Mărturii şi experienţe

Ediţia a II-a

Dedicată lui Alexandru şi tuturor fiii Traducere de: I L I N A D .

Sfintei noastre Biserici Ortodoxe
P E T R I Ş O R Teolog
K.I.
KLITOS IOANNIDIS

Editura Bunavestire Bacău -

2005

PĂRINTELE
PORFIRIE
In limba greacă au apărut:
prima ediţie, Nicosia 1992,
a doua ediţie, revizuită şi adăugită, Atena 1993,
a treia ediţie, Atena, iunie 1993,
a patra ediţie, Atena, mai 1994,
retipărită, Atena, august 1995,
a şasea ediţie, Atena, septembrie 1997.
(J
TT Όσιωτάτκ, Μονάχη Πορφυρία, Ηγουμένη τού
Ιερού Γυναικείου Ησυχαστηρίου Ή Μεταμόρφωσις τυϋ
a şaptea ediţie, Atena, mai 1999. Σοπήρος. Θυγατρί της ίψών Μετριότητος έν Κυρίφ αγαπητή,
χάριν καί εΐρήνην παρά θευϋ.

Ασμένως έλάβομεν τάς υπό της υμετέρας άγαπΐ]ν)ς

© Sfânta Mănăstire a
Schimbării la F a ţ ă a Mântuitorului,
(Holy Convent of the Transfiguration of the
Saviour) Milesi GR - 190 15 Nea Palatia GRECIA
Tel. 0295-98261, Fax 0295-98074
'Οσιόνμος προφρϋνως άποσταλείσας ήμ ΐν εκδόσεις του
Ίεροϋ ' Ησυχαστηρίου υμών υπό -ιούς τίτλους " Ό Γέρων
Πορφύριος " ( Δ' έκδοσιν) καί " Κοντά στο Γέροντα
Πορψυριο ", άστινας καί μετά τής δεούσΐ]ς προσοχής καί
Ιεράς κατανύξεως διεξελθόντες άπεθησαυρίσαμεν έν τή
καθ' ημάς Πατριαρχική Βιβλ ιοθήκη τφός εϋρυτέραν απ"
αύτώνώφέλειαν.

Εις άπάντησιν, προαγόμεθα ι'να εϋχαριστι)σωμεν τή

υμετέρα Οσιότητι επί τή έν ευλάβεια αποστολή των λ/αν
αξιόλογων τούτων εκδόσεων του καθ' υμάς Ιερού
Σκηνώματος, μελλουσών ίνα παραμυθήσωσι καί
στηρίξαχτιν έν τή πίστει τόν ι-\>σεβή λαόν rot) θεού. καί
έπιδαψιλεύομεν ύμίν καί ταϊς περί υμάςάδελφαιςόλόθυμον
τήν πατρικήν καί I Ιατρκψχικήν ίψών ενλογίαν
0234-543709 επικαλούμενοι έφ' ΰμίχς τήν χάριν καί τό άπειρον έλεος τού
0745658061 θεού, διά πρεσβειών τής Κυρίας nbv ' Αγγέλιον καί ευχών
τον Γέροντος καί προστάτσυ ύμώ\· Γέρο\τος Πορψυρίου.

ISBN: 973-8460-61-1

Tipografia S.C. PRINT MULTICOLOR

S.R.L. Str. Bucium nr. 34, Cod
700265, IASI Tel.
0232-211225/236388
Fax:0232-211252
 Bartolomeu,
Arhiepiscopul Constantinopol' u l u i , Noua
Romă şi Patriarh Ecumenic
Prea Cuvioasei Maici Porfiria, Stareţa Mănăstirii
„Schimbării la Faţă", iubită fiică în Hristos a smereniei noastre,
har şi pace de la Domnul.
Am primit cu plăcere publicaţiile Sfintei voastre
Mănăstiri, „Părintele Porfirie" (a 4-a ediţie) şi „Lângă Părintele
Porfirie1', care au fost trimise cu amabilitate de obştea Cuvioşiei
voastre, pe care le-am citit cu sinceră evlavie şi cu atenţia
cuvenită şi pe care le păstrăm în Biblioteca Patriarhiei spre
folosul tuturor.
Ca răspuns, dorim să mulţumim obştei Cuvioşiei voastre
pentru trimiterea acestor lăudabile publicaţii ale Sfintei voastre
Mănăstiri făcute cu intenţia de a însufleţi şi întări în credinţă
evlaviosul popor al lui Dumnezeu. Vă trimitem Cuvioşiei voastre
şi surorilor, binecuvântarea noastră părintească şi Patriarhală,
chemând asupra voastră harul şi nesfârşita milă a lui Dumnezeu,
prin mijlocirea împărătesei Cerurilor, şi rugăciunile Stareţului şi
ocrotitorului vostru, Cuviosul Porfirie.
31 August 1995
Arhiepiscop al Constantinopolului şi fierbinte rugător
către Dumnezeu,
Bartolomeu
Cu ajutorul rugăciunilor Cuviosului Porfirie pre-
zentăm această ediţie poporului credincios al lui Dum -
nezeu. Suntem siguri că aceasta se va constitui într-o piatră
duhovnicească şi hrană la zidirea întru Hristos a noastră a
tuturor.
Părintele Porfirie a fost vrednic de Hristos, cu
adevărat un ales al Său. Ar fi cea mai mare bucurie a
Părintelui dacă şi noi am deveni, precum scria Sfântul
Pavel: „vrednici de Evanghelia lui Hristos".
„Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se
silesc pun mâna pe ea". în plus, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
avertizează: „Străduiţi-vă, siliţi-vă să răpiţi ce e bun. Căci
ceea ce se ia prin străduinţă nu e lipsit de valoare".
Klitos loannidis
Nicosia, noiembrie 1992
Notă introductivă
Primul volum dedicat Părintelui Porfirie s-a vândut în
Cipru în numai câteva săptămâni. Aceasta ne-a determinat
să iniţiem publicarea unei a doua ediţii în colaborare cu
Mănăstirea Schimbării la Faţă al cărei ctitor a fost acest
mare Cuvios al Ortodoxiei greceşti, Părintele Porfirie.
Reacţia imediată şi generală a credincioşilor Bisericii
Cipriote la apariţia cărţii a fost cu adevărat o bine cuvântare
a Domnului şi ne-a produs un sentiment de nespusă bucurie.
Suntem din nou mişcaţi şi înduioşaţi în acelaşi mod, odată
cu publicarea acestei a doua ediţii lărgită, revăzută şi
adăugită. Acum, întreaga Ortodoxie greacă va afla despre
faptele minunate şi minunile pe care Părint ele Porfirie le-a
săvârşit, prin darul lui Dumnezeu, de-a lungul vieţii,
misiunii şi mărturiei sale în această lume.
Suntem siguri că foloasele duhovniceşti ale acestei
cărţi, simţite pentru prima dată de încercatul şi îndu reratul
popor cipriot, vor fi acum cunoscute de-a lungul şi de-a latul
pământului de întreaga Biserică Ortodoxă. Fie ca Domnul să
ne miluiască!
Dorim să mulţumim din adâncul sufletelor noastre
Mănăstirii Schimbării la Faţă pentru sfaturile şi ajutorul
deosebit aduse la completarea şi publicarea acestui volum.
De asemenea, mulţumim tuturor acelora ce au colaborat la
editarea acestei cărţi.
Câteva cuvinte despre
ediţia a treia
Poporul lui Dumnezeu a primit a doua ediţie a acestei
cărţi cu o dragoste atât de mare încât un număr important
de exemplare tipărite au fost vândute în mai puţin de două
luni şi jumătate. Este un emoţionant exemplu al setei pe
2
care oamenii vremurilor noastre o au pentru cei ce
vieţuiesc în Domnul şi sunt plini de Duhul Sfânt. Acest
lucru arată cât de mult poate mişca şi mângâia sufletele o
personalitate ca aceea a Părintelui Porfirie, înzestrată de
Dumnezeu cu o mulţime de daruri duhovniceşti, cu
smerenie şi dragoste. Văzând ce ajutor sufletesc poate
aduce citirea acestei cărţi, am publicat o a treia ediţie
pentru a le veni în ajutor fraţilor şi surorilor noastre care nu
şi-au putut-o procura de la început. Ea nu diferă prea mult
faţă de cea de a doua ediţie. Am corectat câteva greşeli de
tipar şi am făcut câteva mici modificări în succesiunea
paginilor. Astfel, am publicat această carte spre folosul
sufletesc al semenilor noştri şi pentru slava lui Dumnezeu,
fără a Cărui binecuvântare nici un lucru bun nu poate fi pus
în practică.
Părintele Porfirie descoperea fiecărei persoane ceea
ce era cel mai de folos pentru propria mântuire. De aceea
n-ar trebui să fim surprinşi sau să interpretăm greşit faptul
că uneori sfaturile şi învăţăturile date de Părintele Porfirie
au fost prezentate diferit de către aceia cărora le -au fost
adresate. Cuviosul a vorbit fiecărei

3 9
persoane în diferite circumstanţe. Desigur, sfaturile date
unei persoane pot diferi de acelea date alteia, chiar dacă se
referă la aceeaşi problemă sau la una similară. In plus,
fiecare persoană, care transmite cuvintele Părinte lui prin
prisma personalităţii sale şi a propriului punct de vedere,
poate accentua sau diminua importanţa anumitor lucruri în
mod diferit faţă de Cuvioşia sa. Luând însă în considerare
limitele omeneşti, aceste lucruri sunt inevitabile. In orice
caz, aceasta nu ne împiedică să tragem un mare folos
duhovnicesc din această carte, culegându -1 asemenea unei
albine.
Câteva nume au fost trecute sub tăcere pentru a nu
tulbura sau încălca intimitatea persoanelor în cauză;
Am rescris scurta biografie a Părintelui;
Textul a fost îmbogăţit cu câteva noi contribuţii.
Oricum nu am adăugat prea multe pentru a nu face cartea
prea mare şi dificil de mânuit.
Astfel, vă oferim această carte în speranţa că vă va
satisface dorinţa de a afla şi mai multe despre vrednicul de
amintire Părintele Porfirie. El a fost dăruit generaţiei
noastre prin dumnezeiasca dragoste. Cuviosul Porfirie,
care adesea punea accentul pe faptul că Hristos este Totul,
vă va ajuta să-L iubiţi pe Hristos chiar mai mult.

Sfânta Mănăstire a «Schimbării la Faţă a

Mântuitorului,
iunie 1993

Prolog la ediţia a doua

Prima ediţie a acestei cărţi s-a vândut aproape ime-

diat. Prin urmare, ca răspuns la cererile mai multor per -
soane, mănăstirea noastră şi-a luat asupră-şi publicarea
acestei a doua ediţii. Am folosit de asemenea acest prilej
pentru a aduce îmbunătăţiri şi a cizela conţinutul acestei
cărţi. Au fost făcute următoarele schimbări mai impor -
tante:
Textul a fost schimbat în aşa fel încât să urme ze
sistemul tradiţional grec de pronunţie (politonal) aşa cum a
fost cerut de majoritatea colaboratorilor noştri;
Cu excepţia câtorva pe care nu i-am putut contacta,
toţi colaboratorii au avut posibilitatea să vadă tex tul.
Câţiva dintre aceştia ne-au dat noi texte care le-au înlocuit
pe cele din prima ediţie;

10 4
 Tot ceea ce este scris în această carte şi tot ceea ce se
va mai scrie despre Părintele Porfirie, de către oame nii care
l-au cunoscut, nu ne descoperă şi nu ne va des coperi
profunzimea spiritualităţii sale. Aceasta pentru că ei, ca şi
noi toţi, nu au sfinţenia şi modul de viaţă du hovnicesc ale
Părintelui. Alături de înfăţişarea sa exterioară, noi am
prezentat doar realitatea externă a vieţii sale duhovniceşti,
câteva roade ale Duhului, câteva lucruri pe care le-a spus şi
le-a făcut. Nu am arătat adevărata sa viaţă interioară despre
care noi, neiniţiaţii, nu putem emite decât ipoteze.
Ca o confirmare a celor spuse mai sus, prezentăm aici
câteva fragmente dintr-o discuţie telefonică particulară pe
care a purtat-o Cuviosul Porfirie în 1989 (şi care a fost
înregistrată pe casetă). El spunea: „într-adevăr, pentru a
înţelege aceste lucruri trebuie să le cercetezi minuţios.
Altfel nu pot fi înţelese. De aceea gândeşti în felul acesta,
dar nu e chiar aşa...".
„Nimeni nu poate explica această stare. Numai cel
care o trăieşte, care cu adevărat o trăieşte, o conştienti -
zează, şi nici chiar el nu o poate descrie. Mă înţelegi?".
„Poate dacă el ar fi fost un scriitor ar fi putut-o
descrie. Dar asta nu ne spune nimic. înţelegi?".
Este evident că Părintele vorbea despre propria sa
experienţă. Oricine doreşte să vorbească despre viaţa
interioară a unui sfânt, trebuie să fie el însuşi un sfânt.
Noi, cei care am scris această carte, nu suntem sfinţi.
Ne-am limitat doar la ceea ce am văzut şi am auzit. Ne
numărăm printre cei mulţi, care, precum spune Sfântul
Evanghelist Luca: „ne-am străduit să alcătuim o istorisire" (1,
1). Nu încercăm, prin relatarea noastră simplă şi săracă, să
descriem viaţa unui sfânt contemporan, ci mai degrabă
încercăm şovăielnic să ne exprimăm bucuria de a fi întâlnit
un sfânt, bucuria că Hristos a trăit ieri, trăieşte azi şi
veşnic; bucuria că sfinţenia nu e o caracteristică a
trecutului, că harul poate fi simţit în preajma noastră, că
mâinile noastre au atins un „mic părinte" care a trăit cu
adevărat cuvântul care spune că: „Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine".
Până ce Domnul îl va descoperi pe slujitorul care a
fost martor ocular al Părintelui Porfirie de-a lungul întregii
sale vieţi, cunoscându-i toate faptele bune, şi până ce
acesta va scrie în mod exact şi pe deplin despre viaţa sa, am
vrea să ni se arate îngăduinţă. Căci am văzut numai
„înparte".
Descriem, consemnăm şi vorbim despre faptele mi -
nunate la care Dumnezeu ne-a făcut părtaşi prin slujitorul
Său Porfirie. Suntem în pericol ca din neştiinţă să facem
greşeli, pentru care cerem iertare de la Domnul Cel
înde-lung-răbdător, Prietenul şi Fratele nostru, Căruia îi
aducem săracele noastre cuvinte ca pe o jertfă de laudă.
Am dori să exprimăm în mod public mulţumirile
noastre faţă de Klitos Ioannidis care a avut iniţiativa de a
5 13
aduna laolaltă numeroasele fragmente care alcătuiesc
această carte.
Dorim, de asemenea, să mulţumim tuturor acelora
care ne-au permis să publicăm convorbirile şi notele lor şi
tuturor colaboratorilor anonimi care au făcut ca această
ediţie să devină realitate. Vă cerem tuturor să faceţi
rugăciuni pentru noi.
Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă a
Mântuitorului,
octombrie, 1992
Prefaţă la prima ediţie
„Când sfinţii trec la cele veşnice avem datoria să
aşternem pe hârtie şi să prezentăm cât de mult ştim de spre
ei". Acestea au fost cuvintele de încurajare date de către
ieromonahul Atanasie de la Sfânta Mănăstire Vatopedu în
cursul unei convorbiri telefonice, care a avut Ioc la trei zile
după plecarea dintre noi a Părintelui Porfirie.
Această afirmaţie ne-a dat un avânt deosebit şi a fost
factorul determinant în strângerea primelor materi ale
necesare ediţiei de faţă.
Intenţia şi scopul nostru iniţial a fost de a oferi
credincioşilor din Cipru câteva mărturii, atât de la fiii
duhovniceşti ai marelui Stareţ, cât şi de la acei oameni care
l-au cunoscut foarte bine. Acestea urmau să apară în
programul de radio „Ortodoxia astăzi" retransmis de
primul canal al CBC (Cyprus Broadcasting Corporation).
Ne-am dat seama însă curând că numărul mare de
mărturii care ne-au fost trimise nu se puteau încadra în
timpul prevăzut de programul de radio. Aşadar, prin
rugăciunile Părintelui Porfirie şi la cererea mai multor fii
duhovniceşti ai săi, atât din Cipru cât şi din Grecia, am
început să adunăm mai mult material. Acest lucru ne-a
condus la pregătirea ediţiei de faţă ca pe un „miros de bună
mireasmă duhovnicească".
Nici elaborarea şi nici ducerea la bun sfârşit a unei
asemenea iniţiative nu au fost uşoare. Fie ca Dumnezeu,
Care a îngăduit completarea acestei ediţii, să ne dăru iască
şi nouă, celor de pe urmă dintre oameni, nemărginita Sa
milă.
Fără îndoială, nimeni nu poate să scrie cu adevărat
despre viaţa şi faptele unei personalităţi duhovniceşti de
mărimea Cuviosului Porfirie, oricât de mult l -ar fi văzut
sau l-ar fi ascultat cineva sau oricât de apropiat i-ar fi fost.
In ediţia de faţă am oferit doar câteva mărturii de la cei care
l-au cunoscut pe Cuvios. Oricum, acel mare capitol numit
„Părintele Porfirie" de-abia acum începe să se scrie.
 Am vrea să se înţeleagă clar că această carte nu este o
biografie a Cuviosului Porfirie. Acest lucru va fi lăsat pe
seama altora. Acest volum conţine exclusiv câteva mărturii
şi experienţe demne de reţinut aşa cum le -am primit de la
fraţii şi surorile noastre în Hristos care au avut
binecuvântatul prilej de a-1 fi cunoscut pe Părintele
Porfirie. Eu personal îmi asum responsabilita tea pentru tot
ceea ce este scris în această carte.
Dacă există anumite obiecţii venite de la atei, ra -
ţionalişti sau oameni mai reci sau căldicei în credinţă,
acestea au un singur răspuns: Domeniul sacrului sau al
transcendentului, aşa cum a fost înfăţişat de acel fiu al lui
Dumnezeu şi om adevărat, Părintele Porfirie, apar ţine
categoriei incredibilului. Poate deveni totuşi credi bil
fiindcă păcatul nu predomină acolo unde harul este din
belşug.
Părintele Porfirie era un om plin de har, înzestrat cu
puterea Duhului Sfânt, un Fiu al împărăţiei, un veri tabil
vlăstar al raiului.
Poate că se vor găsi persoane care, din neştiinţă,
dezinformare sau rea credinţă, ar dori să dea o interpretare
proprie conţinutului prezentei ediţii. Acest lucru nici nu ne
întristează, nici nu ne descurajează. Dumne zeu este
singurul Adevăr. Aşa cum ne spunea adesea, Cuviosul
Porfirie, nu grăia niciodată cu de la sine pute re, ci
întotdeauna grăia din Evanghelii; cuvintele sale erau
cuvintele lui Hristos.
Fie ca Părintele Porfirie, călăuza duhovnicească şi
îndrumătorul a mii de oameni, să ne îngăduie, din înăl ţimile
cerului, acolo unde se află, să facem cunoscute câteva
convorbiri ale sale:
„Cuvioase, unde putem găsi soluţia la problemele
noastre?".
„Numai sfinţenia vă va rezolva problemele".
Când l-am întrebat dacă este greu pentru cineva să
devină sfânt, a zâmbit şi a spus: „Este lucrul cel mai uşor de
făcut. Nu aveţi decât să vă gândiţi neîncetat la Dumnezeu".
După aceea, răspunzând uneori cererii noastre de a ne
spune un cuvânt de folos, nu făcea altceva decât să -1 citeze
parafrazând cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul din
prima Sa Epistolă Sobornicească: „Ce am auzit, ce am văzut
cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit...".
Fotografiile cu Părintele Porfirie de la paginile 20 şi
305 [după ediţia a şasea, Atena 1997, n.tr.] au fost făcute în
următoarele împrejurări: Imediat ce l-am cunoscut pe
Cuvios s-a născut în mine dorinţa de a avea o fotografie
de-a sa. Trăind în Cipru, simţeam în unele momente grele
ale vieţii mele că dacă aş fi avut numai chipul său sfânt în
faţa mea, acesta mi-ar fi dat putere, chiar dacă era doar o
fotografie de hârtie. Le-am spus despre aceasta şi câtorva
fii duhovniceşti, dar ei m-au descurajat, spunând că
6 13
pe Sfântul Apostol Pavel, spunând: „Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine".
Altădată, când l-am întrebat dacă legătura noastră cu
Hristos era una bazată pe dragoste (eros) ne-a amintit de
Sfântul Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte des pre
dragostea minţii (eros nou). Acea dragoste dumnezeiască a
sufletului care tânjeşte după Mirele ceresc, şi care este
câştigată după practica îndelungată şi susţinută a gândirii
neîncetate la moarte, e un fel de contemplare care este
egală cu vederea lui Dumnezeu.
Fiind conştient de înclinaţiile mele poetice, Părintele
mi-a explicat că Hristos nu doreşte să aibă oameni
necizelaţi, ci oameni sensibili. El a adăugat: „Sfinţii sunt
poeţi. Priveşte câtă poezie este în scena în care Domnul se
află în vecinătatea Lacului Tiberiadei împreună cu ucenicii
Săi. Acolo, unde a predicat, a slujit şi a vindecat oamenii".
Părintele Porfirie a fost un adevărat Părinte al
Bisericii. El îşi îndeplinea obligaţiile pastorale cu dragă
inimă şi cu o discreţie înţeleaptă care îi era proprie.
Şi eu am avut fericita şansă de a cunoaşte îndea -
proape darul discernământului (diakrisis) cu care era
înzestrat Părintele. Prin simpla luare a pulsului, el mi -a
descoperit oboseala extremă pe care o avusesem datori tă
excesului în muncă pe vremea studenţiei mele la Paris, cu
11 ani înainte de a-1 cunoaşte pe Părintele.
Cu fiecare întrevedere pe care o aveam cu Părintele
Porfirie ni se oferea o nouă posibilitate de a cunoaş te
tainele cerului.
Pentru scurtă vreme ne deschidea porţile raiului;
într-un fel, el primise cheile împărăţiei. O cercetam pen tru
un timp, apoi, păcătoşi cum eram, ne întorceam la vechile
obiceiuri. Amintirea sfântă a Cuviosului Porfirie este
legată de acele privelişti cereşti, de acea mireasmă de rai.
Acest volum conţine mărturiile şi experienţele fii lor
duhovniceşti ai Părintelui Porfirie, atât a celor din Grecia,
cât şi a celor din Cipru. Pe lângă acestea mai există şi
mărturiile altora care au avut bucuria de a -i vorbi. Fiecare
dintre aceştia, din motive personale, au vrut să rămână
anonimi, iar noi le-am respectat dorinţa. Cu toţii au
mărturisit despre cuvintele şi faptele Părintelui
Părintele s-ar mâhni dacă i-am cere permisiunea să-1
fotografiem.
Timpul a trecut, până când cu trei ani înainte ca
Părintele să plece dintre noi, mi -am făcut semnul crucii şi
m-am rugat Domnului să mă învrednicească de acest dar.
Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. Cuviosul Porfirie a
acceptat imediat cererea mea de a-1 fotografia. Câtă
smerenie avea! întins în pat, aşa cum obişnuia în ultimii ani
ai vieţii sale, şi-a făcut semnul crucii. In timp ce eu îmi
pregătisem aparatul de fotografiat, şi-a închis ochii şi a
început să repete rugăciunea, „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă".
 Credincios promisiunii pe care i-am făcut-o, n-am
spus nimănui nimic despre aceasta şi nu am arătat la nimeni
fotografiile cât timp Părintele se afla încă în viaţă.
Autorităţile bisericeşti ale Muntelui Athos ne-au
trimis toate fotografiile cu Sfântul Schit din Kavsoka -livia,
cu chilia Cuviosului Porfirie şi cu patul în care acesta a
adormit. Le mulţumim călduros pentru darul pe care l -au
făcut pentru ediţia acestei cărţi.
Suntem profund îndatoraţi ieromonahului Ata-nasie
de la Sfânta Mănăstire Vatopedu, protoepistat al Muntelui
Athos din 1 iunie 1991 până în 31 mai 1992. El ne -a
încurajat cu multă dragoste în toate eforturile noastre. Ne -a
ajutat şi ne-a susţinut în diverse moduri.
Mulţumim din adâncul inimilor noastre tuturor
colaboratorilor la această ediţie pentru încrederea totală pe
care ne-au acordat-o. Datorăm aceleaşi mulţumiri şi Sfintei
Mănăstiri a „Schimbării la Faţă a Mântuitorului" pentru
ajutorul dat prin trimiterea scurtei biografii a Părintelui
Porfirie. Tot ei ne-au şi prezentat acelora care l-au cunoscut
pe Stareţ foarte bine şi ne puteau vorbi despre el.
Mulţumim fraţilor şi surorilor în Hristos din Grecia,
prin intermediul cărora l-am cunoscut pe Stareţ, precum şi
acelora care au făcut posibile mai multe întâlniri cu acesta,
în ciuda circumstanţelor nefavorabile.
Suntem profund îndatoraţi Sfintei Mănăstiri a
Sfinţilor Marina şi Rafael din Xilotimpou şi protopopu lui
Kiriakos Panagiotou, teolog şi preot din Xilotimpou, care
este responsabil de bunul mers al mănăstirii. El a luat
asupra sa toate cheltuielile necesare publicării de către
mănăstire a acestei cărţi.
In sfârşit, am vrea să mulţumim CBC pentru posi-
bilitatea oferită de a transmite credincioşilor ciprioţi
mărturiile şi experienţele diferitelor persoane din Grecia şi
Cipru care l-au cunoscut pe Cuviosul Porfirie. La scurt timp
după plecarea lui dintre noi, aceste mărturii au fost difuzate
de-a lungul unor ediţii săptămânale în programul
„Ortodoxia azi" pe primul canal al CBC.

18 7
 3â
Aceste programe radio au fost realizate de Meri
Konto-ghianni Ioannidou.
îi mulţumim Domnului pentru darul minunat ce ni 1 -a
dat, acela de a-1 fi cunoscut pe Părintele şi de a putea scrie
despre un sfânt al zilelor noastre. Ne rugăm ca mi la
Domnului să fie peste noi toţi, aici, în Cipru, insula căreia
Părintele i-a arătat întotdeauna o deosebită dragoste.
Părintele şi-a manifestat un interes special pentru
tulburările din insulă şi s-a rugat permanent pentru Cipru.
Cu frică de Dumnezeu oferim această carte poporului
Său, în nădejdea că va da hrana cea de la Hristos acelor
suflete care flămânzesc după Dumnezeu. Binecu vântat este
Dumnezeul Părinţilor noştri!

Klitos loannidis
Nicosia, 21 martie 1992

Ce este un Stareţ

Extras din cartea Episcopului Kallistos Ware, „Ortodoxia, calea dreptei

credinţe", ediţia revăzută, St. Vladimir's Seminary Press, 1995, pp. 95-99, pentru
care îi suntem recunoscători.

