsos, pe cap cu un păr rar, creţ,
bine pieptănat. Acel profesor îi dăduse până atunci
micului adolescent-scorpion numai note maxime,
mai mult, îl lăudase prin alte clase, c-ar fi un elev
eminent. „Numai la istorie și geografie” comenta
în gând cu realism elevul. De fapt, laudele și notele
maxime le-ar fi meritat mai ales bibliotecara, fostă
profesoară de istorie în funcţie la alt liceu, degradată
în micul „obsedant deceniu” pentru că „vorbise în
plus” și pătimaș despre un manual de istorie gros
semnat de mult agreatul la C.C. al P.M.R., tov.
Roller. Bibliotecara îi dădea adolescentului pentru
lecturi suplimentare cărţile potrivite subiectelor din
clasă, scorpionul le citea este adevărat și le prezenta
expansiv și epatant conform firii sale. S-a nimerit
odată, ca atunci când dirigintele era profesor de
serviciu pe școală, să-i găsească pe cei doi adolescenţi
în aceeași sală de studiu, ceilalţi elevi plecaseră la
servitul cinei, nu se mai sărutau, dar aveau feţele
înroșite de emoţii. De atunci, mica legendă de elev
eminent la istorie a început să apună. Surprinzător,
a fost pentru elev și faptul că dirigintele nu-l mai
trimitea acasă la el, cu un bileţel către soţie, ca să-i
dea o carte, ori o pereche de ochelari uitate acasă.
Soţia dirigintelui avea în oraș faima unei femei dure,
exigente, profesoară de limbi moderne, franceză
și engleză, frumoasă și cultă, alesese însă un soţ
rece, care nici la orele de istorie nu avea duhul și
patetismul pe care și le-ar fi dorit adolescentul –
scorpion. Temător ori dintr-o gelozie ipotetică,
dirigintele nu l-a mai trimis niciodată acasă la el,
incapabil să intuiască că adolescentul avea acoperite
toate năzuinţele erotice de către Mădăluţa. Stranie i
AXIS LIBRI
s-a părut adolescentului, că nici la examenul oral de
bacalaureat susţinut în epocă cu profesorul clasei, nu
primise nota maximă, chiar fusese depunctat, deși îi
vorbise foarte frumos și documentat, etuziasmând
pe cei alături de care evolua. Îi comunicase altădată
dirigintelui că va urma Facultatea de istorie a
Universităţii Cuza. Ce fel de om mai era și acest
diriginte cu pălăria lui înaltă, asemănătoare cu
aceea a unui ideolog al unei revoluţii franceze
(au fost mai multe), Babeuf „Obsedantul deceniu
minor” era în stare să livreze lumii asemenea
oameni bizari. A urmat apoi o călugăriţă, Daniela,
absolventă a liceului, cu remarcabile aptitudini
pentru matematici și astronomie. Profesorul ei de
matematică a evidenţiat-o, apoi a sedus-o (ori s-a
lăsat sedus, cum se vorbea), deși era om însurat
și tată a doi copii. Reacţia absolventei liceului a
fost promptă: s-a călugărit! „Obsedantul deceniu
minor” a avut și obiceiul ca să le treacă la mireni pe
călugăriţele care prin calificare și profesie ar fi putut
să fie de folos societăţii.
După câţiva ani de călugărie și smerenie, Daniela
lăsa impresia că-i o fecioară neprihănită, o fată mare
aflată deasupra pasiunilor trupești mistuitoare.
Înaltă, suplă, dusă pe ceea lume, Daniela a trezit
totuși interesul înfocatului schilod Ion Tovaru. El
auzise că se amorezase de profesorul ei, însă nu
credea că a mers până la relaţii sexuale.
Daniela a cerut audienţă directorului liceului
profesor de matematică, care a ascultat-o, a
întrebat-o lăsându-se impresionat de abilităţile ei
pentru matematicile superioare, a înţeles apoi că
nu mai putea locui în cămin cu elevele, că se jena
teribil, când se dezbrăca, ori atunci când folosea
aceeași baie cu adolescentele.
Ignorat și ţinut la o severă distanţă de ea, când
o întâlnea pe coridoarele liceului, zodierul, cum
era furios și excitat, sprijinindu-se doar pe piciorul
sănătos, striga în urma ei:
— Uitaţi-vă la ea, are 36 de ani și-i tot fată mare.
Pentru cine te păstrezi, Danielo, că iubitul tău,
profesorul Bulangelo e mort. Bulangelo! Bulangelo!
ţipa cu sarcasm și se strâmba dizgraţios schilodul.
Daniela le știa însă pe ale ei și atât timp cât
puterea lucidităţii va fi la ea, nu se va confesa
niciodată acestui șchiop complexat și lipsit de
semeţia bărbatului adevărat, cum a fost Angelo, ce
s-a ascuns acum în Univers, fugind de ea.
— Of! striga Daniela, ce formulă matematică să
aplic, ca să mă poţi înţelege și adora din nou, iar
și iară?!... Angelo, de ce te ascunzi de mine? În ce
constelaţie, în ce planetă cu apă dulce și atmosferă
te pitești? Amorul și bizara materie din mine te
vor căuta la infinit; lăcrima, apoi bocea și datorită
distanţelor enorme ce-i despărţeau, profesorul
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
rămânea mut, nu-i răspundea, deși fata, cum o
învăţase el, folosea o staţie de amplificare a undelor
radio, cele mai penetrante în Cosmos.
Ion Tovaru a înţeles, deși nu era un om întreg, că
singura soluţie pentru seducerea Danielei rămânea
aceeași – hipnoza... îi va sugera să-l primească în
cămăruţa ei, să-i dezlege din găicuţe și să-i lepede
piciorul de lemn, să-l ajute să urce în așternuturile
ei... să-l sărute, să-l înăbușe cu săruturile, pentru
a face ca totul să fie romantic, plin de poezie și
să anihileze efectul puternicei zicale populare:
„Femeie, să te ferești de împreunarea cu șchiopul!”
***
Într-o sâmbătă, după cină, când coridoarele
și întreaga clădire a liceului erau pustii, paznicul
de noapte cu ochii sclipind de puterea hipnozei a
ciocănit la ușa cămăruţei Danielei și când fata a
întredeschis ușa, Tovaru a băgat la iuţeală piciorul
de lemn între pragul de jos și ușă și i-a sugerat
Danielei să-l primească înăuntru, el a tras iala,
au urmat scenele sărutului în delir, scoaterea din
găicuţe și abandonarea piciorului de lemn, în două
minute Ion Tovaru era urcat în patul Danielei. Au
urmat două luni și jumătate de întâlniri amoroase
sub hipnoză, iar când Daniela s-a dezmeticit, a
realizat că-i gravidă. S-a dus la aceeași maternitate
de cartier, unde mai fusese cu Angelo, acolo unde
cu treizeci de lei bucata se ucideau irodic pruncii,
întrucât „obsedantul deceniu minor” avusese tupeul
să legifereze avorturile, chiar dacă după al Doilea
Război populaţia se micșorase. Daniela își adunase
într-un geamantan de carton câteva din lucrurile ei,
înainte de a pleca la maternitate, scrisese și o cerere
de demisie pe o foaie ruptă dintr-un caiet dictando,
pe care a depus-o la secretariat, pleca din „motive
personale”. Nimeni nu a aflat unde s-a dus. Mai
târziu, câteva din elevele mai apropiate sufletește
Danielei au speculat că s-ar fi ascuns în Univers...
Deveneau credibile părerile fetelor întrucât, o ploiţă
de vară făcuse băltoace în adânciturile din trotuare,
unde ca-n niște oglinzi se vedea cerul albastru al
verii, pe acolo alunecase în Univers Daniela, până
în al noulea cer.
O profesoară de naturale ochioasă, cu peri lungi
pe faţă și în barbă, efectul tiroidei dereglate, una
din puţinele amice (nu confesoare!) ale Danielei s-a
dus indignată la directorul liceului și l-a implorat
să-l alunge pe abuzivul hipnotizator Tovaru, fiinţă
malefică, „zodier” tenebros ce deruta cu predicţiile
lui elevii școlii. Directorul nu-l putea suferi nici
el pe paznic, i-a desfăcut contractul de muncă,
Tovaru era plătit degeaba de stat, căci se furaseră
destule lemne din depozitul bucătăriei, în timp ce
paznicul dormea pe „alte meleaguri”, nu de pază, ci
de ticăloșire.
53
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Vinul popii (II)
D ar Newcomb mai
avea putere doar cât
să se țină pe picioare, nu să
și gândească. Privi zbaterea
de oameni în Dunărea iuțită,
dansul capetelor care se iveau
preț de o clipită la suprafață,
cât să-și umfle pieptul cu aer,
pentru a se scufunda apoi la
loc, în apa rece în care abia
de câteva zile se topiseră
ultimele sloiuri. În scurt
timp, bărbații ieșiră la mal cu
Cezar Amariei mâinile goale, dârdâind de
jurnalist frig. Șmil le spuse iute ceva
ce-i întoarse pe toți în apă.
— Le-am zis că le dați doi taleri dacă scot cufărul,
luminate domnișor. E o tocmeală bună, nu vă fie frică,
ei abia de-și cumpără un porcușor cu banii ăștia, dar
dumitale îți capeți lucrușoarele la loc. Vă schimb eu
taleri, dacă n-aveți, spuse repede când văzu cum i se
încruntă britanicului fața, dar vă asigur că nu strâmbă
din nas nici la potronici leșești ori groși nemțești sau
ruble, bani să fie!
Englezul gândi că se zgârcise să plătească o guinee
pe-o pălarie fină din blană de castor, la Londra, dar o să le
dea cam aceiași bani desculților, de i-or scoate cufărul...
Doar că nici această încercare nu fu mai cu folos, ”se
vede că l-a împins necuratul în vreo bulboană”, spuse
ovreiul, iar pescarii de ocazie ieșiră din apă și tremurau
amenințător acum pe lângă el.
— Dă-le vreo doi așpri mici de argint, luminate
domnișor, să mănânce și să bea ceva, să se încălzească,
doar n-au sărit degeaba în apă, îi explică Șmil soluția și
adevărul e că nu scăpă din încercuirea zdrențăroșilor
până nu puse un bănuț în mâna fiecăruia. Doar că, după
pescarii de ocazie, dădu piept cu cei doi hamali, care-și
cereau și ei banii, că-i descărcaseră marfa, chit că partea
cea mai importantă ajunsese în Dunăre. I se păru prea de
tot însă neobrăzarea lor, după ce că-l păgubiseră, așa că
le transmise prin tălmaciul evreu nu doar că refuză orice
plată, dar le cere el socoteală!
Zdrențăroșii nu părură prea impresionați de
amenințarea lui, semn că mai avuseseră a face cu acest
gen de mușteriu, se apropiară cu fălcile încleștate și, în
vreme ce unul părea mai-mai să-l lovească, celălalt îi
smulse cu iuțeală cuțitul de la brâu și amândoi dispărură,
într-o clipită, în direcții opuse.
— Vezi, luminate domnișor, dacă nu vrei cu vorbă
bună... Pe-aici lumea-i mai aprigă, își ia singură ce i se
cuvine, îi explică evreul. Nu apucă să se dezmeticească
din întreaga tevatură, că se trezi lângă el cu un bărbat în
uniformă militară, ce-l măsura din cap până-n picioare
și-i vorbea rar și apăsat.
54
AXIS LIBRI
— Dumnealui e Tudosie, vameșul, și zice că ai de
dat 20 de taleri pentru că ai întrat în țara Moldovei, îl
lămuri Șmil. Cică un taler și jumătate de om și restul
pentru marfă. Deși, la cât de puțină negustorie ai, cred
că ar trebui să te mai tocmești, poate mai îndură să lase
boierul.
Newcomb bâigui ceva de cufărul din Dunăre și
de cuțitul furat de hamali, dar Tudosie i-o tăie scurt,
că pe el îl ține domnia doar de vameș, să facă jalbă la
pârcălab, stăpânul ținutului, dacă are alte nemulțumiri,
dar lui să-i dea banii, un taler și jumătate de om și patru
parale dintr-o sută de marfă, adică de tot 20 de taleri.
Englezului nu-i ieșea însă deloc la fel socoteala și spuse
că n-are cum face uleiul din butoiașul lui atâta amar de
bani; dar e chiar ulei în el, nu ceva rachiu ori vutcă, vru
să știe Tudosie și-i scoase cepul și trase o înghițitură
zdravănă, pe care o dădu afară într-un scuipat imens și-
un șir de înjurături barbare. Dar ce,-i nebun de-a cărat
atâta amar de drum uleiul de in până aici, ulei n-are
frumoasa și bogata Țară a Moldovei?, ba încă e și ieftin,
nu pare a fi prea mintos de aduce ulei aici, oricum nu-l
lasă breasla morarilor să-l vândă. Atunci, dacă jură că nu
ține dosite giuvaericale, reface socoteala: deci - un taler
jumate de om și patru din o sută la trei vedre de ulei,
așa... și cufărul din apă?, ce-ar zice vodă de-ar afla că nu
a luat vamă la el, ce dacă acum e în Dunăre, Tudosie e
vechi și cunoaște toate pehlivăniile ce se fac să nu dea
lumea partea stăpânirii. De unde știe el că nu-l scoate
când se trage apa mai mică și atunci, cum rămâne cu
vama? Cu totul, 20 de taleri!
Până la urmă, după vorbiri îndelungate, amenințări
și rugăminți, la sfatul evreului, ce pendula împăciuitor
între cei doi, Newcomb se înțelese cu vameșul la cinci
taleri. „Ce-o mai fi pe lângă, om vorbi, de-i scoate
lucrurile din apă!”.
În focul discuției, o caretă oprise lângă ei. Vizitiul
schimbase câteva vorbe cu vameșul și aștepta răbdător.
— Un peșcheș de bună tocmeală, acum, că te-am
scăpat de toate, să duc și la copilașii mei ceva, că toată
ziua am trudit pe lângă tine, luminate domnișor. Miloaga
fu scurtă, căci punga englezului se deschise și pentru
Șmil, chiar de mai multe ori, „doar n-o să mă umilești,
să-mi dai ca la zdrențăroșii ce s-au bălăcit în apă”, până
când toate gurile ce-l așteptau acasă pe evreu căpătară
câte ceva.
— Acum, c-ai terminat treaba pe aici, ia-n de urcă-n
butcă, te-așteptă boier Neculai Stratulat, pârcălabul, că
tare-i mai place să ia străini în ospeție și să le asculte
poveștile. Mare noroc ai, luminate domnișor, că boierul
e omenos și darnic și știe a descâlci pricini grele, el ține și
judecățile pe aici. Rămâi sănătos și cu folos prin Galați, îi
ură Șmil, înainte să dispară printre oamenii de pe cheu.
Gândi preț de câteva clipe dacă să meargă sau nu.
Parcă nu-i venea să plece din locul unde-și pierduse
AXIS LIBRI
cufărul, tot aștepta o minune să se întâmple, dar se vede
treabă că aceea nu era ziua minunilor făcute pentru el.
Urcă în cele din urmă în careta joasă și butucănoasă, o
biată stârpitură față de caleștile suple londoneze. Ținea
strâns butoiașul cu ulei de in în brațe, după ce refuzase
toate încercările vizitiului de apune mâna pe el și a-l
prinde în spate. Șirul de pățanii îi secase toate rezervele
de încredere.
***
— Nu mai cunoști Iașul dacă te duci acum în el.
Într-o duminică, pe când mergea vodă să se-nchine
la moaștele Svetei Parascheva, s-a rupt într-un șanț o
roată de la butca lui nouă, de-a trebuit să-l poarte restul
drumului slugile pe brațe, să nu se umple de zloată. Și-a
stat vodă și s-a rugat și-a zis la întoarcere că nu are cum
fi altfel decât un semn de la sfânta, așa că să se podească
drumurile. Încât, pe lângă cel vechi și cel al Hagioaiei,
care erau deja făcute, au început lucrul la Ulița Strâmbă
și la Ulița Chervăsăriei, spre Târgul lui Barnovschi. Dacă
era după vodă, se apucau de mai multe, dar nu-s parale.
Așa că a dat poruncă să se strângă bani de poduri nu
numai de la târgoveții, boierii mazili și preoții din Iași,
dar și dinpregiur, până la Suceava, Bacău sau Orhei.
Neculai Stratulat asculta gânditor ce-i spunea
căpitanul de călărași Vasile Lungu, abia întors din
capitala Moldovei. Rupse o aripă de pui, o mânji în puțin
sos și-ncepu să-i roadă încet carnea și oasele fragede.
— Ia de mănâncă, avem destul timp de vorbit, cearcă
puțin din găinușa asta cu fălii de lămâie și zahar.
— Cerc, boierule, cum nu, dar mai întâi aș mânca
un pic de morunaș cu hrean, că tare mi-a lipsit cât am
fost plecat. Și dacă se mai poate un răchiu din ăsta, cu
aromatice de roze...
— Văd că-ți place beutura de cucoane, Vasile, râse
pârcălabul, te-a stricat Ieșul și pe tine.
— Nu, boierule, dar mă mai strânge puțin la burtă.
— Și zici că noi nu avem de dat bani de poduri?
— Nu, dar vodă vrea ca fiecare târg mai răsărit prin
care trece să aibă măcar ulița mare podită. Asta înseamnă
că trebuie tocmiți teslari, toporași, pietrari și salahori,
bașca un căpitan de podari, să-i strunească. Și cum nu e
an fără ca vodă să ajungă și pe la noi...
— Ia-n auzi, trebuie strânși acum alți galbeni. La voi
tot așa, se podesc ulițele cu banii boierilor?, se întoarse
Stratulat spre străinul care stătea stingher pe un capăt
de laviță dar străinul, care nu pricepea mai nimic din
limba asta barbară, nu-i răspunse. Mi l-a adus Ioniță pe
neamțul ăsta, a ajuns azi la noi cu o corabie și cică și-a
prăpădit un cufăr în Dunăre. Nu pricepe nimic, așa că
am poroncit după popa Hrihor Polucat, să vină tălmaci.
— De-o mai avea popa limba slobodă la ceasurile
astea, că el și-o leagă cu vin de împărtășanie de
dimineața...
— Om vedea, oricum am trimis să-l aducă cu
careta, dacă nu-l mai ascultă picioarele. Să vezi ce i-a
mai trecut popii prin cap: știi că a dat deja mai toate
odoarele bune pe băutură, de ține acum slujba în
odăjdii rupte, cu un potir spart și încleiat cu ceară.
Săptămâna trecută, au venit la el niște armeni, că nu le
vinde un colț de cimitir, să-și facă ei dughene? Stă popa
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Hrihor și cumpănește, dar nu prea mult: papistași pe-
aici nu prea sunt, prin biserică mai calcă doar leșii sau
ungurii ce trec cu vreo solie la Stanbul iar ăștia-s vii,
doar nu vin să moară aici... Ce-i trebuie atâta pământ,
când mântuirea e în cer? Așa că s-a-nvoit cu armenii și
au venit la mine, să le fac actele.
— Înseamnă că are acum ce bea!
— Nu știu, că s-a certat cu armenii, le-a mai cerut
bani în plus, când să se scrie cartea de vânzare. Dar
nu-l plâng eu, când n-are ce lua din biserică, merge la
malul Dunării, pe la corăbii, și tot timpul găsește câte
un negustor să cumpere din iertările papistașe pe care
le mâzgâlește pe câte un colț de hârtie. Ce-ai, măi, ce
holbezi așa ochii?
Pe colțul lui de laviță, Newcomb se simțea tot mai
rău, dacă ar fi putut să ia o dușcă din vinul lui sigur i-ar fi
fost mai bine, dar de el se bucurau acum peștii; gândise
la început că poate are și gazda vin cu suc de mac, poate
se face și pe aici, și-i ceruse de câteva ori vinum opii, dar
gazda tot hlizea când îl auzea și repeta după el, ca proasta;
îl scălda o transpirație rece, mușchii îi zvâcneau dureros
iar stomacul urca încet dar sigur spre gât. Nu mâncase
nimic, simpla privire a fundurilor de lemn pline cu
felurite sosuri și pește și pui fripți îl îmbolnăvea mai tare,
așa că ținea ochii închiși, să nu le mai vadă, dar nu avea
ce să facă cu mirosurile ce se uneau în aerul stătut cu cel
de lumânări din seu de oaie și-i râcâiau stomacul și i-l
amestecau și i-l urcau spre piept și înghițea greu în sec,
să-și ducă tot acest ghem înapoi, doar că el părea tot mai
hotărât să iasă și se gândi dacă se cuvine să vomite în casă
ori să se ceară până afară și dădu să scoată un sunet, dar
pe gura deschisă stomacul fu mai iute decât vorba, încât
își bulbucă scurt ochii, icni și vărsă direct pe dușumele
gurile de vin băute de când era în casa pârcălabului.
— Aa, asta era, râse gros Stratulat și porunci să i se
aducă neamțului o oală de noapte, în caz de-o mai avea
astfel sau altfel de nevoi. Nu ții la băutură nici cât un
țânc, dar tot ceri vinul popii, de când ai venit!
Newcomb își clăti gura cu puțină băutură, scuipă de
câteva ori în oală și făcu semn de mulțumire, arătând
falca umflată și că nu se simte bine din pricina ei.
Stratulat porunci să i se aducă de la cuhnii o mână de
pătrunjel crud și un boț de sare, făcu iute în palmă un
rostogol verde din ele și i-l întinse străinului.
— Băgă-l în ureche și-ți trece, îi spuse, arătând prin
semne cum trebuie să procedeze. Englezul pricepu, luă
cocoloșul, mulțumi și-l ascunse cu-n zâmbet strâmb sub
fularul ce-i lega falca, în urechea din zona beteagă.
— Cum te-ai pornit în lume, că nu prea știi să te
grijești, se-ntrebă Stratulat mai mult pentru el dar nu
apucă să-și răspundă. Ușa se dădu de perete iar în cameră
intrară două slugi ce se chinuiau să târâie un munte de
popă, scufundat în greu și dulce somn, și-l lepădară cu
icnete pe laviță, lângă străin.
— Aduceți neșticavai oțeturi, să trezim pe sfinția sa,
porunci Stratulat, și îndată slugile luară de la cuhnie
felurite sticle al căror miros nu tulbură cu nimic însă
visele preotului. Abia o zgâlțâială zdravănă și-o cofă de
apă în cap avură darul de-al face să deschidă niște ochi
tulburi.
55
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
— Încă ne rugăm să se trimită binecuvantarea Ta
Doamne asupra casei acesteia și asupra robilor Săi,
începu să mormăie Hrihor, cu ochii direct în bucatele
de pe masă și cu gândul că trebuie să fie chemat la vreo
sfințire de casă, dar pas să-și aducă aminte la care...
— Ușor, sfinția ta, ușor, că nu ești la cinstirea bucatelor
de Paște, ești la mine acasă, râse Stratulat, văzând
nedumerirea celui care nu reușea să înțeleagă deplin pe
ce lume se află. Te-am pohtit să-mi tălmăcești ceva de la
un oaspete neamț. Să-mi tălmăcești, zic, strigă boierul, și
ceru să se aducă o cofă cu zeamă acră de curechi pe care
preotul o bău lacom, lăsând un pârâiaș să-i curgă prin
barbă, până în mijlocul sutanei.
— Iaca, neamțul aista abia ce-o venit în târg și mă
gândeam să ne desfete cu vreo poveste, dar nu ne pricepe
graiul, așa că zi-i tu în limba ta papistașă că vrem să
ne minunăm de pățaniile lui și de ce-o fi văzut prin
drumurile sale.
Preotul se uită greu spre cel cu care împărțea lavița și
văzu o arătare roșie la față, cu falca umflată, dădu să spună
ceva dar limba îi era lipită cu clisă, o ulcică ar mai spăla-o
hmm, dar ce vin bun are boierul... și puișorul ăsta rumenit,
oare nu poate să-l betegească și el puțin de-un picior măcar...
cu olecuță de mujdei... cum, nu e mujdei, că-l arde pe boier
la stomac?, bun și cu puțin hrean; nu, morunaș nu vrea,
că-l borfăie peștele, dar parcă ar mai calici un pui, cu totul
mmm, și găluștile astea sunt făcute în unt, nu?, tare bine le
mai gătește țiganul boierului, ar fi ajuns în rai, dacă ar fi avut
și țiganii unul, dar oușoarele astea, cum stau așa stinghere,
oare nu-i păcat de ele, dacă tot le-a dat Dumnezeu, nu,
lăptuci nu pohtește, boierul e prea bun cu el, nici pilaf, doar
îmbucătura asta de cașcaval și mâna asta de mămăligă cu
urdă și-atât, că abia ce-a mâncat și acasă.
— Zice că nu-i neamț, ci-i din Inglitera, boierule,
adică mai de departe, tălmăcește Polucat între două
înghițituri de vin pe care-l bea doar cât să ungă bucatele,
să nu i se lipească de mațe. Și-i spune pe scurt, căci
Newcomb se simțea prea rău să mai aibă și chef de vorbă,
de ce s-a pornit și ce i s-a întâmplat de când a ajuns la
Galați, cum a pierdut cufărul și a mai plătit și vamă, deși
el se aștepta la niscai înlesniri chiar.
— Apoi, altele ne trebuie nouă, nu cărți! pufni
pârcălabul. Cojoace din postavuri bune sau șube din
nurcă, șaluri de cașmir la cucoane, brăzadare din fier,
plumbi... Popii noștri au carte mai mult decât știu ceti
iar în-afara lor, nouă nu ne folosește. Așa că, în aceste
vremuri, o tipografie nu prea ne este trebuincioasă, deci
nu poți fi scutelnic ci în dajdie, în rând cu toată lumea.
Cât privește vama dată, chibzuiala lui Tudosie a fost
bună: are cufăr, căci și-n apă tot al lui e, doar nu al unui
străin, așa că trebuie să plătească pentru el: „oricine va
îmbla cu amăgituri și nu va plăti vama cea domnească,
acela iaste ca un fur; deci să cade să piardză tot comerțul
derept carele nu va fi plătit vamă”, așa zice la pravilă!
Poate că l-a judecat la parale puțin cam aspru, dar
data viitoare când va intra în Moldova va plăti mai puțin.
Cu hamalii pricina nu-i grea, o judecă oricând, dar mai
întâi trebuie văzut de i-au luat cuțitul ca furi sau doar
să-și râză de dânsul. Iar de l-au luat ca furi, nici aici nu e
greu: spune la carte că „nămitul de va sluji la un stăpân
56
AXIS LIBRI
și nu-i va plăti simbriia, să nu să certe, ci să fie iertat”.
Ei ar putea spune că la atât s-au înțeles și, dacă mai
socotești cât îl costă să facă o jalbă, să plătească boierii
judecători, plus mâncarea și băutura pentru Șmil, în
timpul procesului, să vină să spună ce-a văzut, apoi bani
la popa care slujește la jurământ, la cel care întocmește
uricele la sfârșit, hehe, mai mare daraua decât ocaua.
— Așa zice la pravilă, doar eu judec toate pricinile
de-aici și-o știu pe dinafară, așa de multe ori mi-a citit-o
grămăticul, spuse mândru Stratulat, și puse să i se aducă
îndreptarul de legi. Ia citește unde zice „pentru cei care
fură cu batgiocură”, îl îndemnă boierul și-i deschise la
întâmplare cartea groasă sub nas.
Englezului îi vâjâiau toate prin cap, febra îl încingea
tot mai tare, i se înroșiseră ochii și nasul; greața își
făcuse cuibar în stomac, dar nu mai avea ce să scoată
din el. Litere ciudate îi jucau sub ochi, un miros de mațe
deșertate îi umplea nările și-i venea să culcușească într-
un colț și să se-nvârtă și el odată cu odaia și cu pământul
și cu toate, până i-o trece.
— Zi-i, părinte, să citească, îl îndemnă boierul pe
Policat, numai că acesta moțăia fericit, strângând iubitor
la piept ulcica goală și bucuros că, la cât de vârtos udase
mațele, nu i se va lipi mâncare de ele. Nici că-i păsa de
cele câteva muște verzi ce-i bâzâiau poalele de la o vreme.
Slugile repeziră la oțeturi, cu gând să repete ritualul
trezirii, și începură iar să-l frece și să-l ghigosească, până
când popa se lăsă pe-o parte iar de sub el țâșni un izvor
de spurcăciune.
— Pfui, da’ rău mi-ai mai întors mațele pe dos, îl
mustră Stratulat pe preotul care nu pricepea unde este
și de ce tot insistă pârcălabul să-l pună pe-un străin să
citească Pravila, în loc să-l lase pe el să doarmă. Îi făcu
hatârul, cu gând că poate așa scapă mai repede, și-i ceru
englezului să zică tare ce spune cartea, că așa vrea boierul,
dar lui Newcomb toate i se amestecau și oricum literele îi
erau străine, „sunt chirilice, nu știi ceti chirilice? Nu știe
ceti, boierule”, apucă să bolmăjească popa.
— Cum, nu știe ceti și-mi umple capul cu pehlivănii?
Își râde de mine că vrea să tipărească, ba mai cere și
scutelniță?! Ia-n poftim afară, la mine nu-i chervăsărie1!
***
Ar fi vrut să se ridice, dar nu-l mai țineau picioarele.
Chiar dacă l-ar fi ajutat, încotro s-o apuce prin bezna
asta? Singurul care l-ar fi putut lămuri sforăia lângă el,
fără să-i pese că mațele-i umpluseră la spate sutana.
Măcar aici, în aer liber, nu mai puțea așa tare.
Culcă la pământ iarba umedă, înaltă, de lângă gard,
se propti în el și-și sprijini mâna dreaptă pe butoiașul cu
ulei de in. Se liniștise cu gândul că ăsta-i e culcușul.
Îi zvâcnea falca și îi era frig, dar se gândea că nu mai
e mult până răsare soarele și-atunci sigur o să se mai
încălzească. Pe lumină, nimerește și un han... Măcar aici
nu plouă în fiecare zi, ca la Londra. Mă rog, picură puțin
acum, când se strânge în pelerină, dar trebuie doar să
aștepte, și soarele va veni. O scoate el cumva la capăt cu
barbarii ăștia...
Note:
1. Caravanserai, han.
AXIS LIBRI
Măgarul lui Maxim (II)
T ot ce v-am povestit
până acum se
întâmpla într-o sâmbătă.
Seara, noi am întrerupt
cursul șantierului și am
plecat la Tulcea, unde
locuiam. După plecarea
noastră, cumnata lui
Chinezu’, a venit la mama
și i-a adus o bucată bună de
carne.
Tănase Caraşca — Tanti, nea Ion
scriitor Bădescu a tăiat un viţel și
bărbată-miu l-a ajutat. Om
bun, nea Ion i-a dat și lui ditamai butul de carne. Știu
că băieţii au plecat, dar uite am oprit pentru matale
să-ţi gătești ceva pentru mâine. Ţi-am adus o bucăţică
de macră, de-o ciorbă și-o friptură, sau ce vrei matale
să faci, că și eu am gătit, e proaspătă, e foarte bună.
— Mulţumesc, Gabi, că te-ai gândit și la mine,
bogdaproste, să fie primit că azi e sâmbătă și se dă de
pomană, că ai și tu părinţii morţi. Eu cu balamucul de
aici, gătesc pentru oamenii ăștia și nu mai am timp să
mă gândesc la credinţă, obiceiuri și tradiţii. O să-mi
gătesc pentru mâine că e duminică, o ciorbiţă și oi mai
vedea eu ce fac. O fripturică, o tocăniţă... Mulţumesc
Gabi mamă, o să te pomenesc mâine la biserică.
Du-te și tu în grădină și ia niște pătrunjel, mărar, este
o grămadă, o să-mi sufoce toate răsadurile...
— Mulţumesc, tanti, mă duc să adun... și s-a dus
Gabi.
La ţară, oamenii se ajută între ei, își cunosc nevoile
și dacă știu că unuia sau altuia îi prinde bine câte ceva,
nu ezită să-și etaleze omenia și buna vecinătate. Dacă
are omul un surplus de ceva, nu întârzie să meargă la
un vecin să-l bucure și pe el cu acel ceva de care simte
și el bucuria că are prilejul să dovedească bunătate,
omenie și la urma urmei, menţinerea unei atmosfere
de bună înţelegere.
Mai avea mama ceva mâncare rămasă, din aceea
ce-o gătise pentru noi, dar ce s-a gândit: „Dacă fata
asta mi-a adus carne proaspătă, ia să-mi pregătesc eu
o ciorbiţă cu verdeaţă din grădină și borș de putină, o
fripturică de viţel (și gândindu-se, i-a lăsat gura apă!)
și mâine când vin de la biserică, să mănânc ceva ca
lumea” și așa a făcut. Soarele era încă sus, așa că s-a
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
apucat de treabă, a tranșat carnea, a împărţit-o în
două, a mai pus lemne pe focul din plita de tuci și s-a
apucat de gătit după cum gândise. La final a gustat
ciorba, i s-a părut tare bună, a terminat și friptura,
le-a lăsat la răcit, a făcut o baie bună, că băieţii îi
instalaseră boiler pentru apă caldă și a adormit cu
televizorul deschis, cu gând să se trezească să bage
vasele cu mâncare în frigider. A adormit, dar ca
oamenii bătrâni, somnul iepuresc a trezit-o la timp
pentru că gândul mâncării o ţinea mai mult în stare
de veghe. După ce a îndeplinit și ultima îndatorire a
acelei zile, a adormit liniștită cu gândul la multiplele
griji, când știa că urmează alte și alte zile pline de
probleme cotidiene, mai ales că băieţii ei făceau o
treabă serioasă, aceea de a construi o casă tip vilă,
cum nu mai văzuse satul Teliţa. Mamei, chiar dacă
îi era greu, era mândră că fiii ei au avut curajul să
treacă la o asemenea intreprindere serioasă pentru că
avea cu ce se lăuda, măcar în străfundurile sufletului
ei. Mereu spunea, mai mult retoric, dar noi simţeam
că o făcea cu mândria mamei împlinite: „Păcat că nu
trăiește bărbată-miu să vadă și el ce fac copiii lui aici”.
Dimineaţă, mama s-a trezit și așa cum îi era
obiceiul, a luat anafură și o gură de aghiazmă, și-a
făcut rugăciunile, s-a îmbrăcat de sărbătoare și fără
să mănânce nimic, a ieșit pe poartă și a străbătut cei
circa 50 de metri până la biserică, pentru slujba de
duminică. În timpul slujbei, a trecut în revistă pe
cei apropiaţi, dar plecaţi din această lume, s-a rugat
pentru ei în timp ce popa citea pomelnicele, apoi s-a
rugat pentru sănătatea celor vii apropiaţi sufletului
ei și la un moment dat și-a amintit de gestul vecinei
Gabi și-a făcut cu evlavie smerită încă o cruce și s-a
rugat pentru sănătatea ei, regretând că nu a trecut-o
la „sănătate”.
Fată bună Gabi, o fostă domnișorică admirată, ce
promitea... Din părinţi născuţi și crescuţi în Teliţa, a
absolvit opt clase nu strălucit, dar… binișor. După ce
a răsărit puţin, și-a lăsat acasă familia completată cu
încă două surori mai mici și a plecat la oraș încercând
să găsească ceva mai bun decât ceea ce îi oferea viaţa
la ţară, adică, munca la CAP, mai concret, sapa,
grebla și cazmaua. S-a angajat la Fabrica de conserve
din pește și în scurt timp și-a găsit perechea, un băiat
dintr-un sat nord-dobrogean și el, care promitea... Și
Nelu s-a ţinut de promisiune că a lucrat intens și în
57
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
șapte ani, i-a turnat tinerei sale soţii șapte copii, unul
după altul. Noroc cu revoluţia din ’89, că s-au oprit,
dar tot ea, revoluţia, i-a lăsat fără serviciu și tânărul
cuplu, părinţi a șapte copilași, toţi mici, care așteptau
cel puţin mâncare de trei ori pe zi, s-a trezit deodată
fără veniturile care să îi ajute să-și crească micuţii. În
disperare de cauză, și-au vândut modestul apartament
din oraș și s-au mutat și ei în casa părinţilor lui Gabi,
trecuţi în nefiinţă, renunţând la viaţa de orășeni.
Aproape identic s-a întâmplat și cu sora mai mică,
soţia lui Maxim Chinezu, dar ei cu doar trei copii,
repatriaţi și ei, cam din aceleași motive în satul natal,
tot în casa părintească. Așa s-a făcut că la un moment
dat, în casa aceea trăiau paisprezece suflete. De aceea
mama, în rugăciunile ei din acea duminică, s-a gândit
că ea, femeie în vârstă, credincioasă, s-a bucurat la
o bucăţică de carne, adusă, este adevărat, de mama
celor șapte micuţi, dar grija ei o mustra că acea femeie
a rupt de la gura copiilor ei ca să o mulţumească și pe
ea, o bătrână care recunoștea cinstit, că nu ducea lipsă
de ceva anume și avea mijloace de trai, mai ales că
