Each man has his own sanctuary. It is sometimes build, sometimes discovered.

It is not necessary
a place, most of the times it is a state of mind. A safe zone. Some find the ideal place to meditate close to
a waterfall, others simply near the person they love the most. Some find their own peace in music. I do
that often, too. Some find inner peace in creative activity, like pottery or origami. Some search it in art,
resonating along with the musical instrument they play or the colors of the painting that’s born under their
fingers.
But what makes my mind go to the next level is the night. The moon is my sun, and the darkness
is my light. The quiet is my music and the loneliness is my best friend. It’s just me with myself, never
lying no matter how ugly the truth is, never deceiving. Because the secret is safe, I promise myself not to
tell anyone, just me. Down in my deepest inner room, behind all the shields and armor I am wielding,
putting down the modern weapon, the wits of my tongue, remaining naked in the purest form of the word,
naked spirit, nothing has more than one sense, all is revealed in front of me, from me to me. And it’s safer
then confessing to a close friend or lover. It’s up to me if a thought or information will go further than my
inner core or remain there buried forever, just for me to know.
Sometimes it’s safer to look common, dull and dim, not drawing attention while you live in a
bright and colorful world inside your mind. Maybe you may rush to think that nobody will crack my shell
while I am keeping a low profile, hiding in the dark. Maybe I don’t want to. Maybe I’m sick of people
and society. I want to remain a child forever, inside my mind I can go as far as I want and everything is
possible, there are no social or material shackles keeping me inside any boundaries. Perhaps I just didn’t
meet the right person to share my world. Yes, I don’t know how to search it, neither where. I guess I
rarely want that, too. Why playing again the same act, again and again, why reading again the same book
if I know the end? The butler did it… Nothing seems to be a surprise anymore.
Then it’s evening again. Protective darkness gently falls over houses, trees, people. Dreams are
born, streets are empty and quiet, the cool night breeze caresses the skin like a lover’s fingers, playing
with my hair while passing by… Because it never stops, it just passes. Just like dreaming. A dream never
dies, just changes the owner when the inside child grows tired and decides to grow up. That’s when
people start to die, little by little. I go on playing my music, never stopping, just changing the tune from
time to time. Don’t look at me, I am nobody, get distracted for a second and I never was there, it was just
your imagination deceiving you.
Maybe I will be forever alone. I certainly feel that way, even when I am surrounded of friends and
relatives. Alone as I will ever be, as I will ever get. That’s because I am a weird person. I was born in the
wrong age, I never fitted today’s society unless I acted and pretended to. Didn’t meet the persons able to
attune with me, closest match were some other misfits like me, but with different paths. Some like to cry
the rebel yell, defying the world, the law, the society, because it’s better to burn out then to fade away.
Others are just building walls around themselves without realizing that the same walls that protect them
also secludes them further from the world. Maybe I am doing the same thing, the difference is I always
leave the windows opened.
Someone told me recently that I am always laughing and playing. I didn’t know if I should have
been glad I wasn’t seen all those times I cried inside of me or if I should have been sad because I realized
how talented I become in hiding my own feelings. I guess the worst thing that can ever happen is to hide
my own feelings from myself and start lying in front of the mirror. Many people forgot the huge weight
of autoanalysis and introspective and how admitting the truth in front of themselves keeps the mind
crystal clear. Doubting is a healthy thing, it keeps us from having a closed up perspective.
So, in the end I find myself in a predicament. I want to try something new but I don’t want to read
the same book again, recognizing the same things sooner or later. I feel so much alone that I love it and
hate it at the same time. I guess this is how misogyny is born. You can stick a fork in me, I’m done.

As I was on my way home tonight, coming from an old friend, I had a strange feeling of
accomplishment and fulfillment, even if I didn’t truly have something to brag about or maybe finished
today some old task I’ve been working for ages. It’s just that I was reflecting about people and life and
found myself thinking again about some ghosts of my past that still haunt me from time to time. Old faces
that just visit me in my mind, brought to the surface of my memory by random and insignificant things or
events.
For instance, someone that wanted more from life then what s/he had, and gave up some higher
standards for what proved to be less than before. Or someone that didn’t want a clean hearted soul mate
because the lack of scars showed lack of experience. Now s/he has what always wanted, but it comes with
a price that puts a shadow over the long waited happiness.
I wonder what faith came to so many other people whom paths crossed mine sometime during my
life so far. I guess karma is a bitch after all and what comes around goes around. Should I find joy or
should I find an old revenge in this? Should I feel happy? Should I feel sad? Should it matter at all to me?
I don’t know. If there are so many questions I am fighting to find an answer for, to define my life better,
to feel more enlightened and serene, these last ones leave me smiling and content. Content without
answers, because, after all, each of us has his own cross to carry, some are heavy, some are thorny, some
are sharp and cutting deep, but they are so because of the choices we make.
I often find myself gazing at the spectacle of life, cowardly sitting on its edge instead of playing
my ball like everyone does. I guess I never was a talented player, and just like a wretched poet I end up
being a critic. The hypocrisy of this posture is that I am a talented critic because I am a horrible artist,
whose creations never stood up to be admired. So what am I in the end? A talented washed up, a glorious
looser, a winner in defeat? Yes, life can never be fully understood, by anyone. And I find joy in
answering myself some questions from time to time, this brings satisfaction to my intellect, and
sometimes, even if I may not admit it, to my ego.
So yes, people that hurt me sometime in my past now have their own lost matches which they are
struggling to patch up or smooth up. Because of their choices, not only in chosen people, but in chosen
actions, chosen words and chosen paths. Does that make me happy? I can’t find any benefit in other
people’s life. Did I make better choices? Hell no, unfortunately. In fact, I am a master of bad choices.
Sometimes I feel like a soul exhibitionist, who always chooses the wrong person to expose the nudity of
his feelings and vision of life, and ends up rejected in horror because such thing can’t be true in some
people’s vision or there is too much to digest for other people. Who felt the same way more than once
reach a stage of laughing, laughing when faced with it again, laughing when meeting it randomly,
laughing after it, laughing so hard that may even cry. Laughing with tears in their eyes. Tears that hold
secrets, unspoken words, unshared feelings, hungered hearts, empty beds, cold pillows, dreams that
corrode souls like acid corrodes metal.
Let me tell you a fairytale. There was once a man that wanted to love and be loved, to give and
receive, to share and feel he has a place to crash, a safe place to rest his heart in loving arms, to place his
faith and adulation, to devote his live for, because it’s worth it, every little bit of it. This man wanted to
break mountains and split seas just to be able to lay his other half on rose petals. He wanted to give all for
it, to play all his cards, to cheat and lie if that’s what it takes to get there. This crazy man wanted to feel
the warmth of another soul forever close to him, until the day he will die, and yes, he wanted to die first,
because if so he will die smiling and nothing will make any difference or will it matter as long as he will
feel that soul, his other half, sticking next to him. This man wanted to spoil his other half, considering
himself spoiled only by being near it. He wanted to show his love in any known way, and then invent new
ways. This man wanted to make his other half feel like he feels just by being part of that pair. Complete.
This word, complete, has so many meanings, puts up such unbelievable weight, sometimes I doubt many
people really comprehend it. Complete… As in not needing anything else, nothing else matters, fulfilled,
content, satisfied, full, happy, ready for the worst that can ever happen and can be imagined as long as he
has his second half of the soul rounding his circle, bringing yin to his yang, heaven for his entire body and
mind, down to the end of his inner core and light to his most hidden and obscure chambers of his mind.
Complete.
What makes this story really fucked up is that it’s a real story. And I may have this strange
and unmotivated feeling of accomplishment and fulfillment, yet I am still alone. Even if my body is not
alone from time to time, my soul is cursed to be forever alone. Not because there is no second half of it
somewhere, but because searching took too long and was too tiresome and weary and the truth is I don’t
know where to go for it. It’s a buried treasure for which I am digging in the middle of the desert, not
knowing if it is at the bottom of the sea or on the top of a mountain. A treasure wanting and waiting to be
found but will never go search for his long waited digger.
And my open wide arms are closing hungry to be filled… just to meet around a cold
painful void where my other half was supposed to be. And my heart searches for the warm company of
another, but I don’t have what it takes to tell it that it’s all alone in my big and spacious chest. And my
legs are wondering lonely quiet streets in the night but I don’t have the heart to tell them there’s no
destination.
 Did you notice that you get hurt not only touching something hot, but touching something frozen
too? So it is for the soul likewise. The same thing.

What is this void inside my chest? Am I going crazy? My mind witch ruled all this time is getting
foggy and is not focused anymore. My heart woke up and demands happiness, without caring if I can give
it or not. Why in hell’s name am I falling in the same trap, knowing it and acting on my free will? Why
am I so weak, considering I know all there is to know? I sometimes wish I better die then do the same
mistakes again, and get hurt again in the process. And for what? What an idiot… People, I am free giving
a heart, to the first who wants it, please take it away because it hurts too much! I prefer not to have one…
I wish I can live without this stupid heart, that doesn’t think, just acts, every single time. I got to train my
mind to overcome it, and train my will to learn when to say stop. What the fuck is wrong with me? No
matter how much and how deep I think, I really must be stupid, with a capital S, to do…… this.
Somebody, please beat me senseless, maybe physical pain will overcome that other one, witch name I
don’t dare to pronounce. I need a cold shower for my mind, I need a reset. I need another peak to work on
climbing, so I can leave behind this one.

“When a man learns how to love he must be ready to bear with the risk of hate”. I sometimes
wonder what’s the use of all these mixed feelings that flood my mind and soul. Love and hate,
disappointment and hope, wishes and dreams… Each has its complexity, each has its vast meanings, and
together combined they are too much for a simple man to understand and conclude. Like when playing a
game of cards, you put in much, hoping for a big prize, and you lose, then you struggle to gather your
forces, your feelings, your inner power to play again, and you finally do that, only to lose again. It takes
time to find your strength to start gathering again, and it takes even more time to do it, just to play again,
one more time. What happens when you lose again? Do you truly have what it takes to start over?
Knowing how much it takes to be able to sit again on the player’s chair? And for what? Knowing that if
you play cheap, you might win cheap, if you won’t lose again. Because if you want the big prize, you
must play big time, on high stakes, with the big probability of losing again.
Maybe it’s time to give up playing. But you need it, it’s in your blood. It boils and burns in your
hungry heart, it asks for more, forever more, until the day you will finally meet your other half. The big
prize. Common and of small value for others, but for you, the Holy Grail. Sarcastically I ask myself if this
little soldier will ever be able to win that big war. Or if he is fighting for something that doesn’t exist.
My love, wherever you are, I want to kiss the sky with you, to dance on our melody, to sing our
song, to share our feelings just like we share our food or our bed, I want to feel you, body and soul, to
touch your heart just like I touch your skin, to cry with you, laugh with you, live with you, give my own
life a new meaning, a new beacon to guide me, I want to find my way beside you. But most of all, I want
you. I need you, I’ve been waiting for such a long time for someone to unlock the prison of my heart, I’ve
been waiting for you. Where are you? Are you even there, somewhere?... I feel so tired of fighting this
endless battle, I hunger for two loving arms that will close around me, bringing me near a heart that beats
for me, only for me. Someone who will give me at the same time the comfort to rest my soul and ease my
restlessness just as well as giving a sense and meaning to my life, being the source of my power, my fuel,
the thing that makes me stand up one more time. My love… I wonder what is it you wish, what are your
desires? What do you need, how can I be there for you, always at your side, in your darkest moments,
during the storms of your soul, and in your happiest moments, humbly offering you my heart, so that
yours won’t ever feel alone, like mine felt so far. I wonder where are you… The perils and difficulty of
the journey won’t matter anymore, if I only know where I am going. I would do them all, face everything,
and find a way to reach you, if there is no way, I will make one with my own hands and heart, but…
But… I wonder if you are alone, just like me, dreaming of the other half of your soul, asking yourself if
that truly exists. Maybe you are tired of waiting, searching, maybe you decided that happiness in small
packages is good enough. Perhaps you are content with a small catch and don’t want to try again. Maybe,
we passed by each other many times, not even knowing that our distant dream is in the reach of our
hands. Maybe… Who knows? Maybe I am standing next to you and we both are too tired to even imagine
such an incredible thing. Where are you? Who are you? How can I find you? How can I recognize you?
Who am I?...
 Who am I to believe love is real if so far I felt different mockeries of love, never the true value and
purity of the feeling? Sometimes I question what I see around me, that couple are together for fun, that
one for interest, those love each other just like they loved someone else a month ago and how they will
love someone else a month from now… Is there love beyond words, fact and money? Is there love, as in a
soul for a soul, harmoniously pairing two battered and injured misfits into one perfect and happy couple?
Am I only day dreaming?... Where are you?
Funny as it seems to be, I feel… euphoric! With out any reason. Joyful, happy idiot, cheering and
feeling almost drunk, hoping for the best but expecting the worst, wearing the crown of the great
pretender, wanting to taste life, feel new flavors, sink in a whirlpool of new and unexpected, wanting to
explore a road never walked before by anyone. Why? Even I myself don’t know.
Un prieten bun m-a invitat cu ocazia zilei lui de naștere să mergem împreună într-o plimbare lungă
cu mașina, el cu prietena lui, eu cu cine doresc eu să vin. Am invitat o colegă. Excursia a fost... A fost
într-un fel anume. Ca să spun ceva fără să spun nimic. Despre ce aș vrea să povestesc este o unică clipă
imortalizată pe retina și în memoria mea la întoarcere. Ce a avut atât de special acea clipă? Faptul că deși
eram patru prieteni plecați împreună să ne simțim bine într-o scurtă evadare din rutina noastră zilnică, în
acel moment eram patru străini aflați la miliarde de ani lumină distanță unul de celălalt, în galaxii diferite.
Afară era deja întuneric, mașina mergea încet pe serpentinele muntelui, ducându-ne pe fiecare
înapoi în locurile de unde ne-am fi dorit să fugim. Prietenul meu conducea atent, mâna lui dreaptă se
odihnea pe piciorul iubitei lui ce stătea tot în față, pe locul din dreapta. O precizare inutilă, unde ar fi
putut sta în altă parte în timp ce el ținea relaxat mâna pe piciorul ei? Cât de lungi ar fi putut fi mâinile lui?
În fine... Ideea este că el chiar o iubea pe ființa aceea de lângă el, se hrănea cu căldura ei, cerșea zâmbetul
ei să-i umple lui inima încă o dată. Și-ar fi dat o mână și un picior pentru dragostea ei, care e drept era
pentru el, însă venea cu zgârcenie și nu exclusiv. În mintea și inima lui își dorea cu disperare ca ea să fie
EA, capătul de linie, să fie acea persoană pe care și-a dorit-o și a căutat-o atâta vreme, leacul pentru toate
rănile pe care inima lui le-a suferit până acum, jumătatea care să-l însoțească până la sfârșitul zilelor lui,
femeia în ale cărei brațe să-și găsească liniștea și alinarea la capătul fiecărei zile și de care nu se va sătura
niciodată, nici peste șapte zeci de ani la fel precum în această clipă. Dragostea lui era atât de intensă și de
afișată fără nici o reținere încât se simțea în aer, fără să se vadă ceva material, era aura ce îl înconjura. Era
aproape tot ce își dorește o femeie de la un bărbat, vorbind despre lucrurile esențiale și excluzând micile
și nenumăratele detalii. Oricât de negru la inimă ar putea cineva fi, nu ar putea să nu simpatizeze acest
tânăr bărbat ce simte că și-a găsit scopul în viață și își poartă crucea cu mândrie și hotărâre cum orice
bărbat ar trebui să o facă.
Și muzica la radio mergea mai departe... În mașină, o liniște de mormânt. Prietena lui privea
absentă pe geam, fără să vadă nimic de fapt în bezna de afară. Mintea ei era într-un loc pe care și cine nu
i-ar fi știut povestea ar fi fost în stare să-l intuiască. Dar eu îi știam povestea. Înainte să fie cu prietenul
meu, ea a avut de-a face pentru o oarecare perioadă, nici scurtă dar nici foarte lungă, cu un alt bărbat
despre care a aflat într-un final că a înșelat-o cu o altă femeie (da, știu la ce te gândești, altă precizare
inutilă, cât de haios ar fi fost să o înșele cu un alt bărbat? Asta ar fi un fel de fun fatality, pentru cei care
au jucat Mortal Kombat la viața lor). Long story short, s-au despărțit, evident. Adică totuși cât de proști
pot fi unii oameni încât să zică “Vai, m-ai înșelat! Mi-ai trădat încrederea și mi-ai distrus în mii de fărâme
părerea despre tine! Dar pentru că eu te iubesc atât de mult e ok, rămân cu tine iar tu poți să sări liniștit
mai departe ca albinuța din floare în floare.” Paradoxal și ironic, există și astfel de oameni... Așadar, fata
i-a dat papucii, mai pe românește, și a rămas cu o părere cam zdruncinată despre oameni în general și
bărbați în special. Din fericire pentru ea, l-a cunoscut pe acest băiat care era și el oarecum în aceeași fază,
cea a încrederii zdruncinate în oameni, însă mai avea destulă putere în el să încerce iarăși. Spre deosebire
de ea... Băiatul a dat tot ce-a avut mai bun în el, și-a depășit chiar limitele normale ale răbdării și
înțelegerii pe care le-a avut până să o cunoască pe ea și în final i-a demonstrat că nu toți sunt la fel (sâc
fetelor care spuneți că “toți sunt la fel” – cine v-a pus să-i încercați pe toți?!). Povestea pare frumoasă, ar
mai urma să spun că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, sfârșit. Însă din păcate nu e chiar așa... De
bine ce lucrurile au început să se așeze și să intre în normal pentru proaspăta pereche, a apărut în scenă
fostul care se jură că nu fură și l-am prins cu ou-n gură, sau mai precis în cazul acesta – l-am prins cu
dânsa-ntr-însa. Omul poza într-un pocăit pentru greșelile de altădată și își prezenta dragostea sa
nemuritoare pentru o singură persoană, anume împricinata noastră. În traducere – a aflat că ea e în
tratative să se combine cu altul și și-a propus să aducă înapoi oița rătăcită de turmă... Lucru care din
păcate a prins la ea, și de bine ce găsise un flăcău să o iubească pe bune și să aibă și răbdarea necesară cu
ea pentru a putea depăși momentul, ea i-a dat liber. Apoi s-a întors la el, ca să-i mai dea liber o dată, deja
un om normal se întreabă întâi de ce a primit-o înapoi, apoi in extremis de ce a primit-o înapoi și a doua
oară după ce și-a luat-o de la ea... Într-un final apoteotic ea susține că s-a lămurit și cu fostul, și-a încheiat
socotelile și se declară oficial fericită alături de actualul, însă hmm... De ce mai răspunde la telefon
fostului? De ce mai vorbește cu el? Vorbele și faptele nu prea se potrivesc perfect. Iar acum în mașină...
Ea alături de un bărbat care o iubește sincer și din toată inima, care face orice și tot ce poate pentru ea,
care a trecut peste transgresiile ei când altul nu ar fi înghițit toate astea până la urmă din mândrie
personală, că doar nu este o cârpă de folosit și aruncat și nici o roată de rezervă; ea ce face? Se uită
absentă pe geam, gândindu-se la... oare la ce? Cu siguranță la starea vremii și la fluctuațiile bursei...
În acest timp colega mea era adâncită în studierea facebook-ului pe telefon, întrucât revenise în
sfârșit semnalul. Altă istorie, dar atât de multe puncte comune... După o relație în care a ieșit șifonată
deoarece a iubit un băiat care în schimb deși a iubit-o înapoi într-o oarece măsură, se pare că nu i-a ajuns
doar ea, omul a vrut să mai fertilizeze și pe alte ogoare; a urmat o altă relație, sau mai bine zis o tentativă
de relație, care după tratative ce au durat ceva timp, în sfârșit a fost cu finalizare iar ea în sfârșit s-a
lămurit ce vrea omul acela de fapt; ce a rămas în urmă? O făptură speriată, cuminte și haioasă, care vrea și
ea să guste viața, să simtă mai mult, să aibă mai mult, îndrăznește și are tupeul monstruos de a dori să
iubească și să fie iubită, însă este prea marcată de cele întâmplate și se simte fericită și în siguranță având
prieteni și relații din spatele sticlei, anume pe facebook. Locul unde prieteniile se dezleagă la fel de ușor
precum s-au legat, se împărțesc păreri pe marginea unor poze, oamenii se retrag din situații incomode sau
plictisitoare printr-o simplă apăsare de buton, și nimic nu o poate răni cu adevărat, chiar de ar putea, o altă
simplă apăsare de buton ar schimba imediat treaba. Facebook... Locul unde te simți în control, ești rege
sau regină peste micul tău colț personal unde poți să tai și să adaugi după bunul plac, nestingherit. Locul
unde poți să ai prieteni și relații stând comod în dormitor, îmbrăcat doar în chiloți și cu o cană de ceai
lângă pat, locul unde nu contează că ești nebărbierit, nerasă pe picioare sau nu te-ai spălat pe dinți, în
pozele postate arăți fix cum vrei tu să arăți. Locul unde ești singur, nu contezi cu adevărat pentru nimeni,
iar dacă dispari din peisaj “prietenii” tăi în mare parte nu-ți vor simți lipsa, iar mica parte rămasă va crede
că nu ai avut timp să intri online, sau că în sfârșit te-ai combinat și ai unde și cu cine să întreții activități
de o natură mai plăcută decât chatul online. Colega mea micuță și deziluzionată trăiește și respiră
facebook, este hrana fără de care nu poate trăi, acolo în sfârșit simte că este în siguranță, că este stăpână
pe situație și orice ar fi nu o poate răni. Nu are timp să observe că cineva totuși s-a gândit la ea, i-a întins
o mână și că lângă ea, fizic vorbind de data asta (imaginează-ți! ce chestie!) este o persoană în carne și
oase care încearcă măcar să îi arate un rezumat stângaci despre cum ar trebui viața să fie...
Iar eu... Sângerând în continuare din multe răni care se încăpățânează să rămână deschise, de
asemenea sunt pierdut între lumea mea de “cum ar fi fost dacă?” sau “mi-aș dori să” sau “unde este
dragostea?” sau “mă simt singur” și un flirt nevinovat și nehotărât cu o fată mică și cuminte cum mi-aș fi
dorit, rătăcită în lumea ei și căreia mai mult din milă decât din atracție mi-aș dori să-i arăt cum este să fie
iubită. O fată care deși mă atrage pentru unele calități pe lângă faptul că este frumoasă, mă și sperie prin
faptul că de fapt nu sunt îndrăgostit de ea și nu vreau să merg mai departe așa pentru că tot ce aș face ar fi
să o rănesc la final, pentru că da, va exista un final având în vedere că nu o iubesc, și pentru ce să mă bag
în așa ceva? În plus, este încă necoaptă... Mai are de copilărit un pic. Mie îmi trebuie altceva, mai apropiat
de lumea mea. Da, și eu sunt un alt inadaptat, o altă epavă plutind în derivă pentru că nu a găsit un mal
unde să se lipească perfect și definitiv. Ce este de făcut? Să caut în continuare.
Patru oameni noaptea într-o mașină. O clipă ce a durat o eternitate și a ascuns în ea atât de multe
simțiri și dureri, întrebări fără răspuns și sentimente aruncate în gol. Patru prieteni, mai mult sau mai
puțin, ce au fost total străini unul de celălalt, fără să vrea sau să realizeze. Patru amici, porniți împreună să
se distreze, să iasă din cotidian, să lase în urmă oameni, locuri, situații, dar au sfârșit bântuiți de aceleași
fantome ale trecutului și prezentului, care i-au ajuns din urmă și au stat ancorate de fiecare, oricât s-ar fi
străduit cei patru să le depășească.
A fost o experiență frumoasă, o excursie minunată. Sper să nu mai fac alta de genul acesta
vreodată.

Astăzi am admirat un minunat apus de soare și m-am pierdut în visare urmărind păsările ce
pluteau pe cerul cu atâtea nuanțe de albastru și alb. Mi-aș dori atât de mult să pot și eu să zbor, să las în
urmă tot și pe toți, împreună cu o mulțime din amintirile mele.
 Colors

What’s your color?

If your soul’s a frozen summer,
When your dreams are just illusions,
And you ran out of solutions

What’s your color?

If your feeling’s out of valor,
When you’re lonely once again
And your hopes are down the drain

What’s your color

If your soul is getting smaller?
When I’m feeling like I do
Black is my new blue.

Sometimes i feel i was born in the wrong age, in the wrong place. Things seem so strange and out
of place and logic. It's like somebody pulled a harsh prank with you and moved you out of your will and
knowledge somewhere out of your place, out of your mind, out of your style. Remember that song,
Englishman in New York? People are looking at you like you are a freak, and it's not for your looks, you
are common, an anonymous in the crowd, but for your ways. Who does this guy think he is? What's all
that in his words and actions? Well, it wasn't your choice, the world you live in. Your choice was to hope
you can make a difference and live by some rules. In a world without rules, a wild world, a dog eat dog
world, you are some crazy guy who still believes in something else then money and sex. Sounds crazy,
right? You are indeed not only in the wrong place, but definitely in the wrong time, too. How does that
sound? You can choose to carry your cross and walk the way you chose, or sink in the middle of the herd
and wear the same colors, speak the same language. What will you choose, be yourself, be different, or be
popular by following the trend? It's like choosing to dance on your song or blend in on the dance floor.
Are you able to find those very few people like you or you will give up and try to tune in with everybody?
Who cares i am not cool and trendy, i have my own way. I don't restrain anyone to like me, and i don't
struggle to be liked. I did this mistake before, it's useless. I value those who are able to like me for the
man i am, not who or what others would like me to be. Those are true friends, not jackals from the crowd,
waiting behind my back.

Iar în tren, iar pe drum, iar noapte, iar melancolic... Muzica îngână încet pe fundal... „Noaptea e-n
balans, o invit la dans, ce dacă... Râde-un trecător, că încerc să zbor, Și dacă...”
Câteodată îți poți descoperi adevărata față, cea pe care o negi sau refuzi să o recunoști, acolo unde
te simți mai bine. Da, eu mă simt mai bine în tren noaptea, anonim și neînsemnat, decât la mine acasă.
Poate așa este și sufletul meu, călător, în trecere prin multe gări ale vieții, fără să fi găsit încă una în care
să se oprească definitiv. Poate că noapte este și în sufletul meu... Și nu în sensul rău al cuvântului. Ci
rătăcesc căutând ceva, fără să știu exact ce. Căutând pacea mea interioară, într-o formă pe care nu o
cunosc încă. Poate că atunci când noaptea mă învăluie în catifeaua ei protectoare mă simt și eu în sfârșit
undeva, protejat, într-un loc al meu.
Chiar dacă sunt cinstit cu mine însumi, asta nu înseamnă că îmi pot găsi răspunsuri la toate
întrebările. De pildă, de curând simt ceva care îmi trezește ecouri mai vechi... Și refuz să recunosc,
deoarece știu prea bine ce este. Nu vreau! Nu. Este doar o iluzie, iar eu sunt acel tren care nu a găsit stația
în care să se oprească.
În tren nu te întreabă nimeni unde te duci, de ce, cât durează, ce o sa faci după aceea. Pentru o
vreme ai senzația că ai evadat din viață, nu ai obligații, nevoi, agendă bine stabilită, nu mai ești un sclav
al societății, acel pervers rol în care poți să faci absolut ce vrei, dar ești silit indirect să faci ce fac toți
ceilalți dacă vrei să trăiești. Poți pretinde pentru o vreme că mergi în ce direcție visezi să mergi, poți
pretinde pentru o vreme că ești altcineva, cine ți-ai dori să fii, poți nega pentru o vreme cine ești și faptul
că destinația este una singură, fie că îți place, fie că nu. Înconjurat de necunoscuți, poți visa că vei
cunoaște pe cineva... Cineva care va întinde o mână cu care va atinge inima ta înainte să te sperii și să
fugi sau să refuzi și să te dai la o parte. Cineva care cu un zâmbet va sparge în miliarde de cioburi
universul tău atotputernic și indestructibil. O persoană a cărei voce îți va vindeca toate rănile inimii tale.
O persoană care...
Dar gara se apropie, locul unde tu trebuie să te dai jos din tren și să te lepezi de visele frumoase
pentru a îmbrățișa înapoi coșmarul pe care trebuie să-l trăiești. Libertatea ta înlănțuită... Îmi doresc enorm
ca într-o zi să greșesc gara...
Nu-i critic pe cei ce mă înconjoară, mă critic pe mine însumi. Probabil că pot mai mult, poate încă
mai pot alege, dar îmi lipsește determinarea. Sincer, simt că lipsește acea persoană care să-mi motiveze
acțiunile și să dea un sens la tot ce fac. Premiul de la linia de sosire, pentru care să simt că se merită să mă
zbat mai mult, și mai mult, tot mai mult. Cineva care să mă facă iar să zbor, cu care să mă ridic tot mai
sus, să las în urmă prejudecățile, ranchiuna, invidia, intrigile, cineva cu care să mă ridic deasupra
societății, părerilor, sfaturilor, cineva cu care să ating acel loc deasupra norilor unde nu ne încurcă nimeni
și nu încurcăm pe nimeni, cineva care din toată infinitatea universului găsește cel mai bun loc alături mie.
Cineva care să facă tot și toate să se piardă în urmă în ceață, întrucât această persoană le face pe toate
celelalte să pară fără importanță. Cineva care să mă facă iar întreg.
Și trenul gonește în noapte... La fel și mintea mea, la fel și inima mea... Trenul va ajunge undeva,
dar eu?...

Vino… Deschide-ți porțile sufletului în fața mea. Închide-ți ochii tăi frumoși în care mă pierd eu și
abandonează-te în brațele mele. Nu o să te las să cazi, decât până în cel mai adânc ungher al inimii mele.
Vino... Ai un loc doar al tău, pe care îl cauți de multă vreme și a fost tot timpul aici, la pieptul meu. Aici
este raiul pe care ți l-ai dorit cu disperare, nu îl aștepta într-o altă existență. Ascultă-mi chemarea, vocea
este doar pentru urechi, mesajul a fost însă trimis mult mai departe. Mă simți? Am fost aici întotdeauna,
tu doar nu ai știut unde să mă cauți. Știi câtă căldură am strâns în mine doar pentru tine? De multe ori m-
ai visat, fără față și fără nume, ai simțit că undeva există ceva, fără formă, ceva imaterial dar care
cântărește incomensurabil doar pentru tine. Ai tânjit la partea aceea ciudată și ascunsă care te-ar completa,
mereu s-a ascuns de tine, ceilalți din jurul tău nu au știut să îți hrănească această nevoie. Vino... Așterne-ți
delicat obrazul aici... Auzi? Pentru tine a bătut mereu. Iar eu pentru asta am trăit mereu, să-ți ascult
respirația când dormi, să-mi plimb degetele prin părul tău și să mă întreb dacă chiar se întâmplă sau este
aievea. Degetele mele se împletesc armonios cu degetele tale... Simți? Nu este doar o atingere, este o
simțire trimisă în întâmpinarea ta. Pentru tine. Nimeni nu îți poate oferi vreodată mai mult decât totul, în
adâncul tău știi asta. Întoarce-mi spatele dacă poți, nu te voi trage înapoi. Lasă-mă să te ascund în inima
mea, aici a fost “acasă” pentru tine mereu. Aici este puterea ta, aici este hrana inimii tale flămânde, aici
sunt sentimentele tale. Lasă-te înconjurată de ele, aici poți fi sensibilă, nimeni nu te poate atinge, aici este
sanctuarul tău. M-ai recunoscut? Sunt acela pe care l-ai căutat mereu, doar că acum un nume și o
înfățișare. M-ai găsit, în sfârșit. În adâncul tău ești obosită după această lungă căutare, dar acum te poți în
sfârșit opri. Aici ai vrut întotdeauna să ajungi. Deschide-ți brațele pentru mine și împreună vom deveni
unul, în sfârșit întreg, după atâta timp de încercat jumătăți imperfecte. Cuvintele sunt de prisos, umbre
palide ale simțirilor, dar eu sunt aici. Pentru tine. Dincolo de dezamăgiri și durere, dincolo de jumătăți de
măsură și miraje, mă vei găsi pe mine. Eu nu vreau să mai pierd timpul, tu?
Oricâți ar fi în jurul tău, știu că undeva acolo ești singură. Și mai știu că plimbările prin parc nu
pot înlocui plimbatul degetelor agale pe tâmpla mea, și nici muzica nu cântă la fel de frumos precum
muzica inimii atunci când ai cu cine să o asculți. Ai știut întotdeauna că sunt aici, pentru tine, doar nu ai
știut cine sunt. Acum m-ai găsit dar îți este teamă că poate sunt doar un alt miraj. Vino și te vei convinge.
Eu am știut de la început cine ești. Lângă tine parfumul florilor a fost mai intens iar valurile mării nu s-au
mai spart de mine ci doar m-au legănat ușor. Totul a început dintr-o dată să capete sens, sentimentele s-au
adunat și s-au dus toate într-o singură direcție. Spre tine. Am știut că pe tine te-am căutat mereu, încă de
când nu știam ce vreau, pe tine te-am chemat noaptea în visele mele când strângeam perna în brațe. Ecoul
tău a răsunat în mine iar și iar înfiorându-mă, pentru o clipă m-am temut de ce mi se întâmplă, a fost de
departe mai mult decât orice mi-am imaginat vreodată, iar atunci am realizat ce este cu adevărat. Nimeni
vreodată nu a găsit cuvintele care pot descrie acest sentiment, este mult prea amplu și complex iar vorbele
sunt o umbră palidă a adevărului. Știi ce zic, nu-i așa? Pentru că și pe tine te-a speriat ce-ai simțit. Acum
întinde o mână spre mâna mea întinsă, eu sunt cadoul meu pentru tine, mai mult de atât nu ți-aș putea
oferi vreodată. Iar tu ești tot ce mi-am dorit, nimeni și nimic nu mai contează, lumea se poate și sfârși
dacă tu ești cu mine, singurul regret pe care l-aș avea ar fi că mi-ai fost alături prea puțin timp. Asta aș
simți și dacă mi-ai fi alături mai multe vieți la rând. Vino...

De prima oară când te-am întâlnit zâmbetul tău m-a tulburat dincolo de limitele înțelegerii. A fost
ca și cum în noaptea cea mai întunecată a existenței strălucirea ta a dăruit formă și culoare la tot ce plutea
fără direcție în mine. Iar acea voce... Dintr-o dată m-am simțit ca și cum întotdeauna te-aș fi căutat pe
tine, iar acum din greșeală te-am găsit. Unde ai fost tot timpul acesta? Știi cât te-am așteptat? Mă pierd în
abisul ochilor tăi de fiecare dată și nici nu vreau să fie altfel, am visat să simt asta, te-am visat pe tine, fără
să te cunosc măcar. M-am îndrăgostit fără să îmi dau seama și fără să mă pot opri, am nevoie de tine să-
mi liniștesc furtuna din inima mea, lângă tine.
Dar stai... De ce uiți în cealaltă parte? Eu sunt aici! Nu auzi? Sunt aici!...
Se pare că te-am confundat cu altcineva... Iar asta este doar o altă zi fără tine. Trebuie să te caut în
continuare, nu pot exista așa la nesfârșit. Golul din inima mea este uneori mult prea mare să-l pot duce.
Viața mea pare că se derulează nicăieri iar eu sunt în continuare al nimănui, neînsemnat și nedorit, o
jucărie veche uitată pe un raft în debara. Mi-aș dori măcar să te iau în brațe o dată, să pot imortaliza o
clipă pentru eternitate, o clipă pe care să o prețuiesc și să retrăiesc la nesfârșit într-o buclă a amintirilor
mele. Și ce dacă aș fi orb la ce mă înconjoară? În mintea mea aș vedea tot ce îmi trebuie să văd. Și totul ar
trece pe lângă mine, ca și până acum. Dar în adâncul meu aș simți și retrăi tot ce mi-am dorit. Oare m-aș
putea hrăni cu amintiri? Ar fi deajuns? Nu... Dar ar fi mai mult decât nimic. Pentru un suflet pierdut,
irevocabil prins în vârtejul sentimentelor ar fi mai mult decât nimic.
Iar tu zâmbești în continuare... Zâmbetul tău taie adânc în inima mea, deoarece este superb dar nu
este pentru mine. Buzele tale mă ard și mă îngheață în același timp, iar eu le privesc fără să reușesc să mă
feresc. Ar trebui să mă bucur de toate aceste miracole ce le simt, dar de fapt dor chiar mai mult decât
atunci când doar mi le imaginam. Aș vrea să mă pot desprinde și să fug, să fug oriunde, doar să fug până
te pot lăsa în urmă... Dar cum pot fugi de ce se află în mintea mea? Te aseamăn unui diamant, ești
perfectă, superbă, intangibilă și la fel de rece... La fel ca un diamant, ești mai mult decât îmi pot permite,
iar eu pot doar să îmi imaginez cum ar fi dacă.
Însă pasărea paradisului nu mănâncă la aceeași masă cu vrăbiile... Iar tu ești acolo în timp ce eu
sunt aici. Oare m-ai văzut? Ai bănuit măcar ce încearcă să ascundă ochii mei atunci când privirile noastre
s-au întâlnit pentru o clipă?
O cometă a trecut maiestuos pe cer, făcând să dispară pentru moment toate frumoasele stele de pe
catifeaua neagră a nopții... Eu tot aici jos sunt, nici aripi nu mi-au crescut, nici cometa nu m-a luat cu ea,
nici nu s-a oprit pentru mine. O să reușesc vreodată și eu să zbor? Toți își găsesc aripile, doar eu mă
încăpățânez să rămân fidel pământului de sub picioare... Cometele trec rar, iar stele sunt prea sus... Visele
sunt de neatins, totul este iluzie, muzica vine și pleacă, efemeră ca și sufletul meu. În adâncul meu mă
înalț dincolo de orice graniță, dar în realitate sunt pentru totdeauna aici, condamnat pentru eternitate, nici
o cometă nu va veni la mine și nici o stea nu străluci doar pentru mine, după cum nici eu nu voi putea
vreodată face altceva decât să întind mâna spre ele, mult prea departe spre a le putea atinge. Închid ochii
și evadez din realitate, mă întorc în lumea mea unde totul are culoare. Dar golul imens din suflet tot acolo
rămâne, agățat cu ghearele lui reci de inima mea sfâșiată... Cuvintele vin și pleacă, lacrimile au secat de
mult, timpul trece, nimic nu se schimbă, doar eu rebelul încă refuz să mă conformez. Rătăcesc confuz
într-un deșert al minții, tot singur, tot aici. Poate trandafirii sunt rezervați altora, dar aș dori și eu o floare
a mea, pe care să o îngrijesc și să o fac să se simtă trandafir pentru mine. Unde sunt florile?... Doar
ciulinii se agață batjocoritor de mine, lăsând doar înțepături si zgârieturi la plecare. Unde ești tu?...
În visele mele ești acolo, stelele îți strălucesc în ochi în timp ce părul tău se leagănă ușor în briza
nopții... Iar eu te privesc fără să mă mai satur, fără să mă apropii și să te ating de frică să nu te destrami și
să dispari în întuneric, cum ai făcut și noaptea trecută. Zâmbetul tău îmi mistuie sufletul precum un soare,
mă doare adânc și atât de intens însă nu îmi pot dori vreodată mai mult, mă învăluie și mă îmbată, este
drogul fără de care simt că nu pot trăi, orice-ar fi. Zâmbetul acesta care îmi sfâșie inima și-mi spulberă
toate credințele mele în miliarde de cioburi... Vocea ce o ascunde mă duce dincolo de nori, îmi luminează
și cele mai ascunse colțuri ale sufletului meu, mă face să mă simt sublim și absolut, nimic vreodată nu mi-
a dat acest sentiment, și nimeni nu m-a dus atât de departe. Întind mâna ușor, ezitând. Aș vrea doar ca
degetele mele să atingă degetele tale, să simt că ești adevărată, să...
Dar mă trezesc. O lacrimă stingheră mi-a plecat ușor pe obraz, nu știu de unde, nu am mai plans
de ani întregi. Doar pe dinăuntru... Sunt tot singur. Unde ești?... De ce fugi de mine? Mi-aș dori să nu mă
mai trezesc, să trăiesc pentru totdeauna în visele mele, cu tine alături. Viața aceasta sordidă și anostă se
târâie mai departe indiferentă, magia lipsește total din ea, iar eu sunt flămând de magie, practic nu trăiesc,
doar exist. Este întuneric și liniște în cameră, de afară se aude doar vântul din când în când, cum mângâie
cu părere de rău frunzele în drumul său spre nicăieri. La fel ca mine. La fel ca mine pentru că sunt fără
tine. De-ai fi aici mi-aș ascunde fruntea la pieptul tău și m-aș abandona în brațele tale, ia-mă, sunt al tău,
fă ce vrei cu mine. Vreau să retrăiesc pentru totdeauna chiar și o singură clipă lângă tine, să te simt cum
dormi liniștită în brațele mele, să te ascult cum respiri ușor lângă urechea mea, pierdută în lumea viselor,
singurul loc în care te-am găsit până acum.
Nu aș putea fi vreodată frumos cum ești tu, dar îți pot oferi frumusețea pătată a sufletului meu. Te
rog, ajută-mă să o purific încă o dată, lângă tine știu că ar străluci încă o dată, mai puternic decât oricând.
Ascultă-mi bătăile inimii și vei ști că întotdeauna au fost pentru tine, lasă-mi brațele să te înconjoare și vei
ști că ai ajuns acolo unde ți-ai dorit mereu să ajungi. Tu ești cântecul sufletului meu, pe tine te-am cântat
dintotdeauna, fără să te cunosc, încă dinainte să știu că te caut. Când vântul cald al verii mă învăluie
închid ochii și îți simt degetele cum trec delicat prin părul meu. Te visez cu ochii deschiși în fiecare zi
așteptând noaptea să te pot visa iar, unde ești, umbră a sufletului meu? De-aș ști, nimic nu m-ar împiedica
să ajung la tine, și orice preț ar fi prea mic.
Însă nu știu... Iar tu refuzi să părăsești visele mele și să pășești în viața mea. Ce ironie... Nici tu nu
știi unde să mă cauți. Doar providența ne-ar putea intersecta drumurile, altfel putem chiar trece unul pe
lângă altul fără să știm vreodată. Oare tu mă visezi pe mine atunci când ești singură și doar perna îți
umple lipsa din pieptul tău? Poate și tu acum ești trează ca și mine și privești absentă pe geam în noapte...
Să știi că o să te caut pînă când te voi găsi sau voi muri încercând. Tu doar recunoaște-mă când îți voi
deschide ușa.