Stareţul sau Bătrânul, în greacă Gheron şi în rusă

Stareţ, nu trebuie neapărat să fie vârstnic, ci înţelept prin
experienţa sa în cele duhovniceşti şi binecuvântat cu darul
de a fi „părinte întru Duhul Sfânt", cu harisma îndrumării
celorlalţi pe Cale. Ceea ce le oferă fiilor săi duhovniceşti
nu este în primul rând îndrumare morală sau reguli de viaţă,
ci mai ales o relaţie personală. „Stareţul este cel care-ţi ia
sufletul şi voinţa în sufletul şi voinţa sa", spune
Dostoievski. Ucenicii Părintelui Zaha -ria spuneau despre
el: „E ca şi cum ne-ar purta inimile in mâini .
Stareţul este omul păcii interioare la care-şi găsesc
izbăvirea mii de suflete. Duhul Sfânt i -a dăruit ca dar al
rugăciunilor şi autorenunţării, discernământul sau alege rea
înţeleaptă, înzestrându-1 cu puterea de a citi tainele inimii
omeneşti. El răspunde nu doar la întrebările pe care i le pun
alţii, ci şi la întrebările - adesea mult mai importante - pe
care aceştia nici nu s-au gândit să i le pună. Alături de darul
discernământului, mai are şi darul vindecării duhovniceşti
- puterea de a reface sănătatea sufletelor şi câteodată chiar
şi a trupurilor. Acest dar

20 8
al vindecării duhovniceşti, nu doar prin sfaturi, e obţi nut
prin pacea ce o dă propria prezenţă. Oricât de importante ar
fi sfaturile sale, mult mai importante sunt rugăciunile sale
mijlocitoare. îşi desăvârşeşte ucenicii prin rugăciuni
neîncetate făcute spre folosul lor, prin identificarea cu ei,
prin acceptarea bucuriilor şi necazurilor lor, ca fiind ale
sale, purtând pe umerii săi povara vinovăţiei şi neliniştilor
lor. Nimeni nu poate fi Stareţ dacă nu se roagă pentru
ceilalţi cu stăruinţă.
Dacă stareţul este preot, misiunea sa duhovniceas că
este de obicei strâns legată de Taina Spovedaniei. Dar un
Stareţ în sens deplin, ca cel descris de Dostoiev-ski sau
exemplificat de părintele Zaharia, este mai mult decât doar
un preot-duhovnic. Un stareţ, în adevăratul sens al
cuvântului, nu poate fi numit de nici o autoritate
superioară. Vorbind direct inimii creştinului, Duh ul Sfânt
arată fără nici o urmă de îndoială dacă o persoană sau alta a
fost binecuvântată de Dumnezeu cu harul de a îndruma şi
mângâia oamenii. Adevăratul Stareţ este din acest punct de
vedere o personalitate profetică, nu o persoană oficială ce
reprezintă o instituţie. Deşi este cel mai adesea
preot-călugăr, el poate fi şi preot de parohie căsătorit, sau
chiar simplu călugăr nepreoţit, sau, mai rar, o călugăriţă,
un bărbat sau o femeie care s-a retras din lume. Dacă
Stareţul nu este el însuşi preot, după ce a discutat cu
oamenii problemele lor şi le-a dat sfaturi, îi trimite în mod
regulat la un preot pentru spovedanie şi iertare.
Legătura dintre fiu şi părinte duhovnicesc variază de
la caz la caz. Unii merg la Stareţ poate o dată sau de două
ori în viaţă, într-un moment de mare cumpănă, în timp ce
alţii sunt în contact permanent cu Stareţul lor, vizitându -1
lunar sau chiar zilnic. Nu există reguli pre stabilite; relaţia
se dezvoltă singură sub îndrumarea directă a Duhului
Sfânt.
Legătura este întotdeauna personală. Stareţul nu
aplică reguli abstracte învăţate dintr-o carte - ca în
„cazuistica" romano-catolică orientată contra Reformei. El
vede de fiecare dată pe bărbatul sau pe femeia care se află
chiar atunci în faţa lui şi, luminat de Duhul Sfânt, se
străduie să-i transmită acestei persoane voinţa unică a lui
Dumnezeu. Din această cauză, adevăratul Stareţ înţelege şi
respectă caracterul propriu al fiecărui fiu duhovnicesc şi nu
îi suprimă libertatea personală, ci i-o întăreşte.
El nu urmăreşte să obţină o ascultare mecanică, ci îşi
conduce ucenicii spre maturitatea credinţei, când fiecare
poate hotărî pentru sine. Fiecăruia îi dezvăluie propria
stare, care mai înainte îi fusese ascunsă. Cuvântul său este
creator şi dătător de viaţă, dând posibilitatea celorlalţi de a
îndeplini lucrări care anterior păreau imposibile. Stareţul
le poate realiza pe toate acestea numai pentru că îl iubeşte
personal pe fiecare dintre ei. Mai mult chiar, legătura este
reciprocă: Stareţul nu poate ajuta pe cineva dacă acela nu
doreşte cu adevărat să-şi schimbe felul de viaţă şi nu-şi
deschide inima cu dragoste în faţa lui. Cine merge la Stareţ
9 23
din curiozitate critică, riscă să se întoarcă cu mâinile goale
şi dezamăgit.
Pentru că legătura este întotdeauna personală, Sta -
reţul nu poate să-i ajute la fel pe toţi. îi poate ajuta doar pe
cei care sunt trimişi la el de Duhul Sfânt. Aşadar,
credinciosul nu trebuie să spună: „Stareţul meu este mai
bun decât toţi ceilalţi". El trebuie să spună doar: „Sta reţul
meu este cel mai bun pentru mine".
îndrumând pe alţii, duhovnicul se sprijină pe gla sul şi
pe voinţa Duhului Sfânt: „Dau numai ce-mi spune
Dumnezeu să dau", spune Sfântul Serafim. „Cred că primul
cuvânt care îmi vine în minte este inspirat de Duhul Sfânt".
Bineînţeles că nu oricine are dreptul să lucreze în
acest fel, dacă nu a dobândit prin efort ascetic şi rugă ciuni
o conştiinţă profundă a prezenţei lui Dumnezeu. Pentru cel
care nu a ajuns la această înălţime, un asemenea
comportament nu poate să fie decât iresponsabil şi să dea
de bănuit. Părintele Zaharia spune ca şi Sfântul Serafim:
„Se întâmplă câteodată că omul nu ştie nici chiar el ce va
spune. Domnul este cel care vorbeşte cu buzele sale. Şi acel
om să se roage aşa: «Doamne, fă să trăieşti în mine, să
vorbeşti în mine şi să lucrezi prin mine». Când Domnul
vorbeşte prin buzele unui om, atunci toate cuvintele sale
impresionează şi se împlinesc. Chiar este surprins el însuşi
de ceea ce spune... Dar nu trebuie să se bazeze pe
înţelepciunea sa".
Legătura dintre părintele duhovnicesc şi ucenic se
întinde dincolo de moarte, până la Judecata de Apoi.
Părintele Zaharia îi asigură pe ucenici: „După moarte voi fi
cu mult mai viu decât acum, aşa că nu vă mâhniţi la
moartea mea... în ziua Judecăţii Părintele va spune:
«Iată-mă pe mine şi pe fiii mei»". Sfântul Serafim a cerut
să i se pună pe piatra de mormânt aceste cuvinte demne de
reţinut: „După ce voi muri veniţi la mormântul meu; cu cât
mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi
s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi,
îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe
mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta şi toată
amărăciunea se va îndepărta de la voi.
Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă aşa să o faceţi şi acum.
Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi".
Desigur că nu toţi ortodocşii şi-au găsit un duhovnic
propriu. Şi ce trebuie să facem atunci când căutăm
îndrumătorul şi nu-1 găsim? Avem posibilitatea să învăţăm
din cărţi: fie că avem un Stareţ sau nu, în Sfânta Scriptură
găsim cea mai bună îndrumare. Dar ceea ce este greu cu
cărţile este a şti ceea ce ţi se potriveşte personal, într -un
anumit moment al existenţei. Pe lângă cărţi şi părinţi
duhovniceşti, mai există şi fraţi şi surori duhovniceşti -
ajutorul ce ne este dat nu de învăţătorii întru Domnul, ci de
tovarăşii noştri în ucenicie. Nu trebuie să trecem cu
vederea posibilităţile oferite şi sub această formă. Dar cei
care merg cu adevărat pe Cale, trebuie să facă orice efort
pentru a-şi găsi un părinte întru Duhul Sfânt. Dacă o fac cu
smerenie, vor găsi cu siguranţă îndrumarea de care au
nevoie. Nu trebuie să creadă că vor găsi pe cineva ca
Sfântul Serafim sau Părintele Zaharia. Să fim atenţi ca nu
cumva, în aşteptarea a ceva cu totul deosebit şi spectaculos
să trecem cu vederea ajutorul pe care Dumnezeu ni-1 oferă
acum. Cineva fără importanţă în ochii altora s-ar putea
dovedi a fi duhovnicul capabil să-mi spună mie, personal,
acele cuvinte de foc de care aveam atâta nevoie.
Scurtă biografie a opt ani când s-a bărbierit pentru prima oară. Arăta mult mai
Părintelui Porfirie
Familia sa
Cuviosul Porfirie s-a născut pe 7 februarie 1906, în
satul Sfântul Ioan Karistia, în apropiere de Aii veri, în
provincia Evvia. Părinţii săi erau ţărani săraci, dar cre -
dincioşi. Tatăl său se numea Leonidas Bairaktaris, iar
mama sa Elena, şi era fiica lui Antonios Lambrou.
La botez i s-a dat numele de Evanghelos. Era al
patrulea din cei cinci copii ai familiei şi al treilea din cei
patru care au supravieţuit. Sora sa mai mare, Vassi -liki, a
murit când avea un an. Astăzi mai trăieşte doar sora cea mai
mică, care este călugăriţă.
Tatăl său a simţit o chemare spre monahism dar,
evident, nu a devenit monah. A fost totuşi cântăreţul bi -
sericesc din sat, iar în timpul călătoriilor sale în satele
învecinate, Sfântul Nectane îi cerea ajutorul. Sărăcia 1 -a
10
silit să emigreze în America pentru a lucra la construirea
Canalului Panama.
Anii copilăriei
Părintele a urmat şcoala în satul natal numai doi ani.
învăţătorul era deseori bolnav şi copiii nu învăţau prea
multe. Văzând cum stau lucrurile, Evanghelos a părăsit
şcoala, preferând să muncească în gospodăria familiei şi să
se îngrijească de cele câteva animale pe care le aveau. A
început să muncească de la vârsta de opt ani. Cu toate că
era încă tânăr, pentru a face mai mulţi bani, a plecat să
lucreze într-o mină de cărbuni, iar mai târziu într-o băcănie
la Halkida şi Pireu.
Tatăl său 1-a învăţat Canonul de umilinţă
(Parakli-sis) către Maica Domnului (Panaghia) şi alte
lucruri pe care le cunoştea în materie de credinţă. Copil
fiind, s-a dezvoltat repede. El însuşi ne spunea că avea doar
în vârstă decât era de fapt.
încă din copilărie era serios, harnic şi muncitor.
Chemarea monahală
In timp ce avea grijă de oile sale, şi chiar când lucra
la băcănie, citea pe îndelete viaţa Sfântului Ioan Colibaşul
(locuitorul în colibă). A dorit să urmeze exemplul
sfântului. Aşa că a plecat spre Muntele Athos de mai multe
ori, dar din diferite motive n-a ajuns niciodată până acolo şi
a trebuit să se întoarcă acasă. în cele din urmă, c ând avea
cam paisprezece sau cincisprezece ani, a pornit din nou
spre Muntele Athos. De data aceasta era hotărât să ajungă
acolo, şi iată că a reuşit.
Domnul, Care ne poartă de grijă nouă tuturor, a făcut
în aşa fel încât Evanghelos să-şi întâlnească viitorul
părinte duhovnicesc, ieromonahul Pantelimon, în timp ce
se afla pe vasul ce naviga între Tesalonic şi Sfântul Munte 1 .
Părintele Pantelimon 1-a luat imediat pe tânăr sub
oblăduirea sa. Evanghelos nu se afla încă la
1
Muntele Athos.
23
vârsta maturităţii şi de aceea nu-i era încă permisă ră-
mânerea la Muntele Athos. Părintele Pantelimon 1 -a pre-
zentat ca pe nepotul său şi astfel i-a asigurat intrarea în
Sfântul Munte.
Viata monahală
Bătrânul său, Părintele Pantelimon, 1 -a dus în
Kavsokalivia, la chilia Sfântului Gheorghe 2 . Părintele
Pantelimon locuia acolo cu fratele său vitreg, Părintele
Ioannikios. Binecunoscutul monah, fericitul Hagi Ghe -
orghe trăise într-o vreme şi el acolo.
Astfel, Părintele Porfirie a dobândit în acelaşi timp
doi părinţi duhovniceşti. El a făcut ascultare desăvârşită cu
bucurie de amândoi, îmbrăţişând viaţa monahală cu o mare
râvnă. Singura sa nemulţumire era că Bătrânii nu -i cereau
prea multe. Ne-a spus prea puţin despre nevoinţele sale
ascetice şi nu cunoaştem prea multe amănunte în acest sens.
Din cele ce spunea câteodată fiilor săi duhovni ceşti
ne putem da seama de asprimea îndelungatelor sale
nevoinţe făcute însă cu o inimă plină de bucurie. Umbla
desculţ pe potecile stâncoase şi înzăpezite ale Sfântului
Munte. Dormea foarte puţin, şi atunci întins pe jos în chilia
sa, acoperit cu o singură pătură şi cu fereastra de schisă
chiar şi atunci când ningea afară. In timpul nopţii făcea
multe metanii, cu trupul gol de la mijloc în sus pentru ca să
nu-1 biruie somnul. Lucra, sculptând în lemn, sau doborând
copaci, adunând melci sau cărând saci de pământ pe
distanţe mari, pentru a transforma într-o grădină terenul
2
O chilie sau kalivi, termenul folosit în Muntele Athos pentru micile locuinţe ale
monahilor.
pietros din jurul chiliei Sfântului Gheorghe.
De asemenea se adâncea în rugăciuni, slujbe şi
cântări bisericeşti, învăţându-le pe de rost în timp ce se
îndeletnicea cu lucrul mâinilor. în cele din urmă, prin
repetarea permanentă a Evangheliei şi învăţarea ei pe
dinafară, nu avea gânduri rele şi nefolositoare. în toţi aceşti
ani se caracteriza ca fiind „în continuă mişcare".
Totuşi, caracteristic pentru nevoinţa sa ascetică nu
era efortul fizic depus, ci, mai degrabă, d eplina ascultare
faţă de Bătrânul său. îi era cu totul supus. Voinţa sa se
confunda cu cea a Bătrânului. Avea o desăvârşită dragoste,
încredere şi dăruire pentru Bătrânul său. Se identifica în
întregime cu el, făcând din modul de viaţă al Părintelui
propriul său mod de viaţă. Aici am aflat noi esenţa tuturor
nevoinţelor sale. Aici, în această ascultare, am descoperit
taina vieţii sale.
Acest băiat care nu primise decât învăţătura a două
clase primare, folosind Sfânta Scriptură ca pe pro priul
dicţionar, a putut să se educe de unul singur. Citind despre
iubitul său Hristos a reuşit doar în câţiva ani să înveţe tot
28
atât de mult, dacă nu chiar mai mult, decât am fi făcut -o
noi, cu toate avantajele de care ne-am bucurat. Noi am
beneficiat de şcoli şi universităţi, de profesori şi cărţi, dar
nu am avut entuziasmul înflăcărat al acestui tânăr
începător.
Nu ştim exact când, dar cu siguranţă nu cu mult timp
după sosirea sa în Sfântul Munte, el a fost tuns în monahism
dându-i-se numele Nichita.
***
Cercetarea dumnezeiescului Har
N-ar trebui să ni se pară ciudat că dumnezeiescul har
s-a pogorât peste acest tânăr monah a cărui inimă ardea
pentru Hristos şi care a dat totul pentru dragostea Sa. De
altfel, el niciodată nu ţinea cont de eforturile şi nevoinţele
sale.
încă nu se iviseră zorii şi biserica mare din
Kav-sokalivia era închisă. Cu toate acestea Nichita stătea
într-un colţ la intrarea în biserică, aşteptând clopotele să
bată şi uşile să se deschidă.
A fost urmat de bătrânul monah Dima, un fost ofiţer
rus, în vârstă de peste nouăzeci de ani, un ascet şi un sfânt
neştiut de nimeni. Părintele Dima s -a uitat de jur-împrejur
şi s-a asigurat că nu era nimeni prin preajmă. Nu a observat
că tânărul Nichita aştepta la intrare. A început să facă
metanii mari şi să se roage înaintea uşilor închise ale
bisericii.
Harul divin s-a revărsat de la sfântul Părinte Dima şi
s-a pogorât în cascadă peste tânărul monah Nichita care era
atunci gata să-1 primească. Ceea ce simţea era greu de
descris. Pe drumul de întoarcere la chilie, după ce a primit
Sfânta împărtăşanie la Dumnezeiasca Liturghie din acea
dimineaţă, sentimentele lui deveniseră atât de puternice
încât s-a oprit, şi-a întins mâinile şi a strigat cu voce tare:
„Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie,
Doamne! ".
Schimbarea produsă de Duhul Sfânt
Ca urmare a cercetării de către Sfântul Duh, în
întreaga fiinţă a tânărului monah a avut loc o schimbare
fundamentală. A fost chiar mâna lui Dumnezeu care a
produs această schimbare. Tânărul a fost înzestrat cu daruri
suprafireşti şi investit cu putere de sus.
Primul semn al acestor daruri 3 s-a văzut atunci când a
fost capabil „să-i vadă" de la mare distanţă pe Bătrânii săi
care se întorceau dintr-o lungă călătorie. „I-a văzut" acolo
unde erau, chiar dacă un om obişnuit nu-i putea vedea la o
asemenea depărtare. I-a mărturisit aceasta Părintelui
Pantelimon care 1-a sfătuit să fie cu mare băgare de seamă
faţă de darul său şi să nu spună la nimeni. A urmat acest sfat
întocmai până ce i s-a spus să facă altfel.
11
 Şi mai multe au urmat. Perceperea lucrurilor din jurul
său (avea un fel foarte pătrunzător de a percepe lucrurile
din jurul său) a devenit foarte ascuţită, iar ca pacităţile sale
omeneşti s-au dezvoltat la maximum. Asculta şi recunoştea
glasul păsărilor şi al animalelor atât de bine încât ştia nu
doar de unde provin dar le şi descifra mesajul. Simţul
sfârşite ale spaţiului. Putea să vadă prin apă şi prin for -
maţiunile de roci. Putea vedea depozite de petrol, radio-
activitatea, vechi monumente îngropate, morminte as cunse,
fisuri în adâncul pământului, izvoare subterane, icoane
pierdute, scene ale unor evenimente petrecute cu secole
înainte, rugăciuni care fuseseră făcute în trecut, îngeri i buni
sau răi, însuşi sufletul omenesc, aproape totul. Aprecia
calitatea apei din adâncimile pământului, întreba pietrele,
iar acestea îi istoriseau despre nevoin-ţele asceţilor care
trecuseră mai înainte pe acolo. Se uita doar la oameni şi
putea să-i vindece. Ii atingea şi îi făcea sănătoşi. Se ruga,
iar rugăciunea sa se împlinea în fapt. Cu toate acestea nu a
încercat niciodată cu bună ştiinţă să se folosească de aceste
daruri ale Domnului pentru sine însuşi. Nu a cerut nicicând
ca propriile răni să-i fie vindecate, nu a încercat niciodată
să tragă foloase personale din cunoaşterea pe care harul
divin i-o dăruise din belşug.
De fiecare dată când se folosea de darul discernă -
mântului (diakrisis) i se descopereau gândurile ascunse ale
minţii omeneşti. Cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să
vadă trecutul, prezentul şi viitorul, toate în acelaşi timp.
Prin aceasta a adeverit faptul că Dumnezeu este
atotputernic şi atoateştiutor. Putea să observe şi să atingă
toată creaţia de la marginile universului până în
profunzimile sufletului omenesc şi ale istoriei.
Cuvântul Sfântului Pavel: „Şi toate acestea le lucrează
unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum
voieşte" (I Corinteni 12, 11) s-a împlinit cu adevărat pentru
Părintele Porfirie. Bineînţeles, el a fost o fiinţă umană care
a primit harul divin, care vine de la Dumnezeu, Care,
uneori, pentru raţiuni numai de El ştiute, nu ne descoperă
totul. Viaţa trăită în har este o taină de nepătruns pentru noi.
Orice vorbă legată de această chestiune nu ar fi decât o
cercetare lipsită de bunăcuviinţă a unor probleme pe care
oricum nu le înţelegem. Părintele atrăgea întotdeauna
atenţia asupra acestui fapt tuturor celor care atribuiau
capacităţile sale altui lucru decât harului.
El sublinia acest lucru iarăşi şi iarăşi, spunând: „Nu e
ceva ce se poate învăţa. Nu e o deprindere. Este Harul".
întoarcerea în lume
28
mirosului îi era atât de dezvoltat încât putea distinge între
miresme venite de la mare distanţă. Cunoştea diferite tipuri
de arome precum şi compoziţia lor. După rugăciuni pline de
umilinţă putea „să vadă" în adâncimile pământului şi în
întinderi ne-
3
Charismata - se referă la daruri speciale ale Sfântului Duh. în această carte
utilizăm numai cuvântul „dar". A nu se confunda cu înţelesul obişnuit al cuvântului
englezesc „charisma" [care e aureolă, aură; la fel utilizăm cuvântul „dar" în
traducerea românească; n.tr.].
Chiar după ce fusese umbrit de harul divin, acest
tânăr ucenic al Domnului şi-a continuat nevoinţele ascetice
ca şi mai înainte, cu umilinţă, râvnă dumnezeiască şi o
dragoste de învăţătură nemaiîntâlnită. Acum Domnul voia
să-1 facă învăţător şi păstor al oilor Sale raţionale. El 1-a
încercat, 1-a cercetat şi 1-a găsit vrednic să împlinească
voia Sa.
Monahul Nichita nu s-a gândit niciodată, dar absolut
niciodată, să părăsească Sfântul Munte şi să se întoarcă în
lume. înflăcărată sa dragoste dumnezeiască pentru
Mântuitorul nostru 1-a făcut să dorească şi să viseze să se
afle complet singur în pustiul nemărginit doar cu dulcele
său Iisus.
Totuşi, el a fost afectat de o severă pleurezie, în timp
ce aduna melci pe povârnişurile stâncoase, fiind istovit de
nevoinţele ascetice mai presus de fire. Aceasta i-a silit pe
Bătrânii săi să-i poruncească să se stabilească într-o
mănăstire din lume pentru a se putea însănătoşi. El a dat
ascultare şi s-a întors în lume, dar imediat după ce şi-a
refăcut sănătatea a revenit la locul pocăinţei sale. S -a
îmbolnăvit din nou; de această dată Bătrânii săi, cu foarte
multă tristeţe, l-au trimis în lume definitiv.
Astfel, îl găsim la vârsta de nouăsprezece ani locuind
ca monah în Mănăstirea Lefkon a Sfântului Hara-lambie, în
apropiere de locul naşterii sale. Cu toate acestea el a
continuat şi aici să păstreze rânduiala pe care o învăţase în
Sfântul Munte, spunându-şi psalmii săi şi altele asemenea.
Totuşi a fost nevoit să postească mai puţin, până ce şi -a
recăpătat sănătatea.
Hirotonia întru preot
Se afla în această mănăstire când 1-a întâlnit pe
arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea care venise în
vizită acolo. Din discuţiile cu Nichita acesta a observat
virtutea şi darurile dumnezeieşti cu care era înzestrat. A
fost atât de impresionat încât pe 26 iulie 1927, de praznicul
Cuvioasei Paraschiva, 1-a hirotonit diacon. In chiar ziua
următoare, de sărbătoarea Sfântului Panteli-mon, 1-a
înaintat în treapta preoţiei, ca vieţuitor al Mănăstirii Sinai.
I s-a dat numele de Porfirie. Hirotonia a avut loc în
12
paraclisul Sfintei Mitropolii a Karistiei, în dioceza Kimi. Preot, pentru scurtă vreme, al parohiei
Mitropolitul Karistiei, Pantelimon Fosti -nis, a luat de Tsakai, Evvia, şi în Mănăstirea Sf. Nicolae
asemenea parte la slujbă. Cuviosul Porfirie avea numai din Ano Vatia
douăzeci şi unu de ani.
A fost trimis ca preot în satul Tsakai, Evvia de către
Părinte duhovnicesc Mitropolitul rezident. Câţiva din sătenii mai bătrâni
păstrează încă o amintire vie a prezenţei sale în acele
După aceasta, Pantelimon, Mitropolitul rezident din locuri.
Karistia, 1-a numit duhovnic printr-o scrisoare oficială de Plecase din Sfânta Mănăstire a Sfântului Haralam-bie
împuternicire. fiindcă aceasta fusese transformată într-o Mănăstire de
Prin omenia şi eforturile sale îndelungate el a înmulţit maici. Prin urmare, în jurul anului 1938 îl găsim vieţuind în
„talantul" care îi fusese dat. A studiat „Manualul Sfânta Mănăstire ruinată şi abandonată a Sfântului Nicolae
duhovnicului". Totuşi, când a încercat să urmeze ad literam din Ano Vatia, Evvia, în jurisdicţia Mitropolitului de
cele scrise în carte cu privire la darea canonului, s-a aflat în Halkida.
încurcătură. Şi-a dat seama că va trebui să-1 îndrume pe
fiecare credincios în parte. A găsit răspunsul în scrierile
Sfântului Vasile, care îl sfătuia: „Scriem toate aceste In deşertul oraşului
lucruri pentru a putea gusta roadele pocă inţei. Nu punem
Când agitaţia produsă de cel de-al doilea război
accentul pe timpul acordat pocăinţei, ci pe felul cum se face
mondial s-a apropiat de Grecia, Domnul 1-a chemat pe
ea" (Scrisoarea 217, nr. 84). El şi-a întipărit în inimă acest
Porfirie, slujitorul său devotat, să se alăture poporului aflat
sfat şi 1-a pus în practică. Chiar la vârsta bătrâneţelor el
în luptă, dându-i o nouă misiune. Pe 12 octombrie 1940 a
reamintea tinerilor duhovnici acest sfat.
fost însărcinat să slujească temporar ca preot în Paraclisul
Astfel, înaintând în vârstă tânărul ieromonah Por -
Sfântului Gherasim aflat în Policlinica din Atena, care se
firie, prin harul lui Dumnezeu, a îndeplinit cu succes munca
găseşte la intersecţia dintre străzile So-crate şi Pireu,
de părinte duhovnicesc în Evvia până în anul 1940. Primea
aproape de Piaţa Omonia. El însuşi şi-a luat această
în fiecare zi un mare număr de credincioşi pentru
răspundere din dragoste compătimitoare faţă de semenii săi
spovedanie. De multe ori spovedea ore întregi fără să facă
aflaţi în suferinţă. Voia să le fie alături în momentele cele
nici o pauză. Renumele său ca părinte duhovnicesc,
mai dificile ale vieţii lor, când boala, durerea şi umbra
cunoscător al sufletelor şi îndrumător duhovnicesc
morţii le arăta că orice nădejde ducea la deznădejde, în
desăvârşit, s-a răspândit prin toate zonele învecinate. Asta
afară de nădejdea în Hristos.
a făcut ca o mulţime de oameni să se adune la scaunul său
Mai erau şi alţi solicitanţi ai acestui post care aveau
de spovedanie aflat la Sfânta Mănăstire din Lefkon, în
recomandări excelente, dar Dumnezeu 1 -a luminat pe
apropiere de Avlonarion, în Evvia.
directorul policlinicii în alegerea sa. A fost ales Porfirie,
Pentru a îndeplini această dumnezeiască slujire,
smerit şi plin de har, care era neinstruit după canoanele
această Taină, lăsa să treacă uneori zile şi nopţi întregi, fără
acestei lumi, dar plin de înţelepciunea lui Dumnezeu.
întrerupere şi fără să se odihnească. îi ajuta pe cei ce veneau
Persoana care a făcut această alegere şi-a exprimat mai
la el prin darul discernământului, călăuzin-du-i spre
târziu uimirea şi bucuria de a fi descoperit un adevărat
cunoaşterea de sine, spre spovedanie adevărată şi viaţă în
preot, spunând: „Am aflat un părinte desăvârşit, aşa cum îi
Hristos. Cu acelaşi dar dădea pe faţă capcanele întinse de
place lui Hristos".
diavol, mântuind suflete de născocirile şi vicleniile pline de
A slujit în Policlinică neîntrerupt, ca preot anga jat,
răutate ale acestuia.
timp de treizeci de ani şi apoi încă trei ani voluntar pentru a
le fi de ajutor fiilor săi duhovniceşti care-1 vizitau acolo.
Arhimandrit
Aici, pe lângă rolul de preot pe care 1-a îndeplinit cu
nemărginită dragoste şi devotament, slujind cu multă
în 1938 i s-a acordat titlul de Arhimandrit de către
evlavie, spovedind, mustrând, vindecând suflete şi de
Mitropolitul Karistiei: „în cinstea serviciilor pe care le -aţi
adus până acum Bisericii ca părinte duhovnicesc şi pentru
bunele nădejdi pe care Sfânta noastră Biserică şi le pune în
Sfinţia Voastră" (prot. nr. 92/10-2-1938) aşa cum era scris
de Mitropolit. Nădejdi care, prin harul lui Dumnezeu, s -au
împlinit.

