AXIS LIBRI
42, martie 2019
Revolta lui Dragobete
Î n cultură nu exis-
tă anotimpuri.
Primăvara sau toamna,
vara sau iarna, cultura
este o curgere continuă
și mereu în creștere, una
din care se adapă cei
însetați de cunoaștere,
de adevăr și de frumos.
Cu toate acestea, când
vine primăvara, lumea
Prof. dr. Zanfir Ilie se bucură mai mult
manager, decât la altă schimbare
Biblioteca Județeană de anotimp. Și vara, cu
„V.A. Urechia” Galaţi
vacanțele și zilele sale
însorite, și toamna cu bogăția deplină de roade ale
pământului, și iarna, cu primii ei fulgi de nea coborâți
peste parcuri ca un roi de îngeri în miniatură aduc,
fiecare în parte, alese bucurii în sufletele oamenilor,
și mici și mari, dar când vine primăvara, lumea toată
trăiește din plin sentimentul renașterii, al veșnicei
reînceperi și o bucurie greu de descris cuprinde
întreaga fire. Cu primăvara, ritualic și fără de sfârșit,
revine viața, în toate manifestările sale. De aceea,
încărcătura culturală și spirituală a acestui anotimp
este una cu totul și cu totul deosebită.
Dacă mi-ar cere cineva să aleg cele mai dragi
mie puncte existențiale adiacente Spațiului și
Timpului, aș răspunde fără nicio ezitare: Galațiul,
ca loc, și primăvara, ca timp, ca anotimp. Despre
iubirea mea nemărginită pentru orașul în care
m-am născut și trăiesc am mai scris. Despre
identificarea mea cu primăvara sunt așa de multe
lucruri de spus, încât se cuvine a începe cu un
amănunt care ar putea să explice totul: am venit
pe această lume într-o zi de primăvară, și cum aș
putea să nu îndrăgesc acest anotimp, de vreme ce
chiar existența mea i se datorează? Dar, dincolo de
această fericită potrivire, pentru mine, a stelelor
în dreptul orașului de la Dunăre și la ceasurile
solare ale lui Florar, primăvara se prezintă lumii
ca anotimpul dintâi, ca primul timp al omului și al
civilizației sale, ca primul ceas al eternității.
An XII, nr.
EDITORIAL
Cu toate că pe meleagurile noastre primăvara
vine mereu, de mii și mii de ani, la același ceas și în
același fel, doar cu întârzierea pe care o revendică
întoarcerea la cuiburi a rândunelelor, ea nu este
niciodată aceeași. Nicio primăvară nu este la fel ca
precedenta, cea de acum o neagă pe cea trecută,
recreând-o într-o nouă ființare.
Viețuitori ai Paralelei 45, românii au fost
binecuvântați de Dumnezeu să-și edifice existența
și istoria exact la jumătatea distanței dintre
soarele arzător al Ecuatorului și ghețurile eterne
ale Polului Nord. Trăind la egală depărtare și de
crocodilii junglelor ecuatoriale și de renii rătăciți
prin ținuturile de Miazănoapte, românii s-au
deprins a crește cele mai nevinovate și mai pure
ființe nevorbitoare: mieii. Aceste fragile creații
ale naturii se nasc odată cu primăvara și este
bine cunoscută profunda lor simbolistică atât în
spiritualitatea lumii, cât și în credințele religioase.
Adăugând grâul, simbolul pâinii și al bunăstării,
avem pe stema existenței noastre cele două
simboluri esențiale și definitorii.
Este evident că noi ne situăm la loc de cinste
printre popoarele profund creștine tocmai datorită
acestei situări a noastre la jumătatea distanței dintre
arșița neiertătoare și gerul suprem, adică la aceeași
distanță de extremele dăunătoare, ori această
realitate ne-a cizelat în vremuri modul de a fi și de
a ne exprima în lume. Iată de ce, la noi, cel puțin
până la insinuarea acestei vătămătoare încălziri
globale, timpul se petrece în patru sezoane egale
între ele, inconfundabile și pline de personalitate,
chiar dacă ele curg unele din celelalte, ca o
naștere perpetuă și ca o predare eternă de ștafetă.
Această trecere lină, abia perceptibilă, ne conferă
recunoscuta stare de echilibru.
Dacă vom petrece cu privirea minții țările
situate ca și noi pe Paralela 45 din Emisfera
Nordică, vom observa că în toate, în aproape toate,
Dumnezeu se simte ca la el acasă, că popoarele
de acolo sunt bune, iubitoare și păstrătoare de
adevărată credință. Pe noi, însă, parcă nu ne întrece
nimeni. Nu fără vreun temei, a glăsuit Papa Ioan
3
An XII, nr. 42, martie 2019
EDITORIAL
Paul al II-lea, când a pășit pe pământul nostru,
că „România este Grădina Maicii Domnului”.
Va trebui, de asemenea, să înțelegem imediat că
una dintre cauzele acestei fericite situații constă
tocmai în succesiunea fluentă a anotimpurilor, în
care primul este chiar primăvara, căci atunci iese
de sub plapuma iernii firul de iarbă din sămânța
păstrată la sânul gliei, vine apoi vara și-l crește,
toamna și-l ofilește și vine și iarna care-l duce în
neființă. Iar când totul pare pierdut, când fiorul
cumplit al morții cuprinde întreaga fire, iată,
revine primăvara și reînvie bobul la o nouă viață
și la o nouă mântuire. Veșnicul început al tuturor
începuturilor...
Și să mai punem cu sârg în ecuația credinței via
străbună, de la daci moștenită și tot înnobilată prin
veacuri pentru a cuprinde în ciorchinele durduliu
de toamnă târzie tot soarele și toate ploile curate
ale verii, înălțând ca o rugă spre cer boabele de
lumină și de culoare. Se știe câtă atenție acordă
Cartea Cărților viei și câte semnificații i se conferă
în pildele Vechiului și Noului Testament, și mai ales
în minunatele învățături ale Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Și iată cum bobul de grâu și cel de
strugure se unesc în cea mai profundă manifestare
ritualică a credinței creștine, euharistia, Sfânta
Împărtășanie, în care pâinea îl întrupează pe
Domnul nostru, iar vinul îi dă viață: „Luați,
mâncați, acesta este Trupul Meu! Beți dintru acesta
cu toții, acesta este sângele Meu!”
De ce este Paștele așa de frumos la români?
se întreabă străinii. Tocmai pentru că noi am
găsit între îndeletnicirile noastre ancestrale și
orânduiala sărbătorilor creștine o similitudine
2
AXIS LIBRI
de ritm și simbol aproape perfectă. Să nu uităm
că în țara Mântuitorului nostru Iisus Hristos
anotimpurile aproape că nu există, oricum, ele lasă
loc unui climat prielnic mai puțin grânelor și mai
degrabă oieritului. Nașterea Domnului, la vremea
solstițiului de iarnă, cu cea mai lungă noapte a
anului, ce bine se potrivește lunii românești a
lui Undrea, cu nămeții, cu brazii împodobiți de
beteala zăpezii, cu săniile moșului și cu sunetul
de zurgălăi! Aceasta în situația în care în Israel nu
ninge aproape niciodată...
La noi însă toate anotimpurile au bogăția lor
neasemuită, niciunul nu seamănă cu celălalt,
deși sunt frați născuți din aceeași curgere
incomensurabilă a Universului. Ciclurile agrare
se potrivesc de minune cu ciclurile sărbătorilor
religioase, iar cele trei mari însemne ale ocupațiilor
de milenii ale poporului, grâul, via și mielul sunt
exact cele trei mai simboluri ale creștinismului,
la care se adaugă peștele, din perioada lui de
început, dat de Dumnezeu, și acesta, din belșug
pe meleagurile noastre. Dacă pâinea este trupul
și vinul este sângele, Iisus însuși este „Mielul lui
Dumnezeu”, fiind preluat ca semn suprem al celui
mai pur sacrificiu întru mântuire tocmai acea
blândă și pură ființă născută la stânele noastre
în primele ceasuri ale primăverii, cam la aceeași
oră cu ghioceii. Nu apar, cam la aceeași vreme,
prin piețele noastre, și buchețelele inefabile de
ghiocei, și mieluții strânși la piept de aducătorii
lor îmbiindu-ne să-i atingem pentru a avea noroc
tot anul?
Primăvara românească este cu atât mai bogată
în simboluri și înțelesuri profund creștine cu cât
AXIS LIBRI
ritualurile Bisericii Române au fost îmbogățite sau
însoțite încă de la începuturi de ritualurile păgâne
ancestrale, urcate în tradiții de pe vremea dacilor
și încă mai de dinainte. Sărbătoarea religioasă a
Nașterii Domnului n-ar fi atât de frumoasă la noi,
dacă n-ar fi însoțită de datinile și obiceiurile de urat
ocazionate de schimbarea anului calendaristic. La
fel se poate spune și despre tradițiile laice care
însoțesc primăvara, adică începutul anului agricol,
cel mai important moment din succesiunea
muncilor câmpului. Cea mai mare sărbătoare
creștină a noastră, Paștele, Învierea Domnului, este
și mai frumoasă pentru că este precedată și însoțită
de obiceiuri și ritualuri precreștine, moștenite încă
de pe vremea lui Zamolxis.
Zamolxis însuși, marele zeu al geto-dacilor, a
înlesnit această perfectă însușire a creștinismului
de către poporul viețuind la Dunăre, la Marea
Neagră și în Munții Carpați, căci, spre deosebire
de alte neamuri – cum a fost, spre exemplu, la
romani – aici s-a trecut de la monoteism tot la
monoteism și nu s-a făcut translația spirituală,
mult mai anevoioasă, dinspre o mulțime de zei
și zeițe, fiecare cu rosturile sale, la unul singur,
atotputernic. Iar când zeul dacilor a urcat în
Dumnezeu, închinându-i-se, odată cu poporul
său, el a adus spre noi mulțimea și bogăția
obiceiurilor și tradițiilor care ne reprezintă și ne
individualizează ca națiune în fața întregii lumi.
De aceea putem avea senzația că la solstițiul
de iarnă cetele de colindători, în costumele lor
arhaice și inconfundabile, urcă spre noi direct de
la Sarmisegetuza. Și tot de aceea, toate sărbătorile
laice ale primăverii, care vin ca un alai de însoțire
sufletească a marii sărbători a Învierii Domnului,
sunt de sorginte daco-getică, de vreme ce în centrul
lor se simte mereu prezența și simbolistica Babei
Dochia (Dacia), cu cojoacele ei aruncate în urmă
unul după altul, ca o recunoaștere a victoriei finale
a Soarelui, a luminii, a căldurii, a primăverii.
După cum scria George Călinescu, Baba Dochia
face parte din cele „patru mituri fundamentale
care au modelat cultura și spiritualitatea poporului
român”. În legenda Babei Dochia (care nu este,
de fapt, chiar o babă) sacrul este pus sub semnul
sosirii primăverii, iar elementele fundamentale
ale eposului și sistemului de obiceiuri și tradiții
sunt puse într-o corespondență organică cu
fundamentele creștinismului.
Povestea spune că Baba Dochia avea un fecior
An XII, nr. 42, martie 2019
EDITORIAL
voinic și frumos care se numea Dragobete.
Acesta se îndrăgostește de o fată la fel de tânără
și de frumoasă ca primăvara însăși și el chiar o
ia de soție, deși mamei sale nu-i era pe plac. Ca
s-o osândească, Baba Dochia o trimite la râu cu
sarcina imposibilă de a spăla un ghem de lână
neagră, până când aceasta va deveni albă. Naivă,
fata se apucă de lucru în apa înghețată. Tot spală
lâna până ce degetele îi îngheață și îi sângerează,
dar tot nu reușește. Făcându-i-se milă de ea, apare
la râu însuși Iisus, întruchipat de un tânăr frumos
și foarte bun la inimă. El îi oferă o floare roșie
și o îndeamnă se spele lâna cu ea. De îndată ce
o atinge cu floarea roșie, lâna devine albă și fata
pleacă fericită acasă. Baba Dochia își dă seama
că s-a petrecut un miracol și o obligă pe fată să
mărturisească. Aceasta îi spune întreaga poveste,
numindu-l pe tânărul cu floarea roșie Dragobete.
Convinsă că a venit primăvara (altfel cum ar fi
apărut floarea?), Baba Dochia își ia douăsprezece
cojoace pe ea și pornește cu turma de oi spre munte.
Pe drum se face tot mai cald, iar Dochia aruncă
pe rând toate cele douăsprezece (cât lunile anului,
cât apostolii Mântuitorului) cojoace, tocmai când,
dintr-o dată, se face foarte frig, vine viscolul, iarna
se întoarce, iar femeia și turma îngheață și se
transformă în stane de piatră.
În această frumoasă poveste, se regăsesc toate
elementele credințelor populare în raport cu
semnificația primăverii, cu venirea și înstăpânirea
de către ea a întregii firi. Lâna albă și sângele fetei,
la care se adaugă floarea roșie miraculoasă adusă
de tânărul voinic, dau chintesența Mărțișorului
românesc. Feciorul este Dragobete, simbolul
iubirii, iar Baba Dochia (Dacia) este mama harnică
și iubitoare, este glia, este patria, este permanența.
Toate aceste simboluri se constituie într-o emblemă
inconfundabilă a identității noastre naționale. De
aici vin și Miorița, și Meșterul Manole, și doina
și întreaga mitologie autohtonă, atât de strâns
legată de succesiunea eternă a anotimpurilor, și,
prin aceasta, de întreaga armonie cosmică, de
Dumnezeu însuși.
Să zăbovim puțin asupra lui Dragobete,
nume simbolic, compus direct din sentimentul
fundamental propovăduit de învățătura lui Iisus,
iubirea de aproapele, dragostea, în toate formele
sale de manifestare. Prezent în legenda Babei
Dochia în calitate de fecior, Dragobete desfășoară
o frumoasă legendă, însoțită în mediul sătesc de o
3
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
serie întreagă de tradiții, obiceiuri și ritualuri ce
marchează ziua de 24 februarie. Este încă iarnă,
dar primele semne ale primăverii se orânduiesc pe
cer și pe pământ, iar până la solstițiul de primăvară
nu mai e mult. Dragobete vine odată cu sfârșitul
iernii și începutul primăverii și semnifică tocmai
această trecere dinspre rece spre căldură, dinspre
indiferență spre iubire. El este simbolul dragostei
și de aceea poate fi considerat un fel de Cupidon
al românilor.
În satele noastre, în această zi, dimineața,
fetele și băieții se întâlnesc în fața Bisericii și de
acolo, având simbolic încuviințarea Domnului,
pornesc spre pădure în căutarea primelor flori
ale primăverii. Pe dealuri se aprind focuri, iar
tinerii glumesc și râd împreună. E o sărbătoare
exclusivistă, numai ei pot participa și nimeni
altcineva din comunitate, ceea ce semnifică un fel
de negare a autorității tutelare, un fel de proclamare
a independenței, a maturității depline.
La prânz, fetele se îndreaptă spre sat, fugind.
De aici obiceiul numit al „zburătăcitului”. Flăcăii
pornesc după ele și, dacă le ajung, și dacă unei fete
îi place de acel băiat, ea îl sărută în văzul tuturor.
De aici expresia „Dragobetele sărută fetele”.
Obiceiul este un fel de recunoaștere publică a
iubirii, a sentimentelor care pot lega noile cupluri
pentru o viață, este cea mai nevinovată, cea mai
tandră și mai frumoasă mărturisire a dragostei, cu
binecuvântarea lui Dumnezeu, căci de la Biserică
au pornit dimineața și, în plus, în aceeași zi,
calendarul ortodox celebrează „Aflarea capului
Sfântului Ioan Botezătorul”. Este aceeași desăvârșită
simbioză între credința
populară și credința creștină,
între riturile ancestrale și
riturile Bisericii Ortodoxe,
iar Dragobetele nostru
devine un Cupidon sau
Eros care însă nu săgetează
violent inimile partenerilor,
ci îi îndeamnă să pornească
împreună pe dealurile
mioritice în căutarea florilor,
a primăverii, a fericirii...
Atât de frumoasă este
povestea lui Dragobete, încât
ar trebui să ne fie foarte
greu să înțelegem de ce, în
ultima vreme, tinerii noștri
4
AXIS LIBRI
îl tot înlocuiesc cu un altul, cu Sfântul Valentin al
catolicilor. Cât de fascinantă este și povestea lui
Valentin, dar și cât de străină ar fi trebuit să ne
fie nouă! El a trăit în secolul al III-lea, în vremea
împăratului Claudius, care era ostil creștinismului.
Se spune că episcopul celebra în rit creștin
căsătorii între păgâni și credincioși, le oferea
flori din propria grădină tinerilor îndrăgostiți,
propovăduind învățătura lui Iisus. Pentru toate
acestea, a fost condamnat și executat la porunca
împăratului. A devenit martir și, peste veacuri,
patronul occidental al îndrăgostiților.
Primind o puternică încărcătură comercială și
publicitară în America, și mai apoi și în Europa,
cucerind tot mai mult inimile tinerilor de azi,
Sfântul Valentin aproape că l-a îndepărtat și pe
Drabogete din frumoasa lui poveste, deși el nu
este, și sperăm că nu va fi niciodată, cu totul și cu
totul uitat. Deocamdată, tinerii noștri aduc omagii
și lui Dragobete și lui Valentin, poate din ce în ce
mai mult acestuia din urmă. De aceea, se pare că
Dragobete s-a cam revoltat. N-are nimic împotriva
lui Valentin, dar el vrea să-și apere „sărăcia, și
nevoile, și neamul”, cum ar glăsui Eminescu.
El vrea să redevină cel ce a fost. Susținut de tot
ceea ce mișcă în țara asta, râul, ramul, se pare că
Dragobete al nostru înregistrează în ultimii ani
o anumită revenire în inimile și speranțele noilor
generații. Să întâmpinăm, deci, alături de el, cu
sufletul deschis, cu încredere și speranță în viitor,
această nouă primăvară, a o sută și una dintre cele
ale României Mari!
AXIS LIBRI
Din Colecțiile Bibliotecii
Petru Maior. Orthographia romana, sive
latino-valachica... Buda, 1819
Două sute de ani de la introducerea literelor ș și ț în grafia limbii române
B eneficiile erei di-
gitale sunt astăzi
unanim acceptate. Răs-
pândirea utilizării pe
scara largă a tehnologiei
informației și a comu-
nicațiilor, chiar și de către
cei mai conservatori și
refractari dintre semeni,
este o evidență de
necontestat. În consecință,
scrierea de mână devine
Letiția Buruiană tot mai rar întrebuințată,
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” iar cea din mediul
electronic are tendința
de a se simplifica, ajungând să fie înțesată de
elemente grafice puse la dispoziție cu generozitate
și inventivitate de producătorii software.
În comunicarea oficială, mai riguroasă, problema
literelor care conțin diacritice a fost soluționată
pentru mediul informatic prin decizia luată în
1986 de Asociaţia Europeană a Producătorilor de
Calculatoare ECMA și Organizaţia Internaţională
de Standardizare ISO, ambele cu sediul în Elveţia, la
Geneva. Dacă pentru literele ă, î și â nu a fost nicio
problemă de utilizare, pentru literele ș și ț, s-a iscat
o confuzie. S-a pus problema denumirii semnului
diacritic, codița folosită fiind numită impropriu
„sedilă” în dicționarele românești, ceea ce a dus
la redarea grafică greșită de către informaticienii
care, evident, nu știau limba română. În fapt,
semnul grafic utilizat pentru ș și ț este o virgulă
și nu o sedilă. În 1997, Asociaţia de Standardizare
din România ia atitudine și cere Organizaţiei
Internaţionale de Standardizare (ISO) să ia
măsuri. În 2003, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan - Alexandru Rosetti” al Academiei Române
precizează că ș și ţ se scriu cu virgule, iar în 2006
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
a fost promulgată o lege care obligă instituţiile
publice să scrie cu diacritice. Acest decalaj între
utilizarea informatică și modificarea oficială a avut
drept consecință ignorarea standardelor de scriere
pentru limba română, pentru o bună bucată de
timp, de către importanți producători de soft și
furnizori de servicii digitale.
Pentru unii, scrierea cu diacritice în
telecomunicații și mediul digital este în continuare
lipsită de importanță, însă utilizarea diacriticelor
oferă, în primul rând, ușurință în citire. Apoi, sub
aspect lingvistic și cultural, păstrarea regulilor de
ortografie reprezintă nu doar un aspect normativ,
ci și un însemn al respectului față de înaintașii
neamului care, în vremuri istorice vitrege, au reușit
să re/impună grafia limbii române în concordanță
cu specificul ei latin.
După o perioadă de utilizare a caracterelor
chirilice sau grecești, care aveau unele grafeme
comune, scrierea cu litere latine s-a generalizat,
îndeosebi, în urma eforturilor depuse de
reprezentanții Școlii Ardelene de a demonstra
originea latină a poporului român, în scopul
emancipării românilor ardeleni. În acest sens,
aceștia militau pentru principiul etimologic al
scrierii, așa cum îl au de pildă francezii, însă
neexistând o tradiție de scriere etimologică,
alternativa era de a urma principiul fonetic, la fel
ca în scrierea limbii italiene.
Lucrarea lui Petru Maior, Orthographia romana
sive latino-valachica, una cum clavi1, tipărită la
Buda, Typis Regiae Universitatis Hungaricae, în
1819, vine cu un sistem ortografic bine gândit, bazat
pe principiul etimologic. Totodată, se stabilește
o cale de mijloc, introducând și reguli fonetice
pentru o citire mai ușoară. În volum întâlnim, nu
întâmplător, trei tipuri de scriere: corpul lucrării
este cu alfabet latin deoarece textul e redactat în
5
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
limba latină2, apoi textul unei alte lucrări, „Dialogu
pentru începutul linbei Romànà, între nepot și
unchi”, este redat în oglindă, în grafie latină și
chirilică, constituind astfel un coligat editorial.
Aceasta a fost calea cea mai simplă de a demonsta
funcționalitatea sistemului său de scriere, bazat
pe asemănarea covârșitoare între cele două limbi
romanice, caracterele chirilice dovedindu-se astfel
nepotrivite. A continuat apoi redarea cu noua
grafie în lucrarea colectivă Lexiconul de la Buda.
Relevant pentru tema noastră, constatăm că
în lucrarea de la 1819, printre alte litere care
nu aparțineau alfabetului latin, Petru Maior
introduce, pentru prima dată3, litera ș, ca fiind s
cu un c minuscul , întors, dedesubt, iar la litera ț
semnul diacritic e marcat cu o sedilă.
În prezent, lucrarea de față a devenit o carte
cu valoare bibliofilă. Un exemplar a fost
achiziționat și donat Bibliotecii „V.A. Urechia”
de către mărinimosul ei fondator. Acesta
reprezintă una dintre valoroasele cărți vechi
românești procurate cu ajutorul lui Emilian
Micu, preot bănățean și pasionat bibliofil,
cu care a întreținut o fructuoasă colaborare,
mai ales în perioada în care Ion Bianu,
bibliograf și bibliotecar al Academiei Române
strângea din cele mai îndepărtate colțuri ale
țării, din Transilvania și Bucovina, tipărituri
vechi românești, în vederea elaborării unei
6
AXIS LIBRI
bibliografii retrospective. Scopul era, evident, de
a recupera și prezerva valori ale culturii naționale
scrise.
Emilian Micu a fost „un fel de Badea Cârțan al
vremii lui (sfârșitul sec. XIX-lea)”4, care apela însă
la mijloace legale de transmitere (poștă), nereușind
însă să treacă prin filtrul vămii austro-ungare cărți
interzise, care erau pur și simplu confiscate. Între
V.A. Urechia și E. Micu s-a desfășurat o amplă
corespondență, din care reies informații cu privire la
titlurile colportate, prețurile lor, dar și despre diferite
dificultăți întâmpinate. Spre exemplu, într-una dintre
scrisori este relatată soluția pe care E. Micu o
găsește pentru a ocoli bariera vamală, în vederea
trimiterii în Transilvania a cărții lui V.A. Urechia
„Legende române”, apelând la un anticar din Viena
- I. Eisenstein: „Încât privește Legendele române văd
că nu pot trece granița la Orșova. Voi scrie
deci Anticariului de la Viena I. Eisenstein ca
să mi comande 2 ex.plare direct la Dvoastre.
Și primindu-le el în Viena de acolo ușor mi
le va putea trimite mie”5.
Exemplarul deținut de Biblioteca „V.A.
Urechia” capătă unicitate prin însemnările,
semnăturile și ex-librisul de pe pagina de
tiltu. Pe coperta a doua întâlnim notița:
„Acesta carte mi s’au estradat ca duplicat în
schimbul altor cărți augumentate de mine
pre seama bibliotecei Asociatiunei Trasne
din Sibiu. Emilian Micu /preot”.
Această însemnare vine ca o explicație
a provenienței și a prezenței ștampilei
Bibliotecii Asociației Transilvane pentru
Literatura Română și Cultura Poporului
Român (ASTRA), care a fost înființată la
Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861.
Tot pe pagina de titlu6 mai apare și semnătura
AXIS LIBRI
lui G. Barițiu, care a fost membru fondator, secretar
și apoi, între 1888-1893, președinte al asociației
anterior pomenite. Totodată, apare și ștampila
Bibliotecii „V.A. Urechia”, cu numărul 26.6457.
Referitor la prezența lucrării în marile cataloage
internaționale, cum ar fi OCLC, menționăm
prezența înregistrărilor bibliografice a patru
exemplare carte, din care unul existent la Biblioteca
Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj, două
exemplare în Slovenia, alte două la British Library
și un microfilm în Gottingen, Germania. Mai
semnalăm și prezența înregistrării sumare a titlului
în portalul Europeana8, cu pagina de titlu aproape
ilizibilă, introdus de Biblioteca Universității din
Ghent, Belgia. Anul declarat al apariției, 1825, ne
determină să concluzionăm că e vorba de ediția9
reprodusă în Lexiconul de la Buda.
Secolul al XIX-lea a fost marcat de o lungă etapă
de tranziție a grafiei românești, în care s-au propus
și utilizat diferite sisteme, iar dintre promotori îi
amintim pe Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ioan
Budai Deleanu, August Treboniu Laurian, Ioan
Prale, Neofit Scriban, Mihail Kogălniceanu, Aron
Pumnul, Titu Maiorescu și Ion Heliade Rădulescu
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
ș.a. Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin s-a
înfăptuit treptat și a constituit un proces firesc,
încadrat în tendința general europeană de reformare
a scrierii. Izbânda alfabetului latin față de cel
chirilic a fost decisivă după Unirea Principatelor de
la 1859, când problema scrierii a fost reglementată
prin norme oficiale. Fără îndoială, lucrarea lui Petru
Maior este una dintre cele care au avut un mare
impact în acest proces de modernizare a limbii
române, impulsionând și inspirând generațiile ce
i-au urmat.
Note:
1. Petru Maior. Ortographia romana sive latino-
valahica [Text tipărit] / Petru Maior. - Buda : [sn],
1819, VIII, 103 p.
2. Titlul integral al lucrării este, de asemenea,
în limba latină: Orthographia romana, sive latino-
valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis
vocum reserantur.
3. Primele scrieri în limba română cu grafie
latină au fost atestate pe teritoriul Moldovei încă
dinainte de 1590, iar în 1593 Luca Stroici, mare
logofăt, publică „Tatăl nostru” în limba română cu
litere latine cu ajutorul lui Stanislav Sarnicki.
4. Dan Simonescu. În: Biblioteca Regională
„V.A. Urechia”. Cartea românească: Bibliografie/Gh.
Hâncu. Galați, 1965.
5. Emilian Micu către V.A. Urechia: (scrisoare).
1896 decembrie 20, Ohaba Sârbească. 2 f. Donația
V.A. Urechia, cota BVAU Ms. V/56 f. 21-22v.
6. De menționat că exemplarului din BRV(1039)
îi lipsește pagina de titlu.
7. Prezent în Catalogul General al Cărților,
Manuscriselor și Hărților / Biblioteca V.A. Urechia
Galați, București, 1890.
8. https://www.europeana.eu/portal/en/record/
04202/BibliographicResource_3000135698391.
html.
9. Conținutul acestei ediții poate fi accesat
gratuit la adresa: https://books.google.be/
books?id=xC9HAAAAcAAJ, dar și la https://
books.google.ro/books?id=xC9HAAAAcAAJ sau,
în format pdf pe site-ul Bibliotecii Județene „Astra”
din Sibiu: http://www.dspace.bjastrasibiu.ro/
handle/123456789/2636.
7
An XII, nr. 42, martie 2019 AXIS LIBRI
%,%/,2˨%5(9,$5

O carte despre Europa secolului al XVII-lea

Chappuzeau, Samuel. L’Europe vivante
1667-1671

P rintre valoroasele
documente aflate
în fondul de carte străină
teologice la Montauban, în anul 1644, și obținerea
titlului de avocat la Parlamentul din Paris, a pornit
într-o călătorie aventuroasă în Scoția ca însoțitor al
veche al Bibliotecii „V.A. unui nobil. După peregrinări prin mai multe orașe
Urechia, se numără și din Germania, a petrecut șase ani la Lyon unde
lucrarea L’Europe vivante, s-a ocupat de corectură la o tipografie. La Haga, în
un tratat istoric, geografic Olanda, petrece doi ani în serviciul Casei de Orania,
și economic al Europei, ca perceptor al tânărului prinț William al III-lea,
publicat la Geneva, între viitorul rege al Angliei. Se refugiază la Geneva, în
anii 1667-1671. Autorul 1666, unde primește cetățenie și publică, în trei
acestei lucrări este Samuel volume, lucrarea L’Europe vivante, un rezumat al
Chappuzeau (16 iunie observațiilor din lungile sale călătorii. Este exilat
Camelia Bejenaru 1625 – 31 august 1701)1, din Geneva în anul 1671 și pornește într-o nouă
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” scriitor francez, a cărui aventură poposind în mai multe orașe, printre care
operă este mai puțin și Paris, unde lucrează la cărțile de călătorie ale
cunoscută astăzi, cu excepția valoroasei sale lucrări lui Tavernier. În această perioadă, scrie și cea mai
Le Théâtre François, o analiză a producției dramatice importantă lucrarea a sa, Le Théâtre François.
a epocii sale, la care el însuși a contribuit cu mai Amintim și câteva dintre operele sale: Ladice
multe piese de teatru cu o valoare literară modestă. ou les Victoires du Grand Tamerlan (1650); Le
Câteva crâmpeie din Cercle des femmes, entretiens
viața tumultoasă a acestui Comiques tirés des Dialogues
„aventurier de lettres”2, Erasme (1656); L’Académie
care a scris drame sau des Femmes (1661); L’Avare
comedii, genealogii, opere duppé, ou l’Homme de
istorice, cărți de călătorii, paille (1663); Dictionnaire
critică literară, compilații, historique, géographique,
merită a fi amintite. Samuel philosophique (1694) și
Chappuzeau s-a născut Nouveau Dictionnaire
la Paris, în anul 1625, în historique, géographique,
apropiere de Luvru, tatăl său chronologique et philologique
fiind Charles Chappuzeau, (1694), ultima sa lucrare,
originar din Poitiers, avocat, redactată la Celle, Germania,
membru al Noblesse de Robe unde și-a petrecut, în săracie,
și autor al mai multor opere ultimii ani ai vieții.
de morală și jurisprudență. Lucrarea L’Europe vivante.
Tânărul Samuel a studiat Genève: Pour Jean Herman
la Châtillon-sur-Loign și Widerhol, 1667-1671 este
Geneva, dobândind o bună o compilație după autori
cunoaștere a limbii latine, mai vechi, precum Laonic
ceea ce i-a permis să traducă Chalcocondil, Augier Busbecq,
Colocviile lui Erasmus. După finalizarea studiilor Caelius Augustinus Curio, Paulus Jovius, Iacobus

8
AXIS LIBRI
Fontanus, Martin Cromer, dar conține și unele
elemente originale extrase de autor din bogatul
material pe care l-a colectat în călătoriile sale prin
Europa.
Primul volum, apărut în 1667, este dedicat
„Aux Puissances Souvveraines de la Chrestienté”
și a fost publicat la Geneva, în anul 1667, de Jean
Herman Widerhol. Volumul cuprinde 11 foi
nenumerotate, 528 de pagini numerotate și încă o
foaie nenumerotată, in 4°. Cel de-al doilea volum,
publicat în începutul anului 1669, la același librar,
cuprinde 8 foi nenumerotate și 325 numerotate,
având același format ca volumul anterior și este
dedicat „Aux Princes et Etats protestants de
l’Allemagne”, subiecte care vor fi tratate în cel de-al
treilea volum, publicat în 1671, sub titlul Suite de
l’Europe vivante, contenant la relation d’un voyage
fait en Allemagne aux mois d’avril, may, juin, juillet
et aoust de l’année 1669, ouĚ l’on void quelle est la
face présente de plusieurs estats d’électeurs et de
princes de l’Empire ... avec les portraits des princes et
des princesses, suivis des eloges des personnes les plus
illustres de ce temps dans le ministere, dans les arme
et dans les sciences. Genève: Chez Jean Herman
Widerhold, 1671, 556 p. in 4°.
Cele trei volume păstrate în colecțiile Bibliotecii
„V.A. Urechia” sunt legate în piele crudă, având
înscrise fiecare, cu cerneală neagră pe cotor, titlul,
numărul tomului și numărul
inventar sub care au fost
înregistrate în primul Catalog
al Bibliotecii. Autorul și
numărul volumului nu apar pe
foaia de titlu.
Pe recto foii de gardă a
primului volum, în partea
superioară, se găsește o
însemnare manuscrisă, cu
cerneală neagră în limba
franceză, pe 11 rânduri, ce se
referă la vânzarea primei părți
a lucrării la Paris, la librarul
Jean du Bray. Sub aceasta,
apare o altă însemnare, cu
creionul, pe două rânduri, în
care se precizează că autorul
textului de mai sus este Baronul
Pichon, precum și faptul că în cuprinsul tomului II,
la pagina 320, există informații referitoare la două
Principate românești - Valahia și Moldova. O a treia
însemnare, redactată cu cerneală neagră în limba
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
olandeză se găsește pe verso foii de gardă, fiiind
semnată: „V.H.”
Din cercetările noastre se pare că autorul textului
în limba franceză este bibliograful și bibliofilul
francez Jérôme Pichon (1812–1896), unul dintre cei
mai importanți colecționari de artă ai timpului său
și deținător al unei bogate biblioteci, datorită căreia
a fost numit președinte al Societății bibliofililor
francezi, societate pe care a condus-o eficient,
compunând o serie de înregistrări bibliografice
destinate reeditărilor, cataloage și articole pentru
Buletinul Bibliotecilor. Biblioteca sa a făcut obiectul
a două licitații publice, prima în timpul vieții sale,
în anul 1869, atunci când au fost vândute cele mai
prețioase exemplare, iar cea de a doua imediat după
moartea sa3, în anul 1897, când a fost editat și un
Catalog, în care, la poziția 3964, este înregistrată
lucrarea „Chappuzeau, Samuel. L’Europe vivante. A
Genève: Pour Jean Herman Widerhold, 1667-1671,
3 vol. pet. în-4, vél blanc”4.
Vechimea, raritatea, tehnica executării, starea
foarte bună de conservare, valoarea intrinsecă, dar
și informațiile daco-romanica ce apar în mai multe
rânduri în text sunt criteriile care l-au determinat
pe Vasile Alexandrescu Urechia să achiziționeze
aceste volume între anii 1899-1900 și să le doneze
ctitoriei sale – Biblioteca „V.A. Urechia”.
Lucrarea cuprinde, la începutul primei părți,
un foarte interesant Tablou
general al Europei, precedat
de o dedicație în care Ludovic
al XIV-lea este apreciat ca
un soare pe pământ, și de un
Avertisment în care autorul
menționează că lucrarea nu
este destinată oamenilor de
știință, ci celor care vor să
cunoască Provinciile Europei,
Europa, afirmă Chappuzeau,
este cea mai nobilă și frumoasă
parte a marelui continent, cu
climă blândă și cu excepția
graniței de nord, cu cea mai
bună locație de pe toate
continentele, datorită așezării
sale în zona temperată. Chiar
dacă este mai mică decât Asia
și Africa, Europa le depășește pe amândouă. Totul
are revoluțiile și perioadele sale și așa cum Egiptul
Antic, Grecia și Roma au fost mari și puternice, așa
este și Europa astăzi.
9
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
În opinia autorului, Europa
deține puterea armelor și
știința, pilonii de bază ai statelor
europene, curtoazia și curajul,
atribute pe care celelalte părți
ale lumii le-au pierdut deja, iar
pe lângă acestea Europa este
și fructuoasă, producând tot
ceea ce este necesar traiului.
Nici eroii, nici monarhiile din
trecut nu și-au dus cuceririle
așa de departe ca europenii care
au prins rădăcini pe coastele
tuturor oceanelor. Timp de șase
ani, Europa s-a bucurat de un
calm profund care este tulburat
doar de războiul dintre Marea
Britanie și Țările de Jos, maeștrii
marelui comerț, război care ar
afecta întreaga lume, pentru că numai comerțul este
ca un lanț care unește Orientul cu Occidentul.
În continuarea expunerii, Chappuzeau oferă date
despre foarte buna poziție geografică a Europei. Ea
este scăldată pe două laturi de marele ocean, pe o
treime de Marea Mediterană și este scăldată de râuri
frumoase, ca urmare părțile sale sunt bine conectate,
acest lucru oferindu-i oferă o bună conexiune cu
restul lumii.
Referindu-se la formele de guvernare,
Chappuzeau apreciază că există două tipuri:
guvernele monarhice și cele aristocratice, dar și
un amestec între cele două. În Europa nu ar exista
un guvern pur democrat, cu excepția cantoanelor
elvețiene, însă acestea au o pondere prea mică în
cadrul acestei ilustre republique numită Europa. În
Europa există două mari imperii: Sfântul Imperiu
Roman de națiune germană și Imperiul Otoman,
șapte regate (Franța, Spania, Anglia, Portugalia,
Danemarca, Suedia și Polonia), șapte sau opt
electorate (Mainz, Trier, Koln, Boemia, Pfalz,
Bavaria, Saxonia și Brandenburg), șapte ducate
(Moscova, Savoia, Toscana, Lorena, Saxonia,
Bavaria și Holstein), șapte republici (Elveția,
Veneția, Provinciile Unite ale Olandei, Genova,
Lucca, Geneva și Ragusa) și trei mari principate
Transilvania, Valahia și Moldova, toate trei tributare
Turciei5.
Ca al patrulea element al descierii sale,
Chappuzeau prezintă limbile Europei. Greaca și
latina sunt limbi moarte și sunt folosite numai de
savanți. Două sunt limbile „matrice” în Europa -
10
AXIS LIBRI
slavona și teutonica - din care
derivă alte limbi. Slavona este
comună pentru Constantinopol
și Cairo și are ca principalele
dialecte: „Ruthenique pour la
Moscovites, la Dalmatique pour
les Transylvanes et pour les
Hongrois; la Bohemienne et le
Polonaise, avec quelques autre
qui ont coues entre les Valaques
& le Moldaves, & chez les petiti
Taratares”. Teutonica are trei
dialecte : „le Germanique, le
Saxon, & le Danois”.6
După prezentarea generală
a situației geografice și politice
a Europei, autorul prezintă
următoarele țări europene
Marea Britanie, Suedia și
Danemarca, Rusia, Franța, Germania, Elveția și
Țările de Jos, Polonia, Spania și Portugalia, Italia
și Turcia, subiecte care sunt tratate și în al doilea
volum al lucrării. Ultimul volum se referă la prinții
și statele protestante ale Germaniei.
Lucrarea scriitorului francez Samuel Chappuzea
- L’Europe vivante păstrată în fondul de carte
străină veche al Bibliotecii „V.A. Urechia” are o
mare importanță în studierea istoriei Europei. Prin
diversitatea elementelor care o compun - descrierea
geografică, politică, notele de călătorie, reflecțiile
asupra popoarelor europene și datele istorice,
ea oferă o amplă perspectivă asupra conceptelor
europene ale secolului al XVII-lea.
Note:
1. Nouvelle bilographie générale depuis les temps...
Tom. 9. Paris: Firmin Didot frères, 1854, col. 705.
2. Georges Monval. Préface. În: Chappuzeau,
Samuel. Le Théâtre François. Paris: Jules Bonnassies,
Libraire-Éditeur, 1875, p. I.
3. Georges Vicaire. Le Baron Jérome Pichon.
Paris: Librairie techener, 1897, p. 17.
4. Catalogue de la bibliothèque de feu de M.
le baron Jérôme Pichon. Tom. 3. Paris: Librăria
Techener. H. Leclerc et P. Coneau, Succ, 1897, p. 25.
5. Samuel Chappuzeau. L’Europe vivante. [Tom.
1]. Genève: Pour Jean Herman Widerhold, 1667, p.
116.
6. Ibidem, pp. 118-119.
AXIS LIBRI
Programe cultural-educative la început de an 2019
la Filiala nr. 2 „Paul Păltănea”
Bibliotecă Municipală
B ibliotecile publice,
vQWUR FRQWLQXă ‫܈‬L
UDSLGă WUDQVIRUPDUH YLQ vQ
VSULMLQXOXWLOL]DWRULORUVăLFX
VHUYLFLL‫܈‬LSURJUDPHFXOWXUDO
HGXFDWLYH GLYHUVL¿FDWH ‫܈‬L
PRGHUQH FDUH FRUHVSXQG
QHYRLORU GH LQIRUPDUH DOH
DFHVWRUD ĠLQkQG SDVXO FX
HYROXĠLLOH VRFLRFXOWXUDOH úL
Cătălina Șoltuz
responsabil, Filiala nr. 2 FXWHQGLQĠHOHGHPRGHUQL]DUH
„Paul Păltănea” DOH WHKQRORJLLORU GLQ WRDWH
GRPHQLLOH
$SDULĠLDXQHLPDULFDQWLWăĠLGHLQIRUPDĠLHRIHULWă
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
SULQLQWHUPHGLXOMRFXOXL‫܈‬LEXQHLGLVSR]L‫܊‬LLRQRXă
UHDOLWDWHDOHFWXULL
3H SDUFXUVXO DQXOXL  FRQWLQXkQG úL
vPEXQăWăĠLQG WUDGLĠLD DQLORU DQWHULRUL GH DFWLYLWDWH
úL H[SHULHQĠă SURIHVLRQDOă vQ FDGUXO )LOLDOHL QU 
Ä3DXO 3ăOWăQHD´ YRU DYHD ORF R VHULH GH SURJUDPH
FXOWXUDOHGXFDWLYH GLYHUVH FDUH YRU DYHD FD VFRS
SULPRUGLDO FRQúWLHQWL]DUHD UROXOXL SH FDUH vO DUH
ELEOLRWHFDvQIRUPDUHDGHSULQGHULORUGHOHFWXUă
7HPHOHVXQWúLYRU¿YDULDWH‫܈‬LSOăFXWUHDOL]DWH
DYkQG FD VXELHFWH OXPHD FăU‫܊‬LORU OXPHD
GHVFRSHULULORUOXPHDFXORULORU‫܈‬LDVXQHWHORUOXPHD
SRYH‫܈‬WLORU ‫܈‬L D FkQWHFXOXL SRSXODU HWF 1X YRU
OLSVL DFWLYLWăĠLOH GHGLFDWH SHWUHFHULL WLPSXOXL OLEHU
SXEOLFXOXL ODUJ DWkW SH FDOH VFULVă FăUĠL ]LDUH RXWGRRUúLLQGRRUVDXFHOHGHFXQRDúWHUHDSURIHVLHL
FDOHRUDOăUDGLRWHOHYL]LXQH‫܈‬LPDLDOHVvQPHGLXO
YLUWXDOLPSXQHOăUJLUHDH[SRQHQĠLDOăDIHQRPHQXOXL
GHvQYăĠDUHFRQWLQXăSHQWUXGH]YROWDUHDSHUVRQDOă
SHQWUXSHUIHFĠLRQDUHúLDXWRFXQRDúWHUH
%LEOLRWHFDUăPkQHvQDFHDVWăÄOXSWă´FDRUHDOă
YDORUL¿FDWRDUH SHQWUX WRDWH LQIRUPDĠLLOH GH FDUH
GLVSXQH úL SH FDUH OH vQWUHJHúWH PHUHX ÌQ DFHVW
VHQV)LOLDODQUÄ3DXO3ăOWăQHD´VSULMLQăSURFHVXO
GH vQVXúLUH D GHSULQGHULORU GH OHFWXUă ORLVLU úL GH
SURPRYDUHDFăUĠLORUúLDDOWRUGRFXPHQWHFXVHUYLFLL
DFWLYLWă‫܊‬L ‫܈‬L SURJUDPH SHQWUX WRDWH FDWHJRULLOH GH
YkUVWă ‫܈‬L vQ VSHFLDO SHQWUX FRSLL ‫܈‬L DGROHVFHQ‫܊‬L
FDUHWUHEXLHvQFXUDMDĠLVăXWLOL]H]HELEOLRWHFDGHODR
YkUVWăFkWPDLIUDJHGă
3DOHWDYDULDWăGHDFWLYLWă‫܊‬LRUJDQL]DWHFXSULOHMXO
PDULORU HYHQLPHQWH LVWRULFH FXOWXUDOH OLWHUDUH
VDX GLYHUWLVPHQW FRQWULEXLH H[WUHP GH PXOW OD
GH]YROWDUHD GHSULQGHULORU VRFLDOH DOH DGXOWXOXL GH
PkLQH GREkQGLUHD VLP‫܊‬XOXL HVWHWLF ‫܈‬L FXOWLYDUHD
QHYRLLGHFXQRD‫܈‬WHUH‫܈‬LUHFUHHUH
0XOWLSOHOH WHPH GH]YROWDWH úL SH FDUH OH YRP
DERUGD vQ FDGUXO DFWLYLWă‫܊‬LORU HGXFDWLYH vPELQă
DUPRQLRV OHFWXUD FX MRFXO FUHDWLYLWDWHD FX
H[SHULHQ‫܊‬D DWHQ‫܊‬LD YL]XDOă ‫܈‬L SHUFHS‫܊‬LD DXGLWLYă
'RULP Vă FUHăP SHUPDQHQW XQ PHGLX QRX úL
SULHWHQRV SHQWUX FD PLFLOH YOăVWDUH Vă GHVFRSHUH
GHELEOLRWHFDUúLDDFWLYLWăĠLLvQELEOLRWHFă
7RDWH SURJUDPHOH GH SURPRYDUH D OHFWXULL
GHVIăúXUDWHODvQFHSXWGHDQúLSHSDUFXUVXOVăXDX
FD VFRS PRWLYDUHD WLQHUHL JHQHUDĠLL Vă FLWHDVFă Vă
XUPH]H FXUVXULOH úFRODUH SUHFXP úL DWUDJHUHD GH
QRLXWLOL]DWRULELEOLRWHFD¿LQGRLQVWLWXĠLHSURIXQG
LPSOLFDWă vQ SURFHVXO GH GH]YROWDUH LQGLYLGXDOă úL
VRFLDOăRLQVWLWXĠLHPRWRUDFRPXQLWăĠLL
%LEOLRWHFD LPSOLFLW WH]DXUXO VăX UHPDUFDELO
UHSUH]LQWă FDOHD FDUH QH vQGUXPă Vă FRPXQLFăP
FX WUHFXWXO SUH]HQWXO úL YLLWRUXO 1RL WR‫܊‬L DGXO‫܊‬L
‫܈‬L FRSLL IDPLOLH ELEOLRWHFă úL úFRDOă LQVWLWXĠLL úL
FRPXQLWDWH DYHP GDWRULD Vă SURWHMăP PRúWHQLUHD
FXOWXUDOă FXQRD‫܈‬WHUHD ‫܈‬L Vă vQFXUDMăP OHFWXUD úL
SURJUHVXO
Implementarea, desfășurarea și dezvoltarea
programelor culturale, educaţionale și de recreere
în cadrul filialei și în anul 2019, cu sprijinul
bibliotecii judeţene, a sponsorilor generoși și
a voluntarilor fideli au ca unic scop oferirea
unui mediu educaţional și cultural favorabil în
bibliotecă, care să dezvolte potenţialul creativ al
tinerei generaţii, pentru a-l transforma în timp, în
creativitate.
Vă invităm să ne cunoașteţi și să ne descoperiţi!
11
An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5
Proiect educațional
,,BiblioASTRONOM’’
„P rin spațiu,
Universul mă
cuprinde, mă înghite
ca pe un punct; prin
gândire, îl cuprind eu’’.
(Blaise Pascal)
Filiala nr. 1 „Costache
Negri” a Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia”
în colaborare cu Plane-
Cecilia Manolescu tariul și Observatorul
bibliotecar, Biblioteca Astronomic din ca-
„V.A. Urechia” drul Complexului
Muzeal de Știinţele
Naturii Galați derulează în perioada octombrie
2018 - iunie 2019, bilunar, proiectul educaţional
„BiblioASTRONOM”, coordonat de doamna
muzeograf Iuliana Cantoneanu. Vor fi implicaţi în
derularea proiectului elevi din mai multe instituții
școlare partenere, cu vârsta cuprinsă între 6 și 12
ani, alături de cadre didactice.
În conceperea proiectului nostru am pornit de
la premisa că bibliotecile aparţin comunităţilor
și cresc împreună cu membrii lor, oferindu-le
servicii excelente. Ca să dezvolţi o comunitate îţi
trebuie o bibliotecă implicată și eficientă care să
ofere programe și resurse ce contribuie la crearea
capacităţilor în domenii-cheie, cu atât mai mult, cu
cât biblioteca are ca beneficiari direcţi copiii.
Într-o anumită măsură, copilul este adultul
caracterizat prin voință, curiozitate și dorința
de explorare. Prin forța lucrurilor, copilul caută
să descopere orizonturi multiple, participând
la proiecte care-i suscită interesul. De aceea, se
spune că vârsta confruntării cu necunoscutul este
copilăria, caracterizată ca fiind vârsta mirării,
inclusă în repetatele ,,de ce-uri? ” și ,,cum-uri?”, în
înariparea cunoașterii prin imaginație.
Suntem abia în stadiul inițial al descifrării
tulburătoarelor enigme ale cunoașterii, iar fiecare
copil este fascinat să contemple în nopțile senine
cerul plin de stele. Într-o societate aflată în continuă
mișcare, se pune accent pe educația elementelor legate
de astronomie, pe descifrarea enigmelor din Univers.
Cum se naște o stea, ce sunt constelaţiile, cum
arată o Staţie Spaţială sau costumul unui astronaut?
12
AXIS LIBRI
Pentru toate întrebările pe care și le-ar putea pune
copiii există răspunsuri, iar cei care vor participa în
cadrul Proiectului ,,BiblioASTRONOM’’ vor afla
cu siguranţă aceste răspunsuri.
Proiectul educaţional le oferă participanţilor
cunoștinţe din domeniul astronomiei, urmărind
stimularea interesului copiilor pentru știință în
general, pentru cercetarea spațiului cosmic și pentru
redescoperirea locului nostru în Univers.
Vor fi abordate atât subiecte astronomice cum
ar fi orientarea pe bolta cerului, stele și constelaţii,
instrumente astronomice, observaţii solare și
observaţii nocturne, Soarele și viaţa pe Pământ,
călătorii prin Sistemul Solar, Luna-satelitul natural
al Pământului, cât și subiecte care ţin de explorarea
spaţiului cosmic, cum ar fi: misiuni spaţiale,
aterizarea pe o cometă, viaţa în spaţiu, sau cum să
devii astronaut.
Activitățile proiectului se derulează la
Planetariul și Observatorul Astronomic din
cadrul Complexului Muzeal de Știinţele Naturii
și la Filiala nr. 1 „Costache Negri” din Galaţi.
Beneficiarii direcţi ai proiectului sunt elevii și
cadrele didactice participante la activităţi. Pentru
părinţi, proiectul va fi un prilej de apreciere a
efortului depus de către muzeografi, bibliotecari,
profesori și elevi.
Proiectul BiblioASTRONOM își propune
să confrunte idei, metode, tehnici și modalități
deosebite de lucru în echipă sau individual, în cadrul
unor activități extrașcolare atractive și diversificate,
precum și prezentarea Spațiului Cosmic într-o
manieră artistică și literară. De asemenea, își
propune o mai bună relaționare a elevilor între ei,
cu profesorii, muzeografii și cu bibliotecarii.
Proiectul s-a născut din dorinţa de a valorifica
potenţialul creator al micuţilor noștri cititori, prin
realizarea unor lucrări plastice, tehnologice și a
unor creaţii literare ale copiilor, cu scopul de a
creiona o imagine complexă despre Univers, aflat
într-o evoluţie continuă, infinită în spaţiu și timp.
Ne dorim ca acest proiect să fie izvorul de
bucurie și satisfacţie, care să creeze copiilor o stare
de bună dispoziţie favorabilă atât dezvoltării psihice,
emoţionale, cât și estetice.
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
%,%/,2˨%5(9,$5