trei din cei patru copii ai ei erau mereu aproape de ea.
Gândindu-se, i-au dat lacrimile în biserică și s-a mai
rugat o dată în faţa icoanelor sfinte pentru sănătatea
tinerei femei care rupsese de la gura copiilor pentru a
o bucura pe ea, păcătoasa!
Ajunsă acasă după slujba duminicală, mama s-a
schimbat și-a încălzit o porţie bună de ciorbă de viţel
cu mult zarzavat și acrită cu borș de putină făcut de
ea și a mâncat cu poftă, uitând de reproșurile ce și
le făcuse în biserică. După o zeamă bună, o halcă de
cărniţă bine rumenită, împănată cu usturoi și stropită
cu vin roșu, lângă o garnitură din piure de cartofi,
colorat din abundenţă cu sos bine condimentat, cu
câţiva castraveţi muraţi... Bun, ce să mai vorbim...
cum mama era o bucătăreasă de mare talent, nu avea
cum să nu iasă ceva bun dintr-o bucată de carne
macră de viţel, până-ntr-un an!
După masă, mama satisfăcută, s-a retras în
camera ei, s-a culcat și a adormit ca un prunc timp
de două ore. După ce s-a trezit, a ieșit la poartă
unde noi îi făcusem o bancă dintr-un trunchi din
tei tăiat în două longitudinal. S-a așezat și numai
după câteva minute au început vecinele să apară,
la sideanca (șezătoare-cuvânt de origine slavă) de
duminică, unde se adunau îndeosebi femeile, dar
uneori și bărbaţi, cu seminţe, o plăcintă și de ce
nu, o sticlă de vin sau de rachiu din care gustau cu
toţii. În scurt timp, banca noastră a fost ocupată de
femei, că bărbaţii..., soţii lor, se duseseră, plecaseră
pe drumul cel fără de întoarcere, cum se întâmplă de
regulă. Bărbatul pleacă primul și în sate găsești uliţe
58
AXIS LIBRI
întregi populate doar cu femei, că ele își îngroapă
bărbaţii și apoi se pregătesc să facă un nou pas. Să
nu mă judecaţi ca pe un misogin, nu mă plasez deloc
într-un asemenea gen de oameni, dar vizitele mele
în cimitire m-au convins de aceasta. Ca o paranteză,
vă spun cele constatate și ca o certitudine, am tras
concluzia că într-un cimitir nou din orașul meu, pe
monumentele pregătite de cei încă în viaţă, neapărat
cu sloganul de la baza crucii „Regrete eterne”, în 90-
95% din cazuri, la bărbaţi este trecut anul nașterii,
dar și data decesului. La femei, doar anul nașterii...
Este valabil ceea ce am spus eu… de fapt ceea ce am
spus eu cândva, fiind de acord cu sloganul „femeile se
nasc bolnave și mor văduve”!
Dar să revenim. Pe strada noastră, mă rog, a casei
noastre din sat, exista o situaţie aproape similară cu
cea descrisă mai sus. Femei vădane, băbuţe singure,
după ce bărbaţii lor, așa după cum e datina din
moși-strămoși, cu sau fără un cuvânt de rămas
bun, pleacă din motive care își pot găsi explicaţii,
dar nu ne apucăm acum să construim statistici care
nu ne-ar avantaja. Așa se face, că în acel moment
despre care vorbim, pe uliţa noastră care trece prin
faţa porţii bisericii, mai trăia doar un bătrân, nea
Iașca, cetăţean în vârstă al satului, care cândva fusese
falnic președinte al CAP-ului din sat, cu rezultate
nu prea lăudabile, dar acum ajuns un bătrân beţiv și
rău de gură, cicălitor, cu simţurile depășite de anii ce
înaintaseră bine spre cifra 90...
Femeile adunate la poarta noastră, vorbeau
(bârfeau), ba de una, ba de alta... Cine trecea pe
acolo, putea fi sigur că e forfecat până în străfunduri
de gura femeilor care scociorau în cele mai ascunse
unghere ca să afle tot ce se poate în legătură cu ăla,
aia... noutăţi, relaţii, legături, lipituri, întâmplări,
perspective...
Tanti Irina, soţia lui nea Iașca Dâr, a apărut pe
uliţă bombănind și chiar gesticulând a nemulţumire.
— Ce-ai, fă Irino, ce bombănești? a interpelat-o
mama, când femeia s-a apropiat de grupul postat pe
bancă sau pe scăunelele aduse de acasă.
— Al dracului fa, numai a’ meu nu moare, a
răspuns tanti Irina cu invidie, supărată pe bărbatul
ei care, în ciuda vârstei și a situaţiei precare a stării
sănătăţii, trăia și nu dădea semne că i s-ar apropia
funia de par și că ar da semne de plecare.
— Ei, fa Irino, a apostrofat-o mama, de ce vorbești
cu păcat?
— M-am săturat, fa! Nu mai pot! După ce că-i
bătrân și vai de capul lui, nu face nimic, dar bea de se
pișe pe el, stă toată ziua cu gura pe mine și pe copii,
de ne-nebunește. Am să-mi iau câmpii, cred că o să
AXIS LIBRI
zdohnesc (mor-ucr) eu înaintea lui, să mă fac de râs,
a încheiat tanti Irina cu lacrimi în ochi.
Discuţia a fost întreruptă de Florina, o fată isteaţă,
cu privirea parcă făcută pentru a cerceta și descoperi
ceva nou, care venise să-i ceară mamei ei Doina,
cheia pentru a intra în curte. În momentul în care a
dat să plece, mama, să nu tacă din gură, a oprit-o pe
Florina și i s-a adresat cu un zâmbet șăgalnic.
— Păi, Florino, ai venit și pleci așa, fără să ne spui
nimic, nici o noutate?
— Ce noutate tanti? a ridicat Florina din umeri...
n-aţi auzit? A murit măgaru’ lu’ Chinezu’, a căzut zidul
grajdului pe el. L-a omorât, iar nea Ion Bădescu l-a
luat cu remorca și l-a dus la pădure undeva departe
de sat, să-l mănânce animalele sălbatice. Ajuns
acolo, ce s-a gândit nea Ion, nu e păcat să arunce
atâta carne? Mai ales că știa el de undeva că măgarul
are o carne… mai bună decât aia de porc! I-a tăiat
buturile din spate și după ce le-a belit, le-a împărţit
la cei pe care i-a crezut el mai săraci și le-a spus că e
carne de viţel. Florina a continuat cu noi destăinuiri
în legătură cu ceea ce a făcut Ion Bădescu cu măgarul
lui Chinezu’, dar mama a înţepenit. A simţit un mare
nod în gât, s-a gândit imediat la ceea ce mâncase cu
puţin timp în urmă și nu a mai rezistat. Stomacul i s-a
întors pe dos, s-a ridicat, a intrat în curte și printre
butucii de vie din boltă, a vomitat cu sughiţuri tot
ceea ce mâncase cu atâta plăcere. S-a așezat pe scara
din faţa casei, apoi s-a apropiat de canalul din curte
și s-a spălat, a băut o gură de apă și galbenă la faţă, ca
un căune, a ieșit din nou la poartă.
— Ce-i cu tine, fa, a întrebat-o tanti Irina de
această dată, te-ai schimbat la faţă...
— Câte-s pe capul meu, Irino... mă mai ajunge
câteodată, ce să fac, a mascat mama motivul real al
reacţiei de mai’nainte.
Mama Florinei s-a ridicat și ea imediat și a plecat
acasă cu fie-sa, s-a scuzat ea, ca să-i deschidă poarta.
Ajunsă acasă, s-a dus direct la frigider, a scos de
acolo o bucată de carne macră, a tăiat-o în două și a
aruncat-o celor doi câini din curte, care s-au bucurat
de un ospăţ pe cinste.
A doua zi, tot Florina a venit cu completări. Ion,
după ce a împărţit hălci din măgarul lui Maxim,
dar și-a oprit și pentru el o bucată bună, a ieșit în
centrul satului și s-a întâlnit cu primarul și dezinvolt,
gălăgios, cum îi era felul, a intrat în vorbă cu acesta.
— Să trăiţi dom’ primar, ce mai faceţi?
— Păi, a răspuns primarul, ce să fac am mai venit
pe aici pe la voi cu doi consilieri, cu agentul agricol,
cu șeful de post, să rezolvăm chestiuni curente. Sunt
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
peste drum la crâșmă, i-am lăsat să bea câte una mică
și plecăm.
— Dom’ primar, a rostit Ion, sclipindu-i prin
creier o idee, ce vă grăbiţi așa? Am acasă pregătite
niște fripturi de viţel, pomădate, împănate, numai
bune de pus pe grătar. Ieri l-am tăiat, dom’ primar, că
nu puteam să-l mai ţin, și serviciu, și animale la ţară!
Vă invit, dom’ primar, cu toţi cei care vă însoţesc, am
și un șpriţ bun, alb, să iau doar niște apă minerală
și pâine, că doar de asta am ieșit... Ce bucurie să vă
întâlnesc... Carnea trebuie consumată cât e proaspătă,
că după ce se învechește…și Ion dădu a lehamite din
mână.
Însoţitorii n-au așteptat să li se spună de două
ori, au acceptat invitaţia și prin faţa porţii bisericii,
unde se ţinea slujba de duminică, au trecut cu pași
grăbiţi spre gospodăria lui Ion, vecinul nostru bun
la toate. S-a încins grătarul, hălcile garnisite cu toate
ingredientele au fost înșirate, fumul plăcut mirositor
și provocator a excitat poftele celor prezenţi care au
sărit cu toţii să cureţe usturoiul pentru mujdei și
cheful a început. Primarul, cu paharul în mână, i-a
urat gazdei multă sănătate și să mai repete gestul
prietenesc și deloc interesat pe care tocmai îl făcuse,
pentru că nu va fi refuzat. Cum s-a terminat...
Seara târziu, prin faţa porţii noastre, oficialităţile
comunei, în frunte cu primarul și șeful de post,
mergeau spre centrul satului unde îi aștepta o mașină
să-i ducă acasă, la Frecăţei, după ce mâncaseră
friptură de „viţel” la grătar, cu mujdei de usturoi
și băuseră pe săturate vin alb, sec și rece, cu apă
minerală, la teliţeanul venetic, Ion Bădescu.
A doua zi, luni, mama a auzit de cele întâmplate
prin vecini și abia atunci i-a trecut greaţa! Păi dacă
a mâncat primarul, secretarul, consilierul, șeful de
post... însemnă că e bună și carnea de măgar... Și iar
i s-a pus un nod în gât, dar și l-a scos din cap când
noi i-am spus că sunt popoare, chiar la noi în Europa,
care mănâncă ceea ce noi, în încremenirea în care ne
scăldăm, considerăm că nu are cum să facă parte din
meniul nostru.
La vremea aceea, sărăcia încă nu era marcată de
excese, era doar un început… Și la acest început
„Măgarul lui Maxim”, mort din eroarea unui căutător
și începător de noi drumuri sau alternative la
încercarea inversă de a provoca împingerea majorităţii
transformate atât de ușor în populaţie urbană înspre
ruralul care nu prea mai avea cu ce să-i primească,
măgarul deci, post-mortem, după ce a fost digerat la
propriu de o seamă de oameni de bună credinţă din
comuna noastră, a devenit erou de poveste.
59
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Faţa nevăzută a vieţii în azil (I)
L a circa 40 km sud-est
de București, izolat
între dealuri și păduri, în
apropierea renumitelor
terenuri de la Nana, în
mijlocul unui teren de circa
35000 mp se află amplasat
un azil de bătrâni. Titulatura
este mult mai impresionantă,
respectiv: Complex Reziden-
ţial Privat pentru Seniori.
Marcela Barbu
publicistă Pe internet apare ca o
pensiune de lux compusă
din trei vile în care se retrag oamenii după ce ies la
pensie pentru a se odihni și relaxa. Se mai spune că ar
fi dotat cu o sală de fitness, club, parc, apartamente cu
1-2 camere, fiecare cameră are o mică grădină în care
internii să își cultive plantele și legumele preferate,
coafor și frizerie, psiholog, instructor de fitness și
asistenţă medicală permanentă.
Un mic colţ de rai la standarde foarte ridicate,
proprietate privată a unei familii de evrei.  Din iubire
pentru oameni și în memoria tatălui meu am decis să
merg să lucrez acolo.
În primele zile, totul părea o capsulă de iubire și
armonie. Nimic mai fals.
Sala de fitness, biblioteca, clubul și sufrageria erau
de fapt sala de mese. Exista un singur apartament cu
2 camere în care locuia mama patroanei. Balcoanele
erau de fapt niște uși care se deschideau direct în
afară amenajate pentru a fi scoase prin ele tărgile
ambulanţelor sau cadavrele fără a stârni panică între
rezidenţi.  cu răni purulente. Îl rugam să mai reziste ca să putem
Asistenţa medicală era asigurată de o singură
persoană permanent timp de 4 zile sau 26 de zile
în cazul meu. Cu o fișă a postului de doar 4 pagini
asiguram serviciile medicale, consilierea psihologică,
kinetoterapie și recuperare și câte 40-50 minute de
exerciţii sportive cu două grupe din care una de
aproximativ 20-25 de persoane cu dizabilităţi fizice și
mentale.
Erau aparţinători care au adus bătrânii acolo
deoarece era unica alternativă, erau bătrâni aduși cu
de-a sila și abandonaţi în primele 5 minute și erau
tineri cu dizabilităţi sau stadii terminale de boală
aduși acolo să moară.
60
AXIS LIBRI
Orice nou venit însemna profit, iar patroana oferea
un bonus angajatului care intermedia aducerea unui
rezident.
Într-o noapte de noiembrie a fost adus de la
spitalul „Babeș” un barbat de 69 de ani cu mai multe
diagnostice, printre care: scabie norvegiană, vezică
neurogenă (dependent pe viaţă de sondă urinară),
o pareză parţială, dobândită în urma unui accident
vascular cerebral etc.
Am luat fișa și am dus-o la cabinetul medical în
timp ce omul era instalat în pat.
Am citit diagnosticele și speriată am alergat către
patroana care stătea de vorbă cu nepoata bărbatului
respectiv. 
„Doamnă e contagios! Intră râia în toţi. Nu mai
scoatem boala din ei.” Ea mi-a răspuns calmă să fiu
liniștită că nu mai e contagios, deoarece fusese tratat,
iar sonda urinară era doar provizorie”, după cum o
asigurase nepoata.
Apoi, nepoata a plecat.
Trei zile consecutiv am pus îngrijitorii să îi facă
baie, apoi cât i se schimbau așternuturile îl ungeam cu
o mixtură cu benzoat de benzil pe tot corpul inclusiv
pliurile pleoapelor și cele ale scrotului (conform
recomandărilor aduse de la „Babeș”). 
Dormea o noapte cu acea mixtură, dimineaţa
îl spălam și îi aplicam o cremă regenerantă, seara îl
reîmbăiam și reaplicam mixtura respectivă. De la
prima utilizare mixtura mi-a penetrat mănusile din
latex și mi-a iritat pielea mâinilor.
El practic era total lipsit de piele. Avea corpul
acoperit cu o crustă de un roșu aprins, scorţoasă și
scăpa de necaz.
Văzându-se într-un azil și fiind ţinta glumelor
proaste ale îngrijitorilor a devenit violent. Cu braţul
sănătos, deoarece unul dintre ele și un picior erau
paralizate, a început să smulgă barele metalice de
la marginea patului și să lovească cu ele în pereţi, în
momentele de furie smulgea sonda urinară și stropi
de sânge ţâșneau pe podea, pereţi și așternuturi.
Uneori, îi dădeam dreptate, deși fiecare smulgere
de sondă urinară putea produce blocaj renal, iar eu
trebuia să chem ambulanţa ca să îi fie remontată
în spital. Am ajuns să chem chiar și în fiecare zi
ambulanţa, deși și aceștia au afirmat la un moment
AXIS LIBRI
dat: „Dacă nu vă descurcaţi singuri cu asemenea
oameni, cumpăraţi-vă ambulanţă personală sau
internaţi-l la spital în București!”.
Îl uram, îl iubeam, îmi era milă de el. La un
moment dat, fiind un bărbat înalt și solid, îngrijitorii
au tras de el până i-au dislocat braţul drept. Atârna
jos din pat peste bare și își mărise de vreo 3 ori
volumul. Trebuia să rezolv problema fără ca această
situaţie să fie adusă în atenţia nepoatei lui. Am legat
braţul și am reușit să îl urc în pat sprijinit de pături.
De 2-3 ori pe zi aplicam un gel antiinflamator și mă
bucuram de orice ameliorare, oricât de mică ar fi
fost.
Mă accepta de două ori pe zi când îi duceam
medicaţia. Rezemat de pernă și cu gura deschisă
accepta cele 5-6 comprimate pe care i le „vărsam” în
gură, un siropel și niște granule mici, dar numeroase.
Apoi cu un biberon primea ceai, o apă încălzită și
pusă într-o carafă de circa 2 litri în care o îngrijitoare
arunca 2 plicuri de ceai, o lingură de zahăr după care
amesteca totul cu o spatulă.
După ce înghiţea dădea din cap aprobator și încerca
să articuleze un „da”. De câte ori îl reclamau îngrijitorii
eram obligată să merg la el și să îl cert, iar ochii lui mari
și adeseori lipsiţi de expresie mă priveau cu vinovăţie
și umilinţă. Ca să nu am de suferit, trebuia să îl cert
și să îl umilesc. Sunt convinsă că întelegea situaţia și
îmi devenea complice. Poate uneori mila devenea
reciprocă.
Omul a ajuns în starea aceea în urma unui trai
tumultuos. A fost căsătorit și a avut copii, dar a ales
băutura și a ajuns pe drumuri. A dormit pe bănci,
prin parcuri, prin șanţuri, pe treptele bisericilor. Nu
mai avea acte și nici identitate. A trăit în acest fel până
când nepoata lui, fata unicei sale surori a dorit să intre
în posesia unei moșteniri într-o localitate din nordul
Bucureștiului, renumită printr-un penitenciar.
Având nevoie de semnătura unchiului la
succesiune, l-a adunat de pe drumuri, i-a facut acte, l-a
dus pentru 2 zile la „Babeș” și de acolo la noi, unde nu
exista o triere. Era un fel de ladă de gunoi a resturilor
umane protejată de masca LUX.
Ne înţelegeam și cooperam. Empatizam fără ca
vreunul dintre noi să îi zâmbească celuilalt vreodată.
Aș fi vrut să pot oferi mai mult, să mă pot opri mai
mult la fiecare, dar nu aveam timp.
Treceam pe lângă ei și se agăţau de mine ca
niște copii. Mă îmbrăţișau, îmi sărutau mâinile, mă
mângâiau și nu o dată mâna mea s-a așezat și a poposit
pe o frunte, pe un braţ, pe un umăr sau pe un picior.  i-am promis că merg cu el și ne întoarcem împreună
Se revoltau, nedorind să mănânce, deși la 90 de ani
și a duce lingura la gura e un efort.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Mai hrăneam pe câte cineva, măcar cu câte 5-6
înghiţituri, iar îngrijitorii îmi reproșau: „Doamnă
se învaţă hrănit și alintat și apoi refuză să mănânce
singur!”
În acele momente privirile lor se agăţau de ale
mele, a mila. Mă întorceam în timp la data de 15
noiembrie 2012, aproape de miezul nopţii. Tata care
zăcea de un an la pat în pampers a făcut infarct.
În timp ce treceam prin penumbră în dreptul
camerei lui am auzit respiraţii greoaie și șuieratoare,
horcăituri. Am aprins lumina și am intrat. Era palid,
foarte transpirat, precomatos, dar totuși lucid. Am
solicitat ambulanţa, mi-am chemat fratele mai mare
de la blocul de vizavi și așteptând ambulanţa stătea
sprijinit pe perne.
Când fratele meu i-a cuprins faţa între palme
l-a privit, apoi a privit către mine care stăteam la
picioarele lui pe marginea patului, a întors faţa către
mama, care stătea în lateral și l-a strigat.
Apoi au intrat pe ușă medicul de la ambulanţă și
șoferul. Îl luau la spital. Am vrut să mai pun ceva pe
el, dar medicul de la ambulanţă mi-a spus: „Doamnă
lăsaţi cochetăriile că nu știu dacă rezistă nici măcar
până jos la ambulanţă!”.
Dacă nu mi-ar fi fost rușine de fratele meu m-aș
fi înfipt cu mâinile în gulerul lui și i-aș fi spus: „Cine
naiba te crezi de dai minute oamenilor?”. Sunt
convinsă că tata a auzit și recepţionat clar mesajul
medicului. I-am citit acest lucru în priviri.
L-au așezat pe targa mobilă și au ieșit pe ușă. Tata
era cu capul înainte, iar convoiul se termina cu mine
care coboram pe scări la picioarele lui. Până s-a închis
ușa ambulanţei în faţa mea privirea lui nu s-a desprins
din a mea. Am apucat să observ momentul în care
i s-a pus pe faţă masca de oxigen. Nu acceptam eu
ideea, dar el știa că nu ne vom mai întâlni. Fetiţa pe
care a așteptat-o 21 de ani, unica fetiţă pe care a avut-o
lânga el timp de 41 de ani și jumătate își lua bun rămas
de la el în întunericul și frigul nopţii de noiembrie,
în faţa blocului. Dumnezeu pregătise un an această
despărţire și „anul putorii” se încheia.
Adesea stăteam la picioarele lui privind lung pe
fereastră și îmi spuneam: „Dumnezeu l-a adus în
acest hal ca să ușureze despărţirea care se apropie!”.
Apoi scuturam capul pentru a alunga gândurile negre,
întorceam capul și îl priveam. Era tatăl meu, îl iubeam
și eram de nedespărţit. Era vară!
S-a mai intamplat să îi fie rău și am pierdut
împreună câte o noapte la spital, dar de fiecare dată
acasă. De data asta nu i-am promis și nu am fost. El
știa că nu îi mai pot promite acel lucru și... am urcat
61
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
singură scările pe care pentru ultima dată le-am
coborât alături de tata.
De data aceasta, fratele meu a preluat misiunea de
a-l duce pe tata la spital. Nu îi era mai ușor decât mie
și poate suferea mai mult decât mine, dar se dorea a fi
puternic. Era nervos, iar eu eram cicălitoare. În mod
tacit ne înţelegeam unul pe altul, dar era doar o formă
de îmbărbătare.
Ultimul telefon l-am primit pe la 2 și jumătate
noaptea. „Culcaţi-vă liniștite! (se referea la mine, la
fiicele mele și la mama).Tata e în comă, dar este stabil
în terapie intensivă. Cardiologul îl ţine sub observaţie.”
Credeam în forţa tatălui meu și în cuvântul fratelui
meu. Nu mă minţiseră niciunul dintre ei niciodată.
Mama s-a dovedit puternică și conștientă. „Fetelor
trebuie să ne odihnim că s-ar putea să avem multă
treabă în zilele următoare.”
Telefonul a sunat dimineaţă la ora 9 și 20.
— Taci! Nu ţipa, nu plânge, nu crea panică. S-a
terminat! A murit la 8 și 10. Încearcă să te gândești
bine ce ai de făcut, fă-ţi o listă clară de priorităţi,
anunţă rudele care trebuie anunţate și spune-mi ce să
cumpăr.”
Robotic am traversat holul, am trecut pe lângă
camera în care cu 12 ore înainte tata stătea liniștit și
am intrat în camera mamei. Probabil faţa mea trăda
totul. Nu a trebuit să vorbesc. Mama a înteles și a
vorbit ea.
Am plâns puţin și m-am gândit la ce mi-a spus
fratele meu... și am tăcut.
Știam că plânge el, știam că plânge mult și fratele
mai mic aflat la mii de kilometri în Germania.
Făceam ceea ce mi-am dorit și ceea ce trebuia să
fac.
Alături de fiica mea cea mare, de Camelia, eram
anul doi într-o școală postliceală sanitară. Eram colege
de bancă.
Eram divorţată și știu că singurătatea mea nu îl
făcea fericit pe tata, dar nici nu mă vedea alături de
orice bărbat. Își dorea să am alături un bărbat bun.  începând din acel moment și până în ultima clipă
Nu visa la un intelectual, ci la un bărbat gospodar,
bun, cu verticalitate, ceea ce numea el un bărbat de
casă.
De la mine și de la fetele mele avea așteptări mari:
— Celi! (așa mă alinta, un diminutiv de la Marcela),
ești un om minunat de care sunt foarte mândru, dar
nu ești împlinită așa cum văd eu femeia perfectă.
Vei fi o femeie adevărată când vei purta halat alb.
Doctoriţă, farmacistă sau asistentă. O femeie e datoare
să dea viaţă, dar să o și ocrotească. Deocamdată, tu
doar ai dat viaţă.”
62
AXIS LIBRI
La jumătatea anului întâi am venit acasă de la
școală cu uniforma. M-a rugat să o îmbrac. 
Mi-a zis: „Nu e facută pentru tine, ci tu ești facută
pentru ea. Arăţi minunat!”
Era prima și ultima dată când m-a văzut îmbrăcată
în uniformă.
Am terminat școala și cu puţin înainte de licenţă
am depus „Jurământul lui Hipocrate”.
Pe scena teatrului dramatic, după o piesă de teatru
interpretată de câţiva dintre absolvenţi (trecusem
peste casting, am participat la câteva repetiţii și am
renunţat la rol deoarece nu mă definea), am depus
jurământul.
Pe două coloane, îmbrăcaţi în robe și cu tocile pe
cap, ne-am aliniat 30 de absolvenţi.
M-am așezat în așa fel încât să mai diminuez din
emoţii. Intram pe ușă, central. Jocuri de lumini, o
muzică ritmată și faptul că erau acolo mama, fratele
mai mare și mezina mea îmi dădea curaj.
Am intrat defilând pe tocuri înalte, am ajuns în
centrul sălii, în faţa scenei și, mână în mână cu colegii
ne-am înclinat în faţa sălii.
Apoi am urcat pe scenă. După un mic protocol
ne-am aliniat pentru Jurământ.
Cu mâna dreaptă pe inimă una din colege rostea
jurământul. Rosteam: „Jur!” și priveam în partea de
sus a sălii, spre răsărit, de unde venea lumina unui
reflector și simţeam că tata e acolo, mă privește și e
mândru de mine.
„Așa să-mi ajute Dumnezeu!” și lacrimile
depășiseră bariera conjunctivei și se scurgeau pe
obraji. Jurasem în faţa lui Dumnezeu și a lui tata,
pentru ceea ce urma să fac de atunci înainte toată
viaţa, cu mâna pe inimă.
Se auzea: „Gaudeamus igitur...” Eu nu vedeam
din pricina lacrimilor. Am văzut-o doar pe Camelia,
repezindu-se să mă ia în braţe. Aruncasem deja tocile
în sus.  
Am coborât de pe scenă cu convingerea că,
a vieţii mele, va trebui să mă comport altfel, să mă
dedic complet oamenilor, sănătăţii și vieţii acestora
indiferent că o voi face la serviciu sau în timpul liber.
Înainte de ceremonia de depunere a jurământului,
un doctor ne-a spus de pe scenă că suntem bune
pentru export.
Iubesc oamenii și uneori îi pun mai presus de
mine, dar vreau să muncesc pentru români, pentru
compatrioţii mei. Munca în sănătate e neplătită, oricât
de mare pare a fi salariul, dar e minunat să îi ajuţi pe
cei din ţara ta.
(Va urma)
AXIS LIBRI
-XPăWDWHDLGHDOă
(fragment)
„N imeni nu te
poate face să
te simţi inferior fără
consimţământul tău.”
„Desideratum (lat.)=
ceva de care ai nevoie și
pe care îl dorești. Persoana
care ţi-a fost promisă la
Loredana Agapi naștere poate fi considerată
elevă, Colegiul Național Desideratum-ul tău.” -
„Vasile Alecsandri” Galați Cartea Întregului
***
Computerul părea rigid pe biroul modest din
lemn de cireș. Un simulacru al siguranţei și al
păcii. Numai ea știa că nimic nu mai era sigur
în oraș, în ţară, poate chiar în lume. A deschis
pentru a doua oară ecranul și s-a uitat cu stupoare
la toate acele confesiuni. Pagina de web încă nu se
încărcase complet, deci multe altele încă așteptau
să fie citite. Ochii ei albaștri în care se răsfrângea
cerul senin al verii scrutau neobosiţi paragrafele.
„Nu mi-am găsit un Desideratum. Mi s-a
zis că nu e nicio problemă, însă simt privirile
compătimitoare și răutăcioase ale celorlaţi când
trec pe lângă ei. “
„Mă simt urmărit în permanenţă de o entitate
ascunsă.”
Printre mesajele în care străini își deschid
sufletul în faţa celorlalţi, unul în special i-a atras
privirea Clarisei. Privirea îi stăruia neîncetat pe
cele două propoziţii.
„Nu credeţi vorbele celor din Guvern. Toţi mint
făcându-vă să credeţi că sunteţi în siguranţă.”
Știa că site-ul ăsta era accesat de foarte puţini
oameni, întrucât era greu să îl găsești. Era
înzestrată cu darul inteligenţei, așa că nu îi fusese
greu să spargă pagina web, astfel încât să afle tot
ce avea nevoie. Adevărul stătea în câteva cuvinte
spuse de niște simpli străini. Mâna îi tremura pe
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
mouse-ul uzat de atâtea ore în care își umpluse
mintea cu informaţii de pe internet. Butonul
de reîmprospătare era o apariţie fantomatică pe
ecran. A fost nevoie de o singură apăsare pentru
ca mesajul să dispară, exact cum s-a întâmplat de
ultimele trei ori. Un oftat de resemnare i-a ieșit
de pe buzele trandafirii. Știa ce se întâmpla cu
persoanele care nu își găseau un Desideratum.
Erau socotite a fi niște paria ale societăţii. A început
să-și învârtă lănţișorul în jurul degetului. Era o
piesă metalică zimţată într-o parte și ușor vălurită
în cealaltă. Spera să găsească jumătatea cealaltă
în curând. Se lăsă ușor pe spătarul scaunului și
își ridică privirea spre tavanul cu mici crăpături,
acoperit de stele de plastic fosforescente. Erau fix
127. Știa asta fiindcă le număra de fiecare dată
când stătea întinsă pe patul din colţul camerei.
Își îndreptă privirea spre peretele de lângă ușă,
numit și Zidul Gândurilor. Fâșii colorate de
hârtie cu însemnări, șerveţele de masă cu versuri
din poezii și fotografii cu prietenii ei. O poză
ieșea în evidenţă. Trei adolescenţi veseli zâmbeau
către aparatul foto, iar lumina apusului îi făcea
să își mijească ochii. În mijloc era prietena ei
Vio, cu braţele înfășurate după gâtul lui David
și al ei. Imaginea fusese făcută cu o vară înainte
lângă parcul din faţa primăriei. Un loc inocent
maschează treburile importante care se petrec
înăuntru.
La primărie, aveau loc cele mai multe
evenimente. Înregistrarea bebelușilor, oferirea
medalioanelor și introducerea perechii în baza
de date după nuntă. Cu mult timp în urmă,
strămoșii lor au pus pe picioare o societate cu
un viitor măreţ. O societate născută din cenușa
unui imperiu decăzut. La început era haos.
Nimeni nu se înţelegea cu nimeni. După mai
multe conflicte în interiorul ţării, s-a ajuns la
concluzia că pentru a trăi în pace, trebuiau luate
măsuri drastice. S-a propus ca la naștere, fiecare
bebeluș va primi jumătate dintr-o formă unică,
iar persoana cu care va trebui să se căsătorească
63
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
va avea cealaltă jumătate. Ordinea în societate
a fost restabilită, însă existau oameni care nu-și
puteau găsi un Desideratum. Oameni care nu
aveau nicio vină că erau diferiţi. Măsurile nu
prevedeau ura împotriva persoanelor respective,
dar privirile dezaprobatoare și dezgustul celorlalţi
erau de neevitat. Erau foarte rare cazurile în care
Desideratum-ul cuiva locuia la o distanţă mai
mare de două sute de kilometri, dar îţi puteai găsi
pereche chiar și după ani de căutare neîncetată.
Existau site-uri care ajutau persoane să își
găsească jumătatea prin anunţuri cu poze și, de
multe ori, soluţia se afla pe internet.
Clarisa se ridică rapid de pe scaun și începu
să scormonească în cutia de bijuterii de sub pat.
Nu era hoaţă, dar când se întâlnea cu Vio lua câte
ceva de la ea. Ca un suvenir pe care-l returna la
un moment dat. Când singurătatea o copleșea își
suna prietena sub pretextul că a găsit ceva de-
al ei. Brăţara pe care a scos-o din cutie era din
argint, cu pietre semipreţioase, azurii. Ridică
mâna să o privească mai bine și soarele începu
să creeze reflexe iridescente. Dacă nu ar fi vrut să
își revadă prietena, ar fi păstrat-o. Uneori, când
nu avea niciun motiv să iasă afară cu Vio, scotea
la lumină câte un „suvenir“. Se așeză pe pat și se
întinse după telefonul de pe noptieră. Amica ei
răspunse la al doilea semnal.
— Alo? spuse pe un ton plictisit prietena ei.
— Unde ești? Clarisa nu răspundea niciodată
cu un salut. Îi plăcea să fie practică, să treacă
direct la subiect.
— La librăria de pe bulevard. S-a întâmplat
ceva? rosti ea alarmată.
— Nu. Vin spre tine. Pa.
Apelul nu dură mai mult de treizeci de secunde.
Sări din pat și o zbughi pe ușa camerei, pe scări
spre parter. Părinţii ei nu se întorceau acasă decât
seara. Se încălţă cu pantofii murdari de noroi, își luă
haina din cuier și ieși pe verandă. Aleea pietruită,
înconjurată de lămâi atrăgea atenţia asupra
casei. Era singura casă vopsită în portocaliu și
împrejmuită cu pomi dintr-un șir lung de locuinţe
albe, simple și sinistre. Ce ironie că în casa aia
trăia, de-asemenea, cea mai colorată persoană din
cartier. Asfaltul era încă umed de la ploaia din ziua
precedentă. Vreme de mai, murmură ea. Se grăbi
pe trotuarul îngust când o voce îi strigă numele. Ar
fi recunoscut glasul ăla dintr-o mie. David stătea
tolănit pe o sofa veche de pe verandă.
64
AXIS LIBRI
— Unde te duci? strigă el curios.
— Mă întâlnesc cu Vio, spuse ea pe un ton
egal. Își dorea să vorbească singură cu prietena
ei, dar se pare că destinul avea alte planuri.
— Vin cu tine, rosti el relaxat. Se ridică anevoie
și își scutură pantalonii de praf imaginar.
Coborî treptele prispei dintr-o săritură și veni
lângă ea. Clarisa se deplasa tacticos pe plăcile
de beton. „Stâng, drept, stâng, drept” gândi ea.
Începu să chicotească ușor, imaginându-și că este
un soldat din infanterie.
Deși era prietenul ei cel mai bun, nu simţea
nevoia de a vorbi cu el. Mergeau într-o tăcere
liniștitoare când, în cele din urmă, David rosti:
— Nu cred în sistem.
Clarisa se opri dintr-o dată și pentru prima
oară de când au plecat la drum, îl privi in ochi.
Avea ochii căprui, puși mereu pe gânduri, bântuiţi
de întrebări parcă fără răspuns.
— Ce-ai spus?
Auzise clar destăinuirea. Era o capcană pe
care ea i-o întindea. Dacă repeta, însemna că
avea încredere în ea să îi spună adevărul, dacă
nu, atunci nu ar mai fi revenit niciodată la acel
subiect. Știa asta cu siguranţă. El se opri în faţa
ei și spuse:
— Ai auzit bine ce-am zis. E greșit. Toată
structura.
— Ai dreptate.
David își aruncă ochii rapid spre faţa
impenetrabilă a Clarisei și zâmbi din colţul gurii.
— Nu credeam că vom avea vreodată aceeași
părere despre ceva anume.
— Presupun că se mai întâmplă și miracole,
spuse ea cu amărăciune în glas. Urmă o pauză
lungă, urmată de un „Îmi pare rău“ șoptit.
Nu știa pentru ce anume îi părea rău. Poate
pentru ea, poate pentru faptul că nu puteau alege.
Știa că David o plăcea pe Vio, însă amândoi aveau
alţi Desideratum. Pedepsele erau aspre pentru
cei care încălcau legile. Dacă erai împreună cu
altcineva decât jumătatea sortită puteai fi închis
pentru tot restul vieţii.
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme
MUZE SUB APARENŢE PĂSĂRI DE LUMINĂ (II)