13 33
multe ori chiar răni trupeşti, a fost şi un părinte duhovnicesc
pentru mulţi care veneau la el.
„Voi înşivă ştiţi c ă mâinile acestea au lucrat
pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu
mine<(
(Fapte 20, 34)
Cuviosul Porfirie, neavând studii academice, a fost de
acord să slujească ca preot în Policlinică pentru un salariu
de nimic. Acesta nu-i ajungea să se întreţină nici pe sine,
dar nici pe părinţii săi şi pe alte câteva rude apropiate ce
depindeau de el. Trebuia să muncească pentru a trăi. A pus
încetul cu încetul bazele unei ferme de păsări şi apoi a unui
magazin de confecţii. In dorinţa sa arzătoare de a săvârşi
slujbele într-o manieră cât mai înălţătoare a folosit un
amestec propriu de substanţe aromatice care se întrebuinţau
atunci la prepararea tă-mâii folosită în serviciul divin. De
fapt, în anii 70 el a făcut o descoperire originală. El a
combinat mangalul cu esenţe aromatice tămâind acum în
biserică cu propriul său cărbune care ardea încet şi
răspândea o dulce mireasmă duhovnicească. Se pare că
niciodată nu a dat detalii în legătură cu descoperirea sa.
Din 1955 a luat în exploatare mica Mănăstire a
Sfântului Nicolae, Kallisia, care aparţinea Sfintei Mă năstiri
din Pendeli. A cultivat sistematic pământul din jurul ei,
depunând astfel o muncă istovitoare. Aici a dorit să ridice o
mănăstire de maici pe care până la urmă a construit -o în altă
parte. A adus îmbunătăţiri surselor de apă, construind un
sistem de irigaţii, a plantat copaci, a arat pământul cu o
maşină specială pe care o mânuia singur. Toate acestea ,
împreună cu serviciul de preot şi duhovnic, îi ocupau toată
ziua, 24 de ore din 24.
Lua foarte în serios munca sa şi nu-şi îngăduia nici o
clipă de odihnă. A învăţat din experienţă cuvintele avei
Isaac Şirul: „Dumnezeu şi îngerii Săi îşi găsesc bucuria în
cele ce sunt necesare; diavolul şi slujitorii săi îşi găsesc
bucuria în lenevie".
Plecarea din Policlinică
Pe 16 martie 1970, când se împliniseră 35 de ani de
când slujea ca preot, a primit o mică pensie de la Fondul de
Asigurări al Clerului Elen şi şi-a părăsit îndatoririle pe care
le avea la Policlinică. De fapt el a rămas până ce i -a venit
ordinul de înlocuire. Chiar şi după aceasta el a continuat să
facă vizite la Policlinică şi să-i întâlnească pe fiii săi
duhovniceşti, care erau în număr mare. în cele din urmă,
cam prin 1973, a micşorat numărul vizitelor la Policlinică,
primindu-i în schimb pe ucenicii săi la Mănăstirea Sfântul
14
Nicolae din Kallisia, Pendeli, unde săvârşea Liturghia şi
spovedea.
Puterea mea se desăvârşeşte în
slăbiciune
Părintele Porfirie, pe lângă boala care I-a silit să
părăsească Muntele Athos şi care i-a sensibilizat partea
stângă a corpului, a mai îndurat şi alte suferinţe la dife rite
intervale de timp.
Spre sfârşitul misiunii la Policlinică s-a îmbolnăvit
de rinichi. Totuşi, a fost operat atunci când boala ajunsese
într-un stadiu avansat. Aceasta pentru că muncise din greu,
în ciuda bolii sale. Se obişnuise să fie ascultător „până la
moarte". A ascultat până şi de directorul Policlinicii, care
i-a spus să amâne operaţia, pentru a putea ţine slujbele în
Săptămâna Luminată. Această întârziere i-a provocat
intrarea în comă. Doctorii le-au spus rudelor sale să se
pregătească pentru înmormântare. Totuşi, prin voia
Domnului şi în ciuda a ceea ce prevedeau medicii, Părintele
s-a întors la viaţa pământească pentru a continua să
slujească fiilor Bisericii.
Cu câtva timp înainte îşi fracturase piciorul. Legat de
acest lucru s-a întâmplat un fapt minunat care a arătat grija
ce i-o purta Sfântul Gherasim (care era Sfântul protector al
Paraclisului în care Părintele slujea).
Pe lângă acestea, hernia de care a suferit până la
moarte, s-a agravat datorită greutăţilor pe care obişnuia să
le poarte acasă, în Turkovounia, unde a locuit mai mulţi
ani.
Pe 20 august 1978, în timp ce se afla la Mănăstirea
Sfântul Nicolae, în Kallisia, a avut un atac de cord (infarct
miocardic). A fost dus în grabă la spitalul Hi -geia unde a
rămas douăzeci de zile. După ce a părăsit spitalul şi -a
continuat convalescenţa în Atena, în casa unuia din f iii săi
duhovniceşti. Şi aceasta din trei motive. Mai întâi pentru că
nu putea merge la Mănăstirea Sfântul Nicolae, Kallisia,
atâta vreme cât nu era şosea şi avea de străbătut pe picioare
un drum lung. Mai mult, casa sa din Turkovounia nu avea
nici măcar confortul minim necesar. în fine, trebuia să stea
aproape de doctori.
Mai târziu, când îşi luase o locuinţă provizorie în
Milesi, locul unde a construit mănăstirea de maici, a fost
operat la ochiul stâng. Doctorul a făcut o greşeală,
provocându-i pierderea vederii la acel ochi. După câţiva
ani Părintele a devenit complet orb. în timpul operaţiei,
fără acordul Părintelui Porfirie, doctorul i -a dat o doză
mare de cortizon. Părintele avea o sensibilitate deose bită la
medicamente şi în special la cortizon. Efectul acestei
injecţii a fost o hemoragie digestivă continuă care a durat
39
cam trei luni. Datorită permanentelor sân-gerări digestive
nu mai putea primi mâncare obişnuită. Supravieţuia cu
câteva linguri de lapte şi cu apă. Ca urmare, devenise atât de
extenuat încât ajunsese pe punctul de a nu mai putea sta nici
măcar în picioare. I s-au făcut douăsprezece transfuzii de
sânge, toate în locuinţa sa din Milesi. Spre sfârşit, deşi era
iarăşi la un pas de moarte, a supravieţuit prin mila
Domnului.
De atunci, sănătatea trupului său a fost compromisă
definitiv. Totuşi, şi-a continuat misiunea de părinte
duhovnicesc atât cât a putut, spovedind din ce în ce mai
puţin şi adesea suferind de tot felul de boli şi de cele mai
crunte dureri. într-adevăr, vederea i se diminua puţin câte
puţin, până când, în 1987 a rămas complet orb.
A dat tot mai puţine sfaturi oamenilor, dar s-a rugat
tot mai mult Domnului pentru ei. Se ruga în tăcere, cu mare
dragoste şi umilinţă pentru toţi aceia care aveau nevoie de
rugăciunile sale şi ajutor de la Dumnezeu. Cu bucurie
duhovnicească vedea harul divin lucrând în ei. Astfel, prin
Părintele Porfirie s-au adeverit cuvintele Sfântului Apostol
Pa vel: „puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune".

15 39
 Construieşte o nouă mănăstire de maici

A fost marea dorinţă a Părintelui de a întemeia el

însuşi o nouă mănăstire de maici, de a construi un aşe -
zământ monahal în care să vieţuiască câteva femei evla -
vioase, care erau fiicele sale duhovniceşti. Promisese
Domnului că nu le va părăsi pe aceste femei când va pleca
din lume, fiindcă îi fuseseră credincioase şi îl ajutaseră ani
îndelungaţi. Cu timpul era posibil ca şi alte femei care
doreau să-şi pună viaţa în slujba Domnului să se stabilească
acolo.
Primul său gând a fost acela de a construi o mănăstire
de maici în Kallisia, Pendeli, locul pe care îl luase în
concesiune în 1955 de la Sfânta Mănăstire din Pendeli. A
încercat de mai multe ori să-i convingă pe proprietari să-i
doneze sau să-i vândă pământul cerut. Toate demersurile
sale s-au dovedit zadarnice.
Se părea acum că Dumnezeu, Chivernisitorul
prea-înţelept şi Dătătorul a toate, hotărâse un alt loc pentru
punerea în aplicare a acestei idei. Părintele şi -a îndreptat
aşadar atenţia spre alt loc pe care să-şi zidească mănăstirea.
Cu toate acestea, între timp, cu ajutorul ucenicilor săi
a strâns documentele necesare construirii mănăstirii şi le -a
înmânat spre aprobare autorităţilor bisericeşti competente.
întrucât nu alesese încă locul potrivit pe care să ridice
mănăstirea el a crezut că ar putea întemeia acest sfânt locaş
în Turkovounia, Atena. Aici avea o modestă locuinţă de
piatră, care, deşi lipsită de minimul confort, fusese căminul
său din 1948.

Părintele Porfirie nu a întreprins nimic fără bine-

cuvântarea Bisericii. în cazul de faţă a solicitat şi a pri mit
aprobarea canonică atât de la înalt Prea Sfinţia Sa,
Arhiepiscopul Atenei, cât şi de la Sfântul Sinod. Deşi
principalele demersuri începuseră în 1978, abia în 1981,
după ce au fost depăşite majoritatea procedurilor biro-
cratice şi alte dificultăţi de acest fel, a avut fericita oca zie
de a vedea recunoscută Sfânta Mănăstire a Schimbării la
Faţă a Mântuitorului de către un decret prezidenţial care a
fost publicat în Monitorul Oficial al Guvernului.
Cu mult înainte de a avea atacul de cord Părintele
începuse să caute un loc potrivit în care să aşeze mănăstirea,
fiind mai mult ca sigur că nu va fi la Kallisia. Cu mare grijă
şi multă râvnă, căuta neobosit un loc care s-ar fi dovedit cel
mai potrivit. Când şi-a mai recăpătat puterile după atacul de
cord şi când a simţit că poate, a continuat căutarea febrilă a
locului pe care-1 dorea. N-a precupeţit nici un efort. A
călătorit prin Attica, Evvia şi Viotia în maşinile unora din
fiii săi duhovniceşti. Lua în considerare posibilitatea
construirii mănăstirii sale în Creta sau într-o altă insulă.
Lucra din greu. S-a interesat de sute de proprietăţi şi pe
majoritatea le-a vizitat. A consultat mulţi oameni. A
călătorit mii de kilometri. A făcut nenumărate calcule. A
luat în considerare toţi factorii şi, în final, a ales şi a
cumpărat o proprietate din localitatea Hagia Sotira, Milesi
din Malakasa, Attica, în apropiere de Oropos.
La începutul anului 1979 s-a stabilit pe această
proprietate din Milesi, pe care o cumpărase pentru con-
struirea mănăstirii. La început, pentru mai mult de un an, a
locuit într-o casă mobilă în condiţii foarte dificile, mai ales
iarna. După aceea s-a instalat într-o căsuţă

42 16
sărăcăcioasă în care a îndurat chinurile celor trei luni de
continue hemoragii digestive şi unde, de asemenea, a primit
multe transfuzii. Sângele i-a fost donat cu mare dragoste de
fiii săi duhovniceşti.
Construcţia mănăstirii, pe care Părintele o urmă rea
îndeaproape, a început de asemenea în 1980. A plătit
lucrările din economiile pe care el, prietenii şi rudele sale
le-au făcut de-a lungul anilor, când a avut acest scop în
minte. A fost ajutat şi de numeroşii săi ucenici.
Lucrările la construirea bisericii (din beton armat) au
început imediat. însoţite de rugăciunile Părintelui, acestea
progresau continuu. Cu ajutorul ochilor săi duhovniceşti -
fiindcă îşi pierduse vederea naturală cu mulţi ani înainte -
Părintele putea să vadă încă de la acea fază a construcţiei
biserica în întregul ei. Cu alte cuvinte „o vedea" de la
temelie până la turla centrală. De fapt, biserica a ajuns în
stadiul final al construcţiei în ziua ultimei plecări a
Părintelui.

Construirea Bisericii Mănăstirii

Schimbarea la Faţă

Marea sa dragoste pentru semeni se concentra pe

călăuzirea acestora spre bucuria transfigurării, avându -L ca
model pe Hristos. împreună cu Sfântul Apostol Pavel ne
ruga cu stăruinţă pe noi, fraţii şi surorile sale, ca, prin mila
Domnului: „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi
prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu,
ce este bun şi plăcut şi desăvârşit" (Romani 12, 2). Voia să ne
călăuzească după propriul său mod de viaţă, conform căreia
„noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Dom-
nului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la
Duhul Domnului" (II Corinteni 3, 18).
Acesta este motivul pentru care a şi numit Mănăstirea
„Schimbarea la Faţă" şi pentru care a dorit ca bise rica să
poarte hramul acesta. în fine, prin rugăciunile sale,
Părintele a exercitat o continuă influenţă asupra
colaboratorilor săi, în această încercare plină de riscuri,
reuşind în cele din urmă să realizeze ceea ce îşi propu sese.
După multe discuţii şi eforturi îndelungate din partea
acestuia, a ieşit la iveală un proiect simplu, fru mos şi
perfect.
între timp, prin intervenţia canonică a înalt Prea
Sfinţiei Sale, Arhiepiscopul Atenei (fiindcă Mănăstirea
intra în Arhidioceza Atenei), Mitropolitul locului şi-a dat
acordul ca biserica să fie construită în jurisdicţia sa din
Milesi, ca anexă a mănăstirii.
Punerea temeliei a avut loc în noaptea de 25 spre 26
februarie 1990 în timpul privegherii de toată noaptea făcută
în cinstea Sfântului Porfirie, Episcopul Gâzei, făcătorul de
minuni. Părintele Porfirie, bolnav şi incapabil să coboare
cei unsprezece metri de pământ, acolo unde trebuia să fie
aşezată piatra de temelie, a dăruit cu mare emoţie crucea sa
pentru a fi pusă în fundaţie. Se ruga din patul său cu ace ste
cuvinte: „O, Cruce a lui Hristos, întăreşte această casă! O,
Cruce a lui Hristos, mântuieşte-ne prin puterea Ta! Adu-Ţi
aminte, Doamne, de smeritul Tău slujitor Porfirie şi de cei
împreună cu dânsul...". Rugându-se pentru toţi cei care
munceau împreună cu el, a poruncit ca numele lor să fie
scrise într-un loc special din biserică, pentru veşnica lor po-
menire.

44 17

îşi pregăteşte întoarcerea la
Sfântul Munte
Cu sufletul, Cuviosul Porfirie nu a părăsit nicioda tă
Muntele Athos. Nu era alt subiect care să-1 fi interesat mai
mult decât Sfântul Munte şi mai ales Kavsokali -via. Avea
de mulţi ani o chilie acolo, în care stătea un ucenic de -al său
pe care îl vizita ocazional. Când a auzit în anul 1984 că
ultimul locuitor al chiliei Sfântului Gheorghe plecase
definitiv şi se stabilise într-o altă mănăstire s-a grăbit spre
marea şi sfânta lavră a Sfântului Atanasie de care această
chilie aparţinea şi a cerut să-i fie dată lui. Chiar aici, la
chilia Sfântului Gheorghe, îşi depusese pentru prima da tă
voturile monahale. Dorise întotdeauna să se întoarcă şi
să-şi ţină făgăduinţa făcută la tunderea sa în monahism de
acum şaizeci de ani, aceea de a rămâne în mănăstire până la
ultima răsuflare. Era acum pregătit pentru ultima călătorie.
Chilia i-a fost dată conform legilor Muntelui Athos,
cu angajamentul scris al mănăstirii, datat 21 septembrie
1984. Părintele Porfirie a instalat aici unul după altul câţiva
ucenici de-ai săi. în vara anului 1991 erau cinci. Acesta este
numărul pe care-1 menţionase unui fiu duhovnicesc de-al
său cu vreo trei ani înainte, ca fiind numărul total care arăta
prin împlinirea lui anul morţii sale.
întoarcerea la pocăinţă
în ultimii doi ani ai vieţii sale pământeşti vorbea
adesea despre pregătirea răspunsului ce-1 va da înaintea
cilor săi ştiau că îl văd pentru ultima oară. Altora doar le
sugerase. Numai după moartea sa ei şi-au dat seama de ceea
ce lăsase Părintele să se înţeleagă. Bineînţeles, acelora care
nu puteau suporta ştirea morţii sale, le spunea că se va
întoarce. A spus atât de multe lucruri în legătură cu moartea
sa, fie într-un mod deschis, fie într-unui ascuns, atât de
multe încât, numai certitudinea celor din jurul său că va
supravieţui ca şi în alte daţi (o nădejde născută din dorinţă ),
poate explica întrucâtva vestea neaşteptată a morţii sale.
Poate că el însuşi a ezitat, ca şi Sfântul Apostol Pavel
care a scris filipenilor: „Sunt strâns din două părţi: doresc să
mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu
mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în
trup" (Filipeni 1, 23-24). Poate...
Fiii săi duhovniceşti din Atena îl chemau mereu la
telefon încât a fost nevoit să se întoarcă în două rânduri la
mănăstire împotriva voinţei sale. Aici el îi mângâ ia pe toţi
aceia care aveau nevoie de aceasta. De fiecare dată stătea
numai câteva zile pentru ca lauda noastră să prisosească în
Hristos Iisus prin el, atunci când va veni iarăşi între noi
(parafrazând cuvintele Apostolului, Filipeni 1, 26). Se
întorcea apoi la Muntele Athos cât de repede putea. Dorea
cu ardoare să moară acolo şi să fie înmormântat discret
într-o atmosferă de rugăciune şi de pocăinţă.
Spre sfârşitul vieţii sale pământeşti era tot mai
alarmat de posibilitatea ca dragostea ucenicilor să im-
pieteze asupra dorinţei sale de a muri singur. Era obişnuit să
fie ascultător şi supus celorlalţi. De aceea a spus unuia din
46
înfricoşătorului scaun de judecată al Domnului. A dat
porunci severe ca, în cazul în care ar fi murit aici, să -i fie
trimis trupul fără mare pompă şi înmormântat în
Kavsokalivia. în cele din urmă s-a decis să meargă acolo
când se afla încă în viaţă. Vorbea despre o anumită
istorisire din Pateric (Cuvintele Sfinţilor Părinţi):
Un oarecare Stareţ, care-şi pregătise mormântul, când şi-a simţit sfârşitul
aproape, i-a spus ucenicului: „Fiule, stâncile sunt lunecoase şi abrupte şi îţi vei
primejdui viaţa dacă mă vei duce de unul singur la mormânt. Vino, să mergem
acum când sunt încă în viaţă". Şi ucenicul său 1-a luat cu încredere de mână, iar
Părintele s-a aşezat în mormânt şi şi-a dat duhul în pace.
In ajunul sărbătorii Sfintei Treimi din anul 1991,
plecând spre Atena pentru a se mărturisi bătrânului şi
suferindului său părinte duhovnicesc, a primit dezlega rea
de păcate şi s-a întors la chilia sa din Muntele Athos. A
rămas aici aşteptându-şi sfârşitul, pregătit să dea un bun
răspuns înaintea Domnului. Apoi, când începuseră -
conform instrucţiunilor sale - să-i sape mormântul, a dictat
unui ucenic de-al său o scrisoare de rămas bun ce conţinea
sfaturi şi rugămintea sa de a fi iertat de toţi fiii săi
duhovniceşti. Această scrisoare, datată 4 iunie (după
Calendarul vechi) şi 17 iunie (după Calendarul nou), a fost
găsită în ziua morţii sale printre veşmintele monahale care
fuseseră aranjate pentru înmormântarea sa. Scrisoarea e
publicată în întregime în paginile acestei cărţi şi constituie
încă o dovadă a smereniei desăvârşite a Părintelui.
Când voi veni iarăşi între voi
Părintele Porfirie a părăsit Attica pentru Muntele
Athos cu dorinţa ascunsă de a nu se mai reîntoarce
niciodată aici. Le vorbise astfel încât majoritatea uceni -
ucenicii săi: „Dacă îţi voi spune să mă duci în Atena, să nu
mă asculţi, fiindcă aceasta va fi din ispită".
într-adevăr mulţi cunoscuţi de-ai săi făcuseră planuri
ca să-1 aducă înapoi în Atena, deoarece iarna se apropia, iar
starea lui de sănătate se înrăutăţea.
Adoarme întru Domnul
Dumnezeu, Care este Atotbun şi Care împlineşte
voile celor ce se tem de El, a împlinit şi dorinţa Părintelui
Porfirie, care s-a învrednicit de un sfârşit binecuvântat,
învăluit într-o absolută smerenie şi simplitate. Era
înconjurat doar de ucenicii săi din Muntele Athos care se
rugau împreună cu el. în ultima noapte a vieţii sale
pământeşti a mers să se spovedească şi a rostit rugăciunea
minţii 4 . Ucenicii săi îi citeau Psalmul 50 şi alţi psalmi,
precum şi slujba de înmormântare. Au rostit scurta
rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă", până
ce au împlinit canonul pentru un schimonah.
Cu mare dragoste ucenicii săi i-au oferit puţină
mângâiere de care avea nevoie pentru trup şi ceva mai multă
pentru suflet. Au putut auzi timp îndelungat sfin tele sale
buze murmurând ultimele cuvinte care veneau din
preacurata sa gură.
După aceea l-au auzit repetând un singur cuvânt, care
se găseşte la sfârşitul Noului Testament, în înche ierea
dumnezeieştii Apocalipse a Sfântului Ioan: „Vino" {„Amin!
Vino, Doamne Iisuse!").
Domnul, dulcele său Iisus, a venit. Sufletul prea curat
al Părintelui Porfirie a părăsit trupul la ora 4 şi 31'
dimineaţa pe 2 decembrie 1991 şi s-a îndreptat spre cer.
Adică Rugăciunea lui Iisus.
18
 Cinstitul său trup, îmbrăcat după rânduiala monahală,
a fost aşezat în biserica mare din Kavsokalivia. Conform
obiceiului, părinţii de acolo au citit toată ziua Evanghelia,
iar imediat după aceea s-a ţinut privegherea de toată
noaptea. Totul a fost făcut după indicaţiile pe care le
dăduse în detaliu Părintele Porfirie şi pe care ei le
scriseseră pentru a evita orice greşeală.
în zori, pe 3 decembrie 1991, pământul a acoperit
cinstitele rămăşiţe trupeşti ale sfântului Stareţ în pre zenţa
câtorva monahi ai Sfântului Schit din Kavsokali via. Abia
atunci, potrivit dorinţei sale, s-a anunţat adormirea sa.
în acel moment al zilei cerul a devenit trandafiriu,
reflectând parcă strălucirea noii zile care se apropia. Un
simbol, pentru multe suflete, al trecerii Părintelui de la
moarte la lumină şi viaţă.
Scurtă caracterizare
Trăsătura caracteristică a întregii vieţi a Părintelui
Porfirie a fost desăvârşita sa smerenie. Aceasta era în soţită
de o ascultare deplină, de o dragoste fierbinte şi de răbdarea
sa nemărginită şi fără de murmur în cele mai insuportabile
dureri. Se făcea remarcat prin judecata sa plină de
înţelepciune, prin extraordinarul său discernământ, prin
marea dragoste de învăţătură, prin minunatele sale
cunoştinţe (în mare parte un dar de la Dumnezeu, şi nu
rezultatul studiilor din lume care aproape nu au existat)
prin dragostea neobosită de muncă şi prin permanentele şi
plinele de umilinţă (şi pentru aceasta, primite) rugăciuni.
Pe lângă acestea, nezdruncinatele sale convingeri ortodoxe,
lipsite de fanatism;
grija sa vie, dar în mare parte nevăzută şi neştiută faţă de
problemele Sfintei noastre Biserici; sfaturile sale cu
adevărat folositoare; numeroasele laturi ale învăţăturii
sale; îndelung-răbdătorul său suflet, adânca sa evlavie,
felul deosebit al sfintelor slujbe pe care le săvârşea cu mare
grijă pentru a păstra ascunse până la sfârşit înaltele sale
daruri.
Un fel de epilog
a) „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi
scoate afară" (Ioan 6, 37)
De-a lungul întregii sale vieţi Părintele Porfirie i -a
primit pe toţi care veneau la el, făcându-se ca şi Sfântul
Pavel: tuturor toate pentru a-i mântui pe toţi.
Tot felul de oameni s-au perindat prin chilia sa să-
răcăcioasă: sfinţi asceţi şi cei mai de pe urmă păcătoşi,
creştini ortodocşi şi cei aparţinând denominaţiunilor
creştine sau altor religii, oameni de rând şi personalităţi de
vază, bogaţi şi săraci, oameni fără carte sau învăţaţi, laici
sau clerici de toate rangurile. Pentru mântuirea lor
Părintele oferea fiecăruia dragostea lui Hristos.
Aceasta nu înseamnă că toţi cei care au mers la Stareţ
sau l-au cunoscut, indiferent cât de mult, i -au recepţionat şi
mesajul sau i-au dobândit şi virtuţile sale, şi astfel sunt
vrednici de încrederea noastră deplină, aşa cum era el. Era
nevoie de o grijă deosebită, atenţie şi multă judecată
fiindcă, odată ce Părintele devenise cunoscut, unii oameni
erau tentaţi să pretindă că ar avea un fel de legătură sau
afecţiune faţă de acesta. Ei voiau să se laude sau să creeze
falsa impresie că ar fi vorbit cu el. în afară de evlavie curată
şi dragoste adevărată, în afară de apropiere plină de
umilinţă şi dorinţă sinceră de a învăţa mai era şi îngâmfare
şi slavă deşartă. Exista naivitate dar şi viclenie. Ignoranţă
dar, de asemenea, greşeală şi minciună.
în ultimii ani ai vieţii, Părintele Porfirie era foarte
întristat din această pricină. Asta vrea să spună că mulţi
oameni treceau drept fiii săi duhovniceşti şi lăsau să se
înţeleagă că au făcut cine ştie ce cu binecuvântarea sau
aprobarea Părintelui. Oricum, Părintele nici nu i -a cunoscut
şi nici n-a aprobat acţiunile lor. De fapt a cerut în două
rânduri ca însemnările sale cele mai importante să apară în
Pastorala de Crăciun. în ambele cazuri s -a răzgândit în
privinţa publicării lor.
Iată aici un exemplu. Părintele luase o anumită
atitudine în ceea ce priveşte diverse controverse biseri ceşti
care-i divizau pe credincioşi. Acest lucru era cunoscut de
puţini şi aceştia trebuiau să-1 ţină secret. Totuşi, uneori au
apărut nişte oameni care au urmat sau au exprimat opinia
unei părţi sau a celeilalte. Nu este corect să presupui că,
dacă o anumită persoană 1-a văzut pe Stareţ, opinia sa
corespunde cu a acestuia. Numai de l -am fi ascultat pe
Stareţ! Măcar noi care-i eram apropiaţi să-i fi urmat
sfaturile şi să-i fi rămas fideli felului său de a fi!
în general vorbind, felul său de a fi era unul de
supunere absolută faţă de Biserica „oficială". Nu făcea
absolut nimic fără aprobarea acesteia. Trăind în Duhul
Sfânt ştia că Episcopii sunt purtătorii harului divin
indiferent de calităţile lor morale. Simţea harul divin şi
vedea unde acesta lucra sau unde nu. El sublinia că harul le
este străin celor mândri dar nu păcătoşilor care se smeresc.
Din acest motiv nu era de acord cu acţiunile care
provocau dispute şi conflicte în interiorul Bisericii sau
aiacuri verbale la adresa Episcopilor. întotdeauna
Părin-tele i-a avertizat că soluţia la toate problemele
Bisericii ar trebui găsită în şi de către Biserică prin
rugăciuni, smerenie şi pocăinţă. Este mai bine pentru noi,
spunea el, să facem greşeli înăuntrul Bisericii decât să ne
purtăm cum se cuvine în afara ei.
b) „Staţi într-un duh, neuoiţi-uă împreună într-un
suflet, pentru credinţa Evangheliei"
(Filipeni 1, 27)
Părintele învăţa că elementul de bază al vieţii
duhovniceşti trăite în Hristos, marea taină a credinţei
19
noastre este unitatea în Hristos. Este acel sentiment pe
care-1 trăim identificându-ne cu fratele nostru,
purtân-du-ne unul altuia poverile, trăind pentru alţii ca şi
cum am trăi pentru noi, rostind „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă pe mine" şi acel „mine" să cuprindă şi să
devină pentru noi durerile şi problemele celorlalţi, suferind
şi bucurându-ne împreună cu ei, căderile lor devenind
căderile noastre şi iarăşi, ridicările lor cele ale noastre.
De aceea ultimele sale cuvinte, ultima sa cerinţă
adresată Domnului, ultima sa rugăciune, dorinţa sa cea mai
mare era ca noi să „devenim una". După aceasta tânjea,
ardea şi înseta.
Câte probleme au fost rezolvate şi câte păcate au fost
evitate în acest fel simplu şi minunat! A căzut fra tele meu?
Eu însumi am căzut. Cum pot eu să-1 învinovăţesc de
vreme ce eu însumi sunt vinovat? A reuşit fratele meu? Eu
însumi am reuşit. Cum aş putea să-1 invidiez de vreme ce
eu sunt învingătorul?
Părintele ştia că diavolul va duce războiul cel mai
aprig acolo unde există punctul nostru cel mai slab. Noi
punem mai presus de toate propriul nostru interes,
izo-lându-ne unii de ceilalţi. Ne sustragem consecinţelor
acţiunilor noastre, urmărind propriul interes. Ori de câte ori
predomină un astfel de spirit, nu există mântuire pentru noi.
Trebuie să vrem să fim mântuiţi împreună cu toţi ceilalţi.
Ar trebui să spunem cu Sfântul lui Dumnezeu: „Dacă nu
vrei să mântuieşti tot poporul acesta, şterge -mă şi pe mine
din cartea vieţii". Sau ca şi Apostolul lui Hristos să dorim
să fim anatema de la Hristos de dragul semenilor noştri,
fraţii şi surorile noastre.
Aceasta este dragostea. Aceasta este puterea lui
Hristos. Aceasta este firea lui Dumnezeu. Aceasta este
calea împărătească spre viaţa duhovnicească. Ar trebui
să-L iubim pe Hristos care este TOTUL, iubindu-i pe fraţii
şi surorile Sale, fiindcă pentru cel mai mic dintre aceştia a
murit Hristos.
G. A.
Scrisoarea de rămas bun a
Părintelui Porfirie
în timp ce se afla la Sfânta Mănăstire din Kavsokalivia din Muntele
Athos, Părintele Porfirie dăduse dispoziţie să i se sape mormântul. A dictat unui
ucenic de-al său o scrisoare de rămas bun ce conţinea sfaturi şi rugămintea de a
fi iertat de toţi fiii săi duhovniceşti.
Iată scrisoarea după cum ne-a fost trimisă de la Sfânta Mănăstire a
Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Este datată 17 iunie 1991. A fost găsită în
ziua morţii sale printre veşmintele monahale care fuseseră aranjate pentru
înmormântarea sa. Aceasta constituie încă o dovadă a smereniei sale desăvârşite.
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Acum, când sunt încă pe deplin conştient, vreau să
vă dau câteva sfaturi.
Am păcătuit încă de pe când eram copil. Când ma ma
mă trimitea să păzesc animalele pe munte (tatăl meu
plecase în America pentru a munci la construirea Cana lului
Panama pentru noi, copiii săi, fiindcă eram săraci), / acolo,
unde păşteam animalele, am citit pe îndelete, cuvânt cu
cuvânt, viaţa Sfântului Ioan Colibaşul şi l-am îndrăgit
foarte mult. Aşa copil cum eram, de vreo 12 sau 15 ani,
nu-mi amintesc prea bine, am rostit o sume denie de
rugăciuni. Voiam să-i urmez exemplul. Aşadar,
întâmpinând multe greutăţi, mi-am părăsit pe ascuns
părinţii şi am venit la Kavsokalivia în Sfântul Munte.
Am intrat sub ascultarea a doi Bătrâni, adevăraţi fraţi,
Pantelimon şi Ioannikios.
Din fericire s-au dovedit a fi foarte cucernici şi plini
de virtuţi, eu iubindu-i foarte mult şi de aceea, fiind sub
binecuvântarea lor, le eram ascultător întru toate. Mi -au
fost de mare ajutor. Am simţit şi o mare dragoste pentru
Dumnezeu şi aşa am înaintat foarte mult. Totuşi, datorită
păcatelor mele Dumnezeu a voit să mă îmbolnăvesc, iar
Bătrânii mei m-au sfătuit să mă întorc la părinţii mei în
satul natal, al Sfântului Ioan, din Evvia. Deşi păcătuisem
încă din vremea copilăriei, întorcându-mă în lume am
continuat să adaug păcate care astăzi au devenit foarte
multe. Cu toate acestea lumea m-a văzut foarte bine şi toţi
mă luau drept sfânt.
Oricum, eu mă simt ca cel mai păcătos om din lume.
Bineînţeles că am mărturisit tot ce mi -am adus aminte şi
ştiu că Dumnezeu m-a iertat. Dar acum am sentimentul că
păcatele mele sufleteşti sunt foarte multe şi le cer tuturor
care m-au cunoscut să se roage pentru mine, fiindcă, atâta
timp cât am trăit şi eu m-am rugat cu umilinţă pentru voi.
Acum că plec spre cer, presimt că Dumnezeu îmi va spune:
„Ce cauţi aici?". Iar eu nu pot să-I spun decât un singur
lucru: „Doamne, nu sunt vrednic de a fi aici, dar lasă
dragostea Ta să facă ce va voi cu mine". Din momentul
acela nu ştiu ce se va întâmpla. Oricum, eu doresc ca
dragostea lui Dumnezeu să lucreze.
Mă rog mereu ca fiii mei duhovniceşti să-L iubească
pe Dumnezeu, Care este deasupra tuturor, pentru ca El să ne
învrednicească să intrăm în Biserica Sa cea nefăcută de
mâini omeneşti. încă de aici trebuie să începem. M-am
nevoit în rugăciune, în citirea Cântărilor
Bisericii, a Sfintei Scripturi şi a Vieţilor Sfinţilor. Faceţi şi
voi la fel. Am încercat, cu ajutorul harului divin, să mă
apropii de Dumnezeu şi fie ca şi voi să faceţi la fel.
Vă rog pe toţi din inimă să mă iertaţi pentru orice
supărare pe care v-am adus-o.
Ieromonahul Porfi rie,
Kavsokalivia, 4 1 17 iunie 1991
20
 Un text pe care-1 îndrăgea
Părintele Porfirie
Părintele Porfirie a învăţat cu stricteţe că dragostea pentru aproapele ar
trebui să ne facă să-l privim pe acesta ca şi pe noi înşine. La un moment dat i-a cerut
unui ucenic de-al său să-i foto-copieze următorul text din Sfântul Simeon Noul
Teolog, pe care îl înmâna vizitatorilor săi:
Ar trebui să-i privim pe toţi credincioşii ca pe H o
singură persoană şi să considerăm că Hristos este în fiecare
dintre ei. Ar trebui să le purtăm atâta dragoste încât să fim
gata să ne dăm viaţa pentru ei. Pentru că nu avem voie nici să
vorbim şi nici să gândim despre vreo persoană că este rea, ci
trebuie să-i considerăm pe toţi buni. Dacă vezi vreun frate
robit de vreo patimă, nu-1 urî. Urăşte patima care se
războieşte cu el. Şi dacă îl vezi îngrozindu-se de obiceiurile şi
de poftele păcatelor de mai înainte, ai milă de el. Poate tu
însuţi vei fi dus în ispită, pământ fiind şi cu uşurinţă trecând
de la bine la rău. Dragostea pentru fratele tău te învaţă să-L
iubeşti pe Dumnezeu chiar mai mult. Prin urmare, taina
iubirii lui Dumnezeu stă în iubirea pentru fratele tău. Pentru
că dacă nu-1 iubeşti pe fratele tău, pe care îl vezi, cum vei
putea să-L iubeşti pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi?
„Pentru că cel ce nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a
văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L
iubească" (I Ioan 4, 20).
COMUNICARE A STAREŢULUI
Fraţii mei, Vă vorbeşte Stareţul
Copiii mei, să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vă pot vorbi,
dar vă asigur că prin harul lui Dumnezeu smerenia mea vă
vede pe fiecare dintre voi care vine să mă salute şi cu
mintea se roagă pentru problemele voastre. Vă doresc ani
mulţi şi adâncă pocăinţă.
Oricine e grăbit şi nu poate aştepta, poate să plece şi
harul lui Dumnezeu îl va ajuta să-şi împlinească tot ceea
ce a nădăjduit. Nu mă simt întotdeauna în stare să vă
primesc şi nici maicile de aici nu pot fi de folos, atâta
timp cât eu nu mă simt bine.
Comunicarea de mai sus a fost afişată la cererea
Părintelui Porfirie la uşa de intrare în Mănăstirea
„Schimbării la Faţă a Mântuitorului" la începutul anului
1990.
O învăţătură a Părintelui Porfirie,
aşa cum a fost ea înregistrată pe
bandă de magnetofon
în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti. Părintele Porfirie părăsea
adesea mănăstirea unde se afla în convalescenţă şi mergea spre o zonă
îndepărtată din Evvia, aproape de Marea Egee. Era însoţit de unul sau doi
oameni care-i purtau de grijă, el fiind lipsit de putere şi ne văzător. De fiecare
dată când mergea în părţile acelea stătea două sau trei zile, rareori mai mult.
Deoarece acolo nu exista vreo locuinţă, îşi petrecea noaptea într-o bisericuţă
singuratică de ţară sau într-o maşină. Vorbea adesea celor care îl însoţeau de-
spre viaţa în Hristos. Aceştia, din dragoste pentru el, au înregistrat cele ce
spunea pe bandă de magnetofon. De multe ori începutul sau sfârşitul acestor
mesaje lipsesc fiindcă magnetofonul nu era întotdeauna uşor de mânuit. Unul
dintre cele mai frumoase fragmente, conţinând vocea Părintelui au fost
salvate şi înregistrate pe casetă de către obştea mănăstirii. Transcrierea
casetei este publicată aici. Conversaţia care urmează a avut loc în iulie 1988,
la ora trei dimineaţa, într-o bisericuţă singuratică de ţară.
Stareţul...
21
 El este peste tot. Acum explică asta. Eu nu pot să
explic. îţi spun doar că oriunde te poţi gândi la Sfântul
Antonie, şi noi am putea să ne gândim la el aici, alţii ar
putea să se gândească la el în Tebaida, alţii în Egipt, alţii la
Ierusalim sau pe Sinai. Acum el e aici, şi acolo, şi acolo, şi
dincolo! Ce zici?
Cineva: Este peste tot fiindcă este condus de harul
dumnezeiesc.
Stareţul: Da, este în lumea spirituală. Şi deşi noi suntem
creştini nu ştim nimic, copii, nimic... nu ştim nimic despre
Hristos!
Cineva: Aşa este.
Stareţul: Şi trăim, bieţii de noi, vorbind în deşert şi e
minunat. Spunem: „Bine a zis acest părinte, şi celălalt
părinte de asemenea. Cum se numeşte? Cutare şi cutare.
Minunat!". Minunat! Totul e minunat! Dar cu toate acestea
rămânem în ignoranţa şi în nepăsarea noastră şi trăim fără
Hristos.
Hristos este cu totul altceva. Când Hristos se apropie
de om, când ajunge în sufletul nostru, când se adre sează
omului; când îi pătrunde în inimă, sufletul i se schimbă.
Trăieşte peste tot, în cosmos, în lumea duhurilor, trăieşte în
spaţiu, în univers, trăieşte... Oamenii vorbesc cu El prin
„telefon" din Africa de Sud, din Oceanul Indian şi El
vorbeşte cu ei şi discută despre casele, fiicele şi familiile
lor, chiar dacă e aici. înţelegi?
Acum vei crede că spunându-ţi aceste lucruri sunt
cineva. Nu sunt nimic. Dar încerc. Şi din tot ceea ce-ţi spun
parcă trăiesc o fărâmă, numai o mică parte. Fac un efort...
Vreau să fiu... Ador să-L iubesc pe Hristos. Nu vreau să mă
grăbesc să ajung acolo. Dar adesea trăiesc prin asta cu
ajutorul harului lui Dumnezeu, fără să spun nici un cuvânt.
Nu am voie să spun nimic legat de aceasta. Ei bine, orice
îmi este permis, vă spun, dar nu pot vorbi despre toa te
lucrurile acestea. Şi atunci, viaţa fără Hristos nu este viaţă.
Aici e cheia. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate lucrurile pe
care le faci şi le gândeşti atunci eşti fără Hristos.
Cum am putea să spunem? înţelegi? Este un cântec
care zice:

