CONSIDERAŢII PRIVIND PROCEDURI

ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A
DISPUTELOR ÎN LUMINA PREVEDERILOR
ORDONANŢEI NR. 94 DIN 30 AUGUST
Considerations Regarding Alternative Meth- 1999 PRIVIND PARTICIPAREA ROMÂNIEI
ods of Dispute Resolution in the Light of the
Provisions of Ordinance No. 94 from the 30th LA PROCEDURILE ÎN FAŢA CURŢII
of August 1999 with regard to the Participa-
tion of Romania in the Proceedings before the EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
European Court of Human Rights and the Com-
mittee of Ministers of the Council of Europe ŞI A COMITETULUI MINIŞTRILOR ALE
and the Right of the State to Promote Actions
in Regress Against the Decisions and Agree- CONSILIULUI EUROPEI ŞI EXERCITAREA
ments of Amicable Settlement
DREPTULUI DE REGRES AL STATULUI ÎN
Abstract URMA HOTĂRÂRILOR ŞI CONVENŢIILOR
The study begins by discussing the present
state of affairs involving Romanian cases submit- DE REZOLVARE PE CALE AMIABILĂ
ted to the European Court of Human Rights, to
which Romania is a party, especially considering
the overwhelming number of requests submitted,
the position adopted by the Court in its relevant pilot Nicolae Dragoş PLOEŞTEANU
judgments, the relative state of delay with which
Romania is currently confronted, with regard to the
requirements of the Council of Europe organs. Also,
this situation is discussed in consideration of the
measures, often inappropriate, taken over time with
the purpose of fixing the shortcomings observed
by the Court and of progressively implementing the
Nicolae Dragoş PLOEŞTEANU
principles that govern the human rights field in order Lector univ. dr., Departamentul de Discipline Juridice şi
to establish the rule of law in the state. It follows that Administrative, Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi
in the field of alternative methods of dispute resolu- Administrative, Universitatea Petru Maior Târgu Mureş,
tion, the present legal framework, set out by Ordi- Târgu Mureş, România
nance no. 94/1999 can be improved. In particular, Tel.: 0040-265-219.034
the author focuses on the meaning of the amicable E-mail: nploesteanu@yahoo.com
agreement provided by article 8 of Ordinance no.
94/1999, its juridical nature and its consequences.
Also, the author whishes to propose an evaluation
of the legal framework required in order to obtain an
improvement in the exploitation of actions in regress
promoted by the state, provided by article 12 of the
aforementioned normative act.
Keywords: amicable agreement, European Revista Transilvană
Court of Human Rights, mediation, alternative de Ştiinţe Administrative
methods of dispute resolution 2(31)/2012, pp. 91-102

91
1. Chestiuni prealabile. Natura juridică a convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă
Potrivit articolului 8 din O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la proce-
durile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale
Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi
convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă, o cauză întemeiată pe o cerere individuală
împotriva statului român se poate rezolva pe cale amiabilă prin încheierea unei con-
venţii de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei. Situaţia dată este prea puţin tratată în
literatura de specialitate, interesând care este regimul juridic aplicabil unei asemenea
convenţii. Mai important este că în cuprinsul O.G. nr. 94/1999 se întâlnesc prea puţine
elemente pentru a stabili natura juridică şi regimul general aplicabil acestor convenţii
de soluţionare amiabilă a unor cereri individuale împotriva statului român. Problema
prezintă o importanţă distinctă, deoarece intervine în etapa iniţierii unor proceduri
litigioase de excepţie, internaţionale, împotriva statului român, prezumându-se că
până în această etapă pretinsa „victimă” nu şi-a putut găsi vreo „satisfacţie” în cadrul
naţional şi niciun remediu pentru încălcarea drepturilor sale.
Natura juridică a convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă presupune a identifica
din care categorie face parte acest act juridic: a actelor internaţionale, a actelor ad-
ministrative, a actelor judecătoreşti sau a actelor civile.