Primul detaliu de care m-am indragostit la tine a fost vocea. Au fost inca multe altele dupa aceea,
dar pe primul loc a fost vocea si pe al doilea sufletul. Nu o fi cea mai fericita ordine, dar asa a fost la
mine. Mai multe detalii nu isi au rostul acum. De atunci si pana azi multa vreme a trecut, multe lucruri s-
au intamplat. M-am resemnat cu ideea ca nu m-ai vrut, pana la urma nu sunt ce multe fete si-ar dori.
Foarte multe, as adauga... Dar asta este alta poveste. Dar macar am sperat din toata inima mea, de dragul
tau, ca iti vei gasi persoana pe care ai cautat-o, perechea sufletului tau. O vreme am si incercat sa te uit, si
am si reusit, in mare masura. Lucru bun pentru mine, altfel cum as fi trait mai departe? Au fost altele care
mi-au invadat gandurile si sufletul, voind sau fara sa stie. Dar dupa atata vreme, vocea ta ma infioara in
continuare, nu stiu de ce, are un ceva al ei ce nu am intalnit niciodata la altcineva. Unele lucruri nu se pot
uita niciodata, pana la urma... Treaba este ca imi pica extrem de greu sa aud tonul pe care vorbesti acum.
Esti un mort viu, existi dar nu traiesti. Pana si eu, un strain, sunt in stare sa citesc tristetea uriasa care iti
umple sufletul pana in ultimele colturi. Ce-ai facut? Ce-ai facut e facut, timpul inapoi nu se mai da. Dar
asta nu inseamna ca nu se poate repara.
Nu te chem la mine... Ma multumesc sa te aud la telefon, este mai mult decat nimic. Nu ca nu mi-
ar place... Pe mine nu prea ma intereseaza cum arati, ca te-ai mai ingrasat sau nu, sau alte detalii de genul.
Ti-am spus ce mi-a placut intotdeauna la tine, si nimic nu s-a schimbat in privinta asta. Dar ai face bine –
pentru tine! – sa iti iei viata in maini, pentru ca ce ai acum este doar o foarte trista tentativa esuata... Ai un
loc de munca super, pe masura pregatirii tale sper, te descurci intotdeauna, cu orice, in afara de tine insuti.
In cazul in care nu te-ai angajat servitoare sau sclava la cineva, ar fi timpul sa faci ceva.
Vocea ta imi mangaie sufletul de fiecare data, insa are mult prea multa tristete in ea... Si cateoata
nu reusesc sa te fac sa razi iar. Cateodata te caut ca pe un medicament, am nevoie de tine sa-mi vindec
ranile, si cu atat mai greu imi gasesc puterea sa incerc sa te scot pe tine din starea in care esti. Poate suna
tampit, poate nu suna tocmai a prieten, insa chiar contezi pentru mine. Mai mult decat sunt eu dispus sa
admit. Vreau sa aud bucurie in vocea ta, caldura aceea cu care m-am hranit de fiecare data, nu jalea asta
care o aud mai mereu in ultima vreme. Ma doare prea mult, vine in compensare la durerea din sufletul
meu... Unde este Geo aceea pe care o stiu eu?
 In multe lucruri te-as ajuta cu cea mai mare placere, si sa stii ca acolo unde nu pot cunosc oameni
care pot sau stiu. Si eu m-am descurcat mai mereu, in toate circumstantele, acolo unde nu am putut eu, m-
am folosit de altii, care la randul lor s-au folosit de mine, asta este mersul lumii. Trebuie sa ne descurcam,
altfel ni se infunda drumul. Dar in cazul acesta nimeni nu te poate ajuta, decat tu insuti. Cauta-ti drumul
tau... Ce ai acum este o agonie fara sfarsit. Cauta-ti omul care sa te completeze, nu doar un om care sa
stea langa tine. Ai citit toate lucrurile care le-am scris – cauta-ti un om care sa le simta, sa nu-i fie rusine
cu asta, si care sa-ti dea ce ai tu nevoie. Poate eu am un gram de talent sa le pun in cuvinte pe o foaie, dar
de simtit le simtim aproape toti, mai mult sau mai putin. Daca o sa cauti, o sa gasesti. Cu replica asta imi
fac curaj si eu mereu, chiar daca nu prea am avut succes pana acum. Cauta... Eu caut. Desi uneori imi
zboara mintea tot la persoane pe care le-am gasit deja mai demult.
Fa-mi cadoul asta, din cand in cand vorbeste cu mine si zambeste... As vrea sa te pot face sa
zambesti si cu inima, dar unele lucruri sunt prea mult pentru mine. Sau prea departe...

Sufletul meu este o coardă întinsă și tăcută. Ar putea să cânte multe feluri de muzică, ar putea să
improvizeze, însă nici un artist nu l-a folosit cum se cuvine. Cei ce au încercat au fost amatori, iar muzica
lor nu a fost mereu apreciată, acum stă mut în cutie, un instrument divin pentru cunoscători dar demodat
și învechit pentru noile curente. Și vreau să-l ascult cântând iar... Tot ce pot să fac este să-l țin acordat în
așteptarea cuiva care știe să-l pună în valoare.
Aș dori să fi fost o cutie muzicală, astfel oricine ar putea întoarce cheița. E drept că ar fi știut o
singură melodie, însă aceea ar fi cântată fără greșeală! Cum este mai bine oare, să știi un singur lucru la
perfecțiune sau posibilitățile să fie infinite fără să poți cânta de unul singur?

Pentru cineva anume: toate clătitele sunt bune, dar unele sunt cu ciocolată.

Ce ciudat este timpul… Unele lucruri le estompează, le depășește, pe altele le schimbă…

Paradoxal, există și unele puncte de reper pe care nici măcar timpul nu le poate schimba. Te-am iubit, te-
am urât, te-am admirat, te-am uitat voit… Ai fost totul, ai fost Dumnezeu, nu ai mai fost nimic… Acum
ești.. cum? Acum ești cine? Ce însemni pentru mine?
De acum înainte povestea ar fi diferită dacă aș da nume, fiecare în felul ei. Dintre toate ești tu, cea
fără nume, care are cea mai mare greutate, oricum ar continua povestea. Etalonul meu… Reperul pe care
l-am urmat întotdeauna, indiferent ce am simțit pentru tine, dragoste sau ură. Acum… aș minți să spun că
te iubesc dar aș minți și dacă aș spune că te urăsc. Cea mai mare minciună ar fi dacă aș spune că mă lași
indiferent. Ar demonta din start tot ce am spus despre etaloane și repere. Așadar, cine ești tu și cine sunt
eu în schema aceasta? Poate sunt eu melancolic, recunosc că întotdeauna am fost și voi fi un visător, iar
întrebarea “cum ar fi dacă?...” nu vine neapărat din dragoste. Vine și din respect. Pentru că respectul ce se
câștigă este cel adevărat, nu cel ce este impus. Respectul mai este și mimat, din interes sau datorită
circumstanțelor, uneori doar de complezență și/sau din politețe. Dar mai apar și persoane care îl câștigă
natural și fără efort, asta nu neapărat de la toată lumea, dar de la mulți și în special de la cei care le înțeleg
cu adevărat. Tu ești una dintre acele persoane. Te admir deoarece văd în tine atât de mult, te urăsc
deoarece îmi doresc să nu te fi cunoscut, acum aș fi fost mai ușor de mulțumit, așteptările mele nu ar fi
fost atât de înalte. Te iubesc deoarece ești sufletul meu pereche, oricât aș căuta pe cineva ca tine – care
sunt șansele să găsești o copie la ceva unic?
Da, te pot privi detașat, cu prietenie, chiar îmi pot permite luxul să spun că pot trăi bine mersi și
fără tine. Îmi pot permite chiar aroganța să spun că mă pot și lipsi de tine. Am făcut-o deja și o pot face
din nou. Însă cum se face că mai devreme sau mai târziu ne intersectăm iar?... Mă cauți tu.. Te caut eu...
“Suntem doar prieteni, îmi face plăcere să vorbesc cu tine.” Hmm... Lucrul ăsta îl pot spune despre mai
multe persoane, dar niciodată nu va fi același lucru. Iar asta este valabil și la tine, nu trebuie să fiu arogant
și prea încrezător în mine să îmi permit să spun așa. Atunci când două persoane ating gradul acesta de
compatibilitate, indiferent în ce direcție merge fiecare, se formează o legătură invizibilă ce nu poate fi
distrusă. Nici de timp, nici de oameni... Oamenii mint, sufletele niciodată. Eu te-am citit pe tine, tu m-ai
citit pe mine, nu mai avem secrete, sunt o carte deschisă unul pentru celălalt. O carte ce încă se scrie, iar
celălalt nu vrea să știe finalul, ci vrea să știe continuarea. Asta deoarece nici unul dintre noi nu poate lăsa
din mână cartea favorită, este precum un drog, în fiecare zi vrem mai mult, mai departe.
 De obicei, pornind de la cele de mai sus, de cele mai multe ori cel două persoane din ecuație
sfârșesc împreună. Chiar dacă acum este altfel, crezi că nu mă gândesc într-o doară și la asta uneori? Îmi
place de asta, îmi place de aia, o iubesc pe asta, aș iubi-o pe aia... Vin și se duc, iar tu, cea pe care încerc
să o acopăr și să o înlocuiesc, rămâi. Lupta asta pe care o duc este pierdută mereu, iar chestia asta mă
agasează de fiecare dată. În orice direcție aș lua-o, nu știu cum se face, ajung tot la tine. De ce? Deja m-
am plictisit eu de asta, mă irită și mă face să mă îndoiesc de mine pentru a nu știu câta oară. Poate aș
putea fi catalogat și îndosariat sub eticheta încă unui don Quijote ce se luptă cu morile de vânt, însă... Nu
știu cum se face că nici tu nu poți renunța la mine, și cum necum, tot la mine ajungi. “Suntem doar
prieteni.” Da, știu… Nici nu am zis altceva. Nici nu am alte pretenții.
Dacă nu te-aș fi cunoscut aș fi acum nu mai prost, ci mai încuiat. M-ai învățat să-mi dau voie să
fiu liber, în același timp în care m-ai înlănțuit. Fără să vrei, fără să vreau. M-ai învățat că se poate mult
mai mult, micșorându-mi șansele să-mi găsesc ce-mi doresc. Fără să vrei, fără să vreau. M-ai învățat cât
de departe poate merge dragostea, fără să mă duci nicăieri. Fără să știi, fără să-mi fi propus asta vreodată.
M-ai călit făcându-mă să învăț ce linie subțire este între dragoste și ură. Fără să fi vrut vreodată asta, fără
să fiu eu dispus să sufăr așa pentru… ce? Ai fost profesorul meu, nu am cum să nu-mi iubesc dascălul,
doar că nu mai iubesc femeia.
Tu?... Nu am fost ce ți-ai dorit, dar am fost mai mult decât ce a trecut prin fața ta până acum, din
mai multe puncte de vedere. Da, poți trăi și fără mine, te poți lipsi de mine dacă vrei, ai făcut-o și o poți
face din nou, dar… Nu o să o faci, și nici eu nu o să o fac. Cine ești tu? Cine sunt eu? Ce este de fapt toată
șarada asta între noi? Pentru că doar prieteni, nu te supăra pe mine, dar cinstit nu prea seamănă. Poate în
adâncul tău știi asta deja, doar că nu vrei să schimbi culorile steagului ce te reprezintă, după cum nici eu
nu vreau. Ce se întâmplă aici de fapt? Câteodată sunt confuz, am clipele mele de slăbiciune… Uneori
domin ca un bărbat feroce ce nu sunt mersul lucrurilor, și le iau ca atare, fără să le disec și fără să încerc
să le înțeleg. Dar există între noi întrebări cărora ne este frică să le răspundem. Răspunsurile pot fi
incomode, pot strica această ciudată legătură de mijloc, care se pretinde a fi ceva, dar este altceva… Ce
este? Aceasta este încă una din acele întrebări incomode la care refuzăm să răspundem și ne agățăm de
comfortul ignoranței.
Am fost aproape zici… Aș putea fi chiar mai aproape acum, dacă aș vrea. Dar nu vreau. Oare?
Așa îmi spun mereu, iar ca să întăresc asta dau pagină după pagină fără să recunosc că oricâte pagini aș da
mă aflu între aceleași coperți. Tu ai dat pagini mereu, la rândul tău, dar unele fragmente favorite te
cheamă să le recitești, iar și iar. Acelea scrise de mine, și la propriu, și la figurat. Este ca și cum ne căutăm
reciproc în aceeași carte dar amândoi am uitat la ce pagină suntem. “We’re just two lost souls swimming
in a fish bowl…” Găsesc povestea asta foarte interesantă, dar mi-ar plăcea chiar mai mult dacă nu aș fi
unul dintre personaje. Rolul în care mă aflu este incomod pentru amândoi. Incomod pentru mine deoarece
mi-e foame de mai mult, vreau pe cineva ca tine dacă nu îmi permit să te vreau pe tine, iar ce vreau eu
este prea mult. Incomod pentru tine deoarece ți-ar fi plăcut să fiu doar cea mai frumoasă pagină din cartea
ta, dar ajungi la această pagină iar și iar, pentru că vrei asta, nu pentru că s-ar repeta. Nu ar fi greu să o
rupi și să-ți răsucești o țigară din ea, dar îți place, de ce să faci asta? Poate și tu te-ai întrebat la rândul tău
“cum ar fi dacă?...”. Să gândești și să-ți imaginezi nu poate fi interzis sau împiedicat. Încă unul din
lucrurile pe care le-am simțit deoarece nu sunt prost, însă tu ai fost cea care m-a făcut să-l și înțeleg.
Spuneai că îți place cum închei – uite o întrebare la care nu vreau să-mi răspunzi: ce urmează? Eu
nu vreau să știu finalul, mie îmi place povestea. Hai să scriem capitole noi, imaginație avem.

Plutesc ușor pe visele mele... Sentimentele mă inundă, atât de multe și felurite. Vreau să las în
urmă întâmplări și persoane pe care nu le pot lăsa în urmă. Vreau să fac loc unor noi întâmplări și
persoane, care nu vor veni. Vreau să abandonez ancorele care mă trag înapoi și să călătoresc spre visele
mele, să le transform în realitate. Îmi doresc atât de multe... Dar de fapt tot pe tine te doresc, și dacă nu
vreau să recunosc asta de cele mai multe ori. Nu mă mai pot rătăci în părul tău, nu îți mai ghicesc pielea
fină cu degetele ce te desenau ușor, aproape fără să te atingă, buzele mele nu mai simt pe gâtul tău
sângele fierbinte ce aleargă fără oprire...
Mai știi când alergai să mă iei în brațe, mai știi nopțile fără sfârșit când ne uitam unul în ochii
celuilalt iar cuvintele erau de prisos? Atunci lucrurile însemnau ceva, oamenii erau cineva, tu erai totul.
Eu eram... eu eram. Pentru unii dragostea este un sport, pentru alții este un apogeu.
Stau relaxat în pat, ușor plictisit, întrebându-mă ce film să văd în seara asta. În casă e cald, am
ceva de ronțăit lângă mine, un suc, viața este frumoasă. Mi-ar plăcea să fie și... cu mine, să ne uităm
împreună la film. Zâmbesc ușor, ce înseamnă asocierea... Un film bun, ea... Comfort, ea... Ceva de
ronțăit, un suc, ea... E așa de frumos încât lipsește doar ea. Ei lasă, merge și fără. Dar ar merge încă și mai
bine dacă ar fi alături. Mă rog, și lângă altcineva ar fi frumos, dar nu la fel. Amintirile te sâcâie aiurea
câteodată. Oricum, nu este așa o nevoie de neînlocuit. Toate sunt bune și frumoase, e loc și de mai bine,
dar de ce să nu fiu mulțumit și cu ce am acum? În ultima vreme lucrurile par că au început în sfârșit să se
așeze cuminți la locul lor, presiunile s-au dus una câte una, un pic de perseverență a început să ordoneze
una câte una fiecare problemă ce aștepta să fie rezolvată. Acum s-a instalat o satisfacție a lucrurilor bine
făcute... Ar mai lipsi doar ea. Mai sunt și altele, trebuie doar să întind mâna, nu e greu. Dar chemarea nu
este atât de imperioasă, pe lista de priorități stă undeva jos partea aceasta. Sunt alte lucruri care au mai
multă importanță. Oricum, pentru moment e numai bine! Și aștept de ceva vreme să pot spune asta. Sunt
chiar mulțumit de mine că am ajuns aici. Acum nu mai alerg nicăieri, trebuie doar să țin pasul, și toate se
rezolvă, sunt pe drumul cel bun deja. Viața mai dă și satisfacții din când în când, chiar dacă prea rar,
părerea mea... Am prieteni și prietene cu care să vorbesc și să ies prin oraș când mă plictisesc. Și ea, de
asemenea, o prietenă foarte bună, ne-am simțit bine împreună mereu. Mă rog... aproape mereu. Bine, și
dacă am avut și perioade proaste, ce? Dar de ce vorbesc de ea?! Am cunoscut o tipă recent, wow! Foarte
frumoasă, deșteaptă, cam face pe inabordabila, iar eu nu mai am răbdarea pe care o aveam altă dată, așa
că nu mă grăbesc să mă combin sau să-mi bat capul cu asta măcar. Dacă aș fi făcut așa, nu îmi mai era așa
bine acum, nu mai stăteam la fel de relaxat și mulțumit. Și în fond, nu știu de ce filozofez gratuit la ora
asta, tot ce vreau este un film bun. Și... Nu știu, ar cam fi de toate. Un masaj bun nu mi-ar strica, hahaha.
Îmi aduc aminte ce masaj super mi-a făcut colega aia de la spital, cum o chema... Era brunetă, ca... Mă
rog, era brunetă, frumoasă, cam viperă pentru gustul meu. Am obosit să lupt pentru toate jumătățile de
măsură, sau să mă chinui să îmblânzesc fiare sălbatice. Nu mersi, îmi doresc una liniștită și cu capul pe
umeri. Una așa... Liniștită, da. Liniștită. Mai cerebrală nu mi-ar strica, poate îmi mai bagă și mie mințile
în cap.
Uite un film drăguț... Cam siropos pentru gusturile mele, dar cică a fost foarte gustat de public. Mă
uitam și la niște seriale într-o vreme... Îmi vânduse și ea un pont odată, îmi amintesc că mă apucasem să
descarc episoade din urmă, de la început. Mă rog, mult timp a trecut, multe filme am văzut.
Mă gândesc să mă angajez undeva. Sunt totuși nehotărât, m-ar aglomera foarte mult. Școala îmi
cere mult timp în ultima vreme, măcar bine că am scos-o la capăt în mare parte cu lucrările uriașe pe care
le-am avut de făcut. Îmi pare rău că nu a reușit și ea să înceapă cursurile astea, mi-ar fi plăcut să o ajut, să
repet împreună cu ea, cu ocazia asta. Mi-ar fi prins bine. Ei, mult a fost, puțin a rămas, prea mică
diferență ar mai face. Poate mai bine aștept să se limpezească lucrurile de tot cu școala și mă angajez
după.
Papagalii meu se ciondănesc fără oprire, dacă nu mi-ar fi așa drag de ei până acum îi împăiam de
mult. Câteodată când lucrez ceva pentru școală sau vorbesc cu cineva îi mut în altă cameră ca să am un
pic de liniște și să mă pot concentra. Și ea și-a luat de curând, nu mai știu ce specie...
Chestia asta cu serviciul și școala mi-a dat mult de gândit în ultima vreme. Sincer, le-aș vrea pe
ambele, dar ar fi minunat daca ziua ar avea treizeci și șase de ore. Nu știu cum să fac. Dacă mă angajez
acum o să-mi pierd randamentul la școală. Pe de altă parte, mi-ar ușura serios o seamă de probleme. Pot și
fără, dar... mai greu. Ce să fac?... Cred că o invit la o cafea săptămâna viitoare și îi cer și ei părerea.
Întotdeauna m-a sfătuit bine. M-aș însura cu una ca ea.
Ia să văd dacă face banii filmul ăsta. Mâine cred că îl sun pe... Hmm, nu mâine, că nu este acasă.
Oricum, îl prind eu și mă duc pe la el. Nu am mai vorbit în ultima vreme. Amândoi am fost ocupați,
fiecare cu problemele lui. Și o să-l și întreb despre niște filme bune. Deocamdată îl am pe ăsta la
îndemână. Cred că o să fac și niște floricele. Ar mai lipsi doar ea.

Aseară ai venit mai devreme acasă, m-am bucurat știind că voi petrece mai mult timp cu tine. Ți-
am luat haina și am pus-o în cuier, geanta pe fotoliu ca de obicei. Te-am luat în brațe și te-am strâns ca
întotdeauna, să îți reamintesc cât de mult te iubesc și cum îmi este dor de tine și dacă lipsești o oră din
brațele mele. Ți-ai schimbat parfumul?
Nu era ea... Era alta, frumoasă de asemenea, care de asemenea ținea la mine, la care de asemenea
țineam și eu. Dar nu era ea. Iar în adâncul meu m-am simțit iar un mincinos ipocrit, pentru a nu știu câta
oară. Prietenii îmi spun că este firesc să-mi trăiesc viața mai departe, dar ce fel de viață este aceasta?
 Noaptea închid ochii și o cuprind în brațele mele, o trag mai aproape, îi dăruiesc o parte din
sufletul meu, din trăirile mele, iar ea mă iubește și mai mult pentru asta. Însă eu iubesc alta și pretind că
fiecare este altcineva. Cât va mai dura jocul acesta? Nu mi se pare corect, deși nici nu calc strâmb și mă
port cu ea așa cum am făcut întotdeauna. Doar pe dinăuntru sunt altcineva, în altă parte, în compania
altcuiva... Dacă ea ar fi la fel, oare cum aș reacționa? Dacă aș iubi-o suficient de mult aș merge mai
departe așa, sperând că timpul va rezolva problemele rând pe rând. Dacă doar aș ține la ea, aș ridica din
umeri și i-aș întoarce spatele, fără regrete și resentimente. Dacă ea va reacționa așa vreodată, nu i-o voi
lua în nume de rău. Ar fi ca și cum am înșelat-o tot timpul, fără să fie vreodată o a treia persoană în
ecuație.
Oare când mă cuprinzi la pieptul tău și mă săruți ești cu mine, doar cu mine? Oare mintea ta este
în altă parte, iar ochii minții tale văd pe altcineva? Oare mă vrei din toată inima ta, ori înlocuiesc și eu pe
cineva? Cât umor negru și amar ar fi într-o relație a două persoane ce-și jură dragoste eternă în timp ce
sufletele lor sunt pribege, doar corpurile sunt cu adevărat alături... Și nici una dintre ele nu se grăbește
nicăieri, nici una nu greșește ușa seara când se întoarce acasă, deoarece visele sunt vise, viața este scurtă
și nu avem timp de pierdut.
Și astfel zilele curg încetișor și cu părere de rău mai departe, înșelătoare, parcă nu s-ar termina
niciodată. Amândoi sunt mulțumiți, nimeni nu vrea să ajungă nicăieri, fericiți cu un surogat de relație ce
pare a fi perfectă.
Pe cine caut eu de fapt? Unde voi ajunge în felul acesta? Când vii la mine, mă dărui cu toată ființa
mea, dar îngădui minții să zboare unde vrea ea. Las sufletul să se ducă unde dorește el, nu unde doresc eu.
Pe dinafară zâmbesc și sunt fericit, pe dinăuntru un zbucium necontenit nu-mi dă pace. În inima mea
navighez fără oprire pe furtună, am uitat de când nu am mai cunoscut liniștea unui port sigur. De fapt știu
prea bine când... Dar în portul acela nu mai este loc și pentru mine, trebuie să-mi caut altul. Oricât ar
dura. Iar până atunci sunt un actor, nu neapărat talentat, dar care își ia rolul în serios. Privit din alt unghi
nu mă numesc actor, ci șarlatan.
Zâmbește-mi... Îmi umpli sufletul, chiar dacă numai pentru moment. Chiar dacă poate pe
dinăuntru zâmbești altcuiva. Iubește-mă... Și eu te voi iubi înapoi, într-un fel. Sărută-mă... Chiar dacă...
Mai contează?
Ce este acest sentiment ce nu-mi dă pace? Nu este dragoste, nu. Dacă ar fi fost dragoste, aș fi știut
de mult. Dar este mereu acolo, și când am alte activități, undeva în spate continuă cu încăpățânare să
existe, ba chiar și când sunt mulțumit și încântat de ceva sau cineva îmi mai dă un ghiont “Hei! Sunt aici!
Credeai că am plecat?”. Ce? Dacă este neplăcut? Hmm… Nu știu! Pe de o parte este neplăcut, pentru că
se ține ca scaiul de mine și nu reușesc să-l fac rătăcit pe nicăieri, pe de altă parte… Dacă nu ar avea un
dulce venin, de ce l-aș mai târî după mine mereu?

Cine ești tu? De ce mă ții legat?

De ce ești greu de alungat?
Prin dulapul cu amintiri,
Pierdut între amăgiri,
Într-un colț de raft ascuns –
Un mister de nepătruns!

Ești un om? Un vis frumos?

O cupă de vin spumos?
Poate doar un sentiment,
Ce mă ții mereu absent,
Cumva legat de inimă –
O scrisoare anonimă?

Nu știu cine sau ce ești,

Nici de ce te tot ferești,
Însă de tu nu mă lași
Și nu voi avea relaș,
Să știi că… ce să zic.
Și eu cred că te plac un pic.
 Uite așa pățești câteodată, pe neprevăzute! Deschizi dulapul cu amintiri, căutând una caldă pentru
vremuri reci și îți cade în cap ce te-ai chinuit cândva mai demult să îndeși pe ultimul raft, în spate, undeva
unde să nu te mai încurce niciodată. Adică… Ar fi putut fi o amintire care să te facă să râzi, alta care să te
facă să plângi, ar fi putut fi o amintire pe care să o guști pe îndelete ca pe o băutură fină, dar nuuu… A
fost dintre toate, AIA. Aia care te-ai lepădat greu de ea.
Nu-i bai, o să o bag înapoi în dulap și o să o acopăr cu altele pe care le pregătesc acum și în viitor.
Dar ce fac până atunci? Că s-a agățat de mine și nu vrea să-mi mai dea drumul! Lasă, am eu ac de cojocul
ei, am reușit cândva demult să o acopăr, o să o fac din nou. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Altfel…

Altfel voi simți din nou

Cum inima-mi cere-un cadou
Unul ce să-l dau nu pot,
Mai bine ia niște compot!
Pe cine-ncerc să păcălesc…
Degeaba încă mai glumesc.
Unele răni se închid greu,
Acelea servite fără antreu,
Foarte greu de înghițit,
Te lasă iarăși amețit
Măcar dac-ar mai trece-n timp!
Dar sunt ca și un anotimp,
Fie roata și pătrată
Tot se-ntoarce ea odată…

Of, de-aș scăpa odată de ce mă apasă… Câteodată parcă este prea greu pentru umerii mei, chiar
dacă știu că este la fel ca întotdeauna, doar puterea mea este cea care mă lasă uneori. Cineva pe care să
mă sprijin îmi trebuie, unde-s doi puterea crește. Chiar și așa, când mănânci icre tot nu este caviar.
Nu mai sunt cel pe care ți-l aduci tu aminte. Înțelege asta. Dacă ești melancolică după acel eu al
cărui soare erai tu atunci, să știi că nu mai este. Da, undeva în adâncul meu te voi iubi pentru toate zilele
care mi-au mai rămas de trăit, întotdeauna vei rămâne pentru mine o persoana extrem de specială, vei fi
mereu visul meu. Însă la fel de bine, în ciuda ecourilor care răsună în mine fără oprire, nu mai am nici
răbdarea să joc jocurile tale, și nici chemarea să încerc iar cu tine. Dacă vrei prieteni care să te iubească,
nu mă căuta pe mine. Dacă vrei prieteni, întotdeauna îți voi fi, nu pot altfel, chiar dacă uneori mă enervez
și îmi ies din ale mele. Dacă mă vrei pe mine, arată-mi asta. Întotdeauna te-am vrut la pieptul meu, iar cel
mai frumos lucru pe care mi l-ai dat vreodată a fost un dans. Vreau să înțelegi că deși te iubesc într-o
anumită măsură în continuare, am nevoie foarte mare acum de cineva care să mă iubească înapoi, care să-
mi umple acest gol din suflet, să-mi aline foamea care mă chinuie în adâncul meu. Nu am nevoie de
cineva care să mă încerce de minte. Dacă nu vei fi tu, va fi alta. Chiar dacă te iubesc. Am învățat între
timp ceva ce tu ai știut mereu să faci, am învățat să mă iubesc și pe mine. Iar acum vreau și eu să primesc,
nu doar să dau. Vreau să fiu iubit, nu tolerat. Am foarte mult să dau, iar ironia este că pentru tine este
chiar mai mult de atât. Însă trebuie să simt că se și merită. În ziua în care o să mă iei în brațe și o să te uiți
în ochii mei, vei ști. Eu însă nu voi aștepta acea zi, o să mă mulțumesc și cu mai puțin, ceva sub idealurile
mele marca Bianca, așa că dacă însemn ceva mai mult decât un prieten pentru tine, spune-mi acum.
Nu mă înțelege greșit... Nu-ți dau vreun ultimatum sau încerc să pozez în vreun bărbat feroce. Știi
că nu sunt genul. Doar că treaba este extrem de simplă: te iubesc chiar dacă mă sperii câteodată iar felul
tău mă consumă mult, însă la fel de bine simt că nu am timp să aștept pe nimeni și în plus am nevoie de
cineva. Am nevoie atât de mult de cineva, încât sunt prea puțin pretențios, vreau un piept unde să-mi
ascund fruntea și să simt iarăși că las în urmă rahatul ăsta de lume în care sunt forțat să exist. Vreau să
simt, vreau să trăiesc. Cu tine este doar o dulce agonie, câtă vreme doar atât ești tu dispusă să dai. Iar s-ar
putea să mă înțelegi greșit. Nu sunt disperat după carne cum poate s-ar crede. Doar că vreau să-mi
hrănesc și inima, nu doar intelectul. Iar hrana asta o iau de unde pot, dacă nu o pot lua de unde mi-aș dori.
Asta e tot…
Ți-am spus toate astea nu ca să mă vait, sau ca să te împing în vreo direcție, vreau doar să fiu
cinstit cu tine și să pun cărțile pe masă. Iar dacă decizi să aștepți, să alegi altceva, nu ești hotărâtă sau
orice altă variantă, o să ridic din umeri și o să merg mai departe. Trenul doar face o pauză în gară, nu se
oprește acolo. Viața merge mai departe, nu poți să le ai pe toate. Tu pentru mine stai atât de sus încât mi
se pare și normal să nu pot ajunge la tine, ar fi ca și cum as vrea dintr-odată să mă însor cu Shakira. Ce
prostie din partea mea, câtă vreme sunt o groază de Leana si Maria în jurul meu, dintre atâtea pot găsi și
eu măcar o Anemona... Poate o să ai și tu baftă mai multă, cine știe? Astea sunt doar niște gânduri pe
hârtie, nu valorează nici cât o ceapă degerată. Gândurile vin și se duc, la fel și zilele. Gândurile pot
reveni, zilele nu, trec definitiv. Timpul este cel mai valoros dintre toate. Dragoste în vreme de holeră a
fost doar o poveste, una frumoasă, dar totuși doar o poveste.

Privesc cum oceanul se joacă cu gleznele ei... Vântul i se ascunde prin păr, dezmierdând-o ușor
așa cum îmi place și mie să fac iar soarele în depărtare sărută apele cu părere de rău aruncând în jur o
multitudine de culori înainte să se retragă din fața lunii. Sunt aici cu ea, nu poate exista vreun alt loc în
care să vreau să fiu, și de-ar fi să mor mâine nu ar mai conta, aș părăsi lumea zâmbind, deoarece am găsit
ce am căutat atâta vreme. Și voi avea grijă să-i reamintesc în fiecare zi cât de mult înseamnă ea pentru
mine. La fel cum soarele atotputernic dă înapoi în fiecare seară pentru a dărui cerul lunii cu trena ei de
stele, și eu devin doar o umbră lângă strălucirea ei, iar sufletul meu se umple de bucurie și fericire dincolo
de ce și-a dorit mereu, dincolo de puterea mea de înțelegere. Vocea ei îmi inundă ființa cu lumină până în
cele mai ascunse colțuri, iar zâmbetul ei mă topește de fiecare dată. Fără să știu, fără să vreau, fără să-l
caut, m-am întâlnit cu Dumnezeu. Iar dacă până acum m-am îndoit de existența Lui, acum nu mai există
nici un dubiu. Viața mea este completă, indiferent care ar fi detaliile, sărac sau bogat, frumos sau urât,
deștept sau prost, acum am tot ce mi-am dorit și mi-aș putea vreodată dori.
Iar ea, ca și cum nu ar fi fost deajuns toate cele de mai sus, mă caută până și noaptea în somn,
brațele ei au fost făcute să se încolăcească în jurul gâtului meu, atât de firesc încât nici nu ți-ai putea
imagina că mai au și alt folos. Inimii ei îi este foame de inima mea și, oricât de mult ar savura-o, niciodată
nu se satură de ea. I-am dăruit-o... Ce nevoie mai am eu de inima asta? Ea este acum inima mea, și fără ea
aș înceta să exist, pur și simplu. În fiecare seară după ce adoarme corpul ei se mulează pe corpul meu,
precum o umbră, iar dacă aș părăsi așternutul s-ar trezi imediat pentru că eu nu sunt acolo. Atunci când
mă întorc de pe unde mă trimite viața de zi cu zi, ea se luminează la față și îmi spune fără cuvinte, doar
prin gesturi, cât de mult i-am lipsit, deși poate am fost plecat doar câteva ore. Pentru că ea este jumătatea
mea, iar eu sunt jumătatea ei, îmi aparține iar eu sunt al ei și doar al ei, regina care dictează în lumea mea
fără drept de apel. Astfel eu sunt bucuros să-i îndeplinesc orice dorință, la fel cum ea pentru mine ar muta
munții și ar seca marea dacă vreodată i-aș cere. Atunci când vorbele ei șoptite îmi mângâie urechea sunt
cel mai puternic om din lume, chiar dacă stau agățat de un fir de ață pe care ea l-ar putea tăia cu un simplu
gest. Iar când ea se ascunde la pieptul meu înțeleg încă o dată că niciodată nu am trăit până acum, și nici
nu am știut ce înseamnă viața de fapt.
Atunci când ea nu este lângă mine o neliniște mă învăluie, oricât de frumoși sau interesanți ar fi
oamenii din jurul meu, undeva în spatele a tot și toate este chipul ei. Ochii aceia în care timpul stă pe loc
iar eu ajung departe, dincolo de granițele materiale, într-o altă dimensiune unde sunt doar eu și ea. Da,
doar eu și ea, deoarece și ea când mă privește tot acolo se pierde și tot acolo mă întâlnește. Acolo, în
lumea noastră unde nimeni și nimic nu ne poate atinge și nimeni și nimic nu mai contează, deoarece eu o
am pe ea iar ea mă are pe mine.
Cum ar fi dacă într-o dimineață m-aș ridica din pat iar toate astea vor fi fost doar un vis?...

Ai avut vreodată unul dintre acele momente ciudate în care simți că îți lipsește cineva? Cineva pe
care îl iubești. Oh, toată lumea are astfel de momente, de ce ar putea fi considerat ciudat? Pentru că nu
este cineva anume. Nu este fosta, fostul, cineva pe care placi, nici o iubire neîmpărtășită, este o persoană
fără față, fără nume. Pentru că iubești conceptul și ideea, nu o persoană fizică. Iubești conceptul de
dragoste, cu atât mai mult pentru că nu l-ai avut niciodată integral, ci doar fragmente de diferite feluri,
frânturi ce le-ai dorit, au lipsit la cineva și au venit de la altcineva, la care a lipsit altceva sau ceva ce
primeai înainte de la cealaltă persoană. Iubești ideea de a iubi, pentru că o dorești și ai nevoie de ea, iar
aici nu este o greșeală de exprimare, deoarece a dori și a avea nevoie nu înseamnă același lucru și nu vin
întotdeauna împreună. Astfel, simți ceva, ceva frumos, către o fantomă a imaginației tale. Și
conștientizezi asta, dar paradoxal nu te deranjează, întrucât acest concept este fără cusur, este întocmai
cum ți-ai dori tu să fie. Poate sună prea pretențios, dar stai, nu te grăbi să crezi că ai înțeles. Asta nu
înseamnă că aspiri la perfecțiune, toți știm (sau cel puțin așa îmi place să cred) că perfecțiunea nu există.
Doar că pe drumul sinuos al vieții ai avut atât de multe accidente încât oscilezi între două variante – ori îți
este frică pentru o perioadă indefinită să încerci din nou, ori într-un mod ciudat și vicios ții prea mult la
cineva încât să urci relația la altă treaptă. Asta poate suna ilogic, însă totul are un motiv și nimic nu este
întâmplător. Reacționezi astfel deoarece ți se pare inevitabil să nu recunoști mai devreme sau mai târziu în
persoana pe care o iubești acele lucruri pentru care ai spus la revedere altor persoane mai demult. Și
deoarece iubești conceptul și ideea, totul pare atât de frumos așa cum este acum încât nu vrei să schimbi
asta cu nimic. Aici apare diferența de percepție în funcție de sex. Femeia crede că ești un prost încuiat
care nu știe ce să facă, sau poate că pur și simplu nu o iei deajuns de în serios încât să-ți acorde atenție
înapoi. Bărbatul crede că te joci cu el și dezgustat întoarce spatele destul de repede, ori poate crede că
acest preludiu al unei potențiale relații este mult prea lung iar viața este scurtă și trebuie trăită.
M-am întâlnit cu o femeie de care odată eram îndrăgostit. M-am bucurat și ceva s-a mișcat în
mine, pentru moment m-am întrebat dacă nu cumva este chiar dragoste. Însă dragostea este uneori un
sentiment supraestimat. Această persoană are atât de multe calități, o admir și o respect, iar ca om are
greutate pe scara mea de valori, indiferent de sex, doar că acel moment în care eram orbit de ce simțeam a
trecut, iar acum zâmbesc cu melancolie și părere de rău, doar a fost plin de farmec, dar nici înapoi nu e
simplu să-l întorci. Și de ce? De dragul conceptului de dragoste? Poate fi oferit oricui, nu este această
persoană singura sau neapărat cea mai potrivită dintre toate. Am înțeles mai bine decât oricând ce
înseamnă “chimia”, și la propriu și la figurat. Până la urmă hai să nu fim ipocriți, atunci când te
îndrăgostești de cineva primul aspect luat în calcul este atracția fizică, iar apoi dacă și intelectual și ca
personalitate sunteți compatibili este chiar minunat iar viața este un vis frumos. Chimia... Că sunt
feromoni, că este instinctul natural față de celălalt sex, că este o nevoie ce se cere imperios satisfăcută,
întâi de toate vine atracția fizică. De aici apar veșnicile conflicte și intrigi. Oameni nu sunt neapărat răi,
indiferent de sex, însă compatibilitatea este un lux ce rar este gustat. Oamenii se acuză, se iubesc, se
trădează, se înșeală, se plâng, se adoră necondiționat, doar că chimia este o vrajă ce are sfârșit mai
devreme sau mai târziu. Fiecare avem nevoie de mai multe “ceva-uri” de la persoana de lângă noi, și în
funcție de gradul de maturitate fiecare suntem dispuși să plătim un preț pentru acea diferență pozitivă
între bilele albe și bilele negre. Cu cât este mai mare diferența, cu atât este mai mare și prețul pe care
putem fi dispuși să-l plătim. Cel puțin din punct de vedere teoretic; ar fi o lege nescrisă după care viața ar
fi mai simplă și mai ordonată. Problema este că oamenii concep aceste aspecte pe scări diferite de valori,
fiecare vine cu părerile sale proprii, în funcție de educație, de nivelul intelectual, de etnie, religie și încă o
sumă de valori și variabile. Unii chiar nu ajung atât de departe încât să înțeleagă această idee relativ
simplă a echilibrului sau a estimării diferenței de calități și defecte. Astfel, sunt oameni care concep viața
cum ar vrea ei să fie, sau catalogată din start ca fiind greșită dacă nu corespunde. Aspectul fizic îi poate
ajuta o vreme să se strecoare prin societate, tocmai pentru că oamenii sunt dispuși de multe ori să lase de
la ei pentru acel cineva care le-a furat ochii. Chimia... Mai sunt oameni care de frica singurătății nu iau în
calcul această balanță, deși o conștientizează prea bine. De asemenea există oamenii cu standarde foarte
înalte, lucru considerat benefic de multe ori, dar care însă diminuează șansele de succes într-o relație.
Aceste categorii sunt doar câteva exemple, dar ceva au toate în comun. După perioada tinereții în care
sunt la apogeu iar frumusețea fizică reprezintă un atu ce ține în șah alte caracteristici personale, ei sunt de
multe ori etichetați ca niște ciudați, neadaptați, luați în râs de la distanță, etc.
Astfel, revenind la ideea de mai devreme, m-am întâlnit cu femeia ce odinioară o iubeam atât de
mult, iar acum nu am mai văzut același lucru. Poate din vanitate, poate a fost cuvântul egoului, poate un
ecou al unor sentimente demult adormite, dar mi-a încolțit în minte o întrebare incomodă. Să spunem,
ipotetic vorbind, că acum ea m-ar dori alături, ce aș face? Pe de o parte sunt toate acele lucruri pe care le-
am prețuit și le prețuiesc în continuare, iar numărul lor este deajuns de mare încât să nu iau în râs această
posibilitate, pe de altă parte acum cântăresc și toate acele detalii peste care altă dată aș fi fost dispus să
trec fără să clipesc, orbit de ce simțeam. Și poate mai sunt lucruri pe care atunci nu am fost în stare să le
văd, dar acum sunt. Femeia este frumoasă, este aceeași, dar ceva nu pare a fi în regulă. Poate este ceva ce
lipsește, poate este ceva ce nu mai este la fel în viziunea mea. Și am realizat că de fapt, oricât de
copilărește ar suna, problema este că sunt în stare să văd atât de multe lucruri. Lipsea chimia... Câtă
vreme poți studia pe cineva la microscop, clar nu este dragoste. Poate iubești doar ideea în sine. Ironia
este că la întrebarea de la care a pornit totul nici acum nu mi-am răspuns. Nici o parte a balanței nu a
reușit să o învingă pe cealaltă. Și asta poate fi interpretat în multe feluri. O poți vedea ca pe o slăbiciune
din partea mea, o lipsă de coloană vertebrală, poți crede că încă o mai iubesc sau dimpotrivă, că exact
pentru că încă nu am ajuns la o concluzie nu este dragoste, dacă ar fi fost mi-aș fi găsit răspunsul foarte
repede. Eu? Ridic din umeri și trec mai departe. În definitiv, nimeni nu se poate aștepta să-și răspundă la
toate întrebările existențiale sau să dezlege toate misterele vieții. Pozez ipocrit în îndrăgostit uneori ca să
induc în eroare pe cineva sau ca să văd cum reacționează altcineva, însă conștiința mă împiedică să duc
mai departe acest joc infantil din care cineva poate ieși rănit. Așa cum am ieșit și eu de mai multe ori.
Câtă vreme am pretenția de la mine însumi să nu fiu cu ceilalți așa cum au fost alții cu mine, mă strădui
pe cât îmi permite personalitatea mea să mă ridic deasupra acestei categorii de oameni. Asta nu înseamnă
că îmi reușește de fiecare dată, însă mă perfecționez prin exercițiu. Iar când voi cunoaște acea femeie
imperfectă dar care să fie deajuns de bună după standardele mele încât să trec cu vederea celelalte detalii,
cu siguranță nu mă voi gândi atât și de asemenea nici nu voi pierde timpul, mă voi face înțeles în timp
util. Nu repede, nu încet, ci când trebuie, cât trebuie. Iar acesta este un aspect pe care l-am învățat greșind
măsura de mai multe ori. Sunt un om și eu, a greși este omenește, a ierta este divin, însă cine nu este în
stare să și învețe ceva din experiențele de viață, bune și rele deopotrivă, nu s-a maturizat și probabil nici
nu se va maturiza vreodată, urmând a fi catalogat mai târziu ca un “prost bătrân”, indiferent de clasa sa
socială sau succesul său material în viață. Până la urmă, înțelepciunea vine cu vârsta, dar câteodată vârsta
vine singură.
Un alt aspect este cum te apreciezi pe tine însuți. Nu știu dacă ai observat, dar până acum am
analizat pe ceilalți și părerile mele despre ei, după caz. Dar nu am dat prea multă importanță părerii mele
despre mine și unde mă aflu eu însumi pe scara mea de valori. Aceasta este o greșeală pe care foarte mulți
oameni o fac, indiferent de nivelul lor intelectual, uită să reflecteze și asupra propriei persoane. Este
foarte usor să judeci pe cineva, să dai vina pe altă persoană, să te consideri îndreptățit într-o problemă sau
conflict, însă cât de mult te-ai judecat și pe tine însuți? Este ceva ce oricum doar tu vei ști, concluzia va fi
secretul tău pentru todeauna, nu vei fi niciodată rănit în orgoliu de faptul că trebuie să recunoști în fața
cuiva că ai greșit. Doar fii în stare să recunoști în oglindă, atunci când este cazul, indiferent de decizia pe
care o iei mai departe. Nu toate lucrurile pe care le facem în viață sunt neapărat bune și/sau corecte, dar
asta nu trebuie să ne împiedice să gândim sănătos. Sunt atât de mulți cei care sunt convinși că felul lor
este cel corect prin definiție, deoarece este al lor. Un moment ocazional de introspectivă valorează de
departe mai mult decât o vizită la biserică pentru spovedanie. Asta câtă vreme ești în stare să fii cinstit în
totalitate cu tine însuți. Exercițiul acesta poate da în timp rezultate foarte mulțumitoare, deoarece găsești
răspunsuri și la unele dintre acele întrebări la care nu ai vrea să știi răspunsul și ceri părerile altora ca să
mai tragi de timp. Ironic, deoarece tot în fața ta tragi de timp, te păcălești singur. Dacă te-ar întreba cineva
cum ai prefera, împușcat în tâmplă sau tăiat încet cu un cuțit, ai alege cu siguranță împușcat în tâmplă,
însă jocurile minții sunt de departe mai complicate.
Aici apare un detaliu foarte delicat, există un cerc vicios, întrucât nu este bine să-ți petreci prea
mult timp din viață întrebându-te dacă e bine sau rău ce faci, ai sfârși a fi o persoană nehotărâtă și fără
putere de decizie. Probabil mă consideri ipocrit, întrucât mai devreme povesteam despre o întrebare la
care nu am găsit răspunsul niciodată, cel puțin până acum. Cred că este o pierdere de vreme și un consum
nervos nenecesar să încerci să găsești răspuns la orice, suntem oameni iar perfecțiunea este un mit, și cu
asta închid paranteza.
Mulți spun că cel mai important este să te iubești pe tine înainte de toate. Aceasta se consideră o
porție sănătoasă de egoism, în sensul că dacă te iubești și te respecți inspiri și pe ceilalți din jur să te
trateze aidoma, prin urmare. Așadar, care ar fi proporția corectă? Să te iei în calcul jumătate pe tine și
jumătate pe restul lumii sau să acorzi importanță egală fiecăruia riscând să te pierzi în mulțime? Probabil
că prima variantă ar fi cea mai potrivită, deși cealaltă pare a fi corectă deasemenea, din punct de vedere
etic.
Gândesc prea mult? Poate. Ideea de bază este că toate aspectele vieții, indiferent că vorbim despre
dragoste, sănătate, activitate profesională, distracție, activitate fizică, etc. trebuie să respecte un echilibru,
în orice parte ar tinde să încline această balanță mai devreme sau mai târziu ar strica liniștea și armonia
persoanei în cauză, iar scuzele găsite și persoanele acuzate că ar fi de vină nu sunt de departe o soluție, ci
doar o justificare menită să alinte orgoliul pentru moment. Totul în viață se rezumă la cauză și efect.
Mulți cred în destin, în ce le-a fost sortit de către Dumnezeu, în ghinion, noroc și așa mai departe. În
realitate șansa și neșansa sunt singurele detalii aproape în totalitate aleatorii și de neprevăzut. Ai de-a face
cu o persoană nepotrivită? Adu-ți aminte că a fost decizia ta, sau după caz, drumul ales de tine. Ai
probleme bănești? Nu uita că se sprijină pe strategia și abordarea ta, ori sunt o urmare de lungă durată a
unor decizii și direcții în viață pe care le-ai hotărât cândva. Cineva a acționat în detrimentul tău? Este
parte din cercul social pe care tu l-ai ales sau acceptat. Ți se pare că totul merge împotriva ta, sau că toți
au ceva cu tine? Poate a sosit timpul să-ți reevaluezi strategia, nu-ți pierde timpul învinuindu-i pe alții.
Chiar dacă sunt de vină, în final depinde de tine dacă vrei să exiști mai departe în aceste circumstanțe sau
să-ți reevaluezi poziția și să-ți ajustezi conduita și cercul de persoane cu care interacționezi.