22
 „ Cu Hristos peste tot,
frică nu mai e deloc ".
L-ai auzit vreodată? Da? Este cântat de copii, nu mi -I
amintesc pe tot.
Şi atunci acesta este într-adevăr modul în care ar
trebui să-L vedem pe Hristos. El e prietenul nostru, fra tele
nostru. El este tot ce e bun şi frumos. El este Totul. Totuşi,
El este încă un prieten care strigă: „Voi sunteţi prietenii
Mei, nu înţelegeţi? Noi suntem fraţi. Eu nu sunt... Nu ţin
iadul în mână. Nu vă ameninţ. Vă iubesc. Vreau ca să vă
bucuraţi de viaţă împreună cu Mine", înţelegi? Aşa e cu
Hristos. Nu eşti abătut sau trist, nu te macină probleme
interioare de care în general se preocupă omul frământat de
diferite gânduri deşarte şi supărări cu care a avut de-a face
uneori în viaţa sa.
Hristos este viaţa cea nouă. Cum aş putea să spun?
Hristos e totul. Este bucurie, viaţă şi lumină. Este ade vărata
Lumină care-1 umple pe om de bucurie; care-1 urcă pe
culmile fericirii; care-1 face să vadă totul şi pe toţi; care-1
face să-i iubească pe toţi şi să dorească să fie împreună cu
ei, în şi cu Hristos.
Când găsim o comoară sau orice altceva de acest fel
nu vrem să spunem nimănui. Creştinul, însă, când II află şi
îl cunoaşte pe Hristos, când Hristos se sălăşluieşte chiar
înlăuntrul micului său suflet şi el îl simte, vrea să strige şi
să spună acest lucru peste tot; vrea să vorbească de Hristos,
să spună ce este El, vrea să spună: iubeşte-L pe Hristos şi
nu pune nimic mai presus de dragostea Sa. Hristos e totul,
El este izvorul vieţii, tot ce ne-am dori mai mult, este totul.
Tot ce-i frumos este în Hristos.
Mine, Prietenul vostru, Care cu adevărat sunt Izvorul
Vieţii".
Totuşi, acesta este un lucru care se înţelege de la sine.
Acum însă spunem că satan, iadul şi moartea exis tă. Toate
aceste lucruri există într-adevăr. Este cealaltă parte, cea a
răului, este întunericul şi tot ce ţine de el.
Cel care este al lui Hristos trebuie să-L iubească pe
Hristos şi prin această iubire el este izbăvit de diavol, de iad
şi de moarte. Mă vei întreba: ai şi ajuns la această măsură?
Nu am ajuns, dar asta vreau şi asta caut. în tăcerea mea, şi
întotdeauna, încerc să trăiesc în acest fel. Nu trăiesc totuşi
aşa. Dar, ei... încerc. Cu alte cuvinte... cum să te fac să
înţelegi? N-am fost într-un anume loc, adică... sau mai
degrabă am fost acolo odată, l-am văzut, acum nu sunt
62
Iar în afara lui Hristos: tristeţe, durere, necazuri,
agitaţie, aducere aminte de greutăţile vieţii, de constrân gi
ile şi tulburările ei şi alte asemenea momente. Când suntem
departe de Hristos trăim toate aceste lucruri. Rătăcim din
loc în loc, umblăm zadarnic încoace şi încolo, nicăieri nu
stăm locului. Oriunde îl găsim pe Hristos, chiar şi într-o
peşteră, rămânem acolo şi ne e frică să o părăsim, ne e
teamă că am putea să-L pierdem pe Hristos. Citeşte despre
asta şi vei înţelege. Asceţii, care îl cunoşteau pe Hristos, nu
voiau să-şi părăsească peşterile lor nici măcar pentru o gură
de aer. Doreau să fie acolo unde simţeau că Hristos este cu
ei. Hristos e totul. Hristos este izvorul vieţii, al bucuriei. El
e totul. Ce părere ai despre asta, Nic?
Cineva: Aceste cuvinte pe care le-aţi spus, Cuvioa se,
sunt minunate. Chiar aşa stau lucrurile, exact cum aţi spus.
Stareţul: Da, dar suntem chemaţi să mergem pe ca lea
aceasta, dacă spunem că suntem creştini, dacă spunem că
suntem ai lui Hristos. înţelegi? Chiar în momentele noastre
de slăbiciune, orice ar fi, de îndată ce îl vedem pe Hristos
atitudinea noastră se schimbă şi dorim să fim împreună cu
El. Aceasta pentru că Hristos e prie tenul nostru, e fratele
nostru. El strigă: „Voi sunteţi prie tenii Mei. Nu vreau să Mă
vedeţi altfel de cum vă văd Eu. Nu vreau să Mă vedeţi
altminteri pentru că sunt Dumnezeu, Cuvântul lui
Dumnezeu, pentru că sunt un Ipostas 5 al Sfintei Treimi.
Vreau să Mă priviţi ca pe unul de-al vostru, ca pe prietenul
vostru şi să Mă strân geţi la piept. Vreau să Mă simţiţi în
inimile voastre. Pe
5
Persoană [n. tr.].
acolo, dar mi-1 aduc aminte, mi-e dor de el, îl doresc. Uite,
chiar acum, în momentul acesta, mâine, poimâine, în
fiecare clipă, vine la mine, iar eu îl doresc, îl caut. Vreau să
merg acolo. Totuşi, acum nu sunt acolo. Nu-ţi pot explica.
înţelegi?
Da, dar trăiesc cu această străduinţă. Spune-mi că
sunt naiv. Spune-mi: despre această lucrare nu s-a vorbit.
Cuvioase, şi oricine încearcă nu vorbeşte ci cheamă în
ajutor harul divin. Ei, da, dar dacă cineva va înnebuni va
vorbi. Nebunia există deasemenea...
(Rugându-se: „Doamne...") Hmm, ţi-am spus eu...
(îşi schimbă vocea) Unde, a plecat?
Cineva: Da, a ieşit afară.
23
 Stareţul: Ce, acum te-ai dus acolo ca să nu-ţi scape?
De ce ai înregistrat acestea? Nu sunt decât nişte prostii.
Cineva: Ah, Cuvioase, 99% dintre noi creştinii fie că nu
suntem cu adevărat creştini, fie că rămânem doar i I I
uimirea şi admiraţia. Şi spunem că bine a zis Sfântul l -lrcm
sau Sfântul Isaac Şirul, că frumos a fost spus de Mântui...
de Sfântul Ioan Scărarul. Şi rămânem doar • m i . Dar
dincolo de asta nimic, nici un efort nu mai facem, ei... de
mare profunzime. Cu alte cuvinte e vorba de curaj. Hristos
nu doreşte să avem frică. El nu iubeşte frica.
Cum? Apostolii - câtă blândeţe! Nu i-a forţat, i-a lăsat
în pace... până la sfârşit, bieţii de ei! Erau înspăimântaţi,
închişi în ei înşişi. Au făcut... eeei, ce se în tâmplă cu noi?
Ei, Duhul care a venit, Care i-a făcut desăvârşiţi. Harul i-a
desăvârşit. Ei, ce zici? Nu e aşa?
Cineva: Ba da, Cuvioase.

aceea suntem chinuiţi de suferinţe, tulburări, necazuri.

Stareţul: Ei, da, dar cum zici tu? Asta e. Cum pot fi
acolo dacă sunt aici? Problema se pune numai după ce
Hristos se sălăşluieşte înlăuntrul tău. După aceea eşti
pretutindeni cu Hristos. Aceasta e nenorocirea noastră,
nu-L avem pe Hristos. Şi-n ceea ce priveşte aceste lucruri...
fă un efort şi-n acest fel (câteva cuvinte care nu pot fi desluşite)
putem să le simţim, să trăim prin ele şi să le facem să devină
realitate.
Prietenul nostru! Fratele nostru! Cum strigă El,
totuşi! Şi cât de mult! Ce profunzime se ascunde în asta! O
ANUNŢ

Părintele Porfirie e bolnav şi cu toată dragostea şi mult, mai degrabă şi-ar da seama că Părintele
dorinţa sa de a-i vedea şi asculta pe toţi vizitatorii săi nu nu poate vorbi cu el.
poate să facă acest lucru. Nu are puterea să vorbească şi să Părintele nu vă poate vorbi, dar vă transmite
se întreţină cu oamenii. Cu toate acestea se roagă cu umilinţă dragostea sa şi-şi împlineşte obligaţiile prin
Domnului pentru toţi cei care caută mila Sa. rugăciunea făcută în taină pentru fiecare.
Dacă doriţi să-l salutaţi, fără ca el să vă vorbească, puteţi
aştepta. Se va ruga în linişte pentru ceea ce doriţi, iar dacă
aveţi credinţă. Dumnezeu vă va lumina şi vă va rezolva
problemele.
Nu vă putem spune când vă va primi. Când se va simţi în
stare ne va spune el însuşi să deschidem pentru ca să intraţi.
Unii vin de la mare depărtare sau au plecat de la serviciu
şi sunt îngrijoraţi din cauza întârzierii. Atunci toată CONVORBIRI CU
tulburarea lor e în zadar. Părintelui îi pare foarte rău pentru
nemulţumirea pe care a produs-o cu boala sa.
Ar fi mai bine pentru oricine este grăbit, să plece, pentru a PRIETENI GRECI ŞI
nu lipsi de la serviciu. Decât să aştepte, crezând că Părintele
va vorbi cu el, iar apoi să se supere pentru că a aşteptat prea CIPRIOŢI
Anunţul de mai sus a fost redactat la cererea Părintelui şi afişat la intrarea
în Mănăstirea „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului" în perioada anilor
1990-1991.

24
 Ieromonahul Atanasie
De Ia Sfânta Mănăstire Vatopedu. Protoepistat al Muntelui Athos între
1.06.1991-31.05.1992. Acum stareţ al Sfintei Mănăstiri Pana-ghia Machaira-Cipru.

K.I.: Unul din cei mai importanţi cuvioşi ai zilelor

noastre, Părintele Porfirie, a adormit în Muntele Athos, la
Kavsokalivia, acolo unde şi-a început viaţa monahală. Aş
vrea să vă rog, părinte Atanasie, să ne spuneţi câ teva
cuvinte despre ultimele clipe ale vieţii pământeşti ale
Cuviosului Porfirie 6 .
Pr.A.: Sfântul Schit din Kavsokalivia este unul dintre
cele mai îndepărtate şi mai greu de locuit schituri din
Muntele Athos, iar Părintele Porfirie a primit schima
monahală aici.
Distingându-se prin nenumărate harisme, el şi-a
prevăzut şi momentul morţii. De aceea s-a reîntors în
Sfântul Munte, pentru a-şi sfârşi viaţa aici.
într-adevăr, duminică seara, pe 1 decembrie 1991,
starea sănătăţii sale a început să se înrăutăţească. Prin
urmare, i-a chemat la sine pe părinţii de acolo şi i-a în-
demnat să se roage pentru ca viaţa sa să se apropie de
sfârşit, iar sufletul să-1 predea în mâinile Domnului.

6
Această convorbire a fost înregistrată la cinci zile după adormirea Părintelui
Porfirie.

25
 Toţi părinţii s-au adunat împreună la ora unu di-
mineaţa şi au început să se roage şi să citească „Slujba
pentru ieşirea sufletului", aşa cum le ceruse Părintele
Porfirie. După aceea el însuşi a făcut o mărturisire îna intea
tuturor părinţilor, după cum mi-au spus cei ce erau prezenţi
acolo. Când preotul i-a citit rugăciunea de dezlegare, la ora
4 şi 31' dimineaţa de 2 decembrie 1991, şi-a dat duhul în
mâinile Domnului.
în aceeaşi zi a primit Sfânta împărtăşanie şi prin
urmare era cu totul pregătit. Cu două zile înainte, ştiind că
va pleca din lumea aceasta, a cerut să nu fie deranjat de
nimeni. Nu a mai primit vizitatori sau telefoane. Sin gurii
care-i erau prin preajmă pentru a-i sluji la nevoie erau
părinţii din schit.
K.I.: Părinte Atanasie, aţi spus că îşi cunoştea mo -
mentul morţii. De unde putem şti noi aceasta?
Pr.A.: Le spunea tuturor părinţilor care veneau în
Kavsokalivia să treacă pe la el, fiindcă se pregăteşte să
părăsească această lume. Le cerea să se roage ca să poată da
„un răspuns bun înaintea înfricoşatului scaun de judecată al
lui Hristos". Acestea erau cuvintele exacte pe care le
folosea. îşi lua rămas bun de la toţi părinţii care îl vizitau.
Le spunea că părăseşte această viaţă şi le cerea să se roage
pentru el. „Rugaţi-vă, rugaţi-vă" le spunea într-una. Ceea
ce îl preocupa era felul în care se va înfăţişa înaintea
Domnului.
K.I.: Să vorbim acum despre minunatele daruri cu
care a fost înzestrat Părintele Porfirie de către Dumnezeu.
Pr.A.: Părintele Porfirie, pe lângă multe alte daruri
era înzestrat din plin atât cu darul discernământului cât şi
cu cel al înainte-vederii. Putea să pătrundă în sufletul
fiecărui om şi să cunoască ceea ce-1 preocupa pe fiecare,
problemele cu care se confruntau şi adevăratele motive
pentru care veniseră să-1 vadă şi să-i ceară sfatul. I se
descopereau de asemenea evenimente care urmau să se
întâmple sau care se petrecuseră deja.
La fel cum el însuşi spunea, harul lui Dumnezeu îi
arăta locuri, clădiri, chipuri, lucruri şi evenimente. Le
vedea pe toate ca şi cum ar fi fost de faţă. în ultimii ani ai
vieţii a rămas orb. Nu mai era ajutat de ochii săi trupeşti.
Putea să vadă numai cu cei ai sufletului.
K.I.: Am avut fericirea de a-1 fi cunoscut pe Părintele
Porfirie. Eu însumi am simţit de la prima întâlnire că încă
din această viaţă acest om sfânt trăieşte cu adevărat în două
lumi. Deci, când am aflat de moartea sa, am realizat că de
fapt se retrăsese în cealaltă lume.
Pr.A.: Cuviosul Porfirie, ca orice om plin de har,
ajunsese la o atât de mare apropiere de Dumnezeu, încât ar
fi putut muri în orice clipă ar fi vrut, aşa cum s -a spus
despre Sfântul Vasile cel Mare.
70
Cred că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Părintele
Porfirie. Aceasta era impresia pe care le-a lăsat-o tuturor
celor ce se apropiau de el. Mi s-a întâmplat chiar şi mie. De
fiecare dată când îl întâlneam îmi spuneam că am î n faţa
mea un om mort cu trupul. Totuşi, înaintea mea se afla un
om de o neobişnuită limpezime a minţii şi cu o
extraordinară capacitate de a prooroci şi de a prevedea
lucrurile.
Unii dobândesc acest fel de dar după nenumărate
nevoinţe şi după o curăţie de patimi de-o viaţă. Alţii, după
o adâncă smerenie şi după o desăvârşită dragoste pentru
Dumnezeu. Omul devine atunci o unealtă în mâinile
Domnului. Acea persoană nu mai are nimic din ceea ce
ne-ar putea aminti de condiţia căzută a omului.
K.I.: Putem spune, Părinte Atanasie, că Părintele
Porfirie, atingând un asemenea grad de sfinţenie este acum
în „ceata Sfinţilor"?
Pr.A.: Cu siguranţă putem spune acest lucru deoarece
conştiinţa universală a Bisericii deja a spus-o. Toţi cei care
l-au cunoscut mărturisesc sfinţenia acestui om.
Numeroasele minuni pe care le-a săvârşit mărturisesc că
este un sfânt, unul dintre sfinţii Bisericii noastre.
Pentru fiecare persoană ce se apropia de el, Părin tele
Porfirie era o revelaţie. Acest lucru era valabil şi pentru
neortodocşi. Aş vrea să vă povestesc o întâmplare relevantă
pentru cele relatate mai sus.
Odată, când ne aflam la Schitul Nou, găzduiam un
monah catolic ce venise la Muntele Athos să afle mai multe
despre cum trăiesc monahii, despre viaţa asceţilor şi, în
general, despre felul de organizare al Sfântului Munte.
I-am vorbit despre Părintele Porfirie şi când s-a dus în
Atena a mers să-1 întâlnească.
Când Părintele Porfirie 1-a văzut, fără să-1 întrebe
nimic, a început să-i descrie mănăstirea din Italia în care
acesta vieţuia şi modul în care trăiau monahii. A descris
chiar şi o mănăstire de maici aflată în vecinăta te, îi vedea
pe toţi monahii şi monahiile de acolo şi îi prezenta pe
fiecare în detaliu.
Monahul a rămas pur şi simplu uimit pentru că era
pentru prima oară în viaţa lui când întâlnea un astfel de om.
Când s-a întors la Muntele Athos, ne-a spus: „Dacă cineva
mi-ar fi spus că ar fi văzut sau auzit asemenea lucruri, nu
l-aş fi crezut. Cum este posibil ca acest om, care locuieşte
în Grecia, să descrie atât de amănunţit mănăstirea noastră
din nordul Italiei, să-mi dea toate acele detalii despre
monahi, despre maici, despre fiecare în parte?".
Aşa cum ne-a spus acest monah, când el 1-a întrebat
pe Părintele Porfirie, cum poate vedea toate aceste lucruri,
acesta i-a răspuns: „Harul lui Dumnezeu ne descoperă
tainele, nouă ortodocşilor".
K.I.: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi.
26
 Pr.A.: Aşa cum v-am spus, am avut ocazia, cu
binecuvântarea Domnului, să-1 întâlnesc de mai multe ori
şi să asist la multe din evenimentele minunatei sale vieţi. Iţi
voi da doar un singur exemplu.
Intr-o zi am mers cu barca la Kavsokalivia pentru a -1
vizita pe Stareţ. Era bolnav, astfel că nu am putut sta prea
mult. Abia dacă am vorbit, şi apoi ne-a cerut să plecăm. De
vreme ce venisem doar pentru o binecuvântare, ne-am
hotărât să plecăm îndată.
Tocmai când ieşeam din chilia sa şi ne grăbeam spre
biserica mare (cam după 10 minute de mers), ni s -a alăturat
unul dintre ucenicii săi. La un moment dat a zis: „Mai staţi
puţin. E dimineaţă şi, de obicei, în acest moment al zilei
Părintele nu se simte prea bine. După amiază însă va fi mult
mai bine. Cred că vă va putea vedea la amiază şi astfel nu
aţi venit degeaba".
De îndată ce a spus aceasta, telefonul a sunat în
apropiere de Biserică, chiar acolo unde ne aflam. Ad-
ministratorul a răspuns şi 1-a chemat pe ucenicul Părintelui
care, aşa cum v-am spus, tocmai ni se alăturase. Cuviosul
Porfirie îl ceruse la telefon. Deci, acesta s-a dus să
răspundă. La auzit pe Părintele Porfirie spunând: „De ce le
spui vizitatorilor să rămână până după amiază, pe motiv că
m-aş simţi mai bine şi aş putea să le vorbesc, de vreme ce
eu le-am spus să plece? Marea va