1.1. Este convenţia un act internaţional?

În favoarea acestei calificări se pot releva mai multe argumente. Un prim argument,
constă în natura internaţională a procedurii de soluţionare pe cale amiabilă. Potrivit
articolului 39 din Convenţie, „În cazul rezolvării pe cale amiabilă, Curtea scoate
cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi
a soluţiei adoptate”. De asemenea, articolul 38 paragraful 1 litera b) stabileşte că în
cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă „se pune la dispoziţia celor interesaţi,
în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării
drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute în convenţie şi în protocoa-
lele sale”. Ca urmare, procedura de soluţionare poate presupune intervenţia Curţii,
organism internaţional, iar rezultatul rezolvării pe cale amiabilă produce consecinţe
în planul dreptului internaţional al drepturilor omului, chiar asupra finalităţii pro-
cedurii jurisdicţionale. Aspectul este întărit şi de formularea articolului 1 din O.G.
nr. 94/1999, anume că „reprezentarea intereselor statului român la Consiliul Europei
(...) în procedurile de rezolvare pe cale amiabilă (...) se face potrivit Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalelor adiţionale
la aceasta”. Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă poate fi semnată doar după ce
Curtea comunică Agentului guvernamental cererea reclamantului, aspect care reiese
implicit pe calea interpretării articolului 8 alin. (1) din O.G. nr. 94/1999.
Cu toate acestea, studiul practicii în domeniul rezolvării pe cale amiabilă a acestor
cereri relevă că natura juridică a acestei convenţii de rezolvare pe cale amiabilă nu
este una internaţională, chiar dacă încheierea convenţiei produce consecinţe şi în
planul dreptului internaţional. Cu titlu exemplificativ, redăm formularea Curţii din
considerentele Hotărârii sale din 20 aprilie 2004 pronunţată în cauza Notar împotriva

92
României: „Curtea ia act de convenţia de rezolvare pe cale amiabilă asupra căreia
au convenit părţile (conform articolului 39 din Convenţie). Curtea este încredinţată
că această convenţie reflectă principiul respectării drepturilor omului, astfel cum
sunt acestea recunoscute prin Convenţie şi protocoalele sale (articolele 37 alineatul
1 in fine din Convenţie şi 62 alineatul 3 din regulament).”1; totodată, în dispozitivul
hotărârii nu se menţionează existenţa unei rezolvări pe cale amiabilă, ci doar se hotă-
răşte radierea cererii de pe rol. Ca urmare, convenţia are un regim autonom, distinct
şi independent de manifestarea de voinţă a Curţii, chiar dacă pentru a se ajunge la
încheierea ei, Curtea intervine asemănător unui mediator.
În concluzie, convenţia de rezolvare pe cale amiabilă nu reprezintă un act juridic
internaţional, chiar dacă manifestarea de voinţă care îl generează a luat naştere inclu-
siv în cadrul unor proceduri cu caracter internaţional. A contrario, această convenţie
reprezintă un act intern.

1.2. Reprezintă convenţia de rezolvare pe cale amiabilă un act administrativ?

Actul administrativ2 este definit legal la articolul 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, chiar dacă pentru scopurile acestei legi
este „act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis
de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării
legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi
juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contracte-
le încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor
proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor pu-
blice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de con-
tracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.”
Raportându-ne la această definiţie, se poate desprinde o oarecare asemănare dintre
actele administrative asimilate şi convenţia de rezolvare pe cale amiabilă. În ambele
situaţii ne găsim în prezenţa unor contracte (convenţii); ele intervin între autoritatea
publică şi o altă entitate (în cazul de faţă persoană fizică – victima încălcării); deşi nu
este obligatoriu, deoarece o astfel de convenţie de rezolvare pe cale amiabilă poate,
teoretic, cuprinde doar un text de recunoaştere din partea statului a unui drept sau
a unei încălcări comise, în general, totuşi, prin convenţia de rezolvare pe cale amia-
bilă se va rezolva o problemă de interes public adesea cu consecinţe financiare. Cu
toate acestea, un asemenea contract apare cu totul special prin raportare la definiţia

1 Paragraful 52 din Hotărârea CEDO din 20.04.2004 pronunţată în cauza Notar împotriva
României, asupra cererii cu nr. 42860/98 – traducere publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 1105 din 26 noiembrie 2004.
2 În doctrină, actele administrative au fost definite ca fiind „acte juridice, adică manifestări
de voinţă făcute în exercitarea funcţiei executive a statului, în scopul de a produce anumite
efecte juridice, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forţa de
constrângere a statului, în condiţiile prevăzute de normele juridice în vigoare” (Drăganu,
1992).