Afară este o ceață groasă, care amenință să înghită tot, dar mie îmi place. Mă pot pierde ușor, mă
pot ascunde de oricine, chiar și de mine. Și îmi las mintea să fugă unde vrea ea. Gândurile mele se joacă
între ele, se joacă cu mine, se joacă cu ceața. Mă las tachinat de aceste gânduri, unele chiar mă șicanează
răutăcios, dar sunt ale mele, le iubesc și așa. Ceața asta mă ajută să mă simt în siguranță. Sună ca o
prostie, în definitiv de cine mă ascund? Mă ascund de mine, înainte de toți. Iar în ceața asta în sfârșit m-
am pierdut, sunt fericit, am rămas doar eu cu mine.
Este noapte afară... La ora asta ar fi fost soarele sus altădată. Altădată, în altă viață... Și sufletul se
pare că schimbă anotimpurile. Întuneric și ceață... Unde te-ai putea ascunde vreodată mai bine? Este atât
de convenabil încât dau frâu liber tuturor gândurilor mele, aproape fără să vreau. Gânduri noi, gânduri
vechi. Vise...
De nicăieri, într-o doară, plutește lângă mine un gând uitat. Un nume ascuns undeva adânc în
mine, ferecat cu mai multe lacăte. Cum a reușit să scape? Credeam că l-am pus bine. Silvia... Precum un
nor de ceață plutește ușor și mă învăluie, ecoul său îmi dă un fior nesigur în liniștea ce s-a așternut dintr-o
dată în mintea mea. Dar nu și în sufletul meu. Gândul acesta mă sperie, este unul pe care m-am chinuit
mereu să-l țin prizonier și bine ascuns. Ascuns și de mine... Rezonanța lui rimează cu noaptea, Silvia este
acea floare ce se arată la lumina lunii, iar părul ei întunecat inundă perna în liniște, la fel cum numele ei
face cu mintea mea. Iar vocea ei cântă pentru mine, ba chiar mai rău, cântă în adâncul meu, acolo unde nu
vreau să mai ajungă nici o notă. Unui om poți să-i pui mâna la gură, dar unui gând? Râde de mine și
răsună la infinit, ecoul lui devine tăios și ajunge în cele mai vulnerabile și mai ascunse colțuri ale mele.
Ceața asta m-a ascuns pe mine de mine însumi, însă nu-mi place ce-am găsit. Nu-mi place tocmai pentru
că îmi place prea mult. Am muncit mult să depășesc drogul acesta ce mă ținea încătușat într-o dulce
agonie, dar am reușit! Am fost curat iarăși. Independent, puternic. Cum am ajuns să-l mai încerc o dată,
așa în râs? Am încercat cumva să-mi demonstrez mie însumi că sunt mai puternic decât el? Ce prostie!
Acum ce fac? Silvia... Discret mă înconjoară și mă pătrunde, precum fiorul rece al nopții, dulce precum
parfumul reginei nopții. Silvia... Sună precum o zeiță a naturii, sălbatică și de nestăpânit, cu frunze prin
păr și arme în unghii și privire. Și în întuneric simt atingerea fină a ceții, ca o părere, ca un gând. Ca
pielea ei, umărul gol pe care se odihnea obrazul ei ascuns în întunericul părului despletit ce punea
stăpânire pe pernă la fel de ușor cum o făcea și cu inima mea cândva.
Ce s-a întâmplat? Chiar atât de neglijent am fost încât să-i dau voie să-mi asalteze iar mintea,
sufletul, inima? S-a strecurat de nicăieri, discret, precum ceața nopții. L-am subestimat iar acum plătesc
scump pentru asta. Silvia... Regina și-a ocupat iarăși locul ei firesc. După ce soarele fierbinte al zilei arde
pielea, atingerea delicată a lunii înfioară inima într-un fel ce nu poate fi înlocuit. Și am învățat asta prea
târziu, după ce s-a întâmplat. Ce rămâne de făcut? Lupta asta este pierdută și nimeni nu se grăbește să mă
ajute. Toți ziua muncesc iar noaptea dorm, doar eu ziua visez iar noaptea mă doare. Silvia mă doare, ea
este noaptea mea. Iar până acum nu am găsit soarele care să mă încălzească ziua deajuns cât să pot dormi
noaptea. Parfumul ei mă amețește de fiecare dată și mă rătăcește de mine însumi. Precum ceața nopții.

Gandurile lui Carmen puse in cuvinte -

Oare ce faci acum? Oare la ce te gândești când ești singură? Eu mă gândesc la tine, oare mai știi
cine sunt? Eu știu prea bine cine ești, nimic nu s-a schimbat pentru mine. Iar eu când sunt singur mă
gândesc la tine. Nu știu ce faci, dacă ai pe cineva lângă tine, sau dacă ești tristă sau veselă. Dar mă
gândesc la tine, chiar dacă poate uneori nu aș vrea. Și la fel de bine, chiar dacă nu îmi place, de multe ori
mi-aș dori să pot fi lângă tine, pentru tine. Așa cum ai știut tu să fii, dar eu nu am știut să văd. Oare dacă
ne-am întâlni, din greșeală, într-o doară, ce ai zice? Ce ai face? Dacă mi-ai zâmbi și ai trece mai departe
m-ar durea pentru o viață, știind că tu ai trecut mai departe în timp ce eu abia acum te descopăr. Când
palmele tale rătăceau agale prin părul meu am simțit doar plăcere, iar când privirea ta se încălzea
întâlnindu-mă, eu mă gândeam doar la cât de frumoși sunt ochii tăi... Când fruntea ta se odihnea pe
pieptul meu era incomod pentru mine, iar când coapsa ta mă căuta în somn nu aveam loc destul... Acum
am atât de mult loc, într-un pat rece și gol... Pe următoarea o voi prețui cum nu am știut să o fac cu tine,
însă nu va fi tu. Iar eu voi ști asta întotdeauna, oricât de frumos va fi. Poate următorul care îți va oferi un
port liniștit pentru furtuna din sufletul tău va ști să îți dea ce ai nevoie iar eu nu am dat când trebuia.
Gândul că la tine va conta exact că nu mai sunt eu mă omoară încet. Acesta este prețul pe care îl plătesc
pentru că nu ți-am dat și înapoi ce mi-ai dăruit tu. Dragostea este uriașă, dar nu infinită. Ca să dureze
trebuie primită și dată, altfel undeva, cândva se va termina. Iar când s-a terminat la tine, a început la mine.
Iubita care nu mai este a mea...

Și ai lăsat un an în urmă... Poate ai râs trăind clipa, fără să-ți pese de nimic altceva pentru moment,
poate ai făcut prezență zâmbind fals, poate ai fost trist pentru lucrurile ce ți le-ai propus dar nu le-ai
finalizat (pentru a câta oară?). Unii oameni au venit în viața ta, alții au plecat. Unii oameni au fost doar
ecouri ale altor ani, fără să însemne nimic mai mult decât o amintire. Poate te-ai simțit teribil de singur
deși ai avut pe alții în jurul tău.
Iar inima cântă aceeași melodie, nederanjată de nimeni și nimic. Unii într-un exces de optimism
spun că există ceva și pentru tine, o să vezi. Dar când? Ceasul nu știe să aștepte, merge imperturbabil mai
departe. Iar în timpul acesta poți înlocui cu cele mai frumoase lucruri sau activități pe care le preferi, dar
în final exact asta sunt, nimic mai mult. Înlocuitori.
Ai venit în lumea mea, ai zâmbit și ai trecut mai departe. Chiar nu-ți pasă că totul arde în urma ta?
Eu am rămas gol pe dinăuntru, un vârtej atotputernic ce soarbe totul înăuntru, oricâte persoane, lucruri sau
întâmplări ar veni și s-ar petrece. Totul este efemer, urmând să treacă în necunoscut și uitare. Doar eu
rămân, singur și fără nimic, toate se pierd în vidul din mine. Iar persoanele cu care am încercat să umplu
acest gol au fost departe de măsura acestuia. Totul este nimic, și nimic este totul în mine și în jurul meu.
Ai trecut tu pe aici. În urma ta am rămas doar eu ascuns între ruinele fumegânde ale sufletului meu,
pentru totdeauna bântuit de fantomele trecutului, torturat de amintiri ce refuză să plece. Și după toate
astea, mă întreb ce mi-aș dori mai mult, să nu te mai întâlnesc niciodată vreodată sau să te întorci și să
reclădești ce ai distrus.
Însă tu nu știi toate astea, doar ai trecut prin ușile deschise ale sufletului meu, ți-ai șters politicoasă
picioarele pe inima mea așternută la intrare, ai zâmbit și ai plecat. De atunci te-am căutat în alte persoane,
iar și iar, însă tu ești unică, nu poți fi copiată. Nu este de mirare că nu te-am găsit. Pentru tine, nimic nu s-
a întâmplat, doar ai zâmbit cuiva în trecere, nimic mai mult. Sau poate ți s-a întâmplat de atâtea ori încât
ești obișnuită deja să lași haos și devastare în urma ta, iar eu sunt doar unul din mulțime. Ce mai contează
încă unul? Puteai măcar să închizi ușa la plecare...

Adesea asemăn simțirile și caracterul cuiva cu o culoare sau o notă muzicală, iar mai departe le
traduc implicit într-o imagine sau poate o melodie. Fac asta pentru că unele lucruri sunt prea frumoase sau
prea complexe, ori poate ambele, ca să poată fi ilustrate în cuvinte mai bine decât folosind repere curate și
inviolabile precum acestea. Desigur, cineva mă poate corecta spunând că și o culoare sau o notă muzicală
poate fi viciată, modificată sau falsă. Este doar parțial adevărat, deoarece a devenit altceva iar originalul a
rămas cum a fost întotdeauna, curat. La fel sunt și oamenii, într-un fel. Unii sunt albaștri luminoși ca
cerul, alții sunt precum un curcubeu, alții se aseamănă unui apus de soare... Unii sunt bluesuri, alții sunt
rock, alții simfonii...
Sufletul unul om este călător precum nota unei chitare, te încântă efemer înainte să devină o
amintire. Câteodată îți place atât de mult muzica sa încât vrei să o asculți mereu, însă de multe ori sufletul
acela nu este pregătit să rămână lângă tine. Astfel, oricât de frumos ar suna, trebuie să te mulțumești cu
clipa. Uneori tânjești să te bucuri iarăși de acel cântec, însă fiecare are melodia sa, nu va mai fi la fel.
Întotdeauna scriu ceea ce simt, deși îmi place să cred că am o imaginație bogată mă îndoiesc că ar
fi deajuns pentru a fi același lucru. Câteodată simt atât de mult și atât de multe încât oricât aș dori să le
aștern pe hârtie timpul nu este de partea mea. Toate vin și se duc, fără să se oprească, iar eu le culeg din
mers, câte pot, câte prind. Pe unele încerc să le conving să mai stea o clipă cu mine, dulce agonie, pe
altele încerc să le uit cât mai repede, de multe ori fără să reușesc.
La fel și cu oamenii... Unii au călcat în sufletul meu și deși i-am dat afară sau au ieșit singuri,
urmele lor au rămas. Au venit și au plecat, ca într-o stație anonimă de tramvai, unii s-au șters pe picioare
cu sufletul meu, altora le-am păstrat fiecare urmă a fiecărui pas cu sfințenie, fiecare clipă ce au împărțit-o
cu mine. Și după cum îi spuneam cuiva special în urmă cu ceva vreme, “…cum și Sfântul Petru s-a
lepădat de Dumnezeu de trei ori într-o singură noapte, și eu m-am lepădat de Dumnezeul meu de atâtea
ori încât am pierdut numărul, dar uite-mă, tot aici sunt, la masă cu tine.”
Sufletul unui om este frumos și delicat precum o floare, și aidoma unei flori ceilalți îi smulg
petalele în joacă, rănindu-l încet și fără grabă, când ar putea să-l mângâie, să-l ocrotească și să se bucure
de el pentru cât mai mult timp posibil. Petalele sufletului meu au fost smulse toate, una câte una, sau cel
puțin așa am crezut simțind de atâtea ori că au rămas în urmă doar spinii. Nu știu de unde îmi mai
descopăr câte una ocazional, cu părere de rău în timp ce mă părăsește de asemenea. Când gândurile mi se
prefac în cuvinte simt că încă umanitatea nu m-a părăsit complet și încă mai pot să-mi desfac floarea
sufletului meu pentru cineva. Chiar dacă este roșie aprinsă de multă vreme… Cândva demult erau atât de
multe culori ce plecau fără oprire din inima mea, se revărsau cu generozitate pentru toată lumea, iar eu
credeam că nu se vor termina niciodată… Oare această ultimă culoare rămasă este culoarea speranței?
Și în ciuda a toate astea, pentru cineva încă mai arunc câte o petală din când în când, împreună cu
sângele și durerea ce însoțesc momentul acela când o smulg, bucățică a sufletului meu ciuntit și plin de
cicatrici. De ce simțirea învinge rațiunea? Sunt eu prea slab, îmi place cumva să sufăr inutil, sau poate
mintea refuză să înțeleagă și ia lucrurile în culorile în care i le prezintă inima…
Cred că toți suntem niște drogați, indiferent cu unii o fac cu heroină, cafea, poker, sex, muzică sau
sentimente… Cu toții urlăm pe dinăuntru după acea evadare din realitate, după clipa de divin, după un
motiv al existenței. După dragoste. Ce rămâne dintr-un om atunci când dragostea nu mai există? Cele mai
frumoase creații ale tuturor timpurilor, pictură, muzică, poezie, narațiune, sculptură, iar lista poate
continua, toate au plecat din dragoste, acea dulce suferință care îi împinge pe toți înainte sau peste
margine. De fapt, dragostea este cel mai mare drog posibil, cu toții cred că îl cunosc până la o vârstă
pentru că își primesc o anumită doză, de un anumit fel, apoi au marele șoc de a descoperi ce este de fapt,
iar din acel moment înainte orice clipă fără este nimic altceva decât sevraj și agonie.
Poate pe dinafară zâmbesc, viața e frumoasă, cerul e senin, nevoile sunt îndeplinite, traiul este
îmbelșugat și constant iar în tot acest timp pe dinăuntru mă rup singur în mii de bucăți strigându-mi
durerea ce tot eu mi-o pricinuiesc, doar ca să mă adun încă o dată și să o iau de la început, într-o muncă a
lui Sisif, fără sfârșit. Poate am mai spus-o și altădată, prea multe gânduri îmi asaltează mintea ca să le pot
reține pe toate, eu sunt convins că raiul și iadul există, aici, în fiecare dintre noi, și la fel si Dumnezeu și
Diavolul, doar că pentru fiecare arată altfel, unii i-au găsit, alții încă îi caută. Poate oamenii atunci fac
pereche, când împreună sunt același Dumnezeu și același Diavol, un rău necesar fără de care nu poți trăi
deoarece în lipsa lui nu ar mai rămâne nimic.
De aceea sunt eu un suflet pribeag ce nu-și găsește casa, pentru că nu am nici un Dumnezeu… Sau
poate că Dumnezeul meu este prea sus ca să pot ajunge eu la el, și precum un mercenar îmi caut mereu
următorul conducător, fără să am vreodată o țară a mea sub al cărei steag să mă odihnesc. Sau poate cu
Dumnezeu de-acolo sus n-are nimic de spus…
Aștept în continuare acea persoană care să vină să-mi atingă simplu inima, fără să o stoarcă
precum celelalte persoane ce s-au perindat precum într-o biserică, unde te duci să te închini și să pleci,
niciodată să rămâi. Poate că inima mea nu mai arată imaculată și perfectă precum în poze, însă sângele
meu a rămas la fel de curat, oricât venin s-a picurat în el de-a lungul timpului. Am ales să rămân copil
pentru totdeauna pe dinăuntru, deoarece din momentul în care nu aș mai fi, aș începe să mor puțin câte
puțin. Un singur aspect îmi lipsește ca viața mea să fie perfectă, însă toată lumea smulge petalele, nimeni
nu vine să-mi dăruiască floarea…

Era o vreme când ți-aș fi adus o mie de flori zilnic... Și acum aș face la fel, chiar dacă nu ar mai
avea aceeași culoare. Probabil pentru că în inima mea floarea ta a prins rădăcini adânci, indiferent că se
ofilește și înflorește iar. Și viața are anotimpuri... Unele persoane vin și pleacă, altele pur și simplu există
acolo, o parte a eu-lui ce nu poate fi dată la o parte. Nu știu cui spun „nu te mai iubesc”, ție sau încerc să
mă conving pe mine?...
Într-un fel, dacă viața este o melodie, cred că fiecare dansează în ritmul lui. Un pas în față, un pas
în spate, doi pași în față, răsucire, trei pași în spate... Of, iar nu am facut pașii tăi... Sau tu nu i-ai făcut pe
ai mei? Asta înseamnă neapărat că unul din noi este un dansator netalentat sau că nu dansăm pe aceeași
muzică? Poate pur și simplu avem stiluri diferite și asta este. Aș dansa pe pașii tăi dacă și tu te-ai uita în
ochii mei la pasul potrivit... Aș dansa pe orice muzică dacă tu ai fi cea de lângă mine. Și ce dacă nu știu
cum? O să învăț.
 Așa spuneam cândva...

Mașina merge indiferentă, copacii și spațiile verzi fug pe ambele margini mereu, din când în când
apar și clădiri. Este liniște, fiecare este pierdut în lumea lui, adânciți în gânduri, planuri, idei, nevoi. Îmi
ridic privirea spre cer, afară este înorat, acoperișul lumii este plumburiu astăzi, cu o sută de nuanțe de gri
și cenușiu, uneori alb sau argintiu, pe alocuri sunt mici spărturi în nori prin care se vede cerul de un
albastru neprihănit. Este ca și cum pământul s-ar oglindi în cer, norii sunt munți și văi iar golurile dintre
ei sunt lacuri albastre. Nu bate vântul, cerul este imobil, iar culorile sale seamănă mult cu culorile
sufletelor noastre. La fel de gri mă simt și eu, iar în mine a rămas atât de puțin albastru, mici oaze de
speranță, visele ce nu se lasă contrazise și rezistă în continuare. Precum cerul se înfrățește cu pământul
luând forme de munți și văi, la fel și în mine simt prăpăstii de netrecut și munți greu de urcat. Nu este
doar pentru că viața mă supune la o seamă de încercări existențiale ci pentru că mintea și sufletul meu se
războiesc asupra unor persoane care vin și trec pe acolo, unii în vizită, alții iau în stăpânire.
Acum sunt în avion, se ridică ușor iar clădirile par de jucărie pe măsură ce rămân în urmă, din ce
în ce mai mici. Șoselele sunt linii șerpuite fără sfârșit ce ocolesc dealuri și se pierd în depărtare, iar norii
coboară să mă ascundă de lumea pe care îmi doresc atât de mult să o las în urmă. Avionul a intrat în nori,
trecem printr-o mare de alb, o culoare pe care toți ar trebui să aibă în suflete, însă a devenit un moft în
timpurile pe care le trăim. Ușor, ușor, avionul se ridică în continuare, acum cerul este de un albastru curat,
precum ochii unui copil, iar norii au devenit o plapumă uriașă de vată pe băț, soarele strălucește puternic
de parcă dintr-o dată ar fi vară, iar eu aș fi trecut deodată într-o altă lume. Undeva unde este doar alb la
picioarele mele și doar albastru deasupra capului meu, culori curate ce îmi reproșează delicat umbrele din
mine. Iar avionul urcă în continuare, plapuma albă de nori coboară tot mai jos iar in depărtare vârfurile
munților par a fi insule rătăcite în acea mare albă ce pare că a înghețat brusc cu tot cu valurile ei
înspumate. Cumva, aceste imagini mă conduc la o pace interioară, acea liniște pe care o caut cu
înfrigurare mereu. Păcat că este doar pentru moment, iar acest vis se va termina, ca toate celelalte. Sper ca
aceste imagini, innuendo pentru suflet, să-mi rămână în memorie să le pot căuta și altă dată, când prea
mulți nori se vor aduna pe cerul meu. Și mai sper ca într-o zi soarele să strălucească și pe strada mea iar
visele să devină doar niște amintiri. Poate dacă te găsesc pe tine o să ne dăruim unul altuia acea pată de
lumină ce cade unde s-au spart norii. Și de-a fi să fie lumină, tu să fii lumina mea, iar de-o fi să fie nori, ei
să fie grijile tale ce le iau asupra mea. Când o fi să plouă, eu să fiu umbrela ta iar când o fi furtună să ne
ascundem fiecare în brațele celuilalt. Iar eu în timpul ăsta să-mi găsesc în tine mereu această liniște pe
care soarele pe cerul senin de deasupra norilor mi-o oferă doar pentru moment.
Și cerul meu ar fi albastru, dacă mi-aș găsi soarele... Unde ești?...

Toți se tem de lup și de omul din umbră, fiara ce nu a putut fi domesticită și persoana care trage
sforile. Însă mulți uită că lupul este un exemplu pentru oameni, despre cum să fii mândru și puternic, să
nu depinzi de nimeni și să te descurci singur oricât de vitrege ar fi împrejurările, cum să-ți iubești familia
și să nu o părăsești niciodată. Și mulți uită că omul din umbră nu este mereu asociat cu personajul negativ,
ci uneori este acea persoană care te prinde întotdeauna atunci când cazi, care îți oferă un umăr pe care să
plângi, care te împinge înainte când ai nevoie mai mult dar care nu își însușește creditele, ci rămâne
mereu acolo de strajă. Pentru tine. Este un urmaș al lupului, un luptător. Nu renunță la convingerile sale,
nici la chemarea din inima sa. Până la o vârstă, omul din umbră este părintele, după aceea fiecare și-l
descoperă în altcineva...
Dacă nu mă primești pe ușa din față în inima ta, voi intra pe ușa din spate. Tu joacă-te și râzi în
soare în felul acela minunat în care doar tu știi, eu voi fi mereu în spatele tău, gata să te prind dacă tu te
împiedici și cazi în joaca ta de-a viața. Precum de veghe în lanul de secară... Nu vreau o medalie pentru
asta, vreau doar să știi că sunt aici, pentru tine. Omul tău din umbră, lupul singuratic ce se luptă pentru ce-
și dorește. Când o să crezi că ai pierdut tot și nu mai ai pe nimeni, uită-te în spatele tău. Mă vei regăsi pe
mine.

Mă mâhnește profund lumea în care ne consumăm neînsemnata și sordida noastră viață. Oamenii
au atât de mult de oferit, universul are atât de multe comori și secrete nedescoperite, natura stă cu porțile
larg deschise în fața noastră, arta doarme în fiecare dintre noi, trebuie doar să deschidem ochii și să ne
descoperim înclinațiile... Posibilitățile sunt infinite! Însă oamenii sunt mult prea ocupați pentru aceste
copilării. Ocupați să urască, să vătămeze, să distrugă, din toate punctele de vedere. Oamenii găsesc
satisfacție în durerea altor oameni, egoul gigantic al fiecăruia se dorește spălat în sânge de fiecare dată, iar
mulțumirea stă în umilința și îngenucherea altuia, lucru care doar subliniază încă o dată vanitatea și
egoismul fiecăruia. Iar dragostea... Dragostea încă există, însă este atât de murdărită de cei ce o simt încât
s-a adaptat de minune oamenilor și vremurilor. Dragostea este acum durere în cea mai mare parte, durerea
de a aștepta, durerea de a fi respins de dragul jocului, durerea de a nu primi înapoi ce oferi, durerea de a fi
înșelat, durerea familiei care întâi sunt oameni, apoi sunt rude, și vor călca pe tine de cele mai multe ori la
fel cum fac cu oricine.
Iar pe mine, la rândul meu, mă doare să văd toate astea, mă doare să simt dragostea, mă doare
prietenia, familia, trecutul, mă doare să mă uit în jurul meu... Mă doare să văd pe alții asemenea mie, care
au mult suflet de dat, însă nu au găsit cui. Mă doare să-i văd pe ceilalți cum îi doare. Atât de multă
durere... Ce fel de lume este asta? Ce fel de viață este asta?... Mă bucur pentru tatăl meu că a murit și a
fost scutit de toată durerea asta, mă bucur că lumea lui a fost frumoasă, chiar dacă a durat atât de puțin
timp, mă bucur că a iubit și a fost iubit, chiar dacă plecarea lui dintre noi a pricinuit atât de multă durere
ce nu se va termina niciodată. Și nu mă voi putea vreodată opri din a mă întreba cum ar fi fost dacă ar fi
trăit el. Unde aș fi fost acum?... Ce aș fi știut să fac? Ce s-ar fi întâmplat până acum? Ce locuri aș fi văzut,
ce lecții aș fi învățat, ce oameni aș fi cunoscut, ce culori ar fi avut dragostea în ochii mei acum? Oare aș
mai fi plâns pe dinăuntrul meu atât? Copilăria mea ar mai fi fost ciuntită? Adolescența mea s-ar fi
întâmplat? Maturitatea mea ar fi fost altfel? Inima mea s-ar uitat la aceleași persoane în timp? Visele mele
ar mai fi fost aceleași? Ambițiile mele ar fi mers în aceeași direcție?
Oare acum aș fi avut pe cineva cu care să împart ce simt?... Cineva care să-mi dea culoare vieții,
nu doar gândurilor, cineva care să mă aline când voi fi fost copleșit de fluviul acesta pestilențial în care
soarta mă silește să înot? Oare aș mai fi fost tot aici sau în altă parte?... Oare m-aș fi târât pe jos sau aș fi
zburat deasupra norilor unde cerul este mereu senin...
La mulți ani tată, astăzi ar fi fost ziua ta.

Strigăt în noapte… Un strigăt în noapte este sufletul, de multe ori. Un strigăt fără destinație, al
unei persoane către oricine o să răspundă, de va răspunde cineva vreodată. Cine va răspunde… Acesta
este riscul ce vine nelipsit. De aceea este un strigăt în noapte. Într-o noapte a prejudecăților, orgoliilor,
angoaselor și jumătăților de măsură.
Fiecare răspuns la acest strigăt în noapte va tăia în inima cui a strigat. Uneori adânc… Alteori doar
la suprafață… Poate rămâne o cicatrice sau poate sângera pentru totdeauna. Câteodată apare cineva ce nu
numai că vindecă rana pe care a pricinuit-o – fără să vrea, fără să știe! – dar vindecă și răni mai vechi.
Aceste persoane sunt greu de găsit, în consecință ar trebui prețuite înzecit, poate însutit față de restul.
Oamenii au însă proasta deprindere de a discredita de multe ori curățenia din sufletele altora. Uneori
acesta este un ecou al sufletelor lor, alteori este ceva ce s-a dobândit în timp dintr-o amară experiență.
Mă gândesc la mine însumi din când în când și sunt neplăcut surprins și dezgustat de cum mă
cobor la nivelul altora fără să fi fost vreodată nevoie, în loc să trec mai departe sau să-i ajut să se ridice la
nivelul meu. Ar fi mult mai bine să-mi caut un alt cerc în care să exist, unde să mă strădui eu să mă ridic
la înălțimea celorlalți. Privesc cu tristețe cum sunt învins uneori de orgoliu, care duce la nervi și supărare,
și îmi văd ipocrizia din mine când critic orgoliul altora. Îmi repet în gând să mă stăpânesc, să zâmbesc și
să las să treacă pe lângă mine, fără să-mi pese. Să merg mai departe, precum apa curge neîmpiedicată de
toate obstacolele din calea ei, mici sau mari deopotrivă. Cred că ce mi se întâmplă este o consecință
neobservată în timp a lumii care mă înconjoară, o lume ce oricât o hulesc și o disprețuiesc mă silește în
timp să fac parte din ea, în atât de multe feluri încât chiar dacă mă opun nu le pot ocoli pe toate.
Spun aceste lucruri despre mine însumi, însă sunt convins că oricine poate fi sincer cu sine însuși
și are o minte deschisă se poate identifica cu acest “eu” pe care îl ilustrez.
Printr-o tristă ironie, eu mă gândesc la aceste lucruri pe care alții doar le simt, deoarece nu am
găsit acea persoană care să-mi vindece rănile lăsate în urmă de altele de-a lungul vremii. Ba mai rău, în
mine răsună ecouri fără sfârșit spre drumuri fără destinație… Drumuri pe care le urmez, în ciuda faptului
că știu că nu duc nicăieri. Unii numesc asta prostie, alții o numesc credință, alții loialitate. Personal, cred
că este ceva în afara logicii, iar eu procedez precum un aventurier ce a săpat o sută de metri în jos după o
comoară și repetă la nesfârșit “dar dacă este doar un metru mai încolo?”. Nu știu ce fac, și nici încotro mă
îndrept, dar cu credință în mine merg drept înainte. Ca și cum aș alerga legat la ochi printr-o pădure… Cât
de departe pot ajunge? Îmi scriu paginile vieții mele cu sângele ce curge din rănile lăsate în urmă de alții,
și cu toate astea zâmbesc, de multe ori fără să cred în zâmbetul meu. Încă puțin, încă puțin, încă puțin…
Până unde? Până la începutul meu, sau până la sfârșitul meu?
Unde ești? M-am chinuit destul, merit și eu pace… Ajută-mă să mi-o găsesc și promit să nu-ți pară
rău niciodată, vreodată. (am zis eu, încheind încă un gând și simțindu-mă la fel de singur ca și până acum)

Today I feel the wildfire in my heart stronger than ever, growing and growing, passing the
boundaries of will and reason. My mind is running faster and faster, further and further, going to a new
world, my world, leaving behind my love, my family, my job, my condition, my belongings, taking with
it only the feelings, feeding on them, growing on them, building on them. Those feelings are the true
engine behind all this, behind bending the rules, stretching the limits, trespassing the borders, both known
and unspoken, universally recognized coming from reason and logic, then the borders of inner self, raised
by pride, personality, will and education, never shown in spoken words or written letters, still existing
there, more powerful than ever, burning inside my soul, your soul, every living and breathing human
creature on this earth. Burning like the wildfire that consumes me, most of the time just sparking here and
there from time to time, hidden under every day’s life, waiting for a moment to burst in all its splendor
and power, ready to take over and engulf everything around and beneath it.
Is it love? Is it will? Is it a higher power’s will feeding my own, pushing me above my
boundaries? Is it the switch that changes when one of life’s glasses is full and starts spilling allover? Is it
the crazy little devil that sleeps in every person? Maybe it’s a little of all. I feel like dancing, taking the
music over the limits, next to breaking windows, living wild, doing crazy things, daring over the known
and already done, breaking words, breaking connections, breaking ideas, breaking rules, breaking
everything, smiling, with the easiness of breaking a simple glass. Better to burnout then to fade away. If
not now, then when? If not like this, then how? It’s my time of bursting, lasting a second or a decade, it’s
my immortality moment, screaming and fighting out of my body, leaving behind the triviality, the
routine, the known and done, going full speed ahead in the unknown, blindly hoping to avoid all and go
further and further, to a point when all fades away in the back mirror, nothing is like it used to be,
everything is new, new rules must be written, new life must be lived, new feeling must be sensed, a new
heart must be grown, a new mind must be carved, a new me must emerge from the wildfire, new roots
have to grow from the burned ground left behind, from the burned anguish, burned feelings, burned pain,
burned disappointments, burned love, burned heart, burned life, burned soul, burned feelings, burned
patience, burned time, burned me, burned tears, burned pride, burned… Burned by this wildfire that
grows beyond control, threatening to take possession over everything, burning me inside out to be reborn
like a phoenix into a new man, better, with higher standards, higher expectations, stronger will and
stronger word, stronger personality ruling a stronger life, a more powerful life force giving birth to a new
and more powerful life, writing its way as it goes, not following other’s ways, limits, standards, but
making its own. My own. Is it too much to ask, too much to hope for? Because even if it is, a dream is
something nobody can take away from me. Because this is the wildfire burning in me. And I am looking
for that person who can ease it or fuel it. Did I found it or I just got stuck on the way? Am I moving
forward or did I take a wrong route? Is this harder way taking me anywhere or am I burning for nothing?
Questions are floating slowly and without direction inside my mind, filling it instead of guiding it
somewhere. Maybe in the end it’s better to give up to this fire, letting it consume and transform me into…
what? Maybe anything else can be better than the present me. Who knows? Let’s find out.

Unii nu cred în karma, soartă, destin, nici măcar în noroc sau coincidențe. Nici eu nu sunt
superstițios, însă anii mi-au demonstrat că până la urmă karma există, și cu un pic de răbdare poate fi
văzută și cum se întoarce. Alții o numesc voia Domnului – fiecare poate să-i spună cum vrea. Poate nu
există nici karma, nici voia Domnului, ci pur și simplu sunt consecințe chiar previzibile într-o anumită
măsură ale anumitor parametri precum stilul de viață, modul de a reacționa, gândirea pe termen
scurt/lung, modul de a gândi al fiecăruia până la urmă. Da, am simțit nevoia să mă răzbun pe diverse
persoane, știu, este o slăbiciune. Poate uneori am și făcut-o, direct sau indirect, însă la majoritatea mi-a
demonstrat timpul că mai devreme sau mai târziu acțiunile lor se întorc împotriva lor, direct sau indirect.
Iar proverbul acela, “cine râde la urmă, rade mai bine” nu a fost chibzuit degeaba. Probabil și la mine este
același lucru, iar eu nu am reușit încă să-mi găsesc greșeala și mă învârt într-un cerc vicios până când o să
o corectez și o să mai urc o treaptă spre Nirvana. Este o scară lungă... Mulți se complac cu nivelul unde se
află și nu se străduie să o urce.
Este frumos să privești de sus pentru că ai fost în stare să ajungi până acolo... Dar s-ar putea ca
drumul acesta să ducă la singurătate. Este un drum mult mai frumos de parcurs în doi. Este drumul vieții.