70 27
fi foarte agitată în această după amiază şi ei nu vor mai
putea să plece". Bineînţeles că l-am ascultat şi am plecat
imediat. Şi, într-adevăr, la scurt timp după aceea, marea s -a
dezlănţuit atât de rău încât dacă am fi rămas în bar că,
ne-am fi aflat în mare primejdie.
K.I.: Aceasta este o întâmplare care face dovada
înălţimii duhovniceşti la care ajunsese Părintele Porfirie.
Toate acestea, pentru ca noi să ne putem da seama de felul
în care lucrează puterea credinţei. „Am crezut în ceea ce
am spus" 7 .
7
6 5IKCXIO£
74
Protopopul Gheorghe Metallinos
Profesor la Institutul Teologic al Universităţii din
Atena
Sfântului Duh înlăuntrul inimii sale. De aceea v-am vorbit
mai înainte despre originalitate. Cuviosul Porfirie era cu
adevărat văzător cu duhul, fiindcă harul Duhului Sfânt
coborâse asupra sa.
Până să vorbim de Părintele Porfirie, din punct de
vedere ecleziastic, mă grăbesc să spun că, încă dintru
început, persoane ca cea a Sfântului Stareţ,
înzestrate cu vădite daruri ale Sfântului Duh (daruri
adevărate şi nu presupuse), dovedesc continuitatea
tradiţiei noastre ortodoxe. Ortodoxia este susţinută
de prezenţa Duhului Sfânt, precum a spus şi marele
K.I.: Părinte Gheorghe, este o mare bucurie să vă
auzim vorbind, mai întâi despre personalitatea Cuviosu lui
Porfirie, şi apoi plasându-1 pe acest om sfânt în spaţiul
teologic şi ecleziastic.
Pr.G.M.: Aş vrea să vă mulţumesc atât dumnea-
voastră, domnule Ioannidis, cât şi Cyprus Broadcasting
Corporation (Societăţii de Radiodifuziune din Cipru) pentru
posibilitatea ce mi-aţi oferit-o de a le vorbi compatrioţilor
dumneavoastră ciprioţi despre acest mare om.
Vă voi împărtăşi câteva experienţe personale despre
care pot să spun că s-au petrecut cu totul întâmplător.
Trebuie să mărturisesc că deşi m-aţi informat în timp util
despre această discuţie, am evitat să mă pregătesc în vreun
fel sau altul, pentru a-mi lăsa inima să vorbească în acest
moment sfânt.
Părintele Porfirie a fost cu adevărat o personalitate de
marcă a Bisericii, caracterizată mai ales prin origina litatea
sa. Cu alte cuvinte, faima sa nu era ca a unora dintre noi,
care ne conducem după pilda Sfinţilor Părinţi, fără să trăim
totuşi ca ei, în adevăratul sens al cuvântului. V-o spun cu
toată seriozitatea.
Când Biserica noastră spune despre cineva că este
duhovnicesc, nu înţelege prin aceasta că este învăţat, că are
calităţi intelectuale, sau că este foarte inteligent. In limbajul
Ortodoxiei, este o persoană care are experienţa
Părinte al Bisericii noastre, Sfântul Irineu, Episcop
de Lyon: „Oriunde se face văzut sau simţit harul
Duhului Sfânt, acolo e şi Biserica".
Şi în plus, Părintele Porfirie a demonstrat şi el
acelaşi lucru, că Biserica Ortodoxă dăinuie mereu.
El a dovedit continuitatea tradiţiei noastre şi că
darurile dumnezeieşti nu sunt doar lucrările lui
Dumnezeu din timpul perioadei apostolice, cum
credeau unii eretici, ci necontenită putere de viaţă,
mişcare neîntreruptă în cadrul evoluţiei istorice şi a
tradiţiei Ortodoxiei.
Vă voi da trei exemple care dovedesc ceea ce
am spus. Mai întâi voi arăta cazul unui preot ceh al
28
Uniţi - creştini care acceptă autoritatea Papei dar păstrează tradiţia liturgică a
Bisericii Ortodoxe. O formă ascunsă de prozelitism împotriva credincioşilor
ortodocşi; Papistaşă - Romano-Catolică.
cărui nume nu doresc să-1 fac cunoscut fără acordul său.
Când a venit în Grecia se confrunta cu două pro -
bleme, una personală şi una legată de Biserică. Vorbea
numai germana şi m-a rugat să-1 însoţesc până la Părintele
Porfirie. Totuşi, din, să zicem, discreţie, l-am rugat pe unul
dintre studenţii mei germani să meargă împreună cu el.
După ce prezentările au fost făcute, Cuviosul Porfirie
1-a luat de mână şi cu acel binecunoscut zâmbet prietenos
care te dezarma i-a spus: „Dragul meu părinte, ai două
probleme care te tulbură". A continuat să vorbească în
greceşte, iar studentul traducea. I-a arătat cum să-i facă
faţă uneia şi cum să o rezolve pe cealaltă. Când cehul s -a
întors la mine acasă mi-a spus: „Am simţit brusc că mi se
înmoaie picioarele şi eram gata să îngenunchez, întrucât
era pentru prima dată când înţelegeam ce înseamnă
Ortodoxia". Preotul ceh venea dintr-un spaţiu neortodox şi
mai târziu s-a convertit la Ortodoxie. Credea că tot ce citise
în cărţile sfinte ale Bisericii era pură teorie şi într -un
anume fel legendă. „Acum", spunea el, „am găsit adevărul,
Dumnezeu dăruieşte harul şi harul acesta este în Biserica
Ortodoxă".
Astfel, această întrevedere cu Părintele Porfirie, prin
lucrarea darului Duhului Sfânt, 1-a întărit pe acest frate al
nostru, care venea dintr-o ţară cu probleme, cum este
Cehoslovacia zilelor noastre (datorită Uniţilor şi Bisericii
papistaşe) 8 .
K.I.: Foarte adevărat.
Pr.G.M.: Al doilea caz pe care îl voi prezenta este cât
se poate de relevant, referindu-se la persoana mea.
Am avut fericirea de a-1 întâlni de două ori pe
Cuviosul Porfirie. Din păcate, mi-am dat seama prea târziu
ce am pierdut şi acum îmi pare rău. Mi-aş fi dorit să fi avut
mai multe experienţe de acest fel, dar poate că Dumnezeu
mi-a îngăduit să am numai două, care, însă, vor rămâne de
neuitat pentru toată viaţa mea.
Prima oară când l-am întâlnit, stătea la pat pentru că
era bolnav. M-am apropiat şi i-am cerut binecuvântare.
Mi-a vorbit cu atâta blândeţe şi smerenie, încât am
recunoscut în acestea sfinţenia şi dragostea sa părintească.
Smerenia sa se dezvăluia de la sine, mai ales prin faptul că
îmi prezenta mereu munca mea de la catedră, hai să -i
spunem aşa, într-un mod atât de măgulitor de parcă ar fi
dorit să mă întărească, să mă sprijine. De fapt îmi spunea:
„Recomand (altora) cutare sau cutare lucrări ale tale". Sau:
„Ai scris şi despre acel subiect". Am aflat că nimeni nu -1
informase despre acele lucrări ale mele. Cu toate
acestea ştia tot ceea ce făcusem.
Apoi a continuat într-un mod foarte firesc să
vorbească despre întâmplări din viaţa mea. Vorbea
despre familia mea şi îmi sugera cum să mă port cu
copiii mei, dintre care cei doi mai mari erau
adolescenţi.
Mi-a spus concret: „Cu primul tău copil, fiica
ta, e nevoie să te porţi într-un fel, în timp ce cu cel
de-al doilea trebuie să te porţi altfel. Mezinul e încă
mic şi nu are probleme". Avea în faţa lui o imagine a
întregii mele familii.
Părintele Porfirie nu făcea toate aceste lucruri
pentru a se mândri. îi apăreau într-un mod cu totul
spontan. Acestea sunt lucrările Sfinţilor din Biserica
noastră. Dumnezeu a mijlocit în aşa fel încât să pot
dobândi a-ceastă experienţă a harului care există în
aceşti oameni.
Pe lângă smerenia sa, evidentă oricui, mai
avea şi multă dragoste care se revărsa din sufletul
său. Smerenia şi dragostea sunt virtuţi întâlnite şi la
Sfinţii Părinţi.
K.I.: Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de
Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui 9 ,
spune Domnul în Evanghelia Sfântului Ioan.
Pr.G.M.: E adevărat.
9
La Ioan 14,21 [n. tr.].
K.I.: Aţi vorbit, Părinte Gheorghe, despre
sfaturile educative pe care vi le-a dat Părintele
Porfirie cu privire la creşterea copiilor
dumneavoastră. Ne puteţi da mai multe detalii
despre felul în care Părintele Porfirie privea
problema educării copiilor?
Pr.G.M.: în principiu este tocmai tema pe care
am pus accentul în cursurile mele de la Universitate
precum şi în convorbirile mele duhovniceşti. Nu
cunoştinţele academice fac dintr-o persoană un
educator. Este înainte de toate harul lui Dumnezeu
care întăreşte şi consolidează cunoştinţele dobândite
prin educaţie.
Mulţi oameni au impresia că preotul zilelor
noastre trebuie să fie un om instruit. Sfinţii noştri, ca
şi Părintele Porfirie, care se distingeau prin
sfinţenie, vin să ne arate că mai întâi este harul şi
după aceea educaţia. Nu trebuie să fie desfiinţată
29
educaţia, ci precedată de har. Un preot sau un monah fără
carte care are harul Duhului Sfânt este de mii de ori mai
bun decât un profesor cultivat care nu are har.
în timpul întâlnirii noastre, Părintele Porfirie a
descris atât firea fetei mele, cât şi pe cea a fiului meu cel
mai mare. M-am simţit ca picat din cer, fiindcă era ca şi
cum ar fi trăit viaţa copiilor mei tot atât de mulţi ani ca şi
mine.
Mi-a spus că trebuie să mă ocup de unul dintre copiii
mei, rugându-mă mai mult. în legătură cu acest copil mi-a
spus: „Orice ai dori să-i spui acestui copil spune-I lui
Dumnezeu, fiindcă are o fire mânioasă. îngenunchează
înaintea Domnului şi cu ajutorul harului Său cuvintele tale
vor fi transmise copilului".
Despre celălalt copil al meu, mi-a spus: „Acest copil
al tău ascultă ceea ce îi spui, dar ai grijă, ascultă, dar şi uită
cu uşurinţă. Prin urmare vei îngenunchea şi vei cere iarăşi
ajutorul harului lui Dumnezeu pentru ca sfaturile tale
părinteşti să cadă pe un pământ bun şi să şi poată da roade".
K.I.: Aceasta este o metodă de educaţie remarca bilă,
Părinte Gheorghe.
Pr.G.M.: Domnule Ioannidis, sunteţi un excelent
profesor universitar şi vă mişcaţi cu uşurinţă în aceste
cercuri academice. De aceea îmi dau seama că aţi înţeles
foarte bine ceea ce mi-a spus Cuviosul Porfirie. Fiindcă,
într-adevăr, cine altcineva ar putea înţelege sensul acestor
lucruri?
Şi altceva. Cel mai important lucru în ambele cazuri -
şi cu umilinţă aş cere aceasta fiecărui părinte care ne
ascultă în acest moment - este acela că m-a rugat să apelez
la Dumnezeu. în ambele situaţii, pentru lucruri diferite.
Adică, pentru un copil să accepte cele ce îi spun şi pentru
celălalt să-şi amintească cuvintele mele şi să le reţină. Asta
e minunat.
Şi mai este o întâmplare, domnule Ioannidis.
Unul din colegii mei, un prieten de la Facultatea de
Medicină a Universităţii din Atena, un extraordinar
prieten, cel mai evlavios şi mai înduhovnicit, a venit la
mine într-o zi zâmbindu-mi şi mi-a zis: „Părintele Porfirie
mi-a spus că n-ar trebui să discuţi despre el atât de mult la
cursurile tale". Fiindcă, domnule Ioannidis, e nevoie să -i
întărim pe studenţii noştri şi mai ales pe studenţii de la
Institutul Teologic. De aceea făceam referire deseori la
darurile duhovniceşti ale Părintelui Porfirie.
Mi-am dat seama că Părintele Porfirie ştia
foarte bine aceste lucruri şi de aceea m-a rugat să nu
mai vorbesc despre el.
K.I.: O făcea din
smerenie. Pr.G.M.:
Da.
K.I.: Dacă-mi permite-ţi, Părinte
Gheorghe, ce .mume le spuneaţi studenţilor la
cursurile dumneavoastră despre Părintele
Porfirie?
Pr.G.M.: Vă voi spune îndată.
Principalul curs pe care-1 predau la
Universitate e s t e , aşa cum ştiţi, despre legătura
reciprocă a diferitelor curente ideologice ale
Răsăritului şi Apusului în spaţiul Bisericii
Ortodoxe.
încep de la scolastică şi termin cu
marxismul, care acum a devenit de domeniul
trecutului. Poate că există ca o tendinţă, dar în
realitate socialismul s-a dizolvat.
Studiind interacţiunea curentelor ideologice,
am nmparat prezenţa ortodoxă de-a lungul
mersului istorici, bazându-mă pe texte şi izvoare.
Bineînţeles, vreau arăt în principal ceea ce este
firesc şi de la sine înţeles, continuitatea tradiţiei
ortodoxe, care este văzută în continuitatea
spiritualităţii. Ne referim la darurile Sfântului
Duh care presupun ca inima omului să fie curăţită
de patimi şi eliberată de gândurile minţii (nous).
Dumnezeu trimite harul Său înlăuntrul inimii
omului şi de aceea avem minuni, care se petrec
chiar în zilele noastre.
/ întrebarea pe care o puneau studenţii era
aceasta:
„Foarte bine, darurile Sfântului Duh (harismele)
există. Dar le vedem? Avem mărturii clare despre
lucrarea lor?". Atunci am fost nevoit să le vorbesc
despre Părintele Porfirie şi Părintele Paisie, care
se află încă printre noi, şi despre câţiva monahi,
atoniţi sau din alte locuri, care au asemenea
daruri.
Nu îi laud pe aceşti oameni, ci am dat doar
exemple cunoscute de toată lumea, deoarece toţi cei
care i-au întâlnit au avut experienţa darurilor lor
dumnezeieşti.
30
 Părintele Porfirie mi-a spus aşadar că aş putea vorbi
despre orice, numai să nu pomenesc numele său. Acesta
este un lucru admirabil. Dorea să rămână în umbră,
necunoscut.
Datorită slujirii mele liturgice sunt permanent în
contact cu oameni care l-au întâlnit pe Cuviosul Porfirie.
De aceea cunosc multe exemple legate de harul care se
sălăşluise înlăuntrul său. Pot spune că multe dintre acestea
sunt tipice. De exemplu, prin simpla atingere a oaspetelui
său, Părintele Porfirie primea imediat o revelaţie.
Descoperea problemele respectivei persoane şi îi dădea
îndrumările necesare.
Bineînţeles, nimeni nu ar trebui să creadă că acest
Sfânt era un ghicitor sau orice altceva ar considera cei ce
nu sunt cu Hristos. Harul lui Dumnezeu îl înştiinţa, la fel
cum ar putea să mă înştiinţeze şi pe mine, şi pe tine sau pe
oricine altcineva. Harul lui Dumnezeu se îndreaptă spre noi
toţi. Dumnezeu nu este părtinitor - cu o singură condiţie:
vrea să avem curăţia (catharsis) inimii pentru ca acest har să
se poată sălăşlui înlăuntrul ei. Dacă harul lui Dumnezeu nu
ne poate mişca inima atunci nu vom avea în noi lucrarea sa
aşa cum aceasta se vede la oameni ca Părintele Porfirie.
K.I.: Vorbind acum de pe o poziţie opusă, aş dori să
vă întreb, Părinte Gheorghe, ce aveţi de spus despre
eventualele obiecţii, acelea care ar susţine că toate aces tea
sunt „basme" şi exagerări ale credincioşilor?
Dumnezeu nu face discriminări între oameni.
Pr.G.M.: Mărturisesc că m-am întâlnit cu asemenea
situaţii. Trebuie să fim cinstiţi şi realişti. Doi sau trei
oameni au venit la mine din motive personale, fiind
susţinătorii acestei păreri. Unul dintre ei mi -a spus că
aceasta este vrăjitorie. Celălalt mi -a spus că este lucrare
satanicească, în timp ce altul a spus că totul e o min ciună.
Le-am răspuns atunci că eu însumi am simţit harul
lucrător în persoana Cuviosului Porfirie. în asemenea
situaţii pun întotdeauna accentul pe lucrurile de cea mai
mare importanţă. Ceea ce înseamnă că aceste daruri
dumnezeieşti se manifestau firesc şi spontan, fără ca
Părintele Porfirie să se fi pregătit cu ceva mai înainte.
Ştiţi, există un text din secolul al doilea după I
Iristos. Ei bine, în acest text citim că minunile care vin de
la Dumnezeu nu sunt cele plănuite, ci acelea săvâr şite prin
lucrarea harului lui Dumnezeu. Şi după cum ştiţi e foarte
evident că se petrec în mod natural şi nemijlocit şi, în
acelaşi timp, sunt legate de mântuirea sau ajutorarea
anumitei persoane. Ele nu exercită o stăpânire totală
asupra unei anumite persoane, aşa cum se întâmplă
cu fachirii şi cu toţi cei ca ei.
Aşadar, obiecţii există într-adevăr.
Daţi-mi voie să vă mai spun ceva. Câţiva
stilişti" l-au defăimat pe Părintele Porfirie, deoarece
aceştia voiau să fie de partea lor în ceea ce priveşte
vechiul calen-
Reforma calendarului s-a făcut pentru a pune în concordanţă datele
calendarului cu perioada de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui; în
original „vechi calendarişti", ortodocşi care s-au opus îndreptării
calendarului în anul 1924, rămânând astfel pe „stilul vechi", adică cu 13
zile întârziere faţă de data echinocţiului [n. tr] - [vezi Liturgica teoretică,
manual, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 47 şi urm., Lecţia 7].
dar. Părintele m-a sfătuit să le dau cartea mea
intitulată „Biserica" - o carte modestă, pe care el o
considera totuşi importantă. Am fost binecuvântat
de Dumnezeu să iau parte cu această ocazie la o
întâmplare minunată care este legată de Părintele
Porfirie.
De curând am întâlnit în Atena un anumit
monah de la Muntele Sinai, care avea o înfăţişare
tipică unui ascet.
Ei bine, l-am întrebat în legătură cu această
problemă pe acel monah plin de o sfinţenie şi de o
simplitate proprie copiilor. Mi-a explicat că acestea
se întâmplă numai din motive pastorale, aşa că noi
nu vom pierde credincioşii adevăraţi.
A continuat susţinând cu tărie părerea că noi
trebuie să ne regăsim pe noi înşine înlăuntrul unei
tradiţii ortodoxe unice. M-a făcut să înţeleg că
aceasta este o chestiune de ordin pastoral şi misionar
şi nu o atitudine negativă sau de respingere a unei
părţi sau alteia.
K.I.: Ce altceva v-a mai spus despre Părintele
Porfirie?
Pr.G.M.: Şi-a exprimat admiraţia, respectul şi
afecţiunea faţă de Părintele Porfirie,
caracterizându-1 ca cea mai sfântă personalitate din
Grecia ultimului secol.
K.I.: Părinte Gheorghe, dumneavoastră sunteţi
un specialist în teologie şi cunoaşteţi multe lucruri.
Pr.G.M.: Aceasta este opinia dumneavoastră,
dar vă mulţumesc pentru amabilitate, domnule
Ioannidis.
31
 K.I.: Părinte Gheorghe, de vreme ce sunteţi un
specialist în teologie, după cum am spus, aş vrea să vă
întreb ce criterii foloseşte Biserica pentru a stabili sfin ţenia
unei persoane?
Pr.G.M.: Cred în darurile pe care Părintele Porfi-i i c
le-a dobândit de la Sfânta Treime prin lucrarea haru lui
divin, şi pentru existenţa căruia am depus umila mea
mărturie. Chiar şi fără acest înţeles mărturia mea are
valoare. Vă voi explica şi de ce am spus aceasta.
Creştinul înduhovnicit îşi dă seama de sfinţenie. Cu
alte cuvinte, el are de asemenea darurile Sfântului I >uh. In
capitolul al doilea din întâia Epistolă a Sfântului Pavel
către corinteni, acesta scrie: „Dar omul înduhovnicit, toate le
judeca, pe el însă nu-l judecă nimeni" (I Corinteni 2, 15). Asta
vrea să spună că eu nu ştiu dacă semenul meu are în inima
sa darurile Sfântului I Hih, dar el, prin inspiraţia Duhului
Sfânt, vede ce am în inima mea.
Prin urmare, oamenii duhovniceşti, care cu adevă-iai
au harul Sfântului Duh, vor veni şi ne vor spune care iste
adevărul în privinţa Părintelui Porfirie. Personal, nu cred
că va exista vreo deosebire faţă de ceea ce am spus noi până
acum.
In problema sfinţeniei, opiniile care au însemnă tate
nu sunt cele ale învăţaţilor şi intelectualilor. Ştiinţa
lumească nu poate verifica dacă un om este sfânt sau nu, ci
numai harul Duhului Sfânt.
Dumnezeu nu lasă nemărturisită sfinţenia. Astfel ne
va fi descoperită şi în cazul Părintelui Porfirie, într -un chip
minunat, fără putinţă de tăgadă, precum întotdeau na se
descoperă la o persoană care se face lăcaşul Sfântului Duh
şi e vrednică de cinstirea acordată unui Sfânt. Acest lucru
s-a întâmplat cu Sfântul Spiridon, Sfântul Gherasim,
Sfântul Dionisie şi cu toţi ceilalţi sfinţi.
Moaştele întregi, moaştele bine-mirositoare, chiar
dacă nu sunt intacte, sunt dovezi suficiente ale sfinţeni

32
ei unei personalităţi a Bisericii şi acestea lăsate de Dum- persoană care are darul Sfântului Duh şi ne poate călă uzi şi
nezeu, Unul în Fiinţă şi întreit în Ipostasuri. Toate aces tea pe noi spre voia Domnului pentru a putea şi noi să
se petrec după voia şi la porunca Domnului. dobândim curăţia (catharsis) inimii şi iluminarea de la
Aceste mărturii ale sfinţeniei le avem încă din pe - Duhul Sfânt, care conduce la îndumnezeire.
rioada ocupaţiei turceşti 12 de la mari scriitori ca Necta-rie, Din păcate, noi suntem oameni, şi folosesc prima
Patriarhul Ierusalimului, Evghenios Vulgaris, Sfân tul persoană plural cu toată sinceritatea, suntem aceia care
Nicodim Aghioritul, toţi acei Kollivades 13 ca şi de la alţii. acceptăm titlul de cuvioşi sau care ne prezentăm noi
La noi, în Ortodoxie, lucrurile nu se petrec ca la
papistaşi, acolo unde Papa, alături de colegiul episco-pilor,
se pronunţă într-o anumită chestiune. Nu, noi nu avem
asemenea monstruozităţi scolastice. Dumnezeu ne
descoperă, ne arată sfinţenia unei persoane, şi noi toţi,
asemenea unui trup al Bisericii, prin întâi-stătătorii Si-
nodului Patriarhiei Ecumenice, recunoaştem această
sfinţenie pe care Dumnezeu ne-o descoperă.
Ajungând la acest moment al discuţiei, ţin să vă
recomand o carte scrisă de profesorul de patrologie de la
Institutul Teologic al Universităţii din Atena, domnul
Stilianos Papadopoulos, care se ocupă de problema ca-
nonizării Sfinţilor în Biserica Ortodoxă.
Dacă-mi este permis aş vrea să menţionez şi lucrarea
mea „Mărturisirea Sfinţeniei". Singurul motiv pentru care
am amintit-o este acela că a fost publicată în periodicul
Bisericii din Cipru, „Apostolul Varnava", şi, prin urmare,
este mai accesibilă compatrioţilor dumnea voastră ciprioţi.

12
1453-1821.
13
Mişcarea din secolul XIX în Biserica Ortodoxă a Greciei ai cărei
adepţi erau pentru păstrarea tradiţiei Bisericii. Numele lor provine de „îndumnezeirea" omului, unirea mistică dintre Dumnezeu şi om. Omul devine
14

la cuvântul „Kolliva" [în româneşte colivă - n. tr.] adică grâu fiert ofe- dumnezeu după har, participă la lucrările lui Dumnezeu, la viaţa, puterea şi harul lui
rit pentru slujba de pomenire a morţilor. Ei mai erau numiţi aşa Dumnezeu, dar nu la natura Sa. Chiar şi în unirea cu Dumnezeu, Dumnezeu rămâne
fiindcă, printre altele, au adus argumente împotriva ţinerii slujbelor de Dumnezeu şi omul rămâne om. Sfinţii Bisericii noastre au ajuns la îndumnezeire.
pomenire a morţilor Duminica. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

K.I.: Părinte Gheorghe, am auzit întâmplător anu mite

şoapte ale laicilor şi chiar ale clericilor împotriva a i r e a ce
numeau ei fenomenul „închinării faţă de Cuvi-Cum
răspundeţi la aceasta? Pr.G.M.: Mai întâi, nici măcar nu îmi
place terme n u l acesta. Noi ne închinăm numai singurului
Dumne-i i i în Treime, şi îi cinstim pe sfinţii Săi. „Minunat
este Dumnezeu întru sfinţii Săi". Biserica noastră i -a arătat
isfinţi de Dumnezeu-purtători pe aceia care au atins
apoteoza 14 .
Aş vrea să mai pomenesc pe scurt mărturia acelui
mare luptător cefallonian pentru Ortodoxie din secolul
XIX, Cosmas Flamiatos. A fost un mare om duhovni cesc.
Acest mare teolog laic a subliniat cu destulă exac-
titate, pe deplin corect, existenţa unui mare pericol, ace la
de a pierde esenţa a ceea ce înseamnă adevăratul om
duhovnicesc, adevăratul cuvios. Un cuvios este acea