Jocul Păsări de lumină,

se deschide, ezită...
spaţiul este o seară,
închipuitele muze sub
aparenţe
ameţesc, descântă josnic de
agresiv.
Se povestește că i-a trecut
Violeta Craiu tinereţea
poetă când prin pletele – năclăite
de gel
se scurge ultima adiere de vânt.
Rănit,
în râșniţa misterioaselor ceasuri
se vaită că nu mai are vreme.
DOAR UN JOC
pene de argint
săgetaţi întunericul
din labirinturi neștiute.
Risipesc la marginea zării
gânduri ascunse
pagini de carte.
TEXTE ARUNCATE
Din texte aruncate
uit ce am scris
inconfundabil.
Este căutată clipa,
răbdarea se sparge-n remușcări
și tace.
O! Câte aș fi vrut să spun...

Tablă de șah CANTON PĂRĂSIT

împărţită,
un pion rătăcește pe șabloane În Balta Brăilei,
albe, o melodie: Jacques Brel.
bucurii și amintiri Prin bărci pălării de soare,
negre pătrate, goană nebună dragostea
dureri amăgitoare, dureroasă,
colţuri uzate, tăcere, surâsul trist, amintirile,
linii întrerupte de zbucium despărţirea inevitabilă,
și încercări. un fel de du-te, vino...
Rege, tu... Dragoste(a) nebună
Regină, eu... printre ciulinii Bărăganului,
uneori fericirea. Canton părăsit,
Șablon colorat învechit Fănuș Neagu...
un pion,
nimic interesant, COMETE OCHII LUMII
joc...
Călătorim
PĂSĂRI DE LUMINĂ (I) clipă de clipă,
nuntă stelară
Păsări de lumină, comete, ochii lumii.
pene de argint Pământ, iarbă uscată
săgeţi în întuneric gânduri
din labirinturi neștiute. și cer.
Risipă la margini de zare
gând ascuns Ultima bătălie.
pagină de carte.
65
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
FOAMEA DRAGOSTEI TALE
Foamea dragostei tale
în turnul bisericii
loc ales;
Clopot, valuri de spice
ceasul din centru,
secunda de soare
vorbele, ninsori îngheţate
în luna Mai.
De după istorie,
prezentul:
Grădina Mare,
obositele mătănii
se șlefuiesc în singurătate.
Umbrele au șalvari verzi,
ies să vândă obiecte...
clopotul bate rar pe strada Regală,
o lume
pentru tăceri.
TE VISAM
Te visam
pe aripa unei stele,
amăgirea dintre bine și rău
și un gol rămas
închidea iluzia că
doar salcâmii rosteau
psalmii aceia.
Și tu
îţi amânai întunecata plecare.
SE LOGODEȘTE POETUL
Se logodește poetul!
Curg în pahare cuvintele,
viaţa și moartea o idee.
Îngerul păzitor ar descuia
doar cu cheia potrivită.
Se logodește poetul!
La mijlocul zilei aruncă cu zarul,
în poala Muzei
umbre diabolice...
Se logodește poetul!
Cu frunze fumegând a tămâie
strigă,
strigă cât îl ţin puterile
el
nu a scris nicio poezie.
66
AXIS LIBRI
DINASTII UITATE
Dinastie uitată,
clepsidra răstoarnă timpul
pe care nimeni nu poate să-l tulbure...
Noaptea vine cu un deșert al cuvintelor,
printre hieroglife
umbrele faraonilor în care aurite
respiră
tăcere.
În piramide
șovăielnice primejdii...
ÎN LIVADA LUI DUMNEZEU
În livada lui Dumnezeu
merele coapte se oglindesc
în azurul fără sfârșit,
apusul ascunde rime nepotrivite,
îngerii trec prin marea aventură.
Tatăl nu i-ar fi iertat...
În livada lui Dumnezeu
dulceaţa dimineţii,
sâni udaţi de rouă.
MARAME DE NOAPTE
Anii,
nebunia,
speranţa în cămara altcuiva
nu există dorinţă
lumină prin galaxii
se ţes marame de noapte
sufletul
un poem, zâmbește trist
drum tainic...
Boală insuficient tratată
de nepăsare...
dramă shakespeariană
O CANDELĂ MAI ARDE SLAB
Ultimul firicel de nisip
se strecoară stingher prin vama timpului.
Transformă totul în banalitate.
O candelă mai arde slab
între colţuri de odaie
orele
topesc lumini întrerupte.
AXIS LIBRI
Poeme
Relație de cuvinte
Tu spui că ai eșuat,
Eu zic că ai încercat.
Obișnuiești să vezi lumea printr-o pânză neagră,
Așteaptă! Imaginea pe care încerc să ți-o arăt nu
este încă întreagă.
Sunt o masă omogenă și oarecum deshidratată,
De gând și sentiment pierdut și încă mă caut...
Aș vrea să mă regăsesc între cuvintele mele, sau
ale tale
(ale cui sunt dacă eu ți le ofer ție?)...
Tu îmi arăți lucruri pe care nu le văd când sunt
singur și
încerc să înțeleg tot ce tu ai ascuns, însă dacă nu
ești aici
traducerea nu mai funcționează.
Ne pierdem între litere și semne și emoticoane,
dar nu uita!
Tot ce îmi doresc este să facem schimb de
gânduri.
Sforțare
Tu vezi lucrurile într-un fel anume
Și vrei la toate să le spui pe nume
Și mă forțezi, mă acuzi, mă sperii,
Dar nu toate ideile lumii sunt atât de ușor de
creionat.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Mi-a luat mult timp
Dar am încercat, am deslușit, am rezolvat
O parte din persoana ta și din modul tău de a
gândi,
Însă,
Pentru a afla și restul gândurilor tale îmi rămâne
doar a le trăi.
Suntem la fel?
Zile ce-au trecut mai repede ca simplul gând,
Anotimpuri s-au schimbat la fel cum tu te-ai
îndepărtat,
Iar eu am rămas cu scopul de a desluși
Același gând cu care mi-ai spus rămas bun.
Iubești zilele însorite și te aud spunând
Că natura pare mai vie când vine cu un zâmbet
blând.
Adori nopțile ploioase și seceta de asemenea.
Suntem la fel?
Mi se pare mai ușor mie să mă pierd, când nimeni
Nu observă, nu privește și nici nu se ostenește
Să mai zacă un singur gând pentru vremea ce ne
amăgește.
Asta gândești tu, asta simt oamenii din jur,
Iar eu nu înțeleg pe deplin de ce te văd râzând...
Șoptești când ploaia se domolește, însă, încă
picurând,
Ea desparte lumea noastră printr-un
simplu gând.
Martha Petcu
elevă, Școala nr. 16 Galați
N.R.: Martha Petcu de la Școlala Nr. 16 (coord.
prof. Anca Patriche) a obținut Premiul pentru
originalitate la Concursul „Scriitori de ieri, de azi
și de mâine”, la categoria de vârstă 8-14 ani, din
cadrul Festivalului Național al Cărții „Axis Libri”,
ediția a X-a, 2018.
67
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme
fii-mi... cum îți dansează fericirea
fii-mi soare, în valsuri plutitoare
când făclii de întuneric învăluindu-te cu solemnitatea ei?
s-aștern Cum îți explici ție viața?
în calea-mi spre viață; Dacă e un mister încă nedescifrat,
fii-mi lună, De ce totuși trebuie trăit?...
când eu sunt lacul,
și oglindește-mi o iubire Zâmbet
absolută; Dacă ți-aș spune că
Diana Alexandra fii-mi stânca timpul nu există,
Hamza ce-oprește valul doar cerul se înnegrește
elevă, Liceul Teoretic din a provoca ruini de fiecare dată când
„Emil Racoviță” Galați continue; un om înșală moartea,
fii-mi salcie, și o stea cade
scuturându-ți veșnicia de fiecare dată
pe corpu-mi muritor; când un vis se stinge,
fii-mi orice ai vrea să-mi fii, ai înțelege de ce m-aș suprima
dar nu-mi fi moarte! într-o clipă cu neguri violet,
cu arbori sângerânzi deasupra noastră,
Ritual rămânând descătușată
Ceasornicul ticăie în fața morții,
în miez de noapte: doar pentru a te vedea fericit?
flori sacre
s-aștern pe trupul neînsuflețit al timpului Melancolie
din care se preling efemer Înot în
clipe uitate. noaptea neființei,
Se sting glasurile celor vărsând speranțe
ce cândva au pierit în nemurire, în cupola gândurilor
apele plâng și găsesc
jelind cu tremur, și murmur, și dor, vise pietrificate
cerul se-nnegrește, de destinul implacabil
obosit de veșnicia singurătății, ce condamnă omul
ceața se lasă să-și reducă viața
peste mormântul său, la așteptare.
pietrificând peisajul:
s-a stins timpul... Mor arborii în zbuciumata
Elucidare a misterului
Explicație Lacunar, ce
Cum explici unui orb Orbește omenirea încă
că bolți roșiatice, Din începuturi.
pictate de sufletele celor care Inima lor se oprește,
trec în nemurire, Eternizând așteptarea.
atârnă suspendate în infinit?
Cum explici unui surd Mă uit în
clopotul ce bate ritmic Adâncul ochilor tăi și nu
în liniștea de după haosul Regăsesc nimic altceva decât
provocat de furtună? Edenul unei iubiri
Cum explici unui copil Abisale.
că viața e construită din
munți înalți și văi adânci, Vocile răgușite ale mării
și trebuie să să nu rateze niciuna? Alunecă-n
Cum explici unui om Liniștea de dinaintea furtunii.
care nu a iubit niciodată
68
AXIS LIBRI
Amintiri din anii mei de Centenar
Cum am devenit gălățean
Î mi pare rău că nu s-a mai
păstrat acel geamantan
de carton, maroniu era,
si destul de scorojit, îmi
amintesc foarte bine, astfel
de accesorii de călătorie se
purtau pe la 1970, ar fi fost un
obiect extrem de interesant
pentru Muzeul Literaturii
Române. Cu el, plin de
lucruri indispensabile, o
Ion Manea lingură, un cuțit și o furculiță,
scriitor
aparatul de ras și periuța de
dinți, câteva haine și câteva cărți procurate cu greu de
prin anticariatele Bucureștiului în timpul studenției,
am coborât pe peronul gării vechi din Galați. Era anul
1975 și era toamnă. Prima mea toamnă de gălățean.
Ar fi putut fi și ultima, dacă n-aș fi fost primit sau dacă
nu m-aș fi adaptat la noul areal, n-aș fi găsit aici acel
ceva care să te facă să rămâi. Dar pentru că nimic din
toate acestea nu s-a întâmplat, am devenit gălățean în
toată puterea cuvântului.
Prietenul meu, Zanfir Ilie, în venele căruia curge
sânge albastru (culoare de la Dunăre luată) de gălățean
get-beget, are o concepție extrem de ortodoxă despre
noțiunea în sine, trebuie să te fi născut aici ca să poți
aspira la acest titlu, zice el, ei bine, eu nu intru în
paradigma lui, m-am născut într-un sătuc din județul
Buzău, am învățat (stabilindu-mă cu familia acolo
de prin clasa a II-a) la Făurei, un orășel de cinci mii
de locuitori din județul Brăila și, abia după ce am
mai zăbovit vreo patru ani în patria studenției, pe la
Universitatea din București, mi-am luat geamantanul
acela desuet a cărei pierdere o pun în totalul dezavantaj
al Muzeului Literaturii Române („Cu acest obiect a
venit marele scriitor Ion Manea la Galați” ar fi scris în
dreptul lui) și am pornit spre orașul destinului.
Au trecut 43 de ani de atunci și dați-mi voie,
domnule Zanfir Ilie, să mă consider și eu gălățean, ca
și dvs., chiar dacă aveți în plus un certificat de naștere
cu ștampila Dunării la subsol și încă vreo două decenii
de cetățenie natală și eminamente locală. Aceasta
cu atât mai mult cu cât, ca și mine, mii de adevărați
gălățeni de astăzi, n-au fost întotdeauna așa, ei au venit
de pretutindeni, cu valiza plină de speranțe, la Galați,
și n-au mai plecat niciodată, nu numai pentru că le-a
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
plăcut gustul apei de Dunăre, scrumbia de aprilie,
vorba ușor moldovenească și nuntirea teilor pe strada
pe care mai răsună încă potcoavele cailor purtându-i
pe domnii Moldovei spre portul Stambulului, ci mai
ales pentru că orașul i-a primit aici cu inima deschisă
și cu adevărată dragoste de mamă.
Primul meu domiciliu a fost pe Strada Lugoj
(clădirea veche, cu un singur nivel, din coasta de sud a
„Continentalului”), unde funcționa pe atunci un cămin
de cazare și triere a minorilor vagabonzi. Fusesem
repartizat ca sociolog la Direcția pentru Probleme
de Muncă și Ocrotiri Sociale, de care aparținea acel
cămin și, pentru că nu aveam unde dormi, directorul
de atunci s-a gândit să-mi ofere o cameră acolo. În
scurt timp, în acea primă toamnă de gălățean, m-am
împrietenit cu micuții vagabonzi, niște băieți care
nu păreau deloc necăjiți, deși proveneau din familii
dezorganizate, fugiseră de acasă și nu mai aveau pe
nimeni care să aibă grija de ei.
A venit iarna și, pentru că acolo încălzirea se
făcea cu lemne, le dădusem cheia de la camera mea
unor puști, trei la număr, în ideea de a se ocupa
de aprovizionare în lipsa mea. Găseam, când mă
întorceam, vraful de lemne frumos rânduite lângă
ușa sobei imense de teracotă, iar recompensa pentru
ei nu întârzia niciodată. Într-o zi însă, n-am mai
văzut lemnele, și nici puștii și nici pantalonii mei de
rezervă, și nici cărțile mele de suflet… Doar larmă
multă, agitație, strigăte disperate și miliție. Puștii mei
de încredere evadaseră și pentru că nu puteau ieși în
pijamalele-uniformă, s-au servit cu pantalonii mei,
care, pentru a li se potrivi, au trebuit să suporte o
radicală scurtare… Iar pentru a face rost de bani, au
luat și cărțile, cu destinația anticariat… De unde și
vorba: ce e de la anticariat, la anticariat trage…
A fost prima mea aventură de gălățean, iar primul
scriitor local pe care aveam să-l întâlnesc poartă
numele de Ioan Fărcășanu, întrucât dumnealui s-a
nimerit a fi unul dintre colegii mei din biroul de la
Direcția Muncii. Nici el și nici eu nu eram celebri,
precum suntem astăzi... Viitorul mare epigramist mi-a
făcut însă o extrem de utilă intrare în lumea literară
locală, povestindu-mi despre cenacluri, întruniri și
despre scriitorii consacrați. Așa am ajuns să bat la
biroul lui Dan Plăeșu. Era corespondent județean
pentru ziarul „Scânteia” și avea biroul la etajul clădirii
69
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
din stânga Prefecturii. Trebuia să urci niște scări de
lemn, destul de abrupte și deloc dătătoare de siguranță,
mai ales că pașii presărau în urmă sinistre crâmpeie de
scârțâit. Atunci, în acel birou, am pus la cale, deși încă
în termeni aproximativi, înființarea celui mai mare
cenaclu umoristic românesc din toate timpurile, pe
numele lui „Verva”.
Dar până la nașterea acelei adevărate școli de satiră
și umor, ce a trecut azi de patruzeci de ani și care animă
în continuare spiritul inconfundabil al gălățenilor,
aveam să-i cunosc, unul după altul, separat, în grupuri
sau chiar, rareori, e adevărat, în plen, pe marii scriitori
ai orașului de la Dunăre. Mai întâi însă se cuvine să
amintim un nume aproape uitat, deși a însemnat
ceva foarte important în mișcarea culturală gălățeană:
Ion Petrulias. Scria și el versuri, dar nu se încumeta
la publicare, citise enorm din literatura națională si
universală și, în serile de întrunire, mai ales atunci
când Bachus trimitea prin emisari de nădejde mostre
copioase din produsele sale cele mai reușite, recita
poeme întregi din clasici sau din marii poeți ai lumii.
Cred că îl știa pe Eminescu pe de rost.
Dar treaba lui principală era să adune talentele, să
le ofere căi de afirmare, de prezentare în public și chiar
de publicare, pentru că, sub egida Consiliului Județean
de Cultură, unde lucra, edita tot felul de reviste si
broșuri în paginile cărora erau găzduite poeziile,
prozele, eseurile sau piesele de teatru ale gălățenilor de
pretutindeni. Oferea celor mai buni imense diplome
cu „Cântarea României” și se ocupa și de organizarea
unor manifestări culturale, dedicate amatorilor, în
aparență, dar care tot pe „profesioniști” îi viza. La Ioan
Petrulias au publicat toți scriitorii consacrați de azi și
contemporani cu el. După revoluție s-a stins, mai întâi
simbolic, rolul lui nu mai încăpea în noile structuri,
apoi și trupește…
În cenaclurile lui Ioan Petrulias i-am cunoscut pe
toți. Apostol Gurău era un tânăr profesor, cârlionțat,
plin de viață, năvalnic. Când a citit din prozele sale
scurte, l-am lăudat. Câțiva ani mai târziu, avea să
editeze, după părerea mea, cartea sa cea mai bună,
„Începutul verii astronomice”. Întâlnirea cu Teodor
Parapiru se produsese deja într-un mod misterios,
eram student prin anul II sau III și colaboram la
revistele „Viața studențească” și „Amfiteatru”, care
aveau redacțiile în același loc, pe Schitu Măgureanu,
în coasta Cișmigiului. La „Amfiteatru”, revista literară
a studenților, erau Constanța Buzea, soția lui Adrian
Păunescu, și Ana Blandiana. Tinere și foarte frumoase.
Constanța venea la redacție cu cei doi copii, mici pe
atunci, Ioana și Andrei. Ana Blandiana m-a luat odată
70
AXIS LIBRI
de mână de pe holul principal al redacției și mi-a zis:
„Hai să ne plimbăm prin parc!”. Era primăvară atunci,
acum nu mai știu dacă a fost vis sau realitate. Cert este
că, într-o zi, am citit în paginile „Amfiteatrului” una
dintre cele mai frumoase proze românești, „Cum n-a
murit Ilie Păsărin”. Am examinat îndelung semnătura,
ca să rețin bine pe cine aveam să-l invidiez toată viața:
Theodor Parapiru. Întâlnirea reală de la Galați a fost o
simplă formalitate. Ne cunoșteam din toate timpurile,
ne unise Ilie Păsărin, pe el din Călărași, pe mine din
Buzău-Brăila, ambii cetățeni de nădejde ai Galațiului,
Parapiru, chiar de onoare…
Pe toți ceilalți din acele generații i-am cunoscut tot
pe la cenacluri, dar de îndată ce, începând cu 1980,
aveam să intru iremediabil în presă, locurile de bună
vedere și de lungi discuții au începu să fie coridoarele
sau birourile de pe Primăverii, unde funcționa vechiul
cotidian „Viața nouă”. Sterian Vicol era acolo mai tot
timpul, mai ales când era prilej de sărbătoare. Ion
Chiric, Constantin Vremuleț, Lică Rugină, Katia
Nanu, Coriolan Păunescu, Tudorel Oancea, Radu
Macovei, Virgil Țigănuș erau sau fuseseră ei înșiși la
ziar. Viorel Dinescu venea foarte rar sau mai degrabă
niciodată, el făcea pur și simplu naveta la București,
la chemarea lui Eugen Barbu. Mai veneau, când nu
era plecat, Corneliu Antoniu și mereu entuziasmatul
Anton Stanciu, colaborator de nădejde al ziarului…
Cei tineri, generația lui a.g. secară, nu urcaseră încă pe
scenă.
Dar, între toți aceia care dominau literatura
Galațiului înainte de 1989, trona, ca un patriarh, cu
mustața lui îngălbenită de fum de țigară și cu figura
senină de voievod tardiv, poetul Ioan Trandafir.
Trubadur al Dunării și al nemărginirii, nea Ion fusese
primul dintre gălățeni admis ca membru plin și
incontestabil al Uniunii Scriitorilor din România. Din
el, voit sau nu, aveam să ne revendicăm, într-un fel,
cu toții… S-ar cuveni, din partea noastră, o floare de
aducere aminte la mormântul lui aproape uitat...
Prin deceniile neîntrerupte de servire a scrisului,
prin prieteniile literare cu toți cei care susțineau pe
umeri deasupra Galațiului cupola tot mai grea a
Galaxiei Gutenberg, am devenit gălățean, în toți acești
lungi ani din Centenar pe care i-am trăit aici. Dar actul
suprem de identitate scriitoriceasca locală tot prietenul
Zanfir Ilie mi l-a conferit, mie și, în fapt, tuturor, atunci
când ne-a înscris și ne-a unit pe toți în „Dicționarul
scriitorilor gălățeni”, alături de Dimitrie Cantemir,
Costache Conachi, Hortensia Papadat Bengescu, Nina
Cassian și toți ceilalți...
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(