93
legală a actului administrativ asimilat, cu atât mai mult că nici jurisprudenţa şi nici
doctrina nu ne lămuresc deloc dacă un asemenea act ar putea forma sau nu obiectul
unei acţiuni în contencios administrativ ori a vreunei acţiuni în justiţie. Cu toate
acestea, anumite indicii specifice regimului de drept public putem desprinde în
favoarea ideii că ne găsim în prezenţa unui act administrativ asimilat. În acest sens,
forma scrisă a acestei convenţii vine să întărească ideea că ne găsim în prezenţa unui
act administrativ asimilat, deoarece condiţia formei scrise se susţine că reprezintă o
condiţie de existenţă a actului administrativ3.
Ori, potrivit art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 94/1999, convenţia se încheie în formă
scrisă, întocmindu-se un exemplar pentru Agentul guvernamental, câte un exemplar
pentru fiecare reclamant parte la convenţie, plus un exemplar pentru Curte. O analiză
atentă însă a cauzei Notar împotriva României, pune în lumină faptul că la nivelul
Curţii Europene nu fusese înaintată vreo convenţie scrisă semnată de către părţi
prin care acestea rezolvau pe cale amiabilă cererea individuală formulată împotriva
statului român, însă într-adevăr Curţii îi fusese înaintată o declaraţie formulată de
Guvernul României prin care se preciza poziţia Guvernului, inclusiv conferirea unor
sume substanţiale cu titlu ex gratia reclamantului, precum şi a unor sume reprezen-
tând prejudiciu material; ulterior, Curţii i-a fost înaintată şi scrisoarea reprezentantei
reclamantului prin care aceasta declara următoarele: „Confirm faptul că reclamantul
acceptă rezolvarea pe cale amiabilă a cauzei, aşa cum a fost propusă de către Gu-
vern”. Ca urmare, deşi ne găsim în prezenţa unei rezolvări pe cale amiabilă a cererii
individuale, totuşi nu este vorba de o convenţie încheiată în forma scrisă astfel cum
prevede O.G. nr. 94/1999, ci de o convenţie în formă scrisă constituită din mai multe
instrumente juridice, respectiv dintr-o declaraţie formulată de Guvern şi o scrisoare
din partea reclamantului. Este foarte adevărat că interferenţa dintre cele două nivele,
cel naţional şi cel european, conduce în practică uneori la imposibilitatea menţinerii
unei regularităţi complete concomitent la ambele nivele4.
Cu toate acestea, problema se complică în acest fel şi mai mult atunci când este
vorba de un posibil contencios legat de existenţa unei asemenea convenţii de rezolvare
pe cale amiabilă. Apar nelămuriri în ceea ce priveşte părţile unui asemenea contencios:
atât Curtea cât şi guvernul au participat practic la procedura de încheiere a conven-
ţiei sau de rezolvare pe cale amiabilă, ceea ce determină interese procesuale în ce-i
priveşte; soluţia chemării acestora în faţa unui tribunal însă nu apare deloc viabilă.
Considerăm că în acest punct convenţia de rezolvare pe cale amiabilă se dovedeşte a
se îndepărta de regimul aplicabil unui act administrativ, fie el şi asimilat, prezentând
mai degrabă caracteristicile unui act judecătoresc sau chiar a unui act internaţional

3 A se vedea, spre exemplu, Podaru (2007).

4 Legiuitorul a încercat să regleze problematica prin introducerea art. 81 în O.G. nr. 94/1999,
însă apreciem că intervenţia legislativă este cel puţin precară, deoarece declaraţia unilaterală
a Guvernului poate conduce la o decizie a Curţii de radiere a cauzei de pe rol, însă nu ca
urmare a unui acord intervenit între părţi.

94
care scapă posibilităţii cercetării judecătoreşti naţionale. Pe de altă parte, un asemenea
act nu intră cu certitudine în categoria celor exceptate de la controlul judecătoresc,
stabilite de art. 126 alin. (6) din Constituţia României, revizuită5, precum nici în ca-
tegoria altor excepţii6 prevăzute de art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004. Discuţia privind posibilitatea atacării în contencios sau în justiţie a unor
fapte sau acte administrative în strânsă legătură cu convenţia de rezolvare pe cale
amiabilă prezintă importanţă îndeosebi în ceea ce priveşte punerea în executare a
acesteia, atunci când reclamantul este posibil să fie prejudiciat datorită întârzierii sau
nepunerii în executare a celor convenite prin convenţie. La nivelul Curţii şi a Con-
siliului Europei, potrivit art. 46 din Convenţia europeană, supravegherea executării
hotărârilor definitive ale Curţii revine Comitetului de Miniştri; cu toate acestea, ne-
înţelegerile ce pot interveni între părţi cu privire la sumele acordate nu sunt protejate
nici de vreo intervenţie a Comitetului de Miniştri şi nici de posibilitatea de a reveni
printr-o procedură valabilă în faţa Curţii. Totuşi, în temeiul art. 9 alin. (2) din O.G.
nr. 94/1999, convenţia de rezolvare pe cale amiabilă constituie titlu executoriu, astfel
că în final partea reclamantă poate recurge la procedurile specifice de valorificare a
drepturilor rezultate dintr-un titlu executoriu valabil potrivit legii române7.
Considerăm că există argumente mai puternice în favoarea ideii că aceste convenţii
de rezolvare pe cale amiabilă prevăzute de O.G. nr. 94/1999 şi referite de Convenţia
europeană, nu reprezintă acte administrative şi nici acte administrative asimilate
acestora. În special trebuie să se ţină cont că aceste acte se nasc din manifestarea
liberă a voinţei părţilor, statul neavând posibilitatea de a impune în vreun fel con-
diţii sau reglementări stabilite prin vreo lege specială şi nici nu se satisface în vreun
fel un serviciu public, ci pur şi simplu se soluţionează un diferend, producându-se
consecinţe în plan internaţional, dar şi naţional. În cadrul acestui regim şi acestor
raporturi juridice statul se situează în poziţia asemănătoare unui particular. În final,
constatăm diferenţele între un act administrativ, care constă într-o manifestare uni-
laterală de voinţă întemeiată pe organizarea legii şi contract, care este acordul a două
sau mai multe voinţe în scopul producerii efectelor juridice şi sunt supuse regimului
de drept privat (Negoiţă, 1993, p. 115). În concluzie, convenţia de rezolvare pe cale
amiabilă nu este un act administrativ sau asimilat actelor administrative.