De Dragobete,
iubește românește

P e 24 februarie
se celebrează
Dragobetele, sărbătoarea
O provocare pentru elevi a fost semnificaţia
sărbătorii, iubirea fiind tema poeziilor recitate cu
ocazia acestei zile. Cunoscută ca o sărbătoare cu
iubirii la români. „Dra- origini străvechi, ziua de Dragobete a fost celebrată
gobetele sărută fetele!”. de elevii frumoși și talentaţi, care ne-au prezentat
Ziua lui Dragobete, tradiţiile de odinioară, superstiţiile acestei zile și
zeul tinereții, al veseliei motivul pentru care trebuie să respectăm această
și al iubirii are origini sărbătoare.
străvechi, fiind un Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români a
personaj preluat de la fost pusă în valoare și de cromatica vestimentaţiei
vechii daci și transformat participanţilor, respectiv: roz, lila și roșu, aceasta
Aurelia Staicu ulterior într-un protector reprezentând o pată de culoare ce a completat
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” al tinerilor și patron al atmosfera de sărbătoare și de bună-dispoziţie.
iubirii. Urmând firul Programul interactiv de discuții și creațiile
anumitor legende populare, se pare că Dragobetele proprii i-au făcut pe participanți să petreacă clipe
(numit și „Cap de primăvară”, „Năvalnicul” sau deosebite, întrecându-se în compunerea de catrene
„Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât care au avut ca temă „dragostea”. Entuziasmul și
fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeș și creativitatea au fost la ele acasă. Maniera inedită
iubăreț, care seducea toate femeile care-i ieșeau în de prezentare a tradițiilor și a obiceiurilor noastre
cale. românești a impresionat și a conturat activitatea ce
Dragobetele a rămas, însă, până în ziua de astăzi, s-a desfășurat în biblioteca noastră.
simbolul suprem al dragostei autohtone, al iubirii
pur românești sărbătorit de tineri și nu numai cu
bucurie și prețuire.
Cu această ocazie, Comparti-
mentul Împrumut la domiciliu
pentru adulți, împreună cu voluntarii
bibliotecii și elevii Liceului Teoretic
„Dunărea” au participat în data de
22 februarie la evenimentul „De
Dragobete, iubește românește!”,
care s-a desfășurat în Sala „Mihai
Eminescu” a Bibliotecii „V.A.
Urechia”.
În program au fost incluse
prezentări, jocuri, momente artistice,
concursuri, recital de poezie și multe
alte surprize cu tematică specifică
acestei zile.
13
An XII, nr. 42, martie 2019
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI
Salonul literar „Axis Libri”
Finalul stagiunii de toamnă 2018
L a mijlocul lunii
noiembrie (15 no-
iembrie) Biblioteca V.A.
Urechia l-a avut ca invitat
în cadrul Salonului Literar
„Axis Libri” pe Stelian
Tănase, personalitate
culturală binecunoscută la
nivel național, remarcat atât
ca politolog și analist politic,
Silvia Matei cât și ca scriitor, eseist,
șef serviciu, Săli de lectură, istoric, publicist, scenarist
Biblioteca „V.A. Urechia” și regizor. Cunoscut ca
realizator de emisiuni
TV și președinte al Societății Române de Radio
și Televiziune, Stelian Tănase a venit la Galați cu
ultima sa carte Partida de vânătoare, apărută la
editura Vremea, în 2018.
În deschiderea serii, Zanfir Ilie, directorul
Bibliotecii „V.A. Urechia”, a făcut o scurtă descriere
biobibliografică a distinsului oaspete, urmat de un
scurt preambul, susținut de moderatorul Teodor
Parapiru, și recenziile prezentate de bibliotecarii
Andrei Parapiru și Adrian George Secară.
În discursul său, autorul Stelian Tănase a
dezvăluit publicului numeros, prezent în sala
Mihai Eminescu, abordarea romanului Partida de
vânătoare, dar și a întregii sale opere. Romanul
foileton cu un subiect extrem de actual a fost
construit pe un proiect literar anterior la care au fost
adăugate scene, personaje și evenimente, intriga
romanului desfășurându-se pe trei planuri, politic,
polițist și erotic. Personajul principal, Țumpi, deține
o simbolistică concentrată reprezentând, s-ar putea
spune, însăși România, dar în același timp, autorul
nu ezită să recunoască că: „Ţumpi sunt eu”. După
discursul electrizant și plin de substanță, susținut în
fața publicului fidel al Salonului Literar „Axis Libri”,
atmosfera a fost destinsă cu catrenele compuse pe loc
de epigramiștii deja cunoscuți: Teodor Buhăescu,
Vasile Manole și Ionel Jecu. Seara s-a încheiat cu
oferirea diplomelor de excelenţă de către Zanfir Ilie,
Directorul Bibliotecii și bineînțeles a mult așteptatei
ședinţe de autografe.
Ultima ediție din stagiunea de toamnă a Salonului
Literar „Axis Libri”, s-a desfășurat în data de 22
noiembrie și i-a avut ca invitați de marcă pe scriitorii
Aura Christi, Theodor Codreanu și Micea Platon.
14
AXIS LIBRI
Scriitor complet, Aura Christi s-a remarcat atât ca
poet, romancier, eseist, cât și publicist și traducător
român, aducând acum în atenția publicului gălățean
cea de-a doua ediție a romanului „Casa din întuneric”,
apărută la editura Ideea Europeană, în 2018. O
caracterizare completă și corectă a acestui roman este
făcută de criticul literar Stefan Borbely într-una din
recenziile sale „romanul este captivant, bine scris, în
ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care
puteau fi scurtate. Pe de altă parte, e un text elaborat
de un cărturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche,
Jung sau Dostoievski, făcute în profunzime, temeinic.
În consecinţă, e un roman în care simbolurile apar la
tot pasul, încifrate în text, în tehnica unui modernism
hermeneutic care nu poate fi scos din ecuaţie (…)”.
Cel de-al doilea invitat al serii își afirmă din nou
interesul pentru moștenirea spirituală a „omului
complet al culturii române”, citându-l pe Constantin
Noica, în volumul Basarabia eminesciană, reeditat
în 2018 și prezentat la Galați în cadrul salonului
literar. Eminescologul, criticul literar și romancierul
Theodor Codreanu consideră în pledoaria sa
că prin însăși natura și plasamentul geografic
la gurile Dunării, România a devenit o „lebădă
neagră” a Europei secolului XIX, în deplin acord
cu observația eminesciană. În același timp autorul
ține să puncteze și greutatea integrării Basarabiei în
spațiul românesc, ca urmare a presiunilor simțite de
la est. În acest context, România este privită ca un
pilon esențial de rezistență împotriva încercărilor
expansioniste.
Cel de-al treilea invitat al serii, Mircea Platon,
doctor în istorie și redactor-șef la „Convorbiri
literare”, ne aduce în atenție o altă carte apărută la
editura Ideea Europeană: „Geografie și conștiință
națională: Calistrat Hogaș și cărările neumblate
ale naționalismului românesc”. Scriitorul Mircea
Platon l-a prezentat pe Calistrat Hogaș altfel decât
se studiază la școală subliniind faptul că acesta a fost
preocupat în călătoriile sale de studiul psihologiei
umane, atât a locuitorilor din Moldova, cât și a celor
de dincolo de granițe, respectiv cei din Bucovina
sau Transilvania.
În final, seara aceasta de sfârșit de noiembrie a
fost una plină de încărcătură istorică și filozofică,
fiecare dintre cei trei invitați lansând teme de
reflecție și profundă analiză psihologică.
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II

Codreanu, Theodor. Basarabia eminesciană

București: Ideea Europeană, 2018

S ituat
de
dincolo
necesitatea
imediată a unei prezentări
la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă
prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții
istorice […]
la public, eminescologul, Theodor Codreanu apreciază pas cu pas, prin
criticul literar și argumentația trimiterilor la istoria concretă, toate
romancierul Theodor afirmațiile eminesciene relevante scopului său, de
Codreanu își afirmă din pe vremea publicisticii de la Timpul, din București.
nou interesul pentru Încleștarea lui Mihai Eminescu îndeosebi cu
moștenirea spirituală ideologia expansiv-mediatizată a Rusiei țariste este
a omului complet al completată cu destule rețineri și față de celelalte
culturii române, citându-l două mari puteri din proximitatea noastră: Imperiul
Andrei Parapiru pe Constantin Noica, Austro-Ungar și cel Otoman. România, lipsită de
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” în volumul Basarabia vreo alianță stabilă cu vreuna dintre marile puteri
eminesciană, reeditat europene, în mod inexplicabil rămâne piatra de
în 2018 față de apariția inițială din 2012. Cartea încercare a tuturor.
suscită interesul mizei publicistice a marelui român, Dincolo de viziunea directă a lui Mihai
anume - devenirea Basarabiei ca inimă a înnoirii Eminescu, în prelungirea consubstanțială a
României. Scris la rece, cum s-ar spune, volumul acesteia, Theodor Codreanu semnalează opoziția
poartă, totuși, marca fierbinte a patriotismului celui cruntă, pe mai târziu, dintre țara noastră și colosul
cunoscut drept poetul nostru național iar, aici, în sovietic, aflat în continuitatea expansionismului
aceeași măsură cu a exegetului său, țarist. Criterii obscure, mai presus
Theodor Codreanu. chiar de cele ideologice, se găsesc
Mihai Eminescu este descris la temelia unei uri neîmpăcate
cu o profundă preocupare privind împotriva României. Ca atare,
interesele României, valoarea politica subversivă a lui Stalin este
spiritual-afectivă a Basarabiei și dovedită a fi pe punctul de a da
caracterul național românesc. lovitura de grație statului național
Națiunea noastră este văzută drept o român.
menținătoare îndătinată a valorilor Cartea despre o publicistică
unei umanități primordiale, cu o vizionară de tip istorico-politic,
trăsătură de stabilitate extrem de Basarabia eminesciană a lui
pronunțată pe linia permanențelor. Theodor Codreanu este reflectarea
Acest fapt îi atrage atenția lui spiritului excepțional de vast al
Friederich Engels care, într-o lui Mihai Eminescu peste evoluția
analiză proprie, concluzionată în valorică a națiunii noastre.
1848, susține că: [Românii sunt] Lucrarea se impune prin impactul
un popor fără istorie... destinați deosebit de puternic al specificității
să piară în furtuna revoluției detaliilor semnificative. Lumina
mondiale... [Ei sunt] suporteri adusă astfel culturii românești
fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până ține de ineditul revelator din cadrul curentului
la extirparea sau pierderea caracterului lor național, restaurării ființei naționale.

15
An XII, nr. 42, martie 2019
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Crînganu, Nicoleta. Dimitrie Cantemir.
Ieroglifele salvării
Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Știinţă, 2017
M oto:
„… un roman
psihologic al luptei pentru
adevăr și putere, născut
din fantezia unui om
care gustase puterea, era
frustrat de ea și o dorea
încă.”
Elvira Solohan
A.G. Secară Personalitate fabuloasă
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia”
a istoriei culturii ro-
mânești, miracol al spi-
ritului într-un întunecat ev mediu românesc,
Dimitrie Cantemir merită noi și noi abordări
din partea intelectualilor și cărturarilor români
și nu numai. Nicolae Iorga, citat la pagina 17,
ne întărește afirmaţia: „în întunerecul cel mai
adânc din istoria noastră medievală, Cantemir
proiectează luminoase fantasme de domni, de
luptători anonimi”.
Nicoleta Crînganu, personalitate care nu are
nevoie de nicio prezentare în mediul academic
românesc, fin analist al fenomenului fantasy,
se dovedește a fi, deloc inerţial, o fantastică
cercetătoare într-un domeniu aparte, de o bogăţie
asemănătoare imaginaţiei omenești în ansamblu.
Dovadă sunt cele trei cărţi recente ale domniei
sale, toate și despre fantastic, poate mai puţin
aceasta.
Studiu știinţific, dar și eseu, „Dimitrie
Cantemir. Ieroglifele salvării” este o carte
provocatoare, pe măsura complexităţii operei
analizate, complexitate subliniată încă de la
prima pagină: „cititorii (…) descoperă, ascunse
bine într-o pletoră de simboluri, surprinzătoare
sinteze care implică Orientul și Occidentul,
raţionalitatea și esoterismul, aventura naivă care
poate fi povestită copiilor, ca un basm, și speculaţia
16
AXIS LIBRI
filosofică, apanaj al unui spirit superior. Om al
crepusculului, Principele e sintetizat în paginile
sale nu doar epoci și spaţii diferite, ci și atitudini
și aspiraţii, topindu-le într-o poveste capabilă de
a stârni încă dezbateri și interpretări.” (pp. 9-10)
Întrebarea aproape hamletiană care deschide
cartea Nicoletei Crînganu, „De ce am mai citi
astăzi cartea lui Dimitrie Cantemir?”, ar implica o
altă întrebare sau un răspuns care ar viza Pasiunea
recuceririi unei gândiri, a unui imaginar, dincolo
de trecut, prezent și viitor: cum să citești „Istoria
ieroglifică”, cum să scrii despre ea?
Chiar anul acesta, Cristian Bădiliţă a publicat
Alegerea sa în ceea ce privește „Ţiganiada”: pur
și simplu a rescris-o, fermecător, aproape pe
înţelesul tuturor…
Nicoleta Crînganu a ales să inventeze, iertată
să-mi fie îndrăzneala, sarabanda știinţifică ( la cea
a lui Georg Friedrich Händel m-am gândit, strict
muzical vorbind!), un dans al gândirii baroc și
orientale care intră în joc și cu eventualii cititori,
nedezvăluind în introducerea bine venită chiar
întregul plan, păstrând surprize, sfârșind chiar cu
niște ipoteze mai mult decât interesante, surse de
inspiraţie nu pentru un Cod al lui da Vinci, ci al
lui Cantemir…
Nici noi nu vom dezvălui chiar întreaga
splendoare baroc a construcţiei și deconstrucţiei
Nicoletei Crînganu. Din labirintul schiţat,
realizat, alegem doar un drum, subliniind că
plăcerile, nu pentru oricare, sunt mult mai multe
decât vom reuși să deconspirăm. Cert este că
alianţa Nicoletei Crînganu cu un Jung, Bachelard
ori Gilbert Durand nu numai promite, ci chiar
garantează o campanie spirituală plină de trofee,
ca să nu mai subliniem și bogata bibliografie…
Desigur, o mare ispită a fost cea a realizării
unui portret al omului Dimitrie Cantemir. O
ispită asumată încă de la moto-ul care vine
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
de la deja amintitul Carl Gustav Jung: „… în
jocul imaginilor sale nu oglindește lumea, ci
se oglindește pe sine.” (p. 5) Viaţa sa, cu toate
aventurile ei, cu întreaga complexitate, cum era
văzut el de contemporani, mai întâi în tinereţe,
apoi la maturitate, apoi cum îl percep istoricii și
criticii literari, de-a lungul timpului, care sunt
alţi aliaţi ai Nicoletei Crînganu în acest demers…
Desigur, așa cum există și un aur al plebei, și
unul al elitelor, și portretul final al lui Dimitrie
Cantemir nu este unul oarecare, ci unul spiritual,
al aspiraţiilor înalte, spre „salvare”, mântuire,
redempţiune… Nu întâmplător un Bogdan Creţu
își intitula un studiu, citat, „Inorogul la porţile
Orientului”! Dimitrie Cantemir asumându-și
rolul auto-referenţial al Inorogului în carte.
Dacă ne gândim la tâlcuirea Sfântului Vasile
cel Mare la Psalmul 28 putem bănui dorinţa
creștinească normală a scriitorului de a fi cât mai
aproape de modelul umano-divin perfect: „Unul-
Născut Fiul, Care a dat viaţa lumii când S-a adus
pe Sine Însuși jertfă și prinos lui Dumnezeu
pentru păcatele noastre, se numește și «Miel al lui
Dumnezeu» și «Oaie»; că, spune Scriptura: «Iată
An XII, nr. 42, martie 2019
Mielul lui Dumnezeu» (Efeseni 5, 2); și iarăși:
«Ca o oaie spre junghiere S-a adus» (Fapte 8, 32);
dar, când trebuie să lupte și să doboare puterea
care atacă neamul omenesc, putere sălbăticită și
îndobitocită, atunci se numește fiu al rinocerilor.
Că, după cum știm din «Cartea lui Iov», animalul
acela cu un singur corn (inorogul, rinocerul) este
un animal a cărui putere nu poate fi biruită, un
animal care nu se lasă supus de oameni. «Nu-l
vei lega cu cureaua, nici nu va dormi în ieslea ta»
(Iov 39, 9-10). Și, în cel loc al profeţiei, se spun
multe despre acest animal: că îi place libertatea și
că nu se supune oamenilor.”
Adică, tâlcuim și noi, nu se supune firii prea
omenești! Desigur, Nicoleta Crînganu sesizează
metoda și observaţia aceluiași Bogdan Creţu,
vizavi de „despărţirea lui Cantemir de direcţia
fundamental religioasă în care se înscrie, în
epoca medievală, simbolul animal, subliniind
transcodarea raţională a acestuia, în funcţie de
interesele autorului.” (p. 29)
Când spunem „interese” ne apropiem și de…
„retorica măștilor”, partea a IV-a a studiului
Nicoletei Crînganu, acesta având șapte părţi,
fără introducerea intitulată „Miracolul unei
sinteze superioare” și monumentala bibliografie:
I. Inorogul și istoria; II. Textul polivalent; III.
Contractul de lectură; numita parte a IV-a, V.
Traseul labirintic; VI. Arcadia și comoara și VII.
Gânduri pe marginea unor desene.
Partea a IV-a chiar așa începe:
„Personajul central, mască a aspiraţiilor
autorului, este Inorogul. (…) Pus sub semnul
numărului doisprezece, număr sacru, inorogul
își asumă deci un loc privilegiat, creator, în textul
«ieroglifelor». Cum s-a observat, «în construcţia»
lui «s-a investit cea mai mare doză de subiectivitate»,
pe un mit «cu posibilităţi alegorice multiple», din
care Cantemir păstrează, din întreaga simbolistică
medievală a animalului fabulos, doar puterea
vindecătoare a cornului, după cum observă același
Bogdan Creţu. Istoria care ni se înfăţișează este
istoria lui, căci, citim într-un articol al Simonei
Antofi, care vorbește despre miza autobiografică a
scrierii Principelui, «textul construiește imaginea
idealizant-utopică și profilul moral al geniului, prins
în reţeaua de comploturi și de intrigi» și, în egală
măsură, «ilustrează indirect profilul unui auctor in
fabula preocupat de forţa ontologică, respectiv, de
propulsia epică a cuvântului.» (pp. 98-99)
17
 , , tie
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Așadar, nu este deloc vorba doar de
grandomanie, de auto-idealizare (a sinelui),
preocupările filosofice din tinereţe își spun și ele
cuvântul, din multe puncte de vedere Cantemir,
deși avea puseuri discutabile, de pildă genealogia
sa ajungând până la Tamerlan, din punct de
vedere al genialităţii este, într-un fel, un Eminescu
avant la lettre, iar, prin prisma comentatorilor, un
jungian tot avant la lettre, evident:
„Cel ce ar putea să-și asume sarcina preluării
epitropiei monarhiei dobitoacelor ar fi Inorogul,
semnificaţiile acestui animal trimiţând la ideea
purităţii absolute, a calităţilor taumaturgice.
«Simbol al puterii, exprimată mai ales prin corn»,
Inorogul este, la chinezi, emblemă regală, animal
de bun augur, variantă a dragonului, funcţia sa
subliniind atât dispersarea eului naratorial (și
al autorului), cât și nevoia de regăsire în marele
Sine. «În măsura în care existenţa noastră este
un joc divin, participarea noastră devine liberă
și activă, atunci când ne identificăm cu păpușarul
care ne creează și ne îndrumă. Atunci sinele se
destramă pentru a face loc marelui Sine, sub
cortul cosmic legat de steaua polară.» (Jung, Carl
Gustav, Psihologie și alchimie, Ed. Trei, București,
2016, p. 217) Într-o pictură medievală, inorogul și
leul se înfruntă. Ele sunt elementele Marii Opere
alchimice, Inorogul reprezentând mercurul, iar
Leul sulful.” (p. 113)
Desigur, când spunem Jung, spunem și alchimie.
Sublinierea Nicoletei Crînganu din ultima parte,
conform căreia „investigaţia noastră a căutat alte
raţiuni operei, asociind-o cu opera alchimică,
într-o încercare de a înţelege psihologia unui
(viitor) iniţiat”, fără a ataca decisiv „calitatea de
creștin ortodox practicant” a domnitorului, este
o subliniere a unuia dintre aspectele care rezultă
din analiza laborioasă a cărţii.
„Căutător al propriului sens, al propriei
lumi, Dimitrie Cantemir își construiește un
univers secund, în care eul își contemplă
neputinţele și angoasele, aspiraţiile și eșecurile.
Prin toate aceste categorii, filtrate în conștiinţa
unui intelectual care oscilează între Orient
și Occident, între primitivitate și civilizaţie,
atras de mister (o dovedesc ultimele pagini ale
„Descrierii Moldovei”), conștient de propriile
trăiri contradictorii (ca în „Divanul sau Gâlceava
Înţeleptului cu Lumea”), Principele moldovean își
situează alegoria între fantastic și absurd, baroc
18
AXIS LIBRI
și luminism, prefigurând teme și motive care
vor intra mult mai târziu în conștiinţa literaturii
române.” (p. 200)
Desigur, Portretul la care m-am referit mai sus
nu este important, sau la fel de important, decât
dacă este unul al unui Salvator de Sine, dar și de
Lume… Cantemir s-a gândit și la „înscenarea
profetică a istoriei viitoare” (p. 143), dar dintre
multe concluzii desprinse din analiza cărţii,
poate nu întâmplător am găsit vreo 12, număr
magic tratat în carte, aceasta, de la pagina 165,
este mai mult decât lămuritoare pentru subtitlul
cărţii:
„Romanul este, prin urmare, o operă-mandală,
cu rol salvator, construită pe simboluri alchimice
ale salvării. Se pot invoca aici motive precum
vânătoarea, suferinţa, sacrificiul, solitudinea, care
configurează o imitatio Christi, masca centrală
fiind, în acest sens, cea a Inorogului. Scenariul
debutează cu adunarea ce amintește de veghea
ucenicilor în Grădina Ghetsemani (când ei
eșuează, așa cum și adunarea eșuează sub tirania
Corbului), se continuă cu vânarea Inorogului
în munţi, asemănătoarea cu recluziunea
Mântuitorului în pustie. Sacrificiul cristic este
interpretat alchimic în Istoria ieroglifică.”
Desigur, despre mesianismul lui Dimitrie
Cantemir, „sensibilitatea sa artistică otomană”
(după Ștefan Lemny), grila freudiană a receptării
operei sale, se poate scrie în alte și alte capitole ale
nesfârșitei „istorii ieroglifice” care este literatura
română. Sau universală. Cu toate imperfecţiunile
sale, pe care nici un Inorog nu le poate îndrepta.
Literatura română cultă, născându-se sub
semnul acestei „Voinţe de Mister” a lui Cantemir,
pare să fie (doar) o replică „Voinţei de Putere”.
O replică complementară, dar, iată, greu de
descifrat. Este o caracteristică a culturilor așa-zis
mici, dar care sunt sarea și piperul athanorice ale
Universalităţii.
În acest sens, demonstraţia de revalorificare
a unui text de căpătâi, demonstraţia Nicoletei
Crînganu este alchimică.
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Drumul înfăptuirii Marii Uniri
Galați: Axis Libri, 2018
„A niversarea Cen-
tenarului Marii
Uniri din 1918 potenţează
întreaga spiritualitate
românească de dincoace
și de dincolo de fruntariile
României - specialiști,
oameni de cultură, insti-
tuţii, organizaţii, societăţi
– să-și aducă prinosul
de gândire, spirit și
recunoștinţă pentru toţi
Violeta Moraru cei care au contribuit la
șef serviciu, Dezvoltarea,
evidența și prelucrarea împlinirea marii cauze
colecțiilor, a tuturor românilor,
Biblioteca „V.A. Urechia” unitatea naţională” –
afirma dl prof. Ghiță
Nazare, cu prilejul apariției volumului Preludiu la
aniversarea Centenarului Marii Uniri: 1918-2018,
elaborat de prof. Constantin Gh. Marinescu.
În Anul Centenar, dl prof. Gh. Nazare, fost
director al Casei Corpului Didactic Galați și
conducătorul revistei Școala Gălățeană, împreună
cu dl Sorin Langu, profesor de istorie la Colegiul
Național „Vasile Alecsandri” și-au asumat
dificila misiune de a coordona o lucrare dedicată
importantelor evenimente care acum 100 de ani
au marcat începutul unei noi etape pentru evoluția
poporului român. Lucrarea, intitulată Drumul
înfăptuirii Marii Uniri și publicată în anul 2018, la
Editura Axis Libri a Bibliotecii „V.A. Urechia”, a fost
elaborată sub egida Asociației Profesionale Școala
Gălățeană și a Casei Corpului Didactic Galați.
Volumul se constituie într-o culegere de articole
în care renumiți profesori universitari și din
învățământul preuniversitar, istorici, cercetători,
medici, scriitori și alți oameni de cultură ai
Galațiului au consemnat momente importante
petrecute în țara noastră în timpul Primului Război
Mondial, precum și mărețul eveniment istoric
ce a adunat laolaltă întreaga națiune română, pe
toți aceea care, „uniți în cuget și-n simțiri”, au pus
bazele făuririi României Mari – Marea Unire de la
1918.
Cele 34 de articolele ale antologiei, apărute
inițial în revista Școala gălățeană, începând cu
numărul din septembrie 2014, sunt structurate în
An XII, nr. 42, martie 2019
7 (șapte) capitole în care sunt oglindite pricipalele
evenimente desfășurate acum 100 de ani.
În primul capitol, conf. dr. Constantin Ardeleanu
ne aduce la cunoștință premisele Primului Război
Mondial. Cel de-al doilea capitol ne expune
momente din perioada neutralității României
(1914-1916), sub semnătura autorilor: prof. Mihail
Brăilescu, prof. Marius Panait, prof. Sorin Langu.
Luptele purtate de armata română în Primul Război
Mondial sunt zugrăvite în cel de-al treilea capitol, de
către profesorii: Nina Gurău, Cătălin Petcu, Monica
Precupanu, Cristian Dragoș Căldăraru, Iulian
Grigoraș, Izabela Miron, precum și de medicul Vasile
V. Popa și de muzeograful Vasile Bodea. Al patrulea
capitol aduce în prim plan momentul Marii Uniri de
la 1918, precum și tratatele de pace. Articolele aparțin
profesorilor: Cristian Gabriel Enache, Ovidiu Florea,
Sorin Langu, Mihai Crudu, Ghiță Nazare și Adrian
Mihăilescu. În cadrul paginilor memorialistice, care
fac obiectul celui de-al cincilea capitol, expuse de
prof. Ion Cioroiu și prof. ing. Sevastina Pârvu, este
prezentat un document inedit, păstrat în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia”: o scrisoare din timpul
războiului, adresată de către Ecaterina Teodoroiu
unui locotenent Popescu, scrisă de eroina care și-a
jertfit viața pentru poporul român, în perioada în
care era internată în spital. Al șaselea capitol este
dedicat reflectării conflagrației mondiale și a Marii
Uniri în creațiile artiștilor români. Articolele sunt
semnate de profesorii Sorin Langu, Ghiță Nazare și
Corneliu Stoica. Lucrarea se încheie cu un capitol
destinat reflectării unor importante documente
emise în perioada 1916-1920, care au marcat istoria
României din acele timpuri. La sfârșitul volumului
sunt reproduse portrete ale personalităților care au
avut un rol edificator în realizarea Marii Uniri.
Misiunea elaborării unei antologii dedicate actului
major care a unit într-o singură suflare întreaga
spiritualitate românească nu este deloc facilă, având
în vedere însemnătatea și importanța istorică a
acestui mare eveniment. Dl prof. Ghiță Nazare
împreună cu dl prof. Sorin Langu și-au asumat cu
responsabilitate acribioasă această dificilă sarcină,
considerând o datorie de onoare transmiterea peste
generații a moștenirii și a amintirii unor fapte și
oameni care au marcat definitiv, pentru generații
întregi, destinul poporului român.
19
 , , tie AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II

Christi, Aura. Casa din întuneric

București: Ideea Europeană, 2018

U ltima întâlnire
cu scriitoarea
Aura Christi la festivalul
Romanul este unul captivant, în care autoarea
sondează realitatea esențială a ființei eroilor săi
aducând în prim-planul cititorului caracterele
gălățean de carte din luna acestora și mai puțin acțiunea. Simbolurile apar la
iunie a fost prilejuită tot tot pasul în text, în special cele biblice. Misterul se
de lansarea unui roman, anunță chiar de pe prima copertă unde întâlnim
Cercul sălbatic. Romanul pictura suprarealistului belgian René Magritte, Fiul
Casa din întuneric, omului, care transmite sugestiv ideea că tot ceea ce
apărut în anul 2018 la vedem ascunde un alt lucru...
editura bucureșteană Casa din întuneric face parte din categoria
Ideea Europeană, se află romanelor care stau pe primul raft, iar faptul că
Catrina Căluian la a doua ediție, prima este scris de un împătimit poet, mă face să exclam
bibliotecar, Biblioteca ediție fiind publicată în precum unul din personajele romanului de față: „Ca
„V.A. Urechia”
anul 2008. să vezi, se poate și așa!”.
Scenariul romanului este unul clasic, de inițiere:
povestea cvasiadolescentului Matei Naidin care
interiorizează sfâșietor moartea prematură a
tatălui său, David, și care, aflat în conflict deschis
cu mama sa, Riri, își îndreaptă întreaga afecțiune
și atenție pe „ființa compensativă a bunicului,
Grig” și pe aceea a profesorului și specialistului în
istoria mentalităților, Semion Ruda. Cel din urmă
joacă rolul tatălui-surogat, căruia protagonistul
romanului îi datorează relansarea intelectuală și
formarea literară ca romancier. Prietenia celor doi
fixează axa romanului: tema relația maestru-ucenic:
maestrul, „un individ distins, calm, desprins de
lume”, iar ucenicul: un adolescent întârziat, un
tânăr „cu o construcție destul de labirintică”, care
are nevoie de mult curaj pentru a păși pe terenul
ființei sale. Această majoră temă este secondată
îndeaproape și de o altă temă dragă poetei Aura
Christi și anume, tema viului: maestrul și discipolul
sunt numiți de autoare spre sfârșitul romanului,
„mesageri ai viului”, iar Erika, un alt personaj
măiestrit creionat care polarizează o mare parte
din acțiunea romanului, este „o fată crudă și vie,
o sălbăticiune” cu care Matei se iubește nebunește.
Timpul acțiunii: primăvara devreme, când „bobocii
abia se desfăceau”, iar locul: Mogoșoaia și spațiul
între zidurile cimitirului.
20
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Năstase, Marin. Fermecate obiceiuri. Ed. a 2-a
Galați: Olimpias, 2018
P robabil că nimic
altceva nu poate
defini mai bine spiritul unui
popor decât străvechile
sale tradiții și obiceiuri.
Un călător din vest este
surprins să descopere în
România un loc plin de
legende, mituri, tradiții
și obiceiuri păstrate de-a
lungul secolelor. Lumea
din care face parte țăranul
Ada Tăbăcaru român a fost dintotdeauna
bibliotecar, Biblioteca
legată de tradiții și
„V.A. Urechia”
obiceiuri. Acestea par a
fi, pentru cei ce le privesc din exterior, manifestări
fabuloase. Pentru cei care le cunosc însă semnificația,
acestea ascund ințelesuri profunde despre relațiile
interumane și despre relațiile oamenilor cu natura.
Obiceiurile și tradițiile, au ca mijloace de exprimare
muzica, coregrafia, gestica , mimica. Cartea lui Năstase
Marin, „Fermecate obiceiuri”, ne relevă zestrea pe
care încă o păstrăm în suflet. Obiceiurile sunt menite,
înainte de toate, să organizeze ritmul de viață al
sătenilor și marchează momentele importante ale
trecerii lor prin lume, modelându-le comportamentul.
Întâietate are dansul, hora, obicei de sărbatoare
a satului de odinioră, povestire în care autorul ne
descrie bucuria pregătirii fetelor la întâlnirea cu flăcăii
satului, unde, în vârtejul dansului, se leagă iubiri,
farmecul dansatorilor, dar și al femeilor care urmăresc
de pe margine comportamentul tinerilor. Nu lipsesc
comentariile referitoare la îndemânarea, priceperea și
dăruirea cu care dansatorii sunt înzestrați, se surprind
dorințele și se aruncă vorbe aprige. Hora a rămas o
amintire, un moment de purificare spirituală și de
apropiere între oamenii de toate vârstele.
Lăutarii sunt personaje nelipsite de la petrecerile
organizate de săteni, dar și de la chefurile boierilor,
muzica lor spontană antrenează dansatorii, horele
lente cu sârbele rapide și cu doinele. Spiritului lor
liber li se datorează culegerea melodiilor celor mai
îndrăgite și transmiterea lor de la o generație la alta:
să ne amintim că primul instructor al marelui George
Enescu a fost un renumit lăutar, care a influențat în
mod determinant formarea marelui muzician.
Scriitorul ne surprinde cu povestea Goviei, obicei
care este alegoria unui car tras de patru boi, având
An XII, nr. 42, martie 2019
coviltir de salcie înflorită împodobit cu flori de liliac
– ,,Govia flăcăilor, “ în care veneau în sat cântând și
chiuind, în car erau și lăutarii cu clarinet, viori, țambal
și toba”- (p. 46). Fetele ieșeau în piața satului, aici se
dejugau boii, iar fetele aduceau odoare – obiecte
decorative confecționate de mâinile lor, „frânturi din
sufletul lor, bucăți din visele lor, stropi din dorințele
lor”, cum atât de frumos descrie autorul! (p. 47).
Odoarele erau dedicate iubiților, care trebuiau să
sesizeze mesajele ascunse cu măiestrie.
Călușarii, Lăsata secului, bolindeții, sunt obiceiuri
încă practicate, deși semnificația lor este ușor
modernizată, ingredientele nu mai sunt aceleași,
legătura între ele și practicile religioase a slăbit.
Astăzi războiul de țesut din lemn de salcâm zace
ascuns în poduri sau aruncat deja pe foc, iar de Govie
foarte puțini își mai amintesc. Transformarea societății
rurale într-una de consum asemănătoare celei urbane,
schimbările demografice au făcut ca modul de viață
să se schimbe și obiceiurile să se piardă sau să nu
se mai practice. Multe din obiceiurile tradiționale
românești le mai putem întâlni doar în spectacole sau
festivități finanțate de autorități. În schimb populația
rurală actuală trece printr-o emancipare care se află la
marginea prăpastiei ce semnifică pierderea identității
și patrimoniului tradițional românesc.
România sentimentului este România noastră, în
care oamenii vorbeau rar si puțin, România căreia
aproape îi spunem adio. Ea mai trăiește doar în
sufletele noastre și o purtăm în noi ca o amintire din
copilăriile noastre, un paradis pierdut, ultimul nostru
lux, ultimul nostru refugiu.
Se fac eforturi considerabile de către persoane și
organizații pentru a păstra portul, dansul, tot ceea ce
înseamnă buna rânduială și buna cuviință în tradiția
populară. În această misiune se înscrie scriitorul Năstase
Marin, cu acest volum de povestiri, pentru mulți dintre
cititori inedite. Autorul scrie cald, limpede, emoționant
și cu drag. Nimic de acum înainte nu va putea să ne
redea frumusețea, simplitatea și puritatea lucrurilor. Sau
poate unele evenimente țin cu orice preț să se producă,
cum este cel din acesta seară, prin evocarea unui trecut
frumos, încărcat de mister și semnificații.
Citind cartea, retrăim farmecul vieții rurale la bunici,
horele de la pârâu, uratul și sorcovitul copiilor, munca
câmpului cu binemeritatele pauze la umbră, veselia la
culesul recoltelor, amintiri dragi mie și cred tuturor.
21
 , , tie AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II

Manole, Vasile. Epigramei, cu toată dragostea

Galați: Pax Aura Mundi, 2018

V olumul „Epi-
gramei, cu toată
dragostea”, semnat
Folosind expresii care
Fac explozii controlate”.
Epigrama, după cum știm, este o specie a poeziei
de domnul Vasile lirice, de mici dimensiuni, de regulă sub formă
Manole este îngrijit de catren, care se termină, după cum am amintit,
realizat, împărțit în printr-o poantă, conform definiției din DEX,
19 capitole și presărat este „genul cel mai popular al poeziei”, după cum
cu desene semnate de spunea marele nostru poet Nichita Stănescu, un
apreciatul caricaturist „strănut literar”, după afirmația distinsului critic
Florian Doru Crihană. literar George Călinescu.
Epigramele inserate în Temele tratate în această carte de epigrame sunt
Larisa Cernat acest volum respectă diverse, captează interesul cititorului, nu plictisesc;
bibliotecar, Biblioteca rigorile genului: poantă, exemplific câteva dintre ele: „Paradoxuri” („Educați
„V.A. Urechia” rimă perfectă, măsură, și exigenți / Spectatorii, vai sărmanii, / Vin la teatru
ritm, adresabilitate, indulgenți / Ca să vadă Bădăranii”), „Familiale”
muzicalitate, autorul nu folosește expresii (epigrama Potrivire de caracter: „Din dragoste
licențioase. căsătoriți / Așa de potriviți suntem / Și foarte, foarte
De când lumea au existat confruntări între fericiți / C-o zi mâncăm și două bem.”), „Profesii”
vechi și nou, între bun și rău sau lupte pentru (epigrama Bibliotecarul: „Pentru carte are-un
supremație. În cazul de față, cartea cult / Fie bună, fie rea, / O iubește
ne prezintă o luptă în care, pe de o așa de mult / Că nu dă un ban pe
parte sunt viciile, tarele omenești, ea.”), „Personalități romanești”
iar de cealaltă parte a baricadei se (Profesorului dr. Ilie Zanfir : „Doctor
află epigramistul înzestrat cu arma în literatură, / Prin romane când ne
ironiei. Arma ironiei are un vârf plimbă, / Profitând de conjunctură /
ascuțit care se numește poantă, Ne consultă și la limbă.”)
acea glumă de sfârșit a unei creații Autorul Vasile Manole nu și-a
literare satirico-umoristice, de dezminţit valoarea și creativitatea,
exemplu epigrama, imprevizibilă, spontaneitatea, umorul fin,
surprinzătoare, care provoacă râsul. realizând, „cu toată dragostea”,
Scopul epigramistului este acela un volum de epigrame în care
de a îndrepta moravurile societății surprinde „cu prospeţime” situaţii,
în care trăiește, deși aceasta e o năravuri, obiceiuri, personaje, pe
utopie. Au luptat cu aceleași arme care le „încondeiază” cu lejeritate și
ale scrisului înaintașii noștri, vor oferă o lectură plăcută și captivantă
avea „de lucru” și urmașii, preluând cititorilor.
ștafeta de acolo de unde au lăsat-o epigramiștii În capitolul 15 – Umor, în epigrama „Autoironie”,
consacrați ai vremurilor trecute. autorul ne mărturisește: „Scriu cărți și este vina mea
Chiar de la începutul cărții autorul definește / Dar vă anunț și partea proastă... / De le citiți, e vina
emigramele ca fiind: voastră.”
„Niște bombe literare
Ce ușor sunt detonate,

22
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II

Potîrniche, Luminiţa. Despre zboruri căzând

Cluj-Napoca: Grinta, 2017

N oua carte de
poezii „Despre
zboruri căzând”, apărută
dor de cum făceai tu / tăietura aceea din cuvinte, /
tot ce era rău cădea, / rămânea doar ce era bun. /
Credeam că așa fusese de la început. / Din ștraifuri
în 2017 la Editura făceam apoi amândoi / verighete.”
Grinta din Cluj-Napoca, Poezia Luminiţei Potîrniche, un joc nevinovat
semnată de scriitoarea de cuvinte, pe alocuri încurcat, complex, devine
Luminiţa Potîrniche, adesea incomodă, pentru că obligă cititorul să se
adună peste 60 de recunoască pe sine și să se ierte pentru păcatele
poeme, fără constrângeri uitate: „Azi m-am împiedicat de promisiunea ta / și
prozodice, cu note mi-a fost tare greu să rămân în picioare. / Mi s-au
de tristeţi și nostalgii îndurerat genunchii / și eu, care nu mai făsusem nici
Simona Milica provocate de tensiuni o închinare de secole, / m-am trezit spunând, ai milă,
bibliotecar, Biblioteca sufletești în prag de Doamne, / de toate făpturile tale căzătoare.”
„V.A. Urechia”
impas sentimental. Astfel, cartea „Despre zboruri căzând” este o
Lectura volumului de poezie este un prilej de reușită literară deplină, în continuarea volumelor
reflecţie, de introspecţie, oferind posibilitatea anterioare, un volum de poezie în care întâlnim/
cititorului să întârzie atent pe cuvinte, pe imaginea găsim suficiente motive să așteptăm cu optimism
subtil stilizată: „Nu există carceră mai strâmtă / decât viitoarea apariţie editorială a Luminiţei Potîrniche.
inutilitatea și intoleranţa de tine / versus necesitatea
de ceilalţi.”
Încă de la început se conturează o atmosferă
lirică destul de apăsătoare, lumea – interioară
şi exterioară – e aidoma unui labirint aparte, în
care vorbe şi trăiri sunt, de fapt, paşi prin viaţă şi
versuri. Chiar poeziile sunt, cumva, culorile din
care cititotul își poate alcătui înţelesul lumii şi al său
în lume. Poate că, aşa cum scrie autoarea, „Într-o zi
se va afla că poezia / e tot chimie, / ca și iubirea, ca
și depresia. / În toate numai materie dezorganizată.”
Se distinge o mostră clară a tensiunii în surdină,
a nesiguranţei în relaţiile cu ceilalţi: „Unii pe lângă
alţii trecem, / ne bifăm, / pe trup / apar semne
de întrebare, / boală necunoscută, / erupţie / de
nepăsare.”
Răsfoind cartea, putem poposi în poeme despre
„Amintiri din ţara umbrelor”, în care „De la om la
umbră, / de la om la om, / de la umbră la umbră.
/ Atingerile erau strict legiferate, / se primeau aspre
pedepse / pentru cei ce întrecuseră măsura.” Autoarea
ne atrage parcă într-o lume pendulând între
amintire şi visare, între a fi şi a dori să fie: „Mi-e

23
 , , tie AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II

Grosu, Aurelia. Ai valoare în ochii Mei, femeie

București: Smart Publishing, 2018

P ornind de la
prima
pe care a scris-o
carte
Într-una din secțiunile cărții sunt arătate
diferențele dintre femeia care locuiește în spațiul
occidental și cea care este stabilită în spațiul oriental.
doamna învățătoare La întrebarea „Ce sunt femeile?” ne răspunde
Aurelia Grosu, una însăși autoarea: femeile sunt „un amalgam de trăiri,
autobiografică despre emoții puternice și neputințe, sensibilități și dorințe,
drama propriei existențe, comori de multe ori negăsite în adâncul sufletului
am putut observa că în vostru feminin, universul matern inegalabil”.
timp, în următoarele Volumul se încheie cu un buchet de poeme de
cărți publicate, domnia mai mulți autori, având ca subiect central cea mai
sa schimbă cumva suavă făptură, femeia.
Leonica Roman registrul, scriind despre Autoarea nu doar că își propune, dar și reușește
bibliotecar, Biblioteca valorile moral-creștine, să facă din această carte un instrument capabil să
„V.A. Urechia”
despre familie, despre ajute femeile să își crească stima de sine, să arate
educație, păstrând totuși linia de bază a cărților valoarea femeii care „în ochii lui Dumnezeu” este
motivaționale prin care a atras atenția publicului. „cea care contează cu adevărat”.
Motivul pentru care scrie este „de a împărtăși Rezumând într-o singură frază, cărțile
din experiența și înțelepciunea acumulată”, de „a motivaționale pe care le scrie sensibila doamnă
îmbogăți lumea cu înțelepciune și valori morale” Aurelia Grosu dau un imbold cititorilor săi să își
pentru că, așa cum afirmă însăși autoarea: „acum schimbe stilul de viață, să devină optimiști și să se
am o misiune sfântă și fac, în fiecare zi, ceva creator, bucure de viață!
care să dea valoare oamenilor”.
Autoarea ne surprinde în mod plăcut prin
subiectul dezbătut în cea mai nouă lucrare a domniei
sale, intitulată Ai valoare în ochii Mei, femeie, aceasta
fiind cea de-a cincea carte publicată.
Lucrarea este dedicată femeilor de pretutindeni
și este „una prin care să vă aflați identitatea feminină
într-o lume anostă și periculoasă”.
Tema centrală acestui volum este femeia, „un
subiect inepuizabil, femeia care poate îmbrăca
diverse roluri pe scena marii umanități”.
În volum sunt aduse în atenție zece personalități
feminine remarcabile din țara noastră care au activat
în diverse domenii în care și-au pus „amprenta
inteligenței lor la nivel național cât și internațional”.
Sunt menționate figuri feminine biblice care
au marcat evoluția unui popor sau a lumii întregi,
portrete de femei din literatura română, arătând
prin această selecție că femeia a fost un subiect de
inspirație pentru scriitorii tuturor timpurilor.

24
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II

Zaharia, Aida. Fără uși, fără ferestre

Iași: StudIS, 2018

P entru cei care încă

nu o cunosc pe
poeta și jurnalista Aida
/ să nu mă pierzi în ploaie. / Cum de nu înțelegi? /
M-am pierdut de mult în tine!” (Și plouă...)
Chiar dacă sentimentul dominant din acest
Zaharia, vă invit să o volum este dragostea, însoțită pretutindeni de
descoperiți, prin volumul mirosul florilor de salcâm, trecerea timpului
de poeme intitulat ,,Fără ireversibil e resimțită de către autoare ca o forță ce
uși, fără ferestre (Poeme, distruge, destramă și consumă cu rapiditate această
despre noi)”, un volum cu iubire:
o lirică specific feminină, ,,Dacă mor înaintea ta / urcă-n mașină și mergi
în care autoarea reușește în păduri de salcâmi / Întinde-te sub copaci, respiră
să transmită prin finețea mirosul florii / și amintește-ți cum mă așezam la
Titela Trif și simplitatea versurilor umbra copacilor.”
bibliotecar, Biblioteca atât de multă dragoste, Publicând acest volum, poeta Aida Zaharia
„V.A. Urechia”
emoție și frumusețe. demonstrează, încă o dată, cum reușește poezia
Volumul, apărut în 2018 la Editura StudIS din să-i apropie pe oameni. Cu sinceritate, poeta ne
Iași și structurat în două capitole, primul intitulat îndeamnă, atunci când ne îndrăgostim, când
,,Declarații de dragoste”, iar cel de-al doilea ,,Alter suntem veseli sau deprimați, să privim cerul, stelele,
ego (așa cum nimeni nu mă vede)” reprezintă florile, oamenii și să citim poezie, pentru că..., prin
propriul univers poetic al autoarei, în care ies la poezie viața noastră poate deveni mai frumoasă!
iveală sentimentele puternice de iubire transpuse în
adevărate declarații de dragoste :
,,Te ascund de lume-n poezie / Și prin poezie îți
vorbesc, / Te ascund prin file de hârtie / Și în ele-ți
scriu cât te iubesc.” Te ascund (că te iubesc)
Este suficient să realizăm o incursiune printre
cele 90 de poeme încărcate de iubire, empatie, viață,
emoție și să ne dăm seama de sensibilitatea autoarei
care ne dezvăluie și ne introduce preț de câteva clipe
în brațele iubirii, sentiment pe care îl trăim cu toții
de-a lungul vieții, dar care în paginile acestui volum
are o altă intensitate și dimensiune.
Lecturând poemele din acest volum, am observat
cum autoarea s-a lăsat ghidată de o dragoste
pasională, nebunatică, și... conștientizată, aș spune,
printr-o expunere a sentimentelor proprii, cu o
sinceritate dezarmantă, cum de altfel reiese și din
titlu ,,Fără uși, fără ferestre”, semn că autoarea nu
are secrete față de nimeni:
,,Îmi adunai frunzele lipite de păr / și-ți puneai
palma căuș deasupra cefei mele / eram Femeia, eram
Copilul, / iar tu Bărbatul care-mi ținea strâns mâna

25
 , , tie AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II

Colț de rai literar - scrieri tecucene. Vol. 1

Iași: StudIS, 2018

V olumul de față,
apărut la Tecuci,
anul acesta, reprezintă un
oglindesc fidel prezentul în care ne aflăm. Un
prezent care este alcătuit din nevoia fiecăruia
dintre noi de a avea parte de ludic, de reverie, de
demers cultural aparte rememorarea unor amintiri și trăiri de neuitat. În
prin faptul că oferă o acest sens, întâlnim în volum nenumărate stihuri
imagine de ansamblu emoţionante.
a prozei și poeziei „În fiecare dimineață,
tecucene, un răspuns Când ziua mi se zbate în ochi
la darul cu care acești Ca pieptul puiului de privighetoare
oameni minunați de În palma trudită
Denisa Albescu cultură au fost înzestrați. De tăran,
bibliotecar, Biblioteca Nume de referință ale Soarele îmi spune surâzând ștrengărește
„V.A. Urechia”
literaturii tecucene Mișcă-mă, tu, poete,
descoperim în această bogată antologie, care Miscă-mă și folosește-mă
demonstrează, încă o dată, diversitatea stilurilor Până la epuizare...” - am citat din poezia „Cu
abordate de către aceștia. toată fiinţa” , autor Săndel Stamate.
Prezenta antologie este structurată pe două Centenarul, o aniversare naţională unică pentru
capitole, proză și poezie, în care regăsim oameni de fiecare dintre noi, a constituit un prilej pentru
cultură care fac parte din vestitul scriitorii și poeţii amintiţi în
Cenaclu literar tecucean „Calistrat antologia de faţă, să aștearnă pe
Hogaș”. Teme precum iubirea, hârtie subiecte cu iz istoric, așa cum
singurătatea, visul, anotimpurile sau se poate lesne observa din secțiunea
trecerea timpului sunt întâlnite des dedicată prozei, din a doua parte a
în scrierile poeţilor și prozatorilor volumului.
din această antologie. Descoperim, de asemenea, în
Volumul surprinde plăcut volumul de faţă aforismele celebre
cititorul, datorită așa-ziselor ale scriitorului Vasile Ghica,
„abateri” de la obișnuitele genuri care necontenit ne-a stimulat
literare în care autorii și-au făcut judecata prin scrierile sale critico-
până acum simțită prezența în umoristice.
literatură. Mulți dintre membrii Gândurile dedicate fiecărui
cenaclului care ne-au obișnuit până scriitor în parte care preced operele
acum cu poezie, sunt de această domniilor lor în această minunată
dată prezenți în antologia de faţă antologie, înlesnesc realizarea unei
cu proză și vice-versa. În acest sens conexiuni între cititorii volumului
putem aminti cateva nume cum ar fi: Aida Zaharia, si aceștia, astfel oferind astfel lucrării un plus de
Violeta Mândru, Monica Manole, Constantin valoare.
Oancă sau Dorina Poenaru. Așadar, vă invităm să descoperiți acest volum
Observăm trăsătura comună a celor mai minunat de scrieri ale poeţilor și prozatorilor
multe poezii adunate în acest volum, și anume tecuceni, care au contribuit la dezvoltarea literaturii
contemporaneitatea și palpabilitatea trăirilor române contemporane!
insuflate cititorilor. Aceste trăiri și zbuciumuri
26
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI RE EN II
Crînganu, Nicoleta. Fantasticul românesc:
Deconstrucție și seducție
Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2017
D oamna
Crînganu,
Nicoleta
universitar dr. în cadrul
lector
Universității „Dunărea de
Jos” din Galați, este un cadru
didactic sensibil și profund
dedicat profesiei, un jurnalist
cu reputație deosebită în
orașul nostru și competențe
valoroase în studii culturale,
artă și științe umaniste, critică
literară, literatură comparată,
mitologie, literatură medievală,
Anca Stan cercetare literară și literatură
bibliotecar, Biblioteca renascentistă.
„V.A. Urechia” Volumul intitulat „Fan-
tasticul românesc: De-
construcție și seducție”, publicat la Editura Casa Cărții de
Știință din Cluj-Napoca în anul 2017, este structurat în trei
capitole: Deconstrucția mitului, Scriitura subsersivă și Specificul
fantasticului românesc în care autoarea își propune să trateze
problematica literaturii fantastice românești, a specificului
nostru național.
Profesor de limba și literatura română cu experiență,
doamna Nicoleta Crînganu își validează ipotezele încă de la
începutul volumului și răspunde cititorilor la două întrebări:
„de unde ar putea să vină această poziționare a fantasticului
românesc?” și „în această situație, care este limita până la care
estomparea angoasei, absența morții violente sau alte structuri
originale păstrează fantasticitatea unui text?”
Din primul capitol, cititorul află că „e aproape o blasfemie
să spui că textele eminesciene nu aparțin fantasticului, de vreme
ce ultimul mare romantic european ar fi trebuit să-și asume și
această dimensiune a școlii în care singur s-a integrat.” Pe de
altă parte, autoarea se întreabă „de ce n-ar fi fantastic un text
precum În vreme de război, în care, surprinzător, fratele mort
(sau considerat mort) apare, după ce își anunțase printr-o glumă
cinică și macabră, decesul, după ce hangiul îl visase în două
rânduri, făcând și sfeștanie în casă pentru alungarea duhurilor
rele, a stafiei mortului. Fratele vine totuși și își cere banii.
Stavrache se sperie îngrozitor și înnebunește. Ba chiar începe să
cânte popește, sugerând o identificare cu persoana «mortului»
care fusese popă în Podeni. Este reală apariția fratelui? Prin ce
se deosebește ea de aparițiile de fantome și spectre din literatura
europeană? De ce acest text este receptat ca unul psihologic, iar
celălalt, fantastic?”.
În continuare, este abordată omogenitatea spațiului fantastic.
Și aici, scriitoarea amintește de han, conac, mănăstire, hotel.
Marea reprezintă un alt spațiu al fantasticului precum și pădurea,
care capătă și ea semnificație în textele fantastice, cum ar fi aceea
a neprevăzutului. Dubla deconstrucție și deconstrucția eroului
aduc în prim-plan personaje care eșueză precum: Dionis,
Stoicea din „Moara lui Călifar” a lui Gala Galaction; Gavrilescu
din „La Țigănci” a lui Mircea Eliade sau Leana din „În curte la
An XII, nr. 42, martie 2019
Dionis” tot a lui Mircea Eliade; eroul din „Copil schimbat” a
lui Pavel Dan; Fănică din „La hanul lui Mânjoală” de Ioan Luca
Caragiale; Aliman din „Lostrița” de Vasile Voiculescu; doamna
L. din nuvela „Zburătoare de consum” a Anei Blandiana; Iacob,
eroul lui Pavel Dan din povestirea „Ursita”; acarul Simion și șeful
Fotiade din povestirea „Trenul de noapte” a lui Ioan Groșan.
O altă temă abordată este cea despre „măștile înșelătoare
ale alterității” din textele literaturii fantastice, iar una dintre cele
mai înfricoșătoare alterități este cea feminină. Sunt amintite
câteva eroine care stau sub acest semn: Mărgărita, eroina din
„Iubire magică” a lui Vasile Voiculescu; Marghiolița, hangița
din „La hanul lui Mânjoală” de I.L. Caragiale; strigoiul-vampir
din nuvela lui Mircea Eliade, „Domnișoara Christina”; strigoiul
Aranka din „Aranka, știma apelor” de Cezar Petrescu etc.
Aflăm pe parcursul lecturii despre compoziția polifonică și
despre contractul de lectură, unde autoarea ne vorbește despre
textele heterodiegetice din literatura fantastică, cum ar fi:
nuvela eminesciană „Sărmanul Dionis”; povestea lui Stoicea din
„Moara lui Călifar”, de Gala Galaction; Aliman din „Lostrița” de
Vasile Voiculescu; vocea care îl anunță pe Iacob din „Ursita” de
Pavel Dan; vocea din „Profeția lui Vasion” de Dominic Stanca.
Voci narative mai întâlnim și în romanul Doinei Ruști - „Zgru”,
în nuvela „Pe strada Mântuleasa” de Mircea Eliade, prin vocea
profesorului Fărâmă etc. Sunt aduse în discuție și tăcerile
spațiilor albe din operele literaturii fantastice, unde: „naratorii
ne povestesc, uneori în exces, o sumă de fapte ale căror resorturi
sau consecințe le trec sub tăcere, întrerupând coerența lumii
ficționale construite.” Avem exemple din: „Sărmanul Dionis”
de Mihai Eminescu; povestirea lui I.L. Caragiale „La hanul lui
Mânjoală”; „La conac” tot de I.L. Caragiale; povestirea „Masca”
de Macedonski; „Moara lui Califar” de Gala Galaction; spațiile
albe din „Aranka, știma apelor” de Cezar Petrescu, nuvelele
lui Mircea Eliade etc. Dialogul cu mitul: mitul dionisiac din
nuvela „Sărmanul Dionis”, mitul omului însemnat (spân sau
roș), dar și mitul diavolului de la răscurce din povestirea „La
conac” sunt alte teme abordate de autoare. Peste mitologia
vrăjii și a deochiului se suprapune încă un motiv mitologic:
somnul transgresiv ce se regăsește și în povestirea „În pădurea
Cotoșmanei”. Mai întâlnim în literatura fantastică și mitul
trecerii spre celălalt tărâm din nuvela „La Țigănci” de Mircea
Eliade etc.
Textele analizate în acest volum au toate caracteristicile
pe care trebuie să le aibă operele fantastice și, mai exact, acea
legătură între o lume reală și una ireală, fantastică.
Ca o concluzie, fantasticul reprezintă o lume creată de noi,
ceva artificial, (citez): „Operele fantastice modifică demersul
exegetic actual spre «acela de a amplifica și de a elabora până
la capăt latențele imaginilor și ale scenelor». Când cheia se
dovedește incapabilă să deschidă ușa sensului, nu ne rămâne
decât să ne imaginăm ceea ce se găsește dincolo. Tocmai de
aceea, fantasticul românesc stă sub semnul deconstrucției
subtile și viclene a mitului și, concomitent, a realității cotidiene,
banale, dar și sub semnul seducției, căci permite evadarea pe un
țărm necunoscut și provocator totodată”.
27
 , , tie AXIS LIBRI
520Ç1,$*$/$ʗ,8/&,7(ʕ7(