Capela românească din Baden-Baden (IV)

Î n continuarea scri-
sorii, revine
Se pare că această cerere a fost aprobată, pentru
la că scrisoarea de mulțumire pentru acordarea celor
subiectul care îl preocupă patru ani a coincis cu cererea de eliberare din funcția
cel mai mult, examenul deținută la capelă, începând cu data de 1 octombrie
de doctorat pe care îl 19134.
analizează în comparație Postul de preot la capelă fiind vacant, este solicitat
cu alți preoți din alte țări: de preotul Gh. Brănișteanu, care era licențiat în
„...Eu muncesc și caut să fac teologie și frecventase cursurile Facultății de Litere,
tot posibilul să termin până secția filologie clasică, și care a motivat această
în ianuarie 1914, deci în cerere cu dorința de a studia limbile clasice, latina
Radu Moțoc timp de 4 ani să fac lucruri și greaca. Cererea a fost aprobată cu începere de la
inginer, publicist pe care alții le fac în 5, 6 ori 1 octombrie 1913.
7 ani, în afară de pregătirea Din informațiile pe care le aflase cu siguranță
respectivă din țara lor… Deși puteam să merg la de la preotul Cicerone Iordăchescu, își dă seama că
o universitate mai puțin însemnată și căpătam un salariul prevăzut la capelă este insuficient pentru
doctorat, nu am făcut-o pentru că nu aveam curajul a întreține o soție și doi copii. Pentru a suplini
să mă sui la o catedră universitară și să învăț pe acest neajuns, a găsit o modalitate de a obține
alții, eu care am nevoie încă de învățat mult și multe un concediu din funcția pe care o îndeplinea la
pentru mine. catedrala metropolitană timp de un an de zile, cu
…Din predecesorii noștri care au posibilitatea de a fi continuată și în
fost fie aici, fie la Paris, niciunul n-a stat anii următori. Această modalitate
mai puțin de 4 ani. Părintele Scriban de a susține un preot la capela din
a stat patru ani și jumătate, părintele Baden-Baden a fost aprobată cu
Popescu-Mălăiești1 a stat cinci ani în condiția ca în fiecare an să prezinte
2
Germania, P. S. Vartolomeu a stat peste un certificat prin care să dovedească
cinci ani numai la capela din Paris. că participă regulat la cursuri la o
Din activitatea mea pastorală, am universitate din apropiere de Baden-
răspândit numele de capelă românească. Baden5.
Am rugat comisia administrativă În perioada respectivă, se pare
să dispună să înlocuiască inscripția că numărul enoriașilor a crescut
Inscripție în limba germană
franțuzească (Chapelle Michel de pe capelă și vizitatorii erau mai numeroși.
Stourdza) cu denumirea: Rumänische Kapelle Așa se explică faptul că preotul Gh. Brănișteanu
Stourdza, scrisă cu litere aurite pe peretele dinspre solicită Mitropolitului Moldovei posibilitatea de
oraș. Am stăruit pentru mai multe reparații și în a deveni duhovnic: „deoarece în această localitate
timpul din urmă am obținut, de la un creștin care nemaifiind alt preot ortodox, se simte absolut
vrea să rămână necunoscut, suma de 2.000 de mărci nevoia pentru duhovnicire a creștinilor ortodocși,
pentru auritul cupolei, sumă pe care am și înaintat-o care frecventează capela”6.
președintelui comisiunii. Președintele m-a rugat să Cuvenita diplomă a fost eliberată pe data de 2
scriu Prințului Sturdza de la Dieppe, să contribuie martie 1915 și primită de preotul G. Brănișteanu în
cu ceva la aurirea cupolei. timp util.
Epitropia are până acum adunate vreo 7.000 de Odată început Războiul mondial, în care
mărci pentru auritul cupolei, dar mai trebuie cel Germania a fost unul dintre cei mai importanți
puțin 3-4 mii de mărci. actori, era evident că situația capelei avea să
Vă rog respectuos să binevoiți a ne acorda sufere. Mărturii legate de situația administrativă și
termenul de un an ca să putem susține examenul funcțională a capelei din perioada 2 martie 1915-
de doctorat în filosofie, eu și părintele diacon C. 18 decembrie 1918 nu au putut fi identificate în
Provian”3. arhivele mai sus amintite.

71
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Primele vești legate de capelă sunt cuprinse întreținea, și dacă noi nu putem acum să trimitem
într-un memoriu redactat de pr. Gh. Brănișteanu, un preot acolo, ca și mai înainte de război?”10.
la solicitarea Mitropoliei Moldovei, redactat în Birocrația oficială din perioada respectivă îl
data de 18 decembrie 1918. După relatarea unui obligă pe șeful Legației Române de la Berlin, C.G.
scurt istoric al capelei, memoriul aduce anumite Nano, să intervină pe lângă Ministerul Afacerilor
informații deosebit de importante: „Fondul bănesc Străine German cu o scrisoare, din 15 martie 1921,
lăsat de fondator pentru întreținerea bisericii și în care comunică faptul că autoritățile germane au
plata personalului era de 350.000 de mărci, depuși pus sub sechestru fondurile alocate de ctitor și vine
la o bancă germană din Berlin. Din acest fond, cu rugămintea: „Să binevoiți a interveni pe lângă
Consiliul de administrație al capelei a semnat în mai autoritățile abilitate pentru ca această biserică să
multe rânduri împrumuturi de război german… fie redată cultului și fondurile care îi revin să fie
Acoperișul este din aramă, care a fost aurit. La destinate din nou întreținerii sale și a personalului
plecarea mea din Baden-Baden, în 14 decembrie pe care Mitropolia din Iași, de care aparține biserica,
1917, autoritățile militare luaseră dispoziția de a se ar dori să trimită ca preot”11.
sechestra pentru nevoile războiului toate obiectele Răspunsul Ministerului de Externe al Germaniei,
de aramă și se discuta cu acea ocazie dezvelirea după ce s-a informat de la oficialitățile din Baden-
bisericii. Nu pot spune Baden, survine relativ
precis dacă, în lipsa mea de repede, în data de 30 iulie
acolo, capela a fost, ori nu 1921. Oficialul german nu
dezvelită”7. recunoaște faptul că preotul
Acest memoriu a fost a fost sechestrat, el afirmă:
dirijat de către Mitropolia „Dacă nu s-a slujit în
Moldovei, primului-mi- biserica română după 1917,
nistru, Ion I.C. Brătianu, cauza nu este alta decât
în speranța că va servi plecarea, în decembrie
la pacea generală pentru 1917, a preotului român,
reglementarea situației care, până acum, nu s-a
acestei capele8. întors la Baden-Baden.
Consiliul de admi- După încheierea păcii,
nistrație al Fundației Consiliul de administrație
„Prințul Mihail Sturdza” al fundației l-a rugat pe
s-a adresat Mitropoliei Casa parohială de lângă capelă Mitropolitul de la Iași să
Moldovei printr-o adresă din 2 august 1919, prin renunțe pentru moment la ocuparea postului vacant
care solicita să se renunțe deocamdată la numirea din Baden, dobânda fondului nemaifiind suficientă,
unui preot la capelă, situație evidentă până ce într-un context, dată fiind scumpirea generalizată
relațiile diplomatice între România și Germania nu de la ora actuală și creșterea cheltuielilor necesare
vor fi semnate oficial9. pentru asigurarea existenței unui preot. Situația
Mitropolia Moldovei se dovedește foarte activă nu s-a schimbat, prin urmare i-ar fi imposibil unui
în clarificarea acestui deziderat, de a revedea capela preot să trăiască la Baden-Baden din veniturile
funcțională, motiv pentru care, pe 18 august 1920, disponibile, cu excepția a câtorva luni pe an, în Casa
se adresează președintelui Senatului României, parohială, care din cauza deficitului de locuințe a
printr-o scrisoare unde sunt oferite informații fost ocupată”12.
suplimentare: „În timpul războiului, Statul german a Mitropolitul Moldovei insistă cu o adresă către
dispus închiderea acestei biserici, iar preotul român Ministerul Afacerilor Străine, prin care solicită în
(posibil să fi fost pr. Gh. Brănișteanu) de acolo a fost 18 februarie 1922: „Dacă s-ar putea numi un preot
luat ostatic și numai după un an de zile i-a dat voie la capela română din Baden-Baden și ce salariu i se
să se întoarcă în țară… Am onoarea de a întreba poate plăti? Dorința noastră ar fi ca cel mai târziu, de
pe d-l Ministru de Externe, dacă în urma ratificării la 1 iulie viitor, să se redeschidă capela și să înceapă
Tratatului de pace cu Germania, Statul nostru nu serviciile religioase”13.
este în drept să intervină pentru deschiderea acestei Dar problema cu care se confrunta Fundația
biserici și pentru restituirea fondului din care ea se Prințului Mihail Sturdza este comunicată de C.G.

72
AXIS LIBRI
Nano, în data de 1 mai 1922: „Fundația nu este în
măsură de a suporta cheltuielile unui preot la capela
română, deoarece fondurile sale actuale nu ajung
nici pentru întreținerea imobilului, și având în
vedere că salariul unui preot s-ar urca cel puțin la
30.000 de mărci anual. Suma alocată în buget pentru
preot este de 2.688 de mărci; diferența ar urma să fie
plătită de către Mitropolia Moldovei și Sucevei, în
cazul când ar vrea cu tot dinadinsul să aibă un preot
la Baden-Baden”14.
În aceste condiții, Mitropolia Moldovei solicită
o analiză a situației actuale, preotului Cicerone
Iordăchescu, în scopul de a se găsi soluții care să
fie și viabile. Memoriul preotului impresionează
printr-o analiză economică de înaltă ținută și este
prezentat în data de 6 iulie 1922: „Capela română
s-a întreținut din procentele unui fond lăsat de
ctitorul ei, în sumă de 380.000 de mărci… Venitul
procentual al capitalului varia între 14 și 16 mii
de mărci pe an. Din acest venit, se întreținea:
capela, reparațiile, preotul, diaconul, cântărețul,
prezbiterul, opt coriști, portarul, grădinarul
și toate cheltuielile necesare cultului. Astăzi,
acel fond - dacă mai există - nu este suficient
nici pentru cheltuielile materiale ale bisericii,
datorită deprecierii mărcii germane și scumpetea
cunoscută. Pentru ca să-și poată relua capela firul
vieții sale de dinainte de război, ar trebui fie s-o ia
statul (n.a. român) în seama sa, fie să mijlocească
a se vinde o parte din frumoasa proprietate de
pământ de trei până la patru hectare din jurul
capelei… Prin vânzare, s-ar obține un capital
suficient pentru întreținerea ei, reducându-se
firește personalul la minimum posibil. Locul ce ar
fi de vânzare este foarte bun pentru construcție,
necesar pentru sanatoriul Frey-Dengler, care ar
putea oferi sume însemnate… Dacă s-ar reduce
personalul la minimul posibil, adică: un preot,
un cântăreț, un portar care să facă și serviciul
de paracliser și un grădinar, cheltuielile în bani
românești, ar fi:
- Preotul 4.000 lei lunar………… 48.000 lei anual
- Cântărețul 2.000 lei lunar…...….24.000 lei anual
- Portarul 2.000 lei lunar…………24.000 lei anual
- Grădinarul 2.000 lei lunar….…..24.000 lei anual
- Întreținere și reparații…….……15.000 lei anual
Total……….............................135.000 lei anual”15.
Acest memoriu a stat la baza unei alte intervenții
a Mitropoliei Moldovei la Ministerul Afacerilor
Străine, din 5 decembrie 1923, prin care insista
pentru vânzarea terenului din jurul capelei, soluție
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
ce urma să fie analizată din punct de vedere juridic
dacă poate fi făcută.
Reacția Consiliului de administrație la
această propunere a survenit în 27 iunie
1924, printr-o scrisoare din care semnalăm
următoarele: „…Propunerea nu mai poate fi luată
în considerare, deoarece tot terenul cu numeroase
drumuri de plimbare, plantații cu flori, a fost
cedat încă de anul trecut orașului Baden-Baden,
în schimbul preluării întreținerii și a obligației de
a nu ridica construcții pe el… Stațiunea balneară
este interesată de întreținerea capelei, ca monument
demn de a fi vizitat. Consiliul local refuză acordarea
unui ajutor suplimentar fundației, dar este gata,
sub rezerva acordului Comitetului cetățenilor, să
preia capela și casa parohială în posesia orașului, cu
obligația de a le întreține cum se cuvine; reluarea
serviciului divin în capelă, ceea ce ar avea drept
urmare dizolvarea fundației”16.
Găsirea unei soluții privind capela a fost
discutată și în Consiliul de Miniștri în data de 20
decembrie 1924, dar rezoluția a fost următoarea:
„Statul nu poate interveni, fiind vorba de o fundație
familială”17.
Întâmplarea face ca un preot român basarabean,
Mihail Ștefârță, aflat în serviciul organizației Bisericii
ruse din Paris, avea sarcina din partea Mitropoliei
ruse din capitala Franţei să facă din când în când
servicii religioase la biserica rusă din Baden-Baden,
care este în vecinătatea capelei Sturdza. Această
relatare a Mitropolitului Moldovei a fost comunicată
Ministerului Afacerilor Străine în data de 29 ianuarie
1927, pe care o motivează cu următoarea explicație:
„Preotul Ștefârță prezentându-se nouă cu ocazia
trecerii sale prin Iași, din Basarabia la Paris, ne-a
comunicat că a fost rugat de Consiliul administrativ
al bisericii Sturdza să slujească la această capelă în
limba română. Cu acest prilej, preotul basarabean
a mărturisit și faptul că i-a fost promis că poate să
locuiască în presbiteriu dacă oficiază cel puțin de 2
ori pe lună la capelă. Consiliul fundației a revenit,
solicitând în continuare 800 de mărci pe an chirie”.
În aceste condiții, preotul basarabean a fost în
imposibilitatea de a primi această sarcină, datorită
și cheltuielilor necesare de a se deplasa de la Paris la
Baden, spre a oficia la biserica română18.
O analiză rezumativă la situația capelei este
făcută la 10 mai 1927 de către Ministerul de Externe
German, ca răspuns la solicitarea legației noastre
de la Berlin: „…În prezent, numai casa parohială
aduce un venit. Primul etaj este închiriat portarului
73
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Artmann pentru 500 de mărci anual, iar al doilea
etaj inspectorului revizor Himmelhan, pentru 800
de mărci anual… În aceste condiții, nu este posibil,
în viitorul apropiat, reluarea serviciului divin în
mod regulat în Capela Sturdza, decât dacă membrii
Familiei Sturdza sau alte persoane interesate acceptă
să acorde o contribuție suficientă pentru plata unui
preot român… Pentru preotul Ștefârță, basarabean
care locuiește la Paris și vorbește limba română și
greacă, ar fi nevoie de o donație de aproximativ
2.500 de mărci pentru a remunera preotul, ca să
slujească la Capela Sturdza”19.
Situația dificilă în care se găsea Capela Sturdza,
îl determină pe Mitropolitul Moldovei și Sucevei
să se adreseze printr-o scrisoare, din 15 iunie
1927, urmașilor familiei Mihail Sturdza: prințul
Mihail Sturdza, Grigore M. Sturdza și colonelul
D. Sturdza să ia, în calitatea lor de moștenitori,
cuvenitele măsuri pentru salvarea capelei și punerea
ei în funcție20.
Răspunsul nu a întârziat, dar fiind profund
nemulțumit, Mitropolitul se adresează ministerului
Afacerilor Străine cu o scrisoare, din 9 august
1927, în care relatează pe scurt răspunsul scrisorii,
dar face și anumite sugestii de rezolvare: „Cu
surprindere am căpătat un răspuns alăturat…
Răspunsul îl considerăm nechibzuit, iar forma
de adresare către Noi, nepoliticoasă, căci d-l M.
D. Sturdza, prin însărcinatul casei sale, dovedește
că poartă o totală lipsă de considerațiune față de
scaunul vechii Mitropolii a Țării Moldovenești,
unde străbunul său, de la care a moștenit mari averi,
a fost odată pe tronul acestei provincii românești…
Cred că interesele superioare ale țării noastre cer ca
această chestie să fie rezolvată în așa fel fără a lăsa
străinilor impresia că noi românii nu ne interesăm
de așezămintele noastre românești din străinătate,
fie chiar particulare, cum este cazul de față”21.
Răspunsul familiei Sturdza, semnat de
administratorul general I. Gheorghiță, la care se
referă Mitropolitul, venea cu o soluție: „…Suntem
de părere ca orașul Baden-Baden să preia capela,
cu obligațiunea de a o întreține, iar Statul Român
să îngrijească de funcționarea slujitorului cultului
greco-oriental la această capelă”22.
După patru ani, situația acestei capele nu se
schimbă și Mitropolitul Moldovei intervine din nou,
de data asta printr-o scrisoare adresată Consiliului
de Miniștri și Ministerului de Externe pe care o
datează în 6 martie 1931. Referatul cu situația
capelei Sturdza, solicitat de Patriarhul Miron
74
AXIS LIBRI
Cristea, pentru a fi expediat Consiliului de Miniștri,
a fost redactat de un consilier pr. C.Gr. Vuiescu.
Referatul amintește pe scurt de istoria acestei capele
și precizează toate demersurile întreprinse pentru a
soluționa această situație dificilă a capelei. Referatul
este bine structurat pe 15 capitole. De reținut din
acest referat două interesante informații:
1. Sunt prezentate rudele și urmașii fam.
Sturdza cu adresele lor:
- Prințul Mihail Sturdza - Str. Carol nr. 19 din Iași;
- Colonelul D. Grigore Sturdza - Cdt. Bateriei
Antiaeriene, București;
- Constantin Grigore Sturdza - Cristești, jud. Baia;
- Mihail Grigore Sturdza - Boureni, jud. Baia.
2. Referitor la preotul rus-basarabean refugiat,
referatul face următoare precizare: „El este preot
al coloniei ruse din Paris și în același timp preot la
biserica rusă din Baden-Baden. El locuia iarna la
Paris, iar vara la Baden-Baden. Acest preot a cerut în
1927, printr-o scrisoare către Mitropolitul Primat,
să îl numească preot (paroh) la Capela din Baden-
Baden. El declara prin acea petiție că locuiește
la Baden încă din 1921. Probabil că în timpul din
urmă, a determinat Consiliul de administrație al
fundației să locuiască în imobilele capelei”23.
În concluzie, referatul face anumite propuneri:
„Primăria din Baden-Baden, având interesul de bună
întreținere edilitară a orașului, e dispusă de a lua în
sarcina sa întreținerea capelei și a prezbiteriului,
așa precum a luat până în prezent și întreținerea
parcului… În ceea ce privește personalul slujitor
și în special preotul, până ce se va pute prevede în
bugetul Statului o sumă pentru acesta, s-ar putea
găsi preoți care să fie detașați pe timp limitat, spre a
face un stadiu la Baden-Baden, în scop cultural. Ei
ar primi pentru aceasta salariul lor ca preoți în țară,
și li se va putea da o completare, eventual pentru
drum, din fondul cultural al eparhiei”24.
În data de 17 octombrie 1940, Mitropolia
Moldovei recunoaște, în mod provizoriu, ca slujitor
la capelă pe călugărul rus de origine basarabeană
Ștefârță, care cu toate intervențiile Mitropoliei către
administrația germană a fundației, de a lăsa postul
în seama unui preot delegat de către Mitropolitul
Moldovei, nu a voit să plece de acolo25. În aceste
condiții, Mitropolia Moldovei solicită ministerului
Cultelor și Artelor: „Să dispuneți afectarea unei sume
în bugetul Statului, așa cum este prevăzut pentru
Capela Română din Paris, în scopul întreținerii
personalului slujitor, ținându-se seama de cerințele
de trai din Germania. La vremea cuvenită, Noi vă
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
vom recomanda personalul cleric necesar, luând în Ultima informație din acest volum de documente
considerare misiunea ce o are de îndeplinire atât ca este legată de decesul pr. Ștefârță, care este relatat de
pregătire pe tărâm intelectual, cât și național”26. Pr. Ștefan Alexe: „Preotul Mihail Șterfâță a încetat
Consulatul General Regal al României din din viață, în vârstă de 96 de ani, în orașul Baden-
Germania, prin reprezentatul său Dragoș Cotlarciuc, Baden, la 29 august 1979, ora 9 dimineaţa, după o
redactează un raport în data de 20 ianuarie 1941, suferință de câteva zile. Întrucât pr. M. Ștefârță era
după ce se informează la fața locului: „În Baden- parohul parohiei ortodoxe ruse din Baden-Baden
Baden există o singură româncă, căsătorită cu un din anul 1921, de înmormântare s-a îngrijit Î.P.S.
german. Mai sunt vreo 30 de ortodocși, în majoritate Arhiepiscop Irineu din Viena.
ruși refugiați. Marchizul de Baden, căsătorit cu o Au fost de față numeroși credincioși ruși și
principesă greacă (care se pare că ar fi vară primară români, ortodocși și de alte confesiuni, prințul
cu M.S. Regina mamă Elena) și a cărei cununie a fost Eugen de Baden cu soția, primarul general al
celebrată în Capela Sturdza, îl susține pe actualul orașului și alte oficialități. Slujba s-a săvârșit în
paroh, preotul Ștefârță, de care a fost cununat. Capela limba română și rusă”29.
este foarte bine îngrijită, nu are însă încălzire, din Istoria capelei se oprește aici, din motive de
care cauză nu se pot ține acum servicii religioase. Ele documentare la nivelul anului 1979. Aceasta nu
se țin din două în două Duminici. înseamnă că istoria capelei M. Sturdza nu a evoluat
Casa parohială este în stare bună, foarte curat pozitiv, pentru că în prezent sunt informații care
ținută, însă fără orice confort modern. Mobila scot în evidență reabilitarea și o activitate religioasă
aparține parohului și este un cadou al Marchizului și culturală deosebit de activă, care poate face
de Baden. Stând de vorbă cu preotul Ștefârță, acesta subiectul unei altei lucrări.
mi-a istorisit că a fost numit de către Mitropolitul
Pimen la Capela din Baden-Baden, fără leafă. După Note
moartea Mitropolitului Pimen, fusese trimis la 1. Ioan Popescu-Mălăiești (1874-1953), care a fost
hirotonit diacon la Capela Română din Baden-Baden, a
Baden-Baden arhimandritul Bonteanu, care însă obținut doctoratul în litere și filozofie la Universitatea din
nu ar fi fost acceptat de eforie. De atunci, situația a Strasbourg în anul 1903. Profesor la Facultatea de Teologie din
rămas neclarificată până azi. Preotul Ștefârță, care București (1907-1939)
este cetățean român, originar din Basarabia, și a 2. Vartolomeu Stănescu a slujit ca ierodiacon la Capela
Română din Paris, în perioada iulie 1905-noiembrie 1909,
cărui familie se află astăzi refugiată în România, Chapelle Michel Stourdza
vorbește bine românește și mi-a făcut impresie 3. Ibidem, pag. 77-80
bună. Precizez că am sosit neașteptat, ca un 4. Ibidem, pag. 81
5. Ibidem, pag. 82-84
simplu vizitator și mi-am declinat calitatea abia la 6. Ibidem, pag. 87
sfârșitul convorbirii. În localitate se află și o biserică 7. Ibidem, pag. 88-89
rusească, care nu are preot și unde preotul Ștefârță 8. Ibidem, pag. 90
celebrează din două în două Duminici serviciul 9. Ibidem, pag. 91-92
10. Ibidem, pag. 94
religios în limba rusă. La capelă, susține Sfinția 11. Ibidem, pag. 96
Sa, îl celebrează în limba română, așa cum cere și 12. Ibidem, pag. 98
testamentul Prințului Sturdza, dar neavând cântăreț 13. Ibidem, pag. 100
român, trebuie să recurgă la serviciile cântăreților de 14. Ibidem, pag. 102
15. Ibidem, pag. 106-107
la biserica rusească; numai când marchizul cu soția 16. Ibidem, pag. 117
sa asistă la serviciu, atunci, din deferență, îl ținem în 17. Ibidem, pag. 123
limba grecească”27. Situația capelei nu suferă nicio 18. Ibidem, pag. 127
schimbare mult timp. O informație interesantă ne 19. Ibidem, pag. 138-139
20. Ibidem, pag. 141
parvine prin adresa Mitropolitului Moldovei și 21. Ibidem, pag. 142
Sucevei adresată Ministerului Cultelor și Artelor din 22. Ibidem, pag. 143
8 iulie 1944, privind detașarea preotului Visarion 23. Ibidem. Pag. 148
24. Ibidem, pag. 149
Puiu la capelă, începând cu data de 1 august 1944. 25. Ibidem, pag. 157
Se face și precizarea că pr. Visarion Puiu a fost 26. Ibidem, pag. 158
până atunci preot ajutător la Biserica din Berlin și 27. Ibidem, pag. 161
îndrumător cultural și religios pentru lucrătorii și 28. Ibidem, pag. 163
29. Ibidem, pag. 162
ucenicii români din Germania28.