5 Este vorba de actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile cu
Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar.
6 Este vorba despre actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se pre-
vede, prin lege organică, o altă procedură judiciară; şi actele administrative emise pentru
aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care
privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice,
precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor,
acestea putând fi atacate numai pentru exces de putere. Pentru referinţe asupra subiectului
a se vedea (Ciobanu apud Muraru şi Tănăsescu, 2008, pp. 1238-1239).
7 În cazul de faţă, nu va fi necesară investirea cu vreo formulă executorie, fiind aplicabile
prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă.

95
1.3. Este convenţia un act de natură civilă?
Articolul 2267 din NCC defineşte tranzacţia, aceasta fiind inclusă în categoria
contractelor speciale (titlul IX din cod). Totodată, ca regulă generală, prevederea art.
1166 din NCC este relevantă: „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai
multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Aşa
cum s-a mai spus, contractul este principalul izvor de raporturi juridice obligaţionale
(Moise, 2012, p. 1220). Definiţia tranzacţiei este relevantă în ceea ce priveşte scopul şi
obiectul acesteia, corespunzător situaţiei analizate, adică a convenţiei de rezolvare pe
cale amiabilă: „Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu,
inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori
prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă”.
Cu siguranţă există deosebiri între tranzacţia civilă reglementată de NCC şi con-
venţia de rezolvare pe cale amiabilă, însă fundamentele tranzacţiei sunt prezente şi în
cazul convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă: existenţa unui drept litigios concretizat
într-un proces aflat pe rol; intenţia părţilor de a pune capăt procesului; acceptarea de
către părţi a unor concesii reciproce. Articolul 441 din NCPC face referire expresă la
mediere, atunci când aceasta are ca rezultat învoiala părţilor: „Dispoziţiile prezen-
tei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala părţilor este
urmarea procedurii de mediere”.8 Numeroase alte asemănări se pot întâlni între cele
două contracte (tranzacţia şi convenţia de rezolvare pe cale amiabilă): condiţia formei
scrise, indivizibilitatea obiectului.
Elementele de diferenţiere vizează în principal existenţa unor reglementări norma-
tive distincte, întinderea domeniului de aplicare, cadrul procesual în care se manifestă
dreptul litigios şi posibilităţile de recurs împotriva actului. Aceste diferenţieri nu sunt
esenţiale pentru a schimba natura juridică a convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă.
Astfel, existenţa a două reglementări distincte, precum NCC şi O.G. nr. 94/1999, nu
exclude ideea existenţei unei tranzacţii consemnate în convenţia de rezolvare pe
cale amiabilă, NCC cuprinzând principii şi reguli care constituie dreptul comun în
domeniu. Articolul 1167 din NCC stabileşte că „Toate contractele se supun regulilor
generale din prezentul capitol”(alin. 1), iar „Regulile particulare privitoare la anu-
mite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale” (alin. 2). Cadrul
procesual în care se poate manifesta dreptul litigios diferă în cazul tranzacţiei spre
deosebire de convenţia de rezolvare pe cale amiabilă: un cadru naţional şi un cadru
internaţional. Această deosebire însă nu este esenţială pentru a califica altfel decât
litigios un drept, cu atât mai mult cu cât posibilul rezultat din faza internaţională,
concretizat printr-o hotărâre favorabilă „victimei” poate fi utilizat ulterior în calea
unor „recursuri” naţionale, pentru a se obţine un remediu naţional9. Cu toate acestea,

8 Secţiunea a 3-a, Hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor (Cap. IV, Titlul I,
Cartea a II-a NCC).
9 Un asemenea remediu naţional se poate întemeia, spre exemplu, pe prevederile articolului
322 pct. 9 din CPC, potrivit căruia revizuirea unei hotărâri definitive se poate cere „dacă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor

96
obiectul tranzacţiei este delimitat de regulile generale din dreptul civil, şi în special
de articolul 2268 care prevede: „Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării
civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună
potrivit legii” (alin. 1). Pe de altă parte, „Se poate însă tranzacţiona asupra acţiunii
civile derivând din săvârşirea unei infracţiuni” (alin. 2). Ca urmare, numeroase as-
pecte preponderent de natură nepatrimonială nu vor putea forma obiectul tranzacţiei.
Spre deosebire, normele Convenţiei europene a drepturilor omului şi prevederile
de implementare a acesteia la nivel naţional, nu stabilesc vreo limitare a obiectului
tranzacţiei, în special pentru că un asemenea remediu internaţional are o natură cu
totul excepţională şi, la urma urmei, reprezintă o procedură unică şi definitivă. Ca
urmare, chiar şi atunci când anumite aspecte ţin de încălcarea dreptului la viaţă,
garantat şi protejat de articolul 2 al Convenţiei, ceea ce în plan naţional poate pre-
supune cu o probabilitate mare săvârşirea unor fapte penale de către autorităţi (ex.
tratamente inumane, tortură, cercetare abuzivă etc.), victima şi statul pot ajunge la
încheierea unei convenţii de rezolvare pe cale amiabilă. Această întindere nelimitată
în cadrul Convenţiei europene se justifică din două motive: în primul rând pentru că
procedura are loc într-un cadru internaţional, nelimitat în principiu de concepte şi
graniţe naţionale, iar, în al doilea rând, pentru că obiectul convenţiei de rezolvare pe
cale amiabilă îl constituie drepturile fundamentale astfel cum acestea sunt prevăzute
de Convenţia europeană a drepturilor omului, conceptele de reparaţie, satisfacţie şi
răspundere având o semnificaţie autonomă.
În pofida diferenţelor anterior amintite, apreciem că această convenţie de rezolvare
pe cale amiabilă prevăzută de O.G. nr. 94/1999 are o natură civilă şi constituie o tran-
zacţie specială, nereglementată de NCC, ci de prevederile speciale. Obiectul şi limitele
acestei „tranzacţii” sunt determinate în mod direct de regulile Convenţiei europene a
drepturilor omului şi principiile generale ale dreptului internaţional, prin intermediul
efectelor constituţionale ale articolelor 10 şi 20 din Constituţia României10. Astfel, spre
exemplu, acordarea acelor compensaţii cu titlu de ex gratia11 la care se face referire în

fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”;
corespunzător articolul 509 pct. 10 din NCPC.
10 Articolul 10 din Constituţie prevede: „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate
statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte
norme general admise ale dreptului internaţional”. Articolul 20 prevede: „(1) Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate
la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoa-
re la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
11 Ex gratia – „din bunăvoinţă” – expresie folosită pentru a arăta că un subiect de drept in-
ternaţional acţionează nu în temeiul unei obligaţii legale, ci datorită unui sentiment de
bunăvoinţă, de curtoazie internaţională, (Săuleanu şi Răduleţu, 2007, p. 121).

97
cauza Notar împotriva României nu îşi găsesc vreun corespondent în dreptul intern
român, ele fiind specifice domeniului dreptului internaţional public; de regulă se
acordă atunci când în diferendul dintre două state, statul căruia i se impută un fapt
ilicit nu se găseşte în poziţia de a recunoaşte răspunderea juridică internaţională însă
consideră că este necesară susţinerea unei forme de reparare a prejudiciului cauzat12.
În ceea ce priveşte „limitele tranzacţiei”, pe calea interpretării articolului 39 din Con-
venţia europeană, rezultă că singura condiţionare în calea constatării de către Curte
a încheierii de către părţi a unei convenţii de rezolvare amiabilă, o constituie aceea
de a se respecta drepturile omului prevăzute de Convenţie şi de protocoalele sale.

2. Comparaţie între procedura de rezolvare pe cale amiabilă şi procedura medierii

Potrivit Legii privind medierea şi organizarea profesiei de mediator nr. 192/2006
medierea „reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă,
cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii
de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al
părţilor”. Se poate cu uşurinţă observa că atât în cazul procedurii avute în vedere
de articolul 39 din Convenţia europeană cât şi în cazul procedurii de mediere,
ne găsim în prezenţa unei soluţionări pe cale amiabilă a unor conflicte. Ţine de
esenţa acestei proceduri, locul pe care-l ocupă „mediatorul” în cadrul proceduri-
lor de mediere şi în raport cu acordul pe care părţile îl încheie în ipoteza în care
ajung la o înţelegere. Astfel, articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 stabileşte
că „În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa
conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice
legalitatea acesteia, potrivit art. 59”.
În procedura stabilită de Convenţie, se stabileşte că în orice etapă a procedurii,
Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor pentru a se ajunge la o soluţionare amiabilă
a cauzei (art. 39 para 1 din Convenţia europeană). Expresia „a se pune la dispoziţia
părţilor” reflectă destul de neechivoc poziţia Curţii în raport cu scopul soluţionării
amiabile şi cu părţile cauzei: o poziţie de independenţă, dar de diligenţă. Altfel spus,
într-o asemenea procedură Curtea nu îşi exercită atribuţii de iure imperii, ci intervine
ca un adevărat „mediator”. Garanţia independenţei Curţii în exercitarea funcţiei de