2019 - Anul Cărţii în România

D ata de 28 noiembrie
2018 va rămâne,
probabil, o zi istorică pentru
pachetul legislativ „Pactul pentru Carte”, ce include
8 (opt) proiecte de lege care-și propun „să dubleze
consumul de carte în doi ani”.
cultura românească, având Legea oferă oportunități imense instituțiilor
în vedere că a fost votată, subordonate Ministerului Culturii și Ministerului
în unanimitate, cu 256 de Educației, care vor putea organiza evenimente
voturi pentru și fără niciun culturale dedicate cărții cu sprijinul logistic și
vot împotrivă sau abținere, financiar al administrației publice centrale și
Legea pentru instituirea locale.
anului 2019 ca Anul Cărții Poate că cel mai important punct din Lege este
în România. implementarea Programului „România citește” „în
Dorina Bălan Decretul pentru insti- cadrul unităților de învățământ primar și gimnazial
șef birou, Catalogarea tuirea anului 2019 ca Anul și presupune organizarea de întâlniri săptămânale ale
colecțiilor. Control de Cărţii în România a fost elevilor cu voluntari, precum părinți, personalități
autoritate,
Biblioteca „V.A. Urechia” semnat/promulgat și de publice, jurnaliști.” La aceste întâlniri se vor citi de
președintele Klaus Iohannis către voluntari, împreună cu elevii, fragmente din
în data de 27 decembrie 2018. operele prevăzute în Programa școlară, dar vor
Proiectul, inițiat în luna aprilie a acestui an, a putea fi invitați și scriitorii contemporani care vor
fost așteptat cu interes de către iubitorii de carte și lectura din propria operă pentru promovarea și
cultură, cei care au propus acest act plecând de la încurajarea lecturii.
o statistică a Institutului Român pentru Evaluare La nivel internațional, un proiect asemănător
și Strategie (IRES), dedusă în urma unui studiu a fost implementat și în Polonia, sub titlul „Toată
cu privire la consumul și obiceiurile de lectură ale Polonia citește copiilor” iar beneficiile s-au reflectat
românilor. Astfel s-a concluzionat, printre altele, că: major în sistemul educaţional, potrivit studiilor.
„mai mult de 1 din 5 români nu citesc deloc cărți;
mai mult de 1 din 5
cititori cumpără anual
peste 10 cărți, iar un
sfert dintre ei cumpăra
mai puțin de o carte
pe an. Eșantionul a
vizat 1.237 indivizi, de
18 ani și peste, cu un
sub-eșantion de 960
de subiecți (78% din
eșantionul total) care
au declarat că citesc.
Acesta este primul
proiect de lege aprobat,
care face parte din

28
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
RO NIA *$/$ʗ,8/&,7(ʕ7(

Povești la rampă
Club de lectură și teatru
Proiect educaţional pentru copii

S
Copii
ecția Împrumut la
Domiciliu pentru
a Bibliotecii
fi pregătită o scenetă din opera unui dramaturg, de
fiecare dată alt autor, copiii având posibilitatea să-și
pună în valoare imaginația creatoare și talentul nativ.
Județene „V.A. Urechia” Activitățile clubului se vor desfășura sub titulatura:
promovează în anul 2019 „Povești la rampă” și vor cuprinde grupuri de copii
un nou proiect intitulat din cadrul instituțiilor de învățământ colaboratoare.
„Povești la rampă” - Club În viitor, intenționăm să înființăm o trupă de teatru
de lectură și teatru, prin la Secția Copii a Bibliotecii, formată din copiii cu
intermediul căruia se înclinații artistice. Proiectul ne va permite să selectăm
urmărește dezvoltarea copiii talentați dornici să accepte provocarea de
interesului pentru a deveni membrii trupei de teatru. Colaboratorii
Florica Șerban lectură și abilitățile de
bibliotecar, Biblioteca noștri pentru desfășurarea activităților vor fi elevii
„V.A. Urechia” comunicare a copiilor din instituțiile din orașul și județul Galați, iar părinții,
prin cunoașterea și bunicii, cadrele didactice și bibliotecarii vor participa
interpretarea operelor dramaturgilor români. activ în calitate de susținători și spectatori a micilor
Bibliotecarii Secției Copii sunt preocupați actori.
permanent să realizeze colaborări cu instituţiile de În acest nou proiect - „Povești la rampă” - și-
educaţie și cultură, să deruleze activităţi culturale au anunțat participarea următoarele școli: Liceul
specifice copiilor: vizite de prezentare a Bibliotecii Teoretic „Dunărea”, Galați, Liceul Tehnologic „Paul
și a serviciilor acesteia, lansări de carte, întâlniri cu Bujor”, Berești, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”,
autori de carte pentru copii, concursuri interactive Colegiul Tehnic de Alimentaţie și Turism „Dumitru
de lectură, cluburi de vacanţă. Moţoc” Școala Gimnazială Nr. 43 „Dan Barbilian”,
Prin acest proiect ne Școala Gimnazială „Mi-
propunem să încurajăm hail Sadoveanu”, Școala
copiii să descopere bucuria Gimnazială Nr. 28, Școala
de a citi prin teatru și totodată Gimnazială Nr. 16, Școala
să ne facem cunoscut fondul Gimnazială Nr. 25,
de carte existent în Biblioteca Școala Gimnazială Nr.
„V.A. Urechia”, destinat 20, Școala Gimnazială
copiilor. Intenționăm „Gheorghe Munteanu”,
să obținem colaborarea Școala Gimnazială „Iulia
actorilor de la Teatrul Hașdeu”, Școala Gimnazială
Dramatic „Fani Tardini”, „Sf. Împărați”, Școala
Galați și a scriitorilor de carte Gimnazială Nr. 33, Școala
pentru copii, care să participe la toate activitățile Gimnazială Nr. 18, Școala Gimnazială „Cuvioasa
noastre și să le transmită copiilor dragostea pentru Parascheva”, Smârdan, Grădinița „Nanny” și
lectură și teatru. Activitățile vor avea loc lunar, în sala Grădinița „Licurici”. Lista rămâne deschisă pentru
„Școlar” a Secției Copii din cadrul Bibliotecii „V.A. noi colaborări. Așadar, vă așteptăm, dragi copii, la
Urechia”. Perioada de desfășurare a proiectului va fi Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, Galați pentru a
ianuarie-decembrie 2019, în ziua de miercuri, o dată descoperi dragostea de carte și lectură într-un mod
pe lună, de la ora 10:00. Pentru fiecare întâlnire va cât mai plăcut și atractiv!

29
 , , tie
520Ç1,$*$/$ʗ,8/&,7(ʕ7(
Alfabetul și tiparul glagolitic
M area descoperire
a lui Johannes
Gutenberg de la mijlocul
secolului al XV-lea-
miracolul multiplicării,
a avut o semnificaţie
deosebită în care, acum, în
zilele noastre, recunoaștem
dimensiunile reale
impactul avut asupra
societăţii.
Radu Moțoc
inginer, publicist Producţia mecanică a
creat condiţiile pentru o
multiplicare de masă și un
avânt pentru fabricarea hârtiei. Descoperirea lui
Gutenberg nu s-a limitat numai la zona culturală
unde era folosit alfabetul latin, dar în curând a
apărut tiparul cu litere glagolitice și chirilice.
Alfabetul glagolitic a fost întocmit după modelul
literelor mici grecești (fig. 1). Nouveau Dictionnaire
Encyclopedique, referindu-se la alfabetul glagolitic,
precizează faptul că acesta se mai numea bukvitza.
Această formă de scriere este atribuită lui Metodiu
care în 863 vine în Moravia.(1)
Virgil Olteanu, în cartea sa, completează
informaţia precizând faptul că alfabetul glagolitic
este primul alfabet slav creat în anul 863 de Chiril,
misionar grec trimis de Bizanţ în Moravia, pentru
a tălmăci împreună cu fratele său Metodie, cărţi
de cult în limba slavă. Chiril a alcătuit alfabetul
glagolitic pornind de la scrierea minusculă greacă
din secolul al IX-lea la care a adăugat caractere de
origine orientală.
Având structură complicată și caracter puţin
practic acest alfabet cunoaște o existenţă scurtă
fiind substituit treptat de alfabetul chirilic.
Cu excepţia câtorva semne izolate intercalate
în unele manuscrise, nu se cunosc texte în limba
română scrise cu acest alfabet.(2)
La 1483 a apărut prima tipăritură cu litere
glagolitice, urmând ca în anul 1491, Sweipolt
Fiol să înfiinţeze la Cracovia prima tiparniţă
chirilică.
30
AXIS LIBRI
Alfabetul glagolitic s-a folosit un timp pentru
scrierea și tipărirea textelor slavone vechi.
Sfera lui de cuprindere a fost relativ restrânsă,
localizându-se din punct de vedere geografic, la
slavii de sud-sloveni și croaţi, iar ca arie religioasă
la slavii de rit catolic.
Din punct de vedere cronologic, alfabetul
glagolitic l-a precedat pe cel chirilic, dar la începutul
și secolului al XIX-lea a fost complet părăsit.
De când a apărut prima carte tipărită cu alfabet
glagolitic, biserica catolică a patronat editarea
cărţilor de cult în limba slavonă cu redactare croată
pentru eparhiile catolice ale slavilor din sud.
În perioada secolelor al XV-lea și al XVI-lea
cărţile glagolitice au fost editate de biserica catolică
în provincia Veneţia, în orașele Fiume și Senj.
În a doua parte a sec. XVI-lea au apărut o serie
de cărţi glagolitice editate de Primus Truber, un
adept al reformatorilor, la Tübingen.
Numărul total al cărţilor glagolitice nu este
mare. Catalogul provizoriu făcut de cercetătorii
de la Biblioteca din Moscova (deţinătorii celui
mai mare număr de cărţi glagolitice) estimează
un număr de 58 de tipărituri apărute în perioada
1483-1791.
1. Veneţia - leagăn al tiparului glagolitic.
Prima tipăritură cu litere glagolitice, Liturghierul,
a apărut în 10 februarie 1483, datat colofon ( pe
ultima filă), tipografiat de Andrea Torresano din
Azula.
Hârtia utilizată a fost de provenienţă veneţiană.
Tiparul folosit a utilizat culoarea neagră și roșie,
textul cules pe două coloane, iar pe primele șase file
este tipărit un calendar. Iniţialele au fost desenate
de mână. Sunt cunoscute 14 exemplare dintre care
unele numai fragmente.
În ordine cronologică, cea de-a doua tipăritură
glagolitică este un Breviar, exemplar veneţian din
1491. În anul 1493 se tipografiază un alt Breviar
fiind cunoscute numai șase exemplare, dintre care
unul se află la Biblioteca Brukenthal din Sibiu,
singurul exemplar cu tipăritură glagolitică din
România.
AXIS LIBRI
După o pauză relativ mare, în anul 1527, același
tipograf Andrea Torresano scoate un Abecedar
glagolitic bogat ilustrat.
Din acest Abecedar se cunosc numai patru
exemplare. Urmează cronologic un Liturghier din
anul 1528 în limba croată. Se cunosc numai opt
exemplare din acest Liturghier.
Ultima carte glagolitică tipărită la Veneţia a fost
Breviarul din 1561, la care tipografii din familia
Torresano au folosit o nouă garnitură de litere
mult mai mică și care consemnează în două locuri
semnul tipografiei.
2. Senj - primul centru croat al tiparului
glagolitic
La un deceniu după apariţia primei tipărituri
glagolitice la Veneţia, în orașul croat Senj se
deschidea o tiparniţă a lui Silvestr Bedricic în care
tipograful Blaz Baromic
scoate un Liturghier
glagolitic, care apare în
data de 7 august 1494.
Această tipografie a
funcţionat numai în
perioada 1494-1508,
timp în care au fost
tipărite șapte cărţi.
3. Fiume (Rijeka).
La Fiume, în anul 1530, Simon Kozicic înfiinţează
o tipografie unde timp de doi ani tipografii
Domenico și Bartolomeo au tipografiat un număr
de șase cărţi.
Prima din această serie de format mic cu 120 de
file este Slujba Fericitei Marii celei nepătate. Toate
celelalte cărţi au fost tipografiate în anul 1531.
Tipăriturile bogat ilustrate și frumos ornamentate,
executate la Fiume sunt caracterizate printr-un
nivel ridicat al artei grafice.
4. Tübingen – Centru al tiparului glagolitic
luteran pentru slavii de sud.
Reforma bisericii din Germania a început să
câștige mulţi adepţi și printre alte popoare inclusiv
de rit ortodox.
În această perioadă Biserica luterană face eforturi
deosebite, tipărind în limbile slave, române și în
greacă, Catehismul Luteran.
Pentru croaţi și sloveni, care erau catolici, centru
de răspândire a religiei luterane devenise orașul
Tübingen din sudul Germaniei.
An XII, nr. 42, martie 2019
RO NIA *$/$ʗ,8/&,7(ʕ7(
Aici au fost înfiinţate tiparniţe glagolitice sub
conducerea tipografului Primus Truber. La acestă
tiparniţă foarte productivă, în numai trei ani, au
fost imprimate 14 cărţi cu un conţinut mult mai
variat ca până acum.
Prima carte scoasă de Truber la Tübingen este
considerată Abecedarul care poartă data din 1561
pe foaia de titlu.
Cartea principală de propagare a Reformei
luterane a fost însă Catehismul lui Luther tipărit în
secolul al XVI-lea în 17 limbi.
Numai în Transilvania s-a tipografiat în limbile
română, greacă, maghiară și germană. Tirajul ediţiei
glagolitice trebuie să fi fost destul de mare pentru că
în prezent se cunosc 20 de exemplare.
În perioada 1562-1563, perioadă deosebit de
activă pentru tipografia glagolitică, s-au tipografiat
alte trei cărţi.
Amintim Noul
Testament cu foarte
multe ilustraţii și cu
frumoase iniţiale
ornate, în limba croată,
carte fundamentală
în scopul propagării
Evangheliilor în inter-
pretare protestantă.
Mai amintim lucrarea
Profesiunea de credinţă
de la Augsburg tipografiată în anul 1562 unde printre
ilustraţii apar și portretele celor doi traducători.
Tiparniţa glagolitică a cărturarului croat Primus
Truber și-a încetat activitatea în anul 1564, dar
putem afirma cu certitudine că această tiparniţă a
scos cel mai insemnat număr de cărţi glagolitice de
limbă croată.
Tiparul glagolitic a fost foarte puţin studiat, fiind
într-o oarecare măsură precursorul tiparului chirilic
și amândouă având puternice influenţe grecești,
este demn de semnalat ineficienţa lor, ambele fiind
abandonate în timp de ţările care le-au practicat.
Note:
1. Nouveau Dictionnaire Encyclopedique, Paris,
1877, p. 120.
2. Din istoria și arta cărţii, Virgil Olteanu,
București, Ed. Enciclopeddică, 1992, p. 22.
3. Carte. Tipar... Demeny Lajos, și Lidia Demeny,
Ed. Kriterion, 1986.
4. Mic dicţionar enciclopedic, Editura Știinţifică și
Enciclopedică, București, 1978.
31
 , , tie
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI E I RA E
Vasile Manole
epigramist
Urare de Anul Nou
Copleșiţi de bucurii,
Sănătoși și mulţumiţi,
La bani făr’ de alergii
Tot mereu așa să fiţi!
Lui Eminescu
Multe stele literare
Sunt pe bolta înstelată,
Dar Luceafăr ca noi n-are
Nimeni pe planeta toată.
Scriitorii la Salonul „Axis Libri”
Caută auditoriu
Pân’ la Dunăre, departe,
Să-și marcheze teritoriu’,
Când lansează-o nouă carte.
Omagiu lui da Vinci
Sunt cinci secole de când
Leonardo ne-a lăsat,
Pe Gioconda surâzând,
Ca autograf pictat.
Dunărea
Pe drumeţi de omenie
Din vechime ea admise,
Să-i primească-n ospeţie
Stând cu braţele deschise.
Epigramele
Sunt „o samă de cuvinte”
Ce formează-un vast tezaur
Și aduc învăţăminte,
Cât li-i greutatea-n aur.
32
AXIS LIBRI
Adeptul lui Bachus
De mă-ntorc pe trei cărări
Soaţa-i ca argintul viu,
Pune-atâtea întrebări,
Parcă-mi ia un interviu.
„Cuceritorii” aerului
Bravii de aviatori
Și-au făcut un obicei:
Se ascund și după nori
Să mai scape de femei.
Ghinion
A rămas nemăritată
Nu că ar fi mai cu moţ...
S-a născut sărmana fată,
Într-o zi chiar fără soţ.
Radarul
Orișiunde e plasat
Pe șoferi ușor surprinde,
Cum de stă el nemișcat
Și mereu „viteză” prinde.
Michael Phelps, multiplu campion olimpic și
mondial la nataţie
Când a fost el botezat
Preotului i-a tras clapa:
În cristelniţă băgat
A-nceput să calce apa.
Medicul de familie și un împătimit al
concediilor medicale
Sunteţi foarte sănătos,
De aceea deocamdată
Recomand, că-s generos,
Doar concedii fără plată.
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI E I RA E
Ioan Fărcășanu
epigramist
Obicei „tradiţional”
Se-mbuibă românul când e sărbătoare
Cu de toate cele: băuturi, mâncare,
Ca-n vreme de foamete sau chiar ca-n război
Și când nu mai poate, sună la unu, doi ...
Întrebare „naivă”
Ne tot intră-n ţară furtuni, vijelii
Care lasă-n urmă: dezastre, urgii;
-Dar când vor să intre, de ce nu le-opresc?
Grănicerii noștri, oare, ce păzesc?
Buletin meteorologic
Plouă-n Nord, Sud, Est și Vest
Și în centru, iar în rest (?!)...
Va fi cald, frumos și soare
Dacă nu va fi răcoare...
Iubire de-o vară
O iubire ca-n povești
Terminată într-o seară
Sarcină, lacrimi firești -
Râsul fetei de-astă vară...
An XII, nr. 42, martie 2019
„Jocul” alegerilor
Unii candidaţi înving,
Alţii ies bătuţi din ring;
Totu-i ca-ntr-un joc frumos:
Unii-s sus și alţii-s jos...
Folclorul românesc
O veste bună către zări plutește:
Folclorul românesc se-mbogăţește,
Cu basmele moderne care se-aud peste tot,
De la liderii politici înainte de vot...
Arbori sacrificaţi
Tone de „maculatură literară”
Scot editurile din întreaga ţară,
Iar pentru tipărire, dacă nu știţi, aflaţi:
Sute de arbori falnici din codru sunt tăiaţi...
Sfat
De ţi-a făcut un rău, prietenul tău,
Nu răsplăti nicicând „răul” cu „rău”;
Să-i faci și tu unui sărman un bine
Ca binele pe rău să-l spele-n sine...
Nu mai daţi mită!
Probleme-urgente de aveţi de rezolvat,
Nu mai daţi mită, puteți fi condamnat!
Mai bine oferiţi-le premii în bani, tuturor
Și ve-ţi constata că totul va merge mult mai ușor.
Logică
Nimic nu este bun, și nimic nu este rău!
Totu-i o fantezie a cugetului tău;
Dar dacă-i corect unghiul din care, tu, privești
Poţi să-ţi trăiești viaţa, așa cum îţi dorești.
Ipoteză
Liderii care au hotărât confruntări armate,
Dacă ar fi participat, toţi, efectiv la lupte,
Nu ar mai fi fost atâtea războaie blestemate
Cu pierderile mari de vieţi și graniţele rupte.
Dor de ţară
Pe tălpile încălţămintei când pleci spre alte zări
Vei duce obligatoriu niște pământ de-acasă,
Care-ți va reaminti, chiar de-ai stabate țări și mări,
Ca să te-ntorci când dorul tău de țară te apasă...
33
 , , tie AXIS LIBRI
*$/(5,$'($57Ĉ

Valeriu Șușnea
Sub semnul misterului

P rezent pentru a „George Ciprian” din Buzău, ilustrație de carte

treia oară la Galați pentru diferite edituri, iar ca pictor muralist
cu o expoziție personală, a realizat, singur și în echipă, lucrări de artă
deschisă în Sala „Ioan monumentală la biserici și așezăminte culturale din
Simion Mărculescu” a Buzău, Bistrița, Voroneț, Bacău, Focșani, Tecuci,
Muzeului de Artă Vizuală Constanța, București, Tescani etc. Din 2017 este
(curator, muzeograful membru în Consiliul de Conducere al Institutului
Gheorghe Miron), pictorul Cultural Român. De-a lungul anilor, a fost
Valeriu Șușnea, președinte recompensat cu mai multe distincții, printre care
Corneliu Stoica al Filialei Buzău a U.A.P.R., Premiul pentru pictură al U.A.P.R. (2004, 2018),
scriitor, critic de artă expune 35 de lucrări de Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004),
pictură, reprezentând Titlul de Cetățean de Onoare al municipiului
în majoritate compoziții din ciclurile „Vămile Buzău (2005), Premiul Muzeului Național de Artă
văzduhului”, „Expresivități simbolice” și „Călătorii al Moldovei, Chișinău (2007), „Omul anului”,
imaginare”. Consiliul Municipiului Buzău (2014).
Originar din orașul Berești, artistul, absolvent Lucrările din actuala expoziție nu se lasă atât
al Secției de Artă Monumentală - Restaurare de ușor lecturate, întrucât artistul cultivă o artă
din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae de profundă meditație filozofică. În acest sens
Grigorescu” din București (1984), el creează o lume de semne și
lucrează ca profesor la Liceul simboluri prin care caută să
de Artă „Margareta Sterian” din materializeze vizual teme care
Buzău, este doctor în Arte Plastice depășesc limitele cunoașterii
și Decorative (2011), posesor al umane: călătoria sufletului după
unui atestat de restaurator pictură despărțirea de trup prin cele 24
murală de epocă eliberat de de vămi, numite în cărțile Sfinților
Comisia de Pictură Bisericească Părinți „Vămile văzduhului” (vama
din cadrul Patriarhiei Române păcatelor făcute prin cuvânt, vama
(1999), și-a organizat peste 30 de minciunii, a calomniei, a lăcomiei,
expoziții personale în localități a zgârceniei, a înșelătoriei, a
din România, Franța, Danemarca geloziei, a răzbunării, a uciderii,
și a participat la numeroase a ereziei etc.), ca și parcursul
manifestări colective de profil din ființei umane pe drumul spre
țară și din străinătate. A inițiat îndumnezeire și mântuire, spre
și coordonat Tabăra de icoane perfecțiunea spirituală. În însăși
de la Poiana Pinului, destinată esența lor, aceste teme sunt
celor mai buni elevi din liceele de Valeriu Șușnea încărcate de mister, astfel că putem
artă, Simpozionul Național de Pictură, Sculptură spune că expoziția lui Valeriu Șușnea stă în întregime
și Grafică „Monteoru Art” de la Sărata Monteoru sub semnul misterului. Stilul în care artistul își
și Tabăra de Documentare și Creație „Măgura construiește ansamblurile este expresionist, cu
Art”. De asemenea, este coordonatorul Bienalei vădite accente suprarealiste și abstracte. Este un
Internaționale de Artă „Ion Andreescu”, manifestare stil original, care îl individualizează în contextul
ajunsă în 2018 la ediția a XI-a. A executat lucrări de plasticii noastre contemporane, la care el a ajuns
scenografie pentru unele spectacole ale Teatrului printr-o serioasă pătrundere a artei orientale și

34
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
*$/(5,$'($57Ĉ
bizantine, a frescelor medievale și a mulțimea elementelor care concură la
iconografiei religioase românești, a închegarea imaginilor compozițiilor.
ornamenticii artei populare. Imaginile În bidimensionalitatea folosită de
sunt ordonate îndeosebi pe verticală, autor, spațiul plastic este populat
în registre orizontale care se succed, de motive antropomorfe, zoomorfe
dând impresia înălțării, a depășirii și avimorfe, de îngeri și diavoli, de
patrulaterului tablourilor și sugerând personaje cu înfățișări ciudate, adesea
de fapt axa ascensională dintre pământ cu patru sau șase mâini, de luntrași,
și cer, dintre teluric și spiritual, dintre sirene, instrumentiști, pocale, cruci,
trecător și etern. clopote, triunghiuri etc. („Vămile”,
În iconografia religioasă, drumul „Ascensiune”, „Balanță”, „Vămile
parcurs după moarte de suflet este văzduhului I, III, IV, V”, „Călătorii
reprezentat prin motivul scării, iar unul imaginare I, II”, „Bizantină”, „Gând
dintre simbolurile frecvent folosite de Vămile văzduhului IV albastru”, „Gând roșu”, „Simboluri”,
artist în pânzele sale este tocmai acesta, al Scării „Semnificații”). În alte compoziții, pictorul, în cheie
Sfântului Ioan Sinaitul sau Ioan Scărarul. Cunoscut abstractă, își imaginează lumea de „Dincolo”, reînvie
și sub alte denumiri (Scara dumnezeiescului atmosfera luminoasă din timpul sfintelor sărbători
urcuș, Scara cerească și mântuitoare de suflet, („Stare de sărbătoare”), recurge la o manieră semi-
Scara virtuților, Scara Raiului), el este un motiv abstractă pentru a proslăvi locul destinat rugăciunii
des întâlnit și în gravurile și vechile manuscrise („Altar”), aduce în prim-plan elemente de peisaj
religioase, precum și în compoziția frescelor unor fabulos („Lacul”, „Cuibul”), sau redă materialitatea
biserici de la Mănăstirile Sucevița, Dobrovăț, Râșca, obiectelor din recuzita unei „Naturi statice”.
Pângărați sau Hurez. Urcând pe această scară, la Desenator și colorist impecabil, constructor
capătul căreia se află Mântuitorul Iisus Hristos, riguros de imagini, inventiv, cu un discurs plastic
sufletul celui plecat din lumea pământească este profund original, Valeriu Șușnea este unul dintre
însoțit de îngeri care îl ajută, dar și de diavoli, care îi cei mai reprezentativi pictori și graficieni din
stau stavilă și caută să-l prăbușească. Într-un tablou plastica românească de astăzi, foarte bine cotat pe
ca „Vămile văzduhului II”, Valeriu Șușnea figurează plan național și internațional, iar expoziția de la
pe înaltul scării un indicator cu săgeată în sus și Muzeul de Artă Vizuală face dovada calităților sale
săgeată în jos, care semnifică faptul că cel plecat de excelent profesionist pentru care arta constituie
la Domnul, după faptele săvârșite pe pământ, are însuși rostul esențial al existenței sale. Pentru noi,
doar două posibilități, ori ajunge la capătul scării și gălățenii, succesele sale ne bucură cu atât mai mult
Mântuitorul îl primește în Rai, ori cade, rămânând cu cât el a pornit pe drumul spinos și nobil al artei
în iad, reprezentat grafic printr-o groapă și diavoli de pe meleagurile noastre, pe care le iubește și pe
care aruncă spre el săgeți. Lupta aceasta dintre forțele care se reîntoarce întotdeauna cu deosebită plăcere.
binelui și cele ale răului ia forme dramatice, uneori
înfricoșătoare, ingenios evidențiate de artist prin

Bizantină Ascensiune Altar

35
 , , tie AXIS LIBRI
*$/(5,$'($57Ĉ

Gheorghe Andreescu

P ictor,
restaurator,
scenograf,
mu-
zeograf, profesor, Gheorghe
istoriei acestui motiv, în diferite culturi: eroism, energie,
animal cumulând forțe sacre, dar și calul arhetipal
deținător al vieții și al morții. Desigur, toate acestea
Andreescu a devenit o sunt doar sugestii, fiindcă artistul nu le fixează, nu-și
personalitate a culturii îngrădește polisemantismul compozițiilor legându-le
gălățene în domeniul artelor rigid de un sens sau de altul ci le transformă mai
plastice, deși prezența lui mult în dimensiune poetică. Interferența frecventă
pe simeze a depășit de cu elemente de arhitectură accentuează ideea de
mult cadrul orașului nostru trecere, de timp ca istorie, dar și ca trăire.
prin participări frecvente O noutate o constituie noua abordare a
Mariana Tomozei la manifestări naționale cromaticii în etapa actuală a creației lui Gheorghe
Cocoș și internaționale. Făcând Andreescu. Artistul renunță deliberat la folosirea
critic de artă
această afirmație mă refer nu unei palete ample de culori, fără a ajunge însă
doar la activitatea sa strictă în domeniile enunțate la monocromie și fără a diminua picturalitatea.
mai sus, dar și la influența pe care o prezență Dimpotrivă, folosirea fondului ca element cromatic
dinamică, activă, cu o formație profesională al compoziției, valorațiile care construiesc forma,
temeinică, o antrenează într-un anumit mediu, transparențele, relația dintre desenul rapid, expresiv
având un important rol formativ. și petele de culoare conferă o bogăție picturală
Expoziția deschisă in 2018 la Muzeul de Artă deosebită fiecărei piese din expoziție. Acele ocruri-
Vizuală este o nouă și semnificativă perioadă în brunuri aurii susținute de griuri verzui, griuri de
creația artistului, fără a fi o negare a etapelor sale albastru sau ușoare accente violacee dau rafinament
precedente ci dimpotrivă, o continuare organică, și prețiozitate întregului ansamblu, reușind să
firească, a acestora. sugereze ideea de legendă, sau de călătorie în timp.
Întâlnim din nou temele preferate ale artistului Expoziția lui Gheorghe Andreescu a constituit cu
- arhitecturi vechi, tema calului, a figurii umane adevărat o etapă de sinteză, în care artistul, stăpân
integrate ambientului – în noi contexte însă și cu pe mijloacele sale plastice le folosește cu precizie,
noi rezolvări plastice. Gestualismul caracteristic orchestrând cu virtuozitate compoziția, culoarea,
pictorului, capacitatea de a selecta esențele din pensulația și reușind să-l antreneze pe privitor
motivul abordat, știinta de a păstra prospețimea prin fluxul emotiv, prin vitalitate, dar și prin latura
schiței și de a o transforma în metodă de lucru, meditativă proprie picturii sale.
sunt câteva dintre coordonatele specifice etapei
actuale pe care ne-o oferă expoziția lui Gheorghe
Andreescu. Un ritm alert, situat undeva între
tensiunea trăirii și exuberanță, străbate suita de
lucrări. Tensiuni care nu sunt niciodată depresive ci,
dimpotrivă, îl angajează pe privitor într-o lume ce
pare familiară, dar care ne atrage și printr-un mister
ce nu se lasă ușor descifrat. Clădiri vechi se înalță
într-un spațiu atemporal, evocându-ne cu detaliile
lor arhitecturale elaborate timpuri demult apuse,
dar care au o viață a lor, ceva situat între pecetea
unor civilizații trecute și pulsul concret al unor
existențe umane.
Compozițiile cu cai accentuează dinamismul
caracteristic lui Gheorghe Andreescu. Ele evocă
întreaga suită de simboluri atașată de-a lungul Gheorghe Andreescu, Lecția de zbor

36
AXIS LIBRI
Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (IV)
D espre Mănăstirea
Florești, avem urmă-
toarele date: „Arhimandritul
Nilos, unul din delegații
greci la tratările pentru
compromis (negocieri de
dinainte de secularizare
dintre greci și Guvernul
Principatelor Unite), deci
Drd pr. Neculai călugăr fruntaș al locurilor
Sava sfinte, este de asemenea scos
din egumenia Mănăstirei
Trei-Erarhi și lăsat numai cu cea a Floreștilor, pe
temeiul oprirei canoanelor, ca un preot să aibă două
biserici, «ceea ce ar fi de neguțătorie».”1
Într-un înscris al Ministerului Justiției, Cultelor și
Instrucțiunei Publice, Ministrul îi transmite Arhiereului
Melchisedec că a luat act de cerințele acestuia și necesarul
întocmit în listele anexate și că trimite un mandat de
zece mii de lei pentru procurarea celor necesare, dar și
posibilitatea ca episcopul să-și aleagă dintre obiectele
folositoare cultului de la mănăstirile foste închinate,
„însuși presf. voastră care cunoscându trebuinția și
cunoscând calitatea lor.”2
Se observă, de fapt, că se puteau împrumuta spre
folosință obiecte de la mănăstirile foste închinate,
datorită secularizării și aceasta pe baza inventarierii
bunurilor acestora.
Prefectura Ismail primește de la Minister o Adresă
cu No. 59657, prin care se arată că trebuie organizată
solemnitatea deschiderii Episcopiei Dunării de Jos la
care va participa un Arhiereu din partea Mitropoliei
Ungro-Vlahiei, un altul din partea Mitropoliei
Moldovei și Sucevei, precum și un delegat din partea
Guvernului, în persoana domnului D. Ghidionescu,
șeful Diviziei Clerului din Minister, care va citi și
actele de numire și înfiinţare a Episcopiei Dunării de
Jos.3
Printr-o Telegramă trimisă de Locot. de Mitropolit,
semnată C. Miclescu, către Minister, acesta avea
rugămintea ca la ceremonia deschiderii Episcopiei
Dunării de Jos să participe toate oficialităţile din
Ismail și dacă se poate, Episcopul Melchisedec să fie
întâmpinat de oficialităţi la intrarea în oraș.4
An XII, nr. 42, martie 2019
LO ALIA
La rândul său, Ministrul îi răspunde, la 1864
Decemvrie 28 zile, Mitropolitului Calinic Miclescu și
îl asigură că toate sunt pregătite pentru ceremonialul
solicitat.5
Mitropolitul Calinic Miclescu este nepotul de
frate al Mitropolitului Sofronie Miclescu, cel care a
fost îndepărtat din scaunul arhipăstoriei pe motivul
imixtiunii Bisericii în chestiunile politicului, de către
Guvernul Kogălniceanu cu susținerea Domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, astfel:
„Sofronie Miclescu, Mitropolitul Moldovei, era
unul din cei mai înverșunați potrivnici ai noului
ordin de lucru și ai domnului, reprezentantul
său. Domnitorul se hotărî să dee capului bisericei
o lecțiune care să-l învețe - pe el și pe toți cei ce
cugetau ca dînsul – că dacă mitropolitul este suveran
în trebile bisericești, nu poate fi decît ascultător și
supus în cele lumești. O urmare a acestei cumplite
filipice fu suspendarea mitropolitului, darea lui în
judecată, pentru abuzurile comise și internarea lui la
mănăstirea Slatina. Ministerul Panu (cu Hurmuzake,
Mavrogheni, Cuciureanu, Rolla și D.A. Sturza), …,
Hotărăște chestiunea mitropolitului, pretextul ce
adusese răsturnarea lui Cogălniceanu, și anume:
mitropolitul demisionează; se sting contra nlui ori-ce
urmărire; se dispune desființarea proceselor-verbale
ale adunărei, referitoare la punerea sub judecată și I
se dă o pensie de 200 de galbeni pe lună.”6
Telegrama lui D. Ghidionescu către Minister arată
că pregătirile instalării sunt pline de „entusiasm” și
totul este „splendidu”, dar că suma alocată pentru
masa ce se va da după solemnitate este mai mică în
comparaţie cu masa pregătită de localnici și mai cere
o suplimentare de 50.7
O altă telegramă, a Șefului Diviziunei Clerului, îl
înștiinţa pe Ministru:
„Astăzi sau deskisu Episcopia cu mare
solemnitate, poporul foarte intusiasmatu au arătatu
multă recunoștinţă Înălţimei Sale (Domnului
Alecsandru Ioan I) și Ministerului pentru Înfiinţarea
Episcopiei. Pre Sfinţitului Melhisedek, primitau
felicitaţii comune din partea Eparhiei, orășenilor și
Agenţilor Consulari, Autorităţilor civilo-militare.
Municipalitatea datau massă poporului, la massa
37
 , , tie
LO ALIA
dată de Episcopie au fostu peste 100 persone
ridicatusau mai multe toaste în sănătatea Măriilor
Sale Domnului și Domnei, Miniștriloru, mulţumirea
generală. Delegat Ghidionescu.”8
Urmează un raport detaliat cu No. 4814, asupra
anterioarei telegrame, dat de D. Ghidionescu, în
care adaugă: „..., Subscrisul, înainte de începere D.
Zeestelor servicii, au cetit Domneasca Ordonanţia
pentru înfiinţarea acestei Episcopii, și numirea Presf.
sale Arhiereului Melhisedec Tripoleos în funcţiunea
de Locotenent de Episcop al acestei Eparhii.
Prescriptul verbal, încheet despre modul cum sau
urmat aceasta celebrare și cuvintile rostite cu asemine
ocaziune de catra subscrisul, de Presf. Mitropolit
al Ungro-Valahiei, a asista la acesta solemnitate,
de Presf. Arhiereu Melchisedec Locotenent de
Episcop, de cătă Părintele Iconom Teodor Nicolaeș,
Profesor Seminarului din Ismail, precum și cartea
de instalarea bisericește a Presf. Melhisedec în
funcţiunile Sale cetită de catra Presf. Arhiereu Isaia
Dioclias, însercinat din partea presf. Locotenent de
Mitropolit al Moldovei, subscrisul are onoare a vile
comunica Dle Ministru spre regula. ,...,”9
În Procesul-Verbal cu No. 8 încheiat în data
de 6 ianuarie 1865, la Ismail, este descrisă întreaga
solemnitate de deschidere a noii Episcopii a Dunării
de Jos și a învestirii în scaunul arhieresc al Arhiereului
Melchisedec, astfel:
„Astă-zi șese Januar annul una mie optu sute șese
zeci și cinci, s’a deschis cu mare solemnitate noua
Episcopie a Dunărei de jos, în Biserica Catedrală
din poliția Ismailu, în presenția Delegațiloru
anume trimiși pentru aceasta anume: în presenția
pre’sfințitului Issaia Dioclias, delegatulu Mitropoliei
din Iașși, a Pre’sfințitului Ioanichie Evantias,
Delegatulu Mitropoliei Ungro-Vlahiei și a Dlui D.
Ghidionescu, Delegatulu D-lui Ministru Justiției,
Cultelor și Învățiemântului publicu.
Solemnitatea sau sevârșit ast feliu:
1. Mai înainte de începerea Liturghiei,
pela 101/2 ore, Prea Sfințiții Arhierei Delegați și
Pre’sfințitul Melchisedecu Tripoleosu, Loco-tenentul
Episcopiei Eparchiei Dunărei de josu, fiind în mijlocul
Bisericei, îmbrăcatu în Vestmîntele Archierești, D-lu
D. Ghidionescu, stând pe soleea înaintea altariului,
a ținut cătră publicul din Biserică discursulu vezut
în anexul la lit. A. în care au expus scopul ce au
avut Guvernul la înființarea acestei Episcopii și
resultatele salutărei ce va produce această sfântă
Justituțiune, după care ceti Ordonanța Domne’scă
pentru înființarea nouăi Episcopii a Dunărei de Josu
și închie prin cuvintele:
38
AXIS LIBRI
Trăiască Înălțimea Sea Domnitoriul Alecsandru
Ionnu I
Trăiască Ministeriulu.
Trăiască noulu capu al Bisericei Besarabiei.
2. Prea Sfințitul Issaia au cetit Decretul
Preasfințitului Locotenent de Mitropolit din Iașși,
văzut în anexul Lit. B. relativ la deschiderea nouăi
Episcopii a Dunărei de jos și la denumirea de Loco-
tenent Episcopu a Prea Sfințitului Melchisedecu
pentru această nouă Episcopie.
3. Prea Sfințitul Ionichie Evantias, au ținut
discursul văzut în anexul Lit. C. arătând însemnătatea
unei Episcopii și folosele ce a dobândit Ismailul prin
înființarea acestei Sf. Instituțiuni, și tot o dată a arătat
că pentru aceasta Creștinii de aice sunt datori cu
recunoștinția Înălțimei Selle Domnului stăpânitoriu
Alecsandru Ionnu I și Miniștriloru săi, Apoi,
4. Sf. Sa Iconomul Theodoru Nicolaeșu, unul
dintre professorii Seminariului din Ismailu, a ținut
discursul vezut la lit. D. prin care descrie mai întâi
jalea lor în trecut pentru lipsa de Episcopu Eparhiotu
și părerea de rău că dela adlipirea cătră Moldova a
acestei părți de Besarabia nu sau onorat măcar odată
cu visitarea Episcopului; apoi expune bucuria ce
simt pentru înființarea nouei Episcopii, resultatele
salutărei ce se speră dela această Sfântă Instituțiune,
arătând tot o dată sacrificiile ce se ceru din partea
prea sfințitului Loco-tenent Episcopu, pentru a
ajunge resultatul dorit. Înfine
5. Prea Sfințitul Melchisedecu ținu discursul
văzut la lit. E. în care după ce au făcut Istoricul
Eparhiiloru Bisericei Moldovei din vechime și până
astă-zi, arată că cu înființarea nouăi Episcopii Măriea
Sa au îndeplinit lacuna ce era în numerul Eparhiilor
Moldovei dela luarea Bucovinei și a Beserabiei.
– Vorbește despre treptata deslipire a Românilor
Creștini din Beserabia, dela Centrul românescu al
Bisericei Mume, în curgerea veacuriloru trecute, și
reînturnarea lor la Ea prin tractatul din 1856; zice că
prin înființarea nouăi Episcopii în Ismail Besarabia se
unește cu România și Bisericesce; Că bucuria Terrei
întregi și a Bessarabiei trebuie să fie cu atâta mai mare,
cu cât ore când a fost mare și întristarea Românilor
din Basarabia și din totă Terra; Că Domnii români
tot… (lipsește ultima parte a Procesului-Verbal)”10
1.7. Cuvântarea Arhiereului Melchisedec la
deschiderea oficială a Eparhiei Dunării de Jos
Cuvântarea din partea Arhiereului Melchisedec
este o cuvântare cu o mare încărcătură și trăire
morală, istorică și duhovnicească, scrisă în chirilică
și care merită toată atenţia:
AXIS LIBRI
„Cuvăntu rostitu de Arhi-ereul Melhisedeku la
solemnitatea deschiderei Episcopiei de Ismail 1865
Ianuar 6 (La Botezul Domnului)
Iubiţilor mei fii în Domnulu! Haru Vouă și bine
cuvăntare dela D-zeu cel Slavit în Treime!
Măria Sa Domnulu României, întru îngrijirea sa
de bună starea materială și morală a supușilor săi, a
bine voit precum aţi ausit a forma o nouă Episcopie
cu o deosebită Eparhie numită „a Dunărei de giosu”,
pe lîngă cele lante Episcopii, ce compun Biserica
Română a Principatelor Unite. Aceasta nouă Eparhie
se compune din ţinuturile:
Ismailu, Bolgradul, Covurluiu și Brăila, toate
puncturi de mare însemnătate pentru scumpa
noastră Românie.
Cu această ocazie se facem mai întăi o ochire
istorică asupra modului împărţirei Eparhiale din
vechime a Bisericei Române din partea României
numită Moldova, - Dela înfiinţarea Domniei
Moldovei prin voievodul Dragoșu, și pănă la Iuga
Voievodu, adecă în curgere de 33 ani dela 1365 pănă la
1398, știm numai atăta, că Moldova’ și avea Episcopii
săi, dar nu știm cum era împărţită administraţia
Eparhială a Bisericei. –
Hronicile ţerei ne spun că la timpulu Voievodului
Iuga Biserica Moldovei avea Mitropolit în capitala
Suceava, carele se numea în înaltu sa servire
bisericească cu bine cuvăntarea Arhiepiscopului
de Ahrida, sub acăruia supremaţie ierarhică din
vechime se afla Biserica Domniloru Moldovei și a
Sucevei și Tara Muntenească.
Cel întru Domnulu Alecsandru cel Bunu, ce
a domnit la începutul viacului alu 15, a împărţit
tara în Eparhii, pentrumai lesnicirea ocărmuire
Duhovnicească, și aufăcut reșidenţe statornice
pentru Episcopii Eparhioţi. – Ţara Moldovei totă sa
împărţit atunci în trei Eparhii, anume: a Mitropoliei,
cu residenţa în Suceava, a Romanului cu residenţa în
romanu, și a Rădăuţiloru cu residenţa în Rădăuţi. –
Eparhia Romanului cuprindea o parte din
ţinuturile ţerei de sus și de gios, acele de pre lăngă
munţi și pănă la Dunăre. Eparhia Rădăuţilor,
cuprinde ţinuturile terei de sus, acele despre Polonia.
Iară partea din mijlocu a terei, pănă în Nistru
compunea Eparhia Mitropoliei.
Pela sfărșitul viacului al 16le sub Domnia lui
Aronu Voevodu și sub Mitropolitulu Gheorghie
Movilăsa mai înfiinţato a patra Eparhie cu resedinţa
în Huși unde Marele Stefanu zidise o biserică, și unde
atăt Elu căt și alţii Domni reședeu a timpurea. Sub
jurisdicţia acestei Episcopii erau ţinuturile: Fălciului,
An XII, nr. 42, martie 2019
LO ALIA
Lăpușna, Orheiulu, Soroca, și totă partea de miază zi
dintre Prutu și Nistru, sau Besarabia pănă la Dunăre.
După ce Turcii cu încetul au cuprins tote cetăţile
Române de pe Dunăre și acele dintre Prutu și
Dunărea decă: Cetatea Albă sau Akermanulu, Kilia,
Tighina sau Benderulu, Ismailulu, Renii, Brăila și la
urmă și Hotinulu; După ce ţinuturile acestor cetăţi au
devenit în proprieatea Turcilor și după ce în Bugeagu
seu unghiulu Besarabiei de miază zi sau așezat Tătarii,
sorta româniloru creștini de aici, și prin urmare a
Bisericei creștine, a devenit forte grea. Administraţia
Eparhială a Episcopiloru, ce dirijeu Biserica din aceste
locuri, era înpedecată de fanatismulu musulmaniloru
și de scopurile lor politice, care nu îngăduieu azi
nicilegături duhovnicești între creștinii din locurile
ocupate de ei și între restulu terei, ceși avea ale sale
drepturi de autonomienaţională.
În asemine stare de lucruri Mitropoliţii Moldovei
și ai ţerei Muntenești, îngrijuţi pentru păstrarea și
sprijinirea Bisericei creștine din locurile numite
olaturi sau raile ale cetăţilor romăne ocupate de
turci, a consimţit la nevoia de aforma o deosebită
Eparhie pentru acele cetăţi și împrejurimile loru,
supuse unui asemine episcopu, carele se (duce) pe
la creștinii din locurile romăne supuse stăpănirei
Otomane; săi ţie în credinţa strămoșească; să apere
dupe putinţă Bisericile și pe creștini de asupriri, și
să ceară la trebuinţă graţia autorităţilor turcești.-
Această Eparhie sa numit Proilavia , și Episcopulu Ei
Proilavu, dela numele arătatului Brăina sau Brăilova,
pe care Elu se hirotonea de Mitropoliţii români.
Note:
1. Biblioteca Națională București, A. D. Xenopol, Domnia
lui Cuza Vodă, Vol. I, Tipografia Editore „DACIA” P. Iliescu &
D. Grossu, Iași, 1903, p. 325.
2. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos, p. 91.
3. Idem.
4. Idem.
5. Idem.
6. Biblioteca Națională București, A. D. Xenopol, Domnia
lui Cuza Vodă, Vol. I, Tipografia Editore „DACIA” P. Iliescu &
D. Grossu, Iași, 1903, p. 163, 166 și 195.
7. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos.
8. Idem.
9. Idem.
10. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos, p. 102.
(Va urma)
39
 , , tie AXIS LIBRI
LO ALIA

Chimniţa sau căsoaia

Obiectiv de arhitectură ţărănească
cu semnificaţie social-culturală și istorică deosebită (I)