75
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
„Școala” (1927)
O revistă didactică a Galaţiului interbelic (I)
L a ceva
după trecerea la
cele veșnice a Regelui
timp
Mihai I, petrecută la
5 decembrie 2017, am
avut marele privilegiu
de a cerceta o revistă
dedicată problemelor în-
văţământului de acum mai
bine de 90 de ani, apărută
Elena-Monaliza în 1927. Este revista
Ghinea ȘCOALA, aflată în colecţia
profesor
de publicaţii gălăţene a
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, la cota PG I
975, din care există, pentru primul an al apariţiei,
numerele 1–6. Subintitulată „Revistă didactică”,
apare la 15 ianuar(ie) 1927, la Galaţi, fiind tipărită
la Institutul Grafic „Galaţii Noi”. Urmează numărul
dublu, într-o revistă aparte, numerotat 2-3, aferent
lunilor „februar - mart”, menţionându-se: Redacţia
și ad-ţia la Școala Norm. de băieţi „C. Negri”, Str.
Brăilei. Lunile „april – mai - iunie” fac obiectul
triplului număr (4-5-6) din colecţia revistelor apărute
în primul an, ceea ce indică existenţa unor probleme,
probabil de ordin financiar, dar și la nivel de redacţie.
În fiecare revistă, există o pagină în care se prezintă
comitetul de conducere al acesteia, cu admirabilă
rigurozitate. Astfel, directorul Școlii Normale de
băieţi, Er. Caraman, este și directorul revistei, doi
inspectori generali pentru învăţământul normal
primar, N.G. Longinescu și I. Mitru, sunt „Membri
onorari”, iar membrii redacţiei sunt: Directorul Școlii
Normale de fete, Margareta Geles, Maria Zaharia și
Lucreţia Anastasiu, profesoare la aceeași instituţie, Al.
Zaharia, E. Constantinescu, N. Vasiliu și N. Velichi,
profesori la Școala Normală de băieţi, Inspectorul
Școlar Primar, Th. Gheorghiu, Președintele Asociaţiei
Corpului Didactic Primar, P. Puchianu și institutorul
C. Madarjac. Casierul I. Pralea, inspector școlar
primar, și Secretarul Ar. Vârgolici, institutor, încheie
această selectă societate de intelectuali pasionaţi de
progresul și modernizarea învăţământului primar
local și naţional din perioada interbelică. Valoarea
bibliofilă a acestor reviste este crescută pentru că se
menţionează cui au aparţinut, fiind înscrise numele
76
AXIS LIBRI
destinatarilor: N. Vasiliu, „profesor șc. Normală -
Loco” (la nr. 2-3) și „Ștefan Popescu / profesor /Loco”,
purtând și ștampila acestuia pe pagina de titlu (la nr.
4-5-6). Ulterior ele au poposit la Anticariatul Galaţi,
de unde, mai apoi, probabil, au luat calea colecţiilor
bibliotecii gălăţene.
Am considerat demnă de a fi mai mult decât
răsfoită în treacăt o asemenea publicaţie, atât din
perspectiva profesorului, cât și din perspectiva
pasionatului de contribuţii gălăţene la clădirea și
dezvoltarea presei românești.
Era 1927, anul plecării la ceruri a Regelui Ferdinand,
la 20 iulie, și al urcării pe Tronul României a Regelui
Copil Mihai I. Exact 90 de ani ar fi domnit acesta, dacă
ar fi fost cursul istoriei noastre lin și limpede aidoma
unui răcoros și proaspăt izvor. Dar în 90 de ani, apele
tumultoase ale cascadelor istoriei s-au năpustit în
clocote-nspumate învolburate asupra noastră, făcând
să pară liniște în cea mai aprigă tulburare, generaţii
la rând, ca la nici un alt popor, poate. Cutremurător!
Impresionant! În acel an, care grăbit mergea spre
un alt mare tumult al lumii, trecuseră doar nouă ani
de la înfăptuirea mult – doritei Românii Mari, iar
Școala Normală de băieţi „C. Negri” (actualul Colegiu
Naţional „C. Negri” din Galaţi) împlinea o jumătate
de veac de existenţă. Aflăm despre întemeierea
prestigioasei instituţii de pregătire și formare a viitorilor
învăţători citind articolul „Istoricul Școalei Normale
de învăţători „Costache Negri” din Galaţi” în Nr. 2-3,
semnat de către directorul Er. Caraman. Observăm că
autorul se oprește mai cu seamă asupra începuturilor
instituţiei, reproducând și diferite documente de mare
valoare istorică pe care le-a cercetat cu pasiune și spirit
investigator. Prin stăruinţa lui V.A. Urechia, deputat
de Ismail și fost Ministru al Instrucţiunii, s-a înfiinţat,
în 1877, la 1 iunie, iar cursurile au început pe 26
octombrie, sub conducerea directorului – întemeietor,
profesorul ieșean Grigore Petrovanu. În primul an a
funcţionat la Ismail, cu o clasă I alcătuită din 15 elevi,
urmând ca pe parcursul a 4 ani, cât durau cursurile, să se
ajungă la 60 de elevi. Dacă rostul oficial era de a pregăti
viitori învăţători provenind din judeţele basarabene
retrocedate – Cahul, Bolgrad, Ismail – și din judeţul
Covurlui, în plus, școala avea „și rolul de a ajuta la
trezirea conștiinţei naţionale în masele românești din
AXIS LIBRI
dreapta Dunării, din ţinuturile dobrogene, cari pe
acea vreme erau sub stăpânire turcească” (p. 13). Însă
în 1878, după încheierea primului an școlar și după ce
în urma Tratatului de la Berlin „Rușii ne răpeau din
nou cele trei judeţe basarabene”, iar „tânăra Școală
Normală, a cărei harnică operă de cultură românească
începuse sub auspicii atât de fericite, trebuia să se
strămute între noile graniţe ale ţării”. Este menţionată
stăruinţa lui V.A. Urechia pe lângă minister de a muta
școala la Galaţi, iar în octombrie 1878 este închiriată
casa prinţului italian Ruspoli din Strada Mihai Bravul,
unde se află actualmente Seminarul „Sf. Andrei”;
casa „aparţinuse lui Costache Negri și fusese vândută
de acesta, cum își înstrăinase întreaga avere, pentru
susţinerea luptelor cari au dus la unirea Principatelor
și la consolidarea acestei uniri.” Finalul articolului
este plin de emoţie, admiraţie și recunoștinţă pentru
„munca rodnică și entuziastă, frumuseţea sufletească a
celor ce au arat ogorul în primul an de fiinţă a școalei”
și pentru că acești pionieri „au pus vrednicia puterilor
lor în serviciul unei mari cauze și-au biruit vremurile!”
(p. 22)
Regăsim aceeași admiraţie pentru înaintașii
întemeietori în Nr. 1 al revistei (p. 12-15) într-un
necrolog pe care același Er. Caraman îl dedică
lui Solomon Haliţa, fost director al aceleiași școli
în perioada 1901–1905 (perioadă în care, fiind
și inspector școlar, a fost suplinit de către N.G.
Longinescu, „actual inspector general”). Stins din
viaţă la Cluj, pe 1 decembrie 1926, Solomon Haliţa
a fost omagiat la Galaţi, la Biserica „Sf. Sofia”, pe 4
decembrie, și aflăm că prin influenţa avută pe lângă
Spiru Haret, a reușit „de a ridica monumentala
clădire din Galaţi pe locul donat de Primărie, pe
platoul Ţiglinei, sub primariatul d-lui M.G. Orleanu”.
Contribuţia sa a fost impresionantă la nivelul
programelor școlare, înfiinţează școlile de aplicaţie
pe lângă școlile normale, introduce practica agricolă
„pentru ca viitorii învăţători să poată fi gospodari de
frunte în mijlocul sătenilor”. A fost apoi prefect de
Iași, iar în 1922 a fost prefect al judeţului său natal,
Bistriţa–Năsăud. Generos în tot efortul depus pentru
dezvoltarea și modernizarea învăţământului, generos
și după moarte, când „consacră mica sa avere binelui
public”. În final, E. Caraman evocă ultima întâlnire
pe care a avut-o cu Solomon Haliţa și care, într-o
vizită la școala condusă la început de secol de el, cu
admiraţie pentru progresele ulterioare, l-a îndemnat
să muncească serios, jertfindu-se pentru a înfăptui
„ceva temeinic”. Recunoscând adevărul inclus în acest
răscolitor îndemn, E. Caraman a făcut „o credinţă” și
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
„o forţă” din revista ce se dorea a solidariza pe toţi
dascălii școlilor normale și primare, în conformitate
cu ceea ce era „una din poruncile vremii”.
Așa cum detaliază în articolul – program „Revista
noastră” (Nr. 1, p. 1-3), această „unire și organizare
înţeleaptă a acestor forţe didactice afine” va facilita:
perfecţionarea profesională „și deci progresul școalei”,
intensificarea și coordonarea „propagandei culturale”,
cât și, în al treilea rând, informarea societăţii, „de
unde va urma, cu siguranţă, și pentru ei, o repede
îmbunătăţire a situaţiei morale și materiale”.
În spiritul susţinerii absolvenţilor școlii normale,
care au de înfruntat multe probleme odată ajunși
în sate ce se zbat în sărăcie și ignoranţă, vine și
directoarea Școlii normale de învăţătoare din Galaţi,
Margareta Geles, în articolul „Necesitatea unor
raporturi strânse între școala normală și absolvenţii
săi” (Nr. 1, p. 9-11). Conștientizând că „ţara aceasta
binecuvântată de Dumnezeu” cere dascălilor să
muncească la zidirea temeliei sale, cultura, pentru a
forma, în cel mai umanist mod cu putinţă, oameni
luminaţi, cu „mai mult drept la o viaţă mai bună”,
autoarea arată că trebuie păstrată legătura de susţinere
și îndrumare a învăţătorilor; aceasta se poate realiza
nu doar prin șezători și congrese învăţătorești,
ce „au stabilit numai o înfrăţire momentană”, ci
printr-o revistă „a tuturor celor cari, conștienţi de
măreţia vremurilor” să observe tot și să scrie tot ce
ar fi de folos pentru învăţătorii cu puţină experienţă.
Lansează, astfel, o chemare a celor ce vor găsi și scrie
răspunsuri multelor întrebări pentru a demonstra că
învăţătorii sunt esenţiali pentru dezvoltarea societăţii
și, pentru devotamentul de care dau dovadă, merită
o soartă mai bună.
Revista ȘCOALA are, astfel, un rol important,
recunoscut de autoarea membră a colectivului
redacţional și, așa cum este structurată, corespunde
celor „trei postulate” enunţate în articolul – program
amintit. În legătură cu perfecţionarea profesională
a învăţătorului, se arată că acesta trebuie îndrumat
în „noianul noilor curente pedagogice” pentru
a nu lăsa „rugina rutinei să ne mecanizeze arta”.
Revistele pedagogice, conferinţele pedagogice lunare
organizate „pentru discutarea unor probleme de
învăţământ” trebuie să-i ajute pe tinerii învăţători
să păstreze legătura cu cei ce i-au format, iar aceștia
din urmă să organizeze, ulterior școlile de aplicaţie
pentru „a corespunde mai bine scopului lor”. Aflăm la
paginile 28-29 ale primului număr că acţiunea a fost
inaugurată „cu deplin succes”, pe 5 decembrie 1926, în
articolul „Inaugurarea conferinţelor pedagogice de la
77
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Școala Normală de învăţători din Galaţi”, într-o scurtă
prezentare a activităţilor derulate, iar în numerele
următoare este reprodus studiul „Ce păstrăm de la
cei vechi, ce luăm de la cei noi” prezentat în cadrul
conferinţei de către N.G. Longinescu, inspector
general al Înv. Normal Primar (Nr. 2-3, p. 1-8 și Nr.
4-5-6, p. 1-5). Într-o realitate dominată de multe
curente pedagogice și într-o literatură pedagogică „a
noastră”, în care „nu se pun în raport ideile noi cu ceea
ce s-a învăţat din așa-zisa pedagogie tradiţională”,
învăţătorul îmbrăţișează prea generos formula „școlii
active”, fără a avea în vedere „problema interesului
copilului în munca școlară”. Pentru aceasta, se face
o paralelă între Dewey și Herbart, evidenţiind că
Herbart consideră interesul pedagogic drept scop al
educaţiei, în timp ce Dewey îl recomandă ca mijloc,
având o oarecare reţinere faţă de generalizarea și
exclusivizarea principiului de „școală atrăgătoare,
învăţământ interesant”. Îi atenţionează pe învăţători
să nu-și îndrepte toată activitatea didactică în scopul
transmiterii de informaţie spre a fi memorată, ci spre
dezvoltarea interesului pentru studiu, ce se va dovedi
eficient și după terminarea școlii: „Nu vă uitaţi la ceea
ce copiii reproduc, ci dacă s-a dezvoltat interesul”.
Practic, teoria „interesului pedagogic” a devenit deja
o tradiţie și, totuși, naște noi și noi întrebări pentru
direcţia nouă, modernă a pedagogiei, cum ar fi: „O
păstrăm numai în parte și o completăm numai în
aumite privinţe?”; iar răspunsul este dat de autor din
perspectiva lui J. Dewey: „Păstrăm de la cei vechi, de
la tradiţia pedagogică, interesul, înţeles ca o tendinţă
activă, ca o năzuinţă de a învăţa mai departe, de a se
cultiva, în vederea unui ideal”.
Ca o completare la aceste probleme de pedagogie se
poate situa articolul „Școala după măsură” a aceluiași
N.G. Longinescu, apărut în două părţi, în Nr. 1 (p. 4-8)
și în Nr. 2-3 (p. 9-12), cu menţiunea „va urma” după
această a doua parte. Autorul își propune să dezvăluie și
să comenteze avantajele și limitele mișcării pedagogice
europene, reprezentate de către Eduard Claparede, de
la Geneva, intitulată „școala după măsură”. La acea
vreme era o mișcare superficial cunoscută, privită
cu dispreţ sau „în cazul cel mai bun ca pe un fel de
literatură... teorie...”, când, practic, se pun probleme
de „importanţă actuală”. Criticând această inerţie la
orientările pedagogice moderne, autorul subliniază
că sunt unele aspecte în activitatea școlară ce nu pot
fi cuantificate; în condiţiile unei școli care nu se putea
pune de acord cu „vocaţiunea naturală a copilului”,
școala a ajuns a se ocupa doar de aptitudinea de
memorare a acestuia. De aceea, școala oficială s-a
78
AXIS LIBRI
preocupat „exclusiv de cunoștinţe, de o cultură
unilaterală a intelectului” și „cultivarea și măsurarea
caracterului este cu totul neglijată de școala de azi”.
Critic și pe deplin ancorat în realitatea pedagogică
românească, N.G. Longinescu arată că acest
„materialism didactic”, eficient în cazul principiilor
și idealurilor societăţii americane, nu se potrivește cu
idealurile celorlalte popoare care pun pe scara valorilor
tocmai o sumă de „imponderabilia”, necuantificabile
și doar simţite „cu fibra idealităţii de cine o are și se
plătesc cu sacrificiuil chiar al vieţii”. Iar întrebarea
retorică ce se leagă de enunţarea primului imperativ
didactic – „iubește pe copiii ce-ţi sunt încredinţaţi
să-i instruiești” – include în ea un bagaj enorm de
scepticism în legătură cu succesele ce le-ar putea obţine
în educaţie „școala după măsură”. Căci, tocmai acest
imperativ conţine în el și puterea „de a judeca obiectiv
puterile copilului”. Iar problema raportului subiectiv –
obiectiv în educaţie și în evaluarea cunoștinţelor se află
la baza evoluţiei știinţelor pedagogice și conturează,
de-a lungul timpului, multe curente și orientări, cum
ar fi cele reprezentate de Binet și Vaney (întemeietorii
conceptului de adaptare a testelor și sarcinilor de
lucru la vârsta copiilor și notarea prin grafice). Este
recomandată chiar ediţia în limba română a lucrării lui
Binet, „Idei moderne asupra copiilor”, tocmai pentru
perfecţionarea și sincronizarea activităţii dascălilor
români cu cele mai noi direcţii și tendinţe în munca
didactică.
Profesorul de pedagogie I. Biber de la Școala
Normală gălăţeană se referă la „Școala creiatoare” (Nr.
4-5-6, p. 10-14) ca fiind o necesitate a învăţământului
românesc aflat din plin într-un amplu proces de
sincronizare cu lumea occidentală, fără a minimaliza
adaptarea la ceea ce este specific românesc. Cum
„însăși ideea naţională a rodit prin truda atâtor
generaţii de dascăli”, iar dorita Românie Mare s-a
înfăptuit și „cu zelul” acestor misionari „cari mai
necăjiţi și mai aserviţi”, autorul arată cât de vitregită a
fost școala românească și ce consecinţe a avut asupra
stării sociale de la sate, mai ales. În cel mai admirabil
și exemplar spirit patriotic, apreciază că școala are
rolul de „a creia România Tare, căci ea este creiatoare
de suflete” și trebuie „să se identifice idealul actual
al naţiunii române, pentru desăvârșirea vieţei
culturale, sociale, economice și politice românești”.
Prin dezvoltarea satului românesc, „putem câștiga
la românism toate orașele”, iar în școlile acestea, pe
lângă dotarea materială, este nevoie de oameni ai
școlii „cu sufletele entuziaste și înfocate de dragoste
de neam, dar și mult mai bine plătiţi”.
(Va urma)
AXIS LIBRI
Așteptând să crească...
Cronica cărții „Nunanit” de Laura Cătălina Dragomir
Editura Punctul pe azi, 2016
L iteratura dedicată
copiilor este astăzi
o categorie foarte puțin
explorată de scriitorii români.
Iar poezia este poate cea mai
vitregită fiică a acesteia. Foarte
puțini poeți se mai încumetă
să scrie pentru cei mici, de
parcă aceasta ar fi cea mai
grea provocare literară, proba
supremă pe care ar avea-o
de trecut pentru a fi admiși
deplin în tagma marilor autori.
Romeo Aurelian Ilie Și cumva așa și este, întrucât
scriitor paradigma copilăriei în sine s-a
schimbat considerabil față de
cea de acum zece ani, douăzeci de ani și așa mai departe.
Societatea evoluează, și odată cu ea se schimbă toate
coordonatele vieții noastre. Ceea ce pentru copiii de ieri,
deveniți între timp adulți și în parte, poeți, era un joc
incitant, vesel și poate chiar educațional, pentru cei mici
de astăzi poate trece drept ceva banal sau hilar. Jocurile
au evoluat, la fel și literatura. De aceea este, într-adevăr,
o mare provocare abordarea acestui gen de literatură.
Copiii de astăzi, mai mult ca oricând, se consideră deja
adulți. Așa că, pentru a-i aborda cu succes, trebuie să le
vorbești ca și cum ai vorbi unui adult. Dar nu conținutul
discursului trebuie schimbat, nu esența acestuia, ci
maniera de redare a mesajului.
Poeta Laura Cătălina Dragomir reușește în cartea sa
de poezii pentru copii, „Nunanit” (Editura Punctul pe
azi, 2016), să facă exact acest lucru. Să le vorbească celor
mici asemenea celor mari, fără însă a schimba cuvintele
magice ale copilăriei, ci jucându-se cu ele atât de abil
încât le face să pară un discurs adresat oamenilor mari.
În poezia ce deschide volumul, tema centrală
este jocul, apanajul prin excelență al copiilor. Dar, în
descrierea acestuia, poeta strecoară o serie de cuvinte
din bagajul adulților. Și le potrivește cum nu se poate
mai bine, astfel încât, jocul rămâne joc, copiii, copii și
lumea, lume, toate statornicite în firescul lor absolut:
„Odihnă să n-aibă piciorului jocul/ copiii au toți
înțeleasă menire/ și își zbuciumă râsul și-al lor e tot
locul,/ la lume încep cu întâia dorire./ Și nu-i vine-n
gând nimănui să postească/ înspre locul cu flori roua
pașilor trec,/ între ei fără zgomot tăinuind cum să
crească/ răscolind după fluturi, ei și zborul se-ntrec./
Cerul, tot o blândețe, unde-s păsări se-anină/ treazul
pomilor, verde, de stăpâni ascunziș/ inelus-vârtecuș
întrebat la lumină/ fuge-n pradă cu ceata la ieșit din
frunziș”. De bună seamă că și ea reușește această
performanță tot jucându-se, sau mai bine spus,
făcând o magie buclucașă, amestecând cuvintele
și înșirându-le apoi, aparent încurcate, creând pentru
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
cititorul matur acea senzație stranie de „greșeală de
topică”, dar nu și pentru copii, a căror minte este în
permanență antrenată să încurce și să descurce cuvintele,
aceste jucării imateriale prin intermediul cărora ei caută
să descopere și să înțeleagă tainele lumii și ale vieții.
Copiii din poeziile Laurei Cătălina Dragomir sunt
cei mai firești copii din prezentul perpetuu. Și aceasta
pentru că, dincolo de evoluția formelor și a normelor,
esențele nu se schimbă niciodată. Și aceasta pentru că
toate își au originea în lumea cea de sus, unde nu există
schimbare. Iar pruncii sunt firești tocmai pentru că
au încă rădăcinile în cer: „Au pus picioare-n cer și dă-i
scurtătură/ Copacii atunci când vor la joacă se-ntrec./
Bunica a mirare afumă-n bătătură,/ închide foc pe frunze,
în negru toate trec./ (...)/ Când tăinuindu-și mersul
de zgomot niciun gând/ pun rădăcina iar de la plecat
pământul/ e semn că peste luni a mai trecut un rând/
decembrie-i sosit și-n ger îi e cuvântul”.
Dacă ar fi să continui descifrarea fiecărei poezii din
cartea Laurei, aș risca două aspecte, ambele cu urmări
dezastruoase. Pe de o parte aș transforma această
cronică într-un eseu despre copilărie, ceea ce nu ar fi
dăunător decât timpului vostru de lectură, iar pe de altă
parte, aș spulbera misterul poeziilor vrăjite, ceea ce, de
bună seamă, nici eu nu mi-aș putea-o ierta. Așa că, mă
voi pregăti să închei, lăsându-vă bucuria de a descoperi
singuri, copii sau adulți, lumea magică a copilăriei.
Aș mai vrea doar să menționez că fiecare poezie
este însoțită cum nu se poate mai potrivit de câte-o
pictură, magică la rându-i, semnată de artistul plastic,
Iulia Schiopu, maestra păpușilor, așa cum este, tacit,
recunoscută. Picturile acesteia se remarcă prin două
aspecte majore: prin diafan și prin suprarealism. N-aș
putea spune mai multe, nefiind critic de artă. Tot ce
pot să remarc este că picturile Iuliei Șchiopu și poeziile
Laurei Cătălina Dragomir sunt imagine în oglindă:
culorile și cuvintele își răspund reciproc sporind misterul
frumosului.
Voi încheia, cumva atipic, căci altfel nu e chip,
citând ultima poezie din volum, fără însă a mai face
vreun comentariu asupra acesteia, nevrând să-i știrbesc
frumusețea:
„Omanas, când vei fi tu domn de inimă plină
și-o să-ți meargă lumina pe dinainte sprințară
o să-nchidă mama rostul ei, tot senină
și în brațe de îngeri o să doarmă dor-doară.
Timp mai e pân-atunci și povețe grămadă
sub vânt curcubeie, apa bună pe casă
pământ în noroc și ferire de spadă
mai sunt eu pân-atunci, Domn de mame mă lasă.
Dar din ce-a început tot de acolo
s-o strânge la loc, mi s-o face chemare
te iubesc, cer de lut fără zare
am slujit, te-ai făcut mare, Soare”.
79
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(