Caut să-i fac pe ceilalți fericiți, de parcă pe mine se străduie cineva. Caut să arăt bine în ochii
celorlalți, că parcă i-ar păsa cuiva. Îmi găsesc mulțumirea în mulțumirea celorlalți, de parcă pe mine m-a
întrebat cineva recent dacă mi-aș dori ceva. La dracu, cum am ajuns aici?!? Mă simt de parcă m-am trezit
brusc, fără să știu cine sunt și unde mă aflu, dar cu un puternic sentiment de revoltă împotriva celorlalți,
împotriva sistemului, împotriva lumii în care sincer nu știu ce dracu caut. Locul meu nu este aici! Între
dudui mai vexate decat Garbo de prea multă băgare în seamă, cocalari cu aere de cool, obosiții unei alte
ere, dinozauri rătăciți, oameni pentru care onoarea este un cuvânt din dicționar, ego-ul este combustibilul
care-i hrănește mai mult decât însăși mâncarea, prietenii de fațadă, respect imaginar, posibilități șubrede,
șubrezite de însăși oamenii care vin obligatoriu cu ele. Iar eu sunt între toate astea, prins într-un vârtej din
care nu pot ieși, care se învârte din ce în ce mai repede pe măsură ce se apropie de canalizare. O
canalizare a vieții, în care se exersează stiluri diferite de înot, dar cam nimeni nu pare dornic să iasă.
“Feeling incomplete” – că parcă ai avea de unde alege. Eu mă simt în acest moment mai complet
ca niciodată, atât de complet încât oricine ar veni la mine acum ar fi în plus. Mă simt atât de complet încât
îmi vine să vomit din viața mea o grămada de anexe nefolositoare care mă trag în jos și îmi încetinesc
înaintarea. Acele multe anexe care tot timpul acesta au avut rolul unor sedative, somnifere și anestezice și
din care probabil am ratat vreo doză iar acum m-am trezit nemulțumit de locul în care mă aflu și oamenii
care mă înconjoară, simțindu-mă de parcă aș fi donat sânge încet și constant de ani întregi, iar acum îl
vreau înapoi, nici nu știu unde s-a dus, prin venele cui a curs în timp ce eu îl pierdeam. Unde s-a dus
timpul meu, în beneficiul cui? Unde s-a dus dragostea mea, irosită pe cine? Unde s-a scurs răbdarea mea,
consumată pentru ce persoane? Locuri de muncă unde am dat mai mult decât am primit, sub iluzia unei
echitabilități a vieții, relații cu sugative de emoții și sentimente, mult prea ocupate să-și ceară dreptul ca să
și dea vreodată. Școli din care ieși și cu ceva folositor, dar nimic să te împingă suficient cât să-ți schimbi
condiția. Prieteni al căror cel mai frumos cadou pe care l-am putut vreodată primi au fost sporadice
momente de sinceritate. Mă simt de parcă m-aș scufunda într-o hazna, printre zâmbetele celorlalți și
asigurările că așa este cel mai bine, sunt pe drumul cel bun. Da, pentru ei! Nu și pentru mine! Eu aleg ori
să învăț să înot afară ori dacă nu, să mor înecat mai repede, dar să plutesc pe aici îmi ajunge, nu mai
vreau. Nu mai vreau oamenii ăștia, nu mai vreau locul ăsta, nu mai vreau sentimente aruncate la gunoi, nu
mai vreau!
În orice canalizare aș fi silit să înot, ceva nu poate nimeni murdări – sufletul meu. Poate fi pătat,
dar și petele se spală. Poate fi rănit. Rănile trec. Poate fi muls, dar și eu mă pot opri. Iar acum tocmai am
ales să dau pagina. A venit primăvara... Poate târziu, dar am trăit cât să ajung și la ea. E timpul să arunc
hainele vechi și peticite ale trecutului meu și să îmbrac ceva după adevăratele mele culori, ceva asortat
sufletului și caracterului meu. A sosit timpul să fac un pas în față. Un pas ce presupune să las multe în
spate, și chiar dacă pot avea iluzia că pierd câte ceva, știu de fapt că fac loc la altceva mai bun. Este bine
să fii selectiv, altfel înoți la un loc cu toată lumea. Dacă lumea asta nu e bună pentru mine, o schimb cu
alta. Dacă nu găsesc alta, voi face eu una! Dați-vă la o parte din fața mea, nimic nu mă va opri.

Oricât de rațional poți fi, sau poți pretinde că ești, uneori sunt mici detalii care te demontează...
Te-am visat... Și nu numai o dată. În mai multe ipostaze... Plângând, altădată uitându-ne la stele
împreună, și mai sunt și alte dăți în trecut, care cu timpul s-au pierdut doar ca să facă loc altora noi. Ce
dacă rațiunea te dă afară din mintea mea pe ușa din față, dacă în inima și în visele mele te încăpățânezi să
exiști?... Și să știi că de data aceasta mă bag în seamă mai mult pe mine decât pe tine. Ce se întâmplă? De
ce nu poate învinge rațiunea niciodată, de ce pierde meciurile unul după altul, de ce muncește din greu să
ridice ziduri ce se dărâmă cu ușurință la prima briză a sentimentelor? Mai rău de atât, de ce nu reușesc să
merg în altă direcție când știu foarte bine că aceasta nu duce nicăieri? Se pare că viața mea nu este trăită
noaptea la fel cum este în timpul zilei. Ziua fac ordine în mintea mea și construiesc cu gândurile mele iar
noaptea se dărâmă și totul ia altă formă, una mai frumoasă, plină de culoare, dar care nu este reală... Chiar
trebuie să te zidesc într-un perete al inimii mele pentru a putea rămâne în picioare ce mintea clădește în
timpul zilei?... Mie îmi place mult faptul că tu locuiești în inima mea, iar dacă ți-aș ucide imaginea m-ar
durea chiar mai mult decât faptul că până la urmă ești doar... o imagine. Ce dilemă... Să trăiesc sau să
visez? Visele sunt de departe mai frumoase, chiar dacă nu sunt reale. Și în fond, ce îmi oferă viața atât de
mult și de frumos încât să mă convingă să nu trăiesc în visele mele? Visele astea m-au ținut în picioare
atunci când am simțit că nu mai am nimic de pierdut, atunci când am simțit că eu însumi sunt pierdut,
învârtindu-mă din ce în ce mai repede într-un gigantic vârtej al trăirilor, un vârtej care nu ducea nicăieri,
decât spre o gaură neagră a sufletului. Una în care muream, chiar dacă pe dinafară trupul meu trăia încă
mult și bine.
Iar tu unde ești de fapt? Cine ești de fapt, dincolo de numele care îți dă o identitate și adresa care
îți dă o locație. Cine ești și unde ești în cealaltă lume, unde numele și locul nu au nici o importanță, cine
ești și unde ești când exiști în adâncul sufletului tău? Cine și unde sunt eu, dacă ziua și noaptea au culori
diferite și în afara realității? Sunt condamnat să trăiesc doar pe dinăuntru, niciodată pe dinafară? Toate
acele lucruri ce le simt, întreaga lume vie și colorată ce o ascund, toată dragostea ce se zbate să iasă prin
toate crăpăturile armurii din jurul inimii mele – sunt toate pedepsite să rămână încuiate în mine?... Ce fel
de viață este aceasta, viața ascunsă în altă viață? Amândouă derulându-se paralel, chiar dacă contopite ar
fi cel mai mare foc de artificii ce a existat vreodată...
Eu sunt gardianul dintre ele, care stă strajă la granița dintre real și imaginar, mereu atent să nu
evadeze vreuna spre cealaltă, mereu constrâns de reguli să nu vorbească despre ele și se destăinuie doar
ocazional, îmbătat cu un pahar de sentimente, cu teamă să nu se afle că a vorbit mai mult decât trebuia.
Ce meserie ingrată... Să trebuiască să stai între rai și iad și să nu ai voie să te duci în rai în timp ce nu vrei
să te duci în iad... Aș vrea să-mi dau demisia, dar... unde m-aș duce?

Aș vorbi cu tine mereu, uneori te-aș căuta doar să te aud, fără să-mi vină în minte nimic să-ți spun.
Cât de penibil ar fi momentul? Cred că am nevoie de tine, într-un fel. În felul acela în care amândoi în
tăcere ne uităm pe geam cum plouă, bucurându-ne de compania celuilalt. Sau poate doar o muzică bună,
în surdină, pe fundal. Îmi găsesc un refugiu în tine, un loc unde mă pot ascunde de majoritatea gândurilor
și problemelor ce mă hăituiesc. Majoritatea, adică toate cu o singură excepție. Tu.
Unele lucruri își pierd din valoare dacă încerci să le traduci în cuvinte, sunt pure simțiri

Coming back home from another city I stood by the open window, watching the sky and
daydreaming about life and people. My life, my friends, my past, present and future. Listening to music,
silently for everybody, only in my years. Just like my very life. And wondered, lost in a dream, how
things come and go with such speed, as the train passed each of them. Just like my life. I am passing by
things and people, everyone comes and goes, sadly no one is here to stay. Except that the train doesn’t
feel anything and doesn’t care about anybody. And I can’t keep a straight line with my life, like the train
does. I can’t and I won’t, I don’t want to. I prefer to stop and smell the roses, I want to fill my heart and
feelings with the image of a place or the sound of a melody.
And I am lost deep inside the whirlwind of my thoughts, standing now near a lake in a park, at this
late hour. I wonder what’s best, to have many people around you or to enjoy your loneliness, to be just
you with yourself, hidden in a state of mind where no one can reach you, touch you, disturb you, hurt
you. I remember so many beautiful moments I spend with my friends, and I also remember that the more I
liked those times, the more it hurt me when I lost them.
Just as well, I remember the ghosts of my past, those whom I gave my deepest feelings and
laughed passing by, didn’t believe me, or just didn’t know how or didn’t want to receive them. And I
wonder, one more time, don’t ask me for how many times now, I lost my count long before. How many
times is a man able to open his soul in front of the wrong people, before he won’t be able to do that
anymore, no matter who’s standing in front of him? Where’s that one person who feels the same way and
wonders the same things? Why such people don’t know where to find each other? Why are other people
the way they are? Why are things so twisted and swimming in an endless fog? Why is the society we live
in so perverted and cruel? Are all these necessary? Because if they are not, why they exist in this state of
mind? Why people forgot how to give and expect only to receive? Am I going to be the same way if I will
feel at some point that I gave all I had to give and I want to get some back now? Are the things I feel now
the kind of things that hardened other people souls? There are so many things I don’t understand, and I
wonder if some of them I truly want to feel and comprehend, because I decided to be a child until the day
I die and I want to keep a healthy portion of my naivete just as long, also.
Is it a shameful thing to live your mind with an open mind and open arms? Does it brand you to be
an outsider because you don’t want to live like everybody else and make your own rules? Is it better to
blindly go wherever the stream takes you and just hope it will be alright? That’s for each of us to decide, I
guess. Sadly, many prefer to sit back in the comfort of the herd, perfectly integrating no matter if that’s
not really a great way.
Does the time I spend transforming my thoughts and feelings into words comfort me? Nothing
really changed, everything is just the same. Will it help me somehow? I doubt that. Will others find a tiny
comfort resonating with me by reading all this? Who knows. I guess in the end even the loneliness has its
benefits.
I am ending now this memento, sadly on a song that is very special, but unfortunately there is
nobody here for me to dance with… Just like my soul.
“Când un om învață să iubească trebuie să fie gata să îndure riscul urii.” Câteodată mă întreb la ce
folosesc toate aceste sentimente amestecate care îmi inundă mintea și sufletul. Dragoste și ură,
dezamăgire și speranță, dorințe și vise… Fiecare are propria sa complexitate, fiecare are vastele lui
înțelesuri, iar luate împreună sunt prea mult pentru un simplu om să înțeleagă și să concluzioneze. Precum
atunci când joci un joc de cărți, mizezi mult sperând la un mare câștig, și pierzi, apoi te străduiești din
răsputeri să-ți aduni forțele, sentimentele, puterea ta interioară să poți juca din nou, și în sfârșit reușești să
joci iar, doar ca să pierzi din nou. Este nevoie de timp pentru a-ți putea regăsi puterea să poți începe iar să
te aduni, și încă și mai mult timp să o faci, doar ca să poți juca încă o dată. Ce se va întâmpla dacă pierzi
din nou? Ai cu adevărat în tine ce trebuie să o iei iar de la început? Știind cât de mult este necesar ca să
poți ocupa locul jucătorului încă o dată? Și pentru ce? Știind că dacă joci pe mize mici, ai putea câștiga
puțin din când în când, dacă nu vei pierde iar. Deoarece dacă vrei marele premiu, trebuie să joci cu
adevărat, pe mize mari, și cu o mare șansă să pierzi din nou.
Poate că a sosit timpul să te lipsești să mai joci. Dar ai nevoie de asta, este în sângele tău. Fierbe și
arde în inima ta flămândă care cere mai mult, mereu mai mult, până în ziua când în sfârșit îți vei întâlni
jumătatea ta. Marele premiu. Comun și de valoare mica pentru alții, însă pentru tine Sfântul Potir.
Sarcastic mă întreb dacă acest micuț soldat va fi vreodată în stare să câștige marele război. Sau dacă luptă
pentru ceva ce nu există.
Dragostea mea, oriunde ai fi tu, îmi doresc să sărut cerul cu tine, să dansăm pe melodia noastră, să
cântăm cântecul nostru, să împărțim sentimentele precum împărțim mâncarea noastră sau patul nostru,
vreau să te simt, trup și suflet, să-ți ating inima cum îți ating pielea, să plâng cu tine, să râd cu tine, să
trăiesc alături de tine, să dau vieții mele un nou sens, un nou scop să mă ghideze, vreau să-mi găsesc calea
alături de tine tine. Dar cel mai mult, te vreau pe tine. Am nevoie de tine, aștept de așa multă vreme ca
cineva să descuie închisoarea inimii mele, te aștept pe tine. Unde ești? Măcar ești acolo, undeva?... Mă
simt atât de obosit să lupt această nesfârșită luptă, tânjesc după două brațe iubitoare care să se închidă în
jurul meu, aducându-mă aproape de o inimă care bate pentru mine, doar pentru mine. Cineva care să-mi
dea în același timp comfortul necesar să-mi odihnesc sufletul și să-mi alung neliniștea, dar în același timp
să dea un sens și un înțeles vieții mele, fiind sursa puterii mele, combustibilul meu, ceea ce mă impinge să
mă mai ridic încă o dată. Dragostea mea… Mă întreb ce ți-ai dori, care sunt dorințele tale? Ce ai nevoie,
cum pot să fiu acolo pentru tine, mereu alături, în cele mai întunecate momente, în timpul furtunilor din
sufletul tău și în cele mai fericite momente ale tale, umil oferindu-ți inima mea ca a ta să nu se simtă
niciodată singură cum s-a simțit a mea tot acest timp. Mă întreb unde ești…
Încercările și greutățile drumului nu ar mai conta, dacă aș avea o destinație. Aș trece de toate, aș
înfrunta orice, și mi-aș găsi un drum să ajung la tine, dacă nu ar exista nici unul, l-aș face eu cu mâinile
mele și inima mea, dar… Dar… Mă întreb dacă ești singură, la fel ca mine, visând la cealaltă jumătate a
sufletului tău, întrebându-te dacă există cu adevărat. Poate ești prea obosită să aștepți, să cauți, poate ai
decis că fericirea în cantități mici este deajuns. Poate ești mulțumită cu ce ai pentru moment și nu vrei să
încerci din nou. Poate am trecut unul pe lângă altul de multe ori, fără măcar să știm că îndepărtaul vis este
atât de la îndemână. Poate… Cine știe? Poate stau chiar lângă tine și amândoi suntem prea obosiți ca
măcar să ne imaginăm un lucru atât de nemaipomenit. Unde ești? Cine ești? Cum te pot găsi? Cum te pot
recunoaște? Cine sunt eu?...
Cine sunt eu să cred că dragostea este adevărată dacă până acum am simțit doar parodii grosolane
de dragoste, niciodată adevărata valoare și puritate a sentimentului? Câteodată mă îndoiesc de ce văd în
jurul meu, acel cuplu sunt împreună pentru distracție, celălalt din interes, aceia se iubesc unul pe celălalt
la fel de mult cum iubeau fiecare pe altcineva acum o lună și cum vor iubi pe altcineva o lună de acum
înainte… Există dragoste dincolo de cuvinte, valori și bani? Există dragoste, anume un suflet pentru un
suflet, împerechind armonios doi răniți și încercați neînțeleși într-un cuplu pefect și fericit? Este doar un
vis de-al meu?... Unde ești?

Marea... Uriașă și superbă precum sufletul unei femei... Femeia... Orgolioasă și neiertătoare
precum marea... Întocmai precum o femeie alină cu atingerea ei durerea din sufletul unui bărbat, la fel și
marea dezmiardă gleznele celui care vrea să o cunoască. Glasul mării este precum glasul inimii, nu te poți
facă că nu îl auzi, și poate de asemenea să vorbească pe multe voci și în multe feluri... Poți să-l asculți
cum râde când soarele este sus, poți să-l asculți cum plânge și cântă încet pe înserat. Pentru unii sună
mereu la fel, dar exact ca și glasul inimii – întâi trebuie să-ți deschizi mintea ca să-l auzi, altfel nu îl vei
înțelege niciodată. Uneori marea își urlă furia și își sparge valurile pedepsind pământul pentru supărările
ei, alteori plânge încet sărutând pământul... Precum o femeie își varsă sentimentele în strigăte și lacrimi...
Iar dacă înveți să o cunoști, la fel ca o femeie și marea te poate iubi înapoi, învăluindu-ți trupul cu
atingerea ei, făcându-te să simți că devii una cu ea, parte din ea. Oh, și uneori poate fi atât de rece, în timp
ce în alte dăți este caldă și te cheamă, te primește, te îmbrățișează și îți alungă umbrele inimii... Nu cred
că marea este întâmplător la genul feminin. Prea multe are în comun cu femeia ca să poată fi altfel.
Mulți merg la mare numai vara și numai ziua când soarele este sus. Ca să o poți înțelege trebuie
să-i știi toate fețele, nu doar cea pe care o arată tuturor, trebuie să o asculți cum îți povestește viața ei, de
la fiorii care se joacă cu țărmul într-un joc de du-te vino până la furtunile când marea se unește cu cerul,
strigă și își trimite valurile uriașe ca să se facă înțeleasă... Iar culorile pot fi atât de multe, poate fi albastră,
verde, neagră, roșie și o mie de nuanțe între ele.
Ai un glas care pentru mine suna ca un clopotel de voie buna de fiecare data si care tot de fiecare
data ma face sa te iubesc un pic mai mult decat pana atunci. Da stiu, inca un cliseu, si l-ai mai auzit de la
458 de barbati etc, si da stiu, exista foarte multa logica si rationament in ceea ce spun, adica deloc, prin
urmare imi scapa esentialul, acum imi vei explica cat de eronat este felul meu de a gandi si cum
interpretez gresit si merg pe drumuri gresite cu logica mea, si tot asa. Ce vreau sa-ti spun este ca de
fiecare data cand vorbesti cu mine vocea ta este o raza de lumina in indoielile si incertitudinile mintii
mele, si nu datorita a ce-mi spui, lucruri pe care le contrazic de multe ori, ca nah, fiecare om traieste cu
parerile lui, ci datorita faptului ca la vocea ta in particular, Adina Suflet, simt ca daca e spus de vocea aia
e firesc sa aiba dreptate. Da, stiu este o copilarie. Si la fel de bine cand o aud imi amintesc de buzele care
o rosteau intr-o dupamiaza in Suceava, si de ochii ce sclipeau deasupra, si de zambetul care ma topea pe
dinauntru... Pe langa partea cealalta a Adinei, Sufletul. Pentru ca in definitiv, pentru partea asta am venit
atata drum (asta deja e un cliseu, pana si eu m-am plictisit de el, ori sunt in criza de inpiratie ori sunt
balbait pe termen lung). Acum urmeaza sa zici ceva de sani, ca astia nu se stie din ce motive obscure nu
au intrat in discutie pana acum, si isi cer si ei partea lor, stiu. Ce vreau sa-ti mai spun este ca atunci cand
am venit si te-am luat in brate m-am simtit intr-un mare fel... M-am simtit complet. M-am simtit acolo
unde ar fi trebuit sa fiu dintotdeauna, si am avut tendinta de a-mi ingropa fruntea pe gatul tau si sa raman
asa nu mult, doar pentru totdeauna si inca un pic dupa aia. Si nu avea nici o treaba cu sanii, ce chestie.
Doar ca... as fi fost atat de nepoliticos sa fac asta cu tine... si cu foarte multa parere de rau ti-am dat
drumul, desi as fi vrut sa te respir, si sa ma hranesc cu tine, daca se poate spune asa... Ca si tot timpul cat
am stat la masa, as fi vrut mai degraba sa fiu langa tine... Atat de multe intrebari? Oare zice ca sunt
nesimtit? Oare intrec limita bunului simt? Oare o sa creada ca eu nu am treaba cu ce vorbeste ea, am alte
prioritati in viata? Oare, oare, oare... Si in tot timpul asta tot ce mi-am permis sa fac a fost sa-ti iau
palmele in palmele mele si sa fiu fericit pe furis de aceasta miscare parsiva facuta in timp ce vorbeam cu
tine deoarece te exploram milimetru cu milimetru, iti simteam pielea, degetele, palmele tale micute... Imi
vine sa rad, toate astea suna a baiat de liceu, dar asa este, asa ma simteam, ca un liceean ce a inceput sa
guste viata incercand marea cu degetul. Cand am avut discutii cu tine mi-am zis cu furie de multe ori „du-
te invartindu-te Jeane, nu vezi ca pierzi vremea?”; cu toate astea ceva m-a intors inapoi iar si iar si iar.
Ceva, ce? Aici pe partea interesanta, ca nu a fost un argument logic sau un motiv anume. A fost un ceva
fara nume, fara forma, fara logica. Suparat, nervos, asa de tare incat m-am intors sa mai vorbim un pic...
Haios, nu? Si ti-am mai auzit si vocea iar ca sa simt cum ma inmoi inca o data ca un adevarat barbat
fortos si feroce ce ma aflu... Esti... Esti. Pentru mine esti, oricare ar fi parerea ta. Ma opresc aici, ca as
incepe cu cliseele. Asa la incheiere tin sa precizez ca nu mai cunosc alta Adina prin Suceava si prin
urmare ce am spus pana acum nu este un cliseu. Si ceva de sani, pentru efect estetic, sa nu uitam sanii.

Simți cum sufletele noastre dansează împreună pe aceeași melodie? Nevoia asta din mine pe care
niciodată nu am reusit să o numesc, acum nu numai că are chip, dar merge într-o singură direcție, spre
tine. Spre nevoia ta de mine, spre sufletul tău. Ne împletim simțirile, chemările, durerile, ne împletim
dragostea. Ești ce mi-a lipsit întotdeauna, ce nu am găsit niciodată până acum, ești partea din mine care
lipsea, iar eu aș muri dacă asta ar fi nevoie să fiu același lucru pentru tine. Pentru că nu mai pot concepe
acum să lipsești din viața mea, ar fi același lucru să-mi ia cineva inima din piept sau aerul pe care îl respir.
Te simt în vocea ta, în gândurile tale, în gândurile mele... Deja mă confund cu tine de multe ori, nu mai
știu cine a zis ceva, dacă am spus eu sau ai spus tu, pentru că nu mai contează, este același lucru, același
gând, aceeași trăire... Este ca și cum ar fi același om. Și mă minunez și nu pot înțelege de ce jumătate din
mine este în altă parte, ba chiar mai presus de atât – cum putem exista așa, ciuntiți? Mi se pare de-a
dreptul firesc să-mi vreau înapoi partea asta din mine care nu știu cum și de ce există în alt loc decât unde
este locul ei. Cum pot eu trăi mai departe așa, incomplet? De m-aș putea uni cu tine într-un singur om, iar
vocea ta ar fi mereu în urechile mele, căldura ta m-ar învălui în permanență, nevoile tale ar fi nevoile
mele, durerile tale – durerile mele, tot nu mi-ar ajunge niciodată. Pentru că știu că dragostea ta este
dragostea mea, persoanele poate sunt două, dar dragostea este una singură. Iar locul tău este în brațele
mele, la pieptul meu, iar locul unde fruntea mea a fost dintotdeauna sortită să-și găsească pacea este
pieptul tău. Vreau să mă așez cuminte acolo și să-ți ascult inima cum bate... Cum cântă o melodie pe care
doar eu o pot înțelege, una doar pentru mine. S-ar putea să aud și inima mea pe acolo... S-a mutat de mult
timp, fără să mă întrebe. Și nu o vreau înapoi! Acolo este locul ei, acolo trebuia să fie dintotdeauna. Aș
vrea să simt noaptea brațul tău cum mă caută în somn, cum se liniștește când mă găsește... Așa te caut eu
uneori, chiar dacă știu că nu te găsesc, este ceva instinctiv. Iar când sunt treaz, închid ochii să pot visa din
nou, să te văd, să te simt alături. Iar de aș putea să-ți spun tot ce simt, viața ar fi prea scurtă să pot
cuprinde. Ai plâns destul... Vino la pieptul meu, vino la mine... Vino unde este locul tău, unde a fost
mereu. Mi-ai umplut sufletul, mi-ai umplut inima, mi-ai umplut viața... Ești scopul meu, motivul pentru
care exist, doar cu tine lucrurile au logică și sens. Și știu în adâncul meu, dincolo de logică și gânduri,
simt în mine, într-un fel ce nu îl pot numi sau descrie, că așa va fi pentru totdeauna, a devenit felul meu de
a fi, steagul sub care voi lupta toată viața mea, oricât ar dura ea.
Mi-am găsit jumătatea... Lasă-mă să te întregesc. Deschide-ți toate porțile, am venit.

Este târziu în noapte... Ascult încă o dată Valsul Primăverii al lui Chopin, întotdeauna mi-a plăcut
pianul și în mod deosebit acest compozitor. Majoritatea creațiilor lui au un ceva special al lor, un stil
caracteristic și o notă care îmi aduce o pace interioară și o plăcere altfel, una a sufletului... Și cum mă
gândeam în liniștea nopții la asta, mi-am dat seama. Îmi suna cunoscut într-un fel, dar nu asociasem
încă... Până acum. Vocea ta... Are exact același efect și cântă pe aceeași notă, iar efectul asupra mea este
absolut identic. Îmi amintesc dilema creației, ce a fost mai întâi, oul sau găina? Iar acum printr-o ironie
mă întreb același lucru, în altă formă – lui Dumnezeu îi place Chopin și asta asculta când te-ai născut tu,
sau i-ai fost muză lui Chopin într-o viață anterioară?... Pentru că similitudinea este izbitoare. Îndrăznesc
să mă întreb dacă și alții ar găsi-o, de-ar fi să asculte și să guste aceeași muzică precum mine. Sau poate
toate astea sunt în mintea mea, având în vedere că glasul tău era oricum muzica inimii mele... Oricum ar
fi, știu că tu ești visul meu noaptea și persoana la care visez ziua. Ce te face asta? Cred că ești artistul ce
știe să cânte la coardele sufletului meu, iar muzica pe care o aud este sublimă... Ce folos aș fi avut să fiu
un instrument muzical atât de bun dacă nu aș fi întâlnit mâna divina care să mă pună în valoare? Ce este
un artist fără extensia minții lui? Ce este un instrument la care nu știe nimeni să cânte? Tu fără mine iar eu
fără tine am fi... incompleți. În timp ce împreună suntem o nouă lume, avem un univers de culori numai al
nostru, care se întâmplă numai de la tine până la mine și înapoi... Două fețe ale aceleiași monede, yin și
yang, nord și sud, soarele și luna, ce ar mai rămâne dacă unul din noi nu ar mai exista?... Nimic. Însă
împreună suntem totul. Până și sufletele noastre s-au întrepătruns în așa măsură încât au devenit unul
singur, iar noi nu avem nevoie să-l folosim cu rândul, ne bucurăm în același timp de el și este exact cât ne
trebuie, nici mai mult, nici mai puțin.
De când te-am cunoscut m-am mirat fără oprire cum de alții nu au fost în stare să vadă cine ești tu
cu adevărat și m-am întrebat fără răspuns cum alții poate te-au avut lângă ei pentru o clipă efemeră și nu
au știut să aprecieze omul adevărat din tine. Iar gândindu-mă la astea ești încă și mai mare în fața mea, de
parcă până acum te-am putut vreodată cuprinde sau măsura... Și gândul că tu mi-ai deschis ușa și m-ai
invitat în inima ta mă face să mă simt atât de mic pe lângă tine și în același timp atât de mare prin ceea ce
simt pentru tine... Ești sufletul meu, ești energia mea, inspirația mea, viața mea. Ești eu. Ești mângâierea
vântului în părul meu, valul ce-mi alintă gleznele, raza de soare ce-mi sărută ochii... Noapte bună,
dragostea mea.

Sunt cu tine în brațe în pat, ne uităm la un film, te strâng ușor ca și cum cineva ar vrea să mi te ia,
te simt cum tresari și te bagi și mai adânc în mine, parcă ai vrea să te ascunzi... Mâinile noastre se
întâlnesc ca din greșeală, degetele se unesc, îți sărut părul ușor iar și iar simțind sanctitudinea momentului
dincolo de orice granițe imaginabile...
Și mă trezesc. A fost doar un vis, sunt singur în continuare. Ești și tu undeva, fizic... În mintea mea
ești în permanență, oricum. Dar nu-i nimic, adorm la loc...
Suntem pe plajă, întinși pe nisip, privim în tăcere fantasticul spectacol al apusului de soare, fără să
spunem nimic. Ascultăm valurile, tăcerea plajei goale, pescărușii, ne îmbătăm cu culorile orizontului,
respirăm adânc aerul sărat... Îmi rezem fruntea de gâtul tău iar tu mă îmbrățișezi și cu mâinile și cu
picioarele ca un copil, ne strângem unul pe celălalt de parcă am vrea să fim unul singur, îți simt coapsele
în jurul meu, căldura ta mă cuprinde, mă învăluie, mă copleșește, iar eu...
Și mă trezesc. Sunt la coadă, la cumpărături, aștept să ajung la casă. Și mai am o grămadă de
treburi de făcut astăzi, trebuie să mă duc și undeva, nu știu dacă am timp să le rezolv pe toate. Aș vorbi cu
tine... Ți-aș asculta iarăși vocea aceea.........
Dormi cuminte ghemuită lângă mine, răsufli ușor pe gura puțin întredeschisă, eu te privesc și mă
cuprinde un dor nebun să te sărut, dar mi-este teamă că te voi trezi... Mă răsucesc puțin spre tine, să te pot
vedea mai bine, cred că m-ai simțit pentru că mâna ta a plecat după mine, s-a întâlnit cu pieptul meu și a
rămas acolo. Te iau ușor în brațe dacă tot m-am întors spre tine și mâna mea trece printre mâinile tale, pe
pieptul tău, te-aș strânge până te-aș băga în mine de-aș putea, sunt atât de copleșit încât te strâng ușor fără
să vreau, iar tu scapi un sunet încet de tot în somn... Nu te-am trezit, ce bine! Dimineață vreau să-ți fac o
surpriză si să te trezești cu un trandafir pe pernă în timp ce eu aproape am terminat de pregătit micul
dejun, aș vrea dacă aș putea să-ți dau însuși viața mea... Tu ești viața mea, și nu vreau nici o clipă
vreodată să te las să uiți asta. Îmi plimb degetele ușor de tot pe brațul tău, ai o piele atât de fină...
Și mă trezesc. Sunt la servici iar un coleg se uită la mine interzis și îmi spune foarte serios să îmi
fac un control la cap, dar întâi să mă duc mai repede cu fișele astea până nu se enervează șefa iar. Aș
prefera să fiu lângă tine acum... Și tu ești la servici la ora asta, oare te gândești la mine?...
Stăm împreună pe o bancă în Roma, lângă fântânile arteziene. Ne ținem de mână și râdem la ce ne
aducem aminte. Din când în când ne sărutăm, de parcă am vrea să verificăm dacă celălalt este acolo în
continuare, ne privim în ochi iar în clipele acelea vieți întregi se derulează cu viteza luminii, povești fără
sfârșit, povești nescrise încă, picătură de eternitate. Și amândoi simțim o ciudată pace interioară de o
asemenea profunzime încât dacă moartea ar apărea acum în fața noastră nu am clipi. Și ne ridicăm și
plecăm agale pe alei, mergând încep printre sculpturile în gardurile vii, parcă pașii noștri încetinesc încă
și mai mult, ceilalți oameni în jur vin și se duc, dar mâinile noastre sunt nedespărțite, viața noastră se
întâmplă acum, în secunda asta, timpul în sine nu mai există, locul nu mai există, lumea nu mai există,
suntem doar eu și tu singuri într-un univers infinit de culori și sentimente, universul nostru. Zâmbetul tău
spune atât de multe, aș putea scrie volume întregi și nu aș putea cuprinde...
Și mă trezesc. Sunt în pat, mă uit la un film, privesc acțiunea fără să înțeleg nimic. Sunt singur în
cameră, dar mă simt singur în întregul univers. Singur până și în mine. O furtună de lacrimi strigă în mine
și mă asediază amenințând să iasă la suprafață. Poate dacă mă culc o să las în urmă...
Sunt cu tine...
 Mulți cred că după ce un om moare merge în rai sau în iad. Eu trăiesc iadul meu personal, iar când
voi muri îmi voi găsi pacea. Ar exista un rai și în viață, dar nu ajung eu atât de departe. Poate că iadul
acesta este justificat în vreun fel pe care eu nu îl pot înțelege, poate că-mi plătesc păcatele la mai multe
vieți. Moartea pare atât de frumoasă... Dar mai e mult până acolo. Se pare că mai am multe păcate de
izbăvit. Iar iadul merge mai departe. Asta este viața mea, iar uneori nu mai reușesc să o ascund, dă pe
dinafară, și nimeni în jurul meu nu înțelege de ce am început să plâng din senin. Poate ar trebui să-mi
schimb meseria dacă sunt atât de stresat. Poate ar trebui să merg la un psiholog...

Ești atât de aproape, și totuși atât de departe… Oare ce o fi în sufletul tău… În clipa aceasta nu te
mai simt alături, iar dacă mi-ai lipsit dintotdeauna, de data asta îmi lipsești total. Oare pe ce meleaguri se
plimbă sufletul tău acum? Condamnat să fiu al tău Ahab, iar tu a mea Moby Dick, să te urmăresc o viață
fără să te capturez, până la nebunie, bucuros că reușesc uneori să te întâlnesc, urându-ne și iubindu-ne în
același timp, o legătură ce se hrănește cu ea însăși, un Uroborus armonios și trist, infinit, între doi oameni
ce plâng unul după celălalt și își pierd timpul deslușind savant misterele vieții, două furnici efemere ce
nu-și trăiesc clipa… O încărcătură emoțională atât de mare ce se irosește în gol când ar putea să umple
golul din celălalt. Ce înseamnă distanța… A comunica este un lucru bun, a vorbi când este momentul
destinat tăcerii este urmarea distanței, iar efectul este similar gânditului prea mult, cu care de altfel are
rădăcini comune. Imaginează-ți palma ta întinsă cu degetele depărtate cum se întâlnește încet cu palma
mea întinsă la fel, degetele se unesc unul cu altul, palmele se unesc și devin una, oamenii se unesc și
devin unul. Imaginează-ți și taci, vezi cu sufletul, nu cu mintea… Acesta a fost un moment al tăcerii,
cuvintele nu aveau ce căuta acolo. Însă nu s-a întâmplat niciodată, doar ar fi trebuit să se întâmple. Îmi
este greu sufletește să înțeleg ce se întâmplă, chiar dacă rațional este argumentat. Sufletul și mintea nu
merg pe același drum. Mi-aș dori să fac dragoste cu tine într-un fel care nu l-am cunoscut niciodată
înaintea ta. Acolo unde oamenii sunt prea departe unul de celălalt în mai multe feluri, aș vrea să fac
dragoste cu tine sufletește. Să ne întâlnim în minte și să fim fericiți amândoi în clipa aceea pentru că
rezonăm împreună, fără să mai aibă importanță argumentele sau existența fizică până la urmă. Să fie doar
o simțire totală și împărtășită, mă gândesc că asta înseamnă de fapt și în esență “să faci dragoste”…
Partea fizică este ceva secundar și nu neapărat necesar. Pentru mine și acel moment de tăcere în care
mâinile se întâlnesc este tot un fel de a face dragoste…
Iartă-mă că-ți împărtășesc aceste gânduri, având în vedere că am convenit să fim doar prieteni. Nu
mă pot minți pe mine însumi în ceea ce simt, mă pot minți în multe feluri, prin ego, prin argumente pro și
contra, gândind prea mult. Dar tu nu ești doar un prieten, nici măcar cel mai bun prieten, ești mult mai
mult de atât. Oficial suntem cum vrei tu să fim. Sufletește… acolo unde gândurile se termină și începe
simțirea, este altceva. Și orice ai zice sau ai crede, știi asta prea bine.
Nu este o chemare din partea mea… Nu este nici o scuză. Nu este nici ceva scris de dragul de a
scrie. Este doar o altă bucățică din mine, iar eu nu vreau să mai împart cu nimeni altcineva decât tine
aceste frânturi de suflet ce se desenează în litere pe hârtie. Cred că în adâncul meu este o încercare de a
ajunge la tine încă o dată, sufletește. Fără un scop sau o direcție, însuși acțiunea este scopul ei. Este doar o
încercare stângace de a traduce un sentiment. Nici nu vreau să zici nimic… Te rog doar să închizi ochii și
să te gândești la mine… știi tu cum. Eu voi ști, și pentru mine este deajuns.

Lumină, strigăte, căldură, lapte, dragoste, mers, lovit, plâns, dragoste, școală, râs, plâns, supărări,
adolescență, râs, plâns, supărări, dragoste, maturitate, servici, supărări, dragoste, plâns, suferit,
deznădejde, copii, râs, plâns, bucurii, supărări, dureri, suferință, slăbiciune, suferință, mormânt, rece,
liniște. Aș sări o grămadă de pași... Prea multe minusuri pe lângă prea puține plusuri. Nu se merită. O fi
un Dumnezeu acolo sus, dar nu este pentru toată lumea. Precum locuințele din Beverly Hills. Dacă asta
este viața, nu mă simt obligat de nimeni și de nimic să o trăiesc. Să se chinuie cine o vrea așa, mie mi se
pare că trăiesc fără nici un rost iar salariul pe care mi-l dă viața pentru munca mea în slujba ei este ridicol
de mic. Poate o fi un drum spre o mărire de salariu, dar nu îl găsesc. În schimb găsesc toate gropile pe
drumul meu, nu ratez nici una. Ori sunt eu prost, ori a început să-mi placă. În ambele variante, nu am uitat
că pot să trișez și să sar o grămadă de pași, să-i arăt vieții degetul mijlociu în timp ce-mi iau la revedere.
Ha! Să vedem cu ce umpli locul meu, viață! Caută un alt prost, acesta s-a prins și a evadat. Dragoste?...
Asta este o primă pe care ți-o dă viața ca să te păcălească, a nu se confunda cu o mărire de salariu. O să
muncești mult de tot și pentru prima asta, nimic nu este gratis, doar dă impresia. Poate îți mai dă o
primă?... Da, poate îți mai dă. Până atunci tu trage tare acolo, roboțel. Și speră în continuare. Și astfel în
pace și armonie, mecanismul funcționează ireproșabil... Într-o zi, rotița reprezentată de tine va înceta să
mai funcționeze, stai liniștit, va fi înlocuită și nimeni nu-i va simți lipsa, mecanismul va merge mai
departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Știu, sunt unii pentru care viața are o leafă de invidiat... Nu te
lăsa păcălit, aceia sunt reclama prin care viața te convinge să lucrezi mai departe, poate te promovează și
pe tine cândva. Nu se va întâmpla... Cine ar mai învârti rotițele dacă toți ar fi promovați? Bine ai venit la
loteria vieții! Speră în continuare particulă insignifiantă de praf în vânt că mâine vei trage tu lozul și vei fi
cineva... Nu vei fi, iar când nu vei mai fi deloc, nu vei însemna nimic oricum. Pentru ce se merită să
continui? Știi deja toată povestea... O rotiță anonimă și înlocuibilă într-un aparat ce nu se va opri
niciodată, cu tine sau fără tine. Tu nu însemni nimic, dacă nu ai exista, ar fi altul acolo, mașinăria ar
merge mai departe imperturbabilă. Vreau să ies din parodia asta grosolană. Măcar dacă tot nu însemn
nimic, să ies când vreau eu, nu când sunt programat. Poate asta va face o mică diferență și pentru o infimă
clipă în eternitate voi fi și eu cineva... Rotița care a refuzat să se mai învârtă, mult înainte de vremea
înlocuirii ei. Și voi fi învins timpul, voi fi fost mai rapid decât el. Învârtiți-vă cuminți, rotițe, mecanismul
trebuie să funcționeze... Sunteți părți componente ale unui mare nimic care merge în gol. Plecați din
pământ și vă întoarceți în pământ. Cândva, pământul va exista în continuare, însă mecanismul în care se
învârteau miliarde de rotițe anonime va fi demult uitat, pentru că nu va mai exista nimeni care să și-l
amintească. Iar în urmă cu miliarde de eoni, printre catralioane de rotițe a existat una anonimă care s-a
trezit și nu a vrut să funcționeze cum a fost programată, nu a vrut să facă parte din parodia pentru care
fusese creată. Ha viață! De data asta am învins eu și nu ai ce să faci! Nu că ți-ar păsa oricum... Dar am
avut unica și efemera clipă proprie de glorie. Nu va ști nimeni și nu-i va păsa nimănui, dar voi ști eu. Iar
restul și părerile lor nu vor mai conta oricum pentru mine, existența mea încheindu-se acolo. Dragostea...
O primă care m-a ajutat să mă simt un pic mai bine luna asta, dar care nu mi-a ținut de foame restul
existenței. Am fost mereu doar o altă rotiță ruginită care se învârtea într-un gigantic mecanism căruia nu-i
păsa nici cât negru sub unghie de existența ei. Vreau liniștea... Am obosit să mă tocesc fără să însemn
nimic. De data asta câștig eu!