Chimniţele din respectându-se absolut toate detaliile; uneori însă

subzona Tecuci-Zeletin
erau amplasate în câmp,
deseori chiar foarte
departe de sat, în vechile
vii cu viţă indigenă. Dacă
chimniţele din comuna
Ţepu, care au ajuns până
în zilele noastre, au fost
reconstruite în mare parte
Eugen Holban din cărămidă, chimniţele
etnolog
din Gohor și Brăhășești,
reconstruite din cărămidă sunt foarte rare și chiar
excepţii – mai ales în Gohor. Marea majoritate au
pereţii construiţi din bârne, la unele folosindu-se
chiar trunchiuri masive de stejar; practic ele au fost
doar mutate în sat, fapt ce le situează printre cele
mai valoroase construcţii de acest tip din Europa1.
Bineînţeles, că toate chimniţele construite din
cărămidă, atât cele – majoritare – din comuna Ţepu,
precum și excepţiile din satul Gohor, constituie o
opţiune mai recentă a sătenilor și, în același timp,
un grav stadiu al disoluţiei culturii arhaice.
Pentru a nu crea confuzii, vom menţiona că, prin
adjectivul „recent”, folosit mai sus, ne referim, de
fapt, la perioada 1880-1920, aproximativ, perioadă
în care filoxera a deteriorat foarte grav fondul
viticol al zonei, afectând totodată – în mod
firesc – și rostul obiectivelor de arhitectură
aferente, adică chimniţele sau căsoaiele. Și,
nemaiavând nici un rost în câmp, ele au fost
mutate pur și simplu în gospodărie. Este
vorba deci de o demontare a pieselor – a
bârnelor – constitutive și de o reasamblare
a lor în sat, după toate regulile ce le impune
această operaţiune, cea mai importantă fiind
marcarea poziţiei fiecărei piese. Numai că,
reconstruirea s-a făcut în mod diferit, de la o
așezare la alta. În comuna Ţepu s-au demolat
din câmp căsoaiele din bârne învelite cu stuf
și s-au reclădit altele, în sat, după același plan,
reconstruirea s-a făcut cu alte materiale. Practic,
locul bârnelor a fost luat de cărămidă, iar a stufului
l-a luat chiar tabla sau ţigla.
În satul Gohor, cu o singură excepţie, toate
chimniţele identificate de noi în timpul cercetărilor
de teren – cercetări efectuate în special în perioada
1970-1975, - au fost reconstruite întocmai, nu numai
ca plan, ci și ca materiale, adică pereţii din bârne,
iar acoperișul din stuf, peste care s-au așezat cu
timpul atât hlujani, cât și paie, mai ales în perioada
colectivizării.
Sătenii au căutat cu multă atenţie și locul de
reamplasare, pentru ca panta – terenul – să aibă
aceeași înclinaţie pe care a avut-o și în câmp.
În ceea ce privește amplasarea chimniţelor din
comuna Ţepu, credem că s-a mai comis uneori încă
o abatere de la regula generală de construire a acestui
tip de adăpost și, anume, în loc să se amplaseze
doar în pantă, pentru a asigura îngroparea parţială
a celei de-a doua încăperi, reasamblarea s-a mai
făcut uneori și pe teren plan, ceea ce a determinat
săparea până la adâncimea corespunzătoare. Și
când spunem „regulă generală”, ne gândim doar la
chimniţele de pe colinele Tutova.
Chimnița sau căsoaia din Comuna Gohor
construită în a doua jumătate a secolului XIX

40
AXIS LIBRI
Chimniţele răzeșilor din majoritatea așezărilor
situate pe colinele Covurlui – excepţie făcând
satul Cerţești – aveau o cu totul altă regulă.
În această zonă, a doua încăpere a chimniţelor
era adâncită mult în pământ, fapt ce le îndepărtează
oarecum de cea de-a doua funcţie, adică de cea de
locuinţă. Vrem să spunem că locuitorii satelor de
răzeși din acest spaţiu nu au cunoscut în ultimele
secole locuinţele îngropate ori semiîngropate,
adică bordeiele.
De asemenea, chimniţele din viile răzeșilor
de pe Colinele Covurlui nu au fost nici mutate
și nici reconstruite în sat. După ce vechile vii au
fost practic desfiinţate, ele s-au distrus treptat,
persistând o vreme ca niște adevărate ruine.
Chimniţele din satele situate pe Valea Horincii
pot fi găsite și acum prin gospodării. După cum am
aflat de la ţărani, ele n-au fost aduse din câmp, ci
majoritatea au fost construite dintotdeauna în sat.
Referitor la materialele din care s-au construit
vechile chimniţe, precum și la acelea din care au
fost reconstruite, menţionăm că stuful deteriorat a
rămas în câmp, la locul demolării, unde i s-a dat foc.
Au mai fost înlocuite unele bârne de la bază – cele
care stătuseră în pământ sau pe pământ zeci de ani și,
în unele cazuri, chiar secole. Tot materialul lemnos
aflat în bună stare de conservare a fost folosit exact
pe poziţia pe care a avut-o iniţial. De asemenea,
stuful nedeteriorat a fost așezat în aceeași tehnică pe
acoperiș, iar în locul celui abandonat s-a adus stuf
nou. Un alt amănunt demn de luat în seamă, este și
faptul că acoperișul chimniţelor a fost dintotdeauna
din stuf de cea mai bună calitate – bine aranjat – în
timp ce unele case, din aceleași sate erau învelite cu
pănășiţă, cu hlujani și chiar cu paie.
O altă excepţie oferită de răzeșii din Gohor, a fost
și o chimniţă construită direct în sat, cu trunchiuri
noi de stejar, adică nefolosite la o altă construcţie,
exact în perioada în care filoxera începuse să facă
ravagii prin viile din zonă și se punea problema
demolării construcţiilor din câmp. S-ar putea să fie
vorba de ultima construcţie de acest tip, realizată
din bârne noi. Din păcate ea nu mai există. A fost
demolată din cauza unui „culturnic” de la Centrul
Judeţean de Cultură și Educaţie Socialistă Galaţi.
În satele comunei Corbiţa, județul Vrancea,
sate situate în partea de sud a zonei – Rădăcinești,
Șerbănești și Ţuţu – multe chimniţe au rămas în
continuare pe câmp și după ce viile au fost complet
distruse. Unele supravieţuiau încă și la data când am
cercetat această parte a zonei, adică în anul 1980.
An XII, nr. 42, martie 2019
LO ALIA
Motive decorative, simbol astral și dinți de lup (fragment)
Sătenii depozitau toamna știuleţii de porumb în ele
și îi cărau apoi ceva mai târziu acasă.
O întrebare esenţială care se pune – și această
întrebare a și fost motivul care ne-a determinat
să relatăm mai pe larg despre acest capitol – este,
bineînţeles, dacă locuitorii acestor așezări în care
s-au construit excepţionale chimniţe din bârne,
și-au construit cândva și locuinţe tot în această
tehnică. Și, dacă au construit-o, într-adevăr, în
trecut, de ce au abandonat-o oare în favoarea
tehnicii vălătucului – a lutului amestecat cu paie
– continuând să construiască totuși, în minunata
tehnică a lemnului doar chimniţele împrăștiate –
în vremea aceea pe câmp, la distanţe apreciabile
faţă de sat? Și, au continuat lucrul acesta până ce
filoxera a distrus tot fondul viticol, fond aflat atunci
într-o situaţie catastrofală, ce părea fără ieșire, în loc
să le demoleze pur și simplu și să ducă materialul
acasă pentru a-l folosi la altceva. Le-au reasamblat
aidoma în propriile gospodării din sat, fără a neglija
absolut nici un amănunt, nici un detaliu. Ba, mai
mult, după cum am văzut, chiar și aceia care aveau
planificat să construiască în câmp o chimniţă nouă,
în locul vreuneia foarte vechi, deteriorate, sau într-o
vie tânără, abia dată pe rod, nu au renunţat la idee
și tot le-au construit până la urmă, dar în sat și,
conform aceluiași plan. Ei au reeditat, de fapt, prin
acest gest – cu valoare socio-culturală excepţională
– actul construirii iniţiale a acestor obiective.
Un alt amănunt ce nu trebuie ignorat este și
faptul că toate chimniţele din câmp – cele de la
poalele Colinelor Tutova – erau construite din
bârne. În momentul în care au fost mutate în sat, în
anumite așezări – așa cum am amintit și mai sus –
au mai fost reconstruite și din cărămidă. În niciun
caz însă, nu s-au construit niciodată – în câmp –
41
 , , tie AXIS LIBRI
LO ALIA
și nici nu s-au reconstruit apoi în sat cu pereţii din timp, în locul celei demolate sătenii ridicau una
vălătuci, adică în tehnica în care s-au construit de ceva mai arătoasă decât cea pe care o demolaseră.
foarte multă vreme – sau, probabil dintotdeauna – Insistând asupra acestui amănunt, care iniţial
locuinţele. părea a fi doar din domeniul anecdoticului, am
Bunăoară, când vorbim despre tehnica construirii constatat că cele susţinute iniţial de câţiva bătrâni au
cu bârne, trebuie să luăm ca reper data când s-au fost confirmate și de alţi locuitori vârstnici. Răzeșii
făcut ultimele construcţii, adică data când au fost din comuna Brăhășești au construit cândva case cu
aduse din câmp și reasamblate în sat. Semnalăm pereţii din bârne. Și dacă nu ar fi existat acel obicei,
în felul acesta voinţa sătenilor de a construi – de a practicat în iernile foarte grele, întru totul speciale
conserva – prin reasamblarea după toate regulile prin dificultăţile pe care le creau oamenilor, poate
reconstruirii perfecte a obiectivului, într-un că amintirea acestui tip de locuinţă s-ar fi pierdut
moment de cumplită criză, moment în care funcţia treptat pentru totdeauna, așa cum s-au pierdut,
lui era practic anulată, iar locul în care dăinuise probabil, în alte localităţi din zonă. Și, de asemenea,
din secole, și poate chiar milenii, nu-i mai motiva nici adăpostirea membrilor familiei căreia i se
prezenţa. Actul s-a produs la nivelul comunităţilor demola casa nu se putea rezolva fără probleme,
sătești, având deci caracter general prin excelenţă. deoarece toate familiile aveau copii mulţi. Singurul
Aproape toţi locuitorii satelor răzășești, au avut lucru care exista din abundenţă era materialul
chimniţă în câmp și toate au fost reasamblate ori lemnos aflat însă la câţiva kilometri, adică în pădure.
reconstruite în sat. Au existat desigur și excepţii. De-a lungul timpului soluţia a fost posibilă
În alte așezări, cum ar fi Brăhășești – partea de mai multe ori, iar actul în sine fiind deosebit
răzășască – bunăoară, răspunsul ni de șocant, a rămas întipărit în
l-au dat însăși bătrânii satului. Unii memoria localnicilor. Aceasta a
dintre ei – la început mai puţini fost și șansa noastră de a-i mai
la număr – și-au amintit un fel de găsi pe acei câţiva săteni care și-
anecdotă, aflată de la bunicii ori de au amintit acest „amănunt”.
la străbunicii lor. O reproducem O altă informaţie, la fel de
întocmai: „Apoi, pe vremuri, importantă – dar cutremurătoare
străbunicii noștri locuiau în case prin violenţa ei – am găsit și
de bârne groase, care nu erau chiar într-o monografie a comunei
Chimnița sau căsoaia din Comuna Gohor
mici, că dacă se dărâma una singură, Brăhășești, scrisă de un învăţător
ajungeau lemnele la toată cătuna să facă focul până din localitate în anul 1942: „În epoca fanariotă orice
primăvara”. Incitat de valoarea informaţiei, care fel de prigoniri și oprimări nu i-au putut intimida.
a venit pe neașteptate, am intervenit pentru a-l Și când unii dintre ciocoi căutau să-i subjuge, au
stimula pe săteanul respectiv. „Cum adică, ei nu reacţionat energic, fără șovăire. Se spune că ciracii
aveau ce pune pe foc și își dărâmau casele?” „Ba nu, grecilor, într-o noapte cu furtună au pus foc satului,
ei dărâmau doar o singură locuinţă și numai atunci provocând un pârjol nemaipomenit. Casele fiind
când iernile erau foarte grele și lungi, iar viscolul din bârne, sau unele și învelite cu trestie, paie sau
acoperea potecile spre pădure, cu troiene foarte șindrilă, au ars ca niște ruguri.
mari. Oamenii nu mai reușeau să pătrundă până Aflând ei de unde le-a venit nenorocirea, au
acolo și trăgeau la sorţi, a cui casă să fie demolată. procedat la fel cu târlele ciocoilor greci, dându-le
Casa celui desemnat de sorţi era dărâmată imediat foc la case, la grajduri și la șirele de cereale. Atunci a
și lemnele împărţite în mod egal la toţi gospodarii început prigoana mai amarnic și mulţi au luat calea
din cătună”. codrului, în haiducie” (A.N. București, M.C.N.C. –
Uneori se găsea câte un sătean care își oferea 946/1942, f. 495).
locuinţa de bună voie spre a fi demolată și, atunci
nu se mai trăgea la sorţi. Respectivul avea motive Note:
serioase ca să-și „sacrifice” casa. Era probabil foarte 1. Când folosim verbele la timpul prezent,
veche și se folosea de acest prilej ca să-și facă una ne referim, de fapt, la timpul când am efectuat
nouă. Locuitorii casei demolate erau repartizaţi pe cercetarea. În momentul în care lucrarea va fi
la rude, pe la prieteni și vecini până în primăvară, publicată, aceste obiective vor fi deja demolate.
când întreaga comunitate se mobiliza și, în scurt
42
AXIS LIBRI
Elena Văcărescu
Prima femeie membră a Academiei Române
Lecția despre identitate, rădăcini și dragoste de Patrie
„...România mi-a fost
singura, mistuitoarea
mea pasiune. Am lucrat
pentru ea, pentru alianța
ei cu Franța, apoi, cu
Anglia și Statele Unite.
Această dragoste n-a
cunoscut decepții”. - (Elena
Văcărescu)
Poeta Elena Văcărescu
(21 septembrie 1864 -
Maria Stanciu
jurnalist 17 februarie 1947) este
prima femeie membră a
Academiei Române, fiind primită în rândurile celui
mai Înalt For cultural și științific al țării, în 1925.
A rămas în conștiinţa noastră drept o redutabilă
scriitoare și traducătoare, calități dublate de lirismul
poeziei sale „de cel mai adevărat sânge românesc“,
deși, împrejurări neprielnice au determinat-o să se
stabilească în Franţa. Pentru noi, românii, Elena este,
vocea unul rapsod care răzbate peste veacuri și ne
învață lecția despre rădăcini, despre identitate, despre
dragostea și dorul nemărginit de Patria Română.
De la sfârșitul veacului al XIX-lea și până
la mijlocul celui de-al XX-lea veac, „ultima
reprezentantă” a familiei Văcărescu și-a susținut
lecția despre identitate și „cinstirea Patriei”, în
Franța, în Europa, la Societatea Națiunilor Unite,
în Statele Unite ale Americii și oriunde pașii au
purtat-o, promovând interesele cultural-spirituale
și diplomatice ale României. În perioada Primului
Război Mondial, Elena a inițiat și susținut
conferințe, însoțite de colecte de caritate, fondurile
îndreptându-le spre Crucea Roșie Română.
Pe vremea aceea, la Paris, a început colecta
pentru ridicarea Catedralei „Sacré Coeur” de pe
Montmartre, observând că francezii își însoțeau
donațiile cu un bilețel, pe care scriau rugămintea:
„Doamne, înapoiază-ne Alsacia și Lorena!”, Elena - în
același context – rostea o altă rugăciune: „Transilvania,
Transilvania, fi-vei a noastră! Ori de câte clopotul
catedralei de «la Savoyarde», cum i se zice, trimite asupra
An XII, nr. 42, martie 2019
ERSONALIA
Parisului fiorul uimitor și sfânt al zborului său, îl aud
cum bate în vine cu același fior și cum le înflăcărează...
Transilvania! Transilvania! Vino! Vino, Acasă!”1.
Pentru talentul său liric și scriitoricesc, pentru
neobosita misiune în slujba neamului său, Elena
Văcărescu, ea însăși exponenta „unui neam întreg”2,
a fost premiată în două rânduri de Academia
Franceză: în 1886 - pentru volumul „Chants
d’Aurore” - „Cântecele Aurorei”, cu Premiul „Archon
Despérouses” și în 1900 – pentru volumul „Le
Rhapsode de la Dambovitza”, „Rapsodul de pe
Dâmboviţa”3, cu Premiul „Jules Fabre”.
În 1927, a fost decorată cu Legiunea de onoare,
considerându-se a fi „cea mai celebră dintre scriitorii
străini de expresie franceză”.
Amintirile copilăriei
Elena Văcărescu s-a născut la București, în 21
septembrie 18644, fiind fiica Eufrosinei (Fălcoianu,
pe numele de domnișoară) și a diplomatului Ioan
Văcărescu. Ea este ultima reprezentantă a renumitei
familii, care a dat culturii noastre trei poeţi, precursori
ai literaturii române moderne: Iancu (bunicul său),
Alecu și Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), străbunicul
Elenei. Ienăchiță este autorul celebrelor versuri din
„Testamentul, urmașilor Văcărești“, prin care
înaintașul recomandă neamului său și nouă, tuturor:
„Las vouă moștenire/ Creșterea limbei române/ Și a
Patriei cinstire“.
Astăzi, la mai bine de șapte decenii de la trecerea
la Domnul a Elenei Văcărescu, 17 februarie 1947,
constatăm că aceste imperative au fost îndeplinite
cu prisosinţă în cuvântul, atitudinea și faptele
sale, chiar dacă poemele acestei „ambasadoare a
sufletului românesc” au fost scrise în limba franceză.
„M-am născut într-o foarte veche familie de boieri.
Cei din neamul nostru se întâlnesc cu alții de aceeași
falnică vechime peste tot de-alungul istoriei, dar spița
noastră se ilustra prin darurile demnității, poeziei,
hărniciei, eroismului și gloriei, ceea ce a făcut din ea
un neam legendar, cunoscut tuturor în țara noastră”5,
mărtuisește scriitoarea.
43
 , , tie
ERSONALIA
„Văcăreștii” alias „Făgărești”
La o privire superficială, suntem îndreptățiți să
spunem că la origine termenul „Văcărești” desemnează
o cunoscută îndeletnicire pastorală. Ei, bine, nu!
Potrivit cercetătorilor, familia Văcărescu provine
din zona Făgăraș, unde această familie de nobili
exista încă din veacul al XIII-lea (1290), printr-un
înaințaș, un anume nobil Ugrin sau Udriște, „vir
nobilis in Fagaras”. „Fiul său, Dan, ar fi fost Voievod
al Făgărașului”, în jurul anului 1340, fiind urmat
de nepotul său Neagoe sau Negoiță, pomenit de
Ianăchiță6, străbunicul Elenei.
Primul biograf al Văcăreștilor este scriitorul
Alexandru Odobescu, care a preluat aceste date
întocmite de străbunicul Elenei, deoarece - spune
Stăvăruș – Odobescu era contemporan cu urmașul lui
Ienăchiță, anume, poetul Iancu Văcărescu. Explicația
este preluată și de criticul literar George Călinescu, în
a sa Istorie a Literaturii Române, la capitolul „Clasicii”
întârziați, unde face referire la originile familiei
poetului Iancu Văcărescu. Pe aceeași explicație merge
și savantul Nicolae Iorga.
Un alt argument prin care Odobescu devine
convingător este explicația privitoare la descrierea
blazonului familiei Văcărești, „scutul părintesc ce purta
gravat pe dânsul Cetatea Făgărașului, pe care fâlfâie o
acvilă albă, emblemă de imaculată putere, cu cicera
VIRTUS, scrisă în litere de aur”. Același balzon se află
și pe cavoul familiei Văcărescu din Cimitirul Bellu-
București.
Istoricul și savantul Nicoale Iorga7, referindu-se
la etimologia cuvântului „Văcărescu”, spune că la
origine cuvântul a fost „Făgărești”, „cei veniți din
făgăraș”, care prin influența etimologiei populare a
devenit „Văcărești”. Savantul precizează o însemnare
genealogică, pe care a găsit-o printre hârtiile rămase
de la Ienăchiță Văcărescu, străbunicul Elenei
Văcărescu. Printre aceste note care fac referire la
istoria familiei Văcărescu, Iorga a găsit, „la un loc cu
manuscrisul Observațiilor... gramaticești8 o însemnare
genealogică în care obârșia neamului Văcărescu urca
pănă la 1245, pe vremea presupusului Negru Vodă,
descălecătorul de țară”. Nu s-au găsit alte dovezi,
ele fiind pierdute la Revoluția din 18489, spun
cercetătorii. Amintita însemnare ne relatează: „1245:
Neagoe Văcărescu, fiul lui Dan Văcărescul, Voievod
al Făgărașului, nepot de sor a lui Radu-Vodă Negru:
venit-au cu iel, și cu doamna Anna, la Câmpulung, în
acești ani; zidit-au biserici doasprezece, în satele care a
stăpânit, pă Dâmboviță în jos; lăsat-au fii pă Radu și
Șerban, și fete șase; a murit în vârstă de 59 de ani”10.
44
AXIS LIBRI
Iancu Văcărescu11, bunicul Elenei, a avut mai mulți
fii, unul dintre ei - Ioan este tatăl Elenei, născut în
1839, ofițer în garda personală a lui Alexandru Ioan
Cuza, prefect la Târgoviște, căpitan în Războiul de
Independență (1877-1878) și colonel la întoarcerea
de pe front. Revenit din război, Ioan Văcărescu ajunge
administrator al Domeniilor Statului, apoi, ministru
plenipotențial la Buxelles, Belgrad, Roma. Cade în
dizgrație, în 1914, la Paris12.
În copilăria sa, Elena s-a bucurat de atmosfera
patriarhală și religioasă de la conacul Văcăreștilor, un
loc care, peste ani, revine năvalnic și duios, în amintirea
urmașei Văcăreștilor. „Povești străvechi mi-au alinat
copilăria, iar înţelepciunea și poezia rustică mi-au nutrit
cele dintâi gânduri și sentimente. Înrădăcinată într-un
mediu de patriarhală comuniune cu întreg trecutul,
cu întreaga fire de la noi, substanţa mea sufletească e
plămădită din colori, din sunete, din toată comoara de
senzaţii, de visuri, de tradiţiuni românești. Eu cred în
puterea acestor influenţe elementare…“
În această familie, „de comuniune patriarhală”,
Elena Văcărescu s-a pregătit în particular cu o
guvernantă, mai târziu, studiind la Sorbona-Paris,
unde a făcut cursuri de literatură, filozofie, estetică,
istorie, cu Gaston Paris, Ernest Renan, Paul Janet,
iar arta prozodiei cu Sully Prudhomme. În privința
cultivării darului poeziei, părinții săi sunt sfătuiți de
Vasile Alecsandri și Titu Maiorescu să o susțină.
„Aveam abia șapte ani când tatăl meu, după mari
străduințe, intra în stăpânirea completă a moșiei
străbune de la Văcărești, pe care până atunci o împărțise
cu frații și cu surorile sale... Am sosit la Văcărești într-o
seară de primăvară. La ora două părăsisem calea
ferată pentru a lua o trăsură cu cai hirsuți care, într-un
zăngănit teribil de clopoței, cu coamele zbârlite, precum
șoriceii de la carul Cenușăresei, străbătură coline și văi
și ne duseră într-o goană până la Văcărești. Mai întâi
ne-a apărut satul cu căsuțe văruite, din pragul cărora
se repetau cuvinte de bun venit... Mireasma ierbii crude
umplea văzduhul; soarele își culca razele pe lanurile de
grâne verzi... Priveam fericită în jur, copleșită de emoție
și de oboseală – sărman copil-poet ce suferea de pe urma
hurducăielilor, dar care simțea o speranță fără nume”...13
Peste ani, domeniul Văcărești (astăzi în inima
Bucureștilor) va deveni unul dintre locurile de referință
în amintirile Elenei Văcărescu deși, va trăi departe de
Țară, de la tinerețe și până în ultima zi a vieții sale.
Între anii 1888 și 1891, Elena face parte din
suita de doamne de onoare ale Reginei Elisabeta,
de personalitatea căreia, urmașa Văcăreștilor a fost
toată viața fascinată. Încurajată fiind de Carmen-
AXIS LIBRI
Silva, numele de poetă al reginei, Elena s-a logodit,
în taină, cu prinţul moștenitor Ferdinand. Gestul a
fost dezaprobat de Regele Carol I și de politicienii
momentului, drept pentru care, în 1891, Elena
Văcărescu acceptă exilul, stabilindu-se la Paris.
„Numai România și viitorul ei rămân importante.
Vei fi un mare rege. Restul, fericirea mea, a ta, nu
contează”14, îi spune tânăra, la despărțire, celui
care avea să devină Ferdinand – „Întregitorul
României”.
Despărţită aproape în mod brutal de ţara sa și
„transplantată“ în Franţa, urmașa Văcăreștilor nu s-a
simţit o dezrădăcinată, cum ea însăși mărturisește. Ea
și-a clădit existenţa din bucurie și tristeţe, din „adierea
parfumată a primăverilor“, astfel înfruntând crivăţul
„zăpezilor“ care i-au umbrit și înfrigurat, uneori,
existenţa.
„Sălașul meu parizian a fost întotdeauna un colţ de
Patrie Românească. În casa mea dăinuia nu numai un
spirit românesc, ci o atmosferă cu parfum patriarhal
și religios, ce plutea deasupra sfintelor icoane. Mă
simţeam acolo, departe, în misiune. Eram un sol al
sufletului românesc, sortit să-i cânte destinele, să-l
împărtășească prietenilor și neprietenilor, să-l apere,
să-l preamărească“, mărturisește ea.
La Paris, Elena a fost în centrul tuturor
problemelor care au avut legătură cu România. Încă
din primii ani în orașul de pe Sena - în 1898 – ea
a înființat un Salon literar, o fereastră deschisă către
intelectualii lumii, fapt ce i-a permis să traducă, să
medieze și să răspândească operele unor scriitori
români de referinţă: Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga și alţii. „De
câte ori deschid volumul de «Poeme» al lui Eminescu
am impresia că mă întorc acasă, după o călătorie
lungă… Pe Eminescu nu-l pot uita. Confruntat cu
marii mânuitori de liră, Eminescu nu scade, ci crește“,
notează Poeta noastră cu două patrii.
Despre misiunea ei în Franța avem mărturii
importante - scrise și publicate și la noi - de la fostul
diplomat al Franței în România, Contele de Saint-
Aulaire15. Acesta menționează în memoriile sale că
înainte de a veni în România, pe lângă pregătirile
necesare unei astfel de deplasări, neștiind mare
lucru despre România, a trebuit să se întâlnească
cu „două muze pariziene ale României la Paris”:
Ana de Noailles și Elena Văcărescu16, „dintre
care ultima era și prezicătoare”... (Nefericită,
traducere!) Privind spre frumoasa carieră culturală
și diplomatică a Elenei Văcărescu, putem spune că a
fost o vizionară.
An XII, nr. 42, martie 2019
ERSONALIA
Note:
1. Stăvăruș, Ion, Elena Văcărescu, Editura „Univers”,
București, 1974, p. 68.
2. Este vorba despre prietenul Elenei - Maurice Barré - care
i-a adus unul dintre cele mai frumoase omagii, spunându-i:
„Elle n est pas une femme, elle est toute un race!” – „Ea nu
este doar o femeie, ea este un întreg neam!”, o aluzie la marea
ei dragoste pentru România și neamul din care provine. Vasile
Munteanu, „Idei, oameni, fapte”: Elena Văcărescu, Gândirea,
iulie-septembrie 1926, p. 225. V. Munteanu este cel care, în
aceeași ediție a periodicului condus de Nichifor Crainic și
Camil Petrescu, a tradus din franceză în română poemul „Eu și
Țara mea”, de Elena Văcărescu.
3. Văcărescu, Elena, Memorial în mod minor, traducere de
Anca-Maria Christodorescu, Editura Compania, București,
2001, p. 8. Dicționarul General al Literaturii Române, Academia
Română, vol. Ț/Z, Editura Univers Enciclopedic, pp. 209-212.
4. Dicționarul General al Literaturii Române, Academia
Română, pp. 209-210.
5. Premières anèes (Cei dintâi ani); Biblioteca Academiei
Române. Fond Elena Văcărescu, Mss V, II, Apud Stăvăruș, I.,
Elena Văcărescu, Editura Univers, București, 1974.
6. Stăvăruș, Ion, Elena Văcărescu, pp. 8-9.
7. Iorga, Nicoale, Studii și documente cu privire la istoria
românilor, III, București, 1919, p. 76, apud, Stăvăruș, „Elena
Văcărescu - Memorii”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, p. 21.
8. Ienăchiță a lucrat la alcătuirea unei gramatici a limbii
române, inspirat fiind de alte lucrări italiene... Dicționarul
General al Literaturii Române, Academia Română, p. 217.
9. Stăvăruș, I., Elena Văcărescu, p. 8.
10. Biblioteca Academiei Române, Ms. 303, fol. 3. Apud N.
Iorga, Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, III,
București, 1919, p. 79. (Noi am preluat informația din volumul
lui Stăvăruș I., ediția 1974).
11. Este fiul lui Alecu Văcărescu și al Elenei Dudescu, fiica
marelui ban Nicolae.
12. Stăvăruș, Elena Văcărescu, pp. 15-17.
13. În acest loc, încă se mai păstrau, în anii 1970,
menționează Ion Stăvăruș, ruinele străvechii curți boierești,
palatul strămoșilor Văcărești care îl găzduise pe Sfântul Voievod
Constantin Brâncoveanul, martirizat în 15 august 1714, alături
de fii săi – Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache
Văcărescu, cumnatul Voievodului Martir, care provenea din
familia Văcărescu.
14. Romanul vieții mele, p. 99.
15. Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire
(1866-1954), este descendent al unei vechi familii aristocrate
franceze. A avut o strălucită activitate pe tărâmul diplomației.
A lucrat în Africa - Tunisia și Maroc, în America Latină -
Peru, Chile și Brazilia, dar și în Europa - în Austro-Ungaria,
România, Spania și Anglia. A fost numit ministru plenipotențial
în România, în mai 1916, și în câteva luni a reușit să convingă
România să intre în Război alături de țările Antantei. Alături
de generalul Henri M. Berthelot, care se afla în fruntea Misiunii
Militare Franceze, a contribuit la consolidarea relațiilor dintre
Franța și România, la reorganizarea Țării și a Armatei, inclusiv
în perioada refugiului la Iași. Alături de diplomația românească,
a consolidat și netezit drumului țării noastre către Marea Unire
de la 1 Decembrie 1918. După misiunea în România a fost trimis
ca diplomat în Spania. A fost director al prestigioasei publicații
Revue dʹhistoire diplomatique, dar a semnat cronici politice și în
Le Figaro. Contele de Saint-Aulairre, Însemnările unui diplomat
de altădată în România, 1916-1920, Editura Humanitas,
București, 2016, pp. 7-23.
(Va urma)
45
 , , tie
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
Nicolae Breban - 85 de ani
Remember: Scriitorul la 50 de ani
— Mai întâi, la mulți
ani, Nicolae Breban!
— Vă mulțumesc.
— Ați împlinit, deci, în
aceste zile, 50 de ani. Ați
descoperit până acum sensul
vieții dumneavoastră?
— Nu, și sper că n-o să-l
descopăr niciodată.
— Totuși, cum vă apăreți
George Arion dumneavoastră?
scriitor — Adeseori, la fel de
confuz, contrariant, ineficace,
lipsit de talent, cum apar, desigur, detractorilor mei.
— Presupun că v-au marcat mult meseriile pe care
le-ați avut încă din fragedă tinerețe.
— Evident, m-au marcat, deși, pe vremea aceea nu
știam că urma să „fiu marcat”. Experiențele acestea,
atunci, au fost suferințe, dacă nu traumatisme de-a
dreptul, lumea întreagă (lumea socială) părea că mă
respinge, valorile ei păreau a fi altele decât acelea
pe care eram eu în stare să forjez. Trebuie, în mare,
reținut un singur lucru: mediile diverse pe care le-
am traversat, ca funcționar (la 17 ani), strungar, șofer,
faptul că am muncit „cu brațele” etc., toate acestea
m-au ajutat „să mă apropii de oameni”, dacă-mi
permiteți un clișeu gorkian. Nu numai o diversificare
a mediului, dar și una tipologică, formându-mă astfel
pentru profesiunea de romancier realist.
— Pe dumneavoastră ce v-a format mai mult:
viața sau cartea? Ori cartea a apărut mai târziu în
raza dumneavoastră de atenție...
— Nu, cartea a fost, de la început și până la
sfârșit: Paradisul. Un maestru al meu, ca și viața,
dar unul blând, totdeauna protector, iubindu-mă
orbește, în afara oricăror condiții. Viața, după cum
ați aflat și dumneavoastră din experiență, te iubește
cu asprime, ca un părinte tânăr. Cartea a fost pentru
mine un fel de bunic.
— În ce măsură credeți că sunteți liber de cei care
au scris înaintea dumneavoastră? Sau, altfel zis, în ce
măsură credeți că sunteți liber de tradiție?
46
AXIS LIBRI
— În măsura aroganței mele. Orgoliul este,
pentru spiritele fertile, o servitute în primul rând.
Scriind, scriind continuu, tind, visez, lupt, sper în
utopia de a mă diferenția continuu de marile spirite
ce m-au (ne-au) precedat și care, se pare, au epuizat
lumea.
— Vă propun un joc: închipuiți-vă că sunteți
propriul dumneavoastră editor. Cum v-ați prezenta
cărțile cititorilor pentru a-i ademeni?
— Da, e un exercițiu frumos de sinteză.
— Deci, să-ncepem: mai întâi Francisca.
— Prima carte, un compromis, deci și încă unul
dublu: cu moda momentului, dar și cu ideea mea
despre roman, despre „romanul meu”. Monologul
unei fete ce funcționează ca o fereastră, un geam
transparent pe jumătate: se arată pe sine dar și
lumea de dincolo de ea, cea socială. Există deja, aici,
un fel de program: subiectivitatea care, singură (în
artă cel puțin) face posibilă realitatea, socialul.
— Să trecem acum la În absența stăpânilor.
— Trei niveluri de existență: bătrâni, femei,
copii, o organizare ce amintește, ce anunță deja,
organizarea literaturii. Un studiu al ideii de destin;
mai e posibil azi să ne punem această problemă,
oarecum în felul în care o făceau vechii greci?! Ca
o fatalitate?! Și cum, care sunt „normele” acestei
fatalități? Oricum, din nou, în centru, istoria unei
femei.
— „Animale bolnave”.
— Un roman polițist „ratat”. O excursie prin
medii diverse, o întâlnire dramatică cu o faimă,
cu un loc exotic, închis, un teren limitat din care
se evaporă pașii unei ființe enorme, monstruoase:
învățăcelul ce-și omoară maestrul. Și, în mijloc, ca
un invizibil ax de simetrie, falsul poet, martorul
neputincios și poate inspirator, Paul, unul din
personajele în care „m-am odihnit”, m-am regăsit
așa cum aș fi putut fi. Femeia, de data aceasta, intră
în penumbra cărții.
— Acum, Îngerul de ghips.
— Un roman al dezadaptării, un roman
esențialmente antinaturalist. Într-o vreme, încă,
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
a poeziei, a păstrării posesiei ce atrage după sine ce este mai interesat de formare decât de seducție,
atâtea alienări, îngerul... propune un model al arătând un egoism superior. Un „palavragiu”, un
adaptării prin „dezadaptare”, o pierdere activă, om ce, asemeni unui scriitor, posedă descriind,
voluntară și inspirată a posesiei, a adaptării, a ruperii descriind la nesfârșit. Un individ ce trăiește
acestui „lanț blestemat”. Cu ce câștig? Nu știu, poate la intersecția civilizațiilor, mimând un fel
supraviețuirea, văzută ca regenerare, ca umanizare de „huliganism” cultural ce îi ascunde prost
de tip poetic. disperarea de destin. Un stăpân fără slugă sau cu
— Să trecem acum la Bunavestire. una falsă, o slugă ce nu are, nu simte nevoia unui
— Un roman al politicului, al rădăcinilor sale, stăpân.
o încercare de mit. Poate epoca noastră, secolul — Înainte de a vă scrie cărțile, ați știut ceea ce mi-
nostru să mai producă mituri? Thomas Mann, cu ați spus acum despre ele?
probabilitate, Joyce cu siguranță și-au pus această — Oarecum. Plec totdeauna de la idei, de la un
problemă. În măsura în care poate fi creatoare anume tip de idei, ca să ajung la „viață” și nu invers.
de mit (trebuie să fie!), cred eu, umanitatea are o Și, uneori... ajung!
șansă de a supraviețui. Dacă da, care sunt miturile — Dar care ar fi convingerea după care vă
noastre?! Un pariu nu numai al antropologului sau construiți cărțile?
al eseistului, dar și al romancierului: cine, ce erou — Numai propria mea structură, propriile-
este purtătorul mitului, ce fel de erou?! Poate... un mi obsesii, dacă le am, dacă am o structură. Iată,
erou făcut din „doi eroi”, o ființă din două ființe, pot, pe loc, risca o definiție posibilă a structurii,
o judecată ce conține două a sistemului: un material
segmente incompatibile. amorf, ordonat de o obsesie.
Care conviețuiesc în ciuda — Și care v-ar fi obsesia
tuturor legilor armoniei sau fundamentală?
a tipologiei. Am încercat, — Poate... o să zâmbiți:
deliberat, să adun într-o eternul feminin, de care
structură dată elemente vorbea atât de convingător
disparate și „dușmane”, Goethe. De aceea am,
sperând astfel - și nu probabil, în centrul
numai astfel! - crearea unei romanelor mele, câte
tensiuni fertile. Riscând o „femeie uriașă”, „une
un eșec - cum s-au grăbit Nicolae Breban géante” ca la Baudelaire, un
unii să-l anunțe, cu o ax viu, enorm, ordonator al
ciudată bucurie - sau revoluţionând structura molozului existențial.
romanului clasic. Nu știu, vom vedea. În Grobei — În cărțile dumneavoastră raportul dintre
însă, dincolo de acestea, de „ruptura personajului”, suzerani și vasali e conturat cu multă precizie. De ce
am încercat și o metodă a autostăpânirii, flagelarea vă interesează atât de profund această relație?
în efigie, și pot spune, împreună cu Flaubert, cu — Da, e și asta. Nu numai „suzeran-vasal”, dar
marele Flaubert: „Grobei c’est moi!”. Nu ca o și „maestru-ucenic”. Unii critici au simplificat cu
reflectare a mea, insist, ci ca o terapie, ca o școală brutalitate această relație, obsesivă, e adevărat, în
a autocunoașterii, a „autodepășirii”, a formării, cărțile mele, acordându-i doar reflexul social. Între un
a îngroșării și punițiunii, în esență, un exercițiu maestru și învățăcelul său, socialul dispare aproape
creator didactic. cu desăvârșire, apărând o anume senzualitate fără
— „Don Juan”? corp a „fugii după un ideal”, o abstragere în cuplu
— În sfârșit, jocul și apariția corporalizată a din lumea diurnă, trivializatoare (a idealurilor), o
exoticului. Din nou un pariu, minor de data asta, abstragere din lanțul tiranic al bine-răului sau al
cu categoriile estetice și filosofice ale conceptului istoricului chiar, pentru o „secundă de armonie”.
de Don Juan. Am spus minor pentru că romanul — Fie-mi permisă următoarea întrebare: de ce,
meu e doar un posibil Don Juan, un joc, o parafrază dintre toate genurile, ați ales romanul!
ce ocolește, nerespectuos, rigorile temei. Un Don Dintr-o fascinație (banală), tulbure și precoce.
Juan original, ce cucerește cu armele cu care alții Dintr-o incapacitate de a scrie în forme esențializate
resping sau omoară, un Don Juan - Pygmalion - și riguroase, precum sonetul, eseul sau nuvela.
47
 , , tie
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
Dintr-o „lăcomie de lume”, în totalitatea ei, cum
numai romanul are prerogativa de a o cuprinde.
Dintr-o nevoie de spectacol (iată ce bătrân e Don
Juan!)...
— ... și mai ales dintr-o...
— ... nevoie de existență totală. Ca și Balzac, dacă-
mi permiteți, vreau un regat din care să nu lipsească
nici un obiect esențial, nici o ființă caracteristică,
nici o pătură socială, creatoare de istorie, nici o
anormalitate expresivă.
— Iată, discut cu Nicolae Breban, maturul,
„stăpânul” - în ordinea operei dumneavoastră. Dar
cum arăta copilul Breban?
— Copilul Breban e oarecum „salvat” de Herbert
din În absența stăpânilor. Hipersensibil, străin în
lumea nu numai a adulților dar și în cea a copiilor,
fascinat de cea a adulților în mod fals, pentru că era
o fascinație mai profundă a realului, a „existentului”.
Copilul Breban se apăra de existența aspră din jur
(deși apărat de o familie caldă și protejantă), prin
ceea ce numisem paradisul cărții. Visa o prietenie,
visa o „femeie uriașă”, visa, se vede asta cu claritate
acum, să-și vadă numele pe o carte, și nu pe orice
fel de carte, ci pe un roman. Visa deci un piedestal!
— Dar pe bătrânul Breban cum vi-l închipuiți?
— Bătrânul Breban? În primul rând, norocul de
a îmbătrâni în solidaritate cu idealurile puberului,
cu scopul „rigid” al acestuia de a scrie cărți vii,
necesare. (Mi se pare tot mai mult că norocul meu,
șansa mea a fost o anume „rigiditate” față de scopul
ce mi l-am propus din prima tinerețe și de aici nu
trebuie să excludem latura morală a acestui edificiu.)
Faptul de a supraviețui pur și simplu, de a asista din
loja mea de carne gânditoare la spectacolul istoriei,
al existenței, în tot ce are carnavalesc și simbolic. În
bucuria perspectivei pe care ți-o dă vârsta înaintată
ce trebuie văzută ca un pisc, ca un munte, urcat
cu încăpățânare și calm, mereu cu imaginația
acelei perspective ce ne va odihni și recompensa.
Bătrânul Breban speră să nu fie singur în ultima sa
vârstă și, alături de cărți și muzică, să apară uneori
silueta ironică și atașantă a vreunui tânăr ce va fi
necesarmente un individ bântuit de aceleași obsesii
incomode: cartea, utopia cărții, utopia prieteniei,
utopia eternității prin creație, prin atingerea umană.
— În ce măsură credeți că problemele pe care le
prezentați sunt actuale pentru omul contemporan?
Prin ce credeți că sunteți actual în scrisul
dumneavoastră?
— Sunt actual, cred eu, prin tensiunea pe care o
împrumut paginilor, eroilor mei, prin ceea ce s-ar
48
AXIS LIBRI
putea numi sinceritate. Nu cred că sunt actual - dacă
sunt! -prin faptul că reflect problemele la ordinea
zilei, ci mai ales prin aceea că „invent” probleme
care pot deveni actuale. De altfel, am fost totdeauna
fascinat de latura profetică a profesiunii noastre,
de ceea ce e fix, paradigmatic în ea. O spun tocmai
acum, într-o epocă, când după Stendhal, romanul
vrea și reușește să fie o „oglindă purtată de-a lungul
unui drum”.
— Cum vi se pare omul secolului nostru? Mai liber
sau mai manevrat de istorie?
În mod paradoxal, omul acestui secol mi se pare
mai liber, vizavi de istorie, tocmai prin faptul că
se află în criză. Criza văzută de nietzschenian ca
o răsturnare” a tuturor valorilor. Liber de a porni
pe un „nou drum”, dar și liber de „a rata”. Liber și
prin luciditatea unei apocalipse posibile, liber prin
perspectiva pe care o are îndărăt, asupra istoriei, liber
prin puterea pe care a dobândit-o asupra materiei.
Ne-liber, însă, prin responsabilitatea pe care i-o
dă tocmai aceeași perspectivă a istoriei. Liber prin
faptul că „Dumnezeu este mort”. Tocmai de aceea,
însă, aflat în fața unei noi, enorme servituţi: o nouă
originea moralei.
— Ați vorbit despre valori. Care ar fi cele pe care
jurați dumneavoastră?
— Cele simple: matricea care m-a purtat și
născut, pe care aș numi-o instituția maternă, Mama
mea ce m-a iubit fără criterii. Matricea de pământ și
de limbă, de istorie, ce se cheamă România. Cultura
acestui pământ, dar și cultura europeană a vechilor
greci, ce au delimitat, primii, raționalul de irațional,
ironia și tragicul. Cred în memorie, unificatoare a
existenței noastre. În democrație, pact a socialului.
În familie, matrice a moralei, loc ritualic al relației
„maestru-ucenic”. În respectul față de bătrâni care,
ajutați de autoritatea ce o au, ne transmit tradiția.
Cred în tradiția înțeleasă ca o permanență a
valorilor, ca o redută contra imposturii de orice fel.
În școală, instituție eternă, în care maestrul spiritual
se hrănește din candoarea vitală a ucenicului. În
ironie, ca mod de a ne distanța de propriile noastre
idealuri, apărându-ne astfel de primejdioasa boală
a fanatismului. Evident, în creație, ca singurul
mod de regenerare. În judecata generațiilor care ne
urmează; ele nu pot greși. În respectul față de tineri,
deci, urmărindu-i cu emoție. În muncă, singura
compensație a acestei vieți, cum spunea Goethe,
văzută bineînțeles ca activitate ce ne creează și ne
face liberi. În iubire, amintirea și utopia noastră.
(1984)
AXIS LIBRI
Expresii celebre
„Nasul Cleopatrei“
„Le nez de Cléopâtre“
„Cleopatra’s nose“
Regină a Egiptului (69-30
î.e.n.), Cleopatra a fost un
politician abil, preocupat de
refacerea regatului glorios
de altădată. Beneficiind de o
înfăţișare fizică minunată, își
va folosi graţiile în relaţiile
cu victorioșii reprezentanţi
Theodor Parapiru ai Romei: întâi, cu Iuliu
profesor, scriitor Caesar, care o sprijină
în ideea de consolidare
a regatului, apoi, după moartea lui la „idele lui
Marte”, 44 î.e.n., cu Marcus Antonius. Acesta va
alege Orientul pentru Cleopatra, de care îl va lega
o dragoste de referinţă în istoria și literatura vremii.
După înfrângerea de la Actium, în anul 31 î.e.n.,
când Antonius pierde rivalitatea cu Octavianus
An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
(nepotul lui Caesar și viitorul împărat Augustus),
Cleopatra se sinucide, moartea unind-o în eternitate
cu destinul lui Marcus Antonius.
„Nasul Cleopatrei” se referă la faptul că
respectivul organ fizic al reginei era mai mare decât
acceptau regulile nescrise ale armoniei. Răuvoitorii
au afirmat cu maliţie că o parte importantă a
atracţiei magnetice, a frumuseţii magnifice, a
efectului de fascinaţie paralizantă a Cleopatrei, era
conferită de această particularitate fizică. Acest sens
îl degajă și o celebră cugetare a lui Blaise Pascal:
„Nasul Cleopatrei: dacă ar fi fost mai scurt, alta ar fi
fost faţa pământului.”
„Nasul Cleopatrei” definește un detaliu
individualizant, cu aspect de element fizic
paradoxal, în aparenţă, în raport cu rigorile
admise, însă cu efect seducător decisiv.
49
 , , tie
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Dialog ziditor de suflet
Omagiu scriitorului Alexandru Lascarov-Moldovanu
O ședinţă de cenaclu.
Interiorul unei săli obișnuite
sau în camera unuia dintre
cenacliști.
Personajele: Mioara,
Alina, Georgiana, Gabriel,
Vasile, Daniel
Mioara: Astăzi, la ședinţa
noastră de cenaclu…
Gabriel: … proiect gândit
Livia Ciupercă
profesor, scriitor de ceva timp…
Alina: … și la care am
conlucrat…
Vasile: … fără a ne contrazice…
Georgiana: … conlucrarea-i conlucrare…
Mioara: Așadar, dragilor, de ce n-am încerca astăzi,
să-l aducem la timpul prezent pe unul dintre fiii acestei
urbe…
Gabriel: … fostă capitală de judeţ…
Alina: … mai ales…
Vasile: … unul dintre fiii care s-au născut, aici, foarte
de demult…
Georgiana: În noaptea de 4 spre 5 aprilie 1885.
Daniel: Câtă precizie!
Georgiana: Aceasta se numește documentare.
Mioara: Bineînţeles, e vorba de Alexandru
Lascarov-Moldovanu, îndrăgitul scriitor român…
Daniel: … din toate timpurile (se accentuează)…
Mioara: Tatăl, Alexandru Lascaroff…
Alina: Caligrafiat cu doi de „f ”
Vasile: … la acel timp…
Mioara: … funcţionar la Regia Monopolului
de Tutun, apoi, administrator financiar la Banca
„Prevederea” din Tecuci.
Georgiana: … adică, din urbea noastră…
Mioara: Mama, Zoe Ionescu (1884-1917), a fost fiica
marchitanului Anghel Ionescu din Bârlad, învăţătoare
și directoare a Școlii de Fete din urbea noastră.
Daniel: De altfel se știe, la vremea aceea, fiinţau școli
de băieţi și școli de fete. Ceva mai târziu, spre sfârșitul
secolului al XIX-lea, se vor crea școlile mixte.
Alina: Așa este! Acum, să lămurim (se adresează
sălii), pentru invitaţii noștri… Am folosit arhaismul
„marchitan”…
Vasile: Desigur, știm, adică știe toată lumea.
„Marchitan” înseamnă „negustor de mărunţișuri”!
Georgiana: Știţi, precum Tache, Ianke și Cadâr, din
comedia bârlădeanului Victor Ion Popa.
50
AXIS LIBRI
Gabriel: Superbă piesă!
Alina: O capodoperă… Da, da, Anul acesta
se împlinesc fix 80 de ani de la premierea acestei
comedii…
Gabriel: De mare succes și astăzi!
Mioara: Dar revenind, cum tatăl, om citit, umblat
prin lume și cu un mare respect pentru Școala
bârlădeană, are ambiţia ca și băieţii lui: George, Vintilă
și Alexandru să înveţe – ca și el – la Liceul „Gh. Roșca
Codreanu” din Bârlad.
Vasile: Numai că Alexandru, viitorul jurist și scriitor,
se va transfera de la Bârlad la Iași, în toamna anului
1889, începând din clasa a V-a de liceu și va absolvi
Liceul Naţional din Iași.
Georgiana: Și cum noi, anul acesta vorbim de
Centenarul Întregirii hotarelor României, ce s-a gândit
un liceu din Iași?! Ia să creăm și noi o „Alianţă a
Liceelor Centenare”!
Gabriel: Interesant proiect!
Alina: Da, care a și fost finalizat. De curând, 52 de
licee au devenit partenere la acest amplu proiect, printre
care și Colegiul Naţional, unde a învăţat Alexandru
Lascarov-Moldovanu…
Gabriel: Și un alt coleg de-al său, mai mare, ce e
drept, Mihail Sadoveanu.
Daniel: Știaţi că pe vremea când Sadoveanu era elev,
a compus imnul liceului?
Georgiana: Da, o mărturisește într-una din
amintirile sale chiar Alexandru Lascarov-Moldovanu.
Vasile: Sadoveanu, elevul, a compus acel imn – pe
muzica lui Carlo Mezzetti.
Mioara: Personal, mi-aș dori mult să pot să-l aduc
la timpul prezent pe Alexandru Lascarov-Moldovanu
și să-l întreb…
Vasile: Ce să-l întrebi?…
Mioara: Știu și eu, de exemplu, ce părere are despre
orașul nostru…
Gabriel: Nu te mai obosi! Cu ceva ani în urmă,
nepoata de soră a scriitorului, distinsa doamnă, avocat
Alexandrina Athanasiu, a rămas total dezamăgită, când
a revenit, aici, în Tecuci…
Alina: A fost cumva invitată de oficialităţi?
Georgiana: Nu, era pe vremea retrocedărilor…
Vasile: Și?...
Georgiana: A încercat, dar în zadar… Dezamăgită,
a renunţat… totalmente! De fapt, nu a fost interesată,
neapărat, de moștenire, dar a vrut să revadă casa
copilăriei mamei sale, Aurica, ultimul copil al familiei
Alexandru și Zoe Lascaroff.
Gabriel: E trist…
AXIS LIBRI
Vasile: Da, da. E trist, pentru că Ţara a trecut prin
frământări politice… Într-un timp când nu s-au preţuit
realizările înaintașilor…
Daniel: De fapt, astăzi… nu-i cam tot așa?...
Alina: … iar o casă impozantă, precum cea a familiei
Lascaroff, a avut destinaţii… despre care… nouă, astăzi,
ni se face, de-a dreptul, rușine…
Gabriel: Oricum, după cum știm… Alexandru
Lascarov-Moldovanu… a fost un neîntrecut
povestitor…
Mioara: Ce mult mi-ar plăcea să pot dialoga cu
domnia sa…
Alina: Uite ce-ţi propun… Întreabă-mă pe mine
(arată-n jurul ei), pe noi toţi, și – poate – îţi vom
îndeplini vreo dorinţă…
Mioara: Sigur?
Georgiana: Hai, încearcă!
Mioara: Ce a reprezentat pentru Dvs. scrisul?
Vasile: A răspuns la o așa întrebare, cândva, într-un
interviu. A spus cam așa: „Scrisul este pentru mine
respiraţia sufletului”.
Mioara: „Pentru cine scrieţi?”
Gabriel: „Scrisul fiind de esenţă spirituală, se înţelege
că el se duce, peste voia oricui, spre sufletele cititorilor.
Scriu, așadar, pentru aceste suflete. Altfel, n-aș mai
putea tipări manuscrisele”.
Mioara: „Credeţi în ceea ce scrieţi?”
Georgiana: „Cred, precum cred în cinstea sufletului
meu. N-aș putea scrie un rând măcar, dacă mai întâi
n-aș crede în ceea ce vreau să scriu. Rog să-mi fie iertată
această mărturisire, pe care n-aș fi făcut-o dacă nu eram
întrebat”!
(Cenacliștii se bucură, precum niște copii… și…
aplaudă, ușor, nezgomotos. Melancolia se citește pe
chipurile lor.)
Gabriel: De ce-ai rămas tristă, Mioara? Nu ţi-a
plăcut acest joc?…
Mioara: Vedeţi, voi, după acest mini-joc, chiar îmi
întrezărește și mie o întrebare, la care aș aștepta răspuns
de la Omul…
Alina: Dragă Mioara, asta nu e posibil, dar totuși…
Vasile: Îndrăznește, poate putem răspunde noi… în
locul juristului, scriitorului, publicistului Lascarov!...
Mioara (oftează adânc!): Știm cu toţii, după 1944,
scriitorului nu i s-a mai publicat nimic.
Vasile: Nimic!
Mioara: Dar el a continuat să scrie.
Gabriel: Da, știm aceasta de la biograful lui.
Vasile: Și-a scris mult, mult de tot.
Mioara: Toată opera lui, din perioada 1944-1971,
până la moarte, se află conservată în Biblioteca Sfântului
Sinod.
Georgiana: Da, din fericire…
Alina: ... doar dactilografiată…
Gabriel: … circa o sută de volume… bine legate,
inventariate…
An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Mioara: Asta-i dureroasa mea întrebare: Domnule
Lascarov, cum a fost posibil?
Georgiana: Of, Mioara!... Să-ncercăm (privește către
Daniel). Răspunde, tu, Daniel!
Daniel: În anii cei grei ai prigoanei, eu am fost
ocrotit de Măicuţa Domnului… Așa că… oameni
cu suflet de aur… mi-au fost în preajmă… Prietenul
Nicolae Malaxa… la plecarea, definitiv, din ţară…
nu m-a uitat… ca fost profesor al fiului său… ce-am
fost… Apoi, ani buni…cu voia Domnului… sub
protecţia duhovnicească a vrednicului de pomenire,
părintele Iosif Gafton… pe vremea când era Episcop
al Râmnicului și Argeșului…Acolo, la mănăstirea de
Râmnic… fraţii călugări… mi-au dactilografiat toate
manuscrisele…
Mioara: Cum?...
Daniel: În mare taină… într-ascuns…
Mioara: Și?...
Daniel: Și toate exemplarele – câte două-trei – erau
apoi dăruite prietenilor mei… de taină…
Mioara: Și Dvs. nu aţi păstrat niciun exemplar?
Daniel: Nicicum… stăteam cu chirie… de ici-
colo… Mai ales, după moartea dragei mele soţii…
Mamina mea cea dragă… în 1967… Nimic nu m-a mai
interesat…
Mioara: Dar cât aţi stat în București… nici măcar nu
aţi avut o casă a Dvs.!
Daniel: Nu, pe mine nu m-a interesat partea
materială. Încă de când l-am pierdut, cu mulţi ani în
urmă, pe fiul meu cel mare, Ionel, la vârsta de 19 ani…
un flăcău voinic…
Mioara: Căruia i-aţi dedicat o carte…
Daniel: Da, Tătunu…de fapt, toate-s adresate
copiilor și soţiei mele… celor dragi…
Mioara: Totuși, aţi avut o familie…
Daniel: Da, în anii cei cumpliţi… unul dintre fii
a preferat să plece… și-apoi… după alţi ani… îi va
răscumpăra… pe celălalt frate… și pe sora lui… Și-au
plecat în lumea liberă…
Mioara: Și-aţi rămas singur…
Daniel: O, nu, nu… cărţile mele… pe munte…
la vreun schit îndepărtat… Apoi, conferinţele mele
duminicale… la Biserica „Sfânta Ecaterina”… până
când Domnul m-a chemat la El… tot într-o zi de
aprilie… 1971!...
(Toate răspunsurile oferite de Daniel sunt voalate.)
Mioara: Și-acum… vă odihniţi la Bellu Militar…
alături de dragii Ionel, Zoica și Mamina!...
Daniel: Theodor și Mihai… departe… în
Argentina… Domnul fie cu ei!...
Mioara: Iar fiica, Ileana, la Lausanne, și ea, în liniștea
unui loc de veci…
Daniel: Atât rămâne după noi, copiii mei…
LINIȘTEA CĂRŢILOR. Nu uitaţi… odihniţi-vă în
liniștea cărţilor!
51
 , , tie AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Debuturi juvenile
Poeme
SUFLETUL CREAȚIEI iubiri!
Sunt un fluture venit din Te cânt și în poeme
amintire. Misteros Luceafăr în Universul mare al unei
Memoriile tuturor omeniri!
oamenilor
Stau ca un praf pe aripile Te văd în fiecare cuvânt din astă limbă
mele, Pe care o grăim adesea gândind în vorbe mari
Ca un scai lipit de Te văd în fiecare poet ales de tine
pantaloni Să-ţi ducă-n veșnicie albastrele-ţi cântări!
Și ca planetele de stele.
Te simt, poet al vieţii și-al morţii deopotrivă
Călătoresc spre tărâmuri Care în lumea noastră te născuși
Delia Gabriela Nazare neîmblânzite Te cânt în rânduri goale ce vor a fi umplute
elevă
Și mă purific… Pierdut printre coloane de-un infinit Brâncuși
Scap de amintirile desfrunzite
Care îmi îngreunează zborul. Și dacă astăzi un copil îţi scrie-un vers
Și-un dascăl bun ne spune-a ta poveste
Va trebui să plec peste sprâncenele dealurilor, E pentru c-ai rămas în Univers
Peste ochii oceanelor și până în inima Universului Poetul ce mereu ne dă de veste
Ca să găsesc raiul. De dincolo, din lumi întunecate
Îmi iau sufletu-n dinţi și plec. Dar luminate doar de harul tău
O amintire a poemelor pe care
Sunt acel fluture venit din amintire Acum le scrii doar pentru Dumnezeu!
Aripile mi le-ntind spre cer
Flămând de soare și de primavară CRĂCIUN DE POVESTE
Învăluit în viaţă și mister. Căsuţă cu povești, din ciocolată albă și fulgi topiţi
Pictez cu stele cerul de soare
și colorez grădina Răsare pe măsuţa cu cozonaci de rouă și din polen
insufletită azi de flori de rouă albă, de floare
cristale de lumină, gură de rai, Artista lună plină dansează printre stele, pe cer de
covor de frumuseţe în astă zi senină. sărbătoare
Curtenitoare stea de aur, ce dă nopţii culoare!
ECOLOGIE Iubirea dintre Soare și Luna delicată s-a scris pe
Să nu lăsăm copacii să se stingă cerul verde
S-aprindem stelele pe cer îndată Unde poetul nor…ce crede în povestea lor…s-a
Să rugăm Soarele cel bun, s-atingă scuturat de vânt
Planeta noastră mare, colorată! Ningând, ușor, grădinile pictate cu rouă, pe
Pământ!
Și să plantăm grădini de flori albastre
Ca cerul să se-aștearnă peste ele Dulceaţa cozonacului alunecă pe-o rază de lumină
Să zboare în văzduh păsări măiastre Eiberand mireasma suavă ce pare-a fi divină.
Iar apele să oglindească stele.
Parfum de iarnă blândă pe umeri de pământ
Natura, viaţa, aerul curat, planeta O gingașă pictură creată prin cuvânt
Să le păstrăm printr-o magie a iubirii Vedetă într-o lume în care frumuseţea
Frumoase, sănătoase și eterne Eternă și curată, alungă, azi, tristeţea…
Simbol nepreţuit la fericirii! Șoptește iarna rece, fiori de flori de gheaţă
Trecând ca o nălucă prin simpla noastră viaţă
EMINESCU Esenţă de mister, iubire și poveste
Te cânt în poezie A fost…și nu mai este!
Și-n florile albastre ce stau ca mărturie a unei vechi
52
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Debuturi juvenile