Însemnări de călătorie

Cum mi-a cântat o bancă în Varșovia

U mblător călător
cum sunt, am reușit
performanţa de a vizita
Nu mai trebuie să spun de combinaţiile pe care
le-am făcut apoi noi trei, folosind de fiecare dată
chinezul drept element suplimentar. Din păcate la
Varșovia de mai multe ori el, când stătea singur, muzica era un fel de mieunat
în ultimii trei ani. De fiecare sinistru de unde am tras concluzia firească că și
dată am putut să descopăr muzica bună are preferinţe care ţin mai mult de
lucruri noi și fascinante. De kilogramele ascultătorului decât de urechea sa
la o mică terasă sau poate muzicală. 
o stradă pe care înainte nu Într-un final, plictisiţi de această nouă jucărie,
am băgat-o în seamă, până am dat să plecăm și atunci am observat o mică
la construcţii noi, palpabile, plăcuţă unde erau scrise în polonă și engleză
Mihai Vintilă cum ar fi noile autrostrăzi. melodiile și autorii, dar nu am observat să fie
scriitor Ei bine, de această dată, vreo referire la kilogramele din dreptul fiecăreia.
trebuie să vă marturisesc că Oricum, interesant mod de a atrage atenţia și mai
și pentru mine a fost o surpriză. Hoinăream prin ales de a crea o atmosferă diferită unei străduţe
zona orașului vechi și admiram alături de colegii care nu ieșea în evidenţă cu nimic de altele pe care
de drum, un chinez din Canton și un australian de tocmai trecusem.
deșert, noutăţile , vitrinele și toate alea. Ca omul care Astfel am putut să fiu în situaţia inedită de a-mi
trebuie să își umple ochii de viaţa altora. Obosit poate cânta o bancă. Știu că pare ireal, dar dacă daţi o vizită
și de berile acumulate pe drum, am căutat disperat prin Varșovia prin centrul vechi, căutaţi străduţa cu
la un moment dat un loc unde să mă odihnesc. Nu bănci care cântă. Nu vă speriaţi, vor fi acolo. Erau
a trebuit să privesc mult și am descoperit o bancă modele antivandalizare. Practic, totul era o bucată
nouă, din inox, de toată frumuseţea.  solidă de inox, bine prinsă în caldarâm. Staţi pe ele
M-am aruncat pe ea, dar imediat am și ţâșnit în și veţi putea vedea totul în jur nu numai comod
sus. Banca, frumoasă de îţi lua ochii, făcea zgomot. dar și învăluiţi de muzică. Acum depinde numai de
M-am uitat mai cu atenţie și plin de neîncredere kilogramele dumneavoastră ce tip de muzică veţi
am pus pe ea doar buca stângă cu gândul negru că asculta.
dacă se va întâmpla ceva de partea aceea
poate nu m-aș fi plâns dacă ar fi fost
oarecum afectată. 
Ei bine, la greutatea redusă depusă de
mine banca a început să cânte un vals.
Nu mai reţin cine era compozitorul,
dar redarea stereo era minunată. Plin
de energie m-am așezat apoi cu toată
greutatea, iar muzica s-a schimbat
devenind gravă. Știam și eu că am ceva
kilograme în plus dar la cum sunau noile
acorduri ziceai că am trecut direct la
dric. Totuși, muzica era una plăcută. Te
învăluia cu sunetele ei ușoare și diafane, de
o intensitate numai bună pentru tine, dar
care nu deranja trecătorii din apropriere.
80
AXIS LIBRI
Note de lectură
Daniel Luca și Romeo Aurelian Ilie
03.10.2018: Omagiu
femeii iubite sau despre
singularizarea limbajului
poetic
Dovedindu-se zgârcit la
cuvinte cu multă autoironie,
dar și o anume fotografiere
a realității, cu o anume
patetică și armonioasă
reflectare a emoției (așa
cum se susține în postfața
Valeriu Valegvi
scriitor cărții de către editorul Ioan
Romeo Roșiianu) poetul
Daniel Luca revine în peisajul poetic timișorean,
și nu numai, cu o nouă carte de poeme intitulată
Teritoriu ocupat (Editura ECREATOR - Baia Mare,
2018 - 91 pag.) Am avut privilegiul
să-l cunosc personal cu ocazia
participării anul trecut la o tabără
de creație literară. Totodată m-am
bucurat de referirile sale critice
la cea mai recentă carte a mea de
poeme. Nu voi comenta cartea sa
din această perspectivă, dar nici
nu puteam să trec cu ușurință
peste aceste episoade comune.
Surprinde în mod plăcut
organicitatea discursului poetic,
dar și capacitatea poetului Daniel
Luca de a întreține trează atenția
cititorilor din perspectiva unui
fin observator (cu acute note de
autoironie!) al mecanismelor vieții.
Autorul adoptă forma poemului
aforistic (nu dintr-o fugă de verbiajul molipsitor, ci
dintr-o necesitate de exprimare proprie) care are în
prim plan femeia iubită.
Într-un fel, putem considera cartea aceasta un
omagiu. Zeci de pagini se constituie într-un febril,
dar și lucid dialog cu femeia vieții poetului: „Odată/
cu ultimul dinte de lapte/ am pierdut și iubirea”
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
(pag. 10); „ Am găsit gazdă în degetul tău mare/ de
la piciorul drept.” (pag. 19); „Te-ai adăpat/ la izvorul
meu/ până am secat.” (pag. 21); „Mă plimb cu rolele
prin părul tău./ Un fir nervos/ mă strânge de gât”
(pag. 27); „Liftul a rămas blocat/ în grumazul tău/
cu mine înăuntru./ Pană de curent.” (pag. 29). Cât
de straniu pare acest teritoriu mustind de iubire!... ai
zice că în fiecare cuvânt scris palpită voința de viață.
Alăturările inedite dintre cuvinte (amintind de
suprarealiști), atenta punere în scenă a unor situații
limită, jocul de lumini și umbre din stările poetului
sunt doar câteva dintre caratele originalității acestui
demers liric. De vină pentru această realizare e,
desigur, atașamentul poetului Daniel Luca pentru
valorile spiritului oriental, dar și ale celui occidental.
Ultima parte a cărții transcende cumva erosul,
păstrându-i firul din adânc, alte
și alte priveliști și întâmplări
obturează epiderma sufletului
poetului nostru: „La pensiunea
Panorama/ muntele a coborât în
mine/ … altcineva mă soarbe/ cu
tot cu pălinca înzăpezită” (pag.
55); „Zborul păsărilor/ se curmă în
sticlă/ rezistența sticlei/ se curmă
în zbor/ zborul sticlei/ se curmă/
în rezistența păsărilor” (pag.
58); „Pădurea/ strânge vântul/ în
cătușe” (pag. 63).
În fond, ceea ce era de
demonstrat, poetul a demonstrat,
adică inepuizabila lui poftă de a
scrie poeme cu temei, de a întreba
și a răspunde adesea surprinzător,
de a-și singulariza până la neasemănare limbajul
poetic.
04. 10. 2018: Poetul și sinele
Poemul în trei părți compus din 41 de secvențe
(PATRUZECI ȘI UNU. EU, SURDO-MUTUL
apărut la Editura Tracus Arte, București 2018 - 49
81
An XI, nr. 41, decembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
pag.) scris de Romeo Aurelian Ilie este în fapt o vastă
parabolă de rit religios. Un poem susținut cu aplomb
de autor în calitatea sa de al 41-lea mărturisitor în
Domnul - așa cum se consideră poetul - (ceilalți
40 de mărturisitori/ mucenicii biblici au avut deja
curajul mărturisirii pe față, drept pentru care „s-au
învrednicit/ de cununa martiriului”). La nașterea
sa, ursitoarele i-au urat „să fie surdo-mut/ dar
va schimba culoarea lumii” (strașnică/ tragică
provocare!).
În prima parte a poemului-parabolă sunt
rememorate întâmplările consumate pe timpul vieții
printre care: goana după speranțe
„cele 41 de speranțe”, după băutura
care „dezleagă limba” care-i în fapt
un leac; încercarea disperată de a
construi 41 de biserici ca un mod
de a-și schimba destinul (cea de a
41-a biserică s-a dovedit că este cel
mai greu de ridicat întrucât ea se
construiește direct în suflet „din
zâmbete și din lacrimi” și neapărat
trebuie îmbrăcată „în lumina
neînserată”); îngrijirea permanentă
a pomului „conștiinței”, pom
pândit cu acribie de șarpele
vigilent pe care-l știm din aceeași
Biblie-fundamentul acestui poem,
și care-l invită provocator pe
poet/ surdo-mutul: „Vino, frate,
să gustăm împreună/ din rodul
muncii mâinilor noastre!” Se vede
cum poetul brodează permanent cu simbolurile și
înțelesurile biblice, coborându-le – înmiresmate de
sinele său - în lumea noastră cea de toate zilele.
În cea de a doua parte a poemului intervine
moartea surdo-mutului, călătoria de după,
întâlnirea cu Îngerul blond privită ca o trecere
unul prin altul („surdo-mutul și îngerul blond/
au pornit fiecare în visul celuilalt” - un vis e
viața…). E o succesiune de scene tragicomice
pe care poetul o tratează cu maximă seriozitate,
frustându-ne într-un fel de prospețimi
imaginare. Apariții fantomatice (ex. „o femeie
foarte frumoasă” care-l somează pe autor
„Hai cu mine și îți voi da tot ce vrei”, dar care
ulterior a fost găsită „lângă un râu, / alăptând
41 de ramuri de sălcii plângătoare”; cele 41 de
gâște sălbatice pe aripile cărora el a scris „Doar
iubirea alungă frica” și drept mulțumire ele „s-
82
AXIS LIBRI
au ridicat/ dintr-odată spre cer/ tot mai sus…” )
dau măsura certelor calități poetice ale lui Romeo
Aurelian Ilie.
Partea finală a poemului surprinde tâlcul
întoarcerii acasă a surdo-mutului, acasă unde „Ai
mei au făcut ieri praznic mare/ cu bucate alese și
vin din belșug” întocmai ca pentru un fiu risipitor.
Îngerul însoțitor, cel care i-a furat identitatea pentru
un timp, nu a comentat nimic la întoarcerea lui, ci „a
clipit o singură dată din cei 41 de ochi/ și s-a retras.”
Revenind, poetul Romeo Aurelian Ilie pune
referințele biblice în acord cu starea sinelui, dar și
cu bolgiile epocii contemporane,
la rându-i sub un mare index.
În unul din cele mai realizate
secvențe ale poemului-al 39-
lea, poetul surprinde pe ai săi cu
trăirea propriului război, nu pe
câmpurile de luptă, nu cu arma
din dotare, judecat după regulile
acestei lumi și găsit drept un
veritabil trădător, declarat în final
chiar mort dea binelea și culmea
„condamnat să nu moară/ până
nu va trăi ororile altor 41 de
războaie „deci un război terestru
perpetuu (!?), un război numai și
numai al său „Războiul cu sinele
său, surdo-mut.”
Cartea de poeme Patruzeci și
unu. Eu, surdo-mutul este o carte
de referință în peisajul ultimului
val al literaturii române pentru care autorul merită
toată aprecierea noastră.
AXIS LIBRI
Cinema
În afara democrației
M ai toată lumea
știe ce
aniversează pe 4 respectiv
se
14 iulie, foarte puțini știu
în schimb ce se aniversează
pe 5 iulie. Una este să fii
o hegemonie sau un fost
imperiu colonial și să-ți
sărbătorești Ziua, alta e să
fii o fostă colonie care și-a
dobândit independența în
urma unui război sângeros
Adrian Buzdugan tocmai cu o mare putere...
scriitor E vorba, bineînțeles, de
Algeria și de dobândirea
independenței acesteia față de Franța pe 5 iulie
1962.
Până și în ilustrările cinematografice ale unor
astfel de evenimente lucrurile stau la fel: puzderie
de lung metraje și miniserii despre Războiul de
Independență al Statelor Unite ale Americii sau
despre Revoluția Franceză, puține sau deloc despre
foștii sau actualii sateliți.
După remarcabilul „La Bataille d’Alger” a lui
Gillo Pontecorvo din 1966, o evocare dramatică
a principalelor evenimente ale războiului
algerian de independență, s-a așternut tăcerea.
Pe de o parte, nu era și nici nu va fi vreodată
ușor să completezi o capodoperă (pelicula lui
Pontecorvo se centra pe activitatea Frontului de
Eliberare Națională între ’54 și ’57), pe de altă
parte, subiectul este ocolit fiind unul delicat,
deranjant și jenant totodată pentru o democrație
de tradiție cum este cea franceză. Până și filmul
lui Pontecorvo s-a numit „Bătălia pentru Alger”
întrucât, culme a ipocriziei, conflictul franco-
algerian nu a fost numit niciodată oficial
„război” (în acest sens interesant de urmărit și
documentarul lui Bertrand Tavernier, „La Guerre
sans nom”, 1992), deși tabloul a fost complet:
milioane de oameni implicați, trupe dislocate,
An XI, nr. 41, decembrie 2018
6&(1$ʕ,(&5$18/
lupte de gherilă, acte de terorism – de o parte și
de alta -, torturarea prizonierilor, refugiați etc.
Abia de curând un regizor de forță, Rachid
Bouchareb, a îndrăznit să tulbure apele și să
privească înapoi cu… o nesperată obiectivitate.
Cu „Indigènes” (2006), un tribut adus berberilor,
nativilor algerieni ce au luptat mereu în prima linie
pentru eliberarea Franței, a reușit să inflameze
spiritele. Nu atât prin absurditățile rememorate -
berberi cărora le fuseseră masacrate familiile de
soldații francezi în numele „pacificării”, au luptat
în timpul celui de-al doilea război mondial pentru
Franța, cenzurarea corespondenței musulmanilor
algerieni, confiscarea meritelor lor de către
francezi, acordarea preferențială a promovărilor
și permisiilor, etc. -, cât prin nedreptatea ce se
perpetuează până în zilele noastre: în 1959 a fost
dată o lege care îngheța pensiile soldaților din
coloniile franceze care accedau la independență,
implicit pe cele ale algerienilor care luptaseră sub
culorile Franței. În ianuarie 2002, după procese
îndelungate, Consiliul de Stat a somat Guvernul
francez să plătească aceste pensii integral.
Guvernele care s-au succedat însă la conducerea
Franței au refuzat să plătească...
De îndată însă ce s-a anunțat că al doilea film
al Bouchareb care are ca obiect tensiunile franco-
algeriene, „Hors-la-loi” (2010), intră în cursă
pentru Palme d’Or, politicienii francezi de dreapta
și de extremă dreapta s-au dezlănțuit. Cum să faci
culoar la Cannes unui film care evocă episoade
mai puțin onorabile din istoria Franței (zdrobirea
revoltei de la Sétif, din 1945, crimele comise de
organizația La Main rouge etc.)?
Acuzat de francezi că ține partea Algeriei,
Rachid Bouchareb a susținut că înainte de toate
creația sa este o ficțiune, o încercare de a descrie
destinul unei familii prinse în vâltoarea istoriei,
iar nu o justificare a actelor de terorism la care
au recurs algerienii. În dimineața zilei de 21 mai
2010, zi în care proiecția peliculei fusese stabilită,
83
An XI, nr. 41, decembrie 2018
6&(1$ʕ,(&5$18/
circa 1500 de persoane au manifestat pe străzile de
la Cannes împotriva filmului, elogiind în schimb
curajul de care au dat dovadă soldații francezi în
timpul războiului, iar seara, serviciul de securitate
a fost întărit pentru a se preîntâmpina alte
evenimente...
Haideți să vedem și despre ce
este vorba în această „ficțiune”
nominalizată nu numai la Palme
d’Or, ci și la secțiunea cel mai
bun film străin, Oscar, 2011...
Pentru a face loc unui colonist
european cu „acte” de proprietate,
o familie de musulmani algerieni
este deposedată arbitrar de
casa părintească și pământurile
strămoșești, practică curentă în
Algeria de după primul război
mondial. Douăzeci de ani mai
târziu, când peste tot anunțul
capitulării Germaniei naziste
ducea la manifestări sărbătorești și
parade, la Sétif, oraș din nord-estul
Algeriei în care familia se refugiase, o astfel de
manifestație degenerează. Musulmanii algerieni
cer egalitate în drepturi cu cetățenii francezi și
o Algerie liberă, au loc ciocniri cu jandarmeria
84
AXIS LIBRI
și o serie de violențe care duc la moartea a 103
europeni. Urmează represaliile. După câteva zile
de haos poliția reinstaurează ordinea apelând însă
la ajutorul Legiunii Străine și a armatei senegaleze.
Aproximativ 6.000 de musulmani algerieni sunt
masacrați, execuții sumare sau, în satele din zonele
mai greu accesibile, bombardamente (în zilele
noastre marile puteri preferă doar a doua varianta,
mai curată !!!). Capul familiei este ucis, iar fiul cel
mare, Abdelkader (interpretat de Sami Bouajila)
este reținut de poliție și trimis la închisoare în
Franța. Mijlociul, Messaud (Roschdy Zem) este
luat în armată și luptă în Indochina, singur mezinul
ciung, Saïd (Jamel Debbouze), rămânând să aibă
grija mamei sale în Sétif.
În toamna lui ’54 începe războiul pentru
independență. Saïd își răzbună tatăl și pleacă la
Paris unde intră în lumea interlopă. Abdelkader
scapă de ghilotinare și după câțiva ani de detenție
devine în Franța metropolitană liderul mișcării
pentru independența Algeriei. Treptat planurile
se întrepătrund și destinele celor trei frați, reunite,
se contopesc cu țelul suprem al algerienilor,
dobândirea independenței.
În același timp, „Hors-la-loi” vine cumva
în prelungirea „Indigènes”. Rachid Bouchareb
preia personajele Saïd, Messaud și Abdelkader
(interpretate de aceeași echipă de actori, răsplătită
cu Premiul pentru cea mai
bună interpretare masculină
la Festivalul de la Cannes,
2006), numai că aici le
înrudește și le asociază
povești care se suprapun
parțial. Chiar și cel care-i
vânează, colonelul Faivre
(Bernard Blancan) pare să
fie gândit ca un avatar al
sergentului Roger Martinez
din „Indigenii”, interpretat
de același Blancan.
Chiar dacă filmul lui
Bouchareb nu atinge
valoarea artistică a „Bătăliei
pentru Alger”, el se constituie
ca un reper cinematografic
notabil prin intenția și mesajul său. Liberté, égalité,
fraternité a fost și este doar o lozincă, de libertate,
egalitate și fraternitate nu poate beneficia oricine
oricând și oricum...
AXIS LIBRI
Conferința Asociaţiei Bibliotecarilor
din România
A sociația Bibliotecarilor din România (ABR)
împreună cu Universitatea „Lucian Blaga”
din Sibiu, Biblioteca ULBS și partenerii lor au
organizat Conferința Națională a ABR, în perioada
12–14 septembrie 2018, la Sibiu. Ajunsă la ediția a
XXIX-a, Conferința anuală s-a desfășurat sub titlul
„Bibliotecile – patrimoniul cultural și digital al
viitorului” și a asigurat participanţilor oportunitatea
de a-și susţine opiniile în dezbaterile care au avut loc
în cele două plenuri, în cele 12 secţiuni profesionale
și în Adunarea Generală a membrilor Asociaţiei.
Din partea Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”
a participat o delegație compusă din: Bălan Dorina,
Moraru Violeta, Căluian Catrina, Buruiană Letiția,
Buruiană Mariana și Iordan Marius.
Conferința s-a deschis în Aula Bibliotecii „Lucian
Blaga” din Sibiu prin cuvintele de salut adresate
comunității biblioteconomice din România de
către președintele ABR, doamna Adriana Szekely,
și de către oficialitățile sibiene din învățământ și
administrație.
Au urmat două zile de lucrări în plen și pe
secțiuni unde delegația bibliotecii noastre s-a
împărțit pentru a acoperi o arie tematică cât mai
largă, având în vedere că unele dintre secțiuni și-
au desfășurat întrunirile prin suprapunere cu altele
care suscitau un interes egal.
Pe lângă lucrările și completările trimise la
Ghidul Național de Catalogare, care au fost realizate
de către Dorina Bălan, Violeta Moraru și Catrina
Căluian, au fost dezbătute probleme profesionale de
un real interes pentru toți membrii asociației.
Ultima seară a conferinței s-a încheiat cu
Adunarea Generală a ABR și a fost condusă de
președintele ABR, doamna Adriana Szekely. Au fost
reprezentate aproximativ 30 de filiale din țară, din
cele 38 active în structura ABR, pentru a supune
spre dezbatere și aprobare:
1. Raportul Consiliului Director al ABR (2017-
2018), prezentat de dr. Adriana Szekely, președinte
ABR;
2. Raportul Trezorierului (septembrie
2017-august 2018), prezentat de Cristina Ungur,
trezorier ABR;
An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
3. Raportul Comisiei de cenzori, prezentat de
Aurelia Mircescu, membru în Comisia de Cenzori;
4. Amendamentele la STATUTUL ABR și
Metodologia pentru alegerile în cadrul ABR, realizate
și prezentate de Dorina Bălan, vicepreședinte ABR.
S-au aprobat următoarele propuneri: Secțiunea
Legislație își va schimba denumirea în Educație și
formare; Secțiunile Tehnici pedagogice și Profesori
documentariști vor fuziona sub denumirea Tehnici
pedagogice în biblioteca școlară și CDI; Diviziunile
Biblioteci Specializate și Biblioteci Universitare
vor fuziona sub denumirea Diviziunea Biblioteci
Universitare și Specializate.
Au fost premiați pentru merite deosebite în anul
2017-2018, bibliotecarii:
- Premiul pentru filiala care a redirecţionat cea mai
mare sumă din cei 2% din impozit către ABR - Filiala
Cluj-Napoca (filiala va beneficia de o scutire de o taxă
de participare la Conferința din 2019);
- Premiul Ioachim Crăciun pentru Biblioteci
universitare - Ionela Burz (sponsor ROMDIDAC);
- Premiul Ioan Bianu pentru Biblioteci naționale
- Luminița Radu (sponsor ROMDIDAC);
- Premiul Dan Simonescu pentru Biblioteci
școlare - Cristina Bandrabur și Liliana Florea
(sponsor ROMDIDAC);
- Premiul de excelență pentru Biblioteci publice -
Catrina Căluian (sponsor IME România);
- Premiul de excelență pentru Biblioteci școlare -
Geanina Barb (sponsor SOFTLINK);
- Premiul de excelență pentru Biblioteci
universitare - Maria Micle și Rodica Volovici
(sponsor EBSCO).
Au fost acordate și următoarele diplome ABR:
- Diplomă de fidelitate - Spiridon Dafinoiu,
Filiala Galați și Maria Popa, Filiala Sibiu;
- Diplomă pentru cea mai activă secțiune - Tehnici
pedagogice în bibliotecă;
- Diplomă pentru cea mai activă filială ABR -
Filiala Constanța.
Filmul viitorului loc de desfășurare a Conferinței
ABR, din anul 2019, a dezvăluit faptul că aceasta va
avea loc la București.
Dorina Bălan, președinte Filiala Galați a ABR
85
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
E ENI ENT

La altă aniversare, în anul amintirii României

Mari: 125 de ani de Șantier Naval la Galaţi

D ragostea
aprecierile
și

mele pentru navaliști,

constructori și cadre
didactice universitare
din domeniul naval
sunt vechi de când
Galaţiul! De când
Galaţiul este o altă
inimă a mea, de
când am crescut
ceva mai mult de o
Prof. dr. Zanfir Ilie
manager,
șchioapă și am călcat
Biblioteca Județeană pentru prima oară pe
„V.A.Urechia” Galaţi caldarâmul său, de
când l-am vizitat mai
întâi, pentru a deveni mai apoi cetăţean al său din
toate punctele de vedere!
Dovadă este începutul unei cărţi al cărui nume
este semnificativ: „De Dunăre. Dăinuire la Galaţi”!
Deoarece ce am fi noi, gălăţenii, fără Dunăre și fără
„Minunata poveste a născătorilor de corăbii” (așa
îmi intitulam articolul care a devenit primul capitol
al cărţii!), acești nebuni frumoși cu mașinile lor
plutitoare!
Scriam atunci, printre altele:
„Ne-am putea închipui că primii oameni așezaţi
aici, cu multe milenii în urmă, după cum o arată
descoperirile arheologice, ar fi putut observa
cum Dunărea învolburată primăvara sau toamna
aducea la vale printre alte semne ale viiturilor și
bușteni plutitori, numai buni să sugereze, prin chiar
această simplă prezenţă, ideea de bază a întregii
industrii navale ce se va încropi mult mai târziu
și numai după progrese lente, de la copacul ciobit
cu toporul de piatră, la prima barcă de lemn, la
corăbiile comerciale și de luptă ale Evului Mediu și
la platformele de foraj marin sau spărgătoarele de
gheaţă ale modernităţii recente.
Din acest punct de vedere, este de presupus că
s-au produs aici mici ambarcaţiuni primitive încă
de la începutul erei creștine, (…) dar prima atestare
documentară a existenţei unei minime preocupări
de construcţii navale datează abia din 1565. Este
vorba despre un firman otoman către domnul
Moldovei, Alexandru Lăpușneanu, document
din care rezultă că la Galaţi exista un mic atelier
pentru reparaţii navale. Existenţa preocupării
navalistice este confirmată mai târziu de Dimitrie
Cantemir, care, în Descriptio Moldaviae, vorbește
despre această îndeletnicire pe la anul 1711. Sigur
că otomanilor le revine un rol important în evoluţia
construcţiilor navale locale, dat fiind faptul că,
pentru flota lor, fie comercială, fie militară, Galaţiul
constituia un port extrem de important, drumul de
la Istanbul spre Principate având ca singure repere
porturile Galaţi și Brăila…”
Schiţând istoria Șantierului Naval Galaţi am
ajuns și la momentul în care Damen a devenit
(și) gălăţean, nu numai patronul, ci întreaga
Întreprindere, întregul Concern. „Cei de la Damen
au propus colaborarea, mai precis achiziţionarea
pachetului majoritar de acţiuni, înţelegerea s-a
perfectat așa că, în anul 1999, Șantierul Naval
Galaţi a devenit Șantierul Naval Damen, după
numele patronului firmei olandeze. (…) Olandezii
au reorganizat total șantierul, au implementat noi
strategii tehnologice (au fost și ceva investiţii destul
de consistente), așa că, în scurt timp, Șantierul
a căpătat o cu totul altă înfăţișare și, mai ales, a
adoptat un cu totul alt mod de a fi și de a acţiona.
În esenţă au fost aplicate principiile cele mai severe
ale capitalismului real, în care ceea ce contează este
doar eficienţa și consistenţa profitului, dar și, într-
un fel de recompensă, condiţiile de muncă și de
salarizare ale angajaţilor.”
Am în faţa mea acum o bijuterie bibliofilă, „un
album” intitulat „O istorie ilustrată a șantierului
Naval/ An Illustrated History of the Shipyard”,
apărut în Galaţi anul acesta, „semnat” „Șantierul
Naval Damen Galaţi S.A.”, supranumit „125 ani.
DAMEN Shipyards Galaţi”, care marchează fizic,