Voi cei ce ați râs și v-ați bucurat lângă mine, cărora v-am dăruit o parte din mine ca viața voastră
să pară măcar pentru o clipă mai frumoasă alături mie, ați zburat vreodată cu mine pe partea întunecată a
lunii?... Nu puteți spune vreodată că mă cunoașteți fără partea asta. Câți poate m-au luat în glumă sau m-
au privit de sus, unii părintește, unii cu milă, unii cu amuzament, alții poate chiar cu dispreț sau
superioritate – ați bănuit vreodată, chiar și pentru o secundă, chiar și doar într-o doară, ca un exercițiu al
minții, ce se ascunde în mine? Adâncimea simțirilor mele, cât de departe aleargă gândurile mele? Voi ce
m-ați văzut ca pe un greiere care cântă vara, știți întunericul din mine? V-ați prăbușit vreodată în genunea
fără fund pe care o ascund în spatele zâmbetului? Ați simțit vreodată disperarea din spatele râsului meu?
Ați rătăcit vreodată în deșertul imens al singurătății mele? Ați urlat de groază în întunericul în care nimeni
nu întinde o mână să-ți arate că nu ești singur? Voi mă știți, nu mă cunoașteți... Când cineva le va lua în
piept fără să se ferească stându-mi alături, și va plânge cu mine simțind tot ce simt și eu, acela va putea fi
numit prieten, nu amic.
Poate într-o zi niște aripi negre se vor desprinde fizic din sufletul meu și mă vor depărta și de cei
ce mă înconjoară, și de lumea în care trăiesc, și de simțirile mele... Poate pe măsură ce mă înalț și
albastrul cerului va fi înlocuit de negru gândurile și sentimentele îmi vor amorți din ce în ce mai mult,
până voi rămâne eu cu mine într-o minunată solitudine în care îmi voi găsi liniștea și la propriu și la
figurat. Iar aripile mele negre se vor înfășura cu blândețe pe mine ca un giulgiu, până se vor confunda cu
negrul universului și se vor pierde anonime în marea de negru din sufletele oamenilor, iar ochii mei se vor
închide ascunzând ultima fărâmă de albastru ce încă o mai am... Am avut în mine miliarde de culori, dar
cine a venit să le vadă?... Ochii mei au fost oglinda sufletului meu, unul albastru precum visele mele,
precum gândirea mea, precum binele din mine, celălalt roșu precum sângele care mi-a curs din multele
răni ale sufletului meu. Poți numi un om urât pentru că vezi totul la el, și părțile bune și părțile rele, dar nu
poți numi niciodată un om frumos văzând doar părțile bune pe care vrea el să ți le arate. De aceea mulți se
îndrăgostesc de o imagine și apoi se despart de realitate, de multe ori fără să învețe nimic, dovada că
istoria se repetă... Vrei să știi cine sunt eu? Zboară cu mine pe partea întunecată a lunii. Ești în stare să
faci asta? Toți vor să stea doar la soare...
 Ascultam muzica ta împreună cu tine însă de fapt ascultam muzica mea, te ascultam pe tine. Am
avut revelația aceasta pentru că sufletul îmi era într-un rai propriu și unic, unul în care nici măcar muzica
mea preferată nu era deajuns să ducă acolo... Nu, nu era muzica ce o ascultam, ci muzica ce o auzeam
dincolo de notele muzicale. Era vocea ta, patima din ea, dorința, trările, verva, bucuria... Te ascultam fără
să mă satur, într-o beție a simțurilor, conștient de faptul că ascult niște cântece frumoase și foarte
frumoase, care însă fără voia mea și fără desconsiderarea lor picau mult în spate ca importanță... Iar eu mă
gândeam dincolo de muzică și dincolo de tot cum aș putea vreodată să nu te iubesc?... Îmi găsesc în tine
puterea, inspirația, dragostea, căldura, bucuria, ești dovada vie că Dumnezeu există, ești altarul Său în fața
mea iar eu m-aș închina Lui așezandu-mă în genunchi în fața ta pentru tot restul vieții mele... Atât de mult
ești tu pentru mine, ești gigantică și atotputernică în lumea mea, ești viața și moartea mea cu aceeași
ușurință a unui simplu gest, ești gândul cu care adorm și motivul pentru care mă trezesc a doua zi. Și te
ascultam... Patru sau cinci ore la telefon care au trecut în cinci minute ascultând vreo 3 melodii. Dar inima
mea a fredonat întruna ritmul sfânt al unei ode, te-a cântat pe tine... La fel cum tu îi cântai poate fără să
știi prin fiecare cuvânt dăruit ca un nectar divin inimii mele flămânde. Râsul tău mă topea de fiecare dată,
inflexiunile vocii tale îmi aminteau uneori de cafeaua de dimineață, alteori trădau dragostea pe care mi-o
dărui doar cât crezi că merit dar pe care o simți mai mult decât ai vrea de fapt, verva și împlinirea
sufletească din cuvintele tale mă făceau să mă simt atât de împlinit emoțional încât uneori închideam
ochii iar mâinile mele când se întâlneau te regăseau cumva pe tine, erai chiar acolo, cu mine, te bucurai de
mine la fel de mult precum eu de tine, încă o dată ne confundam reciproc cu sinele propriu și eram unul
singur. Și te ascultam fascinat, transpus, hipnotizat parcă de însuși sunetul vocii tale, nu de cuvintele ce se
nășteau acolo, sunetul însuși era un mesaj, o simțire, cuvintele într-un fel nu contau, vocea însăși era o
melodie, una pentru inima mea...
Nu știu dacă pot mereu să fiu dimineața zâmbetul tău de lângă cafea, dar îți pot spune că tu ești
întotdeauna pentru mine raza de soare ce mă trezește și îmi spune că trăiesc... Iar înapoi niciodată nu simt
că îți dau cât de departe merge sufletul și simțirea mea, dar pot să trimit în întâmpinarea ta dragostea și
căldura mea. Primește-le, sunt doar pentru tine... Simte-le, vin direct din adâncul sufletului meu, sunt
esența mea pentru tine, parfumul meu propriu. Precum m-am simțit acasă când m-am pierdut în ochii tăi,
amintește-ți ce ai găsit privind în ochii mei. Și la fel cum în brațele tale mi-am găsit sensul vieții, simte iar
ce ai găsit tu în brațele mele... Amândoi am găsit în sfârșit premiul pentru care am luptat în viață, am
simțit că toate eforturile în sfârșit s-au justificat, am trăit să avem și clipa asta, despre care ne-am întrebat
dacă există sau este doar o fantezie. Iar când am avut-o a fost dincolo de imaginație, infinitul ni s-a arătat
pentru un moment ce a durat o veșnicie, ne-a lăsat să îl ghicim, a existat în noi, iar noi am fost o parte din
el, într-o comuniune spirituală dincolo de ce ne-am dorit vreodată. A fost o clipă de divinitate... Iar eu o
retrăiesc de fiecare dată când vocea ta îmi mângâie sufletul, unde ajunge cu ușurința unui gând ce se naște
de nicăieri și zboară unde dorește. Ajunge atât de ușor pentru că acolo este casa ei, în inima mea... Pentru
că acolo a fost așteptată întotdeauna, după cum și tu ai fost așteptată întotdeauna în brațele mele, după
cum și eu am fost așteptat mereu în sufletul tău, după cum amândoi am așteptat dintotdeauna să ne
întregim reciproc, chiar cu mult înainte să ne cunoaștem.
Când noaptea disperării se lasă peste sufletul meu dacă mă întorc să văd cine este în spatele meu te
găsesc pe tine zâmbind ca o rază de soare... Cum aș putea vreodată să-ți mulțumesc? Deschide-ți porțile
sufletului și vei simți cum sufletul meu vine purtat de dragostea și căldura mea să mă dăruiască ție
totalmente și necondiționat, pentru că acolo este locul meu și este firesc să mă opresc nicăieri altundeva.
Și îți voi mulțumi o viață în felul meu stângaci de a mă purta sau vorbi, dar cu cu toată dăruirea, dragostea
și sufletul meu... Sunt al tău, exist prin tine, iar fără tine nu aș însemna nimic. Tu ești seva mea, sângele
ce îmi aleargă prin vene, viața care mă ridică de fiecare dată. Mulțumesc, dragostea mea. Mulțumesc că
exiști, mulțumesc că îmi dărui o parte din tine, mulțumesc că nu mă uiți, mulțumesc că mă ierți,
mulțumesc pentru răbdarea ta, mulțumesc pentru căldura ta, mulțumesc în o mie de feluri pentru o mie de
lucruri... Privirea ta a pătruns aducând lumină până în cele mai întunecate unghere ale sinelui meu, vocea
ta mi-a vindecat inima, căldura ta mi-a dat viață, dragostea ta mi-a dat sens, iar pentru toate astea îți voi
mulțumi în fiecare zi fără să simt că le acopăr în vreun fel. Mulțumesc pentru îmbrățișarea în care m-am
regăsit pe mine însumi deși nu știam că mă pierdusem undeva pe drum, mulțumesc pentru că te-ai dăruit
mie când am întins mâinile spre tine, eu la rândul meu mă voi dărui ție întotdeauna, sufletul meu se va
împleti cu sufletul tău într-unul singur, întreg. Mulțumesc că mă primești... Mulțumesc. Și te iubesc.
Bună dimineața, Adina! Bună dimineața, sufletul meu.

Măi Mi... Înainte să fii Mi, ești Adina... Iar Adina a trecut prin multe, și majoritatea, dacă nu toate,
au lăsat în esență un gust amar în urma lor. Acum, conform proverbului “cine s-a fript cu ciorbă suflă și-n
iaurt”, Adinei îi este frică undeva în adâncul ei, o frică de altă natură… Nu îi este frică de mine, de ce
spun și de ce simte, aici nu se poate minți, instinctul și intelectul îi spun deopotrivă că sunt adevărate, însă
îi este frică de ceva nelegat de mine. Îi este frică de eșec, iar derivat din asta, îi este frică să se implice
prea departe, dincolo de un punct fără întoarcere, mai precis unul din care sfârșitul aduce garantat
durere… Doar că asta este o idee generală, iar acum deja a trecut de acel punct, anume simte foarte intens
ceva alături mie, iar Adina a devenit… tu, Mi. Însă tu ai uitat să iei în calcul și faptul că sfârșitul nu
trebuie să fie acum, poate fi și peste 60 de ani, și nu trebuie să fie cu lacrimi ci poate fi cu zâmbetul pe
buze, înconjurat de rude și dragoste…
Nu am pretins niciodată că aș fi așa o somitate sau vreun om model, însă sunt pentru tine la fel
cum ești tu pentru mine, iubirea mea… O perfectă colecție de imperfecțiuni. Și iubindu-te pe tine, le
iubesc implicit pe toate aceste detalii, pentru că ele îți dau o semnătură proprie, te fac sa fii TU, nu doar
altcineva din mulțime. Te-ai gândit vreodată cum ar fi lumea dacă toți oamenii ar fi perfecți? Îngrozitor
de plictisitoare… Pentru că toți oamenii ar fi la fel, chiar dacă atât de minunați, tot identici ar fi… Ce
lume ar mai fi în absența personalităților distincte? Iar eu te iubesc pe tine cu tot bagajul tău de detalii, și
prin tine le iubesc pe toate… Pentru că alături de tine am găsit o nouă lume care nu știam că există. Iar
pentru această lume unde m-am regăsit pe mine după atâta vreme de derivă, eu sunt mai mult decât dispus
să las în urmă viața de până acum și să încep să clădesc totul aproape de la zero, însă de data aceasta în
felul care dă un sens, o logică și o direcție vieții mele. Iar primul pas este să mă mut mai aproape de
dragostea mea… Acum… ar mai fi o întrebare… Dragostea mea, dincolo de efortul și perseverența mea,
alimentate de dragostea fără limite ce o simt, este oare pregătită și să mă primească?... Pentru că poate se
simte comfortabil exact cum stă acum. Iar poate undeva în adâncul ei consideră că dragostea ar fi mai
bine să curgă pe făgașul ei, între malurile ei, și să nu inunde totul, să ia în stăpânire și să înece totul în
calea ei… Inclusiv logica și rațiunea. Poate felul meu năvalnic de a aborda această relație destul de
proaspătă este văzut cu plăcere și drag la suprafață și hrănește niște nevoi ale sufletului, însă undeva sub
toate astea, în adâncurile ființei tale, subconștientul șifonat de experiență consideră abordarea mea…
poate un pic invazivă, poate bruscă… Nu știu. Iar tu la rândul tău pe de o parte ți-ar plăcea enorm să-ți
eliberezi sufletul în această nouă direcție ce a apărut în viața ta, și din care primești niște simțiri noi și atât
de frumoase, dar pe de altă parte crezi că ar fi mai bine să lași lucrurile așa cum sunt până vei strânge
suficiente motive să îndrăznești să speri la mai mult din ce se întâmplă. Eu nu m-aș supăra pentru nici una
din variantele de mai sus, iubire… Și nici măcar nu te grăbesc să alegi una din ele! Însă vreau la fel de
bine să știi că sunt aici, și le văd foarte bine, că de-aia sunt Mi, și de-aia ne potrivim atât… Lucrurile pe
care le gândești, le gândesc și eu, lucrurile care te sperie, mă sperie și pe mine, lucrurile pe care le simți,
le simt și eu. Însă într-o privință sunt cu un pas în fața ta, am învățat să le depășesc. Am învățat să le
depășesc deoarece mi-am găsit răspunsurile în credință… După cum cred în Dumnezeu fără să-l mai
descompun sub lupă în elemente și detalii, la fel cred și în tine și dragostea mea, ce-o fi o fi, esențialul
este să-ți fie ție bine, indiferent dacă alegerea ta mă cuprinde și pe mine sau nu… Câtă vreme știu că mă
primești în viața ta, mai mult sau mai puțin, pentru un timp sau de tot, eu sunt aici pentru tine. Al tău, la
dispoziția ta. Și știi care este nebunia?... Că și când poate nu o să mă mai vrei iar viața ta o va lua pe alt
drum din diverse motive, tot aici voi fi, la dispoziția ta. Pentru că tu contezi pentru mine, indiferent că
sunt în schema ta sau nu. Iar distanța dintre mine și tine va fi întotdeauna cea stabilită de tine, dacă nu mă
vrei, pot să dispar din viața ta fără ca tu să dispari vreodată din inima și sufletul meu, dacă mă vrei la o
anumită distanță fizică și psihică, pot exista și așa, cu cât ești tu dispusă să-mi dai, un Noiembrie… Dar
dacă mă vrei cu adevărat, să știi că o să sec mări și o să nivelez munți dacă de asta va fi nevoie să ajung la
tine. Iar happy-end-ul pe care vreau EU să-l construiesc pentru că nu știu cum arată să știi că va fi alb cu
obloane albastre, pentru că așa ți l-ai dori TU… Dragostea mea, vreau ca tu să știi că totul se împarte la
doi pentru mine… Nu numai că te văd în orice, în totul, direct, indirect, totul este legat de tine, însă până
și în toate imaginile ce se nasc în mintea mea te include pe tine în ele natural și firesc, fără tine ar fi
ciudate și ilogice. Poate dragostea pe care o simt eu nu o fi identică în detalii cu dragostea pe care o simți
tu, însă după cum eu știu că dragostea ta există, mi-aș dori nici tu să nu te îndoiești de dragostea mea…
Adu-ți aminte ce ai simțit lângă mine și gândește-te cu câtă ușurință ai făcut lucruri pentru prima dată. Și
nu în cele din urmă, adu-ți aminte cum amândoi împreună fiind ne-am simțit ACASĂ. Cuvintele pot fi
interpretate, intelectul vine cu multe provocări, însă sentimentele sunt autentice, doar proștii se mint
singuri cu privire la ele. Adu-ți aminte cele mai intime momente când ne priveam în ochi în tăcere unul pe
celălalt și eram undeva într-o lume numai a noastră, când tot ce simțeai venind de la mine era o dragoste
fără sfârșit, ce-ți încălzea inima și sufletul și îți dădea o siguranță și o încredere. Iar eu în timpul ăsta mă
miram pentru a mia oară că deși mi-am zis că mai mult de atât nu există, te iubesc încă și mai mult de
fiecare dată… Câteodată simt că explodez de câtă dragoste am în mine pentru tine și nu mai știu cum să
ți-o trimit să-ți umple inima și să-ți vindece toate acele răni și cicatrici pe care le-am găsit în tine de când
te cunosc.
Te iubesc… În felul meu stângaci și împiedicat, te iubesc. Poate ar trebui să învăț să dansez, și la
propriu și la figurat, însă sper din inimă ca măcar autenticitatea sentimentului să compenseze faptul că te
mai calc pe degete câteodată încercând să-mi armonizez mișcările cu ale tale. Te rog, ai răbdare cu mine
și învață-mă să dansez… Ne place aceeași muzică, îți imaginezi ce dans divin s-ar trăi între noi?
Multe lucruri simt nevoia să ți le împărtășesc, la fel cum ard în mine să-mi împart cu tine această
infinită dragoste ce nu o pot controla… Doar că acum nu mai am prins în capcanele memoriei nici unul
dinte miile care aleargă fără oprire prin mintea mea. O fi oboseala… O fi sufletul meu care plânge și el în
felul lui, de dor, de neputință, de drag, de plânsul tău… Te iubesc, nu uita niciodată asta. Ești îngerul
meu, ești dovada că Dumnezeu există. Ești Dumnezeul meu într-un fel, facă-se voia ta în cer unde se
împletesc sentimentele noastre, precum și pe pământ unde ne trăim viețile și fricile fiecare… Doar nu
uita… Sunt aici. Mereu. Pentru că TU. Și nu te iubesc oricum, ci într-un fel fără margini, care mă sperie
atunci când încerc să-mi dau seama de unde începe și până unde ține, dar ceva mă liniștește mereu.
Dragostea ta…

Simt multe lucruri... Dar dragostea nu vine doar cu uimire, extaz, speranțe și infinită afecțiune.
Mai aduce cu ea frică, disperare, neputință, depresie... Iar lucrurile astea se amplifică între ele. Cu cât e
mai mare uimirea, admirația, afecțiunea, cu atât mai mari sunt temerile. “Dacă ea se va plictisi de mine și
va trage cu ușurință concluzia că nu a găsit în mine ce a căutat?” Trebuie să trăiesc și cu gândul acesta, iar
faptul că te iubesc atât de mult mă face să mă doară cu atât mai mult acest gând. Știu că mă iubești… Dar
cât va dura? Oare voi intra și eu în clubul foștilor? Uneori te poți separa de mine cu ușurința cu care
arunci o haină în cuier când te întorci de la servici. Iar atunci peste temeri vine disperarea. Templul pe
care îl clădesc cu venerație și respect se dărâmă peste noapte, și chiar de prin fundația lui curge sângele
meu, cât va sta în picioare? Iar atunci peste disperare vine depresia. Cine sunt eu până la urmă? Nimeni…
Înlocuibil. O pierdere colaterală. Indiferent cât de definitivă ar fi dragostea mea, a ta poate nu voi ști
niciodată cu siguranță cum este. Cuvintele mele le-ai mai auzit, nu înseamnă mare lucru peste o lectură
drăguță, gesturile mele le-ai mai cunoscut, sentimentele mele sunt ecouri pentru tine, ce simți tu lângă
mine ori ai mai simțit înainte ori sunt stări de moment. Iar atunci peste depresie vine abandonul… Nu te
abandonez pe tine, nu am cum, și de aș vrea. Mă abandonez pe mine însumi… Oricum, cât contez eu?
Măcar tu să fii fericită cumva, chiar dacă acea fericire nu mă include pe mine. Îmi pot găsi un soi de
fericire proprie în fericirea ta, lucru care poate trece cu ușurință de la ceva nobil la un lucru foarte dubios
din partea mea, dacă fericirea ta se întâmplă cu altul. Ce rămân eu la urmă? Și mai ales, pentru cine?
Pentru că nici pentru mine nu a mai rămas destul EU… Ambalaj fără conținut… Vezi tu, diferența dintre
noi este că eu simt că îmi joc cartea vieții mele, pun tot pe cartea aceasta, în timp ce tu deja ești obișnuită
să dai pagini dacă ți se pare că nu ai găsit ce ai căutat.
Știi ce este amuzant? Că această parte a scrierilor mele nu ți-o voi da să o citești, pentru că te-ar
deranja suficient de mult încât să te agăți de un motiv pentru care să mă abandonezi, doar o altă încercare
nereușită… Iar eu simt că merg pe nisipuri mișcătoare oricum, și sunt îngrozit de posibilitatea de a te
pierde. Mă întreb ce ar fi mai bine, să păstrez această reflecție spre a o putea reciti mai târziu și medita pe
marginea ei, sau să o șterg pentru a fi sigur că nu va ajunge la tine, nici măcar din greșeală? Mă întreb
dacă chiar am reușit să te ating în cele mai ascunse colțuri ale tale, cum ai făcut tu cu mine, sau doar ți-am
mângâiat sufletul și personalitatea… Pentru că am senzația că nu însemn chiar mare lucru, dacă te poți
debarasa de mine cu atâta ușurință. Iar dacă nu însemn mare lucru, nu pot să nu mă întreb cât va dura
până voi fi doar un nume, cum sunt alții acum. Ah da, nu sunt doar nume, sunt amintiri frumoase fiecare
în parte, asta mă va face pe mine o altă amintire frumoasă. Lucrul acesta nu mă încălzește cu nimic pe
termen lung și la final. Ești a mea sau doar reprezint o vacanță a egoului tău? Pentru că tu pentru mine ești
totul iar invers nu mai pot spune același lucru după ce mi-ai arătat ușa, nu o dată, ci de mai multe ori. Da,
ai avut motive… Și da, după aceea m-ai primit înapoi. Nu ști în final ce să cred… Cine sunt eu pentru
tine, în esență, dincolo de micile neînțelegeri și nemulțumiri? Eu pot spune că te vreau cu orice ar veni cu
tine, dar tu poți spune că mă vrei? Fără să mai atașezi toate acele detalii pe care mă strădui să le repar sau
să le elimin. Poate peste niște ani, când voi fi însurat cu tine și viețile noastre se vor fi împletit în una
singură, voi avea curajul să-ți dau să citești și partea asta… Sau poate și de aș vrea asta, nu va ajunge
niciodată la tine, fiind blocat peste tot, ca și alții. Deși în privința asta poți să stai liniștită, știu diferența
dintre perseverență și hărțuire, iar de la mine nu o să vezi așa ceva. Nu mă cobor la astfel de gesturi. Oare
dacă drumurile noastre se vor separa, va exista cândva în viitor un moment în care te vei gândi că dacă eu
nu te-am căutat la fel ca ceilalți, poate nu te-am iubit la fel de mult ca ceilalți?... Ți-ai alinta egoul în felul
acesta, ca să-ți găsești o liniște sufletească la întrebarea fără răspuns “dar dacă aș fi rămas totuși cu el,
oare?...”
Oare dacă mă străduiesc din răsputeri să te înec cu dragostea mea, să trimit în calea ta valuri
uriașe, fără sfârșit, din furtuna simțirilor mele, m-ai putea vedea mai mult decât pe alții?... Pentru că te
iubesc… dar câtă valoare au vorbele pe care le-ai mai auzit de miliarde de ori? Ai “fumat” de-astea de
prea multe ori ca să mai poată ajunge cu adevărat la tine sentimentele mele, deja ești imună. Ești imună în
cel mai trist fel, pentru că riști să lași să treacă pe lângă tine ceva adevărat de data asta, și poate nici nu vei
ști vreodată ce ar fi putut fi. Te încântă ce simți, dar nu e prima oară… De ce ar fi ultima? Iar eu din start
nu mă ridic în unele privințe la înălțimea unora care au eșuat deja.
Cred că cel mai bun lucru pe care îl pot vreodată face este să savurez la maximul absolut fiecare
clipă cu tine, indiferent că este față în față, la telefon, sau doar în scris, deoarece nu știu cu adevărat cât va
dura. Iar după aceea… oricum nimic nu mai contează. Mă simt ca un condamnat la moarte căruia i se
îndeplinește ultima dorință oricât de extravagantă ar fi. Tu știi cum curgi prin venele mele?... Cum trăiesc
prin tine și datorită ție? Cum fără tine sunt lipsit de sens, de logică, de direcție? Tu se pare că te poți lipsi
de mine, eu însă de ce să mă lipsesc? De viață?... Vreau să trăiesc, dar pentru asta am nevoie de tine, iar
stilul acesta de viață cu cuțitul despărțirii la gât nu este ce am căutat. Dar este de departe prea târziu să pot
face o diferență, am rămas fără opțiuni când m-am uitat în ochii tăi. Nici acum nu am plecat de acolo… Și
știu că nu voi pleca întreaga mea viață de acolo, iar asta sincer nu știu dacă ar trebui să mă bucure sau să
mă sperie. Cred că se întâmplă amândouă în același timp. Dar te iubesc… Și încă atât de mult… Dincolo
de granița speranței, sau cea a credinței, sau cea a răbdării, toate sunt depășite și insignifiante pe lângă
monstruozitatea dragostei în a căror umbră se găsesc. Și chiar și asa, oare ar însemna vreodată mai mult
decât cuvinte pentru tine?
În același timp, doar cuvinte sunt deajuns să te schimbi brusc, de multe ori sunt terorizat de ce ai
putea înțelege din ce spun eu, pentru că dacă vorbesc total deschis și fără să ascund nimic, cum vreau să
fiu cu tine, orice te poate face să te superi sau să-ți schimbi radical parerile, intențiile... Și este un cerc
vicios, pentru pe de o parte simt că cu tine pot face totul, ție îți pot spune orice, și pentru tine voi face
orice, în timp ce pe de altă parte mă strădui să-mi măsor cuvintele, să nu te deranjeze pe tine cu absolut
nimic. Cum aș putea să te iubesc cu toată ființa mea, fără granițe, dar fără să te ating cu nimic în același
timp? De la tine am învățat să-mi las în urmă trecutul, însă ce folos dacă nu mi-l lași și tu? Sunt lucruri pe
care ți le spun ca pe niște povești, privind relaxat în istoria mea, dar pe care tu le înțelegi de parcă ar fi
împotriva ta cumva, deși se întâmplau cândva demult, când nici nu știam că exiști și în afara sufletului
meu. Înțelegi cum mă zbat între a te iubi cum simt, total, complet și fără să conteze altceva, și a te iubi cât
îmi dai tu voie în timp ce merg pe o linie subțire atent să nu cad nici pe partea unde mă limitez în fața ta,
nici pe cealaltă parte unde sunt eu, dar te poți simți deranjată...

Și dacă... Atât de mulți de „dacă”, atât de inutili. Mă gândesc la tine și știu că și tu te gândești la
mine în timpul acesta, doar că nu în același fel. Nu mă aștept să mă ierți pentru greșeala mea, este o
pedeapsă pe care o merit pe deplin, însă ceva încă am curajul să-ți cer – nu amesteca greșeala mea finală
cu modul meu de a gândi și cuvintele mele. Am fost întotdeauna sincer și am spus ce am gândit. Și încă
gândesc așa, încă simt același lucru, chiar dacă asta nu mai contează pentru tine. Mi-aș dori să fie atât de
simplu să pot da cu buretele peste sentimentele mele. Și cu atât mai mult mi-aș dori să poți și tu face
același lucru, din ambele puncte de vedere, și bine și rău. Ar fi minunat să putem uita la comandă oameni
sau întâmplări, însă nu este atât de simplu. Mă întreb dacă cunoscând pe cineva care să-mi arate multă
afecțiune mi-aș putea vreodată la rândul meu amorți sentimentele mele care se duc de fapt într-o singură
direcție. Spre locul gol unde stăteai tu, încearcă în continuare, dar fără să reușească să mai ajungă la tine.
Până și aceste cuvinte, nu știu dacă vor fi și citite vreodată, cred că le-am scris mai mult pentru mine, de
parcă m-ar încălzi cu ceva.
Te rog, nu te mai gândi la mine și ieși cumva din mintea mea, ne-ar face bine la amândoi. Ți-am
șters numerele de telefon și deja am început să mă gândesc să te sun, am descoperit că mă pot uita la
ultimele numere apelate sau primite, și acum o să le șterg și pe acelea, cât încă mai am puterea să mă
abțin să te caut, prefer să nu le mai știu ca să fiu sigur. Ce bine ar fi fost să nu te fi cunoscut, ai fi trăit în
continuare doar cu un vis, însă ar fi fost mai frumos. Ce bine ar fi fost să nu fi simțit tot ce am simțit, ar fi
crescut misoginismul în mine în continuare și aș fi trăit fericit în ignoranță mai departe. Ce bine ar fi fost
dacă aș fi terminat de mult runda asta nereușită în joaca de-a viața și aș fi încercat din nou, de la zero.
Am învățat să mă detașez de mine și de gândurile mele, este drept, doar în parte, mai am mult de
exersat să-mi reușească perfect, însă mă scufund în tristețe, semn că nu o fac cum trebuie. Mi-am propus
să învăț să fiu fericit cu mine însumi, să fac o pereche perfectă cu mine, să îmi placă că nu mă vrea
nimeni, exact asta să îmi doresc și să fiu fericit că am din plin, să mă pierd în cărți, să trăiesc vieți fictive
de sute de pagini până când sordida mea viață reală s-ar încheia, însă măcar cu parfumul celorlalte vieți
trăite în universul minții mele.
Am o bibliotecă mare, o cameră mare, o fereastră mare și o viață mică fără importanță, o minte
captivă într-un corp, ar vrea să zboare fără opreliști în timp ce trage cu furie de lanțurile existenței. Și ard
pe dinăuntru, flacără fără sfârșit, inutilă și inofensivă. Aș vrea să-mi ucid mintea, gândurile, iar acum mi-
am amintit de Tolle, trebuie să-l aprofundez pe deplin, în el cred că stă salvarea mea. Introducerea lui
începe să-mi pară înspăimântător de familiară, iar singurul gând care mă liniștește este faptul că până la
urmă este doar introducerea, un început, nu un sfârșit. Am nevoie de una dintre aceste două variante, un
sfârșit sau un început. Nu știu care ar fi mai bun, dar le iubesc pe amândouă, care o vrea să vină este bine
primit.
Urăște-mă... Ai tot dreptul. Și eu mă urăsc, în mai multe feluri în același timp, datorită mie,
datorită ție și datorită sentimentului tău care se rescrie în mine la fel cum orice altă senzație frumoasă
făcea înainte. Nu crede în mine, se pare că nu ai în cine, dar să știi că dacă crezi în cuvintele mele nu te
înșeli. Știu că de acum înainte ești doar o imagine, un gând, însă pot purta conversații cu gândurile mele,
nu? Chiar dacă ele nu îmi răspund. Poate este mai bine așa, ce mi-ar răspunde gândul acesta dintre toate?
Numai durere. Mi-aș dori să pot lua asupra mea durerea asta, să o împletesc cu a mea și să le port cu
mândrie pe amândouă, singur. Singur dar bucuros că nu o porți tu. De-ar fi așa de simplu încât să rezolvi
ceva cu puterea voinței, ți-aș lua toate durerile și le-aș ține egoist doar pentru mine. Dar nu este. Iar
gândul acesta este doar un gând. Printre atâtea altele...

Mă simt atât de singur încât nici amintirile nu mai înseamnă ceva, parcă ar fi doar niște vise de
care nu sunt sigur că s-au întâmplat vreodată cu adevărat. Mă uit la cei din jurul meu cu câtă veselie și
energie își trăiesc viața, nemulțumiți de nimicuri, râzând de prostii, bucurându-se unii de alții, simt că nu
exist aici, sunt doar o fantomă ce se strecoară nevăzută printre ei, bucuros că pot trece neobservat și în
același timp strigând să știe cineva că sunt și eu aici... Nu mă aștept să fiu și înțeles, decât poate de cineva
care a trecut printr-o experiență asemănătoare. În plus, nu știu nici eu sigur dacă vreau să ies din starea
asta sau nu. Poate citind gândurile acestea unii s-ar întreba dacă nu cumva îmi place să-mi plâng de milă.
Adevărul este că pe de o parte simt că o singură persoană poate face cu adevărat o diferență, iar acea
persoană nu va veni niciodată cum mi-aș dori eu, ci poate doar cu o critică constructivă... Sau deloc. Pe de
altă parte, sunt în lumea mea acum, iar această lume oricât de urâtă ar fi, este a mea. Nu este acea lume
murdară în care trăiesc toți. Așa că, deși este urâtă, este reală într-un fel. Aici nu port măști și nu încerc să
par altfel sau altcineva, aici sunt eu. Îmi doresc enorm să învăț să-mi transform lumea, pentru că dacă aici
este unde mă simt eu și mă simt bine, măcar aș vrea să nu mă mai simt singur. Anume să mă bucur atât de
mult de solitudine încât să devină o parte din mine, o parte acceptată, nu una negată și alungată ca până
acum. Iar eu să fiu fericit cu mine în lumea mea... O lume în care nu există minciună, pentru că este o
singură persoană. O lume în care nu există suferință, pentru că mă pot ascunde precum un melc in
cochilia sa atunci când simt că lumea exterioară își îndreaptă cuțitele spre mine încă o dată. Cred că de
fapt nu am nevoie de cineva care să-mi arate cât de mult greșesc și care să încerce să mă împingă într-o
direcție mai bună, am nevoie de cineva care să știe să fie lângă mine în așa fel încât să-mi găsesc în ea
puterea de a-mi alege un drum. Iar dacă persoana aceea nu există, o să-mi fac singur cadou o oglindă...
Una spirituală, în care mă pot vedea singur cum mă uit în oglinda în care mă pot vedea singur cum mă uit
în oglinda în care... Iar singurătatea mea va fi inundată de un infinit de eu, care chiar dacă nici așa nu vor
putea înlocui o singură persoană, măcar mă vor ajuta să mă cunosc mai bine, eu cu mine, pe mine și
persoana mea. Poate oricine să mă judece, mă ascund în cochilia minții mele, nu în spatele unor scuturi ci
în spatele unor oglinzi care vor reflecta în orice direcție săgețile otrăvite ce îmi sunt destinate. Și nu îmi
voi face niciodată griji că se vor sparge, deoarece singura persoană care le poate sparge nu mai există în
lumea mea, oricât mi-aș dori eu să o regăsesc. Am rămas doar eu... Atât de singur în mijlocul unei
mulțimi fără număr de suflete. Este timpul să învăț să mă iubesc pe mine, și prin asta să fiu fericit singur.
Este timpul să învăț să mă respect pe mine, iar prin asta să nu mai dăruiesc gratuit bucăți din mine
persoanelor care nu merită sau cărora nu le pasă. Cred că este timpul să mă regăsesc.
Și totuși nu pot să nu mă gândesc... Chiar și când îmi va reuși cumva tot ce mi-am propus, știu
prea bine că un anumit gol nu îl voi putea niciodată umple sau ascunde. Voi fi un om atât de echilibrat, un
întreg atât de reușit, dar ce fac cu gaura asta prin care șuieră vântul în minunatul meu întreg?... Pentru o
parte din mine nu există piese de schimb, singurul lucru care s-ar potrivi perfect și ar repara această lipsă
este doar partea ce lipsește. Iar partea aceea nu mai există decât sub forma unei amintiri... Cam greu să
înveți să fii fericit și împlinit având o rană ce sângerează fără oprire. De multe ori am lăsat timpul să mai
adauge o cicatrice la colecția mea, dar de data asta simt că este diferit. O bucată mare din mine a fost
smulsă iar craterul rămas nu poate fi cârpit sau umplut, poate fi doar completat înapoi, iar asta știu din
start că nu se va întâmpla niciodată.
Unde mă duc?... Drumul ăsta pe care călătoresc eu nu duce nicăieri, doar se derulează monoton.
Se pare că cel mai bun lucru pe care îl pot sau voi putea face este să fac mai agreabilă lumea mea, pentru
că o lume a noastră nu există, iar partea din mine ce am pierdut-o este ceva definitiv, lucru cu care trebuie
să mă împac și să conviețuiesc. Dar cum?... Toate aceste gânduri ce se contrazic între ele... Ce a mai
rămas din mine? Cine sunt eu până la urmă? Care este drumul meu? Care este scopul meu? Pentru că de
multe ori simt nu numai că nu trăiesc, doar exist, dar pe deasupra că viața nu mai are ce să-mi ofere, am
gustat fructul pasiunii, m-am hrănit cu cealaltă jumătate a mea, mi-am ostoit setea cu oglinda sufletului
meu, am trăit din răsputeri, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, acum toate s-au dus, ce a mai rămas?
Când ai gustat din toate, le-ai cunoscut pe toate, de la adorație până la deznădejde, de la dragoste până la
disperare, de la întregire până la singurătatea cea mai cruntă, de la prietenia perfectă până la abandon și
mizerie, ce mai rămâne? Ce ar mai putea viața să-mi ofere? Cu ce ar mai putea să mă încânte? Toate
pălesc în autenticitatea trăirilor deja petrecute, iar nimic nou sau comparabil nu mai poate veni. Moartea
nu este o cerință a depresiei, ci o încercare a imortalizării frumosului autentic, înainte de a fi pătat sau
acoperit de imitații ieftine. Cred că ar fi un moment foarte bun ca această parte anume din mine să
“moară” și să fie “îngropată“ într-un cristal prin care să o pot admira oricând fără să o alterez vreodată, iar
orice va urma să fie altceva, nu o continuare nereușită. Ca să fac o alegorie la divinitate, consider că orice
ar veni după ar fi prin definiție o erezie. O erezie la divinitatea sinelui propriu, la integritatea definiției
proprie a cuvântului “bine”.
Ca o sumă a acestor gânduri, observ că sunt într-un impas, la o răscruce a existeței mele, una la
care nici o variantă nu pare acceptabilă, iar poziția este de asemenea imposibil de trăit ca o stare de fapt.
Ce va urma… Imposibil de spus. Mai bine? Mă îndoiesc. Cred că cea mai bună variantă la care pot cu
adevărat spera se numește “acceptabil”. Mai rămâne de aflat în ce direcție este…

De ți-aș spune, cât m-ai crede?... Îmi lipsești atât de mult, mi se întâmplă des să cad în reverie și să
trăiesc în altă lume atingerea ta, buzele tale, căldura ta, greutatea ta. Sunt tentat să îmi unesc brațele în
jurul tău, dar tu nu ești acolo... Și doare de fiecare dată, și de fiecare dată îmi spun să nu mai fac asta, însă
nu o fac voit. Se întâmplă, pur și simplu. Și de m-ai crede, la ce mi-ar folosi?... Îmi este greu să-ți explic
cum eu de fapt nu am renunțat la tine niciodată. Prezența ta în gânduri mă doare prin absența ta alături,
dar nu pot renunța la ea, este răul ce-mi face bine... Fără, nu mai am nimic. Nu că ar face o diferență
pentru tine, însă din sufletul meu nu poți să te extragi, nici eu nu te pot scoate nici de aș vrea. Te iubesc,
oriunde ai fi, și oricât de departe ai fi de mine. Te iubesc, și mă gândesc la tine mai mereu, am nevoie de
tine permanent, iar gândurile nu țin mereu de foame. Oare tu te gândești la mine?... Oare simți nevoia
mea? Oare mai însemn ceva pentru tine, mai simți ceva pentru mine? Spune-mi sincer, lasă inima să
vorbească peste rațiune, nu-ți dorești să fiu lângă tine, chiar și pentru o clipă, să te culci pe pieptul meu?
Mai bine nu-mi răspunde... Am destul amar în mine, nu-mi mai trebuie puțin în plus. Măcar pot să visez.
 Ești la pieptul meu, iar eu te țin în brațe cu inima și sufletul meu, ești învăluită în dragostea mea,
buzele mele îți ating tâmpla cu atâta dor strâns în tot timpul acesta, și pentru o clipă timpul stă în loc iar
eu mi-aș dori să nu se termine niciodată, te cuprind și mai strâns și adorm așa... Întregit. Fruntea mea se
odihnește acum pe pieptul tău, o mână îți ține țigara iar cealaltă se joacă absent în părul meu, pătura ne
ascunde pe amândoi în mare parte, iar eu mă bucur de căldura ta și mi-aș dori să fie așa întotdeauna.
Acum buzele mele îți descoperă spatele încet și fără grabă, urmărind fiecare curbă și linie a pielii în timp
ce palmele mele îți alintă ușor umerii, iar tu îmi zâmbești ușor cu ochii închiși... Ți-aș da și aș face orice
pentru tine, doar să te știu fericită, iar zâmbetul tău ar fi cea mai bună mulțumire sau răsplată. Și ce dacă
este doar în mintea mea? Poate în acele momente o extensie din mine se întinde și până la tine și poate
pentru o clipă, fără motiv, te simți iubită... poate nu știi de ce sau de cine, dar nu contează, mi-aș dori să
pot să-ți transmit mereu această parte din mine. De la orice distanță ai vrea tu...
Gândește-te uneori la mine... Întreaga mea dragoste este pentru tine și se adună în fiecare zi în
seiful inimii mele, care de mult timp o comprimă peste puterea lui. Uită-mi cuvintele, știu că nu înseamnă
mare lucru pentru tine, dar dă-ți voie să mă simți, deschide-te spre mine. Chiar și la distanță. În mintea
mea ești mereu cu mine...

Cum mă gândesc la tine atât de mult și atât de des și știu că unii te hărțuiesc căutându-te mereu,
mă întreb mereu dacă ai nevoie uneori de mine, să te caut, să vorbim, să mă simți lângă tine cumva, poate
îți găsești liniștea cumva în mine, pentru o clipă efemeră. La fel de bine cuget că poate și eu mă adaug la
lista aceea care nu te lasă în pace niciodată, și singurul lucru care mă face să mă îndoiesc este că îmi
răspunzi la telefon. Știu că nu o faci doar din politețe, nu ești genul acela de om, dacă nu ai vrea mi-ai
spune foarte concis asta, în caz că înțeleg mai greu.
Pentru că și eu, ca și tine, nu mă simt a aparține acestei lumi și acestor timpuri, îmi imaginez și
mi-ar plăcea să fii tu contesa iar eu valetul care te-a iubit mereu dar nu a îndrăznit niciodată să-ți spună, în
schimb a fost fericit să-ți fie în preajmă, mereu acolo când ai avut nevoie de ceva sau de el. Cred că dacă
aș locui în apropierea ta întradevăr te-aș căuta cu privirea în fiecare dimineață când pleci la servici, ca să
existe și un răsărit de soare al meu, aparte. Și aș dormi în fiecare noapte cu mâna pe telefon, de frică să nu
pierd chemarea ta, oricând ai avea tu nevoie de ceva sau de mine... Și în fiecare seară aș asculta muzică și
m-aș uita pe geam la stele, rătăcit în noapte, gândindu-mă oare ce faci tu acum... Oare te gândești și tu la
fel ca mine? Oare ești tristă? Fericită? Singură? Poate dormi cuminte cu părul răvășit pe pernă și mâinile
ascunse sub tine... Poate atingerea pijamalei cu căței îți amintește de altă atingere... Poate cineva te ține în
brațe iar tu zâmbești ușor în somn. Poate când ții tu perna în brațe înainte să adormi te gândești la cineva.
Poate cineva sunt eu... Poate m-ai ocoli trei străzi trei ani și din greșeală m-ai iubi trei clipe. Poate când te
vei împiedica și vei cădea voi fi deajuns de aproape încât măcar să cazi în brațele mele dacă nu vrei să
locuiești acolo.
Noaptea ar fi sinonimul tău, misterioasă, intangibilă, poezie și dramă în același timp. Iar eu în
fiecare seară când voi privi cerul și stelele te voi vedea pe tine și marea din ochii tăi... Și poate orizontul
unde se întâlnesc cerul și marea există, chiar dacă nimeni nu a ajuns la el. Eu indiferent că navighez sau
zbor, voi merge mereu spre el, iar când viața mea se va sfârși voi fi fericit pentru călătoria făcută, chiar
dacă nu l-am atins. În sufletul și mintea mea am fost cu tine de miliarde de ori, și cu fiecare clipă ce trece
se mai adaugă un loc sau o poveste... Pentru că te visez zi și noapte, iar din visul acesta nu vreau să mă
trezesc vreodată înapoi la o viață alb-negru. Poate în vreo seară când te vei uita și tu într-o doară pe geam
la stele, cine știe?, mă vei vedea pe mine cum te veghez cu toată dragostea mea...
Poate inima ta este un lacăt ce cheia inimii mele nu îl poate descuia de tot. Sau poate că este un
lacăt dublu, iar tu ai uitat să-l descui ca să se și deschidă. Până la urmă, poate cheia mea nu este la nici un
lacăt și este doar decorativă. Oricum ar fi, vreau să știi că eu sunt aici. Dacă vreodată vei dori să mă cauți
să știi că mă vei găsi, cu certitudine. Nu plec nicăieri.
Lasă-mi să găsesc divinitatea în tine, dă-mi liniștea și pacea, oprește furtuna din mine, ajută-mă să
fiu mai mult, mai bun. Iar eu îți voi da o cafea în fiecare dimineață și câte Deco vrei tu în cursul zilei,
împreună cu toată dragostea, grija și căldura mea.
Ascult „Jardin d’hiver” și rătăcesc cu gândul undeva foarte departe, unde îmi ești alături și îmi
zâmbești în timp ce mă uit în ochii tăi fără să mă mai satur... Mă uit la sufletul tău, direct prin ochii tăi
frumoși, mă uit ca într-o oglindă.
Ce faci suflete?... Plângi? Râzi? Te simți singură? Ai nevoie de ceva? Ai nevoie de cineva?...
Poate uneori te simți teribil de singură, ca și mine. Poate uneori ți-e frică de ceva, de cineva, poate doar de
patru pereți reci ce te înconjoară. Poate uneori ai nevoie de ceva. Și dacă m-ai chema numai să-ți împarți
durerile cu mine, tot m-aș bucura să vin. M-aș bucura și doar să știu că-ți dau un oarecare comfort psihic
știindu-mă mereu aproape, la un telefon și zece minute distanță.
Ce ciudat, după ce mi-am dorit atâtea de-a lungul timpului, acum să-mi doresc orice ți-ai dori tu...
De când te-am cunoscut trăiesc într-o lume stranie și nouă, în care pășesc cu grijă, atent să nu stric, să nu
sparg ceva, să nu mă lovesc și să mă doară. Însă simt că am ajuns acasă. Poate întradevăr nu-mi acord mie
însumi destulă dragoste și respect, însă cu tine simt că tot ce-ți dau îmi dau mie însumi, iubindu-te pe tine
mă iubesc pe mine, dăruindu-ți ceva îmi dăruiesc mie, pentru că ce simți tu vine înapoi în mine ca un
ecou, iar eu sunt un vânător ce aleargă prin jungla sentimentelor tale după un zâmbet eluziv ce se ascunde
foarte bine... Și caut și tot caut inima ta unde vreau să înnoptez și să adorm ascultând-o. Iar respectându-te
pe tine nu pot spune că mă respect pe mine, dar învăț să o fac pentru că atunci când îți recunosc o calitate
îmi ridic de fiecare dată cerințele pe care le am de la mine însumi.
Știi, mi-am dorit enorm să fiu iubit. Mereu mi-am dorit asta, cu disperare. Acum mi se pare atât de
ciudat să consider că nu mai contează dacă sunt sau nu, tot ce contează ești tu și ce simți tu. Iar asta se
reflectă în mine de fiecare dată, ce simți tu simt și eu. Și în atât de multe feluri...