Povestiri

BUZE ȘI CENUȘĂ

A fost odată o căluţă pe Au zbughit-o din loc ca din pușcă. Cenușă s-a
nume Buze. Când se juca lovit de o piatră și piciorul îi sângera. Buze îl ajută
ea mai frumos pe pajiștea să se ridice și se urcară într-un copac. Somnul nu
însorită, apăru vecinul putea să se caţere, deși era pe jumătate leu. După
ei, Cenușă, un căluţ care ce au trecut prin această aventură, Buze și Cenușă
o necăjea adeseori. Se deveniră cei mai buni prieteni.
certau, deși mamele lor îi Într-o altă zi urcau pe un munte abrupt. Buze
îndemnau să fie prieteni. spuse că i se pare periculos, dar Cenușă zise că se
Cristina — De ce te învârtești pricepe să urce pe înălţimi. Buze exclamă:
Luca-Parapiru pe-aici, Buze? a luat-o — Mi se pare că ne aflăm pe un munte vulcanic!...
repede la întrebări În acea clipă, vulcanul erupse. Lava fierbinte se
Cenușă, indispus. Ai făcut insolaţie, sau n-ai dormit îndrepta spre cei doi pui de ponei. Cenușă o ajută
destul?... pe Buze să se adăpostească pe o stâncă înaltă. Lava
— Nu-mi place cum vorbești, Cenușă! Ești distruse zidul înălţat de Cenușă pentru jocurile
needucat și te exprimi urât! i-a răspuns Buze. lor. Reușiră să găsească o cărare neatinsă de foc și
— Ia mai termină cu observaţiile tale! s-a ajunseră acasă. Noaptea, înainte să adoarmă, fiecare
strâmbat la ea Cenușă. s-a gândit la celălalt.
— Hai să facem o întrecere! propuse Buze. După ce trecu timpul, crescură adulţi. Într-o zi,
— Știi bine că o să câștig eu! Cenușă a fost prins de oameni și dus la circ, unde au
Este adevărat că el câștiga mai des, dar trișa luând vrut să-l dreseze. Buze l-a descoperit din întâmplare
startul înaintea ei. și a deschis poarta cu coada, chiar dacă pare greu
— Profitor de starturi! spuse Buze. de crezut. Ei bine, dragi copii, circul acela era în
Și de data aceasta Cenușă a fost mai rapid. pădure. Buze l-a chemat pe Cenușă, care se aruncă
Mamele lor îi întrebară de ce nu se mai
duc la lac.
— Mă distrează faptul că o întrec pe
Buze.
— Nu-i frumos să te porţi astfel cu ea.
— Nu o mai supăra și mergeţi împreună
la lac!
— Bine, vom merge acolo, acceptă
Cenușă.
Porniră spre lac. Tocmai când au ajuns,
din lac a ţâșnit un somn uriaș care ieșise de
la frizerie.
— Ponei obraznici, aţi venit cumva să vă
mănânc? a răcnit somnul.

53
 , , tie
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
în braţele ei cu bucurie.
— Cum ai ajuns aici, Cenușă?
— Am fost capturat de cei de la Zoo, care apoi au
vrut să mă dreseze.
— Să plecăm cât mai repede, să nu ajungi pe
scenă!
HENDEN ȘI CEI PATRU CÂRNAŢI
Henden împreună cu cei patru cârnaţi și cu
prietena lui, Matilda, se jucau în casă. Mama vitregă
a Zânei a vrut să facă o ticăloșie și, când cei șase
prieteni au mers la plimbare, i-a transformat în
maimuţe pe Henden și pe Zâna Matilda, iar pe cei
patru cârnaţi în patru banane. Vrăjitoarea a râs și a
zburat pe mătura ei acasă.
Tot orașul a fost transformat într-o junglă. Bietul
maimuţoi Henden umbla acum cu cele patruzeci
de surori și cu cei treizeci de fraţi. Cei patru
cârnaţi, mai bine zis, cele patru banane fugeau de
oameni care, prin vrajă, au prins comportament
de maimuţe și voiau să-i mănânce. Matilda și cu
Henden căutau o cale de scăpare. Matilda zise că ar
trebui să o transforme pe vrăjitoare într-o banană și
să o mănânce. Henden a fost de părere că ar fi bine
să o otrăvească și apoi să o felieze, ca să fie siguri că
scapă de ea.
Dar niciun plan nu avea efect asupra vrăjitoarei.
Deodată, în tufiș se auziră ţipete. Când se
uitară, văzură acolo pe cele patru banane care se
ascunseseră.
54
AXIS LIBRI
Când auziră pașii îngrijitorului Dorel Tey, fugiră
în pădure și se ascunseră. Ajunseră acasă spre
bucuria celor dragi care erau foarte neliniștiţi. Buze
și Cenușă au hotărât să meargă numai împreună,
peste tot, până la adânci bătrâneţi, cum zic oamenii.
— Aud ceva în spatele tufișului! strigă Tetty. Vai!
Vai! Vai!...
Era acolo o maimuţică roșie.
— Bună, sunt Hersenbur, dar pe scurt, puteţi să-
mi ziceţi Harris.
Au plecat cu toţii, după ce Henden i-a spus ce
vrea. Și împreună au pornit cei șapte prieteni. S-a
auzit un pocnet în capul lui Henden.
— Nu-ţi fie frică! Sunt rudele mele care vă urează
„Bun venit!” i-a spus maimuţa roșie Harris, care știa
că ai lui aruncau cu fructe în oaspeţii care veneau în
vizită.
Mama lui Harris a spus că ea știa că Henden
și Matilda aflaseră că sunt alte persoane cei patru
cârnaţi. Și-au luat rămas bun de la Harris și plecară
în drumul lor de cârnaţi-banane, să rezolve vraja
prin care orașul lor fusese transformat în junglă și
oamenii în maimuţe.
După ce au navigat pe frunze de nufăr peste
mare, ajunseră la casa vrăjitoarei. Când aceasta nu a
fost atentă, i-au luat sticluţa cu poţiunea, au turnat-o
pe ei și toţi și-au recăpătat înfăţișările de oameni și
de cârnaţi, iar jungla a redevenit oraș.
S-au întors, apoi, acasă. Au desenat
aventurile prin care trecuseră și
au mâncat multe prăjituri ca să se
calmeze.
Nu uitaţi, copii, ei sunt prietenii
voștri Henden, Zâna Matilda și
cârnaţii Petty, Betty, Tetty și Detty,
orașul îl cunoașteţi, iar vrăjitoarea
o puteţi imagina dintr-o persoană
antipatică pe care o știţi.
AXIS LIBRI
După căderea băncilor (I)
D upă căderea băn-
cilor Lehman`s
Brothers criza își arătă
cu neînduplecare colții,
mușcând serios mai ales
pe cei din clasa de mijloc
din care mi se sugerase,
în diverse ocazii, că
făceam și eu parte. În
special după căsătoria
mea cu David Simpson,
Grigore Postelnicu cetățean American cu toate
scriitor drepturile, urmaș demn
al primilor coloniști sosiți
la bordul legendarei Mayflower. Locuiam într-o casă
mare, dichisită, în Westside, pentru care apucasem
să plătim doisprezece ani și mai aveam de plătit zece.
Casa avea multe camere spațioase, parchet din lemn
de stejar, garaj, piscină, gaz, încălzire prin pardoseală
și o centrală care funcționa fără greș, fiind setată să
pornească atunci când temperatura scădea sub 20
de grade. Era o centrală pe gaze, nu pe lemne, cum
avem acum. Ne-am construit chiar și ditamai piscina.
În această casă s-au născut și au crescut copii noștri
Olivia, Pamela și Johannis sau Olie, Pam și Jon cu
numele lor de alint. Dorințele noastre deveneau
repede realitate de parcă trăiam pe un tărâm vrăjit.
Dave strâmba din nas când auzea expresia tărâm
vrăjit, explicația lui fiind mai simplă: trăiam ceea ce se
cheamă Visul American. Adică totul pleacă de la o bază
materială solidă pe care construim o viață înfloritoare
sub toate aspectele. Sau, cum spunea iubitul vostru
Lenin, economicul este esența politicului. (Nu știu de
unde până unde iubitul nostru Lenin, era probabil un
mod ironic de-a ne aminti mie și mamei că veneam
din Europa de Est.) Așadar, în mare, toate mergeau
ca pe roate, copiii erau sănătoși, rezultatele lor școlare
foarte bune, iar Dave realiza venituri care, nouă, celor
din Europa de Est, ni se păreau amețitoare. Aproape
într-un cuvânt, ne simțeam fericiți și împliniți!
Până într-o zi, când, pe nepusă masă, lumea s-a
trezit confruntată cu tot felul de probleme. Dave avea
probleme, banca la care lucra avea probleme și, din
păcate, nici eu n-am fost scutită de ele. Chiar la câteva
luni după izbucnirea crizei mi-am pierdut locul de
muncă la Michigan Fiction, iar de atunci nu am mai fost
angajată full time, lucrând pe apucate, când și pe unde
se nimerea. Mai publicam articole prin diferite reviste,
An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
mai colaboram cu traduceri pentru diferite edituri,
dar cultura era prima care resimțea din plin unda de
șoc a crizei, dovedindu-se cea mai vulnerabilă. Cât de
greu atârnau acum cheltuielile cu formarea copiilor,
billurile tot mai greu de plătit, întreținerea casei, bona,
menajera, toate se dovediră peste noapte un lux inutil
și costisitor. În decurs de câteva luni piața imobiliară
se prăbuși pur și simplu, valoarea casei se înjumătăți,
câștigurile se diminuară, în timp ce ratele noastre erau
la fel. Ba se și măriră, cu toate că Dave se zbătea să le
țină sub control. Ce undă de șoc ne zgâlțâi fără de veste,
ce dezamăgire, ce trezire cruntă a fost pentru noi toți!
Casa noastră dragă din Westside a rămas undeva
în urmă, iar noi ne-am pomenit hodoronc-tronc
în Eastside. La început copiii nici nu voiau să audă
de mutare. Cum să lase ei în urmă școala lor dragă,
cu profesorii și prietenii alături de care își trăiseră
copilăria. Mama trăia și ea adevărate momente de
panică. Nici eu nu aș fi vrut să plecăm din Westside,
dar în adâncul sufletului știam că zilele noastre acolo
erau numărate. Ne făcusem planul de-a vinde la un preț
bun vila și de-a cumpăra o locuință mai mică unde să
ne continuăm viața ca și cum ipoteca, datoriile, criza
în general, nici nu ar fi existat. Din păcate, lucrurile
au mers din ce în ce mai prost, iar eu m-am opus
să vindem la jumătate de preț. Nu știam mare lucru
despre piața imobiliară americană și insistența mea
de-a obține măcar jumătate de preț ne-a costat enorm.
Nu înțelegeam ce se întâmplă, unde naiba dispăruseră
posibilii cumpărători și de ce ni se spunea că ne-am
lăsat duși de val. „Casele mari în asemenea perioade
devin greu vandabile, încerca Dave să ne dea curaj. Pe
vreme de criză toți se scormonesc adânc în buzunare,
lumea își vine în fire după boomul imobiliar și toți
caută case mici și ușor de întreținut. Criza va trece
și toate vor reveni la normal în câteva luni”. Eu mai
speram ca el să aibă dreptate, dar în sinea mea se
înfiripa tot mai pregnant gândul că nu-i vorba de criză,
ci de o psihoză întreținută cu bună știință de rechinii
imobiliari sau de nu știu ce forțe oculte care urmăreau
cu tot dinadinsul să profite de necazul oamenilor.
Eventualii cumpărători se răriră cu totul, iar cei care
veneau să vadă casa simțeau că suntem sub presiune și
ne ofereau prețuri ridicole.
În schimb, casele mici erau tot mai căutate și
cumpărarea unei case potrivite pentru noi se dovedi
mai anevoioasă decât am fi crezut. Când am fost
de acord să vindem a fost prea târziu și practic am
55
 , , tie
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
pierdut tot ce agonisisem aproape douăzeci de ani.
Pentru prima oară am avut dispute groaznice cu Dave,
care mă învinovățea pentru tergiversare. Exact din
acea perioadă am simțit un soi de răceală în privirea
lui, o anumită lipsă de încredere în capacitatea mea
de-a cunoaște și a mă adapta la condițiile societății
americane. Eu m-am închis în mine, încercând să-mi
vin în fire și să caut aliați. Mi se părea o jecmăneală
pe față, o tâlhărie la drumul mare, o înșelăciune de
cea mai joasă speță. Nu-mi dădeam deloc seama de
ce instituțiile statului nu interveneau, de ce autoritățile
se făceau că plouă, complet depășite de situație. Am
reușit să mă raliez unor organizații care luptau pentru
recuperarea caselor și chiar intenționam să merg să
demonstrez alături de cei de pe Wall Street. Apoi căzu
ca un trăsnet vestea că poliția intervenise în forță și
mișcarea Occupy Wall Street, ultima noastră nădejde,
practic fusese spulberată. A fost un coșmar care a durat
ani de zile și din care nu m-am trezit cu adevărat nici
în ziua de azi. Mă simțeam la fel de umilită și urgisită
ca în România, când am fost exmatriculată fiindcă
tatăl meu avusese ieșirea aceea de groază, împrăștiind
manifeste pe împotriva lui Ceaușescu pe Bulevardul
Socialismului. Eram dintr-o dată aruncată într-o altă
lume, învinovățită pentru o vină grea, capitală. Lumea
ne trata cu indiferență rece, puținii prieteni rămași ne
evitau, rudele țineau ușile închise și nu voiau să știe
de noi, despre care spuneau că ne-am întins mai mult
decât ne ținea plapuma.
Exact atunci Dave primi un telefon de la mătușa
Nadia, care-l chema imperios să o viziteze, fiind pe
patul de moarte. Dave îmi vorbi cu însuflețire ore
întregi despre aristocratica mătușă Nadia, cea care
deținea multe proprietăți, mine și păduri, nenumărate
case, într-un cuvânt, o avere impresionantă.
Momentele petrecute de el alături de mătușa Nadia
erau puține, dar prin ceața amintirilor răzbăteau
totuși forța ei, hotărârea, statura impresionantă, și
nu în ultimul rând o sănătate de fier, fapt pentru
care o viață întreagă a evitat doctorii și nu i-a primit
în casă decât în calitate de prieteni. După moartea
primului soț, Nathaniel Simpson, fratele tatălui lui
Dave, mătușa Nadia a suferit cel mai mult și a trecut
prin momente de mare cumpănă. În mod repetat de
Ziua Recunoștinței își chema rudele și făcea anumite
aranjamente testamentare care aveau valabilitate
doar un an de zile. Dacă lucrurile erau bune și nimic
fatidic nu se întâmpla, rudele erau din nou invitate la
următoarea sărbătoare de Ziua Recunoștinței când
se făceau alte dispoziții testamentare. Nici acum nu-
mi este prea clar de ce alesese tocmai această zi, atâta
timp cât întrunirile nu se lăsau cu friptură de curcan,
plăcintă de dovleac, porumb fiert sau jeleuri din fructe
56
AXIS LIBRI
de pădure! Nici nu făceau vreo trimitere la descinderea
în Lumea Nouă, când indieni săritori au întins o mână
de ajutor primilor coloniști europeni căzuți ca din lună
în plină iarnă, salvându-i de la moarte sigură. O fi o
confirmare a zicalei românești că pe cine nu lași să
moară nu te lasă să trăiești? Sau e vorba aici de acea
paradigmă a vieții potrivit căreia trebuie mai întâi să-ți
fie a naibii de greu ca după aceea să știi ce-i binele, iar
salvatorul să ți se pară un adevărat înger păzitor? Brrr,
eram tot mai înclinată să adopt a doua variantă, căci în
sinea mea nu mai vedeam soluția izbăvitoare decât de
la un înger. (Mă simțeam calificată în această privință,
aveam oarecare experiență, căci la fel s-au desfășurat
lucrurile și în România, când președintele Ronald
Reagan a intervenit în favoarea noastră in extremis,
ca un adevărat înger salvator.) Dave strâmba din nas
la ideea de înger salvator și se adâncea cu și mai mult
avânt în calcularea ratelor, eșalonarea datoriilor și
salvarea bunurilor care se mai puteau salva.
De fapt, oamenii erau tot mai îndârjiți în a căuta
soluții prin care să se pună la adăpost în fața crizei,
care ajunsese de neoprit, călcând totul în picioare.
Astfel, Dave avu ideea salvatoare de a-și aminti în
sfârșit de mătușa Nadia, o felicită în scris de Crăciun
și de Paști și în consecință avu bucuria să fie pentru
prima oară invitat și el. Ah, mătușa Nadia, cum am
putut noi să uităm de tine! De câteva zile Dave radia
de bucurie și cu chipul răvășit de emoție mă tot zorea
să mă pregătesc din toate punctele de vedere pentru a
merge la data și ora fixate. Nu se gândea și nu vorbea
decât de mătușa sa. „Punctualitatea și ținuta sunt
foarte importante în astfel de cazuri”, îmi reamintea
Dave, stând cu gura pe mine de cum se înființa în
casă. Eu aveam de scris niște rapoarte la o editură unde
fusesem angajată cu jumătate de normă ca referent
pentru cărțile din Europa de Est. În plus, așteptam
niște vizitatori din Chicago, oameni de afaceri cu dare
de mână, care voiau să vadă casa din Westside pentru
o eventuală cumpărare. Pe de altă parte, Dave își mai
făcuse iluzii cu rudele lui și mă mai cărase pe la nu
știu ce unchi bogați care, chipurile, îi promiteau marea
cu sarea. Dar nu se concretizase nimic, iar noi, realiștii
plini de modestie temătoare, cei veniți din Europa de
Est, ne arătam tot mai sceptici. Prin urmare eu una
nu aveam chef de alte rubedenii înstărite, nespus de
bănuitoare și circumspecte. „Nu înțelegi, e pe patul
de moarte, mă soma el ridicând tonul. Momentele
grele sudează cuplurile. E musai să mergem amândoi,
altminteri nu are nici un rost să ne mai facem iluzii că
ne vom mai reveni din încleștarea cu criza”.
Pe drum continua să-mi spună tot felul de lucruri
despre această femeie aprigă și aventuroasă, plină
de excentricități. Mă sfătuia să nu-mi dau în vileag
AXIS LIBRI
slăbiciunile, necazurile, că sunt șomeră sau, Doamne
ferește, că avem nevoie de bani. Ci să spun că sunt
freelancer și să mă arăt aplecată spre cultură și să fiu cât
mai stilată. Era, după cum îmi explica Dave, o mlădiță
a vechii aristocrații ruse, o femeie simandicoasă și, în
același timp, plină de arțag în relațiile cu neamurile,
dar care donase, se zice, o adevărată avere mișcării
feministe și sindicatelor. În același timp avusese mult
de furcă la viața ei cu autoritățile americane, pe care le
considera prea împăciuitoare în relațiile cu sovieticii.
Se căsătorise de mai multe ori cu oameni cu poziții și
stare, a știut să profite de pe urma lor, alegându-se cu
câte ceva de la fiecare. Ultimul ei soț fusese senatorul
Sam McPortis, cel care, după cum sugera chiar mătușa
Nadia, pornise o adevărată campanie de salvare a
lui Bill Clinton, când acesta era pe punctul de-a fi
suspendat din cauza penibilului trabuc și a amețitei de
Monica Lewinsky. În schimb nu a avut noroc de copii,
lucru pe care soții i-l reproșau și ducea iremediabil la
ruperea căsătoriilor. Ah, mătușă Nadia, Dumnezeu
te-a scos în calea noastră!
După o călătorie de jumătate de oră spre Eastside,
am ajuns într-o zonă cu coline, pâlcuri de pini și
impozantele reședințe ale celor cu dare de mână.
Pe Crescent Road 47 Dave opri mașina în fața unei
clădiri masive, cu fronton doric și coloane albe și
cu doi vulturi sculptați din marmură lângă scări.
Apoi, cuprinzându-mă pe după umeri, îmi șopti:
„Simt că Visul American e la el acasă în această zonă
binecuvântată de Dumnezeu. Azi ești sărac, mâine
poți fi bogat. Mie-mi spune inima că acest palat va fi al
nostru până la adânci bătrâneți”.
Imediat ne preluă un majordom îmbrăcat în haine
galonate cu tot felul de eghileți și șnururi de aur, care
ne spuse că mătușa Nadia abia așteaptă să ne vadă și
ne rugă să-l urmăm. Dar în loc să găsim o bătrână
zăcând pe patul de moarte și dictându-și testamentul
cu ultimele puteri, furăm invitați într-un salon mare
unde mai erau niște unchi, mătuși, veri și nepoți de-ai
lui Dave, toți la patru ace, toți așteptând pe gânduri,
afișând un aer preocupat. Pe mulți îi cunoșteam, dar
erau și câțiva pe care nu-i văzusem în viața mea. Nu
au fost exclamații de surpriză, nimeni nu s-a arătat
încântat să ne vadă, nu vorbea și nu se mișca nimeni.
Dave îmi șopti că trebuie să fim discreți, cuviincioși
și să așteptăm în liniște, cum de altfel făcea toată
lumea, care încremenise într-o așteptare încordată.
Chiar și cei mici, trei băieți și o fetișcană, toți de vreo
zece, doisprezece ani, se scufundaseră în fotolii, uimiți
și ei de opulența salonului și de solemnitatea de pe
chipurile părinților. Am văzut-o pe Josephine, sora
mai mare a lui Dave, în casa căreia am locuit în primele
trei luni după căsătorie, drept care mă îndreptai spre
An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
ea cu mâinile întinse. În spatele ei, gras și transpirând
abundent, venea unchiul Jeremy, cel care administra
patru magazine și era toată ziua pe fugă. Nu stătea
locului, zicând că dacă stai îți stă norocul și te ajunge
vreo criză astmatică din urmă. De stat nu stătea, dar
astmul l-a prins bine de tot și la cei nici șaizeci de ani ai
săi se mișca și respira tot mai greu.
Îmbrățișai pe Josephine și pe cumnatul Jeremy și
voiam să-i întreb cum o mai duc. Dar Dave îi salută
în grabă, ridicând două degete și fluturându-le cu
discreție în semn de victorie, după care mă trase de
mână în cealaltă latură a salonului. Privii nedumerită
spre Dave și acceptai să-l urmez numai după ce văzui
că nici Josephine, nici cumnatul Jeremy nu aveau chef
de noi, fiind prea preocupați cu ce avea să se întâmple
în ziua aceea. Dave își ceru iertare pentru grabă și mă
informă că există o camera de luat vederi și că mătușa
Nadia, chiar dacă e pe patul de moarte, e cu ochii pe noi
tot timpul. Din dorința de-a mă asigura de cele spuse
de Dave și probabil pentru a mă orienta mai bine, îmi
rotii capul între cele două oglinzi venețiene enorme
dintre extremități, care amplificau impresia de spațiu
imens, cu vitralii, stucaturi dichisite și feronerie în stil
baroc pe scările care duceau în toate direcțiile. Abia
reușii să-mi înăbuș un oftat plin de uimire văzând cele
șase cariatide zdrahoance, cu ochi alungiți și pomeți
înalți, care susțineau cu osârdie tavanul imens. Îmi
plăcea chipul lor surâzător, dar nu-mi plăcea că aveau
mâini și picioare groase de salahori care sapă șanțuri.
Pe urmă îmi dădui seama că artistul păcătuise prin
lipsă de imaginație din moment ce toate cariatidele
semănau între ele bucățică tăiată, doar ultima fiind
mai subțirică și mai de Doamne ajută. În nișele laterale
se vedeau statui ornate cu mere de aur în brațe și lauri
prin păr care păreau executate tot din aur. Ce prostie,
mi-am spus, să cheltuiești o groază de bani și să obții
de la artiști de mâna a doua doar opere kitschioase.
Iarăși fui atenționată de Dave să nu mai scot tot felul
de exclamații și să privesc cu mai multă discreție în jur.
Apoi ușa salonului s-a deschis și, sprijinindu-se în
bastonul de bambus încrustat cu pietre prețioase, își
făcu apariția chiar mătușa Nadia în persoană, urmată
îndeaproape de majordomul îngalonat, care ducea
un laptop sub braț și un coș de nuiele acoperit cu un
frumos ștergar cu motive florale rusești. Acesta trase
scaunul, se înclină, așeză coșul și calculatorul pe masă
în fața baronesei, se înclină și ieși cu un căznit aer de
distincție. Vrui să mulțumesc pentru că ni se permitea
mie și lui Dave să venim pe aceste meleaguri minunate,
îngrijite și administrate cu iubire și pricepere, dar Dave
mă trase de mânecă și mă rugă șoptit să mă adresez
mătușii Nadia numai atunci când sunt întrebată.
(Va urma)
57
 , , tie
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Faţa nevăzută a vieţii în azil (II)
D upă Jurământ a
urmat
Profesorii ne-au promis
licenţa.
angajări sau cum ar spune
vorbele străvechi „marea
cu sarea” dar în momentul
expunerii orale a licenţei
legătura cu școala s-a rupt
brusc.
Nimeni și nimic nu a
mai avut valoare. Braţele
Marcela Barbu
publicistă și podurile de flori oferite
profesorilor(la sugestiile
acestora), cadourile cu fast și valoare, festivităţile au
rămas doar amintiri.
O colegă care făcuse stadii prelungite în farmaciile
unei farmaciste profesoare în ideea că va fi angajată a
întrebat:
„— Mie când îmi faceţi angajarea?
— Cine ţi-a spus că angajez?”
De fapt asta fusese o promisiune în baza căreia
colega mea muncise mult și neremunerat.
Eu am avut ocazia să fac voluntariat în două lanţuri
de farmacii nu foarte mari în Galaţi.
Am ales unul care părea decent. Un lanţ format din
trei farmacii. Una în Mazepa, una în micro 19 și una
undeva la ţară.
Ele aparţineau aceleiași familii. Mama, fiul și fiica
deţineau câte o farmacie.
O lună de zile m-am dus tură lungă, program
normal, zi de zi.
În acea perioadă născuse patroana și atunci am
avut ocazia să constat că bogaţii cerșesc iar marea
majoritate a săracilor își poartă neajunsurile cu
demnitate.
Nu știu cum e tradiţia altor popoare sau altor
religii dar creștin-ortodocșii nu ies din casă cu copilul
nebotezat decât cel mult la medic în caz de urgenţă.
Când am născut eu venea asistenta pediatră în
prima lună de zile aproape zi de zi acasă pentru a
verifica dezvoltarea și starea clinică a nou-născutului
și a-mi da sfaturi.
Farmacista a plecat într-o zi din farmacie și după
alte două zile a revenit spunând că nou-născuta a
rămas cu proaspătul tătic în casă iar ea a venit la
farmacie să stea puţin pe canapea să se recreeze.
În cele două zile dăduse o fugă să nască.
58
AXIS LIBRI
Apoi a revenit din ce în ce mai des pe la farmacie și
ne-a anunţat de două-trei ori că trece cu fata să ne-o
arate.
Nu prea am înţeles în prima fază de ce trebuie
să ne fie arătat copilul prin vizite anunţate oficial în
prealabil.
Pe vremea copilăriei și adolescenţei mele, vara pe
litoral erau oameni cu diverse obiecte de butaforie
cu care erai fotografiat contracost, dar și oameni care
aduceau diverse animale mai mult sau mai puţin
exotice, dar în special maimuţe.
Le îmbrăcau eventual cu un tricou de marinar
adaptat mărimilor lor, cu o beretă pe cap și strigau:
„— A venit coloru’ pentru tot poporu’!” sau
— Faceţi poze cu maimuţa!” și scoteau bănuţi
chinuind prin soare bietul animal prost hrănit, obosit
și cu blăniţa tocită de vârstă.
Cam asta dorea doamna să facă cu „maimuţa”
nou-nascută.
Să vină, să o arate iar în funcţie de mărimea
salariului și a funcţiei era stabilit „tariful” sau așa-
numitul „noroc al copilului”.
Farmacistele aveau obligaţia de a pune câte 100
de lei iar asistentele și femeia de serviciu, care era și
servitoarea de acasă, câte 50 de lei.
Probabil și pentru mine ca asistent voluntar tariful
era tot 50 de lei dar eu nu doream „poză cu maimuţa”
și nici nu îmi permiteam acel lux.
În consecinţă, am încălcat tradiţia nou-instaurată
și nu am introdus în scutec „norocul copilului”.
Cheltuielile cu licenţa și fastul caroldavilist
îmi epuizaseră orice resursă financiară și înotam
voinicește în datorii.
Am vândut în acel moment cel mai de preţ obiect
pe care îl purtam la gât. Un lănţișor cu un pandant
în care erau cuprinse patru diamante ca să pot face
faţă cheltuielilor cotidiene. Cândva spusesem că nici
măcar nu voi avea puterea să îl las cuiva moștenire,
atât de mult iubeam acel obiect. Cand l-am scos de la
gât am rupt o bucată din inima mea.
La sfârșitul lunii februarie 2010, în seara de 23
februarie a început o poveste minunată de dragoste
pe internet care a durat 9 luni, la 9 luni „copilul” s-a
născut mort.
El era navigator și cu un port-container
transoceanic făcea curse regulate China-Africa de
Sud.
AXIS LIBRI
În martie, înainte de a veni în ţară m-a sunat pe
telefon de câteva ori să mă întrebe ce să îmi aducă din
cursă. Cum aș fi putut să îi cer ceva? Ce drept aveam
să cer? Ultimul apel telefonic a venit dintr-un mall din
Cape –Town. Era disperat. Caut să îţi cumpăr ceva și
nu reușesc să mă descurc. Și l-am provocat la un joc.
„— Cumpără-mi ce reprezint eu pentru tine!”
Am auzit cum a răsuflat ușurat și i-am simţit
zâmbetul pe chip.
După două săptămâni, într-o cameră a hotelului
„Mona” din Sinaia, în faţa oglinzii, Traian îmi încheia
la ceafă un lănţișor fin, filigranat, din aur alb, aur
galben și aur roz de care era atârnat pandantul fin
alcătuit din patru diamante.
În aceeași perioadă a fost aniversarea zilei de
naștere a unei farmaciste. Era persoana cu care
empatizam cel mai bine. Deși era singura farmacistă
în afară de patroană suferea cel mai mult, era cea mai
umilită.
Am cumpărat un buchet mare de crini, tuberoze
și crizanteme albe și i l-am oferit. Mă îndruma, mă
sfătuia, mă iniţia în tainele meseriei deoarece nu prea
coincide ce înveţi în școală cu ce e în farmacie.
Poate chiar era prea puţin faţă de cât ar fi meritat.
În acea dimineaţă au apărut în laborator două
buchete de flori. Unul de la mine, celălalt mai modest
de la femeia de serviciu.
Nimic altceva, de la nimeni. Doar câte un “La mulţi
ani!” aruncat printre dinţi.
Toată lumea a întrebat-o de unde are frumosul
buchet alb care cu parfumul său reușise să anihileze
mirosurile clinice ale substanţelor din laborator.
Plină de zâmbet și mai frumoasă decât buchetul
festiv a spus că e de la mine.
Pe la orele 12 a apărut patroana. Privire rece de
reptilă, zâmbet asemănător cu al unui câine care
mârăie îndârjit.
Urâţenia din suflet i s-a revărsat ca o spumă
murdară pe faţă când a dat cu ochii de flori.
A cerut partea ei de mâncare comandată la o firmă
de catering de către farmacista aniversată, o dorea la
pachet, își amintise că e mamă și are un copil în casă.
Nu a reușit să improvizeze nici cea mai umilă
urare dar ne-a amintit că se risipește apa de la
aparatul de aer condiţionat din bidonul legat de un
tub de plastic, în afară, lângă zidul clădirii. Trebuia
schimbat bidonul.
Toată apa reziduală provenită de la aparatul de aer
condiţionat se refolosea în farmacie. Se udau plantele,
se spăla pe jos, se mai spălau ustensile… fiecare strop
de apă se reutiliza.
An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Doar în sticla cu apă plată ce era pusă pe masă pentru
ca pacienţii să îsi poată administra medicamentele nu
era apă reziduală ci de la robinet.
Și-a luat mâncarea și a plecat.
A doua zi am fost chemată la ea în cabinet pentru a
fi “trasă de urechi” după cum numeau angajatele acea
muștruluială.
„— Cine mama dracului vă credeţi doamnă de
vă permiteţi să dăruiţi flori în farmacia mea? Noi nu
tolerăm asemenea comportament extravagant. Aţi
venit aici să ne stricaţi obiceiurile. Aici nu se acceptă
dialogul între colege, comunicarea, iar singura
persoană care primește flori și cadouri sunt eu!”
Am înţeles ce trebuia să înteleg. Mama dumneaei îi
dăruise o farmacie și o diplomă de farmacist dar nu au
mai rămas bani și pentru a-i cumpăra Codul bunelor
maniere.
Am păstrat distanţa mare între mine și dumneaei.
Cremele cosmetice cu venin de viperă sunt extrem
de scumpe dar eu nu voiam să ajungă pe mine vreo
picătură din veninul de pe buzele acelei femei.
Farmacista care primise acel buchet de flori era pe
hol și a auzit totul. Și poate nu doar ea ci și trecătorii
de pe stradă și vecinii de la etajul patru că tot eram la
parter..
După câteva zile a venit mama ei și mi-a spus că
nu își permite să angajeze încă o persoană, deși asta își
dorea cu o lună mai înainte.
Probabil erau în criză financiară profundă dacă
„cerșeau” cu un nou-născut în braţe.
Am iesit pe ușă scârbită de mizeria umană
înglobată într-un loc în care curăţenia ar trebui să fie
absolută și la propriu și la figurat.
Am profitat de ochelarii mei de soare și abia după
ce m-am îndepărtat am dat libertate lacrimilor să se
reverse.
Nu era dezamăgire, ci doar neputinţa de a admite
că am muncit o lună de zile pentru niște reziduri
sociale dar și de ușurare că am scos din existenţa mea
asemenea fiinţe.
În plus sinceritatea și francheţea mea nu m-ar fi
lăsat să fac complimente gratuite și false doar să intru
în graţiile cuiva.
Și eu am fost însărcinată de două ori și știu că
atât ultimul trimestru de sarcină cât și lăuzia nu ne
transformă în niște fotomodele. Cu atât mai mult
când o femeie dă naștere unui copil la treizeci și plus
destui ani.
Extremităţile sunt umflate, chiar diforme,
cloasma gravidică amprentează chipul, retenţia de
apă pune stăpânire pe întreaga fizionomie, deci:
59
 , , tie
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
„Ptiu, dar lasă că nu te deochi eu, ești frumoasă
cum nu am mai văzut pe nimeni…” nu își are locul,
nu atunci.
Știam că este undeva un loc în care este nevoie de
oameni ca mine și în care voi fi omul potrivit la locul
potrivit.
Acest lucru era una din garanţiile pe care le aveam
asupra vieţii mele.
M-am odihnit 2-3 săptămâni dar ideea de a
parazita nu se potrivește persoanei mele.
Fără succese și atribuţii mă usuc ca o plantă.
Ceea ce mai știam era că voi avea multă treabă în
viitorul apropiat și pentru asta am ales să mă ocup de
treburile casnice.
Pentru prima dată în viaţă, singură, am decis să fiu
zidarul și zugravul propriei locuinţe.
În lipsa unui bărbat, cu atât mai mult a unui bărbat
gospodar și priceput am decis să iau eu singură „taurul
de coarne”.
Am fost la un magazin de specialitate și știind tot
ce mi-ar trebui și suprafeţele care trebuiau renovate
am cerut un deviz să știu cât m-ar costa materialele de
construcţie și curăţenie.
După ce mi-a spus costul care se ridică la 300 lei,
vânzătoarea m-a întrebat de ce nu a venit domnul.
— Care domn? De ce ar fi trebuit să vină un domn?
— Domnul care va lucra cu aceste materiale.
Era printre puţinele dăţi când pentru cineva conta
cine face aceste lucrări. Lucrările de renovare sunt
executate doar de bărbaţi? O femeie e de regulă mai
neîndemânatică decât un bărbat? Poate doar dacă nu
a apucat să i se usuce lacul de unghii.
Eu puteam, doream și știam.
Mândră și sigură de mine am spus:
— De aproape 20 de ani în casa mea eu sunt și
domnul și doamna.
Mi-am luat cumpărăturile și ajunsă acasă m-am
apucat de lucru.
Primele trei nopţi am dormit cu ziare pe jos și
cu șpaclu la cap. Erau totuși 4 camere, 3 balcoane, o
bucătărie, 2 băi…
Am decojit tapetul, am adus pereţii la tencuială,
am dat gled și astfel în 9 zile apartamentul meu era
curat, proaspăt și frumos mirositor.
Poate un meseriaș calificat ar fi făcut mai frumos și
mai bine dar nu mi-a fost rușine cu munca mea.
Abia după primele 5 covoare spălate pe scândură
la baie am realizat că am totuși mâini de femeie, că am
avut mâini de femeie.
Am simţit asta când soda din săpunul de rufe și
detergent a atins zonele în care fusese cândva piele și a
început să mă usture.
60
AXIS LIBRI
Cineva a întrebat de ce mă grăbesc să fac atâta
treabă într-un timp atât de scurt.
— Pentru că după voi începe serviciul și nu voi mai
avea timp.
— Bine dar nu ai nicio promisiune, niciun
aranjament.
— Este, chiar dacă nu e confirmat. Îl presimt.
Acea cineva a zâmbit dar eu eram perfect conștientă
de presentimentele mele și eram convinsă de ele.
Am terminat treaba de interior și alte 10 zile m-am
aerisit la curte preparând conserve pentru iarnă și
vinul.
Atmosferă plină de energie și veselie. Doi bărbaţi
și două femei cărând cu zâmbetul pe buze găleţi
cu struguri aurii și lipicioși, cu boabe rotunde și
onctuoase.
Poate am obosit puţin dar eram fericiţi.
Acum unul din noi nu mai e. A plecat către o lume
mai bună în primăvară când primele frunze noi ale
viţei se deschideau timide.
O seară de primăvară neguroasă și puţin vânt. La
poartă conform tradiţiilor se zbătea o flamură neagră.
Pe trotuarul din faţa porţii erau desenate cu cretă albă
și stângăcie câteva flori și un ultim gând: „Pentru
nenea Sandu! Te iubim!”
Și nenea Sandu îi iubise. Ne iubise pe toţi dar în
mod deosebit copiii și câinii.
Fusese un om sărac dar mai bogat sufletește și mai
plin de iubire decât orice alt om.
Nenea Sandu a plecat dintre noi repede și discret în
primele zile ale lui aprilie.
Am terminat treaba. Și pe afară și înăuntru era
curat.
Doar sufletul meu era puţin dezordonat și îmbâcsit.
Aveam nevoie de ceva nou și noul nu a întârziat.
Hoinărind pe internet l-am descoperit pe Cătălin
Manea, omul care în seminarii îi învaţă pe oameni
să lupte împotriva gândurilor care precum niște
oști străine le cotropesc sufletele, gândurile care îi
hărţuiesc și le înmormântează spiritele.
Trei ore am stat neclintită pe scaun și nu m-am
gândit la necesităţile mele fiziologice, la noaptea care
se instalase în toată plenitudinea dar pentru prima
oară nu mai era opacă.
Am fost singură printre oameni cu care empatizam
și levitam în jurul aceluiași nucleu, în jurul băiatului
slăbuţ dar cu aură angelică care promova spiritul și
divinitatea.
Ne-am despărţit cu câte un bună seara, drept epilog
după o lecţie despre a învăţa să trăim frumos.
(Va urma)
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Eminescu

Fulgii mângâiați de vânt, În lirice stihuiri a cântat-o pe femeie

ușor-ușor se legănau
Cu mantaua lor cea albă
acopereau pământul
Lacul nu mai scânteia,
nuferii galbeni înghețau
Iarnă grea la Ipotești, unde
s-a născut poetul.
Eminescu, ce a dat viață
Gheorghe Ifrim dulcei limbi române
poet Geniul lui plutește încă pe
întinsul univers
Și-a cuprins în farmec lumea cea de azi, de mâine
Strălucirea stelelor și-a nestematelor în viers.
În alte lumi ce nu le știm, cu gândirea a pătruns
Prin spații largi, fără zenit, supremă odisee
La atâtea necunoașteri a-ncercat să dea răspuns
Icoana stelei ce-a murit nu se mai vede, nu e.
Călătorind prin galaxii o cale atât de lungă
Prin depărtări astrale, cu cer senin, cu stele nins
„Că mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă”
Iar pe mormântul lui, sub tei, o candelă s-a aprins.
Când a văzut în ochii ei străluciri de pietre rari
Foc de dragoste aprins de o singură scânteie
Unde ești iubita mea, vino lângă mine, apari...
Dorința ce a avut s-a împlinit și la izvor
Mândră, a venit iubita, vânt ușor sufla prin crâng
Însetați să bea licoarea unor clipe de amor
Pân’ seara, târziu în noapte, focul dragostei îl sting.
Pierdută în îmbrățișări, îți lasă pradă gura
Sărutând buzele-i dulci, păru-i mângâia cu mâna
Pe când corpu-i zvelt și galeș de iubire tremura
Luna, umbra nopții negre, în poiană lumina.
A râs, a plâns și a suferit mai întotdeaună
Pentru o femeie dragă, pentru țară și pământ
De la Nistru la Tisa, România să rămână
A românilor în viață și a celor din mormânt.
Obosit de-a vieții soartă, crud destin pe-acest
pământ
Loc de taină veșnică, la marginea unei alei
În pământul sfânt al țării s-odihnește în mormânt
Peste care vântul cerne toamna frunzele din tei.

A văzut luceafărul cum s-a cufundat în mare

Alunecând, chemat fiind, pe-o rază de lumină
După fereastră, la castel, în
fața lui răsare
Copila ce-i spunea în vis „de
ce nu vii tu, vină!”

Inima a suferit de dragoste și

iubire
Ochii triști și înamorați au
plâns cu lacrimi fierbinți
Pentru o speranță vie, un
strop de fericire
Pentru o iubită mândră, „ca
fecioara între sfinți”.