86
AXIS LIBRI
dar și metafizic, o pagină de aur a istoriei
Galaţiului, capitala Ţării de Jos a Moldovei
care se înfrăţește astfel cu Ţările de Jos ale
Europei Occidentale… Un album îndatorat
frumos și Bibliotecii „V.A. Urechia”, după
cum stă scris cu gratitudine la capitolul
rezervat mulţumirilor, de unde aflăm și
cine sunt coordonatorii albumului: Vasile
Lăcătuș (inginer șef Concepţie al Șantierului
între anii 1969-1993), Valentin Popescu
(director tehnic al Șantierului între 2002-
2012) și Iuliana Gabriela Dobrea-Brugge
(Head Market Intel Damen Schelde Naval
Shipbuilding)…
În loc de prefaţă, o listă de nume, cu titlul
„Istoria înseamnă oameni”. Cap de listă, frumoasă
recunoștinţă, inginerul Gheorghe Fernic, fondatorul
primei unităţi moderne private de industrie navală
la Galaţi, cel care punea bazele Șantierului în urmă
cu 125 de ani, Grupul Damen fiind puţin mai tânăr,
fiind fondat în anul 1927, în micuţa, dar cocheta
așezare Hardinxveld-Giessendam, cu care ar fi
frumos să ne înfrăţim și altfel, nu numai prin istoria
Șantierelor…
Lista, de sute și sute de nume, se încheie, pe
ultimul rând, cu Valentin Popescu, Doru Gaibăr,
Aurelian Nistor, Buciuc Laurenţiu, Cătălin
Chirchiriţă, Daniela Cristea, Marian Negoiţă,
Florin Spătaru, Anca Toader, Rino Brugge, actualul
director general…
Cuvântul înainte al domnului Kommer Damen
pune accentul pe viitor:
„Privind înapoi la cei 125 de ani de istorie
ai Șantierului, ne gândim totodată și încotro
ne îndreptăm. Șantierul Naval Damen Galaţi
de abia pornește la drum. Având capacitatea și
echipamentele necesare viitoarelor cerinţe ale
industriei maritime și o forţă de muncă înalt
calificată, pregătită să livreze nave având calitatea
dovedită la nivel global, privim cu încredere către
viitor.
Vă invit să luaţi parte alături de noi la sărbătorirea
celor 125 de ani de istorie a șantierului naval
gălăţean odată cu lansarea acestui album special de
fotografie. Sper să parcurgeţi cu plăcere filele sale,
așa cum și noi, cu aceeași bucurie, am construit
navele prezentate în cuprinsul acestuia.” (p. 9)
Am fost onorat să particip la lansarea albumului
în ziua de 2 septembrie 2018, care a avut loc
dimineaţa, pe treptele Universităţii „Dunărea de
Jos”, placată cu bannerul aniversar al DAMEN
An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
Shipyard Galaţi, cu „125 de ani de excelenţă în
construcţii navale la Galaţi”, în atmosfera de
sărbătoare marcată de Fanfara „Valurile Dunării”
a Centrului Cultural „Dunărea de Jos”. A fost și
vernisajul unei expoziţii, evenimentele stând sub
egidele unor instituţii precum Muzeul de Istorie,
Biblioteca „V.A. Urechia”, Teatrul Dramatic,
instituţii partenere evenimentului, ca Primăria
Municipiului Galați, menţionatul Centru Cultural,
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale, Muzeul
Naţional al Marinei Române, Romilitaria, Asociaţia
Tradiţia Militară și, desigur, Universitatea Dunărea
de Jos.
Au fost oameni poate câţi sunt pe lista de
la începutul albumului: nu numai navaliști,
ci și colecţionari de antichităţi, scriitori, alte
personalităţi, precum prof. univ. dr. Liviu Dan
Stoicescu, absolvent, în ´56, al primei promoţii
a Facultăţii de Construcţii Navale, cu profil unic
în ţară, membru al Academiei de Știinţe Tehnice
din România. La vernisaj au luat cuvântul, printre
alţii, prof. dr. ing. Elena Mereuță, prorectorul
Universităţii-gazdă, directorul Damen Galaţi, Rino
Brugge, primarul Ionuț Pucheanu, Iulia Dobrea-
Brugge, soţie și fiică de navalist. Au mai fost și alte
evenimente emoţionante, precum interpretarea
scenetei intitulate „Gheorghe Fernic pe de rost!”
sau „Nituri, suflet și sulfat de cupru”, cu sprijinul
unor actori legendă, precum Vlad Vasiliu – în rolul
Fernic și Vasile Dănilă – în rolul Burbea.
În final, nu pot decât să spun că instituţia
Șantierului Naval Damen, care este aproape
geamănă instituţiei unde lucrez, Biblioteca „V.A.
Urechia”, - nu le despart decât trei ani -, merită
toate aprecierile noastre, toate urările noastre de
prosperitate și un sincer meritat La mulţi ani!
87
An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
Noaptea în Bibliotecă la Galați
Ș i în acest an,
la
octombrie,
început
Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”
Galați, cu sprijinul
Consiliului Județean
Galați, Primăriei Galați și
Consiliului Local Galați,
și-a deschis porțile pentru
a-și primi așa cum se
cuvine prietenii, tot mai
Florina Diaconeasa mulți de la un an la altul.
șef serviciu Relații cu Publicul, În ziua de 6 octombrie
Biblioteca „V.A. Urechia”
2018, la
ora 15:00, s-a dat startul celei de a
VIII-a ediții a Nopții în Bibliotecă
la Galați, un eveniment așteptat
cu bucurie și curiozitate, o noapte
magică plină de surprize plăcute.
Programul evenimentului
„Noaptea în Bibliotecă la Galați” a
cuprins activități diverse, destinate
tuturor categoriilor de public. Astfel,
după scurta alocuțiune rostită de dl
Zanfir Ilie, managerul bibliotecii,
în deschiderea manifestărilor, s-a
desfășurat un recital folcloric în
interpretarea artiștilor populari de la Centrul
Cultural „Dunărea de Jos”: Mandola Munteanu,
Marieta Ion și Aurică Totolici.
Programul a continuat, în curtea bibliotecii,
cu un minunat moment de dansuri tradiționale
grecești, în interpretarea membrilor Ansamblului
de dansuri Olympos al Comunității Elene din Galați,
președinte doamna Rodoclia Zamfiropol.
În paralel, de la ora 16:00, s-au desfășurat mai multe
activități destinate copiilor și adolescenților astfel:
 În lumea lui Păcală – program artistic
realizat de elevii clasei I A de la Școala Gimnazială
nr. 33, coordonator prof. Felicia-Claudia Hulea;
 Destine Junior – cenaclu literar coordonat de
poeta Vera Crăciun. Au participat membrii clubului
și elevii Școlii Gimnaziale nr. 28 coordonați de
88
AXIS LIBRI
de
cadrele didactice: Berdilă Anica, Olariu Liliana,
Gavrilă Elena-Dorela și bibliotecar Tănase Victorița;
 Descoperă măiestria mâinilor – atelier
handmade de confecționare brățări;
 Destine la răscruce: scriitori și istorici la
1918 – dezbatere. Au participat elevii Colegiului
Tehnic de Alimentație și Turism „Dumitru Moțoc”,
coordonator prof. Elena Grigoraș.
La ora 17:00, sub genericul Salonul Literar „Axis
Libri”, a fost organizat evenimentul de lansare a
volumelor: „Dimitrie Cantemir: Ieroglifele salvării,
„Fantasticul românesc: Deconstrucție și seducție”,
„O retorică a eșecului: Încercare de circumscriere
a fantasticului”, autor Nicoleta Crînganu
precum și a volumului „Punte peste
timp”, autor Georgeta Muscă Oană.
Moderatori: scriitorul Teodor Parapiru și
managerul Zanfir Ilie.
Programul a continuat cu expunerea
multimedia asupra ediției originale, aflată
în fondul de carte veche românească
al BVAU, a „Bibliei de la București -
monument al limbii române vechi” la 330
ani de la apariție. Au participat elevi de
la: Colegiul Național „Costache Negri” -
cls a XI-a C, diriginte prof. Mădălina Radu și cls. a
IX-a F, diriginte prof. Mihaela Cuzi; Liceul Teoretic
„Dunărea” - grup coordonat de bibliotecar Lica
Ariton; Colegiul tehnic „Dumitru Moțoc” - grup
coordonat de prof. Mirela Onescu.
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
În intervalul orar 19.00 – 20.30 s-au desfășurat Pe aleea de la intrarea în clădirea Bibliotecii
în toate spațiile bibliotecii, atât parter, etajul 1 cât și au fost amenajate standuri de carte cu vânzare.
curte mai multe activități pentru copii și adolescenți Prezente, pe tot parcursul evenimentului, au fost
astfel: editurile: Axis Libri, Humanitas, Epigraf, Olimpias,
 la ora 19:00 Hoinari în literatura fantastică Donaris, Librăria Teonick și MULTICART COM.
– dezbatere literară cu participarea elevilor de la Nu au fost trecuți cu vederea nici cititorii ...
Colegiul Național „Costache Negri”, coordonați de „uituci”, care au întârziat să returneze cărțile sau
prof. Elvira Alexandrescu; alte documente de bibliotecă împrumutate. Aceștia
 la ora 19:00 Citește au beneficiat de clemența
și dăruiește o carte! - bibliotecii, putând să le
lectură publică la lumina restituie fără nici un fel de
lumânării. Au participat penalizare.
elevii Liceului Teoretic Pe toată perioada
„Dunărea”, coordonați de: manifestărilor din cadrul
Dir. Prof. Moțoc Lucica, Dir. evenimentului „Noaptea în
adj. Prof. Piticari Ramona, Bibliotecă la Galați”, ediția
Prof. Genete Alina, Prof. a VIII-a au fost asigurate și
Buruiană Valentina și serviciile de împrumut la
bibliotecar Ariton Lica și domiciliu și de înscriere a
elevii Școlii Gimnaziale utilizatorilor.
„Grigorie Teologul”, Apreciem că întreg evenimentul a
coordonați de prof. fost o reușită deplină, cu mult peste
Deaconescu Mihaela; așteptările noastre și cu o prezență
 la ora 19:00 spectaculoasă, care a dovedit,
Noaptea Biblio- dacă mai era nevoie, cât de strânse
Detectivilor – concurs; sunt legăturile între bibliotecă și
 la ora 19:30 comunitate.
Recital artistic susținut Mulțumim partenerilor noștri
de micii artiști Isabel la acest eveniment: Centrul
Puiu, Adelina Chiriac, Cultural „Dunărea de Jos” Galați;
Nicola Iordan, Mara Grecu, Karina Chințoiu și Inspectoratul Școlar Județean Galați; Direcția
Rebeca Nicoară, elevi ai clasei de canto muzică Județeană pentru
ușoară din cadrul Școlii de Arte, CCDJ, prof. Cultură Galați; Fundația
Emilia Savu; „Andreiana Juventus”;
 la ora 20:00 Din tainele meseriei - vizită Teatrul Muzical „Nae
la Laboratorul Legătorie al Bibliotecii; Leonard” și Mass-media
 la ora 20:30 Recital artistic susținut de gălățeană.
Iulian Bereș, elev al Liceului Teoretic „Dunărea”.
După ora 21.00 la sala „Mihai Eminescu”
au avut loc proiecții de filme artistice și
documentare, eveniment organizat în
colaborare cu Direcția Județeană pentru
Cultură Galați. Unul dintre filmele proiectate
a fost filmul istoric românesc „Dreptatea” cu
o distribuție de excepție. Înainte de începerea
filmului, dl. Gabriel Chifu, directorul ETV Galați-
Brăila, a prezentat o scurtă recenzie a acestuia.
Pe tot parcursul evenimentului s-au desfășurat
mai multe campanii de promovare ale cărții și
lecturii și au fost organizate o serie de expoziții
tematice în toate spațiile de expunere ale bibliotecii.

89
An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
Ședinţa Consiliului Știinţific
al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
Octombrie, 2018
Î n data de 10 octombrie 2018, la Biblioteca
Judeţeană „V.A. Urechia” a avut loc o nouă
întrunire a Consiliului știinţific, care a fost constituit
și își desfășoară activitatea în conformitate cu art.
55 al Legii nr. 334/2002, Legea bibliotecilor. Acesta
este alcătuit din personalități gălățene din diverse
instituții de cultură, învăţământ și administrație
și are rol consultativ în domeniul cercetării
știinţifice, al activităţilor culturale și în dezvoltarea
colecţiilor. Ordinea de zi anunţată a inclus:
prezentarea Raportului Consiliului știinţific pentru
trimestrul al III-lea 2018, înaintarea Proiectului
cu propuneri de activităţi
pentru trimestrul al IV-lea
2018 și aprobarea acestora
cu completările rezultate în
urma dezbaterilor.
La întrunire au fost
prezenţi 14 membri plini
și supleanți ai Consiliului
știinţific.
Ședința a debutat
cu urările de bun venit!
adresate participanților de către prof. dr. Zanfir
Ilie, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”, care a
supus apoi spre atenție și aprobare programul, în
conformitate cu ordinea de zi.
Managerul a expus Raportul Consiliului
știinţific pe trimestrul al III-lea al anului 2018, după
care a punctat cele mai importante realizări ale
Bibliotecii „V.A. Urechia” din perioada precedentă,
încadrându-le, alături de toate manifestările și
acțiunile instituției din acest an, sub auspiciile
Marelui Centenar. Printre acestea, directorul a
menționat: Festivalul Internațional al Cărții „Axis
Libri”, pregătirea sau apariția publicațiilor editate
sub egida Bibliotecii (Axis Libri, Asociația, Oameni
în memoria Galațiului, Buletinul Fundației Urechia,
Anuarul științific al Bibliotecii „V.A. Urechia”),
cercetarea și selectarea materialelor necesare
(documente, știri din presă, fotografii din arhiva
Bibliotecii, din perioada 1917-1918) pentru
90
AXIS LIBRI
elaborarea Albumului/Almanahului centenar, de 100
de pagini. Nu în ultimul rând, a fost adus în discuție
evenimentul de anvergură Noaptea în bibliotecă la
Galați, unde au avut loc 32 de manifestări la care a
participat un public numeros. Managerul a semnalat
deschiderea, cu acest prilej, a sesiunii de toamnă-
iarnă a Salonului Literar „Axis Libri”, care are, de
asemenea, un impact deosebit pentru comunitatea
gălățeană. Întreaga activitate a Bibliotecii a fost
apreciată de director, acesta precizând că, zilnic,
2500-3000 de persoane calcă pragul instituției
pentru a beneficia de oferta culturală a Bibliotecii.
În privința nerealizărilor,
prof. dr. Zanfir Ilie și-a
exprimat regretul că nu s-a
reușit încă deschiderea Filialei
nr. 5 „Hortensia Papadat-
Bengescu”, dar perspectiva
este de a se inaugura în luna
noiembrie, cu prilejul Zilelor
Bibliotecii, în spațiul
alocat de Primărie în
incinta Pieței din cartierul
Micro 20. De asemenea,
rămân încă nerealizate
câteva dintre propunerile
anterioare din cadrul
întrunirilor Consiliului
științific: înființarea unui
minipost de televiziune
care să promoveze
activitățile Bibliotecii –
inițiativă a scriitorului Theodor Parapiru, precum și
ideea desfășurării periodice a unor întâlniri tematice
(istorie, religie, medicină etc.) cu personalități în
domeniu, emisă de dr. Gheorghe Bugeag.
În ceea ce privește perspectivele, prof. dr. Zanfir Ilie
a adus la cunoștința auditoriului intenția de a demara
un proiect de reabilitare a clădirii, în urma obținerii
unei finanțări nerambursabile, din fonduri norvegiene.
Realizarea a încă 2 (două) filiale în străinătate - în
Serbia, pe Valea Timocului și în Republica Moldova,
AXIS LIBRI
la Odesa - precum și a 2 (două) filiale specializate în
Galați - una pe medicină, alta pe ecologie - rămân
priorități ale instituției pentru perioada următoare.
Un alt proiect de pe lista de obiective a Bibliotecii
este, a afirmat prof. dr. Zanfir Ilie, publicarea, până
la sfârșitul anului, a volumului Album/Almanah
centenar, elaborat cu ocazia Centenarului Marii
Uniri.
Au urmat alocuțiunile membrilor prezenți
la ședință, care au apreciat
întreaga activitate desfășurată de
Biblioteca „V.A. Urechia”, menită
să contribuie la creșterea nivelului
de cultură al comunității gălățene.
Domnul Theodor Parapiru
a felicitat întreg colectivul de
bibliotecari pentru realizările
obținute în decursul perioadei
anterioare și a apreciat că
Cetatea cărții de la Galați și-a continuat activitatea
prodigioasă care o situează în poziția de fanion
pentru cultura națională, fiind clasată pe locurile
1-2 între bibliotecile din țară. Scriitorul a evidențiat
în mod deosebit ceea ce a văzut la Filiala nr. 2 din
cartierul Micro 40, unde a constatat că tactul didactic
și pedagogic al bibliotecarelor, precum și calitatea
activităților organizate, a determinat atragerea unui
număr foarte mare de copii, mai ales în perioada
vacanțelor. În ceea ce privește Salonul literar „Axis
Libri”, domnul Theodor Parapiru a apreciat în mod
deosebit calitatea întâlnirilor și prestanța invitaților,
dar a remarcat slaba frecvență a oficialităților,
afirmând că prezența lor ar fi benefică, în scopul
convingerii acestora de necesitatea finanțării actului
cultural. În același context, scriitorul a pledat pentru
invitarea unor personalități care să susțină prelegeri
pe diverse teme, sugerând că ar avea un impact
mult mai mare dacă ar fi câte o zi specială, dedicată
acestui tip de manifestări. Concluzionând, domnul
Theodor Parapiru a afirmat că Biblioteca a devenit
un loc viu, care trăiește, iar bibliotecarii sunt actorii
implicați în susținerea actului cultural.
Consilierul local, dr. Gheorghe Bugeag a
evidențiat rolul culturii în menținerea nivelului
social și spiritual al poporului român, afirmând
că un popor dezinformat este un popor bulversat,
care nu știe încotro să se îndrepte și că ar trebui
luată atitudine împotriva celor care își defăimează
predecesorii. În susținerea ideilor sale, a afirmat
că nu județul promovează Biblioteca, ci Biblioteca
promovează județul.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
Conf. univ. dr. Oana Cenac s-a declarat
impresionată de lista lungă de realizări ale Bibliotecii
și a adresat felicitări întregului colectiv pentru
obținerea lor, evidențiind în același timp buna
colaborare între instituția noastră și Universitate,
concretizată în proiecte palpabile.
Florenţiu Tanascov de la Anticariatul Cronos
a afirmat că răspunde invitației de a participa la
Zilele Bibliotecii „V.A. Urechia” cu o expoziție de
carte veche și fotografii. În
același context, și-a manifestat
nemulțumirea față de situația
în care se găsește acum
Biblioteca noastră care, din
cauza procedurii complicate
pentru achiziția de carte, se
află în imposibilitatea de a mai
achiziționa documente de la
anticariat.
În altă ordine de idei, dl
Florențiu Tanascov a apreciat
intenția de a se înființa un
punct de lucru la Foișor, pe
faleza Dunării, apreciind că
acesta va avea un impact mare
asupra gălățenilor.
Prof. dr. Zanfir Ilie a adus la cunoștința
auditoriului intenția de a realiza, cu prilejul Zilelor
Bibliotecii, o medalie jubiliară care să ilustreze pe
față 100 de ani de la Marea Unire - Centenarul, iar
pe revers – 128 de ani de existență a Bibliotecii „V.A.
Urechia”. Finanțarea pentru acest proiect provine
dintr-o sponsorizare de la Brăila, dar se poate găsi o
oportunitate și la Șantierul Naval pentru alte acțiuni
viitoare la care va fi necesară susținerea financiară.
În acest context, managerul Bibliotecii a mulțumit
autorităților locale – Consiliul Județului și Consiliul
Local – pentru faptul că au fost alături de instituția
noastră ori de câte ori a fost nevoie.
Scriitoarea Olimpia Sava a apreciat întreaga
activitate a Bibliotecii din perioada verii, dar în
mod deosebit activitățile desfășurate în cadrul
Cenaclului Destine Junior. În continuare, a sugerat
că emisiunile de la postul de televiziune etv ar putea
avea în grila de programe secțiuni în care să fie
promovată activitatea Bibliotecii.
În încheiere, prof. dr. Zanfir Ilie a mulțumit celor
prezenți pentru implicarea activă în discuții și a
transmis tuturor sincere urări de sănătate și reușite
deosebite în continuare!
Consiliul Știinţific al Bibliotecii „V.A. Urechia”
91
An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
Zilele Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”
5-11 noiembrie 2018
O săptămână de Aur a fost pentru cultura
gălăţeană, dar și pentru cea naţională,
perioada dintre 5 și 11 noiembrie 2018, când, în
Anul Marelui Centenar al spiritualităţii românești,
Al Unirii Absolute, s-au sărbătorit și cei 128 de
ani de existenţă ai unei Instituţii etalon, simbol al
culturii eterne românești la Galaţi, dar și în Ţările
de Jos ale Moldovei românești.
Manifestările au debutat în ziua de luni, 5
noiembrie, la orele 10.00, la Sediul Central al
Bibliotecii, Sala „Mihai Eminescu”, cu deschiderea
oficială a manifestărilor dedicate Zilelor Bibliotecii
Județene „V.A.
Urechia” la 128 de
ani de existență,
cu o alocuţiune
despre însemnătatea
evenimentului a proprietate a Societăţii Culturale
managerului Zanfir Ilie,
scurte luări de cuvânt al
Prefectului D. Otrocol,
ale reprezentanţilor
Consiliilor Local
și Judeţean, urmate de acordarea de diplome
aniversare, medalii jubiliare și buchete de flori,
un recital de poezie în interpretarea actorului
Lică Dănilă, miniconcert de cântece patriotice
susținut de elevii Seminarului Teologic „Sf. Andrei”
Galați, dirijat de Eugen Dan Drăgoi, recital liric
în interpretarea artistei Adina Lazăr de la Teatrul
Național de Operă și Operetă „Nae Leonard”,
recital artistic susținut de mici artiști, elevi ai clasei
de canto muzică ușoară din cadrul Școlii de Arte,
CCDJ, prof. Emilia Savu.
Zanfir Ilie a reamintit că Biblioteca Judeţeană
„V.A Urechia” Galaţi a fost constituită prin
Decretul regal nr. 3382 la data de 7 decembrie
1889, act semnat de Carol I, Rege al României, ca
răspuns la Raportul Ministrului Secretar de Stat la
Departamentul Cultelor și al Instrucţiunii Publice,
sub nr. 6122 al Jurnalului Consiliului de Miniștri nr.
9 din 29 Noiembrie 1889 și în baza Actului de dar
autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub
92
AXIS LIBRI
nr. 6558 din 1889. Deși actul constituirii datează
din 7 decembrie 1889, data deschiderii oficiale a
Bibliotecii este 11 noiembrie 1890, după un an de
la oferirea acestui însemnat dar al lui Urechia care -
așa cum însuși sublinia - va trebui „să serve culturii
tot mai spornice și mai ales tot mai românească a
Galaţilor”.
Fondul iniţial al bibliotecii, așa cum se
consemnează în actele oficiale, a fost de 5958 de
volume. Localul, prevăzut încă de la început de
donatorul său, era cel al Liceului „Vasile Alecsandri”
unde a avut loc și inaugurarea. Mai târziu, în
perioada anilor 1940-1954, biblioteca
va fi găzduită, cu intermitenţe, în
Palatul Cultural „V.A. Urechia”
din strada Republicii, nr. 59, astăzi
Teatrul Dramatic „Fani Tardini”,
„V.A. Urechia”. Între anii 1955-1960
sediul bibliotecii se găsește în Palatul
de Justiţie, actuala Universitate
„Dunărea de Jos”, după care o regăsim, între 1961-
1968, în clădirea din strada Eroilor, nr. 40, astăzi
Casa Armatei și în strada Gării, nr. 35, astăzi Casa
Corpului Didactic, ca mai apoi să se mute definitiv,
prin Hotărârea Comitetului Executiv al Consiliului
Judeţean din 25 august 1968, în actualul sediu
din Strada Mihai Bravu, nr. 16, în fosta clădire a
Comisiei Europene a Dunării - singura instituţie
europeană din România începutului de secol XX.
Recunoscută ca instituţie culturală oficială a
statului, între anii 1930-1949, Biblioteca poartă
AXIS LIBRI
sigiliul cu stema ţării, iar în
1953 a fost distinsă cu titlul de
Bibliotecă Centrală Regională
Model, fiind clasată pe locul I.
Tot în ziua de luni a urmat
Consfătuirea bibliotecarilor
din Bibliotecile publice din
Galați, cu titlul Bibliotecile
publice din județul Galați
– inițiative, oportunități,
obiective, avându-l ca invitat
special pe Dragoș-Adrian Neagu, manager al
Bibliotecii Județene „Panait Istrati” Brăila, dar și
cu intervenţia deosebită a doamnei Ionica Nasie,
manager, Biblioteca Municipală „Ștefan Petică”
Tecuci.
Marţi, 6 noiembrie, au avut loc, tot la sediul
central, o dezbatere internă pe problema inventarului
și a gestionării bunurilor din BVAU, îndeosebi a
principalului tezaur: cărțile, cu un invitat special
de la Consiliul Județean Galați, domnul Lucian
Mihalcea, dar și o conferinţă intitulată „Precizări
legislative în problema prevederilor Legii nr. 8 din
14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe, cu modificările și completările ulterioare”,
invitat fiind dl. Teodor Niță, manager Teatrul de
Operă și Operetă „Nae Leonard” și un jurist de la
Contemporanul. Ideea Europeană.
Miercuri, 7 noiembrie, s-a desfășurat un
simpozion, „Despre centenar”, cu membrii
Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”,
reprezentată de dl. col. (r) Valerian Paraschivan,
cu participarea unor elevi de la Liceul Teoretic
„Dunărea”, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”
și Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară „Elena
Doamna”; Liceul Tehnologic Transporturi Căi
Ferate, clasa dirigintelui Mihaela Galu.
În paralel, la filiale s-au organizat alte și alte
manifestări asupra cărora vom reveni cu alt prilej, în
alte pagini. Joi, pe lângă tradiţionalul Salon literar,
plin de surprize, începând cu ora 13:00, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” împreună cu Filiala
Galați a Asociației Bibliotecarilor din România
(ABR) au organizat întrunirea profesională cu
tema: Bibliotecile – Unire, solidaritate, patrimoniu
pentru dezvoltarea culturală a comunității. La acest
eveniment profesional au participat bibliotecari din
biblioteci publice, școlare și universitare din județul
Galați și am fost onorați de prezența dl prof. univ.
dr. emerit Mircea Regneală de la Universitatea
An XI, nr. 41, decembrie 2018
E ENI ENT
București, care a susținut
prelegerea 100 de ani de
biblioteconomie românească
Au urmat lansările
Albumului Centenar și Ex-
librisului aniversar 128 de
ani de BVAU, realizate de
dr. prof. Zanfir Ilie, director
al Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” Galați și lucrarea
Ex-libris în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia”, susținută de Catrina
Căluian, bibliotecar, Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia” Galați.
Întrunirea s-a finalizat cu acordarea de diplome
aniversare, medalii jubiliare și buchete de flori.
Un moment istoric pentru cultura gălăţeană
a avut loc vineri, 9 noiembrie, la orele 11.30,
Micro 20, Piața Agroalimentară, etajul 1, unde
a avut loc inaugurarea Filialei nr. 5 „Hortensia
Papadat Bengescu” – Bibliotecă Municipală, o
filială mult așteptată, cu tăierea panglicii, cuvântul
de deschidere al Prof. dr. Zanfir Ilie, managerul
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, alocuţiunile
rostite de înaltele oficialități.
Duminică, 11 noiembrie, o necesară Întoarcere
la ctitorul Bibliotecii, la orele 10.00: lângă bustul lui
V.A. Urechia, pe aleea de la intrarea în biblioteca
centrală s-a adus un omagiu fondatorului Vasile
Alexandrescu Urechia, printre alocuțiunile
dedicate evenimentului numărându-se cele
ale scriitorilor Zanfir Ilie, Theodor Parapiru,
Ion Manea, numeroasa asistenţă aplaudând și
minirecitalurile de muzică și poezie cu artiști
locali.
Redacţia AXIS LIBRI
93
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
SE NAL E ITORIAL

Richard Flanagan, Vrerea

traducere de Petru Iamandi

Richard Flanagan (n. 1961) este cel mai de seamă scriitor australian al momentului,
romanele lui, mult-premiate, apărând în nu mai puțin de 42 de țări, inclusiv România -
Cartea cu pești a lui Gould. Un roman în doisprezece pești (2001), Teroristul necunoscut
(2006), Moartea unei călăuze pe râu (1994), Să bați din palme cu o singură mână (1997), O
cale-ngustă spre nordul îndepărtat (2013), Persoana întâi (2017). Flanagan este și jurnalist,
scenarist și regizor de film, în 1998 fiind nominalizat, în cadrul Festivalului de film de la
Berlin, la premiul Ursul de Aur pentru ecranizarea romanului Să bați din palme cu o singură
mână. Romanul Wanting (2008) pornește de la un episod din cariera de jurnalist a lui
Charles Dickens: în 1854 Lady Jane Franklin, văduva exploratorului Sir John Franklin, l-a
rugat pe Dickens să atace un articol despre dispariția soțului ei printre ghețurile Arcticii,
în care autorul dădea de înțeles că Franklin și însoțitorii lui ar fi recurs la canibalism ca să
Petru Iamandi supraviețuiască. Indignat de acest afront inimaginabil adus unuia dintre eroii Imperiului
traducător, conf. univ. dr. Britanic, Dickens a scris poate cel mai deplasat articol al său, o pledoarie aproape rasistă în
Universitatea „Dunărea favoarea omului alb care, civilizat fiind, este incapabil, atât fizic cât și moral, să se coboare
de Jos” Galați la nivelul unor „sălbatici”. Sir John Franklin a fost și guvernator al Tasmaniei (Van Diemen’s
Land) în anii 1837-1843, un motiv în plus pentru Richard Flanagan, tasmanian prin naștere,
să se folosească de întâlnirea dintre Dickens și Lady Jane, și de consecințele ei, ca să ofere un tablou credibil al istoriei
brutale a unei părți din Australia și să analizeze un moment de cotitură în viața emoțională a marelui romancier.