33 87
înşine a fi cuvioşi, fără a avea daruri duhovniceşti. Foarte
adesea devenim ucigaşi de suflete.
Foarte probabil că mă veţi întreba: „Nu există cri terii?
îi dezamăgiţi pe credincioşi, Părinte Gheorghe?".
Nu. Am convingerea că există mulţi cuvioşi care au
darul Duhului Sfânt. Prin smerenia şi dragostea lor, harul pe
care îl au se face vizibil şi perceptibil. Care este, dacă -mi
îngăduiţi, criteriul de identificare al adevăratului Stareţ?
Criteriul este acela că ei pun mai presus de voia lor
voia lui Dumnezeu: întâlnim aceasta în Sfintele Scripturi, la
Părinţi, la Sinoade şi în unica tradiţie vie a Bisericii. Pentru
acest motiv ţin să subliniez, şi repet, că eu nu sunt un
părinte duhovnicesc, pentru că nu am ajuns la acea stare de
iluminare.
Pe de altă parte, de vreme ce am harul lui Dumne zeu
prin Taina Preoţiei, sunt obligat să devin un părinte
duhovnicesc pentru aceia care caută în mine un îndru mător.
Cum pot face aceasta? învăţând - de aceea am studiat şi
continui să studiez tradiţia Bisericii.
Pentru că oricine se bazează mai mult decât orice pe
tradiţia sfinţilor noştri, chiar dacă nu a atins acea sta re de
iluminare duhovnicească, chiar dacă este nedesă vârşit şi
nevrednic, prin harul lui Dumnezeu devine un părinte
duhovnicesc. Aceasta se întâmplă prin meditaţie şi
participare, atâta timp cât el nu învaţă de la sine, ci se
foloseşte de învăţătura Sfinţilor din tradiţia noastră.
Cel care nu este un adevărat părinte duhovnicesc se
ocupă el însuşi cu lucruri care îi satisfac propria voie
păcătoasă.
K.I.: Din experienţa personală pe care am avut -o cu
Părintele Porfirie, mi s-a confirmat spusa Sfântului
Apostol Pavel: „Ci Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii,
ca să ruşineze pe cei înţelepţi" (I Corinteni 1, 27). L-am simţit
întotdeauna pe Părintele Porfirie ca pe un prunc, ca pe un
copil al lui Dumnezeu. în afară de sfinţenia Cuviosului am
simţit cum nevinovăţia sa mă copleşea, la fel cum am simţit
şi lângă Cuviosul Sofro-nie în Essex.
Pr.G.M.: Minunat!
K.I.: Ce mai putem spune despre aceşti copii ai
împărăţiei?
Pr.G.M.: Că simplitatea, nevinovăţia lor reprezin tă
întoarcerea la starea paradisiaca şi dovada sfinţeniei acelora
care sunt cu adevărat duhovniceşti.
Este exact ţinta spre care întregul cin monahal se
îndreaptă: „refacerea frumuseţii de mai înainte". Pre cum a
spus Domnul nostru: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce
şi nu veţi fi precum pruncii nu veţi intra în împărăţia Cerurilor"
(Matei 18, 3).
Veţi fi impresionaţi să auziţi că părinţii duhovni ceşti
din trecut, dar şi cei mai apropiaţi timpurilor noas tre, care
35
au fost recunoscuţi pentru sfinţenia lor, au spus că atunci
când nu va mai exista sfinţenie, lumea va fi pierdută,
deoarece aceasta nu va mai avea nici o valoare.
Lumea a fost creată spre a ne conduce spre sfinţire şi
îndumnezeire: spre sfinţire trebuie să fie condusă lu mea
neraţională şi spre îndumnezeire cea raţională, şi anume
omul. întrucât scopul existenţei acestei lumi este
îndumnezeirea omului şi sfinţirea naturii, din momentul în
care lumea nu va mai avea sfinţi, iar tradiţia sfinţe niei va
înceta şi efectiv nu va mai exista sfinţenie, atunci, precum
spun sfinţii, lumea nu va mai avea nici o valoare.
Apoi, aceşti oameni, ca Părintele Porfirie, care se
întorc la starea dinainte de cădere, la condiţia paradisiaca şi
au prin harul divin capacitatea de a înainta spre
îndumnezeire aceşti oameni sunt, aşadar, un semn al
continuităţii tradiţiei sfinţeniei şi a purităţii în Biseric a
noastră.
Părintele Porfirie vine să ne arate că viaţa cea
adevărată există în Biserică. El ne dovedeşte că omul
dobândeşte sfinţenia cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi al
propriilor nevoinţe.
Dacă ne gândim atunci că singurul scop al vieţii
noastre, singurul motiv pentru a exista este acela de a ne
îndrepta spre iluminarea întru Duhul Sfânt şi îndumnezeire,
atunci vom înţelege cât de viu ar trebui să fie în mintea
noastră exemplul Părintelui Porfirie.
Să ne rugăm Domnului să-1 aşeze în pământul celor
vii, al sfinţilor, lucru de care suntem de altfel atât de siguri.
Să-i cerem Cuviosului Porfirie să se roage pentru noi, în
nevoinţele noastre duhovniceşti, aşa încât să păşim mai
departe pe acelaşi drum, pe drumul pe care au păşit Sfinţii
pe calea Ortodoxiei.
Preotul Gheorghe C. Evthimiou
Asistent cercetător al Institutului Teologic al
Universităţii din Atena
K.I.: Părinte Gheorghe, după cum ştiţi foarte bine, s -a
întâmplat ca Părintele Porfirie să fie una dintre cele mai
strălucite personalităţi ale Ortodoxiei contemporane. Aţi
89
trăit mulţi ani alături de Stareţ şi faptul că vă aflaţi astăzi
alături de noi, pentru a ne vorbi de acest om sfânt, ne face o
deosebită plăcere.
Pr.G.E.: Vă mulţumesc foarte mult, domnule
Ioa-nnidis, pentru că mi-aţi oferit prilejul de a vorbi despre
Cuviosul Porfirie, care mi-a fost mulţi ani părinte duhovnic
şi îndrumător învrednicindu-mă de aceasta într-o perioadă
importantă a vieţii mele.
Cuviosul Porfirie a jucat într-adevăr un rol însemnat
în dezvoltarea propriei mele personalităţi. Ceea ce sunt azi
îi datorez în mare măsură. De aceea l-am luat ca îndrumător
în slujirea mea ca preot, pe care Dumne zeu m-a învrednicit
s-o practic în ultimii cinci ani.
Părintele Porfirie a fost o fiinţă deosebită, în care s -a
reflectat chipul lui Dumnezeu. După câte ştim din cele ce
ne-a spus el însuşi, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a
părăsit în secret locuinţa sa din Evvia şi a mers la Muntele
Athos în regiunea numită Kavsokali -via. Acolo a devenit
ucenicul a doi bătrâni cărora - după cum el însuşi ne-a spus
- le-a dat ascultare deplină. Cu adevărat a fost foarte
ascultător; orice i-ar fi cerut părinţii să facă, el asculta
numaidecât, grăbindu-se să împlinească cererea acestora.
Ascultarea sa era un act de libertate, un act extra -
ordinar de putere, care-1 eliberează cu adevărat pe om de
patimile, greşelile şi slăbiciunile care îl domină. Prin
aceasta el era întru Hristos şi trăia libertatea dată de
apartenenţa la Dumnezeu. Puteţi vedea adunate în per soana
Părintelui Porfirie, toate trăsăturile pe care le întâlnim la
sfinţii Bisericii noastre: dragoste, smerenie, simplitate şi
discernământ (diakrisis).
Cu siguranţă că, datorită ascultării desăvârşite faţă de
Dumnezeu, a fost învrednicit să primească mari da ruri
duhovniceşti, cum ar fi înainte-vederea şi discernământul.
Ca urmare a acestor lucruri, a devenit un extra ordinar
părinte duhovnicesc, care a călăuzit vieţile mul tora.
Chiar la apusul vieţii sale, aflat în durere, căzut la pat
şi suferind de numeroase boli, chiar şi atunci , a continuat
să-şi îndeplinească îndatoririle pastorale, folosin-du-se de
telefon. Zi şi noapte, 24 de ore pe zi, fără nici o exagerare,
mii de oameni de pe tot cuprinsul planetei îi telefonau
cerându-i ajutor, sfaturi şi rugăciunile sale.
Părintele Porfirie avea toate acele virtuţi care îl
făceau să fie iubit, dorit şi în stare să atragă oamenii ca un
magnet. Aceasta nu se întâmpla în vreun fel magic, ci
fiindcă avea toate acele calităţi pe care le-ar fi dorit oricine.
Păstra în memorie amintirea chipului nostru, acela creat
după cel al lui Dumnezeu şi scopul pentru care am fost
creaţi.
Haideţi să ne amintim aici de învăţătura Bisericii
noastre. Dumnezeu, din dragostea Sa şi numai din dra gostea
36
Sa, 1-a creat pe om pentru un singur scop: acela de a-1 face
părtaş la propria Sa fericire. Dumnezeu îl creează pe om
pentru a-1 face fericit, desăvârşit şi pentru a trăi în
deplinătatea comuniunii cu Dumnezeu.
Părintele Porfirie, ca şi întreaga umanitate, a pri mit
chemarea Iui Dumnezeu. Fiecare e chemat Ia mântuire,
atâta timp cât acesta este adevăratul scop al exis tenţei
noastre. Trăsătura distinctivă a Părintelui Porfirie, aceea a
tuturor Sfinţilor Bisericii, a fost aceea că el a răspuns la
această chemare. A făcut această alegere încă de timpuriu,
spunând: „Vreau să fiu cu Hristos şi să trăiesc potrivit cu
Hristos". Şi apoi L-a urmat pe Hristos, după cum spune
Domnul: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 24). S-a
lepădat de omul cel vechi, care este supus patimilor şi
păcatelor şi care se află în stăpânirea diavolului, şi -a luat
crucea şi L-a urmat pe Hristos pentru totdeauna.
Viaţa sa a fost plină de necazuri şi tulburări, ca toate
Vieţile Sfinţilor Bisericii, împlinind cuvântul Domnului:
„Strâmtă este poarta şi îngustă este calea" (Matei 7, 14) care
duce în împărăţia lui Dumnezeu.
Părintele Porfirie a avut o viaţă plină de suişuri şi
coborâşuri, cu multe încercări, ispite şi ghimpi în trup. A
trecut prin focul suferinţelor şi al durerii, prin care omul se
curăţeşte de patimile dinlăuntrul său şi se dăru ieşte
Domnului întreg şi neprihănit.
De-a lungul întregii sale vieţi Părintele Porfirie s -a
războit cu şarpele cel rău, adică diavolul, care „umblă
răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (I Petru 5, 8). S-a
mai luptat şi cu un alt duşman, vechiul Adam şi cu lumea
supusă păcatului. Armele sale erau prive
89
gherea, postul şi rugăciunea prin care a fost socotit vrednic atmosfera potrivită pentru ca ei să se poată apropia de el şi
de darurile cereşti. pentru a-şi putea mărturisi păcatele, pentru a putea să -şi
A fost făcut şi părinte duhovnic de către Mitropolitul spună problemele şi să-şi primească răspunsurile cuvenite.
Karistrei, Pantelimon, la frageda vârstă de două zeci şi unu O altă trăsătură importantă a sa era discernământul,
de ani. O mulţime nenumărată de oameni se aduna la care după spusele Părinţilor este „cea mai mare dintre toate
Mănăstirea Sfântului Haralambie din Evvia, unde vieţuia el virtuţile". Discernământul este strâns legat de principiul
atunci. Ei căutau uşurare de păcatele lor destăinuindu-i-le personalist. Astfel, pentru Cuviosul Porfi
lui. îi spuneau problemele lor şi primeau răspunsuri şi
soluţii la acestea.
K.I.: Cum se manifestau aceste trăsături deosebite ale
Părintelui Porfirie?
Pr.G.E.: Vedem în viaţa Cuviosului Porfirie toate
trăsăturile caracteristice unui sfânt al Bisericii. în acelaşi
timp putem remarca anumite trăsături distincte care ne
amintesc de învăţătura neschimbată a Bisericii noas tre care
spune că harul lui Dumnezeu se pogoară peste om, îl
luminează şi îl călăuzeşte, dar niciodată nu-1 copleşeşte.
Asta înseamnă că fiecare sfânt al Bisericii păstrează
caracteristicile unice ale personalităţii sale.
Din propria experienţă dau mărturie atât pentru
dragostea pe care o avea Părintele Porfirie pentru Dum-
nezeu cât şi pentru oameni. Din toată inima şi cu toată fiinţa
el II iubea pe Dumnezeu, dăruindu-şi cu adevărat întreaga
viaţă slujirii Lui.
Această dragoste pentru Dumnezeu, o dragoste care-i
copleşise inima, s-a revărsat mai departe asupra semenilor
săi. Eu însumi am fost adesea martorul iubirii sale
înduioşătoare. îmi amintesc cu câtă dragoste şi cu câtă
afecţiune ne înţelegea şi ne împărtăşea problemele când ne
aflam în situaţii dificile. Lua asupra sa aceste necazuri,
rugându-se foarte mult şi luptând alături de noi pentru
găsirea unei soluţii.
Nu voi uita niciodată acele memorabile convorbiri
telefonice pe care le-am avut în momentele cu adevărat
dificile sau în momentele critice ale vieţii mele. Deja v -am
spus că îşi îndeplinea obligaţiile pastorale folo -sindu-se de
telefon. Mă suna la cele mai neobişnuite ore; odată era şase
dimineaţa! Nici n-apucam să-i spun necazul că deja mă
întreba despre o anumită problemă personală şi îmi dădea
sfaturile de rigoare. Cuvintele sale erau ca un balsam, pline
de mângâiere, dar în acelaşi timp acţionau ca un catalizator
în rezolvarea respectivei probleme.
O altă trăsătură caracteristică Părintelui Porfirie era
absoluta sa smerenie. Aşadar, deşi avea înţelepciu nea care
vine de sus, ne spunea întotdeauna: „Voi aveţi diplome, voi
ştiţi multe lucruri. Eu nu am carte".
Smerindu-se pe sine şi socotindu-se atât de nevrednic
- iată tot atâtea calităţi ale unui om smerit, cele pe care le
întâlnim şi la Sfinţii Bisericii noastre.
în afară de acestea, altă însuşire a Părintelui Porfirie,
de care oricine îşi dădea întotdeauna seama, era simplitatea
sa. Trăia foarte simplu, într-o ambianţă modestă. Se purta
natural cu oamenii. Primea pe oricine şi nu refuza pe
nimeni. Aceasta era o trăsătură de-a sa care făcea posibil
începutul comunicării cu oamenii şi care crea exact