61
 , , tie AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Timpul zero, prima verba

Prima verba, timpul zero

Motto:
„Someone once told me that if you want to have a good end, it all depends on where
your story ends.” - Anonymus

2. „When I was a young man, I had liberty, but i did not see it, I had love, but I did
not feel it and I had time, but i did not know it. All those three guided me all my life. It
took me my whole life to understand this all three.” - Anonymus

Cum să te scot eu, și, de aceea,

Cristian Gălățanu
poet iubito, pe tine din păcat? mi-au căzut mâinile și ochii
sunt gol ca o pușcă
M-am îndrăgostit de carnea sufletului tău. trasă
Atât. pe corpurile noastre.
Atât este existența ta, Ne-am tăiat sufletul în două
încât îți schițez chipul tău originar, și corpurile în trei. E un Tată ce ne strigă
închipuit din cer, că nu mai avem suflu
înainte să cobori. și ni se stinge
pământul dat. Ne strigă.
Generez fictivul Ne strigă, iubito, înapoi, dar să știi că eu nu știu
rupt din retină, cum să te scot din păcat.
ruptă din doi. Atât.
Mi s-a umbrit ochiul de chipul tău. Atât este existența noastră.
Ai căzut peste retină
și ți-ai pus intimele tale
lângă pleoapa mea, Moartea tuturora
la 45 de grade.
Morții
Ești și tu! stau în ploaie.
o șchioapă ca mine. Cu o coastă ruptă din mine Morții
și un spirit rupt de Tată. se plâng de moartea lor.
Iubirea ta îmi face poftă Cui să ceri viață?
mi-a ars stomacul, simt cum te dai pe tobogan, Morților? Morții,
cobori spre păcat: și, să știi, iubito când moartea,
că de acolo, eu nu știu cum te mai scot. moartea tuturora te privește
Ridic mâna și dau capul pe spate și ei dorm, întorși la moarte,
că-i sânge șiroaie contorsionați ca dinozaurii fosilizați
peste corpurile noastre. Am păcătuit și eu cu pământ,
cu tine. Am fabricat cu mâncare neagră,
copilul puturoasă ca moartea, iar moartea

62
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

te privește epilog 2
și tu! Tu
te-ntorci meticulos, mortule. ca și cum
Mortule contorsionat! s-ar plimba
Dumnezeu
Și să mă crezi pe lângă noi
când vedem
îți zic urmele lui
iubito, că moartea. Moartea ne privește pe toți. de divin ars
și cum ne privește el
sufletele
cum se joacă Dumnezeu cu mine așa
mă uit și eu
râde Dumnezeu după moartea mea întoarsă
de mine când sunt plimbat
atunci când îmi aruncă pe sub degetele
oase de fericire jucăușe
ca și unui ale lui Dumnezeu
câine

El îmi pune mâna la masă cu doi îngeri

și mă mângâie
și-mi arată la masă stăteau
jocul: doi îngeri
frunzele roșii discutau
galbene ca între ei
că a venit să rămână o poveste:
toamna s-a îndrăgostit
și s-a mai rupt un suflet ca un înger
de nori omul
de noi de jos
de mine dar el CHIAR CREDEA
că e ÎNGER
punea mâna la gură
epilog ȘI CREDEA că ZBOARĂ
folosea un LIMBAJ
toamna pe care numai MUȚII îl vorbesc
ba iarna era nebun
Dumnezeu își închide de IUBIRE ÎNGEREASCĂ
casa
cu norii
și îi trage ca niște jaluzele
să nu-L mai văd
vrea intimitate! și cică
nici eu
nu-L mai văd pe
El

63
 , , tie AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme
Deslușire și neobișnuită chemare
dar tot
Cui nu i-a ars e timpul
măcar o dată în viaţă și eu te las să pleci.
sufletul
nu o să înţeleagă Ai prins o brumă de curaj
din ce se hrănește și te-ai supus.
flacăra lumânării
ce-și mistuie Callipteris
până la capăt lumina.
Alina Marieta Ion Se făcuse ziuă
poetă
403 ce bine,
mai trecuse încă o noapte.
Zilele trec
se înșiră una de la alta, Cam un sfert de ceas
parcă par și mai sigure pe ele ai stat cu înfățișarea
orele. unui bătrân serios
Sufletele tot curioase rămân apoi te-ai așezat într-o parte.
rătăcesc prin salon
și un galben pal se întinde Te prefăceai că nu auzi nimic
în jur, pe feţe zbârcite. dar îţi jucau în cap ochii
Se duce lumina, și mă trageai de mână strâns
umbrele se ajută între ele ca să-ţi vad în pupilă
să se ridice lumea lor.
să se îmbrace.
Mi-ai zis într-o șoaptă,
Se adâncește durerea. înghiţită cu bule rătăcite de aer,
câteva cuvinte, frânte
Te las să pleci
Să știi că acolo n-o să mai fie întuneric, nici
Să pleci frig!
am zis.
Să-ţi dau drumul de lângă mine Și când pe obraji ţi-a plutit un zâmbet larg
ca să-ţi urmezi destinul. ai conchis
Mai neștiut decât necunoscutul tu ai văzut cum arată o sânziană!?
n-are să-ţi fie,
am rostit eu. Cu noaptea-n cap

Tu n-ai zis nimic S-a terminat toamna

doar te-ai uitat la mine, norii mijesc prin griul lor o ninsoare,
începuse să-ţi fie frică, e frig mamaie
știai că pleci, ai vrut să pleci nu te mai găsesc printre atâtea
și nu mai poţi. morminte străine,
bate vântul și-mi pătrunde în oase.
Încep să te înţeleg Mă uit în jur să-ţi văd numele scris
neînsufleţirea este cea mai strașnică pe o cruce de lemn lăcuit

64
AXIS LIBRI
dar simt numai
cum orbecăie
și mă trag de șireturi,
la picioare,
trei căţei născuţi ieri,
ziua târzie de toamnă
când ai scăpat în sfârșit
de pe aici.
Măcar spune-mi te rog,
te mai doare?
Masca perfecţiunii
Trăim unii de la alții
cu gânduri furate
cât să ne ajungă
la o masă.
Destin
Te-ai născut într-o mare singurătate
și-ai trăit tot așa.
Într-o zi,
pădurea rece te-a strigat pe nume
șoptit, ca să nu s-audă-n cer.
Ai tresărit de bucurie,
și-ai mers, ai mers
până când ai ajuns
chiar în inima ei.
Acolo ai descoperit un lacăt încuiat
pe-o ladă veche de zestre
zvârlită cât colo, înspre răsărit,
și sub privirile tale
s-a sfărâmat în mii de bucăți.
Înăuntru, o cruce de lemn,
o sticluță cu mir,
mărgele înșirate pe ață de tutun,
agrafe negre de păr
un pieptene de os, o oglinjoară
rotundă
înghesuiau o cutie de tămâie
și un pachet cu lumânări
în lungul lăzii.
Într-un colț stătea cămașa
neînflorată
din canepă sălbatecă,
An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
ai clipit încet și ai înțeles.
Ceea ce trebuia s-a făcut
nimic n-a mai fost străin.
Alegaţie
Se spune că viaţa e complicată
că nu poţi realiza lucruri,
dar dacă nu știi că nu poţi
și le faci,
asta te înalţă?!
De aici înainte
Suntem întregi,
dar când ţinem capul în palme
obosiţi,
prin tâmple tot simţim
cum ni se scurge
din inimă
albastrul.
Cât stau pe aici
Cred că existenţa mea
este un motiv de meditaţie,
a cuiva.
Prea îi aud șoapta
când nimicul este totuși
ceva.
Mitul creierului mic
Prin fundăturile minții
stau vremuri tulburi
și învățăm tot mai puțin
din momentele de fericire.
Ne sunt ochii coborâţi
sub respirația grea
și cine e mic
va merge să plătească.
65
 , , tie AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme
urmează stația de metrou și inima mea tresălta ca un aparat bruiat de unde
eroii revoluției electromagnetice când treceam pe-acolo
mi-aduc mereu aminte de zilele din acea iarnă
galaţi - bucurești - toronto - neobișnuită
sydney: lacrimă nu trebuia să apărăm pământurile ci hotarele
minții.
în ’90, în anii de-atunci, trebuia să arătăm că suntem de neclintit în
când treceam grăbit prin hotărârile minții.
stația de metrou  aici nu trebuia să luptăm cu alte popoare
simțeam ceva ciudat ca trebuia să luptăm lupta cea mai grea:
și cum acest ceva special cu noi înșine
Dorian Stoilescu mi-ar fi smuls ce-am mai sau cu ceilalți din același popor,
poet scump, să luptăm cu ideile, prejudecata, și cu frica noastră
și era aruncat mereu cu să arătăm că suntem mai tari decât o minciună
bucurie, prin surprindere, în sus către cer. că nu suntem dărâmați de minciună, impostură
dar eu vedeam doar mormintele de-un var alb ca inconștiență
niște altare și nu-înțelegeam. de roţile tirului socialist.
ce parte din mine putea sa placă atât de mult
mormintele astea cu morți. galaţi - bucurești - toronto - sydney: lacrimă
nu înțelegeam nimic văzând mormintele albe, de-
un alb dureros, proaspete,  în timp, sufletul meu începe a înțelege mai bine
pe mine mă durea îngrozitor pieptul și eram așa de noi vedeam frica de-a muri voi aţi ales gestul care
obișnuit să fiu indiferent cu lumea  ne va trezi
pentru că lumea pentru mine era minciună și dăruirea voastră pentru noi, pentru țară -
propagandă. și-atât. o luptă -
nu mai înțelegeam nimic de data asta. fără să ucideți pe nimeni.
de fapt această stație bruscă de metrou, ieșind din
oricum eu eram mereu critic cu astfel de lucruri miezul pământului
precum morți, moarte, morminte. se conecta cu alte stații  de metrou
dar îmi aduc iar aminte de 89, până pe 22 pe o altă axă.
decembrie la amiază,  se continuau printr-o transcendentală magistrală
uciși de gloanţe sau striviţi de șenile  de metrou
mulți dintre voi zăceați în acele zile din centrul pământului pe axa lui cosmică
deja aduși la morgă, plini de sînge, goi, frumoși și românească.
sublimi.  erau aici stații diverse 
dar unii din voi deja fuseseră incinerați erau eroi căzuți pentru independență, eroi din
și se părea că toți veți fi uitați și batjocoriți.  primul și al doilea război mondial,
dar nu de data asta, căci încercarea asta nu a durat din vremurile lui mihai, ștefan si doja, martirii
prea mult. comuniști, și mulți, mulți alții.
chiar dacă atunci zăceați neputincioși uitându-vă 
dincolo de tavanul mucegăit către cerul înstelat acum nu mai trec pe la stația de metrou și varul mi
lașii și criminalii se vor preda în următoarele zile. se spune că nu mai este așa de alb.
trec tot mai rar prin bucurești, 
galaţi - bucurești - toronto - sydney: lacrimă de fapt, 
după decenii scurse după zilele de-atunci 
pentru că urmam o facultate de științe mereu eram sufletul meu a luat ceva de la voi 
critic cu astfel de sentimente simt cenușa voastră în urna sufletului  meu
mereu mă întrebam ce poate fi asta. dar adesea și știu că oriunde voi fi voi voi veţi fi cu mine
simțeam... mereu 
simțeam mereu cumva ceva sau cineva că mă ia de mai albi decât mormintele de var de atunci
mâna și mă ridică spre cer.
chiar dacă nu putea să mă ridice, totuși simțeam galaţi - bucurești - toronto - sydney: lacrimă
cum sunt săltat ușor
66
AXIS LIBRI
Poeme
Delir în alb
Voi, păsări, zburaţi mai
departe
Căci soarele va străluci undeva,
Și timpul meu e pe sfârșite
Și sufletu-mi e alb ca
lumânarea.
Și spaţiu-n care am nimerit
Oana Felicia Bejan fără ieșire
poetă
E un coșmar în alb, la nesfârșit,
În faţă-mi lumea e în prăbușire,
Decolorată, vidă, mormânt părăsit.
Eu nu sunt eu în acest secol
Și eul meu prezent e în trecut,
De aceea viitorul în mine este gol
Ca o cupă ce nu s-a umplut.
Fără-ncetare, ca albul giulgiu-al morţii,
Văd case albe ce nu pot exista,
Înalte cimitire ale sorţii,
Acolo este viaţa mea!
Ce neagră-i lumea când o văd în alb,
O știu prea bine, e mai neagră:
Dar eu cu gândul în delir de alb,
O văd mai pură, nu murdară!
Am sufletul înveșmântat ca o fantomă,
Ce calcă liniștit, pustie, înspăimântătoare
Căci groaznică-i puterea scăpărătoare ca o flamă
Și-o ascund de teamă de albul dintre fiare.
O, moartea e aproape, o nebunie albă
În noaptea de pe urmă, în timpul ce îmi scapă,
Fugind prăpăstios și neînduplecat în vidul prăbușit
De care m-am ciocnit ca de o stâncă de granit.
E primăvară iar
E primăvară fragedă și dulce iar
Mă învelesc în ceruri ca un bondar,
Privesc de pretutindeni nemărginirea
Și-mi spun: „Ce veselă e Firea!”
An XII, nr. 42, martie 2019
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Plouă și stropi puri pe frunte-mi cad,
Mă răcesc cu-al senilului vad,
Plopii au început din nou să-și înstruneze lira
Cu melancolicul cânt ce le-a compus natura.
Zboară-n văzduh gingașe turturele
Și gândurile mele le duc cu ele
În primăvară, departe la mare
Aruncând ruga-mi de pace în zare.
Simt că trăiesc din plin fericirea
De-a vedea tot ce-a creat Firea.
Mă bucur să văd reînviat
Al vieţii ceasornic minunat!
Aici e primăvară binecuvântată
O știu că este lege în natura toată
Aș vrea să fie și pentru astă lume
Corabie a păcii de mondial renume.
Și moarte pândește la doi pași de noi
Să lase munţii despuiaţi și goi.
Să ne gândim bine să nu fie prea târziu
Când vom descoperi o primăvară în pustiu!
Daţi-mi stele
Ah! Stele! Daţi-mi stele!
Să-mi împletesc din ele
Cunună de argint strălucitoare,
Să fiu ca o rază de Soare!
Ah! Stele! Daţi-mi stele!
Să luminez cărările
Pierdute-n codru-ntunecat
Luna-n nori s-a afundat,
Când urlă lupii a pustiu,
Când tot ce ziua a fost viu,
Încremenește-n hidoase chipuri,
Și când sub ape se văd stârvuri,
De ce n-aș spune fără ocol
Că mi-e frică de acest negru gol,
Că mi-e frică de război,
Întunecime hâdă crescută în noi?
67
 , , tie
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Inconștienţi și plini de măreţie
Pășim peste cadavre în bubuit de glorie,
Suntem deja cadavre, de ce să mai trăim
De ce nu vom ști să ne oprim?
Dar nu, voi rupe din cer,
Și mâinile-mi vor fi arse în eter,
Aceste stele. Din ceara lor de lumină
Voi face o lume senină.
Din razele lor, din scântei,
Plămădi-voi lumânări cu porumbei,
Mă voi duce cu ele în ocean
Și voi aprinde spuma albă de pe val.
La pescăruși o să mă-nchin
Cu faţa în lumină de destin,
Cu părul meu de fluturi
Răsfirat pe albele marmuri.
Și pulbere strălucitoare
A apei aprinse de Soare,
O voi bea ca să fiu o mare
De lumină în nemărginire.
Când piersicii se coc
Când piersicii se coc în soare
Privirile-mi se pierd alene-n zare,
Căutând limanul nesfârșitului
Și cupa cu miresme a trecutului.
Fumul de piersici se urcă spre cer,
Vântul se vaită și lumea-i un șuier
De tren, de vapor, de rachetă nebună
Ce sparge scântei în drumul spre Lună.
Mă ţin legată cu lanţuri de pământ
Și eu aș vrea să zbor ca zvăpăiatul vânt
Să spulber flori de tei și să m-avânt fulgerător
Spre înălţimi, să cad și-apoi să mor.
Furtuna
Dar liniște! Se apropie furtună
Păsări zboară zăpăcite și vuiete se-ngână.
Oameni și mașini au amuţit acum
Căci glasul vijeliei se face auzit: bum!
Sunt nori de plumb ce se încaieră
Frunze foșnind pe ramură
68
AXIS LIBRI
Pânze de ploaie biciuind pământul
Ca tropotul mustangilor fugind ca gândul.
Artileria cerească a pornit la atac
Flori și spice de grâu a călcat.
Iar omul, prost fiind, a luat exemplul
Și a crezut că-i treaba lui să strice echilibrul.
O, sublim spectacol, măreţ, înfricoșător
Nici lupta de la Actium n-a oferit ceva atât de-
nălţător
Și-arunci, poeţi, de ce să cântaţi intrigi omenești
Când natura este divina carte de povești?
Fulgere spintecă bolta de cenușă
Și la lumina lor văd un blazon cu o mănușă
Pe zidul unei case vechi
Spălată de secole și trasă de urechi.
Adormirea Maicii Domnului
Somnul lin pe pleoape,
Somn de lângă ape.
Ca o lumină infinită
E Maica NOASTRĂ adormită.
Eu cred în Tine, Maică a durerii,
Preasfântă Născătoare a mângâierii,
Din suferinţa lumii și din chin
Întru iubirea ei, zâmbet senin.
În faţa Parthenonului
Salvaţi Partheonul de aerul rău!
Salvează-ţi, lume, ce-i al tău!
Nu vezi că timpul-i măsurat
De marmura care-a crăpat?
Coloane, opt, voi sunteţi oare
Sau umbra voastră în picioare?
A fost ceva și dintr-o dată
S-a prăbușit inima-mi spartă?
Lăsaţi vagabonzii să doarmă aici
Pe piatra rece drept pernă din bunici,
Astfel ei se vor întoarce-n vis
La lumina dintâi, la cerul deschis.
AXIS LIBRI
Momente istorice ale pământului dintre râurile
Prut, Nistru și Dunăre
și semnificaţia lor geopolitică (II)
Î
Mării
n secolul al X-lea, în
stepele din regiunea
Negre dominau
pecenegii, încleștaţi de rivali
puternici – chazarii; ei s-au
mutat spre vest și au ocupat
regiunea Nordului Mării
Negre. Hoardele pecenegilor
au sporit constant presiunea
asupra vecinilor lor. Evident,
implicată de către Bizanţ și
Bulgaria în războaiele lor
Raisa Malierova de la Dunăre, pecenegii au
bibliotecar, Universitatea început să pătrundă mai
de Stat din Ismail departe spre vest și chiar la
începutul secolului al X-lea au
înlăturat complet maghiarii ocupând locurile mișcărilor
lor nomade, continuând să se deplaseze constant prin
Carpaţi și de-a lungul stepei Dunării, spre vest.
Dominaţia pecenegilor din coasta de nord a Mării
Negre a durat o sută cincizeci de ani. Puterea militară a
pecenegilor a fost folosită de statele vecine. Deci, ei au
participat la campania prinţului rus Sveatoslav împotriva
chazarilor. Triburile pecenege s-au stabilit în Balcani, și
numai înfrângerea lor de către polovi a salvat Bizanţul de
problemele care ar fi urmat.
Stepa euro-asiatică devine arena de circulaţie a
numeroaselor hoarde a polovilor, un alt popor de
origine turcă, care, deplasându-se prin aceste meleaguri,
a capturat coasta Dunării.
Polovii au aparţinut triburilor nomade. După
expulzarea pecenegilor de pe stepele Mării Negre,
triburile polovtsiene s-au dus la Nipru, și mai departe,
ajungînd la Dunăre, au format asociaţiile de stat numite
«Kumania Dunăriană». Nomazii au efectuat raiduri
repetate în Rusia Kieveană.
Terenul dintre Prut, Nistru și Dunăre, în secolul al
XII-lea a devenit un loc de colonizare pentru poporul
militant – Berladniki. În 1158, ei au sprijinit pe prinţul
Ivan Rostislavovici, poreclit de campania Berladnik
organizată împotriva lui Galich, care s-a încheiat în
zadar. În a doua jumătate secolului al XII-lea, Berlade a
căzut sub conducerea «puterii galiciană».
În secolele XII-XIII, în valea inferioară a Dunării
trăiau brodnikii. Detașamentele armate formate de
aceștia au jucat un rol important în viaţa Europei de Est
și de Sud. Aceștia au participat la o luptă inter-princiară
An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
frecventă în Rus. Brodnikii au trăit pe râurile terestre,
contribuind la conducerea navelor și a ambarcaţiunilor
în condiţii de siguranţă (praguri, moară etc.). Tăierea
gurii Dunării de canale și a piscinei sale bogate le-a oferit
posibilitatea de a se angaja cu profit în ambarcaţiunile lor.
Secolul al XIII-lea s-a dovedit a fi o perioadă de șocuri
și catastrofe pentru multe popoare din Asia și Europa. Din
adâncurile stepei eurasiatice au fost atacate de hoardele
mongole. După o serie de războaie continue, până la
mijlocul secolului a apărut o putere colosală – imperiul
mongol-tătar, care în dimensiunile sale nu avea precedent
în istorie. În fruntea statului a fost Ginghis Khan.
Armata lui Batâi, nepotul lui Ginghis Han, lansând
o campanie de amploare în Rusia și Europa Centrală
după căderea Kievului, a trecut prin teritoriul multor
ţări. Cumanii au fost învinși de trupele mongolo-
tătarilor, iar cursul inferior al Dunării a devenit un loc
de concentrare și de ședere destul de lungă a unităţilor
militare mongolice.
Datorită campaniilor militare ale mongolo-tătarilor,
în vaste întinderi ale Marei Stepe, Asiei Centrale, Siberiei,
Chinei, Tibetului, Orientului și a unei părţi din Europa
de Est s-a dezvoltat Imperiul Mongol, ca uniune politico-
militară cu cel mai mare teritoriu din istoria mondială
a zonei de la Dunăre la Marea Japoniei, conectând pe o
lungă perioadă de timp Europa și Asia.
Situaţia din imperiu din 1230 a devenit mai
complicată din cauza luptei pentru putere între aspiranţi.
Terenuri occidentale ale imperiului între Volga și
Dunăre au devenit izolate și s-au transformat într-un stat
independent al lui Ulus Juci (al Hordei de Aur), iar zona
dintre Dunăre și Nistru a fost inclusă în componenţa sa
ca frontieră, periferia vestică a civilizaţiei nomade. Aceste
ţinuturi au fost sub controlul direct al administraţiei
Hoardei, provocând prejudicii majore demografice,
economice și politice.
Odată cu prăbușirea statului Hoardei în secolul
XIV, pământul din bazinul fluviului Moldovei se afla
sub conducerea regilor maghiari. Maghiarii au condus
acest teritoriu cu ajutorul guvernatorilor lor. Ca urmare
a revoltei împotriva puterii regilor maghiari, în 1359 a
apărut statul moldovenesc. Regiunea Dunării a devenit
parte a principatului moldovean.
Datorită locaţiei geografice convenabile, statul nou
creat devine o punte de legătură între Est și Vest, fapt,
care, pe de o parte, a contribuit, prin includerea de succes
în sistemul comercial internaţional – la dezvoltarea
69
 , , tie
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
economică, iar pe de altă parte – la o îngustare a
oportunităţilor politice, cauzate de presiunea de către
state, mai eficiente în relaţiile militare și economice:
Ungaria, Polonia, Turcia etc.
Fiind pe o linie periculoasă cu agresiunea musulmană,
suveranii au fost forţaţi să caute protecţie în uniune și în
ţările vecine – Ungaria și Polonia, chiar și prin costul
pierderii unei părţi a suveranităţii sale.
Principatul Moldovei în anii 1387-1430 era sub
suzeranitatea Poloniei. Apropierea de Ungaria și, ca
urmare, deteriorarea relaţiilor cu Polonia, a avut loc în
1430. După moartea domnitorului Alexandru cel Bun în
1432, principii moldoveni au început să se certe pentru
tron. În ţară, un număr de domnitori s-au schimbat,
dintre care unii au domnit mai puţin de un an și au venit
la putere de mai multe ori. Principatul a fost împărţit în
partea superioară (Ţara de Sus) și cea inferioară (Ţara de
Jos). Ceea ce se întâmplase a slăbit principatul; acest lucru
a fost folosit de turci, iar în 1456, Principatul Moldovei
a fost obligat să plătească tribut Imperiului Otoman. La
începutul secolului al XVI-lea, principatul Moldovei și-a
pierdut independenţa și a căzut într-o dependenţă vasală
faţă de Imperiul Otoman.
Turcia a confiscat în 1484 două centre comerciale ale
Mării Negre – porturile Cetatea Albă și Chilia, ceea ce a
dus la o întoarcere bruscă în istoria regiunii.
Nevoia unei alianțe a fost cu atât mai urgentă cu
cât Poarta considera confiscarea acestor cetăţi doar ca
începutul subordonării Moldovei (un rol important a
fost atașat la resurse materiale și locaţie strategică), ceea
ce ar deschide calea de a promova în continuare otomani
în Europa.
Acest lucru a fost pe deplin apreciat de Ungaria și
Polonia, care, printr-un efort de a contracara intenţiile
sultanului, au fost interesate să-și consolideze influenţa
în principate.
În ciuda consolidării dependenţei vasale osmane,
domnii Moldovei au urmat o politică de manevră,
folosind puteri majore de rivalitate în propriile interese
politice, în interesul eliberării de puterea sultanului.
О forţă puternică care putea rezista invadatorilor au
fost cazacii. Nord-vestul Mării Negre a fost unul dintre
centrele de formare directă a cazacilor ucraineni. Imperiul
Otoman a transformat nord-vestul Mării Negre, capturat
la sfârșitul secolului XV-XV1, într-o rampă de lansare
pentru atacarea popoarelor din Moldova, Polonia și alte
state. Cazacii nu numai că s-au opus atacurilor domnilor
feudali turco-tătari, dar și ei înșiși au făcut expediţii în
regiunea Dunării.
Campania cazacilor din 1629 a fost condusă de
Bogdan Khmelnitsky.
Sub conducerea lui Ivan Sirko, cel mai mare dușman
pentru Busurman, au avut loc o serie de mitinguri
la Akkerman în 1659, 1664, 1671 și 1673. În a doua
jumătate a anului 1771, cazacii, sub conducerea lui
Petru Kalnishevski, au făcut o campanie împotriva lui
Hadzhibey. Mai târziu, armata cazacilor din Marea
Neagră, condusă de bătrâni ai Zaporozhei, Sidor Belyi,
70
AXIS LIBRI
Anton Golovatyi și alţii, au participat activ la luptele din
nord-vestul Mării Negre.
Un nou factor care a influenţat politica externă a
Moldovei a fost apariţia pe scena europeană a statului
Moscova, care s-a unit și s-a dezvoltat după regula
mongolă. Prioritatea în activităţile conducătorilor și
guvernelor sale a rămas în chestiuni legate de asigurarea
protecţiei și securităţii ţării, necesitând dezvoltarea și
consolidarea forţelor armate. Conducătorii Moldovei au
văzut în Rusia moscovită un aliat puternic, care poate
pacifica aspiraţiile agresive ale inamicilor maghiari și
polonezi, și-i poate scăpa de dominaţia otomană.
Prezentându-se ca susţinătoare a intereselor
popoarelor dunărene și balcanice, Rusia ţaristă a încercat
să creeze pe aceste meleaguri sprijinul social necesar.
Susţinând domnitorii Moldovei și Valahiei, care erau
în căutarea unui patron puternic, guvernul rus prin
canalele diplomatice și prin forţele militare au pătruns
consecvent în aceste ţinuturi.
Dorinţa Rusiei de a avea acces la Marea Neagră a
contribuit la agravarea relaţiilor ruso-turce. Lupta pentru
accesul la ţărmurile Mării Azov și ale Mării Negre,
pentru libertatea navigaţiei în ele, a determinat politica
Imperiului Rus.
O nouă etapă în soluţionarea problemei orientale
de un alt război ruso-turc, din 1768-1774 (în timpul
domniei Ecaterinei a II-a), a schimbat radical echilibrul
de putere între Rusia și Turcia la Marea Neagră, a adus
pentru Rusia – pământurile până la Bugul de Sud, iar
pentru Moldova – protectoratul rusesc.
În rezultatul noului război cu Turcia, în timpul domniei
lui Alexandru I, privind Tratatul de Pace București
(1812), Rusia a absorbit pământul între râurile Nistru
și Prut, cunoscut sub numele de «Basarabia». Regiunea
a fost integrată autonom în Imperiul Rus. Îngrijindu-și
creșterea autorităţii sale în rândul poporului creștin din
Balcani, Rusia ţaristă a contribuit la colonizarea regiunii
de către coloniști, oferindu-le privilegii.
Datorită colonizării guvernamentale și populare,
teritoriile basarabene sudice au fost stabilizate treptat:
acolo s-au înfiinţat așezări bulgare, găgăuze, germane,
grecești, moldovenești, armene și evreiești.
Relaţiile ruso-turce au rămas tensionate.
Nemulţumirea Turciei generată de rezultatele războiului
precedent a dus la o altă confruntare ruso-turcă în 1828-
1829, care a dus la consolidarea Rusiei în continuare
pe poziţiile dunărene, dar nu a garantat dispariţia
conflictului de interese. Încurajată de sprijinul puterilor
europene, Turcia a provocat războiul din 1853-1856,
în urma căruia frontierele rusești au fost trase înapoi la
Dunăre și o parte a Basarabiei rusești, cu gura Dunării, a
fost anexată la Moldova.
După ce a pierdut războiul, Rusia nu a putut să
efectueze protectoratul asupra Principatului Moldovei,
dar și Poarta Otomană, salvată de la înfrângere de forţele
aliate, a fost forţată să ia în calcul drepturile Moldovei.
Ideea Unirii Moldovei și Valahiei, pusă înainte în
secolul al XVIII-lea, a devenit un subiect urgent de
AXIS LIBRI
dezbatere politică după Războiul din Crimeea (1853-
1856), la fel ca în cele două principate, cât și la nivel
internaţional.
Trei raioane din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad
și Ismail) au reintrat în 1856 în principatul moldovean.
Aceste circumstanţe au oferit stimulente suplimentare
pentru o parte a elitei moldovenești în căutarea
unificării. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara
Românească într-un singur stat – Principatele Unite
ale Ţării Românești și ale Moldovei, sub conducerea
lui Alexandru I. Cuza. Lanţul de reforme iniţiat de A.
Cuza și apoi de Carol I a făcut ca acţiunea din 1859 să fie
ireversibilă. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate
la 1 iulie, Principatele Unite sunt denumite oficial
România. Intrarea interfluviului Pruto-Danube-Nistru
în România a schimbat încă o dată alinierea politică a
forţelor în regiune, ducând la anumite schimbări în viaţa
administrativă, economică și etnică a regiunii.
După cum știm, Rusia nu a vrut să se conformeze
pierderii ţinuturilor basarabene, iar sudul Basarabiei
a devenit un punct de coliziune între interesele rusești
și românești. Un moment favorabil pentru următoarea
redistribuire a pământului dunărean a fost criza orientală
din 1875-1878 – și, ca o consecinţă, a izbucnit un nou
război ruso-turc, care a influenţat drastic harta politică a
Europei de Sud-Est.
Potrivit rezultatelor războiului, conform Tratatului
de la San Stefano (în anul 1878) principatul României
a obţinut independenţă totală. Dar, în conformitate cu
Tratatul de la Berlin, (1(13) iulie 1878) – România a fost
obligată să întoarcă teritoriul Basarabiei de Sud Rusiei,
la rândul său, pentru a primi mai mult teritoriu decât
cel prescris în Tratatul de la San Stefano: Delta Dunării,
sandjacul Tulcea, precum și terenuri în est de la Silistra
până la Marea Neagră.
După cum putem vedea, teritoriile basarabene au
devenit un chip de negociere a marilor puteri. De mai
multe ori (1812, 1856, 1878), timp de un secol, populaţia
acestei zone a suferit schimbări politico-administrative,
economice și sociale asociate cu trecerea de la o stare la
alta, și care, la fel, au afectat nu numai climatul socio-
politic, dar, de asemenea, au încălcat mișcarea naturală
a vieţii.
Secolul al XX-lea, din păcate, nu a adus pacea istoriei
acestor ţinuturi. Cea mai nouă perioadă a fost cea mai
dificilă din istoria politică a regiunii, care, în virtutea
poziţiei sale geografice, a fost din nou la intersecţia
intereselor principalelor puteri ale lumii, aspiraţiile geo-
politice ale vecinilor săi, în mijlocul unor evenimente
diverse și de multe ori tragice. În această perioadă,
problemele etnopolitice, stabilite mai înainte la diviziunea
teritorială, au fost foarte clar manifestate.
Terenurile din Basarabia, în primele decenii ale
secolului XX, au rămas în Imperiul Rus și se dezvoltau
după toate canoanele regiunii provinciale. Evenimente
tumultoase din 1917 au fost pentru locuitorii din
provincie o școală de democraţie, alegeri, libertate.
Evenimentele din Rusia au contribuit la intensificarea
An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
luptei de eliberare naţională. Acțiunile românilor
basarabeni s-au datorat evenimentelor revoluționare din
Rusia, ceea ce a dus ulterior la adoptarea (la 27 martie / 9
aprilie 1918) a deciziei de a se uni. Regiunea basarabeană
a devenit o parte a statului român.
Regiunea trece sub autoritatea guvernului român, a
cărui primă sarcină este de a nivela diferenţele, de a aduce
noi teritorii numitorului comun al Vechiului Regat.
Acest lucru se putea face prin introducerea legislaţiei
românești, a sistemului de administrare, a limbii, a școlii,
a culturii, a bisericii în aceste provincii.
Realizarea uniformităţii legislative și administrative
și integrarea provinciilor combinate s-a realizat prin
încurajarea participării la viaţa economică și politică a
statului tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de origine.
Statul român a fost interesat de asigurarea standardului
de viaţă și a evoluţiei societăţii în Basarabia. Au fost
realizate investiţii în educaţie, sănătate, comunicaţii și
agricultură.
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1940
și după, în 1944, intrarea Basarabiei în Uniunea Sovietică
a dus la crearea Republicii Moldovenești Sovietice
și revizuirea frontierelor în regiune, și ca rezultat –
sudul Basarabiei a fost transferat în Ucraina. Aderarea
postbelică care unește terenurile dunărene în Uniunea
Sovietică a marcat începutul procesului de sovietizare, și
anume, schimbări în toate sferele vieţii, în conformitate
cu probele dezvoltate în anii puterii sovietice.
Revenirea popoarelor, a identităţii naţionale, a
marginii, care a fost eliminată în trecut, conservarea și
punerea în valoare a ceea ce rămâne, istoria a lăsat Ucrainei
independente. Perspectiva dezvoltării unei societăţi
include stabilirea și consolidarea potenţialului spiritual,
valorile morale în conștiinţa oamenilor, conștiinţa
naţională. Tânărul stat suveran a avut ca scop iniţial
îmbunătăţirea sferelor politice, sociale, economice și
culturale. Tendinţa de creare, dezvoltare și îmbunătăţirea
bunăstării oamenilor în puterea ucraineană, precum și
integrarea în procesele progresiste europene și mondiale
sunt componente importante ale programului într-o ţară
independentă.
Din punct de vedere istoric, în ultimele două milenii,
teritoriul dintre Dunăre, Nistru și Prut a fost permanent
în zona de interese continue ale diferitelor state și
popoare.
Coliziunea fluxurilor puternice de civilizaţie – Estul
și Occidentul – a lăsat în regiunea Dunării nu numai o
moștenire complexă, ci și un patrimoniu istoric – dovezi
de o luptă constantă și pe termen lung, cauzată de locaţia
strategică a provinciei.
Conflictul diferitelor popoare și a intereselor
geopolitice în regiunea dunăreană de-a lungul multor
secole a influenţat imaginea etnică și existenţa populației,
precum și istoria acestei regiuni.
Diversitatea etnică a format memoria istorică și
conștiinţa istorică.
71
 , , tie
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
„Școala” (1927)
O revistă didactică a Galaţiului interbelic (II)
Î n vremea moder-
nismului interbelic,
întemeiat pe principiul
sincronismului, susţi-
nătorul și teoreticianul
orientării, Eugen
Lovinescu, aduce în
discuţie și teoria imitaţiei,
dar cu menţiunea că:
„progresul începe de la
Elena-Monaliza adaptarea ei (a imitaţiei,
Ghinea m.n.) la unitatea
profesor
temperamentală a rasei,
care o absoarbe și o redă apoi sub o formă nouă,
cu caractere specifice.” („Istoria literaturii române
contemporane”). Această diferenţiere considerată
ca „unul din principalele aspecte ale umanităţii
superioare” care „se extinde la toate valorile
omenești” în viziunea lovinesciană, se remarcă și
în tonul și atitudinea profesorului I. Biberi, cât și
la N.G. Longinescu; abordând problema modelării
sufletelor într-o școală deschisă înnoirilor bine-
venite (I. Biberi) și arătând că nu poate fi măsurat
caracterul, ci doar cunoștinţele dobândite (N.G.
Longinescu), autorii se înscriu în doctrina unui
modernism adaptat la unicitatea și nevoile
sufletului românesc, pe care însuși Camil Petrescu
îl apreciază în „Suflet naţional”: „Sufletul românesc
e o extrem de interesantă contopire de însușiri și
cusururi dintre cele mai diverse, altoite pe o rasă.
Toată minunea stă în desăvârșirea acestei contopiri,
în propria conștiinţă a unităţii ei. Tăria acestei
conștiinţe e dovedită de marea ei putere de asimilare
a elementelor de alt neam: e o dovadă că reprezintă
o formulă superioară.” Tocmai în acest spirit trebuie
interpretată și ideea depășirii spiritului provincial
prin emanciparea lumii rurale și apropierea de
lumea citadină, mai ales prin educaţia dobândită
în școală de către tineri prin efortul dascălilor bine
pregătiţi și selecţionaţi.
Și fiindcă la nouă ani de la înfăptuirea României
Mari se lucrează la înfăptuirea României Tari,
puternice, este nevoie și de organizare, mai ales într-
un domeniu nou al educaţiei, în „grădinile de copii”.
72
AXIS LIBRI
Inspectorul școlar primar T. Gheorghiu dedică
două articole acestei probleme, în Nr. 2-3, p. 33-35
- „Organizarea grădinilor de copii” și în Nr. 4-5-6,
p. 14-16 – „Grădinile de copii” și, revoltat fiind în
urma inspecţiilor efectuate, observă că: „Suntem
grăbiţi, trebuie să avem kinder-gardene, pentru a
intra în rândul statelor din occident”; iar pentru
aceasta s-a creat forma, fără clădirea temeinică
a unui fond, constând în spaţii adecvate și un
personal bine pregătit: „Am făcut din aceste școli,
refugiul nechemaţilor, incapabililor și am persistat
în greșală; iar victimele sunt și vor fi multă vreme,
micii copilași.” Inflexibilitatea și inadaptabilitatea la
cerinţele și condiţiile locale și la nevoile părinţilor
și ale copiilor, cât și superficialitatea și lipsa de
experienţă a „conducătoarelor” (educatoarelor)
trimit către dorinţa de măsuri radicale: „Mai
bine e să închidem acele grădini de copii!” În
lupta sa cu inerţia și superficialitatea, inspectorul
autor subliniază necesitatea de perfecţionare a
personalului și de a i se asigura toate cele necesare
pentru a lucra, dar și mai mult și competent control.
Tot de realitatea școlii de la acea vreme ţine și
problema adaptării programului și a structurii anului
școlar în zonele rurale în funcţie de priorităţile
activităţilor agricole, așa cum consemnează același
T. Gheorghiu în „Frecventarea școlară la ţară”, în Nr.
1, p. 16-19. Există și o rubrică de „Sfaturi practice”
susţinută în fiecare revistă de către agronomul V.
Mihălţianu pentru a-i sfătui pe învăţătorii de la sat
cum să gospodărească pământul școlii și a contribui
astfel la întregirea educării copiilor pentru viaţă dând,
totodată, un bun exemplu personal colectivităţii pe
care o îndrumă și o modelează, alături de slujitorii
altarului. Aflăm de la specialist, cu detalii tehnice
valoroase, că învăţătorul trebuia să aibă cunoștinţe
despre despre „Cum folosim pământul din jurul
școlii”, despre „Școala de altoi” și despre „Înmulţirea
pomilor roditori” și să le transpună în practică.
După cum observa și prof. dr. Zanfir Ilie în
editorialul „Pedagogul Galaxiei Zuckerberg”
(Revista „Axis Libri”, Anul X, Nr. 37, Decembrie
2017), „tradiţia românească a învăţământului are
în centrul ei figura luminoasă a învăţătorului”
AXIS LIBRI
care a avut un rol extrem de important la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea, sub conducerea lui Spiru Haret sau V.A.
Urechia, în întemeierea învăţământului modern
la noi. Și revista gălăţeană ȘCOALA se înscrie în
acest „anevoios proces de clădire” prin susţinerea
formării învăţătorilor, „care aveau să devină figuri
centrale, mai ales la sate, unde ei s-au integrat
armonios în viaţa de zi cu zi a ţăranului român,
încercând să-l convingă să-și lase mai departe,
la studii, copiii dotaţi”. Așa se explică și faptul că
mii de oameni valoroși în diferite domenii ale
economiei, culturii, știinţei, vieţii politice „(care
aveau să fie și eroici ofiţeri în rezervă în cele două
războaie mondiale) au ieșit la lumină tocmai prin
această muncă apostolică a învăţătorului român,
chemat la clasa de studiu, nu de salariul, care
oricum era foarte mic, aproape neînsemnat, ci de
vocaţia sa, de pasiunea și de spiritul datoriei pe
deplin împlinite.” De altfel, „munca apostolică a
învăţătorului român”, pe care profesorul Zanfir Ilie
o evidenţiază în editorialul amintit, este o tradiţie a
învăţământului nostru, iar învăţătorul N. Stăncescu
scrie despre un subintitulat „Refren vechiu și veșnic
de actualitate” în Nr. 1, p. 30-31, care nu este decât
cel referitor la „Salariul nostru”. Pornind de la o serie
de afirmaţii ale savantului pedagog german W. Rein
în legătură cu „grija pentru siguranţa materială și
selecţionarea învăţătorilor în genere”, autorul este
de acord că trebuie să existe multă dragoste, dăruire
în împlinirea datoriei învăţătorului și, totuși, fiind
„sufletul școalei”, de dispoziţia sa sufletească se leagă
progresul învăţământului. De aceea, se adresează
conducătorilor ţării, care trebuie să conștientizeze
cât de mult afectează bunul mers al școlii risipa
de energie a slujitorilor ei în lupta cu neajunsurile
materiale: „Daţi-ne libertatea materială, pentru a ne
putea închina puterile noastre sufletești, întregi, la
ridicarea culturală a neamului.”
Și așa cum propunea la început directorul E.
Caraman, prezentând rostul și valoarea „revistei
noastre” – ȘCOALA – devotaţii și inimoșii învăţători
ai acelor timpuri, trecând peste greutăţile unei
salarizări insuficiente, nu au precupeţit nici un efort
în a se implica și în „intensificarea și coordonarea
propagandei culturale”; „opera culturală” îl scoate
pe dascăl în afara școlii sale și-l „înalţă la misiunea
de făuritor al conștiinţei naţionale” prin munca
depusă în domeniul cultural – artistic pentru
schimbarea totală a societăţii. Aflăm, astfel, de
la rubrica „Știri” - susţinută de cel ce semnează
An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
„Cronicar” – despre o serie de evenimente ce au pus
bazele unor cămine culturale în judeţul nostru, la
Pechea, Cuza-Vodă, Vânători la sfârșitul lui 1926,
în cadrul unor „șezători” ale învăţătorilor, la care
participă și profesori și directorul Școlii Normale
din Galaţi. La începutul lui 1927 se întemeiază, tot
în obișnuitul, deja, cadru festiv la modă în vreme
– șezătoarea și serbarea – căminele culturale de
la Șiviţa și Braniștea. În luna februarie 1927 a fost
organizată o șezătoare la împlinirea a 100 de ani de
la moartea pedagogului – întemeietor Pestalozzi, iar
G.G. Antonescu, profesor la Universitatea București,
publică în Nr. 4-5-6, p. 6-10 articolul „Valoarea de
actualitate a operei lui Pestalozzi”, care, de altfel, este
introducerea la lucrarea aceluiași autor, „Pestalozzi
și culturalizarea poporului”, apărută la Editura
„Casa Școalelor” și recenzată în revista gălăţeană
în Nr. 2-3, p. 44. Pedagogul elveţian comemorat
își exprimă și îndeplinește în realitate „cu mult
entuziasm ideea de apostolat”, fiind convins că „o
culturalizare a maselor nu poate fi realizată decât
printr-o activitate neobosită și inspirată de idealism
și de spiritul de sacrificiu al factorilor culturali ai
satelor, cu deosebire a învăţătorului”. De aceea,
G.G. Antonescu este de acord că numai atunci
„când personalitatea lui Pestalozzi va deveni farul
luminos, către care să fie aţintite privirile tuturor
viitorilor învăţători, vom putea spera că mult dorita
culturalizare intensivă și extensivă a maselor va fi
cu adevărat realizată”. Este nevoie de continuitate
pentru asigurarea unei serioase pregătiri culturale
a celor mulţi, deși este utilă „și mișcarea sporadică
întreprinsă de unele societăţi culturale”, iar această
continuitate poate fi asigurată de cei care „sunt
necontenit în mijlocul poporului [...] și pot să-l
îndrumeze la fiecare pas prin faptă [...] – învăţătorul
și preotul.” Dovedind cât de bun cunoscător al
operei lui Pestalozzi este, autorul este convins, în
spiritul pedagogului amintit, că: „Scopul educaţiei
este idealizarea forţelor reale și realizarea forţelor
ideale.”
Observând cum în puţinele, dar de o admirabilă
ţinută intelectuală, numere ale revistei ȘCOALA,
interesul pentru trecut se îmbină cu prezentul în
scopul asigurării unui viitor prin cultură și educaţie,
citim cu interes o retrospectivă a evoluţiei școlii
românești din cele mai vechi timpuri, un articol ce
răsfoiește „Pagini din trecutul școalei românești”
sub semnătura profesorului I. Goeringher (Nr. 2-3,
p. 26-32). Și cei care trăiesc în prezent, care susţin
modernizarea școlii românești, în măsura în care
73
 , , tie
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
corespunde idealurilor naţiunii, sunt chemaţi la
„Comemorarea învăţătorilor eroi”, într-un apel
lansat de D.T. Faur. În Nr. 2-3, p. 43-44 se propune
adunarea informaţiilor despre învăţătorii eroi,
căzuţi și „semănând trupurile lor în lungul și în
latul ţării, pentru izbânda visului nostru secular:
întregirea neamului și a ţării”; mai apoi, ar urma
să fie publicate aceste biografii în revista de faţă, în
semn de respect și recunoștinţă „către cei ce s-au
înfrăţit de-a pururi cu glia strămoșească.”
Revista gălăţeană ȘCOALA este o dovadă din
anul debutului în volum al marelui T. Arghezi,
cu memorabilele sale „Cuvinte potrivite”, dar și
anul morţii fiului lui I.C. Brătianu, Ion Brătianu,
omul politic ce a realizat mult pentru o Românie
modernă, un an aflat în perioada celor „aproximativ
două decenii dintre războaie” care, potrivit Ioanei
Pârvulescu, „reprezintă, probabil, singura perioadă
în care România a fost, ca America, <<ţara tuturor
posibilităţilor>>”. Autoarea lucrării „Întoarcere în
Bucureștiul interbelic” scoate în evidenţă ritmul
uluitor în care a trăit această lume liberă și a evoluat
atât cultural, politic, moral și urbanistic, arătând:
„Timpul lor e necruţător: au două decenii între
sfârșitul unui război și începutul celuilalt și totul
trebuie să încapă aici.” Din conţinuturile, atitudinea
și viziunea desprinse din revista gălăţeană de
pedagogie se evidenţiază permanenta susţinere a
unui echilibru constructiv între tradiţie și inovaţie,
între vechi și nou, cât și conștientizarea rolului pe
care îl are învăţătorul, chemat să-i educe pe cei
tineri și, permanent, să se informeze, să evolueze
în pas cu ce este modern în știinţele educaţiei
și poate fi adaptat. Profesorul/învăţătorul este o
personalitate cu mare influenţă în colectivitate, un
model, devotat, cu inima și mintea, celor pe care-i
formează, păstrător al tradiţiilor, dar și deschis
inovaţiilor la care are acces din belșug la acea vreme.
Douăzeci de ani mai târziu, odată cu 30
decembrie 1947, când Regele pornește în lungul
exil, când „Mihai înceta să mai fie Regele Copiilor,
al Copiilor și al Patriei, și devenea semnul viu al
rătăcirii noastre”, a adus românilor „starea de
abandonare” (Ion Vianu - „Elegie pentru Mihai”) și
începutul unei istorii care tăvălește și umilește tot
ceea ce s-a înfăptuit în acel răgaz de normalitate.
„Ceea ce a urmat a strivit toate acestea, a creat
din acei indivizi perfect modelaţi înainte, fiecare
cu personalitatea lui, cu mândria lui și codul
lui diferit, indiferent dacă trăia la mahala sau în
centru, o masă indistinctă.” (Ioana Pârvulescu)
74
AXIS LIBRI
Școala va renunţa, vreme de peste patru decenii,
la valorile culturale și pedagogice ale trecutului,
se va înregimenta noii ideologii pentru formarea
„omului nou, multilateral dezvoltat”, rupt de
trecutul democratic și îndepărtat treptat, până la
interdicţie, de evoluţia lumii europene, occidentale
și închis, sub atenta supraveghere a cenzurii,
între graniţele unei ţări care va „progresa” în
ode și imnuri dinspre proletcultism către cultul
personalităţii dictatorului. Iar dacă în Nr. 4-5-6 al
revistei ȘCOALA, preotul Corneliu Grumăzescu de
la Seminarul Teologic gălăţean arăta de ce în acele
timpuri exista „Falimentul educaţiei Bolșeviste”,
descoperim că acest tip de educaţie avea să prindă
rădăcini mai târziu, la noi, și chiar să formeze
tineri, imediat după 1947, într-o perioadă grea
pentru cultura și întreaga viaţă a românilor.
Există, însă, o „creangă de aur”, o legătură între
slujitorii școlii din epoca revistei gălăţene ȘCOALA
și cei de astăzi, constând în aceeași constructivă
echilibrare între tradiţie și inovaţie, în permanenţa
întrebării: Ce păstrăm de la cei vechi, ce luăm de
la cei noi? Numai provocările lumii postmoderne
sunt mai aparte, când vin la pachet, în noua noastră
democraţie, cu valorile globalizării europene, ce
acordă o altă atenţie culturii și educaţiei și, implicit,
interesului pentru studiu. Dar și acum, ca și atunci
și din totdeauna, profesorul/învăţătorul trebuie să
dovedească vocaţie și să îndrăgească părintește pe
copii, conform clasicului pedagog Pestalozzi. Iar
dacă până nu demult, cartea, cuvântul tipărit, în
general, furnizau informaţia, acum digitalizarea și
informatizarea îi fac serios concurenţă; profesorul
zilelor noastre face un exerciţiu de echilibristică între
vechi („Galaxia Gutemberg” - inventatorul tiparului
cu litere mobile) și nou („Galaxia Zuckerberg” -
însemnând reţele de socializare, informatizare,
carte pe suport electronic), cum observă prof. dr.
Zanfir Ilie în editorialul amintit, iar echilibrul său
este asemănător celui cuprins în metafora din filmul
„Scripcarul pe acoperiș” („Fiddler on The Roof ”,
1971, câștigător a trei premii Oscar și multiplu
nominalizat la alte categorii și premii, regia
Norman Jewison), păstrând vie speranţa îmbinării
îndelungate dintre cele două direcţii. Și pentru a nu
se ajunge, din ignoranţă și prejudecăţi, la ceea ce
propune, dând fiori, Ray Bradbury, în „Fahrenheit
451” (1953), să amintim din înţelepciunea lui
Pestalozzi că: „Educaţia e opera libertăţii, e o
colaborare a elevului și a maestrului; e natura
asociată la opera omului.”
AXIS LIBRI
DIMINEAŢA LA LEPȘA
L epșa este un colţ de ţară, exotic și miraculos,
din munţii neprăduiţi ai României, în
Vrancea, generoasă și fascinantă, unde domnul
Dumitru Barău se odihnește patru-cinci luni pe an,
într-o casă frumoasă, de unde privește răsăritul de
soare, își odihnește sufletul în concertul ciripitului
de păsări și adoarme în mireasma nopţilor
răcoroase. Acolo, la Lepșa, pe malul Putnei, poetul
și prozatorul Dumitru Barău și-a deschis sufletul în
ritmul sincopat al poeziei și pe canavaua fascinantă a
amintirilor dintr-o copilărie protejată de părinţii săi,
cu ecouri reverberante în trei-patru cărţi de versuri
și tot atâtea volume de proză, într-un registru liric și
intim bântuit de energii sufletești, sau pe portativul
unor întâmplări cu caracter evocator, memorialistic.
Volumul de versuri „Dimineaţa la Lepșa”, apărut
la Editura Lucas, Brăila, 2018, completează generos
și convingător parcursul scriitoricesc al poetului
și prozatorului Dumitru Barău. Un parcurs care
pornește de la volumul de versuri „Anotimpul
visării”, Editura Zeit, Brăila, 2009, debutul editorial
al poetului Dumitru Barău, într-un registru literar
clasic, cu o tematică nuanţată de variaţiuni ale
EU-lui liric, adunate într-un tutti sentimental
surprinzător și incitant, cu o prozodie pe măsură,
rimă încrucișată, împerecheată și îmbrăţișată, sau
poezie de formă fixă...
A fost un debut editorial amânat dintr-o - exagerat
impusă! - exigenţă artistică, păguboasă până la
urmă în plan personal, din perspectiva evoluţiei
prezumtive a expresiei lirice și a posibilităţii virtuale
de a impune, prin autoritatea talentului său, un...
curs valutar liric la cotele unei... inflaţii poetice prin
exces de credibilitate, de creditare a noului cu orice
preţ în tehnica versificaţiei de ultimă generaţie.
Poetul Dumitru Barău a rămas stăpân pe
mijloacele sale de expresie de o candoare lirică
de adolescent, când îndrăgostit, de natură sau
de iubita sa; când trist și melancolic, bulversat
sufletește de meditaţii existenţiale și de întrebări
fără răspuns; ori riscând confesiuni, laice uneori,
în dialog cu Divinitatea, alteori. Oprindu-mă la un
singur exemplu, în ciclul „Mi-e tot mai dor de Tine,
Doamne”, poetul se vrea un religios raţional, mai mult
prudent și acceptând Divinitatea de pe coordonatele
agnostice ale cunoașterii lumii obiective și nu după
practici ritualice sau precepte bigote de creștinism
An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
primitiv; pare însetat de certitudini, dar acceptă o
minimă înţelegere a misterului Creaţiei. Volumul de
versuri „Anotimpul visării” se încheie în sonorităţi
celeste de clopot, în sunete grave de orgă, cu ecouri
reverberante în toaca de lemn a vecerniei de seară,
în orizont al speranţei.
Un parcurs scriitoricesc, așadar, care continuă
cu cartea de proză scurtă, „Casa umbrelor”, Editura
Zeit, Brăila 2012, care oferă alternativa unui
prozator de o tulburătoare autenticitate, situată în
limitele retrospectivei și ale amintirilor îmbogăţite
de experimente de tot felul, pulsând de energii
și explozii de vitalitate. Sunt nouă povestiri de
dimensiunea, structura și tematica unor schiţe sau
nuvele în care prozatorul Dumitru Barău modifică
registrul scriiturii sale, de la lirismul rezultat dintr-o
atitudine generoasă și sentimentală la epicul grefat
pe o lume autentică, în ciuda bizareriilor de tot felul,
ponderate de o emoţie sinceră, în care ficţiunea
impersonală se pliază pe amintirile personale, pe
matricea unei psihologii plauzibile.
Stilistic, povestirile domnului Dumitru
Barău, prin anvergura construcţiei epice, prin
obiectivitatea, excesiv de severă, uneori, ca și pentru
o perspectivă multiplă, cu variaţiuni derutante,
alteori; ori ipostaza ipotetică asupra personajelor și,
îndeosebi, a întâmplărilor, cu un apetit rabelais-ian
pentru inedit sau fabulos dintr-o realitate imediată.
Particularitatea stilistică dominantă a prozei sale
este poziţionată pe arta portretului, inconfundabilă
și definitorie, prin pata de culoare distinctă, pe o
psihologie polifonică, barocă, în acordurile unui
Concert brandemburgic de I.S. Bach.
Și, ca un intermezzo de echilibru, alte două cărţi,
tot în tandem liric-epic, volumul de versuri „Vis
albastru, Emeli”, în 2011, și romanul „Cum alegem
dragostea”, în 2016.
Revenind la volumul de versuri „Dimineaţa
la Lepșa”, noua carte semnată de poetul Dumitru
Barău adună 17 poeme ample, stufoase, pe câteva
pagini fiecare, susţinute vivace de o grafică selectată
de pe Internet de doamna Adelina Pop, lector de
carte. Cum spuneam mai sus, Dumitru Barău este
un sentimental incurabil iar noua sa carte a fost
scrisă acolo, la Lepșa, pe malurile Putnei vijelioase.
Toamna, când păsările migratoare se pregătesc de
plecare, poetul le însoţește în zborul lor spre locuri
75
 , , tie
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
mai calde, asistând încântat la... „apelul” zgomotos
de pe cablurile telegrafice, unde, în ciripitul
melodios de „rămas bun”, se adună, spre încântarea
sa, parcă spunându-i: „Venim și la primăvară!”.
Așadar, în volumul de poezii „Dimineaţa la
Lepșa”, primul poem, care a dat și titlul cărţii,
punctează liric și emoţional tocmai atmosfera
decorului, a naturii generoase, a locului și toată
tevatura sentimentală a poetului Dumitru Barău:
„În fiecare dimineaţă, / Deschid, larg, fereastra / Și
salut tot ce mă-nconjoară! / ... / Iată, salut un piţigoi,
/ Ce-și umflă gușa colorată! / Îmi fluieră a vreme
frumoasă / Și parcă-mi zâmbește, / Ciripindu-mi
vioi: / Te salut, te salut!” (Op. cit, p. 5-7).
Există atâta... brambureală lirică și sufletească,
în doze homeopatice, la limita dintre iluzoriu și
infarct sentimental, încât singurul remediu ca
să-i fie acceptate toate răvășirile unei melancolii
nestăpânite, este să-i fie receptate versurile cu
ritualica lor gravă și tulburătoare de fragede viziuni
luminoase, matinale și feerice: „Astăzi, / Mi-a înflorit
mărul, / Iar floarea lui, miroase-a Dumnezeu... / Sub
roua dimineţii” („Floare de măr”, p. 13).
Dumitru Barău este un poet cu probleme grave
de „miracol existenţial”, gata-gata să declare „război”
neliniștilor care-i bântuie sufletul: „Noaptea, /
Rup pânza de întuneric / A singurătăţii / Și încă,
visând, / Mi-aprind lumânarea sufletului: O
capcană, întinsă...” („Vis”, p. 17); dar găsește supapa
de echilibru, pentru că: „...și mi se face dor de
căldură...” („Liniște”, p. 21); ca mai apoi să alunece
spre o existenţă smulsă timpului: „Mi-e dor să
plonjez / În apele translucidei uitări... / Mi-e dor să
plonjez / În apele cerurilor, / În apele pământurilor,
/ În apele gândurilor, / În apele / Răstignitului /
sfânt...” (Idem, p. 23).
Există o patologie a frământărilor sufletești, ivite
dintr-o sau din mai multe și incomode cauzalităţi,
în poezia domnului Dumitru Barău: „Alerg desculţ,
/ Peste pământul / Ce-mi sfâșie tălpile / Cu spinii lui
înfloriţi... / Alerg desculţ, / Peste pietrele colţuroase,
/ Ivite din adâncuri / Străvechi...”; dar se pare că a
găsit o cale de acces spre limpeziri și echilibru în
mirajul și semantica primară a Cuvântului: „Îmi
ung rănile cu uleiul / Stors din seva amară / A
cuvântului nerostit” („Când”, p. 37).
Dar rămâne într-o permanentă și dilematică
postură de răzvrătit, de neliniștit, de încrâncenat
doritor de a le ști pe toate, de a-și explica până și
imposibila și misterioasa existenţă a Omului pe
planeta Pământ: „În fiecare zi, / Mă-ntreb, de unde
vin, / Cine-mi sunt, mie, lor / Și aceste întinderi
/ De pământ”. („Înviere”, p. 49); și este nevoit să
76
AXIS LIBRI
accepte, resemnat, că: „Poate sunt – și eu - / O
sămânţă, / Din care încolţesc lumi / Nutrite din
sufletul cerului / Sau, poate, / Sunt doar sămânţa
/ Unei singure vieţi, / Dăinuite prin suflul pornit
/ Din sufletul seminţei de cer, / Omul...” (Idem, p.
51-52).
Poetul Dumitru Barău rămâne un nostalgic fără
repere, fără orizonturi crepusculare certe; se găsește
mereu într-o altă alternativă: „Privesc asfinţitul / Și
regret sfârșitul zilei...” („Regret”, p. 53), și este tot
nemulţumit, neîmplinit, așteptând mereu altceva:
„Mi-am potolit setea / Cu apa strânsă-n pumnii
căuș... / Dar sufletul însetat / Nu l-am putut ostoi,
/ Niciodată... / Și regret...” (Idem, p. 55). O gamă
cremoasă de regrete, de neîmpliniri și de... „nici el
nu mai știe ce!?” îi tulbură sufletul, deși imaginea
Omului Dumitru Barău este una echilibrată,
optimistă și de sfidare a oricăror alternative
perturbatoare, dar parcă îl zgândără și-l năpădesc
acorduri elegiace de cântece interpretate de Ioana
Radu sau Mia Braia.
Își recapătă repede și frecvent echilibrul și starea
sufletească de bine, pentru că are viziuni luminoase
de-o candoare revigorantă: „Irina, cea mai presus
/ De cer și pământ, / Întinse mâna / Și, atingând
văpaia de catifea a / Lunii, / Își încercă, șăgalnic,
puterea...” („Irilu”, p. 59), în acordurile calde și
liniștitoare dintr-un Preludiu de Fr. Chopin.
Și, din nou Lepșa, reper sentimental și el, dar
dintr-un registru intim de-o melancolică tristeţe
de data aceasta: „E iarăși toamnă sură, tristeţe-
adâncă-n flori / Pe cerul de lumină, perdelele de
nori, / ... / Cocorul alb se-adună, privind spre
depărtări / Melancolie-n suflet, tremolo, în viori...”
(„Toamna la Lepșa”, p. 63).
Există în poezia domnului Dumitru Barău și
o religiozitate decentă, ca o sfidare a bigotismului
primar, pe coordonatele „unei Catedrale” a purităţii
sufletești izvorâtă dintr-o rugăciune înainte de
culcare: „Sunt tot mai singur, Doamne, / În zborul
către tine, / Mă-nalţ doar cu-o aripă... / Când
înserarea vine...” („Scara lui Iacov”, p. 67).
Dar echilibrul total este tot acasă: „Mă-ntorc
acasă, / La dulcea casă părintească” („Acasă”, p. 77),
pentru că, acolo, pe pământul sfânt al Moldovei,
unde s-a născut poetul și prozatorul Dumitru Barău,
își găsește liniștea și echilibrul: „Adorm / Sub ochii
adumbriţi / Ai mamei... / Tata, ca o umbră ușoară
/ Desenează pe fruntea mea / O dungă viorie...”
(Idem, p. 78).
D. Anghelesco-Teleorman
scriitor
AXIS LIBRI
Dragostea ca un Moby Dick…
Catherine Poulain, Marele marinar,
Polirom, Iași, 2017
V echii zei ai Nordului
ar fi dorit un bard
precum Catherine Poulain.
Care să scrie despre ei, să-i
cânte: pe ei, Marea, Vântul,
valurile, toţi zeii-pești,
păsările: pescărușii, corbii,
vulturii… dar prea târziu!
Ea a ales să scrie despre
oameni, acești ucigași de alte
fiinţe (și de pești), și de mare,
N.N. Popoiu
profesor, scriitor oamenii, acești mâncători de
inimi vii, oamenii Alaskăi,
mai toţi venetici, veniţi acolo dintr-un dor după o
viaţă adevărată, mai adevărată decât adevărul! Nu
vânători, nu traperși, nu căutători de aur, deși unii mai
practicaseră și astea, ci mai ales pescari, care știu „să
dea cu moartea în pește”, dar și cum se vopsește orașul
în roșu, adică cum se cheltuiesc mai toţi banii obţinuţi
greu pe mare, în condiţii de infern, prin barurile și
cârciumile unde Oceanul se muta altfel, unde Răul de
mare este și el altfel…
Pescari și… navigatori, marinari simpli,
skipperi, greenhorși, doar suntem în una dintre
ţările pescadoarelor de tot felul, dar mai ales a celor
mici, care pot pleca în „expediţii” și numai cu doi
membri, incluzând aici și căpitanul!
Catherine Poulain scrie și despre… Oceanul
fiinţei umane în sine, sângele ei chemat de sora mai
mare sau fratele mai mare, sângele planetei, apa.
Plecată „în lume” dintr-o localitate mică din Franţa,
se prezintă la un moment dat așa:
„— Nu-s o fată care aleargă după bărbaţi, (…),
mi se rupe de bărbaţi, dar trebuie să fiu lăsată liberă,
altfel plec… Oricum plec mereu. Nu mă pot abţine.
O iau razna când sunt obligată să rămân, într-un
pat, într-o casă, devin rea. Nu se poate trăi cu mine.
Să fiu o mică femelă nu e pentru mine. Eu vreau să
fiu lăsată să alerg.” (p. 221)
Ei bine, nu chiar precum Forrest Gump! Deși,
dacă ţineţi minte, personajul Forrest se îmbarcă și
An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
el pe un vas de pescuit, ba chiar înfiinţează, parcă,
dar prin sud, o firmă de pescuit, cumpărând câteva
vase de pescuit creveţi pentru niște prieteni…
Catherine, aici Lili (evident, cartea are un
substrat consistent auto-biografic), vrea să fie lăsată
să alerge, pe vase de pescuit (aici cod negru, halibut),
până la capătul lumii, până la Point Barrow!
Te-ai putea gândi că scriitoarea ar alege un citat
din Jack London, Herman Melville ori Hemingway
( dar se visează alt fel de leu! Partea a doua a cărţii
– are două: „În inima peștelui” și „Marele marinar”!
- , cel puţin la început, este parcă din Marguerite
Duras) ca să fie moto la întreg demersul (este carte
de debut, excelent primită!), dar citatul consistent
este din Walt Whitman:
„O you singer, solitary, singing by yourself—
projecting me;
O solitary me, listening—nevermore shall I cease
perpetuating you;
Never more shall I escape, never more the
reverberations,
Never more the cries of unsatisfied love be absent
from me,
Never again leave me to be the peaceful child I
was before what there, in the night,
By the sea, under the yellow and sagging moon,
The messenger there arous’d—the fire, the sweet
hell within,
The unknown want, the destiny of me.”
Un citat care se potrivește ca o mănușă, și din
acelea de pescar pe care le folosește în nebuniile de
expediţii care ţin, în carte, practic o vară… nordică,
în timpul sezoanelor de pescuit cod negru și
halibut, o vară în care se naște și oceanul dragostei
dintre un bărbat încă tânăr, de 36 de ani, dar având
și destulă… bătrâneţe (se simte bătrân), și eroina cu
vreo opt-zece ani mai tânără…
Suntem pe la sfârșitul anilor ’80, începutul anilor
’90, încă mai trăiesc unii coșmarul Vietnamului,
conflictului de acolo, se ascultă The Doors, Tom
Waits, dar și AC/DC, Beatles, Tina Turner, plus,
77
 , , tie
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
desigur, muzică country, suntem în Kodiak (Alaska,
the Last Frontier), unde mai mult decât în alte părţi
„totul aleargă, Lili, totul înaintează. Oceanul, munţii,
Pământul când mergi… Când îl străbaţi, pare să
înainteze odată cu tine, iar lumea se desfășoară
de la o vale la alta, munţii, apoi râpele în care apa
se năpustește la vale spre fluviul care aleargă spre
mare. Totul aleargă, Lili. La fel și stelele, noaptea și
ziua, lumina, totul aleargă și noi facem la fel. Altfel
am fi murit deja.”
Așa îi spune Joey, un alt prieten, partener de
muncă, lui Lili, care are mulţi bărbaţi prieteni
(suntem într-o „ţară” a bărbaţilor, cu câteva
excepţii), dintre cei memorabili mai amintind aici
pe Andy, patronul, Jan, rivalul lui Jude, Jude fiind
„le grand marin”, amintitul Joey, studentul Simon,
Nikephoros, grecul, Jason și John, cu ultimii doi
având expediţii de pescuit pe vase precum „Milky
Way” sau „Morgan”, „grosul acţiunii” desfășurându-
se însă pe „Rebel”, unde se face botezul marinăresco-
pescăresc pentru micuţa franţuzoaică căreia îi este
frică „de case, de ziduri, de copiii celorlalţi, de
fericirea oamenilor frumoși și cu bani” (p. 233), care
este o runaway, care nu mai vrea pe uscat, preferând
să se înece…
Într-un fel, Catherine Poulain este o precursoare
a lui Christopher McCandless (cel din „Into the
Wild”), dacă nu chiar o… contemporană, dar
caută mai puţin singurătatea absolută; are un fel de
complex al Bărbaţilor, pe care încearcă să-i înţeleagă
și să-i accepte, discuţia cu Joey despre… alergat
fiind destul de lămuritoare pentru a sa ars vivendi:
Lili: „Și mie-mi plăcea să alerg.
Joey: „A, vezi?... Dar dup-aia ne trece, trebuie să
ne treacă, trebuie să creștem, Lili, ștafeta e preluată
de bere, de muncă, de viaţa în cuplu… de copii
pe care îi faci și care o să alerge la rândul lor prin
păduri, care-o să te lase și ei în urmă într-o zi.
— Pentru bere și tot restul? De ce ne oprim din
alergat prin păduri? Pentru baruri, dope și tot ce ne
face rău?
— Nu știu, așa stau lucrurile. Ca să nu murim de
plictiseală, presupun, de plictiseală sau de disperare.
Și-apoi e fiara dinăuntrul nostru. Trebuie potolită.
Când o ucizi e mai bine.
Beau un gât zdravăn de bere. Oftez. Da, fiara.
— Dar de ce? Mai spun eu. De ce trebuie să se
termine întotdeauna, alergările frumoase prin
păduri și pe munţi?
— Pentru că așa e. Legea firii. Grijile. Totul se
stinge cu anii.” (p. 275)
78
AXIS LIBRI
Evident, Lili nu este de acord cu concluzia
pesimistă, ea o să se ducă mai departe la pescuit, cu
pripoane, sau cu cuștile, de crabi sau de somoni…
Ea vrea „Cântul veșniciei. Întorc capul spre mare, e
roșiatică de la arămile sfârșitului de zi. Poate că vom
merge mereu așa, până la sfârșitul tuturor timpurilor,
pe oceanul roșiatic și spre cerul deschis, o cursă
nebună și magnifică spre nicăieri, spre tot, cu inima
înfierbântată, cu picioarele îngheţate, escortaţi de
un nor de pescăruși care urlă, cu un mare marinar
pe punte, cu chipul potolit, aproape blând. Undeva,
încă… orașe, ziduri, mulţimi oarbe. Dar nu pentru
noi. Pentru noi nu mai e nimic. Înaintăm în marele
deșert, între dunele mereu mișcătoare și cer.” (p. 64)
Imaginile eroinei încleștate în mica tornadă
de sânge, pripoane, maţe, mucus, apă de mare,
sare lichidă, prin vânt și valuri lovind, omorând
pești, luptându-se cu ei, halibutul poate fi cât un
om de mare, rănindu-se, ridicând, cu încă un
„biban”, aproape zece tone de pește într-o noapte,
înfruntând de una singură oceanul în furtună, cu
un căpitan mort de beat, dar mai ales, în beţia vieţii
„adevărate”, mâncând pentru prima oară o inimă
de pește care încă mai bate, sunt memorabile,
eclipsând însăși dragostea care se poate naște în
astfel de condiţii dure, dragostea dintre un bărbat
și o femeie, era să scriu firească, „lumea goală cu
noi în ea” (p. 332)…
Întrebată de ce a venit acolo, în Alaska „sălbatică”,
tot într-un dialog cu Joey (cu Jude, marea iubire de
o vară, dialogurile nu sunt așa filosofice, parcă), Lili
zice:
„Poate că voiam și să mă bat pentru ceva puternic
și frumos… Să risc să-mi pierd viaţa, dar măcar
să mi-o găsesc înainte… Și-apoi visam să merg la
capătul lumii, să-i găsesc limita, unde se termină cu
totul.
— Și după aia?
— După aia, când am ajuns la capăt, sar.
— Și după aia?
— După aia, îmi iau zborul.” (p. 146) Sic!
Lili ajunge într-o lume în care trebuie să fie atentă
la tot: „La pripoanele care merg în apă cu o forţă care
te-ar lua pe sus dacă ţi-ai prinde piciorul sau braţul
în ele, la cele care sunt trase înapoi: dacă se rup, pot
să te omoare, să te desfigureze… La cârligele care
se înţepenesc în scripete și sunt aruncate aiurea, la
vremea rea, la reciful care n-a fost luat în calcul, la
cel care adoarme când e de cart, la căderea în mare,
la valul care te smulge și la frigul care te omoară…”
(p. 33)
AXIS LIBRI
Este un drog, la nivel naţional chiar au fost
organizate campanii care să-i descurajeze pe
tineri să se apuce de pescuit, cei însetaţi de genul
acesta de beţie, de pericol, de nebunie sunt de
întâlnit în carte, unii cu blazarea lor, cu căderea
în alcool, droguri ș.a.m.d., (cartea) este un excurs
în universul instinctelor (un personaj feminin
secundar zice „… suntem niște animale”), fiinţa
umană este surprinsă, aproape ca în simplitatea
sobră a tragediilor antice, cu tot corul dionisiac,
între dorinţa de a fi liberă precum zeii (cu moarte
pre moarte călcând, cu muncă pe muncă – aproape
anti-proletcultist), iubind cu măsura zeilor (Jude, și
istoria numelui său este mai mult decât interesantă,
p. 258, este receptat oarecum ca un zeu, mare,
mare, barbar, dar zeu), dar și cu o oarecare răceală,
demnă de o altă slăbiciune umană, aceea pentru
tehnologie (nu, nu sunt heideggerian acum!),
eroina dorind să fie și aidoma sau chiar un vapor
(p. 296), iar undeva se face apropo la căsătoria cu
un vapor (p. 209)… Și cine, privind, un frumos
vapor înfruntând frumuseţea valurilor, nu-și
poate imagina că este, bachelardian, însăși fiinţa
vaporului?
Ar mai fi, poate, destule de scris despre „Le grand
marin”.
Finalul este acesta:
„Am visat. Ceva zăcea pe pământ. Poate o
creangă. Mă aplecam s-o ridic. Semăna cu un gât
de gâscă sălbatică. Cea care se scufundase, poate.
Sau poate era o sculptură de nisip? Încercam
s-o apuc. Mi se sfărâma între degete. Nu mai era
chip să-i redau o realitate concretă. Ceea ce mi se
sfărâma între degete semăna cu viaţa și cu moartea
naufragiatului meu, cu cea a lui Nikephoros, cu cea
a marelui marinar, într-o zi.”
Și eu am visat o carte. Cu o femeie care a vrut să
fie eroină, să fie zeiţă, mama unui ice cream baby,
zeiţă și a unei smerenii fabuloase în faţa Naturii, a
naturii care își are sâmburele și în sufletul fiecăruia
dintre noi, uneori cu o turbare inexplicabilă, cu o
furie despre care spune un alt personaj secundar,
Tom, pe la pagina 285. El discută cu Lili (și cu Jude
este o discuţie asemănătoare) despre cum poate fi
învins dionisiacul din noi:
„Pe bune, cum să fac s-o potolesc, altfel decât
strivind? Istovirea (n.A.G.S.: prin munca aceea
dementă de pe pescadoare). Totul e bun pentru așa
ceva. Cu cât mai violent, cu atât mai bine.
— Și tu ești un erou, spun eu, visătoare.
An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Tom rânjește.
— Un erou?
— Păi da, un zeu din mitologie, gen.” (p. 286)
Miniona Catherine (dacă ar fi să se facă un
film, poate Emma de Caunes ar putea fi interpreta
ideală) lasă un nou-vechi (bun) model de eroină,
visând un alt fel de mit al androginului, cal și
călăreţ al oceanului: „valurile mă leagănă și eu mă
înfășor în ele. Dacă așa poftește lunganul sfrijit,
asta o să ţină veșnic, o să înaintăm pe oceanul
negru, pe Marea Bering. Să-mi dăruiesc forţele
până la moarte vieţii dinainte sau să mor din scurt,
uzura și extenuarea să mă șlefuiască până la stadiul
de cristal, nelăsând decât marea în mine, sub mine,
în jurul meu, și pe bărbatul-leu din carne și din
sânge care se împotrivește valurilor, proţăpit pe
punte, cu coama lui murdară pe care vântul i-o
scutură în același timp în care face cablurile de
suport să pârâie, în jelania nebună a pescărușilor
care se rotesc, se învârtejesc și se cufundă, chin
răgușit pe care vântul îl umflă și-apoi îl sugrumă.”
(pp. 111-112)
Și: „Valul e în mine. I-am regăsit cadenţa, ritmul
împingerilor profunde care se transmit de la mare la
vapor, din vapor în mine. Îmi urcă în picioare, mi se
rostogolesc în spinare. Poate iubirea. Să fii și calul și
cel care-l călărește. Ne apucăm din nou de pescuit de
mâine. De mâine… Peste câteva ore zbieretele, frica
din pântec, pripoanele care se reped spre valuri,
zgomotul, valul și îndârjirea, ca un vârtej în care
acest corp încordat nu-și va mai aparţine, mecanică
de carne și de sânge purtată doar de voinţa de a
rezista, inimă nebună, ceţuri îngheţate, chip jupuit
de vânt, ancora finală a priponului așteptată ca o
eliberare. Iar sângele peștilor va curge șiroaie. (…)
Am lăsat pe uscat contururile fixe ale acestei lumi.
Și-o să ne recâștigăm, în sfârșit, ardenta splendoare
a vieţilor noastre. Suntem în suflarea care nu se
oprește niciodată. Gura lumii s-a închis asupra
noastră. Și o să ne dăruim puterile poate până ce-o
să picăm morţi. Pentru noi, voluptatea extenuării.”
(pp. 104-105)
După trăirea acestei cărţi, sintagma „pescar
de oameni” își va găsi alte dimensiuni. Poate de
la Melville nu ni s-a mai reamintit așa de bine,
cu toată splendoarea oceanului și a vieţii sale, a
Materiei sale sacre, că dragostea, și de viaţă, este
(și) un Moby Dick!
79
 , , tie
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Constantin Doca-Trincu: autor care păstrează
semnificația adâncă a cuvintelor contemporane
Destine și visuri: Scenete pentru adolescenţi
Editura AXIS LIBRI, Galați, 2018
În teatru este vorba
despre viață. Aceasta este
punctul de pornire și nu
există nimic mai important.
Teatru este viață.
Peter Brook.
C ând cunoști un
scriitor în carne
și oase, sau, cel puțin, ai
câteva informații despre
el, e limpede că te încarci
Drd Alexandru Cocetov cu povara subiectivității.
profesor Citești, iar legăturile
dramatice (vorbesc de
cazul dat) umblă fără să vrei și fără să le poți opri.
Cu proaspăta carte de scenete dramatice intitulată
„Destine și visuri” ne întâlnim din nou cu poetul,
istoricul și profesorul gălățean Constantin Doca-
Trincu. De data aceasta într-o altă formă.
În cazul de față, am pe masa de lucru volumul
dramatic (Scenete pentru adolescenți). Un volum
care cuprinde șapte scenete pentru cei tineri (și nu
numai, firește, pot fi jucate și de actori emeriți).
Lectura volumului dramatic este într-adevăr
delectantă și relaxantă; te duce la o adâncă analiză
politică, socială, familială … Lectura acestei opere
oferă prilej de reflecție și de analiză, limbajul ei este
drămuit, păstrând semnificația adâncă a cuvintelor
contemporane.
Deși este prima lucrare dramatică a profesorului
Constantin Doca-Trincu, aceasta este prelucrată cu
grijă și acuratețe, trecând fiecare cuvânt și idee prin
prisma copilăriei, redând astfel nectarul dulce al
tinereței (piesele: Te-am văzut, m-am îndrăgostit!; Un
băiat și o fată; Bravii liceeni), și nu numai, aducând
și problema legii, cum ar fi sceneta Un minor certat
cu legea. Toate acestea fiind configurația gândurilor,
patimilor, întrebărilor, evenimentelor... frământate
și depozitate în mintea profesorului Constantin
Doca-Trincu (părerea personală) timp de mulți,
mulți, mulți ani. Care își așteptau momentul ca să
ajungă în atenția gălățenilor, și nu numai. Menționez
faptul că debutul publicistic a fost deschis de autor
cu articole pe teme istorice și educative inclusiv
cu poeme patriotice (1980), iar cel editorial a fost
marcat de romanul Lacrima Speranței (2002). Au mai
80
AXIS LIBRI
văzut lumina tiparului două volume de poezii, cum
ar fi: Muguri de rouă, Editura Phoebus, Galați 2004;
Vlăstare și eroi, poezii pentru copii, Galați 2005; cât și
cărți de istorie în colaborare cu Vlad Bejan: Românii
din sudul Basarabiei, Colecția „Ginta Latină”, Editura
Fundației „Axis”, Iași (1998).
Având o mare practică pedagogică, profesorul
Doca se străduiește intens să construiască micile
piese teatrale într-o formă didactică, captivând
astfel atenția copiilor (cam de vârsta 12-17 ani)
prin metode tradiționale și moderne. Aduce astfel
materialul istoric, politic și cel romantic printr-o
formă relevantă, chemând astfel copiii să citească, să
retrăiască, să joace și să simtă acțiunele, personajele
și evenimentele istorico-sociale.
Profesorul Constantin Doca-Trincu reușește să
combine istoria în poezie, „Eu sunt copil de roman/
Dintre Prut și Nistru/ Radios de-aș fi și mândru/ Să
cuprind ce e străbun//. Țara întreagă s-o colind/ Din
Tisa-n Dunăre și mare/ Cu soare-n suflet fiind/ Între
vechile-I hotare//” Copil de roman, volumul „Vlăstare
și eroi”; dar și în piese de teatru, „Astăzi pentru
noi românii – 24 ianuarie 1859, este o zi solemnă și
emoționantă. Toți deputații acestei Adunări Elective a
Valahiei suntem aleși de popor să ne dăm votul nostru
pentru același deziderat de veacuri și-anume Unirea”,
piesa „A doua alegere a domnitorului Alexandru
Ioan Cuza 24 ianuarie 1859”.
Într-o altă dată întrepătrunde dragostea cu poezia
și teatrul: „Sub raze fierbinți și căderi de stele/ Mă
chinuie aprig crunta zvâcnire/ În inima-mi flăcări,
aprinsă de-un june/ Pe rugul iubirii la prima vedere//.
Eu astăzi împlinesc 17 ani și cinci luni și mă confrunt
culminant cu-o îndrăgostire la prima vedere, de domnia
voastră. Parcă sunt înconjurat de văpăi „cupidoniene”
albastre și nestinse. Știți, vă prezentați ca un fecior
vrăjitor-magnetizant ce aveți vârsta între 18-19 ani”
(piesa „Te-am văzut, m-am îndrăgostit!”).
Deși am multe de spus despre cartea profesorului
Doca, aș vrea să las pe cititor să captureze nectarul
dulce al scenetelor dramatice lăsate pe paginile
acestei cărți. Și, ca o pecete de final a lecturii aș vrea
să adresez un mesaj chiar însuși autorului, folosind
citatul din piesa „Un minor certat cu legea”: „Vă
mulțumim domnule profesor (cuvânt înlocuit) pentru
îndrumare. Sperăm că vom reuși să dăm dovadă de
buni cititori și actori profesioniști”.
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(