Ești atât de departe... La mii de kilometri distanță. Iar când alerg spre tine până mă prăbușesc, în
mod curios te văd și mai departe. Cât de egoist sună să spun că te caut ca să mă găsesc pe mine?... Acolo
sunt eu de fapt, iar aici este doar un ambalaj gol. În tine mă regăsesc, în ochii tăi mă văd, iar în sufletul
tău trăiesc. Cât de ciudat!... Să încerci să protejezi pe cineva, să ai atâta grijă, să fii atât de preocupat, de
parcă te-ai privi pe tine însuți din afară, de parcă ce se întâmplă cu cealaltă persoană ți se întâmplă ție, de
parcă o durere a acelei persoane strigă în tine însuți și te arde tot pe tine, de parcă bucuriile celeilalte
persoane sunt tot ce îți dorești. Dacă cealaltă persoană ar muri, tu ai fi cel ce moare, firește. Iar dacă ai
spune că tu nu contezi, ar fi o minciună! Contezi! Contezi cât se poate de mult! Asta și faci acum, ai grijă
de tine, uite – acolo ești, în cealaltă persoană...
Iar lacrimile tale sunt de fapt lacrimile mele. Adică nu știu, ale mele sunt ale tale, sau?... Cine sunt
eu și cine ești tu, până la urmă? Sau eu sunt spiritul tău iar tu ești forma mea materială?... Pentru că uneori
simt că nu exist, ci doar tu, iar eu sunt conștiința ta, pentru că tu ești eu. Tot ce fac este într-un fel legat de
tine. Dacă aș veni în orașul tău, aș veni la tine. Dacă nu aș veni, mi-aș lua mașină, să pot veni cândva sau
oricând ar fi nevoie. Dacă nu-mi iau mașină să pot veni, mi se pare firesc să îmi îndrept energia în direcția
ta, în folosul tău. Știi câtă importanță are pentru mine să mergi tu la mare? Vreau să fiu fericit! Iar asta
simt dacă ești tu. Mi se pare de neconceput să nu mergi la mare vara asta, este nedrept față de mine.
Vreau să știu că zâmbești, că ești acolo unde trebuie să fii, că te simți împlinită, liniștită... Vreau să știu
toate lucrurile astea ca să le pot gusta și eu. Le vreau pentru tine ca să le am eu. Acum înțelegi cum mă
găsesc în tine?...
Chiar dacă nu pot fi lângă tine, chiar dacă nu pot fi împreună. Chiar dacă nu pot fi măcar acolo să
văd cu ochii mei și să aud cu urechile mele. Dar voi ȘTI. Pentru că prin tine voi fi și eu acolo, în altă
formă și în alt fel. La fel cum unghia ta ruptă m-a durut pe mine, la fel cum muncile pe care le faci m-au
revoltat pe mine, la fel cum sentimentul tău de singurătate mi-a adus lacrimi mie... Poate tu nu ai știut
toate lucrurile astea. Poate te îndoiești de ele, dar nu contează asta pentru mine. Pe mine mă interesează
să-ți fie bine, iar în timpul acesta și după poți să te îndoiești de orice vrei tu, eu voi fi împăcat știind că
ești ok.
Toate lucrurile acestea pe care le simt legat de tine sunt un paradox în mine. Mi se par mai mult
decât firești și normale, necesare în privința ta, iar în același timp nu înțeleg câtuși de puțin ce se întâmplă
cu mine, în mine. Și ca o culme a ciudățeniei, nu mă deranjează! Ba chiar dacă aș putea să-ți dau energia
mea vitală, să te completez, să îți dau ani de trăit, sănătate în plus, să mut dragostea din mine în tine,
puterea mea în mâinile tale, aș face-o. Oricum de multe ori mă simt atât de... Măcar aș ști că te-aș umple
pe tine. Aș trăi prin tine, într-un fel. Ba chiar ar fi cel mai frumos fel în care aș putea trăi vreodată. Cu
siguranță nu ți-aș mai simți lipsa, iar căldura ta ar fi căldura mea, aș trăi în ea, m-ar învălui în permanență,
m-aș uita afară din minunatul meu cuib prin ochii tăi, ți-aș asculta mereu inima cum bate lipit de ea, iar
dacă vreodată ai fi tristă, ți-aș lua-o în brațe și aș iubi-o încât să uite tot ce a supărat-o vreodată... Și cred
că niciodată nu te-ai mai putea întreba sau îndoi despre nimic în privința mea, pentru că ai simți direct ce
simt eu, iar asta nu ai putea vreodată contrazice în nici un fel.
Greșesc în multe feluri... Sunt un împiedicat. Dar când te iubesc pe tine știu sigur că așa e firește și
că altfel e de neconceput. Indiferent cât de departe sunt silit să fiu, indiferent cât de mult crezi ce-ți spun,
indiferent de câte ori poate ai mai auzit asta, indiferent că poate peste niște ani tu mă vei fi uitat... Și
indiferent în ce direcție o să o ia viața mea din o mulțime de puncte de vedere, într-o privință știu că am
ajuns la capăt, am trecut linia de sosire. Chiar de nu iau nici un premiu, nici nu voi alerga iarași în altă
direcție, am ajuns exact unde am vrut, am găsit ce am căutat, aici mă opresc. Chiar dacă tot singur
rămân... Aici este un ambalaj gol, eu trăiesc de fapt în altă parte. În altcineva. În tine.

Eu stau liniștit pe pat, împăcat cu mine, cu viața, iar zâmbetul meu este adevărat, nu fabricat. Te
privesc cu sufletul deschis larg în fața ta cum vii și îți așezi cuminte capul pe pieptul meu, o mână trece
peste mine și mă ia în stăpânire, și uite așa ușor îmi adormi în brațe, iar eu trag pătura ușor peste umerii
tăi, atent să nu te trezesc.
Nici nu aș fi vrut să fiu în altă parte, nici cu altcineva, nici nu aș fi vrut să aparțin altcuiva, sunt
exact unde mi-am dorit să fiu, și nimic nu poate fi mai prețios decât clipa pe care o trăiesc, o clipă pe care
vreau să o repet într-o buclă infinită până îmi voi încheia conturile cu lumea asta. Lumea asta... Oricât ar
fi de rea, eu sunt fericit, mai bogat cu ce am decât cel mai bogat om de pe pământ, fără să-mi mai doresc
altceva decât să fie așa mereu, cum este acum.
Dacă tu poți zâmbi, iar eu te pot face să fii fericită mereu, nu am cum să fiu altfel decât fericit și
eu, pentru că tu ești comoara și sufletul meu, în tine stă puterea mea. Cea mai mare frică a mea este că
această clipă se poate și termina, iar din cauza asta încerc să mă dărui tot și să o trăiesc la maxim, să nu
pierd nimic din ea, nici măcar o frântură minusculă. Chiar mi-aș dori ca atunci când această clipă se va
termina vreodată, la fel să se întâmple și cu mine, deoarece fără tine nu însemn nimic.
Nu contează acum, ești în brațele mele, dormi pe pieptul meu iar asta este tot ce contează. Mă
doare puțin un umăr, nu știu de ce stau în poziția asta, dar nu contează, nu vreau să mă mișc și să te
trezesc. Vreau doar să trăim veșnic și să îmi dormi pe piept încă vreo câteva mii de ani și vreo câteva
miliarde de nopți. Și în caz că te întrebi de ce într-o viață fără sfârșit aș dori asta doar o sumă de nopți,
este pentru că după aia vreau să facem schimb, iar eu să-ți ascult cântecul inimii până mă rătăcesc în
visele nopții.
Dar totul este doar în mintea mea, stau comod în pat, între patru corpuri de bibliotecă și un birou.
Singur. Atât de singur...

Mă simt atât de obosit... Într-un fel, chiar uzat. Este unul dintre acele momente în care mă întreb
care este rostul acestei lupte. Obosit, uzat, fără sens. Inutil... Dragostea este mult mai complexă decât era
în mintea mea, iar experiențele mele îmi spun direct acum, nu îmi mai bat apropouri – “Ce nu ai înțeles?
De câte ori trebuie să ți se explice? Jocul acesta nu este pentru tine, este pentru cunoscători. Încearcă șah,
origami, pianul, stiloul, sunt atâtea de unde să alegi și în care să te regăsești, însă clar nu aici.” Îmi doresc
să fi fost dus de mic la o mănăstire budistă unde să învăț să-mi trăiesc viața într-un fel simplu și limitat,
dar împăcat cu mine și cu universul, decât în zeci de feluri complicate și inutile. Genul de loc unde
dragostea ar fi fost doar pentru natură, pentru semeni și pentru viață. Izolat în natură, condamnat să mă
bucur de viață, iar restul omenirii pot să se întâlnească, să se atragă, să se despartă, să plângă, să râdă, să
se răzbune, să ucidă, să fure, să mintă - lucruri pe care eu nu le-aș ști niciodată, seren și imperturbabil în
lumea mea simplă dar curată.
Acum însă e un pic cam târziu pentru așa ceva, am gustat fructul interzis iar acum plătesc scump.
Plătesc prin nopțile fără somn în care stau pe întuneric pierdut undeva foarte departe, prin lacrimile ce
pleacă uneori fără să întrebe, prin muzica ce o aud chiar și când e liniște deplină, prin pereții ce se strâng
în jurul meu, prin perna rece, prin semnificația cafelei de dimineață, prin aceste clipe în care mă simt
obosit și uzat, prin atât de multe lucruri încât nu le pot reține.
Și de atât de multe ori mă întreb… Oare ea?... Măcar din când în când? Așa, un pic? Poate acum?
Poate mai devreme… Poate nu… Oare a avut vreodată așa o dorință nebună să mă caute și să-mi spună că
mă iubește? Așa, fără motiv, doar să-și ia singură o piatră de pe inimă. Oare a simțit vreodată nevoia să se
urce în tren și să vină la mine, să mă ia în brațe fără să-mi spună nimic și să nu-mi dea drumul câteva ore?
Ar putea apoi să plece cum a venit, fără să spună o vorbă, mi-ar fi spus deja atât de mult fără măcar să
deschidă gura… S-o fi gândit vreodată seara singură cu eu lipsesc de lângă ea? Nu că lipsește cineva, sau
că are nevoie de cineva, ci de mine. Eu m-am gândit la toate astea de nenumărate ori.
 Doar câteva ore… Fără nici un cuvânt pare a dura mai mult… Se pot întâmpla vieți întregi în acele
câteva ore care au trecut precum câteva secunde… Poate câteva ore este prea mult, deși nici câteva vieți
nu ar fi deajuns, dar măcar cinci minute. Cinci minute în care să-mi amintesc iar de ce trăiesc. Minute în
care totul să capete sens și direcție.
Ce este mai rău? Să nu cunoști niciodată aceste valențe ale dragostei și să trăiești senin și simplu,
sau să le cunoști și să urli după ele în interior, pentru totdeauna? Sunt o persoană atât de distrată și uitucă,
de ce nu pot să uit și partea asta?
Mă simt atât de obosit…

De multe ori îmi găsesc liniștea interioară eliberându-mi în scris sentimentele. De data aceasta nu
reușesc să simt același lucru. Însă liniștea interioară este deja prezentă într-o anumită măsură. Găsesc greu
să pot descrie multitudinea de senzații care se derulează în conștiința mea, însă deasupra lor stă
sentimentul că în mine s-a produs un foarte mare dezechilibru, iar acest lucru poate fi reparat începând
obligatoriu cu regăsirea mea, nu cu altceva. Iar regăsirea aceasta stă în mod straniu în singurătate, exact
acea singurătate pe care o urăsc și care uneori apasă fără milă pe umerii mei.
Singurătatea este grea... Dar uneori este necesară. Îmi amintesc momentele mele de singurătate...
Atât de urâte și triste, însă credincioase. Iar eu știam cine sunt atunci. Și mai știam și exact unde mă aflu.
Iar în lumea mea tristă și urâtă eram rege și stăpân fără drept de apel peste tot. Acum?... Ce a mai rămas
din mine? Cred că a sosit timpul să îmi caut iar partenera mea credincioasă, singurătatea.
Ți se pare trist ce gândesc și ce spun? Mi se pare trist să depinzi de cineva care să stăpânească fără
efort peste simțirile tale, peste viața ta interioară. Mi se pare trist să arzi flacăra vieții tale fără să te
încălzești. La fel cum mi se pare trist să alegi să te învârți în jurul unui soare străin, la care dacă te apropii
prea mult doar cenușa va mai fi amintirea ta, iar dacă te depărtezi prea mult vei rămâne doar o piatră rece
și fără viață. Înainte de toate, de când trebuie neapărat să fii tu un satelit în jurul cuiva? Mi se pare trist să
confunzi o formă de sclavie spirituală voluntară cu eforturile pentru dovedirea sentimentelor. Da, este
adevărat că faptele și nu vorbele vorbesc cel mai bine, însă de asemeni mai este adevărat și că dacă
dragostea este adevărată vine de la sine, nu presupune vagoane de lemne de pus pe foc și un salahor
neobosit.
Mă vrei?... Întinde mâna spre mâna mea întinsă. Vrei să fii lângă mine? Vino în întâmpinarea mea,
nu doar te uita. Însemn ceva pentru tine? Nu uita să te faci înțeleasă, nici eu nu uit asta niciodată.
Cântecul meu este și cântecul tău? Atunci hai să-l cântăm împreună, nu doar eu! Dragostea este o lamă cu
două tăișuri, o stradă cu două sensuri, o legătură între două persoane. Nimeni nu se învârte în jurul
nimănui, este un dans unde sincronizarea este farmecul.
Așa că nu este nimic trist aici. Tocmai am început să-mi reamintesc cine sunt. Iar acum există
două variante, ambele bune în esență. Singurătatea unde mă regăsesc ori cineva anume care să aibă grijă
să nu ajung acolo. Aceasta din urmă vine cu clauze... De data aceasta cuvintele nu mă vor mai opri, doar
două brațe deschise îmi vor schimba direcția. Iar pentru că asta nu se va întâmpla, credincioasa
singurătate îmi va deschide ochii.
Nu am nimic de demonstrat și de dovedit nimănui decât mie. Nu mă silește nimeni și nimic să lupt
pentru ceva sau cineva decât pentru mine însumi. Trebuie să-mi aduc aminte care este direcția mea
proprie și întradevăr să mă iert pentru greșelile făcute ca să pot trece mai departe. Oamenii vin și se duc,
cine vrea să rămână face ceva în privința asta. Lucrurile de asemenea vin și se duc, viața în sine vine și se
duce, iar dacă stau doar să o privesc și să mă hrănesc cu amintiri înseamnă că trăiesc oriunde dar nu în
prezent.
Dragostea... Este ceva adevărat doar când se rotește într-un cerc armonios, se duce și se întoarce
fără să se oprească vreodată. Atunci când are o singură direcție, este doar o iluzie... Tu, jumătate a
sufletului meu, ești adevărată sau doar o iluzie?... Această întrebare nu trebuia să se întâmple niciodată.
Chiar dacă vocea ta este raza de soare care mă încălzește de fiecare dată iar atingerea ta este motivul
existenței mele, chiar dacă gândurile tale sunt o extensie a gândurilor mele și invers, chiar dacă ne
întâlnim în parfumul de liliac și iubim împreună albastrul cerului și mării, iar linia orizontului semnifică
un sărut fără sfârșit pentru noi, întrebarea există... Iar eu îi voi găsi răspunsul, fie că va fi în singurătate ori
în brațele tale. Jumătățile de măsură omoară un om pe dinăuntru, iar viața mea este departe de a se sfârși.
Îmi este dor de ploaie cum îți este ție de mare. Vreau să mă învăluie iar, iar lacrimile cerului să se
împletească cu ale mele în timp ce îmi spală sufletul de toate mizeriile adunate cu trecerea timpului. Iar
când ploaia se va opri, zâmbetul meu să fie însoțit de razele soarelui care a răsărit și pe strada mea, pentru
că dacă nu mai există un drum pentru mine, îmi voi construi eu însumi unul.
Da, până la urmă mă pot iubi și pe mine. Asta presupune să nu alerg spre cineva ci să merg, să nu
depind sufletește de cineva, ci doar să am nevoie. Să fiu și iubit, nu doar să iubesc. “Dragostea adevărată
este dezinteresată.” – ce copilărie! Dragostea mamei este singura care se potrivește acestei descrieri. Eu
am un interes! Îmi dărui dragostea mea urmărind să primesc înapoi dragostea ta, acesta este interesul
meu! Dacă dărui fără să primesc, undeva, cândva, va seca. Nu dragostea este eternă, ci melancolia amară
a unui sentiment neîmpărtășit. Restul sunt basme frumoase menite să rezoneze cu sentimentele înalte ale
unor oameni. Dragostea poate fi eternă… Însă când este împărtășită, dăruită înapoi fără limite și
necontabilizată. Nu există dragoste cu împrumut și nici dragoste cu măsură. Unii confundă pasiunea sau
atracția cu dragostea… Umanitatea a progresat atât de mult încât a regresat. Simțurile animalice se pare
că ironizează delicat progresul tehnologic și intelectual. Cred că Icar a zburat încă o dată prea aproape de
soare… Dragostea în sine este ceva mult mai complex, dincolo de estetică sau instincte. Iar ce descriu eu
în acest moment ca fiind dragoste, pentru cealaltă persoană începe să pară mai repede un joc drăguț. Și
astfel s-a născut întrebarea ce nu trebuia să se întâmple niciodată.
Se pare că nu ne potrivim doar prin numărul uimitor de mare de similitudini, ci și complementar.
Eu simt prea mult și îmi orbește gândirea în timp ce tu gândești prea mult și îți orbește simțirile… Îți dai
seama ce pereche perfectă am putea face? Păcat că este doar o posibilitate și nu o certitudine.

Uneori mă simt precum o pasăre ce încearcă să zboare cu o aripă frântă. Iar fiecare moment în care
pleoapele mele se întâlnesc iar ochii mei se închid vine cu o încărcătură aparte. Înainte să se deschidă
iarăși multe se întâmplă în spatele lor... Probabil pentru mulți pare imposibil de înțeles câte se întâmplă în
spatele pleoapelor închise într-o frântură dintr-o secundă, dar sunt destui oameni care vor zâmbi fără să
spună nimic la gândul acesta. Pentru că ei știu. Știu prea bine... Oare câte lumi se vor fi născut și vor fi
murit în acele minuscule clipe din spatele pleoapelor închise?... Mă uit uneori în ochii unor persoane și
încerc atâtea senzații! Unii sunt impenetrabili, privirea este încuiată cu multe lacăte ale sufletului, la alții
poți privi până în adâncul sufletului lor. Unii sunt lipsiți de expresie și conținut, alții varsă valuri fără
sfârșit de emoții și sentimente.
Iar eu în timpul acesta încerc să zbor, dar cu o aripă frântă... Nu este simplu deloc. Nu este simplu
nici să numești zbor târâtul în praf, nici să numești direcție învârtitul în cerc. Totuși perseverez, refuzând
cu încăpățânare să recunosc că nu se poate. Nu acum, cel puțin. Încă mai pot mișca, ce dacă nu mult și
nici unde, dar o fac, pentru că pot și pentru că vreau. Precum un bondar legat cu ață de un copil, nu am
unde să mă duc, dar uite ce frumos zbor!...
Ce este această iluzie a puterii și libertății? Un motiv pentru care să trăim în continuare? Un studiu
la lada cu nisip al lui Dumnezeu? Lumea este plină de ironii și de sarcasm, dar cea mai mare ironie
rămâne pe departe aceea a camerelor goale și a coridoarelor lungi. Acolo ecoul este un glas al sufletului,
un strigăt îndepărtat al inimii din spatele zidurilor clădite în jurul ei.
Poate moartea chiar este începutul unui vis fără sfârșit, însă eu aș vrea să-l visez viu, chiar dacă nu
pot să-l trăiesc. Ce dilemă!... După ce ai gustat cea mai fină aromă și ai devorat cel mai savuros fruct, ce
ar putea să-ți ofere viața mai mult încât să fie în stare să acopere... ceva deja maxim? Practic orice ar veni
după ar fi ceva care ar întina perfecțiunea deja cunoscută. Iar moartea nu ar fi ceva rău, ci ar fi
imortalizarea idealului, ultimul gust ar fi cel mai bun, altele nu l-ar mai strica acoperindu-l.

Sufletul este o poezie, ale cărei versuri sunt precum valurile oceanului, uneori se sparg furioase
când întâlnesc țărmul, alteori îl sărută cu delicatețe, îl mângâie și îl alintă înainte să se retragă ușor ca să-i
facă loc. Sufletul este o poezie, ale cărei versuri uneori plâng și dor până la ultima picătură sau clipă,
alteori sunt pline și dau pe dinafară de împlinire și bucurie. Sufletul este o poezie...
Sufletul este o cafea, ai nevoie de el ca să-ți începi ziua și cu el îți cumperi încă puțină viață care
să te împingă înainte încă o dată. Sufletul este o cafea, ai nevoie de amar ca să știi să apreciezi dulcele, la
fel cum ai nevoie de dulce ca să-ți uiți amarul. Sufletul este o cafea...
 Sufletul este un cântec, cu el poți să plângi și să lași să curgă din tine lucrurile acelea pe care nu le
poți numi însă le simți cu toată puterea și care te apasă din ce în ce încât te întrebi cât mai poți duce.
Sufletul este un cântec, cu el poți să strigi până nu mai ai glas, să zbori ținându-te de el, să-ți traduci
forma ta brută prin el, fără înflorituri sau perdele. Sufletul este un cântec...
Sufletul este dragoste, prin el poți să uzi cu lacrimile tale cea mai frumoasă floare și să te rogi să
crească ascunsă acolo în tine. Sufletul este dragoste, căldura lui nu te lasă să uiți în brațele cui ai pășit în
lumea asta și sprijinit de cine ai devenit tu. Sufletul este dragoste...
Sufletul este o culoare, poate fi superb și dacă este negru, chiar dacă nu toți sunt în stare să
înțeleagă asta sau nu au trăit destul încât să-și poată traduce ce văd. Sufletul este o culoare, iar oamenii
poartă în ei mai multe culori decât cunosc, uneori nu sunt în stare multă vreme să-și recunoască propria
lor culoare și o viață întreagă o acoperă cu straturi după straturi ale altor culori, în care nu se regăsesc.
Sufletul este o culoare...
Caut un suflet pe care îl știu prea bine, deși aici și acum nu-l cunosc, este ca și cum a existat
dintotdeauna în memoria mea, cu care am împărțit nenumărate vieți, iar acum mi se pare mai mult decât
nedrept să nu fie lângă mine. Cineva care nu știu cum arată sau cum se numește, însă-i știu versurile,
gustul, culoarea și mai știu că mă caută pe mine, chiar dacă nu mă cunoaște, știe doar că exist, simte asta,
așa a simțit mereu, dinainte chiar să înțeleagă ce se întâmplă.
Nu știu când sau dacă îl voi găsi în viața asta, poate în următoarea. Știu doar că atunci când ne
vom întâlni timpul nu va mai exista, deoarece nemurirea nu se referă cum crede lumea la o durată fără
sfârșit, ci la ceva ce există dincolo de granițele informației sau de tiparele timpului. Iar eu știu că există
cineva care-mi va clădi cu sufletul său o treaptă care să mă înalțe, și care va găsi în sufletul meu acea
treaptă pe care să se sprijine în urcarea sa. Împreună vom urca o scară fără sfârșit, nu către Rai cum ar
crede alții, ci care va fi însăși Raiul nostru personal, pentru că Raiul și Iadul nu sunt în afara vieții cum
cred oamenii, ci este exact invers, doar în neființă nu mai există, deoarece le purtăm în noi în fiecare zi a
existenței noastre, fără să realizăm în timp ce rătăcim în căutarea lor că au fost aici tot timpul, iar ce
căutam noi de fapt sunt cheile cu care să le încuiem sau să le descuiem.
Eu, în căutarea mea, nu știu cum, dar m-am rătăcit de sufletul meu de câteva ori... Poate pentru că
nu am găsit partea aceea din el pe care o caut. Sau poate că de fapt nici nu îl am până nu voi găsi cealaltă
persoană care îl caută de asemenea pe al ei. Până la urmă, poate este un singur suflet, și amândoi îl vom
simți doar împreună. Complet.

Uneori mă întreb în ce mai cred. Nu dacă mai cred în ceva, ci din câte erau, ce a mai rămas. Nu există
posibilitatea să nu mai cred în nimic, ar însemna să nu mai trăiesc, ceva mă motivează și mă împinge înainte, dar ce?
Oare mai cred în mine? Dintre toți, de mine sunt cel mai dezamăgit, însă probabil în adâncul meu nu mă consider chiar
pierdut de tot și încerc să repar și să înlocuiesc bucăți din mine cu speranța că după un timp mă voi autoevalua ca fiind
un minimum ce poate fi considerat satisfăcator. Oare mai cred în cineva? Nu cred nici măcar în mine însumi, darămite în
altcineva. Atunci când crezi în cineva și îți deschizi porțile în fața acelui cineva este ca și cum i-ai face cadou armele cu
care să te lovească. Și probabil îmi place, pentru că deși conștientizez, continui să o fac. Oare mai cred într-un sistem de
valori? Întrebarea aceasta este una retorică, având în vedere lumea zdruncinată în care trăim. Îmi vine în minte un citat
din Eckhart Tolle - "Dacă te-ai naște într-un spital de nebuni, nu ai avea de unde să știi că toti cei de acolo sunt nebuni.
Ai lua nebunia drept normalitate. Aceasta este starea actuală a umanității. " Aceste lucruri fiind spuse, găsesc a fi un
exercițiu al intelectului foarte costisitor moral să poți susține aroganța de a avea un propriu sistem de valori, deajuns de
justificat încât să și crezi în el, nu doar să îl ai expus în ramă pe un perete al sălii de trofee a egoului tău.
Așadar, despicat firul în patru pe tema aceasta - prietenie? Prietenie... Nu comentez. Onoare? Cred că a rămas
doar un concept, prea puțini mai știu cu adevărat ce înseamnă, zgîrie puțin din poleiala de deasupra și se afișează cu ea ca
și cum ar fi un întreg cu început, conținut și capăt, cu granițe bine definite, nu pierdute în ceața convenabilă a
oportunității de moment. Dragoste? Cum aș mai putea crede în ceva ce m-a rănit cel mai rău și cel mai des? Acum
cinismul mi se pare ceva frumos și mai mult decât util, anume necesar.
Oare lucrurile astea nu mă fac ipocrit? Pentru că le-am spus citindu-le și în mine însumi în același timp, sub
forma prieteniei de conveniență, onoarei maleabile și a atracției deghizată în dragoste. Măcar eu am puterea să recunosc,
și o dată cu asta sunt și pregătit să fiu criticat, pe merit. Însă aș dori cel fără de păcat să arunce primul piatra. Da, mi-aș
dori prieteni cum mă strădui eu să le fiu altora, și da, mi-as dori tăria să-mi trasez granițe atât de solide și bine păzite ale
onoarei încât să nu fie niciodată trecute sau modificate, și da, mi-aș dori acea persoană pe care să o iubesc justificat cu
fiecare suflare și fiecare por al meu, pentru totdeauna, definitiv și irevocabil.
Păcat că nu cred în perfecțiune... Și nu pot să nu mă întreb ce caut în definitiv, o perfecțiune care nu există, sau o
imperfecțiune perfectă pentru imperfecțiunea mea? Pentru că paradoxal sunt foarte pretențios dar mă și mulțumesc cu
prea puțin, iar filozofia asta de viață este foarte defectuoasă, rezultatele ei nu ar trebui să mă surprindă niciodată, pentru
că nu sunt de vină cei ale căror fapte mi-o demonstrează, ci sunt de vină eu, cel care a fost suficient de inteligent să
anticipeze însă a continuat. Este ca și cum ai arunca o găleată de apă în sus, apoi te-ai supăra că te-ai udat.
Astfel mă întreb în ce mai cred...
Tot Eckhart Tolle te învață să te iubești așa cum esti, însă cum pot face asta atâta timp cât nu reușesc moral să
găsesc ce a mai rămas din mine?

De ai ști cum îmi lipsești,

Ades eu mă gîndesc la tine,
Un pic din mine-ți aparține
Și mă întreb de mă citești...

Ce-aș câștiga de te-aș minți?

Aproape poate niciodată
Nu voi putea să-ți stau măi fată,
Mai mult decât versuri cuminți.

Chiar dacă rar prin a ta minte

De mine te împiedici,
Mereu aici voi fi, cuminte,
Sprijinul tău să te ridici.

Iar dacă pentru tine poate

Nu e mai mult de-o poezie
Cuvinte frumoase, dar deșarte –
Ascunsă-n mine-i simfonie.
 Nu știu de ce ești iarăși tristă,
Și nici nu-mi pasă a cui e vina,
Să știi că cineva există
De-ți cântă numele-n surdină

Cred că frumusețea unui om stă în curățenia unui zâmbet născut nu din ceva amuzant ci din
primenirea sufletului. Trăim într-un timp unde “te iubesc” și-a pierdut semnificația, poate și cine citește
asta acum se grăbește să-mi judece cuvintele, pare atât de simplu, toată lumea știe! Dragostea este de fapt
o puritate a simțirilor, necondiționată și nemăsurabilă, nu depinde de diferența de sex pentru că în esență
nu are aproape nici o conexiune cu sexul, indiferent de abordarea semnificației cuvântului. În caz că a
sunat prea alambicat – mă refeream la faptul că nu are nici o legătură nici cu faptul că cealaltă persoană
este de sex opus sau nu, nici cu actul sexual în sine, acest ultim aspect deja fiind un cu totul alt subiect.
Astfel, să iubești pe cineva are mult mai multe valențe decât atracția față de o persoană de celălalt sex,
fizică, spirituală sau ambele. Poți iubi părinții, poți iubi prietenii, poți iubi viața, poți iubi natura,
animalele, sportul, ba chiar poți iubi pur și simplu, fără o destinație anume, ca o stare de fapt. Poate suna
ciudat, însă exact această ultimă parte este cea esențială, deoarece oamenii sunt educați de societate să fie
materialiști și tind să măsoare și să atribuie o anumită valoare la orice, implicit făcând din orice o
competiție și o clasificare pe o scara de valori. Odată cu asta vin ciuda, invidia, ura și toate consecințele
lor. Practic, luptăm un război al nimănui, pe care nici unul dintre noi nu l-a început și nici unul dintre noi
nu îl va termina, chiar dacă unii vor învăța să îl conștientizeze și să acționeze ca atare. Dragostea ar trebui
să fie acea stare de fapt a umanității, și nu atribuită neapărat unor anumite aspecte preferate ale fiecăruia.
Dacă ne-am iubi între noi, oameni pe oameni, egoismul ar fi doar un cuvânt căruia i s-ar căuta traducerea,
războiul ar fi ceva despre care s-ar învăța la istorie precum despre o piesă de muzeu, sărăcia ar fi doar o
umbră a trecutului, ce nu s-ar uita niciodată exact pentru a nu se repeta, iar evoluția spirituală și
tehnologică a rasei noastre ar fi accelerată însutit, poate chiar înmiit. Medicina ar face orice boală să pară
o joacă, deoarece nu ar mai fi condiționată de bani, rapoarte despre cheltuială și profit, istoria ar face
cadou copiilor adevărul așa cum este, nu doar cum se găsește convenabil unor jocuri de interese, natura și
viața nu ar mai sângera din atâtea răni în același timp, pentru că ignoranța ar fi de asemeni precum
egoismul, un alt cuvânt căruia i se va căuta semnificația în dicționar.
Poate părea că fabulez, însă iată câte lucruri, dacă nu chiar toate, își găsesc rădăcina în dragoste.
Când cineva reușește să înțeleagă că frumusețea și curățenia unui sentiment nu se măsoară și nu așteaptă
recompensare, acea persoană a găsit semnificația dragostei. Astfel, poți întinde o mână cuiva căzut nu
pentru că vrei să pari un om bun, ci ca să-l ajuți să se ridice, la fel cum poți să împarți ceva cu cineva nu
din simț civic sau pentru că așa fac alții, ci pentru că acea persoană nu are. Poate nu reușesc să mă fac pe
deplin înțeles – aceste gesturi trebuie să fie firești, nu o consecință a educației, implicit o condiționare, sau
o măsură în vederea unui scop. Atunci când se vor întâmpla pentru că se întâmplă, nu pentru că așa
trebuie să se întâmple, aceea va fi dragoste. Empatia ilustrează cel mai bine dragostea tradusă în bunătate,
și vine pur și simplu, fără un interes. Aceasta este curățenia simțirilor.
Când vine vorba de curățenia simțirilor, mulți se gândesc la religie, și o traduc prin credință.
Credința este un lucru bun, Dumnezeu este dragoste, însă religiile condiționează invariabil. ”Dacă faci
așa, vei fi recompensat astfel, de nu – vei arde în focurile iadului”. Religiile la origine sunt o formă de
educare stângace și nefinisată, a cărei formă s-a schimbat mai târziu într-um mijloc de control al maselor.
Astfel, deși religiile propăvăduiesc dragostea, aceasta rămâne din păcate doar un cuvant, de cele mai
multe ori. Poți spune că seamănă cu o formă de dresaj, bazată pe recompensă. Exact acolo se ascunde
frumusețea, în faptul că poți face ceva pentru că ți se pare normal, firesc, necesar, fără să aștepți ceva
înapoi, de nici o natură, inclusiv viața de apoi, rai, etc. Aceasta este dragostea ca o stare de fapt, acesta
este Dumnezeul care locuiește în fiecare om, doar că vine în măsuri diferite, în funcție de cât este fiecare
în stare să înțeleagă.
Astfel, pot dărui dragostea mea tuturor, chiar dacă nu toți o merită, chiar dacă unii profită de ea,
chiar dacă la sfârșit nu primesc nimic înapoi. Faptul că acest lucru mă doare este o reminescență a
societății în care totul are o valoare și un scop, în subconștient încă aștept ceva înapoi, o recompensă a
gesturilor mele. Probabil că dacă am fi mai mulți oameni care să facem acest pas în față, această durere nu
s-ar întâmpla pentru simplul motiv să nu ar avea de unde să înceapă.
Aici intervine un paradox. Binele și răul, traduse în sute de variante precum dragostea și ura de
pildă, nu pot exista decât împreună. Oare dacă ar exista doar binele de pildă, care ne-ar fi pârghia cu care
am face diferența? Ce ar defini binele, fără o comparație? Astfel, ca o ironie, răul se poate numi... un rău
necesar? Cred că Eckhart Tolle și Osho răspund cel mai bine acestor întrebări, însă înainte de toate nu am
decât laude celor care s-au gândit la ele, asta indică faptul că sunt pe drumul cel bun, acela spre a deveni
oameni mai buni, sau parafrazându-l pe Kipling – i-ar face OAMENI.

ericis4joy@gmail.com

Sometimes I feel like dancing a wrong dance, on a melody I don’t know, with myself, stepping on
my own shoes, wondering how did I get there in the first place. Why, why, why, why, why, why, why…
Repeating over and over and over, blisters for my mind, my soul bleeding from wounds that refuse to
close like flesh does, and the only thought that rises from this storm and chaos is that I want this to end
somehow. And I feel this so deep inside that I find my own words hollow… There’s a ripple effect
coursing through my veins, sending chills down my spine, twisting the dagger in my heart, making me
wish once again to grow wings and leave everything behind. I wonder if my feelings will give up
following me as I fly further and higher… Maybe after all I am trying to run away from me, unfortunately
I didn’t manage to leave home without me, so far. In this mirror war there’s no chance for one to win,
only for both to loose, and every time I ignored this karma brutally reminded me. My mind is too strayed
to make sense anymore, and I am afraid I am the only one for whom all this will make some sense.
Perhaps silence is the true answer… Grievance is so heavy, I keep wondering myself how did something
so big find it’s way inside just a man, and I die inside crushed under solitude, a loneliness of the mind
while the body where it resides is always surrounded by other people.
It’s interesting how the mind can die thousands of time before the body follows… how much
torture can hide behind a smile. I wish to learn how to love myself so much that I won’t need anybody
else, if nobody wants me. I wish I can share what’s inside of me, and watch how a feeling gives more
agony then a blade or overflows with love, more then anybody is ready to receive. I guess love is just like
blood, it’s the life flowing inside everybody and it can be seen only when it follows pain.