94 37
rie, fiecare om, în calitate de fiu al lui Dumnezeu, are o
valoare absolută. II considera pe fiecare om ca având o
personalitate unică şi irepetabilă. Confrunta problema
fiecăruia cu propriile caracteristici personale.
De aceea Părintele Porfirie spunea lucruri diferite la
persoane diferite care păreau la prima vedere să aibă
aceleaşi probleme. Pentru fiecare caz în parte existau
diferite moduri de a le considera, şi fiecare persoană avea
nevoie de un alt remediu pentru problema sa. Din acest
motiv, Părintele ne spunea adesea: „Nu spuneţi şi la alţi
oameni ceea ce acum vă spun vouă. Acesta este un leac care
e potrivit doar pentru voi, doar pentru situaţia voastră. O altă
persoană, chiar dacă se plânge de acelaşi lucru nu va mai
obţine aceleaşi rezultate binefăcătoare".
In ciuda înţelepciunii dumnezeieşti a Părintelui
Porfirie, eram adesea uimit de răspunsurile pe care le dădea
în materie de căsătorie, naştere şi relaţii conju gale,
necăsătorit fiind. Răspunsurile sale nu erau după un clişeu:
„neînduplecate, riguroase, severe şi „obiective". Erau
răspunsuri pline de adevăr, dragoste, afecţiu ne şi
discernământ, adaptate după fiecare situaţie, fiecă rei cauze
şi după modul de receptare al fiecărei persoane, în momentul
respectiv. Urmărind mântuirea oamenilor nu încerca să-i
formeze după un anumit tipar, dorind să creeze indivizi
identici. Fiind un om plin de Duhul Sfânt îi călăuzea pe toţi
potrivit voinţei lui Hristos, dând fiecăruia după măsura
darului divin în scopul de a înainta sufleteşte.
Acum aş vrea să vă povestesc o întâmplare care dă
mărturie atât despre felul personal şi plin de pasiune în care
Cuviosul Porfirie îşi îndeplinea slujirea pastorală cât şi
despre largheţea şi mărinimia sufletului său. într-o zi, când
trăia la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Ka-llisia, se dusese
la plimbare într-o pădure învecinată, însoţit de unul din fiii
săi duhovniceşti. între timp, doi tineri îmbrăcaţi în pantaloni
scurţi intrară în biserică pentru a se ruga. Când Părintele s -a
întors din pădure i-a întâlnit lângă poarta de fier a curţii,
fiind pe punctul de a pleca. I-a salutat şi a rămas împreună cu
ei mai multă vreme, vorbindu-Ie cu multă dragoste şi
afecţiune. N-am auzit ce le-a spus, dar modul respectuos în
care i-au sărutat mâna a fost o mărturie convingătoare despre
impactul pe care l-au avut asupra lor cuvintele şi atitudinea
sa.
K.I.: într-un moment al discuţiei noastre v-aţi referit la
darul Părintelui de a deosebi duhurile. Părinte Gheorghe, ne
puteţi aduce mărturia dumneavoastră în ceea ce priveşte
acest dar al său despre care aţi vorbit mai înainte, în mod cu
totul firesc, atunci când v-aţi referit la convorbirile
telefonice avute cu Părintele?
Pr.G.E.: Acest dar al său era foarte evident. Puteai
să-ţi dai seama de existenţa sa cu mare uşurinţă. Părin tele
96
Porfirie ne-a uimit întotdeauna dezvăluindu-ne că ne
cunoştea gândurile chiar înainte de-a putea să i le
mărturisim.
Pentru a evita neînţelegerile aş vrea să subliniez
următoarele: Cuviosul Porfirie, ca toţi Sfinţii Bisericii, a
fost învrednicit de Dumnezeu cu aceste daruri. Sfinţii noştri
nu sunt luminaţi cu de la ei putere, ci reflectă lu mina
dumnezeiască. Dumnezeu le are în stăpânirea Sa pe toate şi
El este Cel care îi împodobeşte şi îi ocroteşte pe aleşii Săi cu
aceste daruri. Ele pot fi pierdute dar, în acelaşi timp,
reprezintă o cruce. Păstrarea acestor daruriduhovniceşti
cere o viaţă de trezvie neîncetată şi de credinţă
duhovnicească intensă, presărată cu multe încer cări şi
ispite. Există întotdeauna primejdia de a cădea din această
stare din pricina îngâmfării şi a mândriei.
Părintele Porfirie nu folosea niciodată aceste daruri
pe care i le-a dat Dumnezeu pentru a-i impresiona pe oameni
sau pentru a se bucura singur de ele. Dimpotrivă, le folosea
cu discernământ şi numai în anumite împrejurări. Avea în
minte un singur ţel: mântuirea oamenilor şi slava lui
Dumnezeu.
Cuviosul Porfirie, ca om adevărat al lui Dumne zeu, a
fost un creştin ortodox şi nu avea nici o legătură cu
binecunoscuţii adepţi materialişti ai lui Maniheos 1 sau cu
spiritualiştii fanatici. A fost un om care a trăit adevărul
Bisericii.
Ştia foarte bine că omul este o fiinţă psihosomati că 2
având nevoi materiale şi spirituale. I-a ajutat întotdeauna pe
oameni în felul acesta - fără a subestima vreun lucru sau
altul.
Acest lucru are mare importanţă fiindcă este un
domeniu în care majoritatea oamenilor intră în contra dicţie.
Dacă mulţi dintre aşa-numiţii oameni „duhovniceşti" nu cad
în capcana materialismului este pentru că acest lucru se
vede imediat şi e uşor de evitat. Cu toate acestea mulţi cad
în capcana spiritualismului fanatic, care este un fel de
maniheism, o învăţătură ce nu are nici o legătură cu
învăţătura Bisericii. Prin urmare, ei dispreţuiesc trupul
13
Maniheos - numele unui conducător religios iranian. Maniheism -sec. III d.H. -
religie care provenea din sincretismul unor elemente din
individului sau nevoile sale trupeşti, având ca urmare
apariţia unor probleme grave pentru întreaga persoană
umană.
Ştim că oamenii sunt alcătuiţi atât din trup cât şi din
suflet. Cunoaştem influenţa reciprocă pe care o parte o
exercită asupra celeilalte şi ştim de asemenea că problemele
trupului afectează sufletul şi viceversa. Ast fel, Părintele
creştinism, budism şi religie persană, având două principii: binele şi răul.
2
Alcătuită din suflet şi trup [n. tr.].
38
Porfirie, cu discernământul său caracteristic punea faţă în
faţă persoana în întregul ei, alături de problemele sale. Nu
subestima pe nimeni, ci, dimpotrivă, dădea fiecăruia sfatul
cuvenit.
K.I.: Părinte Gheorghe, ne-aţi putea da câteva exemple
relevante, legate de persoana Părintelui Porfirie, despre care
vorbiţi atât de frumos?
Pr.G.E.: Ei bine, ne sfătuia de pildă în ce loc să ne
construim casa, în ce direcţie să o orientăm pentru a fi
luminată de soare toată ziua, cum să reglăm încălzirea etc.
Ne sfătuia de asemenea în ceea ce priveşte dieta zil nică şi
alimentaţia în general. Foarte caracteristic era felul în care
Pr.G.E.: Acesta era domeniul în care într-adevăr
excela. Mai întâi, cu simplitatea şi bunăvoinţa sa, crea un
climat de linişte şi încredere pentru fiecare persoană care se
apropia de el. Acest lucru era absolut necesar pentru Taina
Spovedaniei.
Aici trebuie să spun că mulţi oameni cărora le era greu
să mărturisească anumite păcate la alţi preoţi în prezenţa
Părintelui Porfirie se simţeau în largul lor şi i se spovedeau.
Părintele Porfirie asculta cu mare grijă ce îi spunea
fiecare persoană, pentru că era înzestrat cu darul atenţiei,
atât de necesar slujirii sale. Ii asculta mai întâi cu atenţie pe
oameni şi apoi le vorbea. Cuvintele sale erau întotdeauna
puţine şi la obiect, bazate, cum am spus, pe principiul
individualizării. Fiecare persoană care-1 întâlnea pe Cuvios
era pentru el o mică şi irepeta-bilă personalitate, având o
valoare nepreţuită.
Aborda problemele care i se ridicau cu atenţie
deosebită, cu simţul responsabilităţii, cu multă rugăciune. Era
un fapt obişnuit să-1 vezi tăcând în timpul Spovedaniei, să-1
simţi rugându-se şi căutând luminarea de la Dumnezeu. Era
de asemenea foarte firesc să nu dea răspunsuri pripite pentru
a nu da impresia că ajunsese la cunoştinţa tuturor lucrurilor.
Uneori ne zicea: „în acest moment nu am cunoştinţă despre
acest lucru, nu pot să vă răspund acum". Reveneam atunci a
doua sau a treia oară pentru aceeaşi problemă.
Se ruga zi şi noapte pentru oameni, pentru rezolvarea
problemelor lor. Toţi cei care aveau privilegiul să intre în
legătură cu el şi să devină ucenicii săi, recunoşteau roadele
rugăciunilor sale, care într-adevăr le rezolvau problemele.
Era uimitor să aflăm, în timp ce ne spovedeam la
răposatul Stareţ, că ceea ce sublinia adeseori, ca fiind fondul
problemei, parcă nu avea absolut nici o legătură cu problema
respectivă. Spunea foarte adesea că fondul problemelor
noastre era egoismul, pe care-1 considera > a fiind izvorul
tuturor păcatelor şi al diferitelor necazuri ale omului.
Ar fi multe lucruri pe care le-am putea aminti în
legătură cu aceasta. Ceea ce aş vrea să aduc ca mărturie în
acest sens sunt câteva sfaturi pe care le dădea Părintele şi
96
se purta cu oamenii care sufereau de diferite boli şi care-i
cereau ajutorul. Mai întâi îi radiografia cu ajutorul darului
său de a deosebi (discernământ). După ce diagnostica boala,
le dădea sfaturi corespunzătoare. Altora le spunea: „Ei, voi
nu aveţi nimic la trup, totul e pe plan psihic" şi le recomanda
tratamentul duhovnicesc necesar pentru vindecarea „bolii".
Când identifica problemele de sănătate fizică, de obicei
trimitea persoana aceea la doctori potriviţi. In fine, pentru
binele celui aflat în suferinţă, ori de câte ori era necesar, cu
ajutorul darului tămăduirii îl făcea sănătos.
K.I.: Precum ne-aţi spus, Părintele Porfirie v-a fost
părinte duhovnic şi îndrumător mulţi ani.
metodele pe care le folosea pentru a soluţiona diferitele
probleme care sunt general recunoscute şi au o importanţă
pentru toţi oamenii.
K.I.: Ne-ar plăcea foarte mult să ne mai vorbiţi despre
acestea, Părinte Gheorghe.
Pr.G.E.: îi vorbeam adesea despre copiii noştri şi despre
problemele pe care aceştia le aveau. Ne răspundea în felul său
caracteristic: „Faceţi-vă sfinţi şi copiii voştri vor fi mai buni".
Acest lucru îl repeta mereu.
în ceea ce priveşte creşterea copiilor el punea accentul pe
faptul că n-ar trebui să-i constrângem: adică educaţia lor n-ar
trebui să fie rigidă, pentru că ea ar aduce rezultate negative.
Acest sfat era nepreţuit şi i-a ajutat pe mulţi părinţi să-şi
schimbe metodele, şi mulţi copii, cu care părinţii lor se purtau
aspru, deşi erau bine t intenţionaţi, s-au liniştit şi şi-au aflat
drumul în viaţă.
Subiectul legat de post m-a impresionat în mod
deosebit atunci când am auzit vorbindu-se despre el.
Este vorba de un cuplu de tineri căsătoriţi. Soţul
obişnuia să ţină posturile. Soţia însă nu postea fiindcă aşa a
fost educată. Ea nu era împotriva postului, numai că nu era
obişnuită cu acesta.
Când i-au pus această problemă Părintelui Porfi-rie, el
1-a sfătuit pe soţ în felul următor: „Trebuie să posteşti cum ai
făcut-o dintotdeauna, dar nu vorbi despre post cu soţia ta. în
timpul perioadelor de post să ţii mereu frigiderul plin de
mâncare. Las-o pe soţia ta să mănânce, tu poţi să ţii posturile".
A sosit într-adevăr timpul când a început şi ea să
postească, urmând sfaturile Părintelui, după cum aveau să
mărturisească amândoi mai târziu. Se pare că era o femeie bine
intenţionată şi voia să se pună de acord cu soţul ei şi să-1
urmeze în ceea ce priveşte postul.
Vorbea adesea şi-i sfătuia pe oameni în ceea ce priveşte
aşa-numita „silire": condiţia psihologică în care o persoană se
sileşte să facă diferite lucruri în care nu crede şi care nu o
reprezintă. Este o condiţie ciudată, o mare tulburare interioară
şi o neorânduială teribilă.
39
 Părintele Porfirie i-a ajutat pe oamenii care aveau o
astfel de problemă să accepte această condiţie. Le spunea,
prin urmare, cum s-o depăşească prin închinarea la
Dumnezeu, rugăciune şi o viaţă trăită după voia Sa.
Aş vrea să vă mai spun ceva de mare importanţă, care îi
priveşte pe toţi, mai ales pe creştini. Este vorba despre lupta
cu gândurile rele. Ştim cu toţii de războiul diavolului dus în
mintea noastră. Personal, ştiu din proprie experienţă de
părinte duhovnic, vocaţie cu care m-a învrednicit Dumnezeu,
cât de mulţi oameni sunt năpădiţi şi tulburaţi de aceste
gânduri.
Când l-am întrebat pe Părintele Porfirie despre această
problemă, mi-a zis: „Tu să mergi mai departe pe drumul tău.
Când diavolul ţi se alătură şi te trage de mânecă pentru a te
abate din cale nu te întoarce ca să începi o conversaţie sau o
dispută cu el. Tu urmează-ţi în continuare drumul. El te va
trage de mânecă, dar tu mergi mai departe pe calea ta şi
undeva se va sătura şi te va lăsa în pace". Cu toate că „timpul
nu-mi va ajunge" (Evrei 11, 32), aş dori să fac referire la ceva
care-i priveşte pe profesori. Este vorba despre sfatul pe care
l a dat Părintele Porfirie unei doamne care tocmai devenise
profesoară şi urma să se dedice acestei cariere. Părintele i-a
spus: „Când mergi spre şcoală, spune rugăciunea „Doamne
domeniului lor de activitate. Vă voi povesti numai două
întâmplări şi apoi voi încheia discuţia mea.
Prima întâmplare se referă la un profesor de astro-
nomie de reputaţie internaţională, care 1-a vizitat pe Stareţ
şi care a discutat cu el diverse subiecte de astro nomie.
Acest profesor mi-a spus: „Ceea ce m-a impresionat în
timpul convorbirilor cu Părintele Porfirie, a fost faptul că el
ştia într-adevăr despre ce vorbea. Niciodată, dar niciodată
nu a făcut vreo greşeală".
La a doua întâmplare am fost chiar eu de faţă. Eram
împreună cu un chirurg, director al unui mare spi tal din
Atena, la Părintele Porfirie, şi Sfinţia sa a înce put să-i
descrie tehnica unei anumite operaţii. Chirurgul a fost pur
şi simplu uimit de cele spuse de Stareţ, dar a fost întru totul
de acord cu cele spuse de el.
K.I.: Vă mulţumesc din inimă, părinte Gheorghe,
pentru toate mărturisirile pe care ni le-aţi făcut; ne-au ajutat
să ne formăm o imagine clară despre încă o altă parte a
realităţii dumnezeieşti, aşa cum a fost înfăţişată în persoana
Părintelui Porfirie.
Arhimandritul Daniil Gouvalis
Teolog, scriitor
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". Când intri în clasă, simte-te ca
şi când ai fi intrat într-o biserică. Priveşte-i pe copii cu dragoste
şi fermitate. Ei vor simţi dragostea ta şi îţi vor înţelege
severitatea. Şi dacă vreun copil are anumite probleme şi
creează situaţii neplăcute, dă-i numele lui unui preot pentru
a-1 pomeni în timpul proscomidiei".
K.I.: Părinte Gheorghe, cunoaşte-ţi atâtea lucruri despre
Părintele Porfirie. Ce binecuvântare este pentru noi să vă avem
pe dumneavoastră care ni le spuneţi!
Pr.G.E.: Am încercat să-mi dau toată silinţa pentru a
vorbi cât mai exact despre această personalitate care a fost
într-adevăr un dar făcut de Dumnezeu secolului XX, o
minunată binecuvântare.
Lumea ştia că Părintele primise foarte puţină educaţie.
Cu toate acestea el era într-adevăr un om înţelept, care
dobândise înţelepciunea de sus. în plus, avea şi o t dragoste
firească de învăţătură: de aceea citea întotdeauna cu dragă
inimă. Cerea şi citea cărţi de toate genurile: de medicină, de
fizică, astronomie etc, în afară de cele teologice pe care le studia
în mod obişnuit.
Vorbea cu oamenii de ştiinţă şi academicieni, cu
fiecare dintre ei la un nivel înalt, în termeni specifici
K.I.: Părinte Daniil, aţi avut marea binecuvântare de
la Dumnezeu de a-1 fi cunoscut foarte bine pe Părintele
Porfirie timp dc mai mulţi ani. Aş vrea să vă rog mai întâi
să ne faceţi o scurtă prezentare a personalităţii sale şi apoi
va trebui să ne povestiţi despre manifestările harului lui
Dumnezeu care era sălăşluit înlăuntrul fiinţei sale.
Pr.D.G.: Părintele Porfirie a fost un dar al lui
Dumnezeu făcut Bisericii. Prin Părintele Porfirie El ne -a
trimis multă lumină în întunericul în care trăim. Ii
mulţumim Domnului pentru că ne-a făcut un dar aşa de
minunat în aceste vremuri ale noastre şi pentru că 1 -a ţinut
într-adevăr în viaţă timp de optzeci şi şase de ani încheiaţi.
Te simţeai în largul tău alături de Părintele Porfirie.
în prezenţa sa nimeni nu se simţea stingherit. Voia ca
oricine venea la el să facă totul din proprie iniţiativă, în
deplină libertate. Ne spunea nouă duhovnicilor că atunci
când în calitate de părinţi duhovniceşti călăuzim pe aceia
care ni se mărturisesc, trebuie să le respectăm întotdeauna
libertatea. Punea mereu accent pe următoarea idee:
Creştinismul înseamnă libertate. Vorbea adesea despre
faptul că Hristos a spus odată ceva care i -a scandalizat pe
mulţi. Urmarea a fost că au început să plece cu toţii până
n-au mai rămas decât ucenicii. In momentul acela Domnul
le-a spus că sunt şi ei liberi să plece dacă doresc acest
lucru. Părintele cita cuvânt cu cuvânt din Evanghelia
Sfântului Ioan: „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus
înapoi şi nu mai umblau cu El. Deci a zis Iisus celor doisprezece:
Nu vreţi şi voi să vă duceţi?" (Ioan 6, 66-67).
40
 Părintele Porfirie avea o conştiinţă bisericească
înaltă şi cultivată. Şi respecta pe credincioşi şi ierarhia
Bisericii. El spunea: „Dacă mă cert cu episcopul şi dacă
acesta e supărat pe mine, rugăciunea mea nu se va ridica la
cer".
Iubea foarte mult imnografia. A studiat şi a dat mare
atenţie Canoanelor de la marile sărbători, atât ale
Domnului, cât şi ale Maicii Sale, pătrunzând înţelesul
fiecărui cuvânt din Canon.
Ii plăcea adesea să vorbească despre dragoste.
Spunea, în felul său caracteristic, că ura întinează sufletul.
De asemenea, zicea că atunci când fratele nostru are o
problemă, trebuie să ne adunăm mai mulţi laolaltă şi să ne
rugăm împreună pentru acest lucru. Vorbea în per manenţă
despre dragostea pentru Hristos. „Când îl iubim pe Hristos
- spunea el - sufletul nostru este eliberat de orice frică".
Folosea deseori cuvintele Sfântului Ioan Teologul:
„Dragostea scoate afară frica".
Părintele Porfirie nu şi-a îngăduit niciodată să se
îngrijească de lucruri nefolositoare: voia ca to tul să fie
luminos şi desăvârşit. Ne spunea în felul său propriu: „Te
afli într-o cameră întunecată şi dai din mâini încercând în
acest fel să alungi întunericul. Cu toate acestea, bezna nu se
risipeşte astfel. Deschide fereastra, pentru ca lumina să
poată intra, iar întunericul se va împrăştia de la sine.
Lumina va risipi întunericul. Ar trebui să stu diem Sfânta
Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Părinţilor, aceasta este
lumina care face să piară întunericul". Folosea foarte des
această imagine.
K.I.: Părinte Daniil, este ceva anume care v-a im-
presionat în mod deosebit?
Pr.D.G.: într-o zi, în timpul ocupaţiei germane,
Părintele Porfirie se îndrepta spre o localitate aflată în
împrejurimile regiunii Likavittos. Cum mergea el aşa, în
faţă i-a apărut fără să vrea o privelişte neplăcută. Un soldat
german împingea în mod vădit într-un colţ, lângă temelia
unei case, o tânără şi voia s-o dezonoreze. Aceasta părea o
pasăre mică ce căzuse în ghearele unui şoim. Puteai vedea
groaza întipărită pe chipul ei. Scotea clin gură nişte ţipete
slabe de zbatere şi durere. Neamţul încerca s -o liniştească
spunându-i cuvinte dulci. Toţi vecinii auziseră tulburarea
iscată, şi acum priveau pe ferestre şi din uşă să vadă ce se va
întâmpla. La un moment dat au văzut un preot
îndreptându-se către cei doi. Când s-a aflat faţă în faţă cu
ei, Părintele Porfirie a simţit o mare durere interioară.
Trebuia să găsească o modalitate pentru a salva fata.
Neluând în seamă primejdia care venea de la soldatul
brutal, Părintele şi-a îndreptat paşii spre el. S-a rugat
puternic, în tăcere, pentru ca însăşi puterea dumnezeiască
să se arate. Imediat ce a ajuns destul de aproape şi -a ridicat
104
mâinile în sus. Părea că i se adresează neamţului sau că îi
cere Domnului să-Şi arate mila Sa.
Vederea preotului cu mâinile ridicate în sus, expresia
luminoasă a chipului său şi, mai presus de toate, puterea
dumnezeiască ascunsă înlăuntrul său, au făcut să se
producă minunea.
Germanul s-a domolit abandonându-şi intenţiile şi i-a
dat drumul fetei. Cum Părintele Porfirie continua să se
roage, oamenii care urmăreau scena din casele lor l -au
aplaudat şi s-au veselit atât cât se putea în acele vremuri.
K.I: Ce aveţi să ne spuneţi despre darurile deosebirii
şi al înainte-vederii ale Părintelui?
Pr.D.G: Aceste două daruri ale sale te lăsau întot-
deauna fără replică. Există numeroase cazuri, însă vom
vorbi numai de câteva dintre ele.
In vremea când Părintele se afla la Policlinică, a
întrebat pe cineva, care a mers acolo pentru Spovedanie, de
unde vine. El i-a spus că era dintr-un sat din Eleia 17 .
Părintele 1-a întrebat dacă are vreo casă situată afară, în
câmp. Când omul a răspuns afirmativ, Părintele i -a spus că
un râu curge chiar pe sub pământul pe care este aşe zată
casa. Omul a rămas fără cuvinte, niciodată nu crezuse că i
se va întâmpla aşa ceva. Mulţi ani după aceea, o companie
străină a mers în zona aceea cu scopul de a fora pentru a
găsi petrol. Când forajul ajunsese la patru sute de metri
adâncime, un puhoi de apă a izbucnit la suprafaţă. Dacă nu
l-ar fi oprit la timp, întreaga zonă ar fi fost inundată.
K.I: Atât de multă apă era?
Pr.D.G: Da! Vă voi povesti şi o altă întâmplare. Un
student care-şi îndeplinea serviciul militar într-o unitate
apropiată de zona aceasta unde şi eu locuiesc, m-a rugat
să-I duc să-1 vadă pe Părintele. De îndată ce am ajuns
acolo, Părintele 1-a întrebat de unde vine. Studentul a
răspuns că vine dintr-un sat din vestul Pelopo-nezului.
Atunci Părintele i-a spus: „Ce vânturi puternice bat în
17
în vestul Peloponezului.
munţii aceia de lângă satul tău!". Iar studentul a zis: „Ştiţi
cum îi numesc localnicii pe munţii aceia? Ei le spun Munţii
Vânturilor". K.I: Extraordinar!
Pr.D.G: Odată am mers la chilia sa. Era pe 19 oc -
tombrie, spre amurg şi l-am întrerupt fără să vreau, fiindcă
la acea oră putea fi „găsit" în Kefallonia, la Vecernia
dinaintea sărbătorii Sfântului Gherasim. Vedea, după câte
mi-a spus, preoţii, episcopii, mulţimea nenu mărată şi auzea
cântarea. Mi-a descris în cele mai mici detalii tot ce se
întâmpla la acea oră la Sfântul Gherasim în Kefallonia.
Odată i-a telefonat la Bruxelles unui ucenic care
lucra acolo la marină pe un submarin N.A.T.O. şi i-a spus că în
zona în care circula submarinul se afla un grup de stânci
subacvatice şi că trebuiau să fie foarte atenţi. Secu ndul a
41
verificat locul pe care-1 indicase Părintele, a aflat poziţia
recifului şi a dat dispoziţie ca submarinul să ocolească acea
zonă.
K.I: Darurile Părintelui Porfirie sunt într-adevăr atât
de multe şi atât de neaşteptate, că nu poţi şti despre care să
vorbeşti mai întâi şi care sunt cele mai minu nate!
Pr.D.G: Pe 15 iulie 1974 călătorea alături de câţi va
ucenici de-ai săi spre Macedonia, în nordul Greciei. Am
auzit la radio-ul din maşină că în Cipru avusese loc o
lovitură de stat şi că Arhiepiscopul Macarie fusese omorât.
El s-a întors spre fiii săi duhovniceşti şi le-a spus: „Este o
greşeală. Arhiepiscopul Macarie nu a fost omorât". Şi
într-adevăr, la următorul buletin de ştiri ei au aflat că
Arhiepiscopul Macarie era încă în viaţă.
K.I: Extraordinar!
Pr.D.G: Numai întâmplările care dovedesc că avea
darurile înainte-vederii şi al deosebirii ar putea umple
volume întregi.
Când I-am întâlnit la Muntele Athos pentru prima
oară mi-a spus că în satul meu din Panourgia în Munţii
Fokkidos Parn^ssiou aproape de Amfissa se află câteva
peşteri în care au locuit oameni în timpul ocupaţiei tur ceşti.
Mi-a spus de asemenea că tot la mine în sat există trei
biserici de ţară. Vedea satul meu în trecut, prezent şi viitor,
fiindcă atunci când îmi spunea acestea erau numai două
biserici; azi sunt trei. Pe de altă parte, vedea că în trecut, în
timpul ocupaţiei turceşti, haiducii şi chef -ţii 18 locuiseră în
peşterile din apropierea satului meu.
Se întâmpla adesea să-mi spună un lucru care la
momentul acela mă nedumerea, neputând să-1 înţeleg sau
să mi-1 explic. Intr-o zi, cum ne plimbam împreună, mi -a
zis: „Mulţi oameni te vor asculta". M-am gândit că vom
avea vreun un fel de festival, vom monta câteva di fuzoare şi
mulţi oameni mă vor auzi. Totuşi, când peste ani, două
posturi de radio bisericeşti au început să emită, câştigând o
largă audienţă, numai atunci, în urma realizării câtorva
Luptători pentru eliberarea patriei - partizani fn. tr.].
oameni cu diferite daruri şi aceasta pentru binele ei. El a
simţit că darurile sale aveau o valoare ecleziastică.
A păstrat aceste daruri până la sfârşitul vieţii. Şi alţii
au primit uneori diferite daruri. Totuşi, mai târziu s -au aflat
nevrednici şi au fost lipsiţi de ele.
Personalităţi ca cea a Părintelui apar în interiorul
Bisericii odată la o sută de ani. Ceea ce am descoperit în
Vieţile Sfinţilor şi care ne-a uimit, s-a petrecut în preajma
noastră, fiindcă Părintele era un sfânt în viaţă. Şi aflu şi
acum şi despre minunile pe care le-a făcut după moarte.
104
programe de către mine, am înţeles cu adevărat ce a vrut să
spună Părintele.
Personal, aveam impresia că în faţa mea se află un
prooroc, asemeni acelora din Vechiul Testament şi sim-
ţeam că Sfântul Duh se află sălăşluit înlăuntrul său.
Orice ar fi auzit, indiferent ce i s-ar fi spus, el ră-
mânea întotdeauna complet liniştit. Era aceeaşi linişte pe
care o avea şi Sfântul Antonie.
Când oamenii care se confruntau cu probleme dificile
veneau la mine, eu îi îndrumam spre Stareţ, iar acesta îi
povăţuia cel mai bine. Sfatul său era întot deauna
desăvârşit. Am să vă dau un astfel de exemplu. Ne -a vizitat
odată un domn care venea dintr-un sat din Corint. Avea
foarte mult pământ şi se afla în dilemă dacă să planteze
măslini sau lămâi, nu ştia ce e mai bine şi nu putea să se
hotărască. L-am dus la Părintele; de reţinut că acestea se
întâmplau la sfârşitul anilor '70.
Părintele i-a vorbit despre necesităţile pe care Ie
aveau ţările CEE 19 în privinţa acestui gen de produse
agricole: despre faptul că se va găsi o metodă pentru ob -
ţinerea unei recolte rapide de măsline şi prin urmare va fi o
producţie excedentară. L-a sfătuit să planteze lămâi;
lămâile vor fi întotdeauna cerute în aceste ţări şi în cele din
nord. Evenimentele ulterioare au adeverit cele spuse de
Stareţ.
K.I: Un lucru impresionant e că Părintele Porfirie se
interesa de toate, de tot felul de probleme care -i preocupau
pe oameni.
Pr.D.G: E foarte adevărat.
K.I: Cum privea el aceste daruri ale sale?
Pr.D.G: Mai întâi, trebuie să spunem că a primit darul
deosebirii la Kavsokalivia când avea numai şaptesprezece
ani. Este un caz uimitor, fiindcă de obicei aceste daruri se
dobândesc numai după mai multe decenii de nevoinţă
ascetică.
Părintele Porfirie, vorbind despre darurile pe care i
le-a dat Dumnezeu, a spus că, pentru bunul mers al
Bisericii, Domnul i-a înzestrat din când în când pe unii
19
Comunitatea Economică Europeană, instituită la 25.03.1957 [n.tr.].
K.I: Părinte Daniil, din câte ştiu, aveţi multe experienţe
personale în legătură cu darul tămăduitor al Părintelui
Porfirie. Ne-aţi putea da câteva exemple în acest sens?
Pr.D.G: Personal, am cunoscut diferiţi oameni care
aveau cancer şi care au fost vindecaţi după o rugă ciune şi o
binecuvântare a Părintelui.
O profesoară de liceu avea o tumoră la sân şi a fost
programată pentru operaţie. A mers la Stareţ, care a
binecuvântat-o, şi tumora a dispărut fără să mai fie nevoie de
o intervenţie chirurgicală.
42
 O altă tânără din parohia „Sfânta Paraschiva" din
Atena se hotărâse să se sinucidă pentru că acasă era cer tată
foarte aspru. îşi cumpărase câteva plante foarte otrăvitoare
pe care urma să le ia. Părintele Porfirie i -a apărut pe
neaşteptate în faţă, i-a luat plantele din mâini şi i-a spus:
„Nu te teme. Totul va fi perfect. Te vei căsători, vei avea
copii şi vei fi bine". Chiar aşa s-a şi întâmplat.
K . I : „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu".
Pr.D.G: Câteodată Părintele obişnuia să viziteze
magazinele în care afacerile nu mergeau prea bine. Le
binecuvânta şi clienţii începeau să sosească imediat,
unul după altul, pentru a face foarte multe cumpărături.
K.I: Ce părere avea despre politică?
Pr.D.G: Pentru a nu fi nevoiţi să intrăm în detalii
vă voi spune un singur lucru: Când o ţară se află într-un
mare păcat, atunci viaţa ei politică, în loc să meargă
drept, va merge strâmb.
K.I: Părinte Daniil, după câte înţeleg, pe Părintele
Porfirie îl preocupau problemele celor căsătoriţi?
Pr.D.G: Foarte mult, într-adevăr. A ajutat nenu-
mărate cupluri ale căror probleme erau atât de mari încât
legăturile dintre ei erau pe punctul de a se destrăma. I-a
ajutat cu darurile sale şi a restabilit legătura dintre ei.
îmi amintesc o întâmplare emoţionantă care s-a
petrecut în timp ce Părintele călătorea cu un taxi. A avut
următoarea discuţie cu şoferul:
„Sunteţi căsătorit?".
„Da, sunt".
„Câţi ani aveţi de când v-aţi despărţit?". „Cinci".
Discuţia a continuat, iar sfârşitul s-a dovedit a fi t
unul fericit. Şoferul de taxi a fost impresionat de ceea ce îi
spuse acest preot necunoscut încât s-a dus îndată să-şi
găsească soţia şi şi-au refăcut împreună familia.
Cu ajutorul darurilor sale, Părintele cunoştea ce -
rinţele fiecărui caz în parte. De exemplu, a spus unei
doamne: „Când soţul tău se află într-o situaţie dificilă, tu
nu spune nici un cuvânt. Roagă-te şi cere şi altora să se
roage; fiind altfel îi vei crea o atmosferă neplăcută.
Nu va găsi afecţiune şi fericire lângă tine, şi va începe să le
caute în altă parte".
Făcea de fiecare dată recomandări în funcţie de
situaţie şi acestea contribuiau la restabilirea păcii în in -
teriorul familiei respective.
Vorbea despre copii „rătăciţi"; copii care aveau
probleme psihologice fiindcă părinţii lor erau în relaţii
proaste astfel încât în casă nu era o atmosferă prea plăcută.
43
Vorbea despre copii „rătăciţi" ai unor părinţi „rătăciţi",
într-adevăr, s-a întâmplat ca eu însumi să-i duc pe câţiva din
aceşti părinţi ce aveau copii cu probleme să -1 vadă pe Stareţ.
El spunea că aceşti copii se născuseră deja cu probleme,
această „rătăcire" fiind din pântecele mamei. Când mama
copilului era gravidă, ea nu a încercat să-şi ordoneze viaţa, să
fie calmă, liniştită, să se roage şi să ia parte la Tainele
Bisericii.
îmi amintesc că odată el a sfătuit o mamă care avea
cinci copii să stea timp de o lună departe de casa ei. Aceasta
se purta în aşa fel încât copiii se certau între ei în fiecare zi.
Nu se puteau înţelege cu mama lor şi astfel îşi îndreptau
mânia unul asupra celuilalt. Cu marele său discernământ trata
fiecare situaţie în mod corespunzător. Nu se raporta la toţi
oamenii în acelaşi fel. Părintele ştia ce sfaturi poate să
urmeze fiecare persoană în parte. Zece oameni îi puneau
aceeaşi problemă şi el le dădea zece răspunsuri diferite. Este
ceea ce se cheamă individualizare pastorală.
K.I: îşi îndeplinea slujirea pastorală cu discernământ,
fiindcă într-adevăr era un mare om.
Pr.D.G: Părintele Porfirie folosea foarte mult cu vântul
„rătăcire", pe care l-am menţionat mai devreme, când voia să
spună că cineva are probleme interioare . într-adevăr, folosea
acel cuvânt când vorbea despre ere-zii. Spunea că toţi aceşti
oameni „rătăciţi" cad în erezii.
K.I: Ce părere avea despre înfăţişarea exterioară a
oamenilor, despre felul cum se îmbrăcau?
Pr.D.G: Părintele Porfirie nu se îngrijea de aspectul
exterior al oamenilor. Acest lucru a fost confirmat de toţi
aceia care s-au dus să-1 vadă fără să aibă, să zicem aşa,
îmbrăcămintea decentă. El privea mai ales la dispoziţia
sufletului. El ştia că dacă omul este îndreptat în interior
atunci exteriorul se va îndrepta de la sine.
K.I: Părinte Daniil, despre ce alte trăsături ale per -
sonalităţii sale aţi dori să ne mai vorbiţi?
Pr.D.G: O particularitate esenţială care îl caracteriza pe
Părintele Porfirie era că dorea ca orice lucru care i-ar fi trecut
prin mâini să fie perfect. Să vă dau un exemplu - când era pe
cale să construiască Mănăstirea din Milesi. Era preocupat de
trecerea pe cer a soarelui, pentru ca cei care locuiesc acolo să
aibă camerele luminate corespunzător. Era preocupat şi de
umiditate, direcţia vântului etc, pentru ca totul să fie perfect.
Voia, pe cât posibil, ca totul să fie complet şi desăvârşit.
Vorbea despre opera Sfântului Grigorie de Nyssa:
„Orice a scris Sfântul Grigorie este foarte bine const ruit,
cuvintele sale, conceptele şi paragrafele sale". Adău ga: „La
fel ca un constructor care aşează temelie trai nică, el pune
cărămizile una lângă alta, construieşte mai întâi parterul şi
113
apoi primul etaj. Sfântul Grigorie de Nyssa, ocupându -se
de aceste elemente care ţin de primul paragraf, trece la al
doilea şi apoi la următorul".
__________
20
Nu probleme trupeşti, ci psihice, emoţionale, sufleteşti.
K.I: Personal, mă pasionează studiul lucrărilor
acestui mare Părinte al Bisericii, care, după cuvintele
celebrului poet al Bizanţului, Gheorghe Pisidis, era „cel
mai mistic".
Pr.D.G: Părintele Porfirie m-a sfătuit să studiez
foarte mult opera Sfântului Grigorie de Nyssa.
K.I: Cuvintele dumneavoastră m-au umplut de en-
tuziasm, Părinte Daniil.
Pr.D.G: Impresionant era mai ales faptul că Părintele
Porfirie admira şi se folosea de invenţiile tehnicii. Era
uimit de faptul că Dumnezeu dăruise omului putinţa de a
face astfel de descoperiri şi îi sfătuia pe fiii săi du -
hovniceşti să se folosească de această tehnologie.
Ar trebui să admitem - întreba el - că Dumnezeu îl
ajută pe om să facă atâtea descoperiri, ca apoi să se
folosească diavolul şi noi creştinii nu?
K.I: Asta e adevărat.
Pr.D.G: A utilizat foarte mult telefonul. Vorbea cu
fiii săi duhovniceşti sau cu alte persoane douăzeci şi patru
de ore din douăzeci şi patru. Nu numai în Grecia, ci şi în
străinătate, pe toate meridianele. Ajuta un număr
impresionant de oameni prin intermediul telefonului.
K.I: Telefonul, în mâinile Părintelui Porfirie era cu
adevărat un dar pentru toţi aceia care aveau nevoie de el.
Pr. D.G: îndrăgea postul de radio al Bisericii. Spunea
că prin aceasta se împlineau dorinţa şi profeţia Sfântului
Ioan Gură de Aur: „Mă voi sui la înălţime pentru a vorbi
despre Hristos şi toată lumea mă va auzi".
K.I: Adevărul va fi strigat de pe acoperişuri.
Pr.D.G: Părintele Porfirie era un om foarte harnic.
Iubea truda şi se pronunţa întotdeauna împotriva lenei.
Spunea în felul său cunoscut: „Nici măcar nu -şi poate
ridica picioarele de pe pământ şi vine la mine pentru sfat
despre cum să fie ridicat la înălţimile vieţii duhovniceşti".
Accentua întotdeauna că atunci când ne rugăm trebuie să ne
rugăm şi cu trupul nostru, făcând metanii.
Studiind atât Vechiul cât şi Noul Testament vedem că
de fiecare dată când Domnul chema un profet sau un
apostol, ei se aflau întotdeauna la muncă. Unul a fost
chemat în timp ce păştea oile, altul în timp ce ara, altul în
timp ce treiera, iar altul pe când repara năvodul etc.
44
Scurt imn al sărbătorii ori al sfântului zilei, cântat înainte de încheiere.
Voia ca oamenii să aibă o ocupaţie, să folosească î n
permanenţă toate membrele trupului lor, să nu fie leneşi. Nu
accepta în nici un fel indolenţa şi lenevia.
K.I: Ne-ar face plăcere, Părinte Daniil, să ne vorbiţi
despre Stareţ ca preot.
Pr.D.G: îi plăcea munca sa de la Policlinică. îi încuraja
pe cei bolnavi. Asculta mărturisirile lor. îi împărtăşea. Le
slujea ca un înger păzitor şi mângâietor.
Viaţa liturgică de la Biserica Sfântul Gherasim s -a
dezvoltat şi ea în chip minunat. Biserica avea un cor, iar
vocea preotului trebuia să corespundă cu cântarea c orului şi
să evite să fie în discordanţă din punct de vedere muzical. De
aceea s-a dus la o şcoală de muzică unde a făcut un progres
însemnat. A mai participat şi la alt curs. A învăţat de
asemenea să cânte la pian. Totuşi, ca instrument muzical, a
îndrăgit mai mult orga.
Mai târziu, locul corului a fost luat în biserică de un
cântăreţ oficial, Spiridon Peristeris, care urma să devină
cântăreţul principal în Atena, ca Prim-Melod 1 la Biserica
Mitropoliei. Armonizarea lor era excelentă.
21
Protopsalt.
Dacă cineva de la strană făcea întâmplător vreo greşea lă, sau
spunea ceva neadecvat, Părintele nu făcea vreo observaţie şi
nu strica atmosfera Sfintei Liturghii. Odată, când un preot
care venise în vizită i-a luat locul, s-a creat o mare confuzie.
A început să spună cântăreţilor: „Nu acel apolitikon 22 ,
celălalt. Caută-1 pe celălalt". Ei l-au căutat dar nu l-au găsit.
Ce mai tulburare! Prin a-ceastă întâmplare neplăcută
cântăreţul şi ajutoarele sale au înţeles şi apreciat
buna-cuviinţă şi tactul Părintelui Porfirie.
Fraţii Alivizatos erau profesori universitari. Erau mulţi
universitari în cercul lor. Cu toţii mergeau la Biserica
Sfântului Gherasim. Profesorii de la Institutul Teol ogic
veneau de asemenea acolo, ca şi acel mare specialist în
probleme religioase, Leonidas Filippides, care -1 respecta
foarte mult pe Stareţ.
întreaga Universitate se aduna în Biserica Sfântu lui
Gherasim. Liturghia era cu adevărat înălţătoare. Pă rintele
rostea Evanghelia citind-o cu mare putere şi cu un har
deosebit. într-adevăr, în timpul Săptămânii Mari, de Slujba
Patimilor, citirea celor douăsprezece Evan ghelii avea ceva
extraordinar, de o neasemuită frumuseţe.
Părintele Porfirie, cu harul pe care îl avea, II vedea pe
Hristos şi se cutremura. Plin de emoţie, vocea sa se întrerupea
adesea şi îi era greu să mai continue citirea. Odată n-a mai
putut suporta emoţia şi a încetat să mai citească. Apoi şi -a
şters faţa, care era scăldată în lacrimi, şi -a cerut iertare de la
113
cei de faţă şi cu mare efort a continuat. Este inutil să mai
spunem câte emoţii îi însufleţeau pe creştinii prezenţi. Era
ca şi cum se aflau ei înşişi în Ghetsimani, la Pretoriu, pe
Golgota, luând parte la suferinţa dumnezeiască şi având
răsuflarea întretăiată. Odată a avut cu el un preot la Slujba
Patimilor. Era un fiu duhovnicesc de-al său şi Părintele i-a
spus să se pregătească să-i ţină locul în cazul în care ar fi
fost silit să nu mai poată citi Evanghelia.
Când a venit momentul să citească „Omilia
cate-hetică" a Sfântului Ioan Gură de Aur, în timpul
Liturghiei Pascale, cei prezenţi au fost cuprinşi de o emoţie
puternică şi de un entuziasm cucernic.
Părintele a rostit textul din memorie, încet, solemn şi
nemaipomenit de frumos. îndrăgea toate predicile
Sfântului Ioan Gură de Aur, dar îi plăcea în mod deosebit
aceasta. O spunea rar, liniştit, elegant, fără să ţină în mână
vreo carte, ci numai lumânarea pascală. Momentul cel mai
înălţător a fost când el a zis: „Amă -râtu-s-a iadul când s-a
întâlnit cu Tine. Amărâtu-s-a că a fost nimicit", şi oamenii
repetau: „Amărâtu-s-a". Emoţii duhovniceşti
nemaipomenite.
Iubea cu ardoare toate rugăciunile Bisericii şi orice
lectură dintr-un text sacru. Acestea trebuiau rostite într-un
mod adecvat. De-a lungul întregii sale vieţi a ajutat un mare
număr de preoţi, monahi, cântăreţi şi citeţi să cânte şi să
citească cât mai bine posibil, într-un fel vrednic de
Dumnezeu.
K.I.: Părinte Daniil, se poate vorbi ore întregi, fără
întrerupere, despre Părintele Porfirie. Din păcate, un
program de radio are, după cum ştiţi, un timp limitat. Din
marele număr de povestiri şi exemple pe care nu aţi

45 113
reuşit să ni le spuneţi, pe care aţi vrea s-o menţionaţi în întotdeauna cu smerenie, fără egoism şi având dragoste
încheiere? pentru Hristos".
Pr.D.G.: La sfârşitul vieţii sale, m-a rugat să-i aduc K.I.: Vă mulţumim foarte mult, Părinte Daniil, pentru
Sfânta împărtăşanie după Sfânta Liturghie. în timpul în toată mana cerească pe care aţi avut bunătatea să o împărţiţi
care se pregătea să primească darurile dumnezeieşti, o cu noi.
atmosferă cerească domina totul. în acest fel se arătau
dragostea şi dorul său după Prea Curatele Taine. Mi-a
vorbit cândva despre mirosul plăcut al Sfintei împărtă şanii
şi am înţeles atunci că simţise cu adevărat această
mireasmă.
întotdeauna îi îndemna pe creştini să participe activ la
Tainele Bisericii.
Spunea că prin intermediul Tainei Spovedaniei tot cel
care a căzut se poate ridica din nou. Ne -a istorisit o
povestire emoţionantă despre un monah care plecase la
Sfântul Munte în tinereţe. Primise atâtea daruri încât simţea
că trăia în Rai. într-o zi a fost neascultător faţă de Bătrânul
său şi toată acea stare de har 1-a părăsit.
Când Bătrânul s-a întors i-a ascultat mărturisirea şi
i-a citit rugăciunea de dezlegare. Harul pe care îl pierduse
s-a reîntors numaidecât la el. Părintele Porfirie punea
accent pe faptul că atunci când suntem în Bise rică, când
participăm la Tainele Bisericii, ne aflăm în Rai. De
asemenea, cu cât luăm mai mult parte la Taine, cu atât trăim
mai mult viaţa veşnică. De aceea el ne aducea aminte de
cuvântul Domnului: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică".
K.I.: Ce spunea despre fraţii noştri adormiţi care
acum se găsesc în Biserica Triumfătoare?
Pr.D.G.: Spunea că noi toţi suntem una şi ar trebui să
ne rugăm pentru cei vii la fel de mult ca şi pentru cei morţi.
Insista asupra faptului că n-ar trebui să spunem:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-1 pe unul sau pe altul"
sau „miluieşte-ne pe noi", ci ar trebuie să spunem:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă".
Aşa cum spunea, de vreme ce Biserica lui Hristos este
un trup, în acel „miluieşte-mă" sunt cuprinşi toţi viii şi
morţii. Şi dacă rugăciunea nu-i cuprinde pe toţi oamenii,
atunci nu este ecleziastică.
Ne spunea că ori de câte ori se ducea la Sfintele
Locuri, la Muntele Sinai, la Peştera Apocalipsei, pe Insula
Patmos sau la Ierusalim trăia experienţe de viaţă de
nedescris. întotdeauna punea accentul pe sfinţenia
locurilor, pe faptul că locurile pot sfinţi, că ele sunt pline de
harul lui Dumnezeu. în felul său caracteristic ne spunea că
atunci când se nevoia într-un loc oarecare pentru a dobândi
o anumită stare duhovnicească prin rugăciune, avea nevoie
de un sfert până la o jumătate de oră de nevoinţă. Dar când
se ruga într-un loc plin de sfinţenie, atunci lucrurile se
schimbau. „Intru de pildă într-o peşteră sfântă - spunea
Părintele - ca cea a Sfântului Nifon sau a Sfântului Nil din
Sfântul Munte, sau în Peştera Apocalipsei şi nici măcar nu
încep să mă rog că imediat acel loc sfinţit mă înalţă".
Spunea iarăşi şi iarăşi că „Dumnezeu este totul" şi
scotea în evidenţă faptul că nimic nu se împlineşte fără
rugăciune către Dumnezeu. „Rugăciunea - spunea el -este
maica tuturor bunătăţilor, cu condiţia să fie făcută

46 121
 Pr.D.G.: Să dea Domnul să ne învrednicim de
binecuvântarea Părintelui Porfirie şi să-I mulţumim Lui,
Care a făcut un asemenea dar secolului XX.
Arhimandritul Ioannikios Kotsonis
Teolog, scriitor

K.I: Darurile pe care Sfântul Duh le-a făcut Părintelui

Porfirie şi prin el elenismului contemporan şi Ortodoxiei de
pretutindeni sunt nenumărate. Şi dumneavoastră, părinte
Ioannikios, monah fiind la Muntele Athos, vă aflaţi printre
cei care au avut privilegiul de a-1 cunoaşte pe Părintele
Porfirie.
Pr.I: Părintele Porfirie a fost un Stareţ ortodox grec
care a trăit în zilele noastre. Era o personalitate ha-rismatică.
încă din tinereţe a primit darurile Sfântului Duh.
După cum el însuşi mi-a spus, cei doi factori care l-au
ajutat foarte mult în viaţa sa şi au făcut să vină asupra sa
harul divin, au fost mai întâi, pentru a folosi cuvintele sale,
„ascultarea plină de bucurie pe care am avut-o faţă de
Bătrânii mei".
K.I: Este o minunată caracterizare a ascultării:
„ascultare plină de bucurie".
Pr.I: Da, acestea mi le-a spus el însuşi şi mi-a explicat
mai departe: „De pildă, îmi spuneau ei: «Nichi-ta» (pentru că
acela era numele meu ca monah la Kavso-kalivia, Muntele
Athos), «dă o fugă pe chei şi adu acel sac de făină». Şi chiar
mai înainte ca Bătrânul meu să-şi fi terminat vorba, eu deja
începusem să alerg spre debarcader, pentru a aduce sacul şi,
având în minte ascultarea plină de bucurie, să mă întorc".