Fragment
DIN PĂCATE, acum se vorbea că-și mai
pierduse din suflu. Lordul Macaulay îi spusese că
ultimul lui roman era aproape o pledoarie, insipidă,
pentru socialism, cu o intrigă neverosimilă, stricată
și de stilul pamfletar, ieftin. Lady Jane Franklin nu-l
citise, preferând clasicii ca să-și omoare timpul.
Acest autor nu era nici pe departe nemuritor,
precum Thackeray.
Ridicând ochii spre el, în timp ce lua ceainicul
și se apleca în față, femeia văzu un omuleț ce părea
mai uzat decât vârsta lui mijlocie. Chiar dacă purta
și acum părul lung, ca orice dandy, părul i se rărea
și încărunțea, încadrând o față suptă, brăzdată de
cute. Probabil că întrebarea care i se potrivea nu
era dacă operele îi vor supraviețui ci dacă el le va
supraviețui destul. Dar, cât încă mai trăia, era cel
mai cunoscut scriitor din țară. Cât trăia, opiniile lui
puteau schimba guverne. Și cât mai respira, era cel
mai bun aliat pe care spera să și-l facă.
— Mai doriți ceai?
Omulețul acceptă cu un zâmbet. Lady Jane
ignoră degetele boante care îi întindeau farfurioara
și ceașca – mai degrabă de muncitor decât de
romancier – la fel cum ignoră îmbrăcămintea în
culori țipătoare, excesul de bijuterii, felul în care
părea că o mănâncă din ochi, la fel de lacom cum
înfulecase prăjitura cu semințe de mac, din care-i
mai rămăseseră pe buze doar firimituri galbene
și semințe negre. Semăna cu un crab pustnic ce
94
privea lung din găoacea lui vulgară. Scena ar fi fost
de-a dreptul dezgustătoare dacă omulețul n-ar fi
fost cine era. Lucru pe care Lady Jane nu-l putea
ignora.
— Doriți și lapte, domnule Dickens?
Și astfel, în dimineața aceea de iarnă londoneză,
îi spuse povestea ei, înflorită și șlefuită bine, după
ce o spusese de nenumărate ori, povestea expediției,
o misiune pe care numai englezii, în măreția
lor, îndrăzneau să și-o asume: să meargă acolo
unde nimeni nu mai fusese; să descopere, chiar
la marginea lumii, drumul la care oamenii doar
visaseră, veacuri la rând, legendarul Pasaj de Nord-
vest printre banchizele de gheață ale Arcticii.
Deși Dickens o cunoștea în mare măsură –
cine n-o cunoștea? – o ascultă răbdător. Lady Jane
vorbea despre două nave extraordinare, Terror și
Erebus, revenite dintr-o călătorie epică în Antarctica
și echipate cu cele mai noi minunății inginerește:
motoare cu aburi și elice retractabile, cu căptușeală
de aramă, încălzire prin abur și chiar cu o orgă pe
bază de abur care cânta, automat, cele mai cunoscute
melodii. Datorită unei invenții noi, remarcabile,
navele transportau alimente din belșug, păstrate
în mii de bidoane din tablă cositorită. Toate aceste
detalii despre expediție – cea mai costisitoare,
cea mai importantă organizată vreodată de Flota
Regală – sunau fascinant, captivant chiar, așa cum
le înșiruia femeia din fața lui.
AXIS LIBRI
Lady Jane insistă pe valoarea ofițerilor și a
echipajului – cei mai aleși dintre englezi, inclusiv
celebrul veteran al explorării Polului Sud, căpitanul
Crozier, și, în final, conducătorul expediției, soțul ei,
Sir John Franklin: caracterul lui dârz, voința lui în
același timp maleabilă și neînduplecată, știința lui
remarcabilă de a-i conduce pe alții, contribuția lui
extraordinară, eroică la explorarea Arcticii, faptul
că întruchipa toate virtuțile civilizației engleze. Din
păcate, de când porniseră spre regiunile polare din
nord, cu nouă ani în urmă, nu se mai auzise nimic
despre el sau despre cei 129 de oameni ai lui.
— E de mirare că acest mister a înflăcărat
imaginația lumii civilizate? întrebă Lady Jane,
încercând să nu fie distrasă de faptul că Dickens își
sugea limba, atât de concentrat era. Cum e posibil
ca atât de mulți oameni ieșiți din comun să dispară
de pe fața pământului atâția ani, fără urmă?
Așa cum ședea acolo, Dickens avu o viziune
de care nu va mai putea scăpa, în același timp un
talisman, un mister, o explicație și un magnet – nava
înghețată, aplecată într-un unghi nefiresc, împinsă
în sus sau lateral de gheață, pereții albi uriași,
dincolo de catargele înclinate, luciul lunii pe zăpada
nesfârșită, gemetele disperate ale muribunzilor
răsunând pe întinderea infinită a albului măturat de
vânt. În forța ei stranie, halucinantă, Dickens avea
senzația că se recunoaște în ghețari, în ninsoarea
continuă, de parcă ar fi fost o lume înghețată fără
margini, care aștepta o mântuire imposibilă.
— Un om de noblețea lui Sir John se naște o dată
la o sută de ani, zise el încercând să-și elibereze
fantezia de aceste viziuni teribile. Un Magelan, un
Columb, un Franklin – nu dispar nici de pe pământ,
nici din istorie.
Lady Jane Franklin cunoștea multă lume, îi
mirosea gura și era temută în destule cercuri.
Nimeni nu mai știa de câte cuceriri sentimentale
avusese parte. Se spunea că e o femeie absolut
fermecătoare dar, privind-o în dimineața aceea,
Dickens nu prea înțelegea de ce. În loc de haine
negre, de văduvie, purta o rochie verde-purpurie
și, la gât, un pandantiv strălucitor, din porțelan,
cu profilul lui Sir John pe fond alb – o coincidență
ciudată, gândi Dickens. Ca și cum Sir John ar fi fost
deja un sloi de gheață.
— Gesticula tot timpul, parcă era semafor nu
o femeie de viță nobilă, îi va spune el mai târziu
amicului său, Wilkie Collins. Atrăgea atenția
amiralilor și a doamnelor din înalta societate
asupra unui singur lucru: Soțul meu nu e mort! E
deplasată sau demnă de laudă această demonstrație
de loialitate conjugală?
Dar nimeni nu părea imun la mesajul ei – cum să
nege Dickens așa ceva? Lady Jane îi povesti despre
An XI, nr. 41, decembrie 2018
SE NAL E ITORIAL
cum intrase în contact cu cele mai înalte personaje,
nu numai din Anglia ci și din întreaga lume. Toți, de
la țarul Moscovei la milionari americani, proprietari
ai căilor ferate, trimiseseră misiuni de salvare, dar
fiecare misiune se întorsese cu mâinile goale.
Lady Jane rămânea însă la fel de hotărâtă în
dragostea ei, în refuzul de a vedea în acel mister
o tragedie. Nimic nu făcea să crească mai mult o
femeie în ochii englezilor de rând decât refuzul ei
de a se lăsa pradă deznădejdii. Și, chiar dacă soțul
ei plecase în urmă cu nouă ani – cu provizii pentru
trei ani și cu un tam-tam pe măsură – englezii,
mereu tentați, după cum prea bine știa Dickens,
de posibilitatea unei coincidențe ieșite din comun,
erau de acord că Lady Jane judeca bine; englezii
erau siguri că nu exista absolut niciun motiv ca Sir
John – un mare englez însoțit de grupul cel mai
temerar ales vreodată pentru o astfel de aventură
– să nu poată rezista acolo unde până și sălbaticii
puteau supraviețui.
— Și acum asta, zise Lady Jane, cu o voce brusc
rece precum gheața arctică, luând de pe o măsuță
un ziar împăturit și întinzându-i-l lui Dickens. Sunt
sigur că l-ați citit.
Nu-l citise. Dar bineînțeles că auzise de el. Era
vorba de The Illustrated London News, cu un articol
plin de cuvinte subliniate cu cerneală verde. O
relatare a unui renumit explorator arctic, dr. John
Rae, despre descoperirile înfiorătoare pe care le
făcuse în cele mai îndepărtate regiuni polare. Știrea
băgase în sperieți întreaga Londră, uimise Europa și
descumpănise Imperiul.
Se prea poate, continuă Lady Jane, judecând
după argumentele invocate de dr. Rae și după
obiectele, mult mai convingătoare, aduse cu el –
ceasuri sparte, busole, telescoape, un bisturiu, o
medalie, câteva furculițe și linguri din argint cu
blazonul familiei Franklin și o farfurie din argint pe
care era gravat „Sir John Franklin, K. C. H.1*” – ca
întreaga expediție să fi pierit în modul cel mai tragic
cu putință. Se vedea nevoită să accepte această
posibilitate teribilă. N-o respingea – dar rămânea,
până la apariția unor probe incontestabile, doar o
posibilitate.
Pentru Dickens, ca vechi jurnalist, ziarele erau o
formă de ficțiune din ce în ce mai puțin satisfăcătoare.
Trecu repede peste primele paragrafe în care dr. Rae
povestea cum, după mai multe aventuri, se întâlnise
cu eschimoșii care aveau tot felul de mărunțișuri ce
aparținuseră, fără doar și poate, expediționarilor
conduși de Franklin; după mai multe interviuri
temeinice, Rae reconstituise o poveste înfricoșătoare.
Ochii lui Dickens se opriră asupra unui pasaj alături
de care era trasă o linie verde, șerpuită. Singurul pasaj
pe care-l citi cu toată atenția.
95
An XI, nr. 41, decembrie 2018
SE NAL E ITORIAL
— Aceasta însă nu e o posibilitate, spuse Lady
Jane într-un târziu. E ceva insuportabil.
Era incredibil.
„După cât de mutilate erau cele mai multe dintre
cadavre și după conținutul ceainicelor”, citi Dickens
încă o dată, admirând utilizarea unui detaliu
precum ceainicele, „este evident că nefericiții noștri
compatrioți au fost nevoiți să apeleze la ultima
alternativă, îngrozitoare – canibalismul – pentru a-și
prelungi existența”.
— O minciună, zise Lady Jane. Un nonsens.
Iar publicarea ei, în acești termeni radicali, este o
insultă la adresa memoriei celor mai mari dintre
englezi.
Înapoindu-i ziarul, Dickens o scrută cu privirea.
— Dacă soțul meu a pierit, numai eu îi pot salva
onoarea de astfel de calomnii. Dacă trăiește, cum
să mai cer ajutor celor sus-puși sau celor mulți în
condițiile în care punctul de vedere al doctorului
Rae are întâietate?
Acum, pentru prima dată, Dickens înțelese
că singurul ei scop era să-și asigure sprijinul lui
în a-l critica pe dr. Rae și a-i desființa relatarea.
Lady Jane voia ca dr. Rae să pună capăt acestor
zvonuri înfiorătoare cum că Sir John și-ar fi
mâncat însoțitorii. Mda, făcu Dickens în sinea lui,
continuând să asculte solemn, Sir John trebuia să
mănânce ceva ca să-și întrețină trupeșia.
— Vedeți, domnule Dickens, care e problema?
— Văd, Lady Jane.
Și chiar vedea. Această femeie celebră avea
nevoie de ajutorul lui. El, care cunoscuse o
asemenea rușine ca fiu al unui om întemnițat
pentru datoriile neonorate; el, care lipise etichete
pe cutiile cu cremă de ghete, care fusese un amărât
de conțopist, care-și forțase norocul. Reușise să
ajungă ceva, să ajungă cineva; iar acum, în fiecare
cuvânt al lui Lady Jane, avea dovada de necontestat:
o doamnă atât de cunoscută din înalta societate
voia de la el ceva ce nici cei mai puternici oameni
nu păreau să aibă. El, fiul unui datornic, urma să
fie creditorul.
— Se poate avea încredere într-o astfel de
mărturie? întrebă ea.
— Șiretenia unui șobolan poate trece drept un
martor onest?
— Chiar așa, zise Lady Jane, surprinsă pentru
moment. Precum spuneți.
Se opri, încercată de un gând vag, greu de
descifrat, apoi vorbi de parcă ar fi recitat un lucru
învățat demult, cu greu, pe de rost.
— Șobolanii, se știe, sunt șireți, spuse ea rar. Dar
noi nu credem că o astfel de șiretenie e caracteristică
oamenilor sau civilizației. Când sunt răsplătiți, au
aceeași reacție. Dar sunt capabili să te înșele de la
obraz …
96
AXIS LIBRI
Lady Jane se lăsă luată de val, începând să se
bâlbâie. Luându-i reacția drept răbufnire a durerii
pricinuite de dispariția soțului, Dickens fu mișcat
de ceea ce i se părea o emoție mult mai naturală
decât tot ce o încercase până acum. Găsise ceva
nefiresc, absurd chiar, în imaginea triumfătoare pe
care o zugrăvea soțului ei. O parte din el disprețuia
o asemenea exagerare. O altă parte însă voia să o
creadă, să-i umple lacunele, să întărească și să
șlefuiască această poveste improbabilă despre
măreția și bunătatea englezilor.
— Am făcut tot ce …, începu ea și în clipa
următoare i se păru că cineva sau ceva o trăgea de
rochie.
Se întoarse, așteptându-se să vadă o fetiță
îmbrăcată într-o rochiță roșie. Dar nici pomeneală
de așa ceva. O prietenă îi scrisese cu câțiva ani în
urmă, din Van Diemen’s Land, despre ce se alesese
de Mathinna.
Lady Jane ar fi vrut să se ridice în picioare și s-o
ia la fugă; ar fi vrut ca cineva, oricine, s-o spele și
s-o mângâie, s-o consoleze. Ar fi vrut să fie ținută
în brațe. Ar fi vrut să simtă cum cineva o trage
de rochie. Văzu veșminte roșii, papagali în cușcă,
oposumi, șerpi. În tinerețe voia ca lumea să spună că
e o dulceață de fată. Nu era. Decăzuse atât de mult.
Își aminti blândețea acelor ochi negri; picioarele
goale care o înfuriau cândva, la care acum se gândea
cu atâta nostalgie.
— Destinul lor poate fi influențat de bunătate dar
nu și schimbat, încheiase prietena ei.
Sunt atât de singură, gândi ea. Picioarele acelea
negre, goale. Arsese scrisoarea și apoi făcuse ceva ce
nu-i stătea în fire. Plânsese.
Ridică privirea. Mișcarea îi potoli inima care
o luase razna, motiv pentru care, cu ani în urmă,
suferise atât de mult. Deși se temea că pentru
marele romancier era doar o femeie îmbătrânită,
detestabilă, voia ca vorbele ei să sune cât mai
pragmatic.
— Am cunoscut îndeaproape astfel de oameni,
zise ea într-un final, cu o voce neobișnuit de
aspră. Nu eschimoși ci sălbatici asemănători. Van-
diemeneni …
— Canibali? o întrerupse Dickens.
Lady Jane își aminti ultima oară când o văzuse pe
fetița aceea amărâtă, singură în curtea plină de noroi.
Simți un junghi în inimă, ca pe o pedeapsă teribilă
pe care o percepea doar vag, ca pe o răzbunare
menită s-o macine de tot, la fel cum făcuse gheața
cu soțul ei. Se sili din nou să zâmbească.
— Soțul dumneavoastră, spuse Dickens. Desigur,
n-am cum să înțeleg cumplita …
— Nu. Nu că aș fi …, replică lady Jane și se opri,
părându-i-se că simte miros de gresie umedă. E
greu …
AXIS LIBRI
Se opri din nou – ce tot spunea ea acolo?
Dar continuă, încercând să insufle încredere și
certitudine din cuvinte care nu deranjau prin
nimic.
— E imposibil să estimezi caracterul unei rase de
sălbatici după felul în care se comportă față de omul
alb când acesta este puternic.
— Îmi pare rău, dar eu unul nu am nici cea mai
mică urmă de încredere în așa-zisul sălbatic nobil,
spuse Dickens zâmbind.
— Desigur, astfel de lucruri nu sunt străine,
nici chiar albilor. La urma urmei, în Van Diemen’s
Land au existat cazuri în care pușcăriași evadați
au ajuns să se mănânce între ei. Dar erau oameni
fără Dumnezeu, de o sută de ori mai răi decât
cei mai barbari dintre păgâni fiindcă întorseseră
spatele credinței. Vedeți dumneavoastră, domnule
Dickens, distanța dintre sălbăticie și civilizație este
… și hoție – iar noi ce facem? întrebă Dickens luând
Dar nu mai spusese asta și înainte? Ceva nu
părea a fi în regulă – cu gândirea ei, cu memoria
ei sau cu felul ei de a se purta înainte vreme. Dar,
tocmai când se simțea slabă și dezorientată, Dickens
îi sări în ajutor:
— Distanța, doamnă, este atât cât ne îndepărtăm
de dorință ca să ne apropiem de rațiune.
Nu voia să-i spună că întreaga lui viață era
o lecție despre cum să-ți stăpânești pornirile;
tocmai acest lucru îl adusese acolo, în fața ei, în
ziua aceea.
— Nu sunt pe de-a-ntregul de acord cu cei care
spun că ține de știință, zise Lady Jane. Mai curând
ține de spirit.
Se ridică și se apropie de o servantă din care
scoase o cutie din lemn. Așezându-se pe guèridon-
ul din mahon dintre ea și Dickens, deschise
capacul. Înăuntru, protejate de căptușeala din
fetru roșu, erau câteva scrisori împăturite și un
craniu îngălbenit.
— Este un rege al sălbaticilor van-diemeneni,
domnule Dickens. L-am arătat câtorva profesori
universitari și specialiști în frenologie. Ca să-i
testez, nu le-am spus cine a fost. Unii au găsit semne
incontestabile de degenerescență în forma craniului,
alții de noblețe. Mie mi se pare că sunt și de unele
și de altele.
— Pușcăriașul, eschimosul, sălbaticul: toți sunt
înrobiți nu de osul din jurul creierului ci de pornirile
lor, spuse Dickens întinzându-se și punând capacul
la loc.
Apoi flutură din mână, cum făcea atunci când
era pe scenă.
— Un om ca Sir John este apărat de așa ceva prin
spiritul lui creștin și civilizat, adăugă el.
— Întocmai.
An XI, nr. 41, decembrie 2018
SE NAL E ITORIAL
— Cât despre sălbaticul nobil, eu îi spun o
mare pacoste și nu-mi pasă cum îmi spune el.
Îmi este totuna dacă își fierbe fratele într-un
ceainic sau se îmbracă în focă. Poate ceda oricărei
porniri dorește, dar tocmai din acest motiv este
un sălbatic – un animal sălbatic însetat de sânge,
pentru care distracția principală sunt poveștile
în cel mai bun caz absurde și în cel mai rău caz
minciuni.
— Minciuni spuneți, domnule Dickens?
— Da, Lady Jane. Minciuni sfruntate,
dezgustătoare, abjecte, cumplite. Aici avem de-a
face cu o rasă de canibali ucigași și hoți care susțin
că cei mai buni dintre englezi au fost transformați
în canibali ucigași și hoți – ce coincidență
remarcabilă!
— S-au bazat pe dovezi, domnule Dickens.
— Ucigașii și hoții vin cu dovezi despre omoruri
ziarul în mână.
Îl flutură ca un parlamentar care disprețuiește
un proiect de lege, calculându-și perfect zâmbetul
triumfător.
— Dăm publicității povestea inocenței lor, asta
facem! spuse el.
Mai târziu, când, la plecare, se văzu nevoit să
sărute mâna cu pete maronii, Lady Jane îl întrebă
dacă-i stătea în putere să discrediteze o astfel de
poveste.
— Știu doar că sunt în puterea dumneavoastră,
replică Dickens vesel.
Dar, când ușa reședinței lui Lady Jane se
închise în urma lui și dădu piept cu dimineața
mohorâtă, fulgi groși de funingine se învolburară
în jurul lui, ca o ninsoare neagră, și nimic nu i se
mai păru vesel. Se îndreptă spre Pall Mall într-o
birjă, prin noroi și scârnă atât de groase și de
adânci încât și câinii și caii păreau făcuți din ele.
Oamenii dispăreau și apăreau din ceața murdară
ca niște monștri din mlaștini, ca niște fantome, cu
fețele înfășurate în cârpe soioase ca să se apere de
miasma holerei care secerase șase sute de suflete
cu doar o lună în urmă. Londra părea alcătuită
numai din duhoare și negreală: negreală în aer,
negreală în ochi, negreală în sufletul lui care
implora să redevină alb în timp ce-și croia drum
spre casă, la familia lui.
Nota:
1. Knight Commander of the Hanoverian Order /
Comandant al Ordinului de Hanovra. (n. tr.)
N.R.: Volum în curs de publicare la Editura Litera
Internațional, București.
97
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI
SU AR

Cuprins

Anul Centenarului Marii Uniri de la 1918 Coperta 2

2018 - Anul European al Patrimoniului Cultural Coperta 2

EDITORIAL
ZANFIR ILIE - Nesfârșita noastră șansă la Unire 3

BIBLIO-BREVIAR
LETIŢIA BURUIANĂ - Calendarul cepelor din Catavasier (București, 1781) 4
CAMELIA BEJENARU - Ex-librisul bibliofilului John Patrick Auguste Madden (1808-1889)
în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” 7
ANA MARIA CRĂCIUN; DANIELA COSTINESCU - Accesul deschis la publicații.
Particularități în Biblioteca Universității „Dunărea de Jos” din Galați 9
CĂTĂLINA ȘOLTUZ - Filiala nr. 2 „Paul Păltănea” în Centenarul Marii Uniri 11

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”

SILVIA MATEI - Salonul Literar „Axis Libri” Stagiunea de toamnă 2018 12

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: RECENZII

DORINA BĂLAN - Fărcășanu, Ioan. Omul și societatea de... umor. Galați: InfoRapArt, 2018 15
VIOLETA MORARU - Lavric, Sorin. Glasuri din bolgie. București: Ideea Europeană, 2018 16
CATRINA CĂLUIAN - Bahna, Mioara. Paradigme poetice actuale.
București: Detectiv literar, 2018 17

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: EPIGRAME

VASILE MANOLE 18
IONEL JECU 19

GALERIA DE ARTĂ
CORNELIU STOICA - Mariana Tomozei Cocoș. Patru decenii de muzeografie 20
GHEORGHE ANDREESCU - Mariana Tomozei Cocoș. Patru decenii de muzeografie 22

LOCALIA
NECULAI SAVA - Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (III) 23
EUGEN HOLBAN - Cuvânt introductiv la un volum de istorie a culturilor arhaice (II) 25
MARIA STANCIU - Mănăstirea Voievodală de la „Măxineni” de la ciot la
„Mireasă a lui Hristos”. Povestea unei deveniri 29

PERSONALIA
VIOLETA IONESCU - „Ein tango für dich” 31
DUMITRU ANGHEL - Viaţa și personalitatea lui Tudor Vianu de Vasile Lungu 34
PETRUȘ ANDREI - Vasile Ghica: Aforismul – Fulger lung încremenit (Mihai Eminescu) 36

98
AXIS LIBRI An XI, nr. 41, decembrie 2018
SU AR

ROMÂNIA CENTENAR
LIVIA CIUPERCĂ - 100 de ani. Întru Mare Iubire de Neam și de Ţară! 38
RAISA MALIEROVA - Momente istorice ale pământului dintre râurile Prut, Nistru și Dunăre
și semnificaţia lor geopolitică (I) 41
IOANA-TEODORA TODORESCU - Sfinxul de la Bădăcin (II) 44
IOAN FĂRCĂȘANU - Poezii 45

REFLECŢII DIALOGICE
GHIŢĂ NAZARE - Inginer Dorin Otrocol, Prefectul Județului Galați - Interviu 46
DOREL VIDRAȘCU - La Tecuci, Cocuţa Conachi a fost urcată pe soclul meritat 48

CUTIA DE REZONANŢĂ
THEODOR PARAPIRU - Doamna de la Vamă 50
APOSTOL GURĂU - În al noulea cer - povestire - 52
CEZAR AMARIEI - Vinul popii (II) 54
TĂNASE CARAȘCA - Măgarul lui Maxim (II) 57
MARCELA BARBU - Faţa nevăzută a vieţii în azil (I) 60
LOREDANA AGAPI - Jumătatea ideală 63
VIOLETA CRAIU - Poeme 65
MARTHA PETCU - Poeme 67
DIANA ALEXANDRA HAMZA - Poeme 68

CONFLUENȚE CULTURALE
ION MANEA - Amintiri din anii mei de Centenar. Cum am devenit gălățean 69
RADU MOȚOC - Capela românească din Baden-Baden (IV) 71
ELENA-MONALIZA GHINEA - „Școala” (1927). O revistă didactică a
Galaţiului interbelic (I) 76
ROMEO AURELIAN ILIE - Așteptând să crească... Cronica cărții „Nunanit” de
Laura Cătălina Dragomir, Editura Punctul pe azi, 2016 79
MIHAI VINTILĂ - Cum mi-a cântat o bancă în Varșovia 80
VALERIU VALEGVI - Note de lectură: Daniel Luca și Romeo Aurelian Ilie 81

SCENA ȘI ECRANUL
ADRIAN BUZDUGAN - În afara democrației 83

EVENIMENT
DORINA BĂLAN - Conferința Asociaţiei Bibliotecarilor din România 85
ZANFIR ILIE - La altă aniversare, în anul amintirii României Mari:
125 de ani de Șantier Naval la Galaţi 86
FLORINA DIACONEASA - Noaptea în Bibliotecă la Galați 88
Ședinţa Consiliului Știinţific al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi, octombrie, 2018 90
Zilele Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, 5-11 noiembrie 2018 92

SEMNAL EDITORIAL
RICHARD FLANAGAN - Vrerea, traducere de Petru Iamandi
(fragment de roman) 94

99
An XI, nr. 41, decembrie 2018 AXIS LIBRI

Editura „AXIS LIBRI”

a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
semnalează următoarele apariții:
2017
Bucătăreasa și prezumția de nevinovăție, Vol. II,
Torna, Torna, Fratre! / Grigore Postelnicu
Ceremonii în travesti / Gheorghe Gurău
Magia pietrei / Petru Todoran
Cartea copilăriei / Petru Todoran
Gardienii: Adevărul / Raluca Daniela Răghină
Emigranţii / Costel Crângan
Sidex, o viață de om, vol. 1: Mărirea / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 2: Pe val / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 3: La vale în goana după
profit / Petru Todoran
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2016
Cine a golit Prutul de pește / Katia Nanu
2018
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2017
Povestea Unirii / Viorel Baciu
Înscrisuri pe un bob de rouă / Gheorghe Gurău
Galațiul, acum și pururea! / Zanfir Ilie
Raftul cu prieteni / Ion Manea
Aripi de gând... : Antologie de proză scurtă și
eseuri / Colegiul Național „Costache Negri”
Galați
Dumnezeu, Diavolul, Îngerii și creația lor - Omul /
Sam D. Oprea
O viață într-o carte / Dumitru Tiutiuca
Pro Boholț ediția a V-a
Oameni de lângă noi - O istorie a vieții sanitar
medicale din Vrancea și Ținutul Putnei (1800-
1960) / Cezar Cherciu
Mihai Eminescu - gândirea religioasă arheică /
Dumitru Tiutiuca
Destine artistice / Corneliu Stoica
Elemente de geriatrie / Aurelia Romila
Umorul salută poezia / Anton Stanciu
Insomnii pentru weekend / Dumitru Tiutiuca
Prea târziu, în iarnă / Constantin Vremuleţ
Sclavii iluziilor / Gheorghe Marcu

N.R.: În numărul următor, vom prezenta informații privind manifestările culturale prilejuite de
evenimentele de la Zilele/Serbările Galaţiului, de la Sărbătorile de iarnă și ale Anului Nou.

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al

Consiliului Local și al Primăriei Municipiului Galați.

Lucrarea de artă grafică de pe coperta I a fost realizată de artistul

Gheorghe Andreescu.

Director: ZANFIR ILIE

Redactor-șef: Dorina Bălan Revista Axis Libri este membră ARPE
Secretar general de redacţie: A.G. Secară (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi
Redactori: Silvia Matei, Camelia Toporaș, Violeta Moraru, Editurilor).
Catrina Căluian, Ioana-Monica Chicu
Tehnoredactare: Sorina Radu
Ilustraţia revistei a fost realizată după colecţiile
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi.
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16.
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Responsabilitatea asupra conținutului intelectual
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/ al articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
ISSN: 1844-9603

100