Ce îți scriu acum este ceva foarte complicat. Ceva deajuns de complicat încât nu pot înțelege eu
însumi, și cu atât mai mult un motiv excelent pentru care am amânat eu față în față cu mine. Cred că de
fapt am încercat să-mi găsesc răspunsuri la niște întrebări fără răspuns înainte să o fac. Asta nu m-a
împiedicat să mă gândesc de multe ori.
Sunt atâtea gânduri strânse, nu știu de unde să încep. Cred că chiar conversația pe care am avut-o
cu prietenul meu în mașină pe drum înapoi de la Urziceni ar fi un deschizător de drum, având în vedere că
m-a forțat să-mi dau și mie niște răspunsuri, răspunsuri care au dus la alte întrebări. M-a întrebat despre
tine, i-am povestit că mi-ai fost colegă de servici cândva demult, că am avut un crush pentru tine, că eram
mai tânăr și mai prost, că nu am știut atunci cum să te cuceresc, că nu prea aveam experiență, că suntem
prieteni și atât, că ești măritată, că am ținut legătura sporadic, dar fără să o pierdem de tot niciodată, genul
neutru, ca să zic așa. Au urmat niște întrebări incomode... – O iubești și acum? – Ăăăăăăăă... nu... Nu.
Este măritată, socotelile ei acolo, oricum distanța asta rupe picioarele, și chiar dacă m-ar fi plăcut cândva,
ce șanse ar fi avut să meargă relația asta, îți dai seama și tu, nu? – Atunci ce urmărești? – Nu urmăresc
nimic, nu am ce să urmăresc. Doar vorbim din când în când. – Crezi că nu am văzut cum te uitai la ea? –
Cum mă uitam frate, mare scofală, era doar așa, vrăjeală.
A râs. Mă știe de ceva ani, mă știe de când eram cu Mihaela, cu care a și durat un an și ceva, mă
știe și când eram cu Adina, care a durat ceva vreme și pentru care am bătut drumuri lungi, mă știe cum
gândesc, mă citește, chiar dacă nu o fi strălucit așa, unele lucruri nu-ți trebuie carte ca să le înțelegi. Și
poate el nu mi-a pus multe întrebări, însă m-a făcut pe mine să-mi pun întrebări.
Unul dintre motivele pentru care nu ți-am scris asta până acum a fost pentru că această... ce o fi!,
nu își are locul. Și chiar în acest moment, în timp ce o scriu, nu m-am decis dacă o scriu pentru tine sau o
scriu pentru mine, fără să ți-o trimit vreodată. Ceva mă leagă de tine, ceva ce nu îmi pot traduce, și care
refuz să cred că este dragoste, sau poate doar conștient refuz asta. Nu știu. Nu am așteptări, ești prea
departe în mai multe privințe decât distanța însăși. Însă ascund în mine o foame pe care doar tu o saturi,
mă râcâie, mă împinge, mă frământă, și este înșelătoare! Da, este înșelătoare, pentru că îmi impun să mă
distanțez de tine, și găsesc acest lucru cea mai sănătoasă alegere, iar părerea asta nu mi-o voi schimba.
De-asta te caut atât de rar, reprezinți o lume care există undeva în universul minții mele, în spatele a multe
uși încuiate, și faci parte dintr-o lume paralelă cu a mea, iar intersecțiile pe care le avem sunt mâini
întinse, când de mine, când de tine, spre ceva ce îmi este greu să definesc ca fiind o simplă prietenie, dar
este destul de clar că altceva nu este, și să nu mă înțelegi greșit, nici nu... nu... ăăă... În scris nu poți spune
două lucruri în același timp, însă în gând poți, chiar mai multe. Nici nu aș vrea? Ce aș vrea eu nu
contează, în plus nu am ce să vreau. Nici nu vreau să deschid poarta spre acest subiect, pe care îl găsesc
de departe foarte incomod pentru amândoi, și sincer mi-este teamă de ce mi-ai putea răspunde, în ciuda
faptului că știu deja. Da, știu, este foarte alambicat.
Știu că mergem pe drumuri diferite, știu că nu am așteptări de nici un fel, îmi este atât de clar asta
încât mi-am căutat pereche, iar acum când am obosit în sportul acesta și m-am oprit, există un lucru care
nu s-a schimbat deloc – nici când îmi căutam, nici acum când am încetat, tu nu ești un răspuns. Însă asta
nu mă oprește să am nevoie de tine, în feluri dincolo de cuvinte sau de puterea minții. Nu îți voi putea
niciodată explica, oricât m-aș strădui, ce simt și ce se întâmplă în mine când te ascult, când râzi, când îți
citesc sufletul care strigă uneori în spatele unor cuvinte simple, poate fără să-ți dai seama, ca și cum o
mare nedreptate s-ar întâmpla iar el doar își cere ce i se cuvine. Poate este doar în mintea mea, însă am
senzația că ți-ai încuiat și tu de asemenea foarte multe uși și te ascunzi de tine însăți. Fără nici o legătură
cu mine, eu sunt doar o imagine care apare uneori efemer, pentru o clipă, înainte să dispară înapoi. Poate
undeva în adâncul tău numele meu rimează cu „dacă”, „oare”, „poate”, însă dacă este așa se întâmplă
undeva deajuns de adânc încât abia ajungi tu însuți acolo.
Nu aș putea niciodată să-ți traduc faptul că nu vreau nimic de la tine, însă în același timp te vreau
pe tine, în feluri care sfidează rațiunea. Când te caut este pentru că... Cred că Eminescu a tradus mult mai
bine decât mine istoria asta -
Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei... că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi,
Că o vrea... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,
Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.
Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel
Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară
Virginile ce stătură sculptorilor de modele,
Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.
S-ar pricepe pe el însuşi acel demon... s-ar renaşte,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte.
Mi-aș dori ca pentru o clipă mâna întinsă a sufletului meu să poată atinge sufletul tău dincolo de
toate zidurile clădite în jurul său, în clipa aceea ți-aș spune mai mult decât în sute de pagini pe care ți le-aș
scrie; iar apoi aș putea dormi liniștit știind că m-am făcut înțeles, iar orice ar urma nu ar mai conta. Ce-ți
scriu acum nu este o declarație de dragoste... Este ceva ce nici măcar eu însumi nu pot înțelege. Și sunt
conștient că te poate îndepărta de mine mai mult decât ești oricum la fel de mult cum sunt conștient că
nici nu te va apropia în vreun fel și nici nu vreau asta.
Mi-aș dori enorm să știu cine ești tu în sufletul meu, și în același timp mă sperie la fel de mult
gândurile că poate știu deja, sau că dacă voi afla mă va durea mai mult decât întrebarea în sine. Știi... dacă
ți-aș spune tot ce simt multe flori frumoase s-ar naște sub mâna mea, fără să-ți pot arăta vreodată grădina
din care le-am rupt ca să ți le ofer ție prin găurile gardului dintre noi, atunci când se întâmplă să trecem pe
acolo amândoi în același timp...
Îmi este greu să-ți spun toate astea, și încerc să-mi dau seama dacă de fapt îți cer să înțelegi ceva
ce eu nu pot, dacă cuvintele mele sunt o ofrandă la picioarele tale sau o pace ce mi-o dăruiesc mie însumi,
ori poate un strigăt de ajutor al acelui demon captiv undeva în mine. Câteodată mi-aș dori doar să te țin de
mână și să mă uit în ochii tăi, să vorbim fără cuvinte. Poate în altă viață... Uneori mă întreb dacă relațiile
pe care le-am avut au avut ca scop printre altele și faptul că aș fi vrut să uit de tine, să mi te scot din minte
pentru moment, deoarece definitiv se pare că nu se poate. Cine ești tu?... Cine sunt eu?... Cine ești tu
pentru mine?... Cine sunt eu pentru tine?... Poate tot ce am scris doar ți-ar dăuna și ar fi mai bine dacă nu
ți-aș da să citești. Ce sentiment ciudat, să vrei să spui atât de multe încât să nu știi ce să spui! Îți voi da să
citești ce am scris, însă te rog să nu mă judeci imediat... Sunt un om complicat. Am ajuns la concluzia că
dragostea este o parodie grosolană, ceva de care am avut parte și clar nu vreau să repet, iar ce simt pentru
tine nu vreau să cred că este dragoste, nu are voie să fie dragoste, nu are cum să fie dragoste, nu are de ce
să fie dragoste, iar eu nu știu ce este, sau nu vreau să știu.
Mă simt tentat acum să țin apăsat pe o singură tastă și să privesc cum cuvintele se pierd unul după
altul la fel cum au prins contur. Poate sunt menite si rămână doar în sufletul meu. Poate este mai bine așa.
Cred că am zburat prea aproape de soare iar aripile mele s-au topit... Iar acum în cădere iubesc pământul,
deoarece este ceva concret, dar și căderea o confund cu zborul, deși știu că nu va dura mult. Unii sunt
sortiți să zboare, alții se zbat până reușesc, iar altora le stă bine cu picioarele pe pământ. Dacă aș putea să
dau timpul înapoi, mi-aș spune din start unde îmi este locul, poate în timp m-ar durea mai puțin. Deși
poate apoi aș regreta pentru totdeauna că nu am încercat.
Nici un bărbat nu a întors capul pe stradă după sufletul unei femei... Dar nu toate se întâmplă pe
stradă.

Cioburi
Bolnav de-un vis mă-ntorc în somn;
Un vis ucis, nu pot să dorm.
E un coșmar și e aievea,
Pahar amar gând otrăvea,
Și-adânc în mine arde-ascuns,
Să se termine făr-de răspuns,
Să nască iar, somn să nu am,
În suflet chiar pătruns infam -
Un gând trecut, totuși aici,
Mereu tăcut și pace nici.
Muncesc să-l uit - al meu venin;
Pe-un nor suit să fiu senin.
Zâmbesc iar fals, ascund ingrat
Un suflet ars și gând jurat,
Doar ceasul merge, eu sunt treaz,
Ce simt nu șterge de pe-obraz.
Nu mai contează, vreau odihnă.
Nicicui nu-i pasă că n-am tihnă...
Vreau să m-ascund după o umbră
Să pierd un gând în clipa sumbră;
Departe singur, vise sparte,
Iarăși nesigur, iar departe.

Mă gândesc la tine-ades
Floare între flori,
Parfum în noapte ales
Plutești cu pașii tăi ușori
Precum zefirul într-un vis
Un zâmbet care îmbată
Cum numa-n basme este scris
Și-n loc oprește-a lumii roată
O clipă doar, un infinit
Furtună-n care rătăcesc
De când pe tine-am întâlnit
Veșnic pierdut în valuri negre
Vărsate peste umeri albi
Gând nebun în versuri sacre,
Petale-n vânt, toți suntem slabi
Viața-i himeră, iubirea – oarbă
Existența efemeră, logică ar vrea să aibă

Astăzi îmi este tare dor... De cine? Habar nu am! Cred că nu îmi este dor de cineva, mai degrabă
de ceva. Sau poate că de fapt îmi este dor de cineva, de mine. Oamenii sunt atât de ciudați uneori, cum ai
putea să îi înțelegi? Cu atât mai mult pe mine, cum ai putea să înțelegi pe cineva care este ciudat tot
timpul... Nici măcar eu însumi nu mă înțeleg, uite chiar acum de pildă. Încearcă să-ți traduci un dor care
nici măcar nu are o direcție...
Este ca și cum inima mea cântă o odă către un spațiu gol, una pe care știe din start că nu o va
asculta nimeni. Unde-i logica?... Înțelege-mă lume, iar apoi spune-mi și mie, că eu m-am pierdut de mult.
Cândva visam la o persoană care să mă înțeleagă, apoi visam să mă înțeleg eu, apoi am început să nu-mi
mai pese, însă...
Imaginează-ți o persoană care își varsă sentimentele în scris, cum se simte când rămâne fără
cuvinte. Ca și cum ai duce în spate coloși pe care nu îi cunoști și nu îi vezi ca să-i poți măcar descrie, însă
trebuie să le suporți greutatea deoarece nu ai cum să te lepezi de ei. Cred că acesta este un dans pe care l-
am dansat de multe ori fără să-l învăț nici măcar acum, un dans prea greu, un vis prea lung, un parfum
prea tare, o atingere de prea departe... Uneori îmi caut lacrimile fără să mi le mai pot găsi. Poate ce simt
este cântecul de lebădă al sufletului meu, care își ia la revedere într-un fel, cu mult înaintea corpului în
care locuiește. Poate este doar un alt strigăt în noapte... Unul nu pentru cine vrea să-l audă, ci pentru mine,
să verific dacă încă mai sunt aici.
Câteodată caut marele MOTIV. Un motiv pentru care exist, un motiv pentru care muncesc, un
motiv pentru care să iubesc, un motiv pentru a mă trezi iar mâine dimineață. Nu că aș avea cine știe ce
porniri, însă cinstit acum, parcă nimic nu are nici un sens. Nu înțeleg de ce oamenii se înșeală, se rănesc,
conspiră, profită... În final ce obțin? Pentru o bilă albă lasă în urmă o mulțime de bile negre, apoi ne
întrebăm toți retoric de ce este așa de rea lumea în care trăim. Și, puse una peste alta, de ce muncim o
viață întreagă? Ca să mâncăm, să ne îmbrăcăm și să ne plătim facturile? De ce mâncăm, ne îmbrăcăm și
ne plătim facturile? Ca să putem munci în continuare? Cu ce ne face asta diferiți de animalele pe care le
mâncăm? V-ați gândit vreodată cât de departe ar putea merge mintea dacă nu ar fi majoritatea timpului
prea ocupată să existe?... Probabil doar dragostea este drogul care justifică în aparență totul, iar eu acum
că am ieșit din sevraj am început să mă întreb toate acele lucruri care înainte nici nu existau pentru mine,
cum probabil nu există pentru majoritatea.
Probabil că tot ce fac în timpul liber reprezintă o măsură de autoapărare împotriva gândurilor care
apar atunci când găsesc breșe în timpul meu. Poate că timpul meu oricum nu este acesta. Ar trebui să mă
bucur că mă pot exclude psihic și moral dintr-o lume pe care nu o gust, sau să-mi pară rău că într-un fel
sunt printre cei care trăiesc într-o bulă? Cred că până la urmă totul se rezumă la tăria principiilor, iar dacă
am deplină încredere în concluziile și deciziile mele nu mai contează ce cred și spun alții.
Dar de ce mi-e dor? Ard încet și sigur precum o lumânare, ascuns în spatele unui zâmbet.

Plouă, plouă,
Agale se împletesc
Picături de rouă.
Pe obraji se întâlnesc
Câte două, câte două;
În barbă se regăsesc,
Căutând o șansă nouă...

Vreme de ploaie,
Vreme ploioasă,
 De cugetat în odaie
Cum de pare-așa frumoasă
Când curge șiroaie,
La fel de neînțeleasă.

Pic pic, pic pic,

Ecoul se aude-n suflet.
Din nou și din nou îmi zic
Să nu m-ascund după deget,
Și să nu mă-ntreb retoric
Cum să-mi pun un robinet.

Plouă. Mi-aș dori să nu fiu aici. Poate să plouă totuși, oriunde aș fi iubesc ploaia. Mi-aș dori să nu
fiu eu, să fiu altul. Aș iubi ploaia oricum. Mi-ar plăcea să plouă și în viața mea, nu numai afară. Poate aș
fi altcineva, în altă parte. Mi-ar plăcea să fiu umbrela cuiva, iar ploaia ar fi cel mai frumos lucru care mi
se poate întâmpla. Mi-as dori pe cineva care să mă țină în brațe atât de strâns încât să nu știu de la cine au
plecat picăturile de ploaie de pe obrajii noștri. Mi-aș dori o mână întinsă către mâna mea întinsă.

Scrisoare

Draga mea, aș vrea să știi cât de mult îmi este dor de tine, cât de mult te iubesc și cât îmi lipsești.
De mai multe ori m-aș fi jurat că ești în fața mea, și de fiecare dată decepția a fost și mai mare când mi-
am constatat greșeala. Să știi că te aștept în continuare, iar când vei veni o să-ți ofer mai multă dragoste
decât poți chiar bănui. Toate acele nopți când am plâns fără lacrimi după tine, toate acele zile goale fără
tine, toate acele momente trăite la jumătate în lipsa ta... Mă gândesc la tine de multe ori, atât de multe
încât îmi impun un exercițiu de voință să te ocolesc cât de cât în fuga nebună a minții mele. Uneori chiar
reușesc, însă este ceva doar de moment. De multe ori mă simt plutind fără direcție în absența ta, derivă a
minții și inimii, unde doar corpul își păstrează consecvent direcția sa fără țintă. Câteodată mă simt de
parcă sunt oceane întregi între noi și mă întreb – oare ești doar amintirea unui vis sau ești adevărată? Tot
aici sunt, nu te-am abandonat. Doar că nu mă simt acasă fără tine, parcă sunt doar un chiriaș grăbit, care
vine să doarmă într-un pat sub un acoperiș, în scurtele pauze din viața sa. Alături de tine totul capătă sens,
iar eu mă regăsesc, îmi aduc aminte cine sunt și ce vreau. Acum, parcă sunt într-o pauză cu durată
nedeterminată și încep să mă întreb dacă jocul chiar există sau doar pauza este reală. Unii îmi spun că și
ție îți este dor de mine, însă aș prefera să aud asta de la tine. Mă întreabă despre tine rudele, cunoștințele,
le-am spus la toți că ești bine. Ce le-aș fi putut spune mai mult? Nu am nici o veste de la tine. La servici
privesc perechi cum vin și pleacă, fără număr, și te visez cu ochii deschiși, cum îmi umpli mereu golul din
suflet. Însă când ajung seara în camera mea, o găsesc tot goală. Te iubesc atât de mult încât te urăsc, mă
chinui lăsându-mă să te aștept așa. Din ură te iubesc și mai mult, iar din dragoste te urăsc și mai mult,
totul într-o spirală fără sfârșit, în jurul sufletului tău. Ard încet cu gândul la tine, iar în clepsidra vieții
mele nisipul curge nepăsător fără oprire, doar mintea mea poate opri timpul în loc atunci când ești acolo.
Crezi că mă joc cu cuvintele? O să îți dai seama singură, mai rămâne doar să te cunosc.

Un rătăcit.

Îmi amintesc o clipă din viața mea, se întâmpla în tren, mă întorceam de la București. Una dintre
acele clipe în care înconjurat de oameni, mă simțeam singur. Ceea ce nu era neapărat un lucru rău, într-un
fel îmi dădea liniște. Este greu de descris un sentiment dublu, o liniște interioară a împăcării de sine, în
același timp cu gerul aspru al singurătății. Dacă pot să mă laud cu ceva, sunt mândru că le pot duce pe
amândouă în același timp, fără să-mi pierd mințile. Ascultam muzică la căști, eram doar eu cu mine, și mă
uitam pe geam. Uitat pe geam este un termen relativ, era noapte, practic nu vedeam cam nimic pe geam,
însă vedeam reflecția interiorului trenului. Pierdut în gânduri, nici nu am realizat asta la început, dar la un
moment dat m-am văzut pe mine. Un eu chircit pe o bancă în tren, cu niște ochi mari și absenți, o reflecție
a reflecției din geamul opus. Ca și cum fără să știu priveam printr-o fereastră între universuri. Oare
celălalt eu era absolut identic, timpul lui arăta la fel?... Nu am neapărat o înclinație către dublă
personalitate, însă visam cu ochii deschiși la o altă lume, cu alte întâmplări, cu alți oameni, cu alte
doznodăminte, cu alte... cu un alt eu. Câte lucruri ar fi altfel, dacă. Dacă, dacă, dacă... Nu pot schimba
nimic, nimeni nu poate, cel mai bun lucru pe care îl poate un om face este să își aleagă un drum bun pe
care să-și depene călătoria prin viață. Cu toate astea, un lucru nu este definitiv și irevocabil – în mintea
mea se poate întâmpla orice, iar dacă uneori viața nu prea corespunde cu ce mi-aș dori, măcar îmi pot
imagina orice și trăi ascuns în mine. Poate sună trist, nu? Lumea asta în care trăiesc nu corespunde cu
mine, iar eu nu vreau să corespund cu ea, aparțin unui alt timp, care nu mai există, unde calitățile
oamenilor nu erau doar cuvinte, purtau și o semnificație cu ele. Așa că port cu mândrie stigmatul de paria,
pentru că niciodată nu am vrut să fiu precum toți ceilalți. Cel puțin, nu cei pe care îi văd mereu.
Și în această clipă mă simt singur, chiar rezonez cu acea clipă în tren, de aici și amintirea lui.
Singur într-un fel care îmi place, care într-un fel mă conduce către mine, să mă pot aduna și reuni, să-mi
regăsesc integritatea, dar în același timp atât de singur... Poate totul în viață este menit să vină cu un preț
sau cu un sacrificiu, iar eu plătesc acum regăsirea mea prin singurătate, în singurătate. De-ar fi atât de
simplu, să înceapă și să se termine precum un pocnit din degete, însă este un proces care durează. Știu
asta nu pentru că mi-a spus cineva, ci pentru că simt asta. Uneori mă întreb dacă am tăria să îl diger până
la capăt și să ies cu fruntea sus și zâmbetul pe buze. Asta pentru că de foarte multe ori simt cum mă învârt
neputincios într-o spirală al cărui capăt mă sperie și nu vreau să-l cunosc.
Oare mă cunoaște cineva cu adevărat? Uneori mă întreb cât de bine mă cunosc eu pe mine însumi.
Sunt leneș, delăsător, nu mă grăbesc în nici o direcție, determinarea mea este defectuoasă, însă toate astea
în mare parte se întâmplă pentru că sunt singur. Nu în totalitate, aș fi ipocrit să pun în cârca singurătății
toate defectele mele, ce convenabil, nu? Doar că atunci când am simțit că am pe cineva lângă mine mi-am
găsit și o direcție în viață, un țel, un motiv. Acum simt că plutesc în derivă... Nu îmi doresc o femeie care
să mă conducă, ci una care să mă motiveze moral, în care să-mi găsesc direcția și motivul chiar și numai
când o privesc sau o ascult. Un loc unde să-mi rezem fruntea seara, o altă căldură decât a mea alături, o
altă bataie de inimă, o altă respirație alături... Ce ironie, mulți oameni de multe vârste confundă toate
astea cu sexul. Îi invidiez, mulți din ei nu se simt singuri pentru că nu au învățat să facă diferența. Cred că
ignoranța este o fericire până la urmă, nu? Poate că lecția pe care nu am reușit să o învăț este despre cum
să fiu fericit cu ce am. Dacă îmi doresc mai mult mă face lacom sau progresist? Pentru că material nu am
pretenții foarte înalte... Nici spiritual, până la urmă! Nu visez la femeia perfectă sau la cine știe ce
Galateea pentru Pygmalionul din mine... Doar la o pereche. Cred că totuși nu sunt chiar atât de pretențios,
nu?...
Singur, dar atât de singur... Ce ambiguu sună. Cine m-ar putea înțelege? Uneori nici eu nu reușesc...

M-am luptat cu valurile, am înconjurat un vulcan, am stat și am privit de sus pământul dintre două
mări, m-am întrecut cu o furtună, am plutit deasupra norilor, toate în căutarea ta. Știam tot timpul unde
ești, foarte aproape de mine, însă prea departe să pot ajunge la tine. Așa că am plecat să te caut în alte
părți. Te-ar mira să-ți spun că nu te-am găsit? M-am luptat cu valurile, ele nu au știut și nici nu le-a păsat.
Am înconjurat un vulcan, era stins, doar vulcanul din mine a ars în timpul ăsta. Am privit de sus pământul
dintre două mări, însă ele se iubeau doar de la distanță. M-am întrecut cu o furtună, însă am câștigat doar
când am ales altă direcție decât ea. Am plutit deasupra norilor... Da, însă a fost doar de moment, nu
definitiv. Aș putea spune că te-am regăsit de atâtea ori în căutarea aceasta nebună, în atâtea locuri și
atâtea întâmplări, în atâtea sentimente și atâta suflet... Însă buzele tale pline nu mi-au furat iar răsuflarea,
pieptul tău nu mi-a mai împuns iarăși pieptul meu, acolo unde rana lăsată ultima oară doare și astăzi,
coapsa ta nu m-a mai căutat să-mi spună un secret noaptea când lumea doarme și nu ascultă nimeni...
Aș spune că dintre toate locurile greșite în care te-am căutat cea mai nefericită alegere a fost în
tine. Altul ar fi știut de la început că nu acolo te găsește, ci poate în alta. Doar eu m-am încăpățânat să
cred că în tine este persoana pe care o caut. Uneori mă întreb dacă cea pe care o caut eu există... Nu știu,
poate voi afla cândva, însă ce știu cu certitudine este că nu ești tu. Tu ești doar cel mai frumos dans pe
care l-am avut vreodată, pe o melodie superbă ce nu a ținut o veșnicie. Mi-aș fi dorit ca parfumul tău să
plece odată cu tine, fără să mă îmbete în continuare, mi-aș fi dorit ca altă melodie să înceapă, chemând la
un alt dans... Poate chiar asta este frumusețea unui dans sau a unei melodii, faptul că au un început și un
sfârșit; dacă ar dura pentru totdeauna unde ar mai fi farmecul? S-ar pierde în rutină.
Uneori, când închid ochii, în mintea mea degetele tale se împletesc cu ale mele, ușor și fără grabă,
parcă fascinate de ce pot face, ca și cum acolo le-a fost întotdeauna locul, ca și cum pentru asta ar fi fost
făcute, iar regăsirea este ceva atât de firesc încât singura întrebare este de ce a durat atât. Privirile noastre
se ridică încet și se întâlnesc, nici unul din noi nu zâmbește, suntem mult mai departe de atât, ochii își
vorbesc fără cuvinte iar sufletele noastre zâmbesc mult mai mult decât ar putea exprima chipurile. Ne
apropiem parcă fără să vrem, ca și cum ne-am atrage la propriu, ca și cum nu este altceva decât o
reîntregire a ființei, o reparare a sufletului. Mâinile fiecăruia închid un cerc în jurul celuilalt, tâmplă și
obraz se întâlnesc, respirația este tot ce se aude, și fiecare știe că este a lui, indiferent din ce piept pleacă...
Aș spune că sufletul meu înoată în ape mult mai adânci decât al tău, mult mai adânci decât ar
trebui; e de mirare că de multe ori rămâne fără suflare? Ce și-ar putea dori mai mult decât să fii tu cea
care i-o răpește, și nu adâncimea simțirilor sale? Așa că dansez cu mine însumi, pe o muzică ce doar eu o
aud, nu-mi pasă dacă alții râd de mine și mă cred nebun. Sunt nebun! Nebun după tine, la propriu și la
figurat.
Și diavolul a fost înger cândva...

Dacă mi-ai mai citit gândurile și ți-au plăcut să știi că ce-ți voi împărtăși acum s-ar putea să te
șocheze. Nu sunt vise, nu sunt deznădejdi, nu sunt iubiri, nu. Este vorba despre un testament. Ha ha,
înainte să zici că sunt un ciudat și un excentric (ceea ce în fond este adevărat, sunt și mă mândresc cu
asta), nu este vorba despre testamentul prin care îmi las bunurile și proprietățile cuiva după încetarea mea
din viață, ci este despre cine îmi va continua viața, testamentul meu viu.
Regret atât de multe lucruri și am făcut atâtea greșeli în viață, de asemenea sunt conștient de faptul
că regretele nu ajută la nimic iar greșelile nu mai pot fi reparate, nici cioburile adunate la loc nu vor
semăna niciodată cu ce am spart, prin urmare prefer să le folosesc la cizelarea unui diamant brut, copilul
meu. Copilul meu nici măcar nu trebuie să fie sânge din sângele meu, l-aș iubi oricum ca om, l-aș iubi și
mai mult pentru că este copil, o petală de floare în mijlocul furtunii reprezentată de lumea contemporană,
și l-aș iubi încă și mai mult pentru că în el mă voi regăsi pe mine, aș simți că viața îmi mai dă o șansă, că
eu însumi îmi fac singur cadou (paradoxal) încă o viață atunci când a mea se va sfârși. A nu se înțelege că
aș vrea să-mi fac o copie, departe de mine gândul ăsta! Ce mi-aș dori enorm este să spun ce nu mi s-a
spus mie, să îndrept pe cineva acolo unde nu am fost eu îndreptat, să învăț pe cineva despre întrebările la
care nu mi-a răspuns nimeni decât eu, să-mi dăruiesc sufletul meu fără limite, până la urmă oricum nu
este finit, să ajut pe cineva să facă toate lucrurile pe care mi le-am dorit eu și nu am putut sau nu am știut
cum să le fac.
Astfel, pe băiatul meu (dacă ar fi fată multe nici nu le-aș încerca, de frică să nu fie cea mai mare
greșeală nefăcută încă) l-aș învăța să înoate, să iubească sportul și l-aș motiva să învețe un stil de luptă de
mic, vreau să fie un supraviețuitor și să fie echilibrat acolo unde eu am strâns în mine frustrări. În același
timp, l-aș învăța să iubească lectura, să trăiască în ce citește ca să-i deschidă mintea și mai mult decât mi-
a deschis-o mie. I-aș oferi muzică de toate felurile, să fiu sigur că știe să facă diferența și nu va fi doar un
alt ceafă-lată condus de spiritul de turmă. Poate chiar aș plăti un profesor să-l învețe să cânte la chitară
pentru nopțile acelea lângă un foc de tabără pe care eu nu le-am avut, știu sigur că mi-ar mulțumi cu
gândul pentru ele mult timp după ce eu nu voi mai fi. L-aș încuraja să danseze, decât să-și deseneze
sentimentele cu un stilou mai bine să iasă din el prin toată ființa sa, să știe să și le trăiască la maxim. Aș
avea de grijă să învețe trei sau patru limbi străine, nu ca să devină agent secret ci ca să se descurce
oriunde, oricum. Eu știu să vorbesc engleză, puțină franceză, puțină italiană dar mi-aș dori să fi știut
germană și japoneză; nu este chiar atât de greu pe cât sună. Aș vrea ca nu numai corpul lui să ajungă mai
departe decât mine, ci mai important de atât, mintea. Să facă diferențele acolo unde eu nu am știut, să
judece repede acolo unde eu am visat cu ochii deschiși, să se ridice în picioare acolo unde eu mi-am
plecat capul, aș vrea să râdă de prejudecăți și să nu dea înapoi de la o mătură la fel cum nu ar da înapoi
unei funcții de director, să fie gospodar și să râdă în fața provocărilor. L-aș munci intelectual fără pic de
milă dar în același timp nu aș lăsa nimic nerecompensat, i-aș da tot ce am visat eu și tot ce va visa el,
laolaltă. Aș avea de grijă să învețe că nimic nu vine doar așa, pur și simplu, ci se câștigă cu efort susținut,
și că realizările mari nu sunt imposibile ci doar greu de obținut.
La fel de bine la o anumită vârstă l-aș mai învăța despre fete că sunt precum pisicile, nu se așează
în brațele tale când vrei tu, ci când vor ele. I-aș povesti cum vânătoarea, pescuitul și șahul sunt oglinzi ale
vieții, și cum nu mereu vânătorul aleargă după vânat ci îl atrage către el, la fel și peștii pe care se supără
că i-a scăpat au făcut de fapt loc pentru alții mai mari. I-aș povesti ce scump am plătit pentru toate dățile
când m-am aruncat orbește în loc să gândesc cu 3 mișcări înainte și l-aș mai învăța cum să fie și mândru,
să își găsească singur principiile de viață, să nu și le schimbe pentru nimeni niciodată, iar atunci când
datorită lor vor pleca persoane din viața lui să-ți amintească lecția mea și să știe că nu le-a pierdut, ci doar
nu s-au ridicat la nivelul lui, iar în urma lor nu a rămas un gol, ci un loc liber pentru cineva care îl merită
mai mult.
L-aș învăța să nu-i fie frică de ce simte, însă la fel de bine să nu se lase dominat de asta. L-aș
învăța să piardă, da!, să piardă, pentru că cine este în stare să învețe o lecție dintr-o pierdere este de fapt
un câștigător, iar cine știe să piardă cu zâmbetul pe buze arată cât potențial are și că micile piedici nu-l
impresionează. L-aș învăța să iubească și să respecte natura, aș lucra cu el în lemn cum iubeam să lucrez
în copilărie, până când mâna lui va urmări fibrele lemnului cu aceeași venerație cu care urmărește curbele
unei femei, până când va ști că în lemnul rece întotdeauna găsești mai multă căldură decât în metal. Prin
asta ar învăța să iubească viața, și mai departe că iubirea nu este doar pentru o persoană de celălalt sex. Ci
mai există și iubirea de oameni în general, iubirea de patrie, iubirea de dreptate, chiar și atunci când va fi
în detrimentul său, deoarece corectitudinea este o carte de vizită care cântărește mai greu decât orice ar
arunca alții în el. Tot aici l-aș mai învăța și cum să nu-i pese de ce spun alții despre el, pentru că cine îl
cunoaște știe că nu este așa, cine vrea să îl cunoască va verifica cele auzite, iar pentru cine nu vrea ar fi un
efort inutil. I-aș spune să râdă în fața acelor cuvinte, deoarece dacă se supără doar le face jocul celor care
le-au aruncat, în timp ce dacă râde în fața lor le demontează fără efort. L-aș învăța să nu-și piardă
niciodată încrederea în sine așa cum mi-am pierdut-o eu de atâtea ori deoarece nu are nimic de demonstrat
altora, ci lui însuși, pentru alții vine de la sine, fără efort. L-aș educa să creadă în forțele sale și să nu
aștepte ceva de la vreo forță misterioasă a universului, pentru că și preoții când se îmbolnăvesc tot la
medic se duc, nu se roagă să le treacă, iar o carte de istorie te învață ce este libertatea, nu îți dictează
reguli prin care să fii mereu supus. I-aș spune cum credința este ceva curat în inima omului, la fel ca și
logica bunului simț, în timp ce religiile întinează asta prezentând-o în ce culori le vine bine la fiecare,
după caz. L-aș învăța că Dumnezeu există, însă este un simbol al binelui din inimile oamenilor, nu un
bărbos care face regulile și în numele cui se ridică biserici și catedrale.
I-aș deschide mintea să judece totul de 3 ori înainte să facă ceva, precum și croitorul măsoară de
trei ori și taie doar o dată, și i-aș spune că totul vine cu un preț, până și dragostea, chiar dacă se oferă
dezinteresat. Atât de multe lucruri l-aș învăța... Iar el, prin viața frumoasă pe care și-o va construi singur
mai târziu, va fi testamentul meu, ultimele șicană și afront cu care am răspuns eu unei lumi nedrepte și
bolnave care nu mai crede în onoare și corectitudine.
Dacă tu, cititorule, crezi că eu sunt nebun când mă gândesc la așa ceva încă de acum, tânăr fiind;
întreabă-te ce diferență vei fi reușit tu să faci atunci când viața ta se va apropia de sfârșit. Vei părăsi
această lume cu părere de rău pentru tot ce nu ai făcut, sau zâmbind deoarece știi că ai făcut o diferență?...

Lucrurile nespuse

Sunt atâtea lucruri pe care nu ți le-am povestit niciodată... Mă întreb dacă unele le-ai simțit în
adâncul tău, dar nu ai îndrăznit să ți le traduci. Sau poate nu ți-a păsat? Te iubeam de la a la z, fiecare
particulă a ta, fiecare gest, fiecare zâmbet, până și lacrimile tale le iubeam, dar cel mai mult te iubeam
când dormeai. Atunci erai numai a mea, nu te împărțeam cu nimeni, te puteam ține în brațe, te ascultam
cum respiri, mă hipnotizau buzele tale și mă întrebam mai mult ca niciodată ce gust au. Oare dacă... S-ar
trezi?... Fruntea mea se rezema de spatele tău și adormeam atât de fericit, fără să știu exact de ce. Uneori
te întorceai în somn și mă luai strâns în brațe, mi-era frică și să respir, îmi imaginam după cum mă
strângeai că îmi spui acele cuvinte nespuse pe care le așteptam.
Oriunde mergeam cu tine îți iubeam fiecare cuvânt, îți iubeam râsul, pașii, eram mândru că sunt
lângă tine, și mereu aveam grijă de tine, de parcă ai fi fost de sticlă iar eu eram îngrozit și că vreo pală de
vânt ți-ar putea strica perfecțiunea. Când mă voiai mereu lângă tine oriunde mergeam, eram stăpânul
universului și deținătorul tainelor absolute iar tu aerul pe care îl respiram, fără de care aș fi murit pe loc.
Te iubeam atât de mult încât pentru tine făceam orice, chiar și lucrurile care mă dureau cel mai tare, până
și să mă dau la o partea din calea ta, dacă asta îți era dorința. Singurul lucru pe care nu puteam să-l fac,
oricât l-aș fi vrut, a fost să-ți întorc spatele. Cum aș fi putut trăi fără tine? Nu reușeam să înțeleg nici cum
am trăit înainte să te cunosc, pentru mine era ca un vis obscur.
Te iubeam atât de mult, mai mult ca ieri și mai puțin ca mâine, încât la un moment dat nu am mai
rezistat, era prea mult pentru mine. Un an și jumătate mai târziu ne-am întâlnit la o cafea și am început să-
ți spun câteva dintre acele cuvinte nespuse. Mă uitam la tine în timp ce vorbeam și privirea mea se oprea
tot pe buzele tale, iar gândul mă surprindea pentru că tot acolo era. Nu te mai iubeam, dar de ce te-aș fi
luat în brațe? Mă gândeam la toți și toate care s-au băgat în față la coada la care așteptam eu cândva și
cum ar trebui să mă bag și eu în față și să te sărut direct, fără avertisment, cu patima și ura strânse în
mine. Ce conta că erai cu cineva, sau că te-ai fi supărat, într-un fel era ceva ce mi se cuvenea chiar dacă
nu îmi era oferit. Dar nu te mai iubeam... De ce gândeam așa?
Mai târziu m-am bucurat când am văzut cum te trata perechea ta. Meritai, nu? Bucuria asta nu a
durat mult, după ea a venit revolta, dar cine eram eu? M-am uitat în altă parte ca să nu mă mai enervez.
Dacă aș fi fost eu... Mi-am amintit cum erai Dumnezeul meu cândva. Dar nu te mai iubeam, de ce
gândeam așa? Apoi ai fost singură iar. Nu te mai iubeam, dar am fost acolo. Timpul a trecut și mi-a luat
prieteni cu el, la tine în mod curios am avut și ai avut un loc în față.
Și mai târziu mi-am găsit răspunsul, vă iubesc ca pe niște surori mai mici, uneori mă enervați,
alteori îmi vine să vă iau de urechi, dar tot eu v-aș strânge în brațe de v-aș sufoca, două nesuferite într-o
ureche, dar sunt nesuferitele mele, cine are ceva cu ele trebuie să treacă de mine întâi. Acum îți văd și
hibe, înainte nu existau pentru mine, dar și eu sunt încăpățânat ca un catâr și găsesc momentul să ți le
spun. Acum e ziua ta, nu e momentul pentru altceva.
Poate epistolele mele nu au avut niciodată un sfârșit, doar au plutit în eter, lipsite de energia care
le-a împins cândva și de ținta către care au fost trimise precum de finalitatea răspunsului care nu a venit
niciodată. De data aceasta au ajuns la capătul lor de linie. Povestea noastră merge înainte, povestea lor a
ajuns la a doua copertă. Nu va exista pentru ele nici un “va urma”, însă pentru noi mai sunt cărți întregi de
scris. Surioara mea mică și fițoasă, imposibilă și sensibilă, care întotdeauna râde pe dinafară și plânge pe
dinăuntru, care plânge pe dinafară și dansează între uragane pe dinăuntru, care are multe întrebări fără
răspuns, care nu știe unde să-și caute poezia dar o trăiește pe orice drum își alege, care este fudulă uneori,
dar tot iubibilă, care uneori ridică steagul alb în fața gândurilor ei uitând că nu este singură niciodată.
La mulți ani!

You are not alone.

The end.
 Îmi amintesc ziua aceea
De parcă ar fi fost ieri
Râsul tău umplea aleea
În părul tău adieri
Ochii tăi erau ca cerul
Buzele ce promiteau
Cine nu le-ar fi dus dorul?
Sentimente-mi renășteau

Ok, și te uiți la filme, asculți muzică, joci ceva pe calculator, te duci la sală, la naiba, te apuci și de
tricotat dacă ai terminat de numărat firele de păr, însă... Ce simți nu poți acoperi, pe tine la nesfârșit nu te
poți minți, înlocuitorii se termină, și în fond exact asta sunt, doar înlocuitori. Ce-ți trebuie ție nu este ceva,
ci este cineva. Iar cineva-ul acela poate nu mai este al tău. Poate nu a fost niciodată și nu se poate să fie.
Te gândești că totul poate fi înlocuit, până și oamenii. Însă... Inima ta spune altceva... Rațiunea oferă doar
adevăr, iar adevărul este rece și nemilos de multe ori, de aceea mulți oameni aleg să se mintă singuri în
continuare decât să accepte realitatea. Cineva-ul acela... Poate nici nu l-ai cunoscut încă, poate îl cauți cu
privirea și într-un străin pe stradă. Nu îl vrei, dar ai nevoie de el. Ce contradicție!... Sigur că nu vrei,
dureri, sentimente aruncate, frustrări, dezamăgiri, normal că nu îl vrei. Dar golul acela tocmai ai constatat
că nu poate fi umplut cu altceva. Golul acela care te macină, care te face să fii singură chiar și atunci când
ești între o sută de oameni, care îți face sufletul să strige altceva chiar și atunci când râzi. Da, golul acela.
Credeai că este chiar atât de bine ascuns, că este imposibil să-l vadă și altcineva? Probabil te gândești că
ignoranța este o binecuvântare uneori, și ar fi fost mai bine dacă nu auzeai ecourile acestea în tine,
adâncimea sentimentelor tale te sperie, ai vrea să nu se fi întâmplat niciodată, să nu le fi cunoscut.
Lipsește căldura aceea de lângă tine când te bagi în pat seara... Poți să iei cu tine în pat întreg caloriferul,
niciodată nu va fi același lucru. Îți lipsește sărutul dimineața, da, poți spune că nu este mare lucru, dar
lipsa lui te roade. Îți lipsește îmbrățișarea de pe hol atunci când te întorci obosită de la servici. Nu e mare
lucru, dar lipsește. Uneori când te trezeai dimineața primul lucru pe care îl vedeai era o floare pe pernă,
iar primul lucru pe care îl auzeai era zgomotul ibricului pus pe foc. Nu sunt mare lucru, dar nu pot fi
înlocuite. Și durerea asta idioată care urlă fix în mijlocul pieptului tău, urlă după ceva ce nu vrei, dar îți
lipsește... Poate cele de mai sus nici nu s-au întâmplat vreodată, dar îți lipsesc oricum! De ce se poate
numai la alții, de ce nu s-ar putea și la tine? De ce naiba este atât de greu de găsit? Până la urmă îți pui
întrebarea singură, oare în momentul ăsta caut sau nu? Pentru că nu vrei, dar ai nevoie...
După ce ai gândit toate astea acum aștepți o încheiere, o concluzie, o linie de tras. Nu există. Știi
exact ce-ți trebuie, chiar dacă nu poți descrie sau nu cunoști ca să te uiți în direcția aceea. Și nici nu vrei.
Dar ai nevoie....

Îți mai amintești?... Eu îmi amintesc mereu. M-am lipsit să-ți mai dau un nume... Ai schimbat mai
multe. Mai multe pentru că niciodată nu ai rămas, altfel ar fi fost unul singur. Mi-aș dori uneori să-l pot
schimba și pe al meu în felul acela, însă tot eu am rămas, tot aici. Ca și cum aș aștepta un autobuz după
orele de circulație. Ca și cum aș căuta soarele pe un cer unde domnește luna. Ca și cum dacă aș închide
ochii și aș întinde mâna te-aș găsi undeva... Și mi-ar fi teamă să deschid iarăși ochii, să nu dispari încă o
dată. Iar dacă ar fi doar un vis, întreaga mea viață ar părea un vis pentru acele clipe pe care le-am căutat
atât. Pentru ce aș mai deschide ochii înapoi?... Nu exiști de fapt decât în mine, acolo unde te-am găsit și
de unde nu am putut niciodată să te scot, oricât aș fi vrut. Fruntea mea nu se rezeamă de pieptul tău,
degetele tale nu sunt în părul meu... Ai putea și tu măcar să te ascunzi mai des! Știi, am obosit foarte mult
să te caut, mi-e mai ușor să pretind că nu mai exiști deloc. Ai putea să-mi dăruiești un vis din care să nu
mă mai trezesc niciodată... Pentru ce m-aș mai trezi? Oricum nu am mare lucru de pierdut, în comparație.
Știi tu cât mă urăsc uneori pentru toate nopțile acelea în care sunt doar eu și perna, în care patul
este rece, nu se aude respirația nimănui lângă mine, nu-mi îngrop fața în părul nimănui, nu mă ține nimeni
în brațe, pentru toate acele dimineți în care nu pot să cumpăr zâmbete cu flori, cafea și mic dejun, pentru
toate acele zile în care nu am la cine să fug spre casă murind de nerăbdare să fim iar împreună... Pentru
toate acele seri în care ascult muzică și îmi doresc enorm să vorbesc cu cineva.
 Veșnic călător... Te-ai simțit vreodată așa? Ca și cum scopul meu nu este de a ajunge undeva, ci de
a fi permanent în mișcare. Chiar și atunci când obosesc. Vântul alunecă pe lângă mine ca un prieten
discret și îmi mângâie tâmpla precum mâna ta. Călător între tine și tu, fug de tine în căutarea ta. Mi-aș
dori enorm să mi te șterg din minte și din suflet, aproape la fel de mult cât te doresc pe tine.
Când ai văzut ultima oară o stea căzătoare? Curba aceea ușoară, parcă ar fi cu părere de rău...
Când te gândești că totul se rezumă la atracție! Parcă nu mă pot abține să filozofez, ce este mai bine, să ai
locul tău pe cer sau să devii o parte a ceea ce te-a atras? Ai putea până la urmă să vii și tu spre mine... Eu
am venit spre tine de atâtea ori încât m-am rătăcit. Am luat-o în atâtea direcții greșite încât acum stau pe
loc și privesc în jur la toate acele drumuri care nu știu unde duc.
Cuvintele s-au înpotmolit la fel ca sufletul meu, ce simt este prea obscur să îi pot da un nume sau
să-i ghicesc o formă. Dar ceva este cert, golul acela întunecat în care cad în căutarea ta. Mai bine nu te
mai caut... Dar dacă de data asta te găsesc? Te rog frumos, părăsește-mă cum se cuvine, jumătățile de
măsură mă ucid încet. De-ai dispărea complet din sufletul meu ar fi aproape la fel de frumos ca și dacă ai
fi mereu lângă mine.
Cred că asta este singurul lucru pe care nici un om nu-l poate ucide, jumătate din sufletul său.