12 Spre exemplu, cauza Orlando Leterier. În 1976 agenţii chilieni au ucis un fost ministru
chilian, Orlando Letelier, şi pe unul din însoţitorii săi, cu ajutorul unei maşini capcană
detonată în Washington. Instanţele din Statele Unite au acordat ulterior atât despăgubiri
compensatorii cât şi punitive pentru decesul celor doi, judecând în baza delictelor locale
exceptate de la Actul privind imunitatea statală internaţională. Însă hotărârea judecătorească
naţională a fost practic de neaplicat. Ulterior, în cadrul restabilirii relaţiilor dintre Statele
Unite şi Chile, s-a convenit ca o comisie bilaterală să stabilească cuantumul compensaţiilor
plătibile ca o judecată ex gratia fără admisibilitatea vreunei răspunderi. Potrivit termenilor
de referinţă ai comisiei, despăgubirile urmau să fie acordate „în conformitate cu principiile
generale ale dreptului internaţional, astfel că răspunderea a fost stabilită”. Comisia a stabilit
sume doar pe bază de compensare pentru pierderea suferită şi prejudiciile morale (Evans,
2006, p. 457).

98
„mediere” este conferită de articolul 622 din Regulamentul Curţii, potrivit căruia „În
conformitate cu art. 38 alin. 2 din Convenţie, negocierile purtate în vederea ajungerii la
o soluţionare pe cale amiabilă a cauzei sunt confidenţiale şi nu trebuie să influenţeze
observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii contencioase. Nici o comunicare scrisă
sau orală, precum şi nici o ofertă de conciliere intervenită în cadrul acestor negocieri
nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă.” Ca urmare, se
face o distincţie clară între poziţionarea părţilor în cadrul procedurii contencioase şi
poziţionarea părţilor în cadrul procedurii de soluţionare pe cale amiabilă, de natură
a nu pune în pericol posibilitatea de a se ajunge la o soluţionare pe cale amiabilă
datorită unor standarde care ţin adesea de necesităţile aflării adevărului într-un cadru
tipic contencios.
În doctrină este definită medierea internaţională drept o procedură care presupune
o terţă parte, indiferent că este un individ sau mai mulţi, un stat sau un grup de state
sau o organizaţie internaţională, al cărei scop este să încurajeze părţile litigante să
ajungă la o înţelegere (Shaw, 2003, pp. 921-922). În general procedura medierii este
tratată împreună cu aceea a bunelor oficii, datorită faptului că ambele au acelaşi scop,
iar procedurile de soluţionare a disputelor nu sunt prevăzute. Din punct de vedere
tehnic, bunele oficii presupun existenţa unui terţ care încearcă să influenţeze părţile
litigante în scopul ca acestea să intre în negocieri, în timp ce medierea presupune o
implicare activă din partea terţului în procesul de negociere. O atare implicare activă
presupune din partea mediatorului o examinare atentă a circumstanţelor şi a situaţiei
de fapt care se găseşte la baza diferendului dintre părţi.
În raport cu caracteristicile amintite legate de medierea internaţională, se poate
observa că în procedura de soluţionare pe cale amiabilă, Curtea europeană se com-
portă ca un mediator autentic, având toate atuurile necesare pentru a îndeplini un
asemenea rol: are capacitatea şi capabilităţile necesare unei bune cunoaşteri a situaţiei
care a generat conflictul dintre părţi; deţine o poziţie larg recunoscută, de prestigiu
în domeniul drepturilor omului. În acest cadru, este util de precizat că în pofida
instituţionalizării autonome în planul naţional a profesiei de mediator, distinctă de
poziţia judecătorului şi a instanţei de judecată, calitatea de „judecător” al Curţii euro-
pene nu o exclude pe aceea de „terţ” mediator: noţiunea de terţ presupune doar ideea
unei poziţii independente în raport cu oricare dintre părţile unui litigiu, de natură să
garanteze un rezultat adecvat şi just.
Una dintre deosebirile existente, chiar dacă poate neesenţială, este că în general în
cadrul procedurii de mediere, părţile sunt libere să îşi aleagă mediatorul. Astfel, spre
exemplu, articolul 5 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 stabileşte regula că „Părţile au
dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul.” Ori, în cazul Curţii europene, chestiu-
nea alegerii nu se pune, entitatea îndreptăţită a proceda la primele activităţi specifice
unei medieri fiind Curtea europeană. Astfel, conform articolului 622 din Regulamentul
Curţii „Odată cererea declarată admisibilă, grefierul acţionând conform instrucţiunilor
Camerei sau ale preşedintelui acesteia, ia legătura cu părţile în vederea ajungerii la o
soluţionare pe cale amiabilă a cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. 1 lit.
(b) din Convenţie. Camera ia toate măsurile adecvate pentru a facilita încheierea unei