Eram studenţii care…

George Apostoiu; Dumitru Anghel
Editura Lucas, Brăila, 2018

o
V olumul

Antologie
„Eram
studenţii care…”,
literară
Cine sunt autorii acestui volum interesant, cu
un nume atât de sugestiv?
Cititorul interesat va afla din interviul ce a
aniversară, Promoţia avut loc în anul 2010 și este publicat la pagina
1963 „George Călinescu” 352 sub titlul „Dialog amical” Dumitru Anghel
a Facultăţii de Filologie, –George Apostoiu referiri despre domnul George
Universitatea București, Apostoiu, scriitor, publicist și diplomat, cel care
semnat de George mărturisește: „Timp de trei decenii, cu unele
Apostoiu și Dumitru întreruperi, m-am ocupat de difuzarea culturii
Anghel, astăzi doi reputaţi românești în lume, prin intermediul cărţii,
Lucia Pătrașcu oameni de cultură, este „… al artei”, om cu mare preţuire pentru cultura
scriitor un omagiu și o mărturie a românească, cu aplecări studioase și admirative
preţuirii pe care o datorăm asupra operei lui Mihai Eminescu (și nu numai!).
pleiadei magiștrilor noștri: George Călinescu,
Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Zoe
Dumitrescu-Bușulenga, Mihai Pop, Jacques Byck,
Edgar Papu, George Ivașcu, George Macovescu,
G.C. Nicolescu, Ion Coteanu, Alexandru Piru,
Alexandru Niculescu, Ion Rotaru, Valeria Guţu-
Romalo, Mioara Avram, Dumitru Micu, Ștefan
Cazimir”, renumiţi dascăli care în generoasa lor
dăruire au oferit acestei generaţii „șansa să iasă
din condiţiile și orizonturile culturale în care a
trăit după război.” Cele peste patru sute de pagini
adăpostesc exprimarea integrală a celor treizeci de
autori referitoare la „studiile, producţiile literare,
confesiunile…” ce dovedesc „forţa creativă,
performanţele individuale, diversitatea de cariere,
de atitudini, de opinii, de destine…”, deoarece
fiecare dintre aceste nume importante în timp au
avut un parcurs remarcabil, funcţie de chemarea
interioară, de stările estetice, desăvârșite sub
îndrumarea dascălilor menţionaţi și, în special, a
lui George Călinescu, cel care, profesor eminent,
scriitor și om de cultură admirabil, a insuflat
studenţilor săi dragostea pentru cuvântul scris,
citit și dăruit cu generozitate și altora.

81
 , , tie AXIS LIBRI
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Profesorul Dumitru Anghel, scriitor, publicist, Cornel Radu Constantinescu, Gelu Ionescu,
critic literar și muzical: „este o prezenţă Sorin Movileanu, Mihai Ungheanu); Capitolul
inconfundabilă în peisajul cultural brăilean, un III Miscelaneea (George Apostoiu, Gheorghe
reper în zona moralităţii culturale, creatoare, ceea Carageani, Alexandru Dobre, Ilie Guţan, Gelu
ce nu-i de colo, cu peste 1.500 de articole scrise Ionescu, Nicolae I. Nicolae, Cornelia Olteanu-
(cronică muzicală, cronică de teatru, recenzii de Bularca, Ionel Oprișan, Melania Ștefănescu-
carte, cronică de film și critică literară), cu care Florea, Mihai Ungheanu); Capitolul IV Poezie
putem distinge un destin, un reper, o măsură (Ion Andreiţă, Lucian Badea, Ion Butnaru, Bucur
a lucrurilor cu o semnătură inconfundabilă.” Chiriac, Petrea Ciupitu, Mihai Duţescu, Vali
(Viorel Coman, 2009); „…celor ce vor avea Iancu, Elisabeta Iosif,Maria Tudor); Capitolul
curiozitatea să afle ceva despre universul brăilean V Proză (Ion Andreiţă, Lucian Badea, Maria
le va fi de folos să deschidă cărţile lui Dumitru Cristea, Mihai Duţescu, Elisabeta Iosif, Nicolae
Anghel” (George Apostoiu, I. Nicolae, Radu Pădurariu,
2009). Gheorghe Suciu); Capitolul
Și dacă, după șaizeci de ani VI Teatru (Lucian Badea);
de la intrarea în facultate, la Capitolul VII Publicistică
iniţiativa meritorie a celor doi (Ion Andreiţă, Ion Marcovici,
autori, care, printr-o strădanie Radu Pascal); Capitolul VIII
asiduă și perfect conjugată, Rememorări, portrete (Ion
i-au convins pe foștii studenţi, Andreiţă, Dumitru Anghel,
astăzi oameni cu o zestre Lucian Badea, Petrea Ciupitu,
literară bine întocmită, să Cornel Radu Constantinescu,
împletească flori de gând, Ilie Guţan, Gelu Ionescu,
înseamnă că din răsadurile de Vasile Lungu, Mihail
frumuseţe plantate atunci a Mihalea, Nicolae N. Nicolae,
răsărit pe parcursul atâtor ani Cornelia Olteanu - Bularca,
această evocare, ca o cunună Radu Pascal); Capitolul IX
George Apostoiu
la Nunta de ametist, omagiu Interviuri (Dumitru Anghel,
și ofrandă de amintire nepreţuită. Gelu Ionescu, Ionel Oprișan, Mihai Ungheanu).
Proiectul acestui volum inedit, gândit și iniţiat Poate fi vorba de poezie, proză, teatru, critică,
de scriitorul George Apostoiu, la care s-a alăturat eseuri, publicistică, portretistică, interviuri, tot
și criticul literar Dumitru Anghel, are o menire ceea ce însumează acest volum îngrijit cu un
incontestabilă de pionierat literar, ce va conduce cu deosebit simţ al responsabilităţii, ca rezultat al
siguranţă la o continuare a sa și chiar la o reluare și unei înţelegeri plenare a memoriei personale sau
din partea altor generaţii de foști studenţi. colective ce se cuvenea păstrată. Cu atât mai mult
Cine sunt scriitorii cuprinși în acest volum? cu cât aceasta aduce la cunoașterea cititorului
A relata despre conţinutul său nu ar fi, poate, tânăr chipurile și caracterele unor personalităţi
cea mai potrivită variantă. Cititorul va accepta al căror nume sunt știute numai din manualele
această alegere după ce va urmări în continuare școlare.
doar enumerarea celor nouă capitole și numele Iată, în paginile acestui volum de excepţie
autorilor care au hărnicit la desăvârșirea lor, iar „ERAM STUDENŢII CARE…”, o reîntâlnire
apoi, căutând volumul în librării și biblioteci, fericită a doi foști studenţi, George APOSTOIU
se va delecta cu tot ceea ce condeierii cuprinși și Dumitru ANGHEL, scriitori care fac parte
în paginile bogate ale acestei antologii au dorit din promoţia 1963, frumos și meritoriu numită
să dăruiască. Important este că la pagina 389, Promoţia George Călinescu!
cititorul va găsi numele lor și o scurtă prezentare. Felicitări autorilor și un gând curat pentru
Capitolul I Eseuri călinesciene (Petre D. raza de soare ce au menit-o amintirilor acelor
Anghel, George Apostoiu, Ilie Guţan, Mihai vremuri!
Ungheanu); Capitolul II Critică (Dumitru
Anghel, George Apostoiu, Stelian Cincă,
82
AXIS LIBRI
Umbrele de aur ale Orheiului
P entru unii dintre
contemporanii noștri
trăitori în anul de graţie 2019,
în spaţiul fostei Românii Mari,
istoria zbuciumată a fraţilor
noștri dintre Prut și Nistru
(și împrejurimi) poate părea
un fel de Niebelungens Lied
în care eroii, victorioși sau
învinși deopotrivă, intră în
nemurire cu lauri pe frunte și
cu spadele în mâini, călăuziţi
Viorel Dinescu de graţioasa Eumenide sumar
poet înveșmântată.
Din nefericire lucrurile
nu au stat așa: ziua de 27 martie (9 aprilie) 1918
când Sfatul Ţării din Basarabia profitând de un
ucaz al noilor lideri octombriști din vechea Rusie, a
decretat realipirea mult așteptată la Patria-Mumă, la
vatra milenară a populaţiei autohtone daco-romane,
nu era, totuși, un capăt de drum căci după alţi 40
de ani, vârcolacii roșii cu complicitatea balaurului
brun cu șapte capete au mușcat din nou din carnea
românească, până în 1991, luna august, deci abia după
cincizeci de ani, pământul românesc dintre Prut și
Nistru a reușit parţial să scape din colţii zăvozilor și să
obţină o semi-libertate intens supravegheată, mereu,
mereu pândită, mereu ameninţată.
Nu vom comenta aici coordonatele temporale
– historia incrementorum atque decrementorum
- deci creșterea și descreșterea ultimului val al
năvălirilor uralo-altaice faţă cu eroicele zbateri pentru
supravieţuire și libertate ale nefericiţilor băștinași
agresaţi. Au făcut și vor mai face acest lucru experţii
noștri din ţară, dar și cei obiectivi din întreaga Europă
civilizată, de a căror știinţă și competenţă nu ne îndoim
nici o clipă. De asemenea, nu ne este necunoscută
nici larga activitate de falsificare a istoriei iniţiată de
secole și plătită cu bani grei de diverși extratereștri
și nici aserţiunile ridicole emise de cunoscute echipe
de joly-jocker, salariaţi zeloși a falimentului general.
Din fericire pentru noi, elucubraţiile defăimătorilor,
fatalmente lipsite de bun-simţ sar în ochi, căci nici
un om cu scaun la cap nu-l poate confunda pe Gingis
Han cu Maria Tereza, nici măcar cu Mircea cel Bătrân
care nu voia decât să-și apere: „sărăcia, și nevoile, și
neamul”, nobilă formulare eminesciană pe care cineva
ar fi putut-o înţelege chiar pe dos.
Victimă inocentă a unui Destin misterios, numai
cu mari sacrificii a putut să dăinuiască stirpea
An XII, nr. 42, martie 2019
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
dacilor, costoboci și bolohoveni cu moșia dată lor
de la Dumnezeu! Cercetătorii apocaliptici veniţi
din nordul îngheţat sau din tundrele și taigalele
de la capăt de lume civilizată, ne-au jefuit de tot ce
aveam: averi, speranţă, demnitate. Toţi au încercat să
ne spurce limba. Ultimele năvăliri barbare sunt cele
mai primejdioase, căci folosesc tehnici avansate. Până
să scăpăm de coșmar, generaţii întregi de români
basarabeni au fost mânate ca vitele, cu cnutul cu vârf
de plumb, „pohod na Sibir” până în fundul întunecatei
Siberii, iar sângele tinerilor moldoveni a curs din
belșug pe fronturi ostile îndepărtate.
Dar, evocarea acestei imense tragedii naţionale nu
trebuie să întunece bucuria aniversării evenimentelor
din martie 1918, când Basarabia lui Ștefan, a lui Cuza
și a lui Eminescu, a lui Vieru, a noastră, a revenit la
matcă. Aceste glorioase umbre ale Orheiului,Tighinei,
Sorocăi și Cetăţii Albe, și multe altele cunoscute
sau anonime care dorm în ţărâna moldoveană, sunt
singurele și cele mai „demne călăuze” în încercările
care ne mai așteaptă în viitor, nicidecum „lătrăii” de la
televizor și din ziare care se bălăcăresc între ei și își bat
joc și de pământul în care s-au născut.
Există, totuși, dreptate în Univers, chiar dacă
aceasta trebuie apărată tot timpul, căci fantomele
istoriei nu depun niciodată armele.
Nu este însă vorba de o simplă ambiţie
patrimonială, ci de o împlinire istorică firească a unui
grup omogen care a știut să reziste oricăror cutremure
sociale. Pentru bunicii noștri, realipirea Basarabiei la
fondul românesc comun a fost un moment de intensă
bucurie. Cele mai absurde graniţe ale continentului
(altele decât Schengen!), inventate de colonizatori și
de vistiernicii veroși ai momentului, păreau spulberate
pentru totdeauna. Poporul, până atunci torturat de
o tagmă de mongoloizi sașii și primitivi, scăpat de
spaimele deportării într-un orizont întunecat, vecin
cu moartea, era dispus să tragă cu buretele peste
crimele comise în spatele unor lozinci sforăitoare.
Ne bucurăm de ziua în care Basarabia a revenit
acasă, dar pânda noastră îngrijorată nu s-a terminat.
Azi ne putem apăra și singuri. Sentimentul naţional
e blamat și privit ca o infracţiune, iar populaţia are
sentimentul că pământul nostru a devenit monedă
de schimb pentru alţii. Nu ne putem apăra de
deznaţionalizare decât respectând sentimentul de
inferioritate care ni se incumbă și demonstrând prin
fapte că suntem unul din cele mai înzestrate popoare
din bătrânul continent. Sărbătoarea de astăzi este un
legământ între fraţi împotriva morţii.
83
 , , tie
6&(1$ʕ,(&5$18/
Cronică de teatru
Cântăreața cheală
Printre premierele sta-
giunii de toamnă, 2018, ale
Teatrului „Maria Filotti” din
Brăila, un loc aparte îl ocupă,
fără îndoială, bijuteria
scenică „LA CANTATRICE
CHAUVE”, Anti-pièce,
semnată de dramaturgul
român Eugène Ionesco,
stabilit la Paris, și apărută
Dumitru Anghel în volumul I „THEATRE”, la
scriitor Editura „Gallimard”, 1954.
În limba română va fi
publicată în revista „SECOLUL XX”, în condiţiile
unei cenzuri draconice, dar fracturată benefic în
perioada relaxării ideologice, când au apărut cărţile
de literatură epică și lirică cu succes de librărie ale
„deceniului obsedant”: „Galeria cu viţă sălbatică”, de
C. Toiu, „Buna Vestire”, de N. Breban, „Vocile nopţii”,
de A. Buzura, „Obligado”, de Al. Ivasiuc, „Tentaţia”,
de Platon Pardău, „Crimă pentru pământ”, de Dinu
Săraru, „Pumnul și palma” de D. Popescu...
Scriitorul nonconformist Eugen Ionescu a
început ca un veritabil... „Gigi-contra!”, expresie
intraductibilă, specific românească, fără drept de
apel, cu impact nedisimulat la originalitatea în stare
pură, pentru că o altă piesă a sa... „în trei episoade”,
„Setea și foamea” („LA SOIF ET LA FAIM”), pusă
în scenă la Comedia Franceză, ar fi fost „click-ul”
împotrivirii și al unei ostilităţi faţă de un public
spectator... „cuminte”, familiarizat cu Molière și
Corneille.
A plusat apoi cu „Cântăreaţa cheală” („LA
CANTATRICE CHAUVE”), un veritabil sindrom al
conceptului scenic de „teatrul absurdului”, pe care
l-a ridicat la rangul de „prinţ moștenitor al revoltei”
împotriva familiei tradiţionale, sufocată de reguli,
tabieturi și interdicţii de tot felul și l-a propulsat pe
EUGÈNE IONESCO de pe Champs Elysées și de
pe scenele Comediei Franceze în lojele și fotoliile
onorante ale Academiei Franceze.
84
AXIS LIBRI
Eugène Ionesco, maestru al qui-pro-quo-ului
dramatic, în zona de impact a împotrivirii și a
sfidării tabieturilor cuminţi ale Teatrului tradiţional,
de la clasicii greci și latini și până la neoclasicii în
stare pură ai Europei de secol XVIII-XIX, a „sunat
goarna” unui protest împotriva încremenirii în
„tipare”. În consecinţă, deși a șocat prin curajul
asumat și surpriza totală, scriitorul Eugène Ionesco
a continuat cu „Lecţia”, „Scaunele”, „Ucigașul fără
simbrie”, „Rinocerii”, „Regele moare”, „Pietonul
văzduhului”, „Setea și foamea”, un portofoliu
dramatic care i-a asigurat un fotoliu onorant, iar
câteva dintre aceste „fronde teatrale” au figurat pe
afișele unor teatre din România.
Domnul Lucian Sabados și-a asumat riscul
unui astfel de demers cultural de anvergură, când
a inclus „Cântăreaţa cheală” în programul său
managerial de repertoriu pentru stagiunea teatrală
2018 în desfășurare, alături de alte titluri la fel de
incitante și de surprinzătoare prin diversitatea
stilistică și dimensiunea temporală: „Bădăranii”,
de C. Goldoni, „Demonstraţia”, de David Auburn,
„Tartuffe”, de Molière, „Regele gol”, de E. Șvarţ (în
regia lui Lucian Sabados), „Before Breakfast”, de E.
O’Neill.
Pusă în scenă la Teatrul „Maria Filotti”, comedia
„Cântăreaţa cheală” relevă intenţia de altceva în
dramaturgia modernă a Europei, dar păstrează
și elementele naţionale și absolut originale ale
umorului românesc tradiţional din zona unor
Păcală și Tândală, cu impact asupra suficienţei și a
moralului eșuat în absurdul ionescian, ca o premiză
programatic-iraţională, care duce la o altă morală
cât se poate de raţională (saisir le rationnel à travers
l’irrationnel)..., care ne dă forţa să sesizăm existenţa!,
după o traducere pe care mi-am îngăduit-o.
Spectacolul beneficiază de o regie și o scenografie
cu totul originale, semnate de domnii Radu Iacoban
și Tudor Prodan, care au direcţionat evoluţia
textului dramatic și jocul actorilor, prin sfidarea
regulilor firești ale obișnuitului, șarjând pe marja
AXIS LIBRI
naivităţii periferice... cu ștaif și pe ascendentul
superior al ridicolului ridicat la rang de eleganţă
desuetă. Acestui demers scenic i s-a alăturat light
design-ul, violent uneori, al luminilor și sunetului,
semnat de domnul Bogdan Gheorghiu, dar care au
asigurat echilibrul și profunzimea prestaţiei comice
în tonalitatea majoră a întregului spectacol teatral.
Regia, scenografia, jocul de lumini și de sunet, de
alternative scenice și de prestaţii actoricești, susţinute
de o recuzită teatrală pe măsură, au adăugat o notă
de originalitate și de avans în susţinerea și etalarea
conceptului de „teatru al absurdului”, parcă peste
intenţiile... aproape cuminţi!, ale noncoformistului
Eugène Ionesco.
Spectatorii „cuminţi” din sala „Bujor Măcrin” a
Teatrului brăilean au avut reacţii-șoc la toată tevatura
de lumini și sunet, agresivă și surprinzătoare, care
alterna, în antiteză, cu scenele de încremenire,
vocală și de gestică, într-o poziţionare de „stană de
piatră” a actorilor, hotărâţi să convingă de faptul
că au asistat la o parodie a „absurdului” celui mai
absurd.
Scenografia și light design-ul i-au înlesnit regiei
o mulţime de alternative convingătoare pentru
toată „politica” sa scenică, din care a rezultat un
interludiu dramatic excitant, vivace și reconfortant
până la urmă. Regizorul Radu Iacoban și-a
ales inspirat o... echipă de șase actori talentaţi,
reuniţi într-un tutti al opţiunilor pozitive, în care
partitura interpretativă s-a derulat egal, pe aceeași
linie melodică a „teatrului absurdului” gândit
de Eugène Ionesco, în limitele unei monotonii
verbale, ilogice și stereotipe, cu gestică egală, cu o
mimică pe măsură, care au asigurat toată sincopa
unei brambureli semantice.
Fiecare actor și-a construit identic personajul
dar, dacă, actriţa Ramona Gîngă și actorul Valentin
Terente n-ar fi avut aceeași manieră interpretativă,
unicitatea cuplului Doamna Smith și Domnul Smith
ar fi eșuat într-un antiabsurd, în afara textului
dramatic. Cei doi actori au avut talentul și inteligenţa
să-și etaleze propria fantezie comică și capacitatea
de a evolua pe mai multe registre afective, ușurinţa
de a inventa atitudini, alternative, poziţionări și
ipostaze actoricești.
Păstrându-și propria partitură scenică, Valentin
Terente a avut hazul și fantezia de a insinua formele,
nuanţele comicului ca niște conștiinţe falsificate,
iar Ramona Gîngă a adăugat umorului forme ale
unei noi patologii a absurdului, dintr-o culme a
An XII, nr. 42, martie 2019
6&(1$ʕ,(&5$18/
neprevăzutului. Actorii Ramona Gîngă și Valentin
Terente au poziţionat snobismul și suficienţa soţilor
Smith în zonele joase ale spiritului, printr-un
dialog, printr-o discuţie „doctă”, direcţionate spre
un umor gros, grobian, încărcat de automatisme și
ifose nevinovate.
Actorii Corina Borș și Silviu Debu s-au aflat în
același vivace „passo doble” de evoluţie unitară în
creionarea scenică a personajelor Doamna Martin
și Domnul Martin, pe care i-au însoţit cu mare apetit
în dialogul lor buimăcit de ilogic, pe un simbol al
derizoriului.
Deși n-au format un cuplu „matrimonial”, actorii
Mădălina Anea și Adrian Ștefan au avut același
parcurs interpretativ egal, pentru că și personajele
lor, Mary și Pompierul, s-au încadrat perfect ideii
de unitate, regizorală și actoricească, cu toate
hachiţele de comportament definitorii conceptului
de „teatrul absurdului”, gândit de Eugène Ionesco
și personalizat de trioul Radu Iacoban, adaptarea
scenică și regia artistică; Tudor Prodan, scenografia;
light design, Bogdan Gheorghiu.
Actriţa Mădălina Anea, în rolul Mary, fata
în casă, a creat un personaj aflat într-o confuzie
totală de situaţii și a sugerat prin prestaţia sa
artistică alternativa altor tabu-uri, pe o mistică a
ierarhiei sociale; iar actorul Adrian Ștefan, în rolul
Pompierul, a excelat printr-un limbaj încărcat de
automatisme și clișee verbale, stârnind hohote
de râs în sală cu hazul și inteligenţa sa „colorată”.
Monologul savuros, „pozele” sale rezultate din
încremeniri parodice au pornit de la ideea ionesciană
că „râsul spectatorilor ne spală de prejudecăţi și
împiedică instituţionalizarea ridicolului”. Retorica
sa pitorească și tăcerile totale au reprezentat invenţii
comice, iar absurdul, devenit o metaforă a unei
fabule, din orice formă de demitizare devine o
mistificare.
„Cântăreaţa cheală”, de Eugène Ionesco,
spectacolul din repertoriul Teatrului „Maria
Filotti”, a fost gândit și orchestrat într-un tempo
dodecafonic, stravinskian, în parametrii tonali
și artistici ai unei Orchestre Simfonice, în care
partiturile viorilor, violoncelelor și ale unei percuţii
năvalnice s-au aflat sub bagheta dirijorală autoritară
a unui trio regizoral, de scenariu și de lumini, și s-a
încheiat în fulgere de lumini, tunete și sonorităţi și
prin aplauze entuziaste, insistente și măgulitoare
pentru actori.
85
 , , tie
6&(1$ʕ,(&5$18/
Cinema
Surprize plăcute și neplăcute în anul
cinematografic 2018
Î n mod paradoxal,
„Bohemian
psody” este un film
Rha-
mediocru care se situează
în topul preferinţelor
cinefililor pe 2018. Și asta
pe bună dreptate, întrucât,
pentru un spectator
obișnuit, adevărat, este un
film modest, pentru un
iubitor de Queen însă, e o
peliculă memorabilă; de
Adrian Buzdugan la „The Doors” (1991) nu
scriitor
s-a mai realizat un film
biografic atât de emoţionant. A doua oară când l-am
vizionat, în sală mai erau câteva persoane care m-au
dus cu gândul la „Too Old to Rock ’n’ Roll; Too Young
to Die”. Dar nu doar noi am îmbătrânit, și rockul a
îmbătrânit, sunt piese de Queen peste care deja s-a
așternut un praf auriu... În mod firesc, a mai dispărut
din emoţia primei vizionări, știam deja trucurile,
creșterea gradată, cântărită milimetric, dar tot am
bătut ritmul cu picioarele în dușumea. Mi s-au
întipărit în minte câteva replici memorabile („Being
human is a condition that requires a little anesthesia.”
sau zoroastriana „good thoughts, good words, good
deeds”). Mi-aș fi dorit să aibă presărat și puţin I’m
Going Slightly Mad sau alte piese din Inuendo, I Want
It All de pe Miracle etc., numai că acţiunea filmului se
termină cu prestaţia trupei de la Live Aid, din ’85, așa
că... veșnicul nemulţumit trebuie să se mulţumească
cu fabuloasa punere în scenă a concertului Live
Aid și cu piesele geniale care punctează momentele
importante din viaţa lui Freddie Mercury și ale
formaţiei Queen. Ca și la prima vizionare, nu m-ar
fi deranjat ca sonorul să fi fost de zece ori mai tare!
Foarte posibil ca Rami Malek, cel care a creat un
nou Freddie, atât de apropiat de cel care a trecut în
nefiinţă în 1991, să ia Globul de Aur, Oscarul pentru
cea mai bună interpretare.
Pentru cine a văzut în nenumărate rânduri
„Moromeţii” din 1987, continuarea e slabă,
86
AXIS LIBRI
inevitabila comparaţie cu primul film fiindu-i fatală.
Echipa de actori din primul film a fost una de vis, în al
doilea, Dana Dogaru se achită destul de bine, Răzvan
Vasilescu e actor, nu se dezice, cum și anunţa în primul
său rol consistent, din „Balanţa”, Gheorghe Visu are o
răbufnire bună, iar Mălăele... mai mult nu putea; o
provocare pe care și-a dorit-o în palmares, știindu-i
și acceptându-i riscurile. Stere Gulea nu a încercat să
continue „Moromeţii”, a încercat doar să facă o copie
rezonabilă a sa, și a ieșit... vă las să vedeţi ce i-a ieșit.
Montajul filmului e bulversant, atât de costisitoarea
scenă a manifestaţiei proregale (multiplicarea digitală
a personajelor, cadrul digitalizat etc.) putea să lase loc
altor scene, de legătură, sau încă ceva muzică pentru
o coloană sonoră care să mai acopere din sărăcia
epică, lirică, emoţională a filmului. Nu există scene
antologice, poate doar o replică-două care să-ţi salte
colţul buzelor, „Ei, dacă zice‚ de bunăvoie, atunci nu
semnez.”, filmul s-ar fi putut chema: „Scene din viaţa
sătească, perioada colectivizării, cu Horaţiu Mălăele
încercând să-l joace pe Ilie Moromete”. „Solo - o
poveste Star Wars” putea să lipsească, nimeni nu i-ar
fi simţit lipsa, poate doar fanaticii, Ca să vă faceţi o
idee, filmul „Moromeţii 2” e cu mult mai slab decât
volumul 2 din „Moromeţii”... Le port un nemăsurat
respect celor care se opresc la timp, de la George
Lucas, Sean Connery, Jack Nicholson, Tina Turner
până la ultimul scenarist sau scriitoraș care înţelege
că e timpul să lase condeiul jos când nu mai are ceva
notabil de spus, când încercarea lui devine penibilă.
„Moromeţii 2”, un film despre care ar trebui să se
tacă, doar întărește faptul că „Moromeţii” din ’87 are
linia unei capodopere.
Printre puţinele surprize plăcute ale anului 2018
aș mai enumera „Cold War”, al lui Paweł Pawlikowski,
emoţionantul „First Man”, cu cea mai bună coloană
sonoră a anului, semnată Justin Hurwitz, „The
Favourite”, al lui Yorgos Lanthimos, și „Roma” lui
Alfonso Cuarón. Dintre cele neplăcute poate că ar
trebui amintite doar dezastrele, gen „Johnny English
Strikes Again”, „Replicas”. Sau nici măcar ele...
AXIS LIBRI
Ședinţa Consiliului Știinţific
al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
Decembrie, 2018
Î n data de 17 decembrie 2018, la Biblioteca
Judeţeană „V.A. Urechia” a avut loc o
nouă întrunire a Consiliului știinţific, care a
fost constituit și își desfășoară activitatea în
conformitate cu art. 55 al Legii nr. 334/2002,
Legea bibliotecilor. Acesta este alcătuit din
personalități gălățene din diverse instituții de
cultură, învăţământ și administrație și are rol
consultativ în domeniul cercetării știinţifice, al
activităţilor culturale și în dezvoltarea colecţiilor.
Ordinea de zi anunţată a inclus: prezentarea
Raportului Consiliului știinţific pentru anul
2018, înaintarea Proiectului cu propuneri de
activităţi pentru anul 2019 și aprobarea acestora
cu completările rezultate în urma dezbaterilor.
La întrunire au fost prezenţi 12 membri plini
și supleanți ai Consiliului
știinţific.
În cuvântul de
deschidere, prof. dr.
Zanfir Ilie, directorul
Bibliotecii „V.A. Urechia”,
a adresat urări de bun
venit! participanţilor și a
prezentat ordinea de zi,
după care s-a trecut la
discuții și propuneri.
Managerul a expus
Raportul Consiliului știinţific pe anul 2018,
apoi a punctat cele mai importante activități ale
Bibliotecii „V.A. Urechia” din perioada precedentă,
afirmând că a fost o perioadă cu încărcătură
deosebită în privința realizărilor. Directorul a
informat auditoriul despre principalele acțiuni de
anvergură desfășurate de Bibliotecă în decursul
anului, precum ediția a X-a a Festivalului
Internațional al Cărții „Axis Libri”, evenimentul
Noaptea în Bibliotecă la Galați, Salonul Literar
„Axis Libri”, Zilele Bibliotecii, acțiunile dedicate
An XII, nr. 42, martie 2019
E ENI ENT
Centenarului Marii Uniri. Managerul a amintit
principalele publicații editate sub egida Bibliotecii
- Axis Libri, Asociația, Oameni în memoria
Galațiului, Buletinul Fundației Urechia, Anuarul
științific al Bibliotecii „V.A. Urechia” și Anuarul
evenimentelor culturale 2018, precum și ultima
apariție editorială a Bibliotecii, Album centenar,
de 100 de pagini, elaborat cu ocazia Centenarului
Marii Uniri, lucrare care cuprinde documente,
știri din presă, fotografii din arhiva Bibliotecii,
din perioada 1917-1918, cu un impact deosebit
atât pe plan local, precum și la nivel național.
Nu în ultimul rând, directorul instituției a
semnalat ultima mare realizare de anvergură a
Bibliotecii: inaugurarea Filialei nr. 5 „Hortensia
Papadat-Bengescu”, care va deservi populația din
cartierele „Dunărea” și
„Dimitrie Cantemir” ale
municipiului.
În continuare, prof.
dr. Zanfir Ilie a ridicat
problema cu privire la
locul desfășurării ediției
a XI-a a Festivalului
Internațional al Cărții
„Axis Libri”, propunând
ca variante Faleza
87
 , , tie AXIS LIBRI
E ENI ENT
În încheiere, directorul instituției
și-a manifestat mulțumirea și satisfacția
prilejuite de faptul că în urma controlului
efectuat de Camera de Conturi, Biblioteca
nu a primit nicio recomandare și nu i-a
fost aplicată nicio sancțiune, ceea ce
înseamnă că totul a fost în regulă.
Au urmat alocuțiunile membrilor
prezenți la ședință, care au apreciat
întreaga activitate desfășurată de
Biblioteca „V.A. Urechia”, menită să
contribuie la creșterea nivelului de
cultură al comunității gălățene.
Dr. Gheorghe Bugeag a propus Parcul
Rizer ca viitoare locație de înființare a
unei Filiale. Prof. dr. Zanfir Ilie a primit cu interes
Dunării și Grădina Publică și afirmând că acest
ideea, apreciind că este de viitor, dar a considerat
lucru depinde de Consiliul local, care ar trebui să
că, pentru perioada imediat următoare, o filială
suporte cheltuielile de cazare.
în cadrul Spitalului Județean ar fi mult mai utilă
Pentru anul 2019, managerul a afirmat că are
pentru comunitatea locală.
în vedere 2 (două) proiecte, și anume înființarea
Scriitorul Ion Manea și-a exprimat opinia ca
a 2 (două) noi filiale, una cu profil ecologic și una
Festivalul „Axis Libri” din anul 2019, în condițiile
cu profil medical.
în care au loc reabilitări ale zonelor centrale, să
În altă ordine de idei, directorul Bibliotecii
aibă loc pe Faleza Dunării, la Foișor.
a menționat că în data de 12 decembrie 2018
În final, prof. dr. Zanfir Ilie a mulțumit celor
a avut loc la București, la Sediul Institutului
prezenți pentru colaborare, implicare activă în
Cultural Român, „Gala Premiilor Contemporanul
discuții și pentru că au fost alături de gândurile și
2018”, manifestare organizată de Asociația
de proiectele noastre și a transmis tuturor sincere
Contemporanul în parteneriat cu Institutul
urări de sănătate și un an nou mai rodnic, cu
Cultural Român. Laureații acestei gale au
reușite și împliniri, însoțite de tradiționalul La
primit câte o plachetă aniversară și câte o
mulți ani!
diplomă cu Premiul de excelență, între cei
premiați numărându-se: acad. Ioan Aurel Pop -
Președintele Academiei Române, acad.
Răzvan Theodorescu - vicepreședintele
Academiei Române, acad. Mihai
Cimpoi, Zanfir Ilie - manager Biblioteca
Județeana „V.A. Urechia” Galați, acad.
Maya Simionescu, regizorul Alexa
Visarion, doctorul Victor Voicu,
scriitorul Mircea Platon și Mirel Taloș -
vicepreședinte ICR - București.
Prof. dr. Zanfir Ilie a adus la
cunoștința celor prezenți că în data
de 20 decembrie 2018, o delegație a
Bibliotecii „V.A. Urechia” se va deplasa
să realizeze o donație de 1000 de cărți
către noua filială din cadrul Bibliotecii
Publice Speia, Republica Moldova. Delegația va fi
primită de către dl primar Vitalie Coteț.
Consiliul știinţific al Bibliotecii „V.A. Urechia”