Semnificatiile suzetei:

1. Nu am gasit foite din acelea mentolate de care ti-ai dorit, si eu voiam deasemenea. Asa ca am
incercat sa inlocuiesc cu altceva, in cazul de fata – o suzeta.
2. Cadou pentru tinerele perechi, cu semnificatie mica si voioasa candva in viitor.
3. Cateodata o sugi grav...
4. Mai maturizeaza-te un pic, nu strica.
5. Cateodata este un lucru intelept sa-ti tii gura inchisa.
Anexa la punctul 5: nu fac spectacol pentru toata lumea, semnificatiile astea sunt doar pentru tine. Insa le
vei spune mai departe, lucru care subliniaza inca o data punctul 5.

Shot-ul alunecă lent în vene, se împletește cu muzica, îneacă sufletul. Oh te rog, ucide-l până la
capăt de data asta! Aș vrea să mă pierd în tine shot-ule, să fac dragoste cu tine. Ajută-mă dacă tot pot să
primesc muzica în mine, ajută-mă să mă primească muzica în ea până ne confundăm, ajută-mă să nu mai
fiu, transformă-mă. Te rog, învârte-mă, răsucește-mă, năucește-mă, fură-mă, condu-mă! Fii năluca după
care să alerg, fii strigătul înecat din mine, mai repede, tot mai repede, infernal de repede în vârtejul din
care nu vreau să ies. Ține-mă bine căci și eu te voi ține, nu-mi da drumul. E așa de frumos vârtejul acesta
încât am uitat destinația pe care mi-o doream, aș vrea doar să nu se termine niciodată, iar eu să mă
abandonez lui într-un vals fără sfârșit. Nu te opri te rog, învârte-mă atât de repede încât dacă voi plânge
nu va ști nimeni.
Mi-am dorit mereu să zbor atât de sus încât să înlocuiesc albastrul cu negru și curcubeul cu liniște,
cred că și în jos pot găsi același lucru. Iar dacă shot-ul acesta este cheia, promit să îi chem rude să-l
petreacă. Dansul pe care îl facem împreună este de departe cel mai reușit pe care l-am avut vreodată, de
fapt nici nu știam că pot atât de bine! Oh, ce frumos curge peste crăpăturile prin care curge sufletul meu,
cât de bine umple găurile acelea în spatele cărora bătea cândva inima mea! Doar că sunt atât de multe
încât un singur shot nu e deajuns să le acopere, iar când am încercat cu mai multe au curs mai departe, nu
au rămas acolo. Măcar momentul când le acoperă… Pentru o clipă arată atât de frumos, zici este întreg!
Ar trebui să aibă și sufletul o garanție, m-aș fi dus de mult să cer altul, sau măcar reparat acesta cu care
am avut nenorocul să mă aleg! Cred că este excepția care întărește regula, cum m-ar putea vreodată
înțelege cineva al cărui ceas merge constant, fără să sune, fără să se oprească, fără să trebuiască întors iar
și iar și iar… Cum este al meu. Și știi ceva? Am obosit să-l întorc. Oricum nimeni nu-l ascultă cum ticăie.
Nimeni în afară de mine, iar eu m-am plictisit de multă vreme de el. Merge în gol, nebun și fără logică,
spre nicăieri. Aș vrea să-i dau un shot fără sfârșit, care ar transforma o clipă efemeră în eternitate. Și ce
dacă nu ar astupa crăpăturile și găurile, măcar ar părea așa!
Și se învârte, se învârte, se învârte… Iar eu cu el, în deplină armonie. Dorind cu disperare să nu
aibă capăt. Cui îi pasă, oricum… Oh negru, culoare ce-o iubesc, măcar tu iubește-mă înapoi cum te iubesc
eu pe tine!... Iubește-mă și vino, iubește-mă și ia-mă în brațe! Iubește-mă nespus și te voi iubi însutit,
ascunde-mă iar eu voi avea casă în tine la fel cum ai tu casă în inima mea. Dă-mi un umăr pentru fruntea
mea, iar eu mi te voi dărui cu totul, fără rezerve. Împletește-ți degetele tale cu degetele mele și îți voi scrie
poezii despre cât de frumoasă ești, culoare a mea. Povestește-mi cum tu niciodată nu ai nevoie de nimeni,
învață-mă să fiu rece. Rece precum o stâncă și la fel de indiferent. Învață-mă să găsesc în mine tot ce am
căutat în ceilalți. Fură-mi mințile, pune mâna pe inima mea și ține-o bine! Ține-o strâns, nebuna mereu
vrea să fugă, iar eu m-am plictisit să o tot recuperez, aș abandona-o dar se pare că sunt obligat să o urmez.
Unde? Spre ce? De-aș ști nu ți-aș mai spune toate astea. Hai te rog, dansează cu mine… Eu am dansat de
atâtea ori cu tine!... Chiar și acum… Dă-mi armonie, hai să facem aceiași pași, hai să ne împletim
sentimente, hai să ne confundăm. Tu vei fi raiul meu iar eu voi fi iadul tău. Oricum sunt același lucru și
trăim o viață întreagă în purgatoriu. Nu-mi spune că sunt și părți frumoase, acelea sunt necesare pentru
contrast, fără acesta nu am putea face diferența.
De-aș închide ochii acum, oare aș visa?... Oare aș crede că visez și ar fi adevărat, sau doar ar
părea? Nu mai am încredere în nimic, nici măcar în shot-ul care pentru o clipă îmi acoperă găurile și
crăpăturile sufletului. Nici măcar acela nu durează. Nimic nu durează. Nimic nu contează. Nimic. Asta
este tot de fapt, nimic. O clipă a eternității, trecătoare și inutilă, doar un frumos exercițiu al imaginației. O
joacă de plictiseală a lui Dumnezeu, dacă există vreunul. Până și Dumnezeu este un joc periculos al
imaginației, până la urmă cine l-a creat pe el, în fața cui răspunde? Mai este un Dumnezeu al Dumnezeilor
dar care răspunde și el în fața unui șef, ca un subordonat perfect? Ca și oamenii… Existență efemeră și
fără sens, pentru un număr de ani, care lasă în urmă doar amintiri efemere și ele și creații care sunt doar
clipe din uriașa clipă a existenței umane. Una definită acum printr-un shot, deoarece până la urmă unde
locuiește fericirea? Undeva unde nimeni nu știe precis, dar foarte mulți o caută în același loc. Și ce dacă
este doar pentru moment? Important este că este. Iar data viitoare când voi bea un shot o să-i povestesc
totul despre fratele lui de astăzi și toate nuanțele de negru pe care mi le-a dăruit iar pentru mine au fost
cele mai frumoase culori văzute vreodată.
Cui îi pasă, oricum…

Fuior de fum ce te-mpletești prin frunze,

Apus de soare stins în mare,
Roșu aprins dulce pe buze,
Amintiri se nasc și pleacă în uitare.

Precum o pasăre, pictură pe albastru,

Ce zboară peste lumea mică,
Gânduri se întâlnesc pe șevaletul nostru
Iar timpul curge, și-i port pică.

Visez să fim precum pictura,

Trăind mereu aceeași clipă;
Să uităm ce-nseamnă ura,
Să fiu, să fii a dragostei aripă.

Un zâmbet fără de sfârșit,

Tăcut, ce nu cere cuvinte;
Un sentiment desăvârșit
Ce naște gânduri, clipe, sfinte.

Aș vrea să poți citi prin mine

Ca într-o altă carte veche,
Ți-aș arăta ce nu vezi și-n vitrine
Un colț ascuns ce nu are pereche.

Călător prin viață am fost și sunt

Fii pacea mea, nu mă lăsa să plec,
Gândul mi-e tânăr, părul mi-e cărunt,
Spune-mi de locul unde doar rănile trec.
 Ți-aș povesti cât te iubesc, dar câte vieți mi-ar trebui? În liniștea casei îți aud pașii în continuare,
iar când adie vântul îmi imaginez părul tău și parcă simt iar parfumul de iasomie. Privesc cum cad
frunzele, câte una, câte două, parcă ar fi bucăți din sufletul meu ce se despart cu părere de rău de omul
fără conținut care cândva dădea viață la tot și toți din jur. Departe în spatele frunzelor cerul sărută
pământul, tot acolo este și gândul meu, departe de mine, hoinar în căutarea ta. Statuie vie sunt, iar inima
mea demult tare a plecat odată cu tine. Îmi amintesc cum stăteam întinși pe plajă și număram stelele în
timp ce valurile se jucau cu picioarele noastre, mai știi scoica aceea care te supăra ascunsă sub prosopul
tău?... Atunci te-am cerut de soție, cu inelul pe care îl ascunsesem în scoică, căzut în genunchi în nisip
eram stăpânul lumii în același timp. Pentru că tu. Îl întâlnisem pe Dumnezeu atunci, era acolo în fața mea,
era al meu și mă iubea. În fiecare seară adormeai cu mâna pe pieptul meu, pentru că îți doreai să mă simți
mereu, iar eu aveam nevoie de același lucru. În fiecare zi număram clipele care ne despărțeau, iar drumul
spre casă îl zburam spre a te regăsi, de parcă nu ne-am mai fi văzut de ani de zile.
De-ai ști cum dor orele, iar zilele sunt lungi. De nimic nu îmi mai pasă, îmi doresc în adâncul meu
ori să te regăsesc ori să... Până la urmă, pentru ce se mai merită? Degetele mele mângâie ușor coloanele
verandei, rotunjite frumos de creatorul lor... În mintea mea este umărul tău pe care coboară cu venerație
mâna mea. Lemnul este șlefuit de vârstă, atât de fin, aproape ca pielea ta. Închid ochii și îl sărut însă este
atât de rece... Aproape ca tine.
Nu aș putea niciodată explica unui tânăr ce este dragostea cu adevărat. Cum ești la fel de vie în
mintea mea ca în zilele în care alergam râzând pe malul mării, sau cum uneori port un tricou de-al tău
doar ca să îmi imaginez că mă ții în brațe... Vocea ta răsună în continuare în mine, vibrând în fiecare
ungher ascuns al sufletului meu, cascadă de chemări, vârtej furios de amintiri, sentimente care curgeau în
venele mele dualitate fluid

De ți-aș dărui o floare,

Tu mi-ai vinde-un sentiment?

Mă gândesc uneori... Dacă tot îmi ții inima atât de strâns între unghiile tale lungi, de ce nu îmi faci un
serviciu să o și rupi într-o zi? Așa ar putea curge din ea petalele tale pe care le-am strâns în tot acest timp.
Și uite așa, fără să clipesc, mi-aș întinde aripile și aș zbura în cădere către brațele tale care nu mă vor
prinde. Chiar dacă știu asta, tot în ochii tăi mă voi căuta. Iar gândul meu se va mula pe tine în continuare,
chiar dacă nu ești acolo să mă prinzi. Într-o glumă fără înțeles, din umbra ta mă voi renaște, pentru că tot
acolo am pierit, iar tu vei râde chiar dacă nu vei știi precis de ce. Inel al sufletului, de te-ai mări și tu la fel
ca el poate nu ai mai strânge așa de tare. Mângâierea nopții îți este memento la geamul meu, iar soarele-
mi zâmbește la fel de amețitor și departe ca tine. Părinții tăi nu te-au învățat să faci curat pe unde treci?
Unde se nășteau râsetele înainte acum plouă cu frunzele galbene ale părerilor de rău, iar de-aș îmbrățișa
întreaga lume într-o clipă locul tău tot nu l-ar umple. Uite așa cânt la amintiri în dormitorul gândurilor
mele, cu ușa bine închisă, să nu mă audă vecinii. Și tu ești mereu acolo, dar curios rămâi în spate, te simt
întruna dar nu te găsesc când mă întorc, deoarece te întorci odată cu mine. Oare ești o parte din mine deja,
sau doar ai pus stăpânire pe camera ce ți-am dat-o cu chirie în inima mea?...

De suflet se zice ca urca la cer,

Dar nimeni vreodata nu stie.
Iar cercul se termina-n el,
Dar forma-i ramane vie.
Incredere-n nimeni nu am –
Prieteni am avut o mie;
Nu cred in ce-i dupa geam,
Si nu ma las, ce va fi - sa fie.
Singuratatea m-apasa,
Insa este mereu fidela;
Viata poate fi si frumoasa
Oricat ar parea de rebela.
Meditatia se cere,
Introspectiva la fel
Gandurile sincere
Fac caracterul de otel.
Mi-as dori sa fie altfel
Insa singuratatea obliga,
Mi-as pune armele-n rastel
Ascultand iubrea cum striga...

Mi-aș construi o casă, una cu două nivele, ca să mă pot ridica deasupra problemelor din când în când. Mi-aș face vreo patru
dormitoare, câte unul pentru fiecare stare de spirit. Nu mai multe! Prea multe stări de spirit strică, ocupă timp, iar viața este
scurtă. Mi-aș face o sufragerie mare, așa ca sufletul meu, unde este loc pentru toată lumea. Una în culori calde, care să ofere
comfort cui o vizita-o, dar și cu șervețele pe masă, pentru lacrimile ascunse și mizeria pe care o lasă unii care trec pe acolo. Aș
avea grijă să aibă două băi, pentru că în viață e bine să ai mereu o soluție de rezervă. La etaj aș dori o cameră liniștită de unde
să-mi privesc de sus reușitele mele. La parter, mi-ar trebui o bucătărie spațioasă unde să pun pe masă toate planurile, dorințele,
visele și resursele mele, în încercarea de a găti ceva bun din ele. Desigur că aș avea și o cămară, doar este bine să mai și pun
deoparte din puterile mele, ar fi pentru zilele acelea în care simt că nu mai pot. Pe pereții acestei cămări aș lipi și câteva poze,
să-mi amintească pentru ce mă zbat atunci când cotrobăi după vreun strop de energie uitat pe acolo. Mi-aș dori un hol lung la
intrare, pentru a putea avea timp să las în urmă nemulțumirile cu care mă întorc acasă. La intrare aș pune un covoraș gros și
mărișor, sub care să-mi pot ascunde grijile și cheile inimii mele, dacă o fi vreodată cineva curios să le caute. Casa mea aș
înveli-o în iederă, ar face-o să rămână frumoasă și la bătrânețe. M-aș regăsi în iedera aceasta, s-ar agăța de pereți în încercarea
de a urca la fel ca și mine. Undeva în spatele casei ar fi o mică intrare către o pivniță unde mi-aș depozita borcanele cu amintiri
iar dragostea mea și-ar păstra buchetul în sticle îngropate în nisip.
La așa o casă aș avea grijă să nu-i lipsească o curte mare în față, încăpătoare pentru toți călătorii prin viața mea. O alee șerpuită
ar duce de la poartă până la casă, pentru că drumurile niciodată nu sunt drepte și uneori trebuie să nu te grăbești și să te bucuri
de călătorie. Poarta aceea va fi mereu descuiată, deși îmi este frică de hoți. Nu aș vrea să rămân singur... Curtea aceasta va fi de
fapt o mică livadă, pentru că toți avem nevoie din când în când să culegem fructele, pentru a ne reaminti că nu muncim
degeaba. Voi lăsa și pe alții să culeagă din livada mea, însă o să am grijă să mă bucur și eu de fructe, nu să le ia alții pe toate.
Lumea cam are tendința asta... Prin livadă va fi doar iarbă care să-mi răsfețe tălpile și să-mi aducă aminte că toți plecăm și ne
întoarcem în natură. Nu, nu voi crește flori, am mai încercat și mereu au fost rupte de alții, așa că mă voi bucura doar de iarbă.
Cu toate astea, o să respect florile care reușesc să răsară în adversitatea mea. Multă putere le va trebui să se ridice acolo unde
eu nu am vrut.
Lângă casă voi pune un leagăn mare, pentru că nu aș vrea să moară niciodată copilul din mine, și în definitiv viața este în mare
parte un du-te-vino. Sper că leagănul acela nu-l voi pune doar pentru mine... Așa o casă mare are nevoie de o mână de femeie,
altfel este goală. Nu numai asta, dar când prea multe probleme se vor aduna în casa mea ea va face curat cu o îmbrățișare. Iar
fructele pe care le culeg din mica mea livadă nu vor avea același farmec dacă le mănânc singur... Hm... Cred că trebuie să îmi
construiesc o casă.

Tu

Îți amintești serile de vară?

Ne țineam de mână-n parc;
La asta mă gândeam aseară,
Nu puteam să nu remarc
Ce mult îmi lipsești.

O boare de vânt îmi amintește

Atingerea ta în întuneric,
Parcă briza-mi povestește
Despre-un sentiment lăuntric -
Ce mult îmi lipsești.

Simt când te gândești la mine,

Ești stăpâna mea c-un zâmbet
Și nici că s-ar putea mai bine;
Un singur lucru e concret –
Ce mult îmi lipsești.

Mi-ai amintit că mă iubești

Și trebuie să te aștept,
Că înapoi tu te grăbești;
Oricum te simt mereu în piept -
Ce mult îmi lipsești.

Știu sigur că te vei întoarce

Chiar de nu am idee când;
Vorbele tale nu-mi dau pace,
La telefon te-aud zicând -
“Ce mult îmi lipsești.”

Dintre cea pe care ai iubit-o, cea care nu te-a ales, cea care te-a abandonat, cea pe care ai abandonat-o, cea
care te-ar vrea prea târziu, cea care a fost însăși dragostea și cea care ar putea fi... Unde este predicatul?
Poate cuvintele mele nu au logică, poate înainte de toate nu au logică pentru mine și apoi oriunde ar putea
ajunge sau pentru oricine le-ar putea citi. Să scriu a fost și este un medicament pentru mine, însă să mă uit
la o foaie goală fără să știu să-mi traduc ce simt, da, asta este... Nu pot spune că este ceva nou, însă cu
siguranță este o culme a... Frustrării? Nu. O culme a simțirii.
Simt un ceva fără nume și fără formă care se zvârcolește în mine, căutând cu disperare o cale de ieșire, în
timp ce eu caut cu disperare să scap de asemenea. Dacă ar fi fost ceva, aș fi știut ce sau cine. Dar când
există fără formă sau nume, trebuie că este demonul meu. Un demon care mă urăște și pe care îl urăsc, un
demon pe care mă chinui să-l distrug în timp ce el se chinuie să mă distrugă pe mine, iar totul se întâmplă
într-o cinică piesă de teatru a împărțitului aceluiași corp.
Flăcări s-au stins și flăcări s-au aprins în mine, atât de felurit încât nici eu nu mai știu dacă e caldă sau
rece. Cine sunt eu până la urmă?... Atâtea schimbări, de atâta vreme... Nu mai știu cine sunt, încotro mă
îndrept sau de ce. Știu doar că mă mișc în continuare.

Mereu mi-a placut mai mult albastrul decat griul, ploaie. Totul capata detaliu, lumea parca e mai mare.
Zbuciumat atat de incat sunt prea copil sau prea batran. Pace, fericit fara motiv

De-am zbura cu toți acolo

Unde filozofii-aspiră
S-ar plimba pe jos Apollo,
Cu Atena musafiră;

Iar de noi cu toții am scrie

Din iubirea de cuvinte,
Am încuia în sicrie
Ce-i născut în sentimente.

Frumoasă-i vorba! Chibzuită.

Însă nu este pentru mine,
Când inima mi-e locuită
De ale simțirii rubine.

Prefer un dop plin cu nectar

Decât superba cupă goală,
Un gând modest dar plin de har
Decât o pată de cerneală.
Granita

Niciodata n-am stiut

Unde se termina EU si incepe TU.
Probabil cand m-am nascut
Doar mi s-a imprumutat sufletul.

Cred ca unele lucruri sunt menite a se intampla sau exista dincolo de intelegere, inexorabile precum
timpul. Nu se intampla voit, implicit nici tradari nu pot fi considerate, nici alte valori nu le pot fi atribuite,
sunt doar niste zone gri intre marii stalpi ai valorilor recunoscute. Precum catuse invizibile, nu pot fi
aratate cu degetul a fi ceva, iar tot ceea ce reusesc sa faca este sa derute pe cei pe care ii leaga. De ce nu
pot pleca? De ce nu pot ajunge? De ce sunt aici in continuare? Nici macar intrebarile acestea nu fac
vizibile catusele acelea, iar tot ce iti poti dori este sa se rupa intr-o zi, avand in vedere ca nu pot fi vazute
spre a fi taiate. Oare ce este mai bine, sa poti parasi locul de care ceva te-a legat tot timpul, sau sa fii
liberul sclav al catuselor invizibile?
Ciudati sunt oamenii, si ciudate sunt gandurile si drumurile lor. Ciudate sunt alegerile si ciudate sunt
lectiile pe care viata le ofera!... Din unele inveti, altele nici macar nu le poti intelege ca sa poti trage o
concluzie.

Have you got the color in your cheeks

Amintiri de mult îngropate
Do you ever get the feeling that you can’t shift the tide

Printre atâtea frământări și într-un slalom nebun prin viață, te-am întâlnit pe tine. Cine ar fi crezut?
Cine s-ar fi așteptat?... Și mi-am refuzat singur fiecare pas pe care într-un final l-am făcut oricum,
obținând doar un fel de dulce agonie în loc de ce mi-a dictat mintea. Acum... mă întreb cine sunt și unde
mă aflu în ceea ce te privește pe tine. La fel cum mă întreb cât de adevărată ești, mereu atât de aproape și
totuși atât de departe... Probabil și tu gândești același lucru despre mine. Și de ce nu ai face-o? De-asta m-
am și ancorat de ideea de prieteni, însă...
Ce ai crede dacă mi-aș demonta singur cuvintele? Aș vrea să știu gustul buzelor tale, să-mi îngrop
fața în părul tău și să mă imaginez câteva universuri mai departe, dincolo de tot și toate, dincolo de logică
și rațiune, atât de departe încât să fiu dincolo și de mine însumi. Și aș mai vrea să-mi plimb degetele pe
pielea ta, atât de ușor încât să te întrebi dacă chiar te-am atins sau doar ți s-a părut, și mai mult de atât, aș
vrea să mă uit în ochii tăi... Să mă uit atât de adânc încât să văd toate întrebările pe care nu mi le pui și
toate răspunsurile pe care nu mi le dai. Vreau să-ți dezbrac sufletul, apoi să-l admir mut în toată
splendoarea lui vulnerabilă înainte să-l învelesc cu sufletul meu într-o nebună împletire a simțirilor. Îmi
doresc să mă îmbăt cu tine, să fii nectarul meu, să-mi intoxic fiecare celulă cu tine până acolo unde să mă
confund cu tine, să nu mai știu unde se termină eu și începe tu. Dacă mi-ar sta în putință, mi-aș dori ca
împreună să fim un singur om, mi-aș întregi sufletul într-un tot armonios, într-o fericire eternă care
depășește puterea de exprimare a unor simple cuvinte, ceva dincolo de mințile noastre, în punctul în care
se va naște o divinitate a dragostei, una sălbatică și neînțeleasă care nu trăiește după reguli ci face regulile
din mers...
Cât de mici suntem ca oameni și cât de grandioși putem fi întregiți!... Mă întreb oare cât din ce am
spus acum ai simțit și tu deja însă ți-a fost teamă să-mi spui. Mă întreb unde sunt granițele la care ai
hotărât să te oprești... Și mă mai întreb și ce înțelegi din ce tocmai am spus. Oare mă vezi la fel ca pe
ceilalți odată ce mi-am dat jos armurile și ți-am arătat din ce sunt făcut? Oare ai înțeles că ce am simțit și
am gândit este dincolo de pragul fizic?...
Ți-am mai spus, dacă închizi ochii și întinzi mâna vei ține inima mea în ea... Fii blândă cu ea... De
fiecare dată s-a vindecat mai greu și nimic nu ține la nesfârșit. O vrei?... Îi simți căldura?... Este pentru
tine. Aș vrea să o potrivesc să bată în același ritm cu a ta... Când ne vom reîntâlni te voi lua în brațe fără
să spun nimic și te voi ține strâns așa, cu frică să mai și respir cale de vreo două sau trei eternități, iar în
timpul acesta îți voi spune atât de multe lucruri, fără însă a scoate vreun sunet. Vei ști, în sufletul tău vei
auzi toate acele cuvinte nespuse.
Oare te vei îndoi de ele?...
 Sunt dependent de tine... În ochii tăi vreau să mă scufund, în părul tău să mă rătăcesc... Buzele tale
când le întâlnesc pe ale mele de fapt îmi sărută inima, iar părul tău îmi alungă gândurile de fiecare dată
când îmi mângâie fruntea. Tu ești drogul meu, medicamentul meu, atingerea ta îmi alină lacrimile pe care
nimeni nu le-a văzut și în același timp dă un sens zâmbetului pe care toți îl cunosc. În sfârșit zâmbesc și
cu sufletul, mulțumită ție.
Sufletul tău se împletește armonios cu al meu vindecându-i rănile, ascunzând cicatricile și dându-i
iar culoare... Culoarea ta. Culoarea ce o iubesc, culoarea iubirii ce o primesc. Niciodată nu aș putea să-ți
mulțumesc destul, însă întotdeauna îmi voi da silința să-ți dăruiesc înapoi iar și iar, în câte feluri voi
gândi, totul într-un cerc infinit care cu fiecare circumvoluțiune întărește dragostea ce ne leagă.
Eu cred că fiecare suflet are un parfum propriu… Al tău mă îmbată și mă vrăjește în fiecare zi,
este promisiunea zilei de mâine, hrana rațiunii mele. Vocea ta este cântecul ce dă ritmul inimii mele în
fiecare zi, fără tine m-aș pierde anonim, rătăcit între zile fade și oameni urâți pe dinăuntru. Tu ești visul
din care nu vreau să mă trezesc… Persoana în ale cărei brațe vreau să adorm seara și pe care să o găsesc
în brațele mele dimineața, al cărei zâmbet să fie cafeaua mea și al cărei sărut să fie motivul pentru care
alerg acasă seara...
Te iubesc. Te iubesc cum iubește marea țărmul, te iubesc cum iubesc frunzele apa, te iubesc cum
cuvintele sunt prea sărace pentru a-ți putea spune, și mai presus de toate te iubesc în fiecare zi mai mult...
Dorindu-te... Să te gust... Să te respir... Să-mi alin setea cu buzele tale... Să fii zeița mea, căreia să-i aduc
umile ofrande în fiecare zi, rugându-mă să nu fiu uitat... Să mă binecuvânteze încă o dată cu simpla ei
prezență, să mă primească iar și iar în inima ei... Deoarece fără ea nu aș mai fi eu. Dragostea mea...
Primește-mă în camera aceea ascunsă a sufletului tău, cea în care nu credeai că va mai ajunge cineva.
Inundă-mi simțurile și simțirile... Dăruiește-mi-te. Vino unde simți că-ți este locul, la pieptul meu.
Oricum deja bați în el...

De-ai ști, Ane Marie...

Astăzi mă gândeam la tine. Mereu mai mult eu te iubesc,

Un dor cumplit mă măcina, Din inimă nu te pot scoate,
Nu erau gânduri creștine, În vis mereu eu te zăresc
Așa o foame mă rodea Iar ziua-n gândurile toate
Spre buze adolescentine Eu tot pe tine te găsesc.
Și-un corp la care-aș închina Fără să vreau îți scriu sonate -
Ce vise țin ascunse-n mine; Unii ar spune că greșesc,
La pielea ta de catifea, Dar sufletele sunt legate
La curbe dulci și feminine, Iar gândurile ne unesc.
La ochii tăi ca de cafea - Ascundem o intensitate
Priviri de sentimente pline Peste ce este omenesc
Din sufletul precum o stea Vino, îți dau întâietate,
Ce-n al meu suflet tot revine De-ai ști ce mult eu te doresc
Și-nvie iarăși dragostea. Și prețuiesc la tine toate…

Zbor
Împrumută-mi gura ta,
Dăruiește-mi buzele –
Și, te rog, nu mă uita
Gustă-mi sentimentele

Te visez iar, zi și noapte,

Tu îmi umpli clipele,
Mă hrănesc mereu cu șoapte
Ce-mi inspiră muzele

Iar de te-aș putea iubi

Vieți la rând cu zecile
Glasul tău tot m-ar robi
Dintre toate vocile

Te-aș vrea mereu la pieptul meu

Ascultând bătăile;
Doar cu tine pot fi EU,
Tu îmi dărui zborurile

Strânge-mă la piept deseară,

Pentru tine-s versurile,
Fi-mi a sufletului vară,
S-ascultăm iar valurile...

Mi-aș dori să putem trăi două zeci de ani în sens invers, întinerind în fiecare zi pentru toți cei
douăzeci de ani pierduți în căutarea ta. Am fi iarăși cei ce inventează muzica, nu cei ce o ascultă, am fi
nemuritori, invulnerabili. Douăzeci de ani împreună... Am avea atâtea povești de spus încât nu ne-ar
ajunge patruzeci de ani să le spunem pe toate. Am fi văzut deja împreună atâtea locuri și atâția oameni
încât am fi împrumutat câte puțin din înțelepciunea fiecărui neam și am răspundei oricărei provocări cu
același zâmbet enigmatic. Ne-am fi sărutat deja de atâtea miliarde de ori încât altora le-ar trebui câteva
vieți să ne egaleze...

Ne iubeam. Printre fulgere ne iubeam... Fiecare desen de lumină pe corpul meu, fiecare strălucire pe
corpul tău, urmărindu-ți cu venerație liniile arcuite precum luna ce veghea deasupra norilor sub care ne
ascundeam... Sub care ne ascundeam și ne iubeam. Ne ascundeam de lume, ne ascundeam de probleme,
ne ascundeam de timp, ne ascundeam de noi înșine... Dar ne iubeam. Pentru că fiecare eram un fulger
pentru celălalt, un funger în inimă, un fulger în suflet, un fulger în corp. Și tot veneam unul pentru
celălalt, fulger după fulger într-o furtună fără sfârșit a simțirilor, o furtună ce cânta la unison cu furtuna de
afară. Ne împleteam fulgerele unul cu celălalt, ploaia striga afară dar noi aveam ploaia noastră înăuntru,
picăturile ei fugeau pe pielea mea și străluceau pe pielea ta pentru fiecare fulger ce gonea pe cer, precum
și pentru fiecare fulger pe care îl schimbam între noi. Sentimentele noastre strigau de asemenea, în fiecare
mișcare, în fiecare gest, în fiecare atingere. În fiecare sărut... Sărutări lipsite de măsură, sentimente lipsite
de număr, dulci plăceri fără sfârșit. Și ne iubeam... Ne iubeam cu pasiune, ne iubeam cu disperare,
îngroziți că undeva, cândva, s-ar putea termina. Ne iubeam sfidând timpul, sfidând viețile noastre, sfidând
ceea ce unii numesc destin, ne iubeam pentru că existența noastră se întâmplă după cum o modelăm noi,
ne iubeam pentru că asta simțeam, asta doream și de asta aveam nevoie. Ne simțeam unul altuia
îmbrățișările corpurilor, ascunse una în alta precum într-o cameră a oglinzilor, fără sfârșit. Plângeam de
fericire în adâncul nostru, iar lacrimile acelea ascunse între picăturile de ploaie au fost cele mai dulci
lacrimi pe care le-am vărsat vreodată, lacrimile a două suflete într-un singur trup. Aveam nevoie unul de
altul, aveam nevoie de fulgere... Aveam nevoie de noaptea furtunilor. Și avem în continuare, vom încerca
să o trăim de câte ori vom putea, dacă tot nu durează la nesfârșit, măcar să o retrăim infinit. Singurul loc
în care noaptea furtunilor nu se termină niciodată este inima fiecăruia... Ascunși acolo, trăim acea noapte
oriunde am fi, ne trimitem fulgerele iubirii și în zilele cele mai însorite. În colțul intim unde nu încăpem
decât noi doi, unde ne unim în unul singur precum corpurile noastre în noaptea furtunilor, ne iubim. Ne
iubim printre fulgere...

Brusc îmi este frică, mă simt descurajat, parcă dintr-odată mă simt mic în fața vieții, mic până și în fața
mea. Nu știu de ce! Este ca și cum până acum am înotat și m-am menținut deasupra, însă am rămas fără
putere și am început să mă scufund. Nu pot da vina pe ceva în mod special, doar am impresia că parcă
prea multe merg înfrante, veșnic înfrânate... Aș dori să meargă ceva simplu și direct, să am satisfacția
morală că măcar o dată nu mi s-a împotrivit. Acum am nevoie de tine mai mult decât oricând, deoarece
lângă tine mă simt imbatabil. Ai efectul ăsta asupra mea, ești ca o forță vie ce-mi gonește prin vene de
fiecare dată când îmi ești alături. Nu mă întreba de ce, nu-mi cere să-ți explic, nu am nici cea mai mică
idee. Este unul dintre minunatele mistere de care trebuie să ne bucurăm, nu să pierdem timpul încercând
să le explicăm. Vreau să-ți simt degetele pe tâmplele mele, fruntea pe pieptul meu, picioarele împletite cu
picioarele mele, vreau să te ascult cum respiri adânc în timp ce dormi lipită de mine, vreau să-ți urmăresc
sprâncenele ușor cu degetele mele, minunându-mă încă o dată (a câta oară?...) de ceva ce nu există
material și nu poate fi explicat logic, însă îmi insuflă viață fără limite, de fiecare dată. Acum mă simt
vulnerabil. Stau cuminte în biroul meu, sperând din tot sufletul să trec neobservat toată ziua și să fug
înapoi în colțul meu ascuns unde mă simt în siguranță. Aș vrea să fug în brațele tale, însă trebuie să mai
aștept o vreme până voi putea face asta. De multe ori îmi doresc să apari lângă mine de nicăieri,
materializată parcă din neant, doar pentru a mă îmbrățișa strâns și a-mi zâmbi în felul acela... Poate și să-
mi spui că “totul va fi bine, am încredere în tine”. Mă strădui să fiu puternic, să înving orice obstacol, însă
din când în când vine câte o zi ca aceasta, ziua în care mă scufund și doar tu mă poți salva, cu zâmbetul și
căldura ta. Într-un fel am devenit dependent de tine, iar detaliul acesta mă sperie deoarece dacă mâine m-
ai părăsi aș muri complet pe dinăuntru, oricât de mult aș mai trăi pe dinafară. Dacă stai să te gândești la
oamenii din jurul nostrum nu poți să nu te întrebi oare câți au iubit astfel iar apoi au rămas singuri,
părăsiți pe o insula pustie în mijlocul a nicăieri, prizonieri ai propriei inimi, ascunși în spatele
aparențelor... Unde ești?... Oare la ce te gândești acum?... Ce frumos ar fi să te gândești la mine. Oare și
tu ți-ai dori să mă simți aproape? Oare și tu te simți vulnerabilă și tânjești după zâmbetul și căldura
mea?... Poate și ție îți este frică... Mi-aș dori să te cuprind atât de strâns încât căldura ta să se confunde cu
a mea iar tu să devii pe nesimțite o parte fizică din mine, încuiată pentru totdeauna în pieptul meu, unde
deja ți-ai însușit inima mea. Aș vrea să te găsesc aculo zâmbindu-mi înapoi pentru fiecare zi ce mi-a mai
rămas de trăit pe pământul acesta, iar când zilele acestea se vor sfârși eu mi-aș dori să renasc într-o floare
la fereastra ta, pe care să o iubești în fiecare dimineață când parfumul ei te va trezi cu zâmbetul pe buze,
zâmbetul acela pe care îl iubesc eu, ecou al zâmbetului meu – ecou al zâmbetului tău... M-aș dezbrăca sub
tălpile tale în fiecare dimineață ca să începi ziua călcând pe petale, iar eu să-ți simt încă o dată greutatea
dulce sub care mă pierd și mă regăsesc de fericire. De nu aș fi o floare, mi-aș dori să fiu vântul de vară ce-
ți suflă ușor prin păr, dezmierdându-ți tâmplele încă o dată, răcorindu-ți gâtul și umerii transpirați precum
atunci când noi... Mi-aș dori să pot fi atât de mic încât să locuiesc în buzunarul tău de la piept, mereu lipit
de sânul tău, mereu ascultându-ți inima. Ar fi cea mai frumoasă melodie pe care am ascultat-o vreodată,
ritmul după care trăiesc eu. Mi-aș dori... Mi-aș dori atât de multe, însă ceea ce îmi doresc de fapt, ceea ce
mi-am dorit dintotdeauna, dinainte să te cunosc, ești tu. Pentru alții pot fi în multe feluri, însă în fața ta
sunt cu adevărat dezbrăcat, poți privi până în adâncul sufletului meu. Ascunde-mă te rog în inima ta, îți
promit că nu voi pleca niciodată. Fii răsfățata mea...

Astăzi m-am plimbat în sălbăticie, pe drumuri neumblate, poteci neștiute de gânduri uitate. Prin
tufe spinoase, pe drumuri umbroase, pe căi sinuoase – sufletul a zburat liber, sălbatic și pururi tânăr prin
vântul văratic, s-a dus departe, atât de departe încât s-a rătăcit în felul în care iubea cândva să rătăcească,
iar ca o ironie tot iubirea l-a adus înapoi.
Astăzi am fotografiat flori... Nu fac asta des, însă recunosc că la o floare m-am gândit mereu, până
și atunci când nu am vrut să recunosc asta. Poate în subconștient am vrut să găsesc o floare mai frumoasă
decât floarea mea, iar faptul că am admirat atâtea flori fără să mă opresc la vreuna dintre ele spune ceva
despre a mea. Cred că fiecare floare a simbolizat în același timp un gând plutind pe drumul lui și un sărut
gonind spre tine. Poate nu fiecare gând a ajuns undeva, dar sper că toate săruturile te-au întâlnit cu bine.
Acesta este felul meu de a spune ce simt pentru tine. Sărutul meu poate nu este la fel de meșteșugit
precum cuvântul, însă vorbește pe o limbă ce nu se contrazice.
Uneori puține cuvinte au rămas... Mesajul este același. La ce folosesc prea multe cuvinte, oricum...
Esența este o aromă a simțirilor pentru care cuvintele nu sunt suficiente, acolo unde sărutul vorbește mai
bine iar atingerea poartă amprenta privirii, unde se întâlnesc yin și yang înainte să se unească pentru a
crea un perfect. Câte cuvinte inutile... Unele lucruri se înțeleg pur și simplu, altele nici traduse în toate
limbile vorbite.
Pentru mine mai vorbește și oboseala... Până și asta are mai multe înțelesuri. Dar nu disper! Cele
mai mari premii se află la capătul celor mai grele drumuri, iar eu nu m-am oprit chiar dacă am încetinit.
Ce haios, la ceas târziu din noapte încerc să îmi ghicesc singur semnificațiile cuvintelor. Oare eu am spus
asta? Cine altcineva... Doar dacă degetele mele nu au căpătat cumva o personalitate proprie și au început
să danseze pe șevaletul minții și după ce eu am adormit deja... Poate că cine vorbește acum este un alt eu,
născut după adormirea mea. Poate că acest eu va adormi la loc atunci când eu mă voi trezi. Oare o fi eul
sălbatic și rătăcitor, cel care mereu călătorește și nu are o casă?... Sau poate eul cel timid care așteaptă
mereu să i se facă și lui loc din când în când... Poate o fi vreun eu pe care nu l-am cunoscut încă. Sper să
nu fie vreunul pe care să-mi pară rău că l-am cunoscut. Mă aștept la orice, și recunosc că uneori îmi este
frică de mine. Îmi este frică să nu fiu sălbatic, îmi este frică să nu fiu timid... Mă tem de a-mi da voie să
simt prea mult. Și mă mai tem de faptul că oricât mi-aș dori să pot controla măsura simțirilor mele,
acestea vor veni cu măsura lor proprie, nu cu cea pe care le-o dictez eu ca fiind cea corectă. Da, mă tem!
Ce om nebun aș fi de nu m-aș teme? Sunt atât de fricos încât uneori îmi este teamă și să fiu fericit. Parcă
totul vine cu un preț, iar eu mă simt de parcă mi-aș fi vândut sufletul iar acum aștept urmările. Poate că
nimeni nu a avut răbdare să-mi explice pe îndelete ce este fericirea, iar eu am învățat-o doar în teorie și la
proba practică am picat glorios. Aș vrea să știu ceva sigur din când în când, însă este ca și cum aș cere
ziua și ora la care voi muri, însuși faptul că le voi ști nu va schimba asta?... Aș vrea să știu de unde-mi
pleacă gândurile astea și care este rostul lor, deoarece sunt convins că au o logică undeva, chiar dacă eu
nu sunt în stare acum să o găsesc...
Aș vrea atingerea ta să-mi alunge temerile și întrebările iar eu să pot dormi liniștit... Aș vrea să
știu dacă și tu mai vrei asta. Nu mă băga în seamă, este doar un alt gând rătăcit la ceas târziu din noapte...
Multe năluci vin și pleacă din întuneric iar dimineață doar amintirea lor vagă mai rămâne. Și dilema... A
fost un vis sau un coșmar?
Uneori mi-aș dori să înțeleg mai puține... Alteori să înțeleg mai multe. Uneori mi-aș dori să dezleg
tainele Universului, alteori mi-aș dori doar să știu precis unde te afli tu. Ha, până și asta poate avea mai
multe semnificații.
Nu te teme, tot al tău sunt, însă fără atingerea ta rătăcesc pe drumuri neumblate, poteci neștiute de
gânduri uitate, speriat de mine însumi și de gândurile mele... Alină-mă, te rog... Vreau să adorm zâmbind,
fără să mă mai întreb vreodată dacă acestea sunt vise sau coșmaruri. Și nu te grăbi să mă judeci... În
nebunia mea mă judec eu destul pentru amândoi, de parcă ar fi vreo datorie să fac așa. Cine să mă mai
înțeleagă dacă nu mă pot înțelege eu însumi... Dă-mi pace acum, vreau să mă odihnesc. Până și asta poate
fi înțeles în mai multe feluri...
De ce trebuie să fie atât de complicat?