99
asemenea înţelegeri”. În această fază procedurală, dar şi ulterior, activităţile nu se pot
delimita cu certitudine când anume acestea sunt specifice medierii sau mai degrabă
bunelor oficii sau unei concilieri. Singura condiţionare a părţilor în calea ajungerii la
o soluţionare amiabilă a cauzei este aceea a respectării drepturilor omului în sensul
Convenţiei şi a protocoalelor sale (articolul 622 para 3 din Regulament). Unele forme
specifice medierii sunt prezente şi în procedura de soluţionare amiabilă prevăzută
de Convenţia europeană: confidenţialitatea negocierilor, forma scrisă a comunicărilor
şi ofertelor de conciliere.

3. Aspecte teoretice şi practice

Una dintre problemele de ordin practic care se pot ivi în cadrul soluţionării pe
cale amiabilă, constă în a stabili în ce măsură ar putea interveni în cadrul procedurii
de soluţionare pe cale amiabilă a unei cereri individuale împotriva statului român,
un mediator care funcţionează în temeiul Legii nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator.
O primă chestiune de la care am putea porni este de a observa că în timp ce în
cadrul procedurii civile, există prevederi exprese13 care stabilesc atribuţii şi compe-
tenţe ale instanţei de a pune în vedere părţilor posibilitatea şi avantajele soluţionării
prin mediere14 a cauzei, în situaţia reglementată de O.G. nr. 94/1999 nu întâlnim nicio
regulă în acest sens. Una dintre explicaţiile acestei situaţii constă în aceea că s-ar
considera că o asemenea reglementare ar conduce întotdeauna când s-ar apela la un
mediator la o creştere a cheltuielilor, ocazionate de prestaţia serviciului de mediere;
un alt motiv este că, în cauză, funcţiile de „mediere” pot fi exercitate cu profesiona-
lism însăşi de Curtea europeană a drepturilor omului; nu în ultimul rând, ar putea
fi o chestiune de interes public ca procedurile de soluţionare pe cale amiabilă să nu
fie „complicate” de intervenţia unui mediator profesionist. Un posibil motiv constă
şi într-o oarecare încetineală a legiuitorului român spre a se deschide în timp real
către oportunităţile „pieţei de asistenţă juridică”; nu trebuie să uităm că însăşi legea
medierii a fost adoptată abia în anul 2006, în timp ce procedura de soluţionare pe
cale amiabilă este reglementată de O.G. nr. 94 din 1999. Cu toate acestea, în ideea

13 Articolul 21 din NCPC prevede: „Odată cererea declarată admisibilă, grefierul, acţionând
conform instrucţiunilor Camerei sau ale preşedintelui acesteia, ia legătura cu părţile în
vederea ajungerii la o soluţionare pe cale amiabilă a cauzei, în conformitate cu dispoziţiile
art. 38 alin. 1 lit. (b) din Convenţie. Camera ia toate măsurile adecvate pentru a facilita
încheierea unei asemenea înţelegeri.”
14 Articolul 131 din CPC prevede: „În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea
părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea
personalã a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispoziţiile art. 132^1 alin. 2
sunt aplicabile. În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, ju-
decătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele
folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei,
judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului
pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie pentru părţi.”