88
AXIS LIBRI
„Eminescu, Ziditorul limbii române“
Ziua Culturii Naţionale
Î n perioada 15 - 31 ianuarie 2019 au avut loc
la Biblioteca Județeană „V.A. Urechia“ o serie
de manifestări și expoziții, reunite sub denumirea
„Eminescu – Ziditorul limbii române”, pentru a
marca 169 de ani de la nașterea marelui poet național
Mihai Eminescu, ziua de 15 ianuarie fiind declarată
în anul 2010 ca fiind Ziua Culturii Naționale.
Manifestările s-au desfășurat atât la Sediul Central
al Bibliotecii, dar și la patru dintre cele cinci filiale:
Filiala nr. 1 „Costache Negri“, Filiala nr. 2 „Paul
Păltănea“, Filiala nr. 4 „Grigore Vieru“ și Filiala nr. 5
„H.P. Bengescu” , precum și la Teatrul Național de
Operă și Operetă „Nae Leonard“.
Aceasta pentru că o singură zi, dedicată oarecum
doar festiv și simbolic, nu poate fi de ajuns pentru
a celebra însemnătatea culturii în
destinul unui neam, al unei naţiuni.
Să ne reamintim că grecii vechi, pe
lângă Jocurile Olimpice aveau și o
perioadă dedicată așa numitelor
Jocuri Pythice, care erau ale tuturor
artelor cunoscute atunci.
Punctele de atracţie maximă
în ziua nașterii lui Eminescu,
acceptată de către oamenii de
cultură, au fost, la ora 10:00, la sediul
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
în sala care-i poartă numele, cu un
moment festiv intitulat „Revedere
cu Eminescu”, moderat de către
managerul și eseistul Zanfir Ilie și
spectacolul omagial desfășurat la
Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard“,
intitulat „Eminescu, ziditorul limbii române“ la
care au participat artiști ai Teatrului Național de
Operă și Operetă „Nae Leonard”, actori ai Teatrului
Dramatic „Fani Tardini”, scriitori gălățeni precum
și Fanfara „Valurile Dunării” a Centrului Cultural
„Dunărea de Jos”.
Mai întâi, la sediul central, după alocuţiunea
rostită de către Zanfir Ilie, scriitorii Theodor
An XII, nr. 42, martie 2019
E ENI ENT
Parapiru, Gabriel Gherbăluţă, Vasile Manole,
a.g.secară și Gheorghe Nica, fost profesor de limba
și literatura română, au vorbit despre Eminescu, au
recitat din Eminescu, au citit, nu numai din poezia
sa, unul dintre participanţi, cărturarul Vasile Joanta,
observând cu plăcere că la „revederea” cu Eminescu
s-au subliniat toate aspectele activităţii spirituale a
lui Mihai Eminescu. Un moment artistic deosebit a
urmat când eleve ale doamnei profesor Emilia Savu
de la Centrul Cultural Dunărea de Jos au interpretat
câteva melodii.
De la orele 12, activităţile s-au desfășurat în
incinta Teatrului Național de Operă și Operetă
„Nae Leonard“, unde prezentator a fost jurnalistul și
scriitorul Angela Ribinciuc, Șef Serviciu Comunicare
la Universitatea Dunărea de Jos
Galaţi. Alocuţiunea scriitorului
Zanfir Ilie despre însemnătatea
Zilei Naţionale a Culturii a fost mai
mult decât semnificativă:
„La mijloc de ianuarie trebuie să
ne gândim și la pruncul Eminescu,
mântuitorul limbii noastre,
Ziditorul spiritului românesc,
Omul perfect al culturii românești,
după cum îl considera un filosof
exemplar pentru Devenirea
românească, precum Constantin
Noica.
89
 , , tie AXIS LIBRI
E ENI ENT
Cum spuneam și anul trecut, sunetul clopotelor toate ale lor, cu steaua care-a răsărit și cu Luceafărul
Bisericii din Ipotești se aude acum vestind în toate rătăcitor printre aștri, dar cel mai mult și mai mult
cele patru zări ale românismului, de la Nistru până a iubit Eminescu România, ţara lui de glorii, ţara lui
la Tisa, de la Dunăre până la Iza, de la Prut până de dor...
la Timoc și mult mai departe decât toate acestea, Noi, Românii de astăzi, suntem copiii lui
pretutindeni acolo unde au transhumat românii, Eminescu, și ca orice copii, avem datoria sfântă de
peste munţi și văi, peste mări și ţări, în căutarea a ne cinsti Părintele și nu întâmplător Ziua Culturii
unui trai ancorat în universalitate, de la Atlantic la este aceeași cu ziua de naștere a Românului nostru
Pacific, clopotele vestesc nașterea eternă a geniului sfânt, la fel de sfânt precum un Ștefan cel Mare ori
limbii române, purtătorul întru biruinţă a numelui Constantin Brâncoveanu.
Protectorului nostru, Sfântul Arhanghel Mihail! Așa cum s-a stabilit, la propunerea
Bunul Dumnezeu a făcut ca naţiunea noastră academicianului Eugen Simion, la 15 ianuarie,
să se desăvârșească prin acest tânăr din nordul sărbătorim și Ziua Culturii Naţionale, ajunsă la
Moldovei, care a fost un Meșter Manole al cuvintelor a 9-a ediţie, căci ce altă zi a anului ar putea fi mai
unei limbi care a supravieţuit și s-a format printr-un potrivită pentru a ne ridica, vie și nemuritoare, în
miracol. A fost nevoie de faţa noastră și a întregii lumi,
sacrificiul său pentru ca spiritualitatea, modelul nostru
să îi înţelegem mai bine propriu, unic și inconfundabil
Rostul, Sensul, Viaţa, de a gândi, a simţi, a iubi și de
Iubirea!!! a spera.”
Poetul nostru naţional Momentul artistic i-a avut
este atât de iubit astăzi ca protagoniști pe actorul
pentru că niciodată nu a Lică Dănilă, de la Teatrul
fost întrecut și nici nu va Dramatic Fani Tardini,
fi vreodată întrecut în a-și soliștii instituţiei gazdă
iubi poporul din care s-a Mihaela Alexa, Lăcrămioara
ridicat ca o chintesenţă, Crihană, Florentina
ca un nimb, o aură și ca o speranţă. El Soare, Cosmina
însuși spunea: „Dumnezeul geniului Stancu, Rodica
m-a sorbit din popor cum soarele Ștefan, Dominic
soarbe un nour de aur din marea de Cristea, corul
amar”. Eminescu este atât de profund Teatrului, dirijor
și irevocabil expresie a identităţii Daniel Nistor,
noastre naţionale, încât putem spune având momente
cu toată inima și cu toată simţirea că memorabile, la
Eminescu suntem noi, că noi suntem pian interpretând
Eminescu, că Eminescu este fiecare Ludmila Calalb
dintre noi. și Tatiana Ionașcu. Angela Ribinciuc, și prin
Spuneam despre înţelegerea Iubirii lui Eminescu. momentul său liric, a subliniat faptul că noi, dar și
Nu este o iubire simplă: noile generaţii trebuie să ne apropiem de Eminescu
Mihai Eminescu iubea trecutul cu gloria și ca de cel mai bun prieten al nostru.
nemurirea dacilor, iubea istoria, cu toate nedreptăţile Au fost prezente numeroase oficialităţi, din
pe care i le pricinuise aceasta poporului său, îl iubea partea tuturor instituţiilor implicate: Primăria
pe Mircea cel Bătrân, la Rovine, pe Ștefan cel Mare, Municipiului Galaţi, Consiliul Judeţului Galaţi,
la Putna, iubea Basarabia cea ruptă din trupul ţării, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi, Centrul
preţuia doina și rostirea populară, închinându- Cultural Dunărea de Jos, Inspectoratul Școlar
se Codrului, Măriei Sale, ţinea din tot sufletul său Judeţean și nu în ultimul rând Biblioteca „V.A.
la Transilvania și la românii de acolo, pentru care Urechia” Galaţi.
înfiinţase o societate de sprijin și de aducere la sânul
patriei, iubea și Luna și Cerul și Nemărginirea, cu Redacţia AXIS LIBRI

90
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
E ENI ENT

In memoriam

Dr. ing. Gelu Kahu

8 ianuarie 1930-20 decembrie 2018

G elu Kahu a fost

inginer român,
specialist în construcţii
Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic
București, unde rămăsese singura specializare din
ţară pentru domeniul naval, absolvind studiile în
navale, cercetător știin- mod excepţional, cu Diploma de Merit, în 1952.
ţific atestat, doctor în După absolvire a devenit inginer de construcții
„Inginerie Industrială” și navale și a fost repartizat în 1952 ca asistent la
apoi, doctor în „Știinţa Institutul Mecano - Naval din Galaţi, înfiinţat în
Calculatoarelor,” cu teza 1951.
„Cercetare conceptuală În 1953, la numai un an de la angajare, având
privind extinderea vârsta de 23 ani, a fost numit director general
integrabilităţii infor- adjunct (director tehnic) al Șantierului Naval
Silvia Panaite matice a fazelor ciclului Galați, atunci societate mixtă Româno-Sovietică
inginer de viaţă a navelor”. A denumită SRN-SovRom Naval. La acea dată,
fost membru de onoare șantierul, înființat de Gh. Fernic în 1893, avea deja
al Academiei de Științe Tehnice din România și peste jumătate de secol de existenţă.
Cetățean de onoare al Municipiului Galați. După desfiinţarea SRN, în 1954, funcţiile
După cum mărturisea, întreaga sa viaţă a fost primite în elita tehnică a Șantierului Naval Galaţi-
clădită pe efortul necesar pentru identificarea și SNG (inginer șef adjunct, inginer șef de concepţie,
promovarea unor concepte destinate să influenţeze director tehnic de concepţie) s-au succedat în
dezvoltarea, progresul, în domeniile de care s-a
ocupat.
A fost un om sensibil, entuziast, multilateral, cu
aleasă cultură (colaborator la mai multe publicații),
cu viziune și inițiative în diverse domenii, cu reale
calități de lider. Punea suflet în tot ceea ce făcea
și știa să pună omul potrivit la locul potrivit.
Era un meloman împătimit și tare și-ar fi dorit
reînființarea Filarmonicii din Galați.
Gelu Kahu s-a nãscut la 8 ianuarie 1930, în
comuna Vlădești, situată pe malul drept al râului
Prut. Părinţii săi, învăţătorii Elena și Iordache
Kahu, i-au dat numele după voievodul transilvan
Gelu. A fost căsătorit din anul 1957 cu Eugenia
KAHU (Grecu), inginer navalist care a lucrat la
ICEPRONAV. Au avut doi copii: Octav, inginer
navalist și Ina-Ioana, inginer cu specialitatea
Mecanică fină.
În perioada 1944–1948, a urmat cursul superior
la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, în timpuri
confuze și dure.
În 1948 a început studiile universitare la
Dr. ing. Gelu Kahu
Institutul Politehnic din Iași. În 1949 s-a mutat la
91
 , , tie
E ENI ENT
decursul anilor, în raport cu diferite momente și
conjuncturi.
A fost atunci perioada proiectării și construirii
cargourilor de 4500 tdw, proiect 262, serie lungă în
viaţa SNG, prototipul fiind denumit „Galaţi”.
În funcția de director tehnic al Șantierului
Naval Galaţi, în perioada 1962-1966 s-a implicat
în noile proiecte care erau încredinţate șantierului,
promovând și noi investiţii care să permită
creșterea performanţelor de construire a navelor.
Pe acest suport tehnologic, în Șantierul Naval
Galaţi, la 2 februarie 1965, începuse construirea
primului mineralier de 10200/12500 tdw, care avea
să se numească „Petroșani” .
S-au creat condiţiile pentru demararea
excepţionalei perioade a programelor prioritare
navale. Acestea aveau ca destinaţie promovarea
unei strategii naţionale complexe.
În industria navală românească se simțea
necesitatea dezvoltării capacităţii de cercetare-
dezvoltare pentru a se putea asigura necesarul de
documentaţie.
Numeroasele strădanii, suferinţe și așteptări
ale ing. Gelu Kahu au avut ca rezultat că, în
septembrie 1966 să se emită o Hotarâre de
Guvern prin care s-a înfiinţat la Galaţi Institutul
de Cercetare și Proiectare pentru Construcţii
Navale, (ICEPRONAV). Ing. Gelu KAHU a fost
92
AXIS LIBRI
numit director. Anii în care a lucrat aici (1966-
1974 și 1981-1983) au constituit noi acumulări,
evaluări și proiecte, care au fost realizate treptat în
industria navală românească.
A început mai târziu epopeea implementării
conceptului de sistem informatic integrat, care
a condus, după cum vom vedea mai târziu, la
instalarea la ICEPRONAV a sistemului FORAN,
și care apoi a servit acţiunea de proiectare a
numeroase nave noi, dar și de modernizare în
șantierele noastre a tehnologiei de construire a
navelor.
În paralel cu construirea
sediului ICEPRONAV, au
început și lucrările pentru
Baza de Hidrodinamică,
prima capacitate, Bazinul
de rezistenţă la înaintare
și autopropulsie, fiind
pusă în funcţiune în
1979, iar Bazinul de
manevrabilitate, în 1981.
A fondat la
ICEPRONAV un Buletin
de informare tehnică
navală – BITNAV, unde
specialiștii au avut șansa să
publice lucrări științifice.
La propunerea sa, în
fiecare joi, la biblioteca
institutului avea loc o
întâlnire, unde inginerii
din diferite ateliere prezentau lucrări cu caracter
de noutate.
La 21 octombrie 1974, ing. Gelu Kahu a fost
numit în funcţia de director general al Centralei
Industriale Navale.
Perioada de 7 ani care a urmat a fost marcată
de eforturi cu totul deosebite din partea celor care
lucrau în industria navală. Era în derulare cel de-al
doilea program prioritar și se pregătea programul
pentru 1976-1980. A început un uriaș program de
investiţii în toate șantierele.
În urma unui caz complicat legat de o comandă
de nave pentru armatori greci, directorul general
Gelu KAHU revine din 14 oct. 1981 la postul
său de director la Institutul de Cercetări și
Proiectări Navale. Aici a lucrat și în laboratoarele
de hidrodinamică cu colegi care i-au fost aproape:
AXIS LIBRI
Jean Sever Popovici, Dragoș Rãuţă, Romeo
Pîrvulescu, Adrian Simion, Ion Ungureanu, Dan
Micu, Octav Kahu ș.a.
După 1989, a devenit pentru un timp,
Președintele Consiliului Știinţific ICEPRONAV,
În acea perioadă, finalizând acumulările
din întreaga viaţă, a susţinut, în anul 2000,
la Universitatea Politehnică București, teza
intitulată „Contribuţii la optimizarea conducerii
activităţii de proiectare și execuţie a navelor”,
conducător de doctorat prof. dr. ing. Ion
STĂNCIOIU, obţinând titlul de Doctor în
„Inginerie Industrială” - Construcţii navale.
Pentru ca, în paralel, să-și dea examenele
și referatele pentru al doilea doctorat la
Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi în
„Știinţa Calculatoarelor”- Informatică aplicată,
Diploma de doctor fiind obţinută în anul 2005,
cu Teza de Doctorat: „Cercetare conceptuală
privind extinderea integrabilităţii informatice a
fazelor ciclului de viaţă a navelor”, conducător
de doctorat prof. dr. ing. Severin BUMBARU
de la Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi -
2005.
A păstrat legătura cu navele prin funcţia
de consultant la Navrom Galaţi, Ship Design
Group-Galaţi, Universitatea Dunărea de Jos din
Galaţi (unde a predat și cursuri la masteratele de
specialitate).
De menționat este și activitatea sa la Primăria
Municipiului Galaţi.
S-a ocupat de introducerea sistemului GIS-
Geographical Informational System, privind
dezvoltarea locală economică. A fost project
manager pentru un proiect în vederea realizării
unui sistem informatic integrat în administraţa
publică, respectiv realizarea a ceea ce se cheamă
„Virtual City Hall”, a constituit și a condus Serviciul
de Strategie, Dezvoltare, Implementare Programe
al Primăriei Galaţi.
Dr. ing. Gelu Kahu a iniţiat și condus, în calitate
de director general executiv, Asociaţia Tehnopol
Galaţi (ATG) după model european. Acest Centru
conţine structuri de promovare a cercetării-
dezvoltării și producţiei de înaltă performanţă,
realizarea unor instrumente pentru sprijinirea
progresului.
Dar, urmare a deciziilor guvernamentale, fiind
pensionar, a trebuit să părăsească în 2009 poziţia
An XII, nr. 42, martie 2019
E ENI ENT
sa în această organizaţie, continuând să activeze
în calitate de consultant voluntar pentru a asigura
continuitatea necesară.
Dr. ing. Gelu Kahu s-a implicat și în organizarea
unor structuri eficiente regionale, așa cum este
Clubul Gălăţean al Mării Negre, fundaţie afiliată la
International Black Sea Club-IBSC.
Este de menţionat în acest context organizarea
sub conducerea dr. Ing. Kahu, în fiecare an,
a Conferinţelor Internaţionale „InfoDaBlaS”,
prima fiind la Galaţi în 1999, dedicate stimulării
promovării informaticii în viaţa socială și
economică din zona Dunării și Mării Negre.
În 2010, Consiliul local Galați a decis să acorde
titlul de Cetăţean de Onoare lui Gelu Kahu, pentru
contribuţiile importante în domeniul proiectării
și construcţiilor navale, și în special pentru faptul
că și-a legat numele de fabricarea primei nave
maritime de concepţie românească, cargoul de
4500 tdw botezat „Galaţi”, livrat în anul 1960. 
În 2013, ANCONAV, Asociaţia Naţională a
Constructorilor de Nave din România, i-a acordat
o Diplomă de excelenţă pentru întreaga activitate
în promovarea cercetării, proiectării și susţinerii
construcțiilor navale în România.
Drept recunoaștere a meritelor în domeniul
dezvoltării domeniului transporturilor, inginerul
navalist gălăţean Gelu Kahu  a fost desemnat în
2015 membru de onoare al Academiei de Știinţe
Tehnice din România (ASTR).
Una dintre cele mai valoroase inițiative ale dr. ing.
Kahu este derularea Colocviilor Constructorilor
de Nave, proiect care a debutat în 2011 și care este
o cale de rememorare și tezaurizare a experienţei
profesionale și de viață a unor oameni excepționali
care au avut și au o contribuție importantă la
dezvoltarea industriei navale românești. Chiar
dacă nu a mai putut participa la colocvii din 2015,
din cauza sănătății sale precare, a propus constant
teme de dezbatere și diversificarea activității.
La data de 20 decembrie 2018, torța călăuzitoare
a industriei navale românești pentru câteva
decenii s-a stins. În siajul vieții sale au rămas
idei și concepte inovatoare, instituții și programe
noi, echipe eficiente, căldura umană și o famile
frumoasă.
Bunul Dumnezeu să-l aibă în pază!
93
 , , tie
SE NAL E ITORIAL
Prietenia unei mari regine
D eși îi consemnează
entuziasmul
de ședinţele de spiritism,
faţă
biografii Reginei Elisabeta
a României (1943-1916),
cunoscută în cercurile
artistice ale vremii și sub
numele de Carmen Sylva,
îl pun doar pe seama firii ei
romantice și extravagante.
Petru Iamandi
traducător, conf. univ. dr. Unii spun că cea care
Universitatea „Dunărea a iniţiat-o a fost Elena
de Jos” Galați Bibescu iar cea care a
câștigat-o definitiv de partea
spiritismului a fost o altă Elenă – Văcărescu. Ultima
s-a și folosit de talentul ei de a cădea repede în
transă pentru a câștiga inima Principelui Ferdinand
și a-l face să o conducă la altar. Dar Regele și alte
persoane de bună-credinţă de la Curtea Regală au
intervenit la timp și s-au opus ca această farsă să fie
dusă la bun sfârșit.
Privită cu rezervă, dezaprobare sau deriziune de o
bună parte din anturajul Reginei, înclinaţia acesteia
pentru experienţele supranaturale pare, totuși, să-
și fi avut sursa în destinul tragic al propriei familii:
tatăl bolnav de TBC, mama paralizată, un frate mort
de tânăr, singura ei fiică moartă la nici patru ani.
Departe de a fi un simplu capriciu, dorinţa Reginei
de a intra în contact cu lumea umbrelor trebuie să
fi fost expresia nostalgiei după cea mai dragă fiinţă
din viaţa ei.
Implicarea totală a Reginei în ședinţele de
spiritism, fervoarea cu care încerca să devină ea însăși
medium și să comunice cu spiritele celor dispăruţi,
dar și telepatic, cu persoane la mare depărtare,
sunt evocate în ultimele două capitole din Love’s
Survival after Death/Dragostea de după moarte,
un mic volum autobiografic scris de Frances Fearn
Inkersley, soţia ambasadorului SUA în România
acelor timpuri. Volumul1, apărut în Anglia în 1919,
se oprește asupra celor mai importante experienţe
supranaturale din viaţa autoarei, și ea preocupată
de spiritism din aceleași motive (doi copii morţi la
vârste fragede) ca și Regina Elisabeta, și ea animată
94
AXIS LIBRI
de dorinţa de a sluji cauza celor năpăstuiţi de soartă
ca și ilustra ei prietenă.
Dedicat Reginei Maria a României, Dragostea
de după moarte este în primul rând un omagiu
adus predecesoarei ei, influenţei covârșitoare
pe care Regina Elisabeta a avut-o asupra lui F.F.
Inkersley, legăturii afective dintre cele două femei,
care în cele din urmă a învins moartea, înlesnindu-
le comunicarea chiar și după dispariţia fizică a
Elisabetei.
În tinereţe am avut marele noroc să mă
împrietenesc cu Regina Elisabeta a României, unul
dintre cele mai alese spirite ale lumii – un adevărat
trimis al Domnului pe pământ. Regina și-a petrecut
toată viaţa ajutând, alinând și potolind suferinţele
poporului său, care o considera o sfântă, cum a și fost
de altfel! După ce am ajuns să ne cunoaștem și să ne
îndrăgim, drumurile noastre s-au despărţit vreme de
mai mulţi ani, în care amândouă am avut parte de
dureri și suferinţe. Dar, datorită dragostei care ne-a
legat, cât și afinităţilor spirituale, am rămas la fel de
loiale prieteniei noastre.
Când ne-am întâlnit din nou, după o lungă
despărţire, ne apropiam de bătrâneţe: ea evoluase
mult mai mult decât mine și devenise un medium
extraordinar. Multe dintre mesajele pe care le primea
erau prin dicteu automat: calitatea lor nu lăsa
niciun dubiu asupra autenticităţii și erau extrem de
convingătoare în ceea ce privește existenţa lumii de
dincolo. Nu după mult timp mi-a spus că aflase ce
aveam să fac de acum înainte: voi susţine cauza celor
orbi în multe ţări și voi deveni misionară în numele
ei.
Am rămas lângă ea câteva luni, muncind alături
de ea și pregătindu-mă sub îndrumarea ei pentru
lungile călătorii pe care urma să le fac. Trebuia să
încep cu propria mea ţară, America, și să pledez în
public pentru orice instituţie sau organizaţie aflată
în slujba celor orbi care îmi solicita ajutorul. M-am
pregătit pentru această înaltă misiune la Sinaia
iar ultimele ore le-am petrecut tot acolo, alături de
Regină, pe care am părăsit-o purtând imaginea ei
adânc gravată în minte pentru totdeauna.
AXIS LIBRI
Stăteam în iatacul ei, ce semăna cu un sanctuar,
într-o atmosferă de recluziune și cucernicie, pe care
o stăpânea ca o preoteasă antică. Regina avea, într-
adevăr, un aer sacru, înveșmântată numai în alb, cu
un voal lung din dantelă albă care îi acoperea capul și
îi ajungea până aproape de picioare: chipul ei frumos
iradia o lumină spirituală ce aproape că te orbea.
Simţeam că mă aflu în prezenţa unei femei remarcabile.
Mi-a spus: „În jurul tău sunt multe spirite care doresc
să-ţi transmită cuvinte de încurajare pentru lunga ta
călătorie.” Apoi a luat o pană și o coală de hârtie și,
rezemându-și capul de spătarul sculptat al scaunului,
a închis ochii și a primit următorul mesaj pentru mine:
„Binecuvântarea Domnului să te însoţească oriunde
îţi vei îndrepta pașii: calea îţi va fi arătată. Păstrează-
ţi calmul și speranţa. Bucuria ta va fi desăvârșită.
Homer2 va fi mereu alături de tine.” […]
De la fiica mea Clarice a sosit mesajul: „Du-te! Du-
te! Du-te! Și fii binecuvântată, draga mea mamă. Voi
fi alături de tine pretutindeni – în tren, pe ocean, în
sala de conferinţe. Voi fi cu tine oriunde vei îndeplini
această misiune. Te voi face să arăţi grozav și te voi
ajuta să vorbești cu toată convingerea.” […]
Zece ani a mai trăit Regina și în tot acest timp nu
am ostenit în a apăra cauza celor lipsiţi de vedere. De
câte ori am fost cu ea, a primit cele mai utile mesaje
pentru mine. Iar când am fost departe de ea, mi le-a
trimis fără zăbavă. O mare parte din muncă mi-am
îndeplinit-o după sfaturile transmise ei de către cei
din lumea umbrelor. […]
La întoarcerea din America, F.F. Inkersley se
oprește la Paris de unde îi scrie Reginei că, din pricina
unor probleme urgente pe care trebuie să le rezolve
în Germania, nu va putea să vină direct la Sinaia. La
invitaţia unei prietene, vizitează un preot hindus de
la care află vești îngrijorătoare despre Regină.
Preotul a schimbat câteva cuvinte cu prietena
mea, apoi s-a întors și m-a privit. După câteva clipe
a îngenuncheat în faţa mea, mi-a luat mâinile într-
ale lui, le-a lipit de frunte și s-a rugat. Era o tăcere
deplină în odaie. Apoi, fixându-mă cu privirea, a spus:
„Cineva are mare nevoie de ajutorul dumneavoastră
și se roagă să veniţi cât mai repede. Trebuie să plecaţi
imediat. Am să vă descriu persoana: stă întinsă pe o
canapea, pe o terasă din marmură care dă spre una
dintre cele mai frumoase grădini italienești din lume.
Este îmbrăcată în alb complet, cu un văl din dantelă
albă în jurul capului, și suferă cumplit. Există un
lucru pe care numai dumneavoastră îl puteţi face
An XII, nr. 42, martie 2019
SE NAL E ITORIAL
pentru ea. Până nu ajungeţi la ea, nu va scăpa de
grijă și nu-și va reveni din boală.” […]
F.F. Inkersley își dă seama că cea care are atâta
nevoie de ea este Regina Elisabeta și se hotărăște să
plece imediat la Sinaia.
Când am ajuns la Sinaia am întrebat prin
cineva când că mă poate primi. Regina a răspuns:
„Vino numaidecât.” La Palat, însoţitorul mi-a spus:
„Majestatea Sa e foarte bolnavă dar vrea să vă vadă
fără întârziere. Vă voi duce pe terasa unde se află
Regina și vă voi lăsa acolo fiindcă Majestatea Sa
dorește să vă primească singură.”
Când am pășit pe terasă și am văzut-o de departe,
m-am emoționat până la lacrimi căci în faţa mea
se afla Regina care arăta întocmai cum o descrisese
preotul hindus. M-am apropiat încet și, la vederea
mea, Regina și-a întins braţele ca să mă primească,
bucuria luminându-i chipul. A spus: „Sunt atât
de fericită că te văd. […] Știi că mi-am petrecut
toată ziua de ieri rugându-mă să vii? Preabunul
Dumnezeu mi-a răspuns rugăciunii căci am atâta
nevoie de tine.”
F.F. Inkersley rămâne la Sinaia până când Regina
dă semne că se simte mai bine, apoi pleacă la Berlin,
unde primește următoarea scrisoare:
Sinaia, 18 august, 1907
Scumpul meu Sfânt Franciscus,3
Cât de binecuvântată a fost venirea ta aici nici nu
mai e nevoie să-ţi spun. În vremuri atât de tulburi
ai fost salvarea mea. Acum însă sper să fi scăpat de
necazuri. Lucrurile s-au mai liniștit și toate intrigile
lor îngrozitoare vor fi înăbușite. Dumnezeu va avea
grijă de ei. Numai că, din punct de vedere fizic, mă
simt sfârșită: patru luni pline de griji au fost prea
mult pentru mine. […]
Doamne, cât de bucuroasă sunt că ai fost aici! Nici
nu găsesc cuvinte ca să exprim tot ce-am simţit când
te-am văzut din nou!
Acum mă simt mai bine decât ieri după-amiază.
Durerile au încetat brusc. Au fost îngrozitoare – mă
simt atât de slăbită, de-abia pot să mișc pana. Așa
sunt victoriile – trebuie să faci cunoștinţă cu moartea
mai întâi.
Domnul să te aibă în pază!
Elisabeta
95
 , , tie AXIS LIBRI
SE NAL E ITORIAL
După o vreme, F.F. Inkersley revine în România
și asistă la înrăutăţirea stării de sănătate a Reginei.

Înainte de prânz, Regina s-a simţit brusc foarte

rău. Doctorul i-a recomandat repaus total. În
ciuda durerilor, Regina a insistat să rămân și să
iau prânzul cu Regele: între timp ea se va odihni și,
după masă, vom putea fi din nou împreună. M-am
conformat și, când m-am întors la ea, mi-a spus că
dormise puţin și acum se simţea mai bine. Mi-a spus
și că primise un mesaj minunat pentru amândouă:
„Sunt alături de voi și vă voi lipsi de orice teamă.
Veţi apărea în toată splendoarea și bucuria și veţi
înălţa laude la cer. Nu vă lăsaţi copleșite de durere!
Veţi fi puternice. Următoarea voastră întâlnire va fi
cu totul altceva.”
Am înţeles amândouă că nu ne vom mai întâlni pe
pământ. Plecam a doua zi dimineaţă și convingerea
că nu ne vom mai vedea ne-a întristat mult ultimele
ore. Am îngenuncheat lângă patul ei, mi-a cuprins
mâinile într-ale ei și, privindu-mă cu dragoste și cu
o lumină cerească în ochii ei frumoși, mi-a spus:
Regina Elisabeta a României (1843-1916)
„Făgăduiește-mi că, dacă vei pleca prima, te vei
întoarce și mă vei ajuta. Eu îţi făgăduiesc că, dacă voi Draga mea prietenă! Sunt eu, Elisabeta! Îţi mai
fi chemată înaintea ta, mă voi întoarce și își voi aduce aduci aminte de Vatra Luminoasă, Regina Elisaveta,
dragoste și sprijin spiritual.” Bulevardul Carol4? Monske5 mă vizitează des și
mă duce acolo, unde mă simt foarte bine. Adesea
După ce Regina își pierde vederea, legătura dintre mă opresc în faţa portretului meu și al Regelui, trec
cele două se păstrează mai mult prin telegrame. prin dormitoare și prin grădini. […] Dar lucrurile
La moartea Regelui, R.R. Inkersley îi trimite o la Sinaia nu merg deloc bine, sunt o mulţime de
scrisoare Reginei, care îi răspunde prin următoarea străini acolo. Ţi-aduci aminte că m-ai ajutat mereu.
telegramă: Acum am din nou mare nevoie de ajutorul și de
dragostea ta. […] La rândul meu vreau să te ajut în
Frumoasa ta scrisoarea din 12 octombrie mi-a munca ta. […] Nu fi mâhnită că nu mă poţi vedea.
parvenit seara trecută. Am simţit prezenţa dragă Știm amândouă că vederea nu e necesară prieteniei
a Sfântului Franciscus și m-am umplut de lumină. noastre. Sunt adesea în preajma ta, în locul pe care
Acum încerc să înţeleg de ce am rămas să îndeplinesc îl numești Bournbrook-ul tău6. Mă bucur enorm de
misiunea pe care trebuie să o îndeplinesc. rezultatele muncii tale, ca și bunul Monske, mereu
Domnul să te aibă în pază! loial și plin de intenţii lăudabile. Voi ședea lângă tine
Elisabeta când te vei odihni și, cu toate că nu o poţi vedea pe
Elisabeta, vechea ta prietenă, o vei iubi ca și până
Peste două zile R.R. Inkersley primește ultima acum. Pregătește o pană și o coală de hârtie în timp
telegramă: ce stai cu mine la St. George și foarte curând ai să
Încerc să simt numai razele ca să nu-I întunec primește mesaje de la mine. […] Voi veni la tine, la
cerul. St. George, și îţi voi spune ce trebuie să faci.
Elisabeta Elisabeta

La șase luni de la moartea Reginei, în timp ce se
află în Anglia, F.F. Inkersley primește primul mesaj
de la ea prin intermediul unui medium:
96
Mesajul Reginei, care conţine amănunte pe care
numai ea le știe sau le poate înţelege, o convinge pe
F.F. Inkersley că cei care, în viaţa lor pământească,
au fost legaţi de noi nu ne uită în viaţa de dincolo,
AXIS LIBRI
dimpotrivă sunt animaţi de dorinţa de a ne oferi
tot ajutorul de care sunt în stare. Capacitatea lor de
a-și face simţită prezenţa depinde numai de propria
noastră condiţie psihică.
După mai multe mesaje primite, F.F. Inkersley o
întreabă pe Regină, prin intermediul altui medium,
dacă este de acord cu intenția ei de a scrie o carte
despre experienţele trăite împreună și dacă ar vrea
să-i dea câteva sfaturi privind activitatea ei în folosul
celor defavorizaţi. Regina îi răspunde:
O rog pe doamna Fearn7 să se odihnească și să se
cruţe mai mult. Dacă se întărește și se reechilibrează,
în curând va putea să mă audă ea însăși. În ceea ce
privește prima ei întrebare, nu cred că, pe moment,
ar fi prea bine să scrie ceva despre această chestiune
personală: ar fi mai bine să rămână între noi și cei
câţiva prieteni de nădejde cărora doamna Fearn le
încredinţează amănuntele relaţiei noastre. Simt că
publicarea acestor lucruri ar face mai mult rău decât
bine8. Cât despre sfaturi, nu am nimic deosebit să-i
comunic, doamna Fearn fiind mult mai în măsură
decât mine să judece ce trebuie făcut în lumea
voastră. […] O îndemn pe doamna Fearn să încerce
să-i atragă și pe alţii în munca ei, care să ducă mai
departe ceea ce a început ea, atunci când ea va veni
alături de mine.
Cu mulţumiri,
Elisabeta
F.F. Inkersley primește mesajul de mai sus într-
un moment în care este îngrijorată de soarta Casei
de Refacere din Torquay care se află în pericol de a fi
închisă. La scurt timp, Regina o îmbărbătează:
Aș dori să-i spuneţi să nu fie necăjită că nu-i va
mai putea ajuta pe soldaţii și marinarii care și-au
pierdut vederea în război. A făcut enorm pentru ei iar
acum a sosit vremea să-și tragă și ea sufletul. După ce
va prinde puţină vigoare, Ordinul nostru o va chema
să îndeplinească o nouă misiune. Aceasta însă nu va
fi cunoscută de toată lumea. Această etapă din viaţa
ei a luat sfârșit. O rog să aștepte în liniște clipa în care
va fi chemată, să se odihnească și să mediteze pentru
a putea să intre în contact nemijlocit cu mine. […]
Rămas bun!
Elisabeta
F.F. Inkersley primește încă un semn de la Regina
Elisabeta în timpul unei ședinţe de spiritism. La un
moment dat simte cum cineva o strânge de braţ și
An XII, nr. 42, martie 2019
SE NAL E ITORIAL
mediumul îi spune: „În dreapta ta e un spirit care
îţi atinge braţul.” Apoi îi descrie spiritul, care nu
poate fi decât Regina. „Vrea să-mi transmită ceva?”
întreabă F.F. Inkersley. „Da, are un mesaj pentru
tine.” Deodată, mâna dreaptă a lui F.F. Inkersley
începe să strălucească iar cineva ia o pană și o coală
de hârtie și notează următoarele cuvinte:
Vreau să împărtășești lumii anumite detalii despre
care numai tu ai cunoștinţă. Pe mine lumea voastră
nu mă înţelege. Voi veni din nou ca să fiu alături de
Sfântul Franciscus.
Domnul să te aibă în pază!
Elisabeta
Acest mesaj o face pe F.F. Inkersley să simtă că
toate barierele dintre ea și Regină au căzut. Micul
volum în care descrie tulburătoarea ei legătură cu
Regina Elisabeta dincolo de moarte este, declară ea,
„doar începutul misiunii pe care sunt chemată să
o îndeplinesc”, căci „spiritele noastre sunt din nou
unite prin dragoste și muncă!”
Note:
1. Descoperit de autorul acestor rânduri într-un
anticariat din Iași. Volumul este dăruit cu dedicaţie
de către F.F. Inkersley unui anume Jean Văleanu,
bun prieten, în data de 16 februarie 1924!
2. Probabil fiul ei decedat.
3. Numele cu care Regina Elisabeta o alinta pe
F.F. Inkersley.
4. Adresa Vetrei Luminoase, societate înfiinţată
de Regina Elisabeta, pentru care a lucrat și F.F.
Inkersley.
5. Directorul societăţii „Orașul pentru cei orbi
și familiile lor”, de asemenea înfiinţată de Regina
Elisabeta.
6. Casa de Refacere din Torquay, Anglia, pentru
soldaţii și marinarii care și-au pierdut vederea în
Primul Război Mondial.
7. Chiar dacă F.F. Inkersley se recăsătorește între
timp, Regina continuă să-i folosească vechiul nume
de familie.
8. Un an mai târziu Regina se răzgândește și îi
cere lui F.F. Inkersley să publice aceste lucruri.
N.R.: Fragmentele citate în prezentul articol fac parte din
versiunea în limba română a volumului „Love’s Survival after
Death/Dragostea de după moarte”, realizată de Petru Iamandi,
aflată în curs de apariție.
97
 , , tie AXIS LIBRI
SU AR
Cuprins
2019 - Anul Cărţii în România – Citate despre beneficiile lecturii Coperta 2
2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)
și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al
traducătorilor de cărți bisericeștii în Patriarhia Română Coperta 2

EDITORIAL
ZANFIR ILIE - Revolta lui Dragobete 1

BIBLIO-BREVIAR
LETIŢIA BURUIANĂ - Petru Maior. Orthographia romana, sive latino-valachica...
Buda, 1819 5
CAMELIA BEJENARU - O carte despre Europa secolului al XVII-lea - Chappuzeau, Samuel.
L’Europe vivante, 1667-1671 8
CĂTĂLINA ȘOLTUZ - Programe cultural-educative la început de an 2019 la
Filiala nr. 2 „Paul Păltănea” - Bibliotecă Municipală 11
CECILIA MANOLESCU - Proiect educațional ,,BiblioASTRONOM’’ 12
AURELIA STAICU - De Dragobete, iubește românește 13

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”

SILVIA MATEI - Salonul Literar „Axis Libri” - finalul stagiunii de toamnă 2018 14

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: RECENZII

ANDREI PARAPIRU - Codreanu, Theodor. Basarabia eminesciană.
București: Ideea Europeană, 2018 15
A.G. SECARĂ - Crînganu, Nicoleta. Dimitrie Cantemir. Ieroglifele salvării.
Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Știinţă, 2017 16
VIOLETA MORARU - Drumul înfăptuirii Marii Uniri. Galați: Axis Libri, 2018 19
CATRINA CĂLUIAN - Christi, Aura. Casa din întuneric. București: Ideea Europeană, 2018 20
ADA TĂBĂCARU - Năstase, Marin. Fermecate obiceiuri. Ed. a 2-a. Galați: Olimpias, 2018 21
LARISA CERNAT - Manole, Vasile. Epigramei, cu toată dragostea.
Galați: Pax Aura Mundi, 2018 22
SIMONA MILICA - Potîrniche, Luminiţa. Despre zboruri căzând. Cluj-Napoca: Grinta, 2017 23
LEONICA ROMAN - Grosu, Aurelia. Ai valoare în ochii Mei, femeie.
București: Smart Publishing, 2018 24
TITELA TRIF - Zaharia, Aida. Fără uși, fără ferestre. Iași: StudIS, 2018 25
DENISA ALBESCU - Colț de rai literar - scrieri tecucene. Vol. 1. Iași: StudIS, 2018 26
ANCA STAN - Crînganu, Nicoleta. Fantasticul românesc: Deconstrucție și seducție.
Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2017 27

ROMÂNIA. GALAȚIUL CITEȘTE

DORINA BĂLAN - 2019 - Anul Cărţii în România 28
FLORICA ȘERBAN - Povești la rampă - Club de lectură și teatru
Proiect educaţional pentru copii 29
RADU MOȚOC - Alfabetul și tiparul glagolitic 30

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: EPIGRAME

VASILE MANOLE 32
IOAN FĂRCĂȘANU 33

GALERIA DE ARTĂ
CORNELIU STOICA - Valeriu Șușnea - sub semnul misterului 34

98
AXIS LIBRI An XII, nr. 42, martie 2019
SU AR
MARIANA TOMOZEI COCOȘ - Gheorghe Andreescu 36

LOCALIA
NECULAI SAVA - Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (IV) 37
EUGEN HOLBAN - Chimniţa sau căsoaia - obiectiv de arhitectură ţărănească cu semnificaţie
social-culturală și istorică deosebită (I) 40

PERSONALIA
MARIA STANCIU - Elena Văcărescu, prima femeie membră a Academiei Române 43

REFLECŢII DIALOGICE
GEORGE ARION - Nicolae Breban - 85 de ani. Remember: Scriitorul la 50 de ani 46

CUTIA DE REZONANŢĂ
THEODOR PARAPIRU - „Nasul Cleopatrei“ / „Le nez de Cléopâtre“ / „Cleopatra’s nose“ 49
LIVIA CIUPERCĂ - Dialog ziditor de suflet. Omagiu scriitorului
Alexandru Lascarov-Moldovanu 50
DELIA GABRIELA NAZARE - Poeme 52
CRISTINA LUCA-PARAPIRU - Povestiri 53
GRIGORE POSTELNICU - După căderea băncilor (I) 55
MARCELA BARBU - Faţa nevăzută a vieţii în azil (II) 58
GHEORGHE IFRIM - Eminescu 61
CRISTIAN GĂLĂŢANU - Timpul zero, prima verba. Prima verba, timpul zero 62
ALINA MARIETA ION - Poeme 64
DORIAN STOILESCU - Poeme 66
OANA FELICIA BEJAN - Poeme 67

CONFLUENȚE CULTURALE
RAISA MALIEROVA - Momente istorice ale pământului dintre râurile Prut, Nistru și Dunăre
și semnificaţia lor geopolitică (II) 69
ELENA-MONALIZA GHINEA - „Școala” (1927). O revistă didactică a
Galaţiului interbelic (II) 72
D. ANGHELESCO-TELEORMAN - Dimineaţa la Lepșa 75
N.N. POPOIU - Dragostea ca un Moby Dick… 77
ALEXANDRU COCETOV - Constantin Doca-Trincu: autor care păstrează semnificația
adâncă a cuvintelor contemporane - Destine și visuri: Scenete pentru adolescenţi
Editura AXIS LIBRI, Galați, 2018 80
LUCIA PĂTRAȘCU - Eram studenţii care… George Apostoiu; Dumitru Anghel
Editura Lucas, Brăila, 2018 81
VIOREL DINESCU - Umbrele de aur ale Orheiului 83

SCENA ȘI ECRANUL
DUMITRU ANGHEL - Cântăreața cheală 84
ADRIAN BUZDUGAN - Surprize plăcute și neplăcute în anul cinematografic 2018 86

EVENIMENT
Ședinţa Consiliului Știinţific al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi, decembrie, 2018 87
„Eminescu, Ziditorul limbii române“ - Ziua Culturii Naţionale 89
SILVIA PANAITE - In memoriam - Dr. ing. Gelu Kahu 91

SEMNAL EDITORIAL
PETRU IAMANDI - Prietenia unei mari regine 94

99
 , , tie AXIS LIBRI

Editura „AXIS LIBRI”

a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
semnalează următoarele apariții:
2017
Bucătăreasa și prezumția de nevinovăție, Vol. II,
Torna, Torna, Fratre! / Grigore Postelnicu
Ceremonii în travesti / Gheorghe Gurău
Magia pietrei / Petru Todoran
Cartea copilăriei / Petru Todoran
Gardienii: Adevărul / Raluca Daniela Răghină
Emigranţii / Costel Crângan
Sidex, o viață de om, vol. 1: Mărirea / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 2: Pe val / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 3: La vale în goana după
profit / Petru Todoran
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2016
Cine a golit Prutul de pește / Katia Nanu
2018
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2017
Povestea Unirii / Viorel Baciu
Înscrisuri pe un bob de rouă / Gheorghe Gurău
Galațiul, acum și pururea! / Zanfir Ilie
Raftul cu prieteni / Ion Manea
Aripi de gând... : Antologie de proză scurtă și
eseuri / Colegiul Național „Costache Negri”
Galați
Dumnezeu, Diavolul, Îngerii și creația lor - Omul /
Sam D. Oprea
O viață într-o carte / Dumitru Tiutiuca
Pro Boholț ediția a V-a
Oameni de lângă noi - O istorie a vieții sanitar
medicale din Vrancea și Ținutul Putnei (1800-
1960) / Cezar Cherciu
Mihai Eminescu - gândirea religioasă arheică /
Dumitru Tiutiuca
Destine artistice / Corneliu Stoica
Elemente de geriatrie / Aurelia Romila
Umorul salută poezia / Anton Stanciu
Insomnii pentru weekend / Dumitru Tiutiuca
Prea târziu, în iarnă / Constantin Vremuleţ
Sclavii iluziilor / Gheorghe Marcu

N.R.: În numărul următor, vom prezenta informații privind manifestările culturale prilejuite de
Sărbătorile pascale, precum și despre lansările de carte de la Salonul Literar „Axis Libri”.

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al

Consiliului Judeţean și al Primăriei Municipiului Galați.

Lucrarea de artă grafică de pe coperta I a fost realizată de artistul

Gheorghe Andreescu.

Director: ZANFIR ILIE

Redactor-șef: Dorina Bălan Revista Axis Libri este membră ARPE
Secretar general de redacţie: A.G. Secară (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi
Redactori: Silvia Matei, Camelia Toporaș, Violeta Moraru, Editurilor).
Catrina Căluian, Ioana-Monica Chicu
Tehnoredactare: Sorina Radu
Ilustraţia revistei a fost realizată după colecţiile
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi.
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16.
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Responsabilitatea asupra conținutului intelectual
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/ al articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
ISSN: 1844-9603

100