47
 Ascultarea sa plină de bucurie era primul factor.
Celălalt era neîncetata sa rugăciune a minţii: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă".
Practica rugăciunea minţii fără întrerupere.
îmbolnăvindu-se, a părăsit Sfântul Munte cu bine-
cuvântarea Bătrânilor săi şi şi-a urmat binecunoscutul drum
până la sfârşit, mergând pentru pace şi linişte la Milesi, în
Malakasa, unde a construit renumita mănăstire de maici.
Odată, când l-am vizitat acolo, mi-a spus: „Sunt uluit şi
surprins de ce toţi aceşti oameni vin la mine. Nu cred că le
spun ceva extraordinar, ci doar ce mă luminează Dumnezeu
în acel moment".
Sunt de ajuns numai aceste cuvinte pentru a arăta
marea smerenie a Părintelui Porfirie. Nu avea sentimen tul
că el era cineva. De aceea a scris în ultima sa scrisoare:
„Lumea, totuşi m-a văzut bine, şi toţi mă luau drept sfânt.
Oricum, eu mă simt ca cel mai păcătos om din lume".
Smerenia este, cum ştiţi, adevărata măsură după care
se cunoaşte un om sfânt.
K.I: Cu privire la darul deosebirii şi al
înainte-ve-derii, ce experienţă aţi dori să ne împărtăşiţi,
Părinte Ioannikios?
Pr.I: Vă voi relata una dintre cele pe care mi le
amintesc. Nu îl văzusem de mulţi ani. Plecasem în Ma -
cedonia 23 , unde Dumnezeu m-a învrednicit pe mine săracul
şi smeritul, să aşez temelia Sfintei Mănăstiri de maici 24 a
Sfântului Grigorie Palama, care a fost construi tă după
aceea.
Nordul Greciei. Ίερο
Ησυχαστήριο.
K.I: La Koufalia, Tesalonic, unde sunteţi părinte
duhovnic al chinoviei Sfântului Grigorie Palama.
Pr.I: Exact. M-am dus să iau binecuvântarea sa,
pentru a găsi pentru mintea mea tulburată puţină pace,
mângâiere şi nădejde pe care Părintele Porfirie le dădea
întotdeauna acelora care îl vizitau. El avea mai cu sea mă
marele dar al iubirii, care se arăta atunci când îi mângâia pe
toţi acei oameni. Părintele Porfirie era, putem spune, un
mângâietor.
K.I: Foarte bine aţi spus, „un mângâietor".
Pr.I: După ce am primit binecuvântarea sa şi dis -
cutam puţin, mi-a aruncat dintr-o dată o privire şi mi-a zis,
zâmbind: „Spune-mi, ce vei ridica în faţa mănăstirii pe care
o construieşti înainte ca noi să intrăm în ea?".
„Ce trebuie să pun acolo, Părinte?", l-am întrebat.
„Văd... văd...", a adăugat.
„Ce vezi, Părinte?".
„Văd o cruce mare".
într-adevăr, aşezasem o cruce mare de lemn în acel
loc. Am fost uluit de harul pe care îl avea. I-am luat mâna şi
i-am sărutat-o cu respect, dar şi cu bucurie pe de o parte
fiindcă mă aflam eu însumi alături de Părintele acesta plin
de har, iar pe de altă parte fiindcă în vremea noastră
48
Biserica dă naştere la oameni înzestraţi cu mult har şi cu
atât de multe daruri ale Duhului Sfânt.
Avea un asemenea dar prin care putea vedea în
depărtare, la distanţe de kilometri, locuri pe care nu le
văzuse niciodată şi despre care nu aflase vreodată ceva.
Putea să vadă lungimea, lăţimea şi adâncimea geografică şi
să descopere dacă existau sau nu izvoare subterane, în
acelaşi timp avea darul Duhului Sfânt de a pătrunde şi de a
dezvălui cu o extraordinară uşurinţă adâncimile sufletelor
oamenilor, şi de a descoperi tainele lor ascunse. Pentru noi
acest lucru era ceva supranatural, pentru el era ceva firesc,
ca şi cum ar fi văzut cu ochii trupului. Părintele Porfirie era
întreg un ochi al Duhului.
K.I: Ce cuvinte de folos ale Părintelui Porfirie vă
amintiţi mai bine?
Pr.I: Spunea că ar trebui să-L iubim pe Hristos cât de
mult putem. „Oricine îl iubeşte pe Hristos ocoleşte
păcatul", mai zicea. Punea foarte mult accentul pe im-
portanţa iubirii faţă de Dumnezeu. Şi chiar aşa, fiindcă,
după cum ştiţi, cineva poate vieţui cu grijă şi cu virtute,
pentru a nu ajunge în iad. Aceasta este prima categorie de
oameni. în categoria a doua intră oamenii care încearcă să
nu păcătuiască, pentru a-şi primi răsplata de la Dumnezeu,
intrând astfel în Rai. A treia şi cea mai înaltă categorie de
oameni, aşa cum învăţa Părintele Porfirie, este aceasta: ca o
persoană să trăiască în virtute din iubire pentru Dumnezeu,
fiindcă nu vrea să-L mâhnească pe Domnul, Care „ne-a
iubit mai întâi". Această dragoste creează o stare cerească
înlăuntrul sufletului şi este începutul Raiului. Părintele
Porfirie punea accentul şi pe faptul că fusese foarte mult
ajutat de studiu şi osârdie, acea linişte - după cuvântul
„Linişteşte-te şi cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeu" 25
- care se găseşte în mod obişnuit în imnografia Bisericii
noastre. A iubit foarte mult cântările Bisericii. îi plăcea de
asemenea să le citească, să le recite şi să le cânte.
Cântările religioase, comoara spirituală a Ortodoxiei,
tălmăcesc în cel mai bun mod posibil Sfânta Scriptură,
Tradiţia noastră Ortodoxă, texte patristice, dogme ale
Bisericii şi o întreagă Teologie.
Cred că Părintele Porfirie a avut înlăuntrul său şi a
exprimat o teologie mistică întâlnită cu precădere la
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Isaac Şirul.
K.I: Părinte Ioannikios, ne-aţi putea spune şi altceva,
ceva legat de atitudinea Părintelui Porfirie faţă de o
anumită problemă, dintre toate cele care-i preocupă pe
oameni?
Pr.I: Vă voi spune o anumită istorisire, care arată
măreţia sufletului Părintelui Porfirie.
Cu foarte, foarte mulţi ani în urmă, în ajunul
Teo-faniei 26 , el s-a dus după obicei să binecuvinteze casele
cu apă sfinţită. Cum intra din casă în casă, a intrat, fără
să-şi dea seama într-o casă cu o reputaţie proastă. în
momentul în care a început să cânte „Mântuieşte, Doamne,
poporul Tău..." şi să binecuvinteze, stăpâna casei i -a zis:
48
„Nu, nu, nu e drept ca ele să sărute crucea". Atunci,
Părintele Porfirie a replicat: „Nu ştiu dacă e drept ca ele sau
dumneavoastră să nu sărutaţi crucea".
Acele femei au sărutat crucea şi Părintele Porfirie a
stat cu ele puţin de vorbă. Le-a vorbit despre dragostea
pentru Dumnezeu, care era subiectul său preferat.
25
în traducerile româneşti obişnuite: „Opreşte-te şi cunoaşte..." [n.tr.].
numai cât de mult vă iubeşte Hristos. Faceţi un efort şi
iubiţi-L şi voi".
Părintele Porfirie ştia că dacă aceste femei ar fi ajuns
să-L cunoască pe Hristos şi să-L iubească, deoarece
cunoaşterea conduce la iubire, atunci ar fi abandonat
mizerabila profesiune pe care o practicau.
Următorul text ne-a fost transmis de părintele Ioannikios Kotsonis pentru
ediţia a doua. îi mulţumim.
îmi amintesc că ori de câte ori sfântul Stareţ vorbea
despre Schitul Kavsokalivia din Sfântul Munte, simţea în
felul său o senzaţie de bucurie, de alinare şi de plăcere
duhovnicească. Era subiectul pe care îl îndrăgea cel mai
mult. Aşezarea liniştită, părinţii nevoitori din zilele lui,
chiliile, peşterile sfinţilor, biserica mare, slujbele
dumnezeieşti, asceza, natura, amintirile nostal gice ale
adolescenţei sale (a intrat în cinul monahicesc la o vârstă
foarte fragedă). Toate acestea şi multe, multe altele, cu
neputinţă de a fi descrise, nici exprimate, ale vieţii ascunse
în Hristos şi ale urcuşului mistic, creează pentru Stareţ un
rai mai înainte de Rai. Şi pe drept cuvânt, tocmai de acolo
era sfinţenia lui care s-a revărsat peste tot, de acolo asceza
lui şi ascultarea, de acolo sfânta lui smerenie (aşa cum s -a
spus), de acolo rugăciunea minţii şi energia necreată, de
acolo discernământul său şi darurile, de acolo temelia
formării sale ulterioare.
Mi-a vorbit de multe ori despre o întâmplare uimi -
toare, cu totul ieşită din comun, care a avut loc pe când
Părintele era la Kavsokalivia, cu puţin timp înainte de a
părăsi pentru totdeauna Sfântul Munte. Odată, Părintele
ea, atunci nu vom intra nici în Rai". „Putem să ne unim, dacă
trăim o viaţă mistică...". „Harul divin se revarsă din belşug,
dar liniştit ca un «murmur», precum spune Vechiul
Testament". „Fiţi sfinţi...".
Am vorbit odată cu Părintele despre anumite difi-
cultăţi, anomalii şi disensiuni care apar în relaţiile din tre
maici, cauzate de patima invidiei. Părintele mi -a spus că
această patimă este una dintre cele mai mari; la femei este
atât de puternică încât numai cu multă greutate se poate
dezrădăcina. Iubirea trebuie să precumpănească astfel încât
marele rău, invidia, să poată dispărea. Toate acestea şi multe
alte istorisiri (pe care nu mi le amintesc, căci nu am avut
49
Văzând chipul de sfânt al Părintelui Porfirie, fe meile
s-au schimbat interior. Acest lucru s-a petrecut mai ales
când le-a spus: „Iubiţi pe Hristos, Care vă iubeşte şi veţi
vedea cât de fericite veţi fi. Dacă aţi şti
Sărbătoarea Teofaniei, care celebrează Botezul lui Hristos în Iordan, se
prăznuieşte pe 6 ianuarie [în calendarul creşti n-ortodox românesc, e cunoscută sub
numele de Bobotează - n. tr.].
Ioannikios, Stareţul şi fratele duhovnicesc al Părintelui
Porfirie, 1-a trimis să adune melci. Aceştia, folosiţi ca
mâncare de post de către asceţi, se găsesc de obicei pe
stâncile abrupte şi în râpe. Părintele Porfirie, pe atunci
tânăr monah, şi-a umplut raniţa cu melci pentru a-i face o
bucurie Stareţului său. în timp ce-i aduna, s-a căţărat pe un
povârniş de pietre greu accesibil şi periculos. Pe drumul de
întoarcere a traversat o trecătoare îngustă plină de pietre,
care începuseră să se rostogolească şi să-1 antreneze în
căderea lor.
A strigat: „Prea dulce Născătoare de Dumnezeu!" şi
ne-a spus: „Fără să-mi dau seama ce se întâmpla în acel
moment, într-o clipă, m-a luat în stăpânire o putere care
m-a dus pe o stâncă aflată de cealaltă parte a râpei. De aici,
când mi-am revenit, am urmat cărarea care mă ducea înapoi
la schit".
Din acea perioadă a căpătat o răceală
îmbolnăvin-du-se foarte tare. După aceea, cu
binecuvântarea Bătrânilor săi a plecat în satul său şi apoi la
Atena.
Când Părintele Porfirie vorbea despre om, Dum-
nezeu, lume, iubire, rugăciune şi despre întreaga creaţie, o
făcea după criterii teologice (absolvise... două clase ale
Şcolii Primare!). Avea cu adevărat darul teologhi-sirii 27
care se revarsă din Izvorul Viu al Sfântului Duh. Şi,
într-adevăr, darul teologiei mistice care înfloreşte din
filozofia vieţii trăită după pilda lui Hristos. El era un teolog
mistic fără educaţie lumească. Avea numai educaţia
dobândită din asceză, liniştire şi din efortul minţii. Spunea:
„Fie ca toţi să intrăm în Biserica nefăcută de mâini
omeneşti, fiindcă, dacă nu vom intra în
Al vorbirii despre Dumnezeu, al Teologiei [n. Ir.].
prevederea de a le fi scris) demonstrează viaţa şi viziunea
mistică atât de profund consfinţită de acel sfânt avvă.
49

Monahul Moise
de la Sfântul schit al Sfântului Pantelimon din Muntele
Athos, scriitor
K.I.:Părinte Moise, după cum ne putem convinge
citind cărţile dumneavoastră, problema suferinţei este
subiectul de care v-aţi ocupat foarte mult şi la care aţi
reflectat în mod serios. Părintele Porfirie, pe care îl cu -
noaşteţi, a fost un om care a suferit şi a iubit mult.
Mh.M: Vă mulţumesc pentru că mi-aţi oferit prilejul
de a vorbi despre un Stareţ care a fost cu a devărat un om al
suferinţei şi al iubirii. Vă mulţumesc, de ase menea, pentru
că aţi prezentat lucrurile în felul acesta, căci noi vorbim
uneori despre nişte întâmplări minunate din viaţa unor figuri
sfinte şi suntem fiecare impresionaţi sau ne umplem de
entuziasm sau chiar de exaltare. Uităm însă că, pentru a
ajunge acolo, ei au dus o luptă ascetică îndelungată, smerită
şi hotărâtă.
Această asceză nu este, bineînţeles, un scop în sine, ci
un mijloc de a-ţi atinge ţelul care e sfinţenia,
în-dumnezeirea, participarea omului la Dumnezeu prin
mijlocirea harului. Pentru ca această biată fiinţă să poa tă
ajunge ca fierul care, aruncat în foc, devine şi el foc.
După cum ne spun textele patristice, trebuie să verşi
sânge pentru a primi duh. Viaţa duhovnicească nu e o
discuţie frumoasă de salon, nu e o conversaţie filo zofică
despre Dumnezeu, purtată fără a-L fi simţit pe Dumnezeu.
Pentru ca noi să devenim liberi şi pentru a dobândi
binecuvântarea lui Dumnezeu, ca fii ai Săi în harul şi
bucuria Preaiubitului Său Fiu, e nevoie de o luptă
îndelungată şi hotărâtă, de ascultare în cadrul Bi sericii.
Părintele Porfirie a fost cu adevărat un om virtuos.
Trebuie să vorbim cu mare modestie şi cumpătare des pre
întâmplările care îi înfrumuseţează viaţa, fără exa gerare,
fără a le falsifica, ci cu un simţ al responsabilităţii şi al
sobrietăţii referindu-ne la lucrurile pe care le cunoaştem
bine.
Mai întâi, trebuie să ne dăm seama că sfinţii tră iesc în
secolul nostru, că ei sunt în preajma noastră, că sfinţenia ne
este accesibilă şi se poate ajunge la ea după o nevoinţă
ascetică ascunsă şi însoţită de smerenie.
Părintele Porfirie a atins un înalt nivel de virtute. A
ajuns astfel fiindcă şi-a păstrat o viaţă foarte curată, fiindcă
era foarte smerit şi foarte ascultător. A trăit alături de
bătrâni severi la Kavsokalivia în Sfântul Munte, când o
boală gravă 1-a despărţit de dragul său Munte şi 1-a dus
aproape de lume, pentru a deveni tămăduitor al oamenilor,
vindecând nu doar bolile duhovniceşti şi păcatul (căci era un
bun părinte duhovnic), ci şi rănile trupului.
50
Avea iubire multă, care s-a revărsat mai întâi din
dragostea pentru Dumnezeu. Dragostea creştină are în -
totdeauna două firi: nu-1 poţi iubi pe om, dacă nu-L iubeşti
pe Dumnezeu şi nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără să-1
iubeşti pe om.
Astfel, mai ales spre sfârşitul vieţii sale, Părintele
Porfirie era cu totul ataşat de oameni. Veneau la el cu zecile
şi sutele pentru a găsi mângâiere prin sfaturile şi darul
înainte-vederii pe care Dumnezeu îl dă celor curaţi şi
vrednici. Este un dar dumnezeiesc cu care El îi înzestrează
pe cei smeriţi şi pe cei care ştiu cum să -1 păstreze cu grijă.
Dumnezeu nu îngăduie ca acest dar să ajungă la cei
nevrednici, pentru că ar deveni o armă ucigătoare.
Cuviosul Părinte ne arată în modul cel mai hotărât că
sfinţenia există în secolul nostru. Dacă lumea duce lipsă de
sfinţi, atunci ea e lipsită de sens. Sfinţii menţin lumea şi
marea nevoie a lumii este sfinţenia. Suntem sprijiniţi de
sfinţenie, suntem sprijiniţi de sfinţi. Vă daţi seama ce
putere şi ce bogăţie este pentru Biserică şi pentru lume o
persoană sfântă ca cea a Părintelui Porfirie?
Am să vă spun ceva despre întâlnirile mele cu
Părintele Porfirie.
K.I.:Vom asculta cu plăcere orice veţi avea de spus în
legătură cu Părintele Porfirie. Sunt într-adevăr mişcat,
Părinte Moise, de ceea ce ne-aţi spus până acum despre
Cuviosul Porfirie.
Mh.M.: întâlnirile mele cu Părintele Porfirie mi -au
lăsat amintirile despre care am vorbit mai devreme.
Odată, când eram suferind, m-am dus să-1 vizitez şi
să primesc binecuvântarea sa. Mi-a spus exact de ce boală
sufeream, chiar dacă doctorii, timp de mai mulţi ani, îmi
puseseră cu greu un diagnostic. Când, întorcân-du-mă de Ia
doctori, l-am vizitat iarăşi, mi-a zis: „Fiul meu, darul nu
îmi aparţine, ci este al lui Dumnezeu. îţi v spun ceea ce
Dumnezeu îmi spune şi nu mintea mea, închipuirea, părerea
sau alte capacităţi ale mele". După aceea ne -a istorisit
următoarea întâmplare: „Cu multe zile în urmă m -a vizitat
un profesor universitar care s-a plâns de o anumită
problemă pe care o avea. I-am spus: «Profesore, din
pântecele mamei ai aceste probleme».
Profesorul a început să plângă. I-am spus: «Dumneata,
profesor universitar, să plângi?».
«Aveţi dreptate, Cuvioase, dar aceste cuvinte ale
dumneavoastră au un înţeles adânc pentru mine. Mama
mi-a spus că atunci când eram în pântecele ei, tatăl meu a
lovit-o în abdomen ca să mă avorteze»". Apoi, Părintele
Porfirie, a adăugat: „Eram eu, fiul meu, în pântece le mamei
acelui profesor? Dumnezeu m-a luminat să spun ceea ce am
spus".
Sunt atât de multe lucruri de spus despre Părintele
Porfirie, încât am putea să vorbim la nesfârşit, ore în tregi.
131
 Aş mai vrea să adaug că Părintele Porfirie era un om
smerit. Smerenia sa era atât de mare, încât, atunci când şi -a
prevăzut sfârşitul, s-a îndepărtat el însuşi de lume,
reîntorcându-se la schitul din Kavsokalivia, locul unde îşi
începuse nevoinţele duhovniceşti, pentru a nu fi slăvit pe
patul de moarte. Aceasta este încă o dovadă a bogăţiei inimii
sale, care i-a atras harul şi care i-a dăruit multe
binecuvântări.
Este nevoie de harul lui Hristos, dar şi de propria
noastră nevoinţă. Este nevoie să facem un pas şi atunci
Dumnezeu va face zece. Trebuie să muncim, dar nu tre buie
să ne încredem în lucrările noastre bune, precum zice şi
Sfântul Marcu Ascetul: „Omul nu se îndreptăţeşte prin
lucrările sale".
împreună-lucrarea este necesară; împreună-lucra-rea
omului cu Dumnezeu. E nevoie să ne facem cunos cută
dorinţa şi Dumnezeu ni Se va dărui pe deplin. Ne va da totul
din clipa în care îl vom urma cu bunăvoinţă şi credinţă.
K.I.\„Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele
către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu n o i" (Galateni
6, 10).
Patul în care Părintele Porfirie a trecut la Domnul pe 2 decembrie 1991, în
chilia Sfântului Gheorghe, la Sfântul Schit din Kavsokalivia, din Muntele
Athos, acolo unde a fost călugărit şi unde a revenit, pentru a-şi petrece
ultimele zile ale acestei vieţi
51
Monahul Nicodim Bilalis
De la Sfânta Mănăstire Pantocrator, rezident Ia Sfântul
Schit din Kapsalas, Muntele Athos, teolog, filolog
A
K.I.:Părinte Nicodim, după cum mi-a spus prietenul
nostru comun, domnul Panaghiotis Sotirhos, aveţi să ne
povestiţi o mulţime de întâmplări interesante legate de
Părintele Porfirie. Vă mulţumesc foarte mult pentru că
m-aţi primit, în ciuda faptului că nu ne întâlnisem niciodată
mai înainte. In orice caz, cunoaştem multe despre lucrarea
socială şi activitatea dumneavoastră depusă în beneficiul
familiilor numeroase.
Mh.N.: Vă mulţumesc, domnule Ioannidis, pentru că
m-aţi inclus printre cei care au fost martorii perso nalităţii
şi ai sfinţeniei Părintelui Porfirie. L-am întâlnit cu
douăzeci de ani în urmă, în 1972. Auzisem o mul ţime de
lucruri despre Părintele Porfirie, dar nu avusesem până
atunci ocazia să-1 întâlnesc.
într-o zi mă întorceam prin Kerasia, de la Sfânta
Mănăstire a Marii Lavre din Sfântul Munte, unde mă
dusesem ca să studiez la Sfântul Schit cel Nou, unde
locuiam pe atunci. Mergeai, în total, vreo patru ore, dacă nu
mai mult. Abia începuse să plouă şi eu eram deja ud leoarcă
din cauza tufelor şi copacilor din pădurea de lângă drum.
Când am sosit la prima chilie din Kerasia, am bătut la
uşă şi am cerut să-mi dea voie să mă încălzesc.
Mi s-au dat haine, m-am schimbat şi le-am pus pe ale mele
la uscat. Nu ştiam că, la acea dată, Părintele Porfirie se afla
acolo. Aşadar, am avut marea binecuvântare de a sta
împreună cu el vreo patru ore şi de a discuta nu meroase
subiecte. Din multele lucruri pe care le-am auzit, aş vrea să
vă istorisesc următoarea povestire pe care mi -a spus-o
Părintele, inspirat de subiectul aprins discutat în ziarele
timpului; era vorba despre îmbrăcăminte, şi anume rasa
clericului.
Era la scurt timp după ce primise pensia care i se
dădea ca preot. După cum ştiţi, a slujit în Paraclisul Sfântul
Gherasim, aflat în interiorul Policlinicii din Atena, în
apropiere de Omonia, pe strada Pireu. într -o zi trecea pe
lângă Biserica Sfântul Constantin şi a intrat să se roage. In
momentul în care a ieşit din biserică, doi tineri împreună cu
fetiţa lor s-au apropiat de el. L-au întrebat dacă îl pot
deranja pentru câteva minute. Părintele Porfirie le-a
explicat că nu este el preotul care slujea la acea biserică.
„N-are importanţă", i-au spus. „Vrem doar să vă punem o
întrebare. Nu vă vom răpi prea mult timp. Aceasta este
fetiţa noastră - i-a spus soţul -, şi soţia mea insistă să o
îmbrăcăm în pantaloni. Eu, însă, nu vreau, nu pot fi de
acord cu asta. Şi, astfel, am ajuns la o gravă neînţelegere.
131
Prin urmare, ne-am hotărât să mergem la un preot, oricare ar
fi el şi să-i spunem problema noastră. îi vom urma sfatul,
oricare ar fi el. Vom îndeplini întocmai ceea ce ne va
spune".
Părintele Porfirie le-a atras mai întâi atenţia că
problema nu este simplă. A continuat prin a le spune că
soluţia ei se găseşte atât în Sfânta Scriptură, cât şi în
Sfintele Canoane. De altfel, ea se poate rezolva de la sine,
dat fiind faptul că femeia nu are aceeaşi fire cu cea
a bărbatului; aceasta se deosebeşte de el atât trupeşte cât şi
sufleteşte. Această diferenţă este accentuată de
îmbrăcăminte, de vreme ce trupul bărbatului este alcătuit
într-un mod diferit de cel al femeii. El a citat din
Deuteronomul 28 , care interzice bărbaţilor să poarte hainele
femeilor şi acestora pe cele ale bărbaţilor. Apoi le -a povestit
următoarea întâmplare extraordinară, pe care v -o spun în
exclusivitate, ştiind că ea va fi publicată.
K.I.:Vă suntem recunoscători, părinte Nicodim.
Mh.N.: Când Părintele Porfirie slujea ca preot în
Policlinica din Atena, mulţi doctori de acolo observase ră că
fusese înzestrat de Dumnezeu cu mari daruri. Ei îl respectau
foarte mult şi, adesea, îi cereau să se roage în timpul
operaţiilor grele pe care le aveau de făcut sau îl chemau la
întrunirile doctorilor, când aceştia se aflau în faţa unui
diagnostic dificil.
într-o zi doctorii acelui spital l-au rugat pe Stareţ să-şi
spună părerea în legătură cu un caz neobişnuit cu care ei se
confruntau. O tânără femeie dăduse naştere unui copil cu o
înfăţişare monstruoasă, care avea pe o-braz o excrescenţă
neagră ca un fel de vânătă. Ei doreau să afle cum explic a el
naşterea acestui copil. Părintele a cerut s-o vadă pe tânăra
mamă. Din discuţia avută cu ea a descoperit că această
femeie se învecina în Omonia cu un tânăr care avea aceeaşi
înfăţişare monstruoasă ca şi a copilului ei. Tânăra se
28
Deuteronomul 22, 5: „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu
îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta urâciune este înaintea Domnului
Dumnezeului tău". Al 62 canon al celui de-al Vl-lea Sinod Ecumenic porunceşte: „Nici
bărbatul să nu poarte hainele femeii şi nici femeia pe cele ale bărbatului". Vezi co-
mentariul Sfântului Nicodim Aghioritul, în Pidalion - Cârma, publicat de „Astir" în
greceşte, 1990, pp. 275-276.
întâlnea adesea cu acesta şi bineînţeles că i se făcea milă de
el. Totuşi, când s-a căsătorit şi a devenit gravidă, vederea
acelui tânăr a început să-i apară ca un coşmar. De fiecare
dată când îl vedea, îşi zicea: „Cât de cumplit este pentru
mama lui să aibă un asemenea copil! Cum aş putea, oare,
îndura asta dacă aş fi în locul ei? Cum aş putea suporta?".
Chiar aceste gânduri de coşmar au afectat-o pe tânăra
femeie în perioada gravidităţii sale, aşa încât co pilul din
pântecele ei a crescut în acest fel. Aşa de mult încât, atu nci
când a dat naştere copilului avea aceeaşi figura monstruoasă
52
ca şi a tânărului aceluia. Aceasta a fost interpretarea
Părintelui Porfirie pe care au acceptat-o atât doctorii cât şi
mama copilului.
Să ne întoarcem, totuşi, la cei doi tineri