100
dezvoltării şi existenţei unui corp profesionist de mediatori, de lege ferenda apre-
ciem util a se pune în vedere reclamantului de către Agentul guvernamental că are
posibilitatea de a recurge la un mediator profesionist, deoarece beneficiile recurgerii
la acesta sunt indiscutabile, ştiut fiind că sub aspect psihologic se prezumă că un
mediator corespunde într-o măsură mai mare cerinţelor pe care le presupune o solu-
ţionare amiabilă, în raport cu un avocat sau cu reprezentantul guvernului. În această
idee, cercetările evidenţiază că efectivitatea medierii este dependentă de pregătire
specifică, de experienţă personală şi de anumite caracteristici individuale ale medi-
atorului (King, 1999, pp. 463-64).
O altă problemă care poate interveni, este dacă Legea nr. 192/2006 permite unui
mediator să intervină într-o fază procedurală pendinte în faţa Curţii europene a dreptu-
rilor omului. Pentru a încerca lămurirea unei asemenea probleme, un punct de sprijin
ni-l oferă articolul 2 alin. (1) al Legii nr. 192, în conformitate cu care „Dacă legea nu
prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe
la şedinţa de informare privind medierea, inclusiv după declanşarea unui proces în
faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în
materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile
prevăzute de prezenta lege.” Chiar dacă pe cale de interpretare, se subînţelege din
prevederea amintită că medierea poate opera cu privire la diferende în materie civilă,
de familie, penală, precum şi în alte materii. Ori, în cazul de faţă întrucât convenţia
de rezolvare pe cale amiabilă prevăzută de articolul 39 din Convenţia europeană are
ca obiect recunoaşterea, apărarea, repararea prejudiciilor rezultate din încălcarea
drepturilor fundamentale, acestea au reprezentări identificabile în materie civilă,
penală sau în alte materii. De aceea, nimic nu ne împiedică să considerăm că sfera
Legii nr. 192/2006 se întinde inclusiv, sub aspect material, asupra drepturilor ocro-
tite şi garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului. Mai mult decât atât,
posibila condiţionare sub aspectul parcurgerii medierii anterior unei etape contenci-
oase nu contravine exigenţelor în materie europeană, principiul general subliniat de
Curtea europeană a drepturilor omului fiind acela că liberul acces la justiţie nu este
un drept absolut şi că unele limitări, care-l afectează, nu sunt altceva decât aplicaţii
particulare ale unor restrângeri caracteristice pentru orice alte drepturi subiective
(Drăganu, 2003, p. 69). Cu toate acestea, credem că posibilitatea utilizării medierii
trebuie să-şi găsească o reglementare distinctă în cuprinsul Legii nr. 192/2006 şi din
punct de vedere material, deoarece altfel s-ar face cu greu distincţia dintre această
categorie a drepturilor fundamentale şi materiile comune medierii, care se supun unor
reguli distincte, în special caracteristica oferită de alin. (4) al articolului 2: „Nu pot
face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul
persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune
prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.”
De asemenea, putem observa că legea medierii exclude implicit posibilitatea agen-
tului guvernamental de a înştiinţa partea cu privire la avantajele medierii, chiar dacă
articolul 6 cuprinde o prevedere largă: „Organele judiciare şi arbitrale, precum şi
alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a

101
avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru
soluţionarea conflictelor dintre ele.” În acest sens, ar fi dificil de admis că agentul
guvernamental s-ar include în categoria unei autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale. De
lege ferenda se impune reglementarea şi a acestui aspect, eventual prin enumerarea
expresă a agentului în categoria acestor autorităţi sau prin nuanţarea actualei formule.

Bibliografie:
1. Ciobanu, V.M., „Art. 125 Statutul judecătorilor”, în Muraru, I. şi Tănăsescu, E.S.
(editori), Constituţia României. Comentariu pe articole, Bucureşti: C.H. Beck, pp.
1238-1239.
2. Crawford, J. şi Olleson, S., „The Nature and Forms of International Responsibility”, în
Evans, M.D., International Law, Oxford: Oxford University Press, 2006, pp. 451-477.
3. Drăganu, T., Liberul acces la justiţie, Bucureşti: Lumina Lex, 2003.
4. Drăganu, T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj Napoca: Dacia, 1992.
5. King, C.J., „Burdening Access to Justice: The Cost of Divorce Mediation on the Cheap”,
1999, St. John’s Law Review, vol. 73, nr. 2, pp. 463-464.
6. Moise, A.A., „Izvoarele obligaţiilor”, în Baias, F.A., Chelaru, E., Constantinovici, R.
şi Macovei, I., (editori), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Bucureşti: C.H. Beck,
2012, p. 1220.
7. Negoiţă, A., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti: Atlas Lex SRL, 1993.
8. Podar, O., „Actul administrativ – formă şi elemente de formă”, 2007, Studia Univer-
sitatis Babes-Bolyai, vol. 2, [Online] disponibil la adresa http://studia.law.ubbcluj.ro/
articol.php?articolId=263, accesat la data de 1 noiembrie 2012.
9. Săuleanu, L. şi Răduleţu, S., Dicţionar de expresii juridice latine, Bucureşti: C.H.
Beck, 2007.
10. Shaw, M.N., International Law, Cambridge: Cambridge University Press, 2003.
Acte normative:
11. Constituţia României, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
12. Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în for-
ma iniţială în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 24 februarie 1948.
13. Noul Cod de procedură civilă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
545 din 3 august 2012.
14. Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în
faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului
Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor
de rezolvare pe cale amiabilă, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în
forma iniţială în Monitorul Oficial al României, nr. 424 din 31 august 1999.
Jurisprudenţă:
15. Hotărârea CEDO din 20.04.2004 pronunţată în cauza Notar împotriva României, asu-
pra cererii cu nr. 42860/98, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1105 din 26 noiembrie 2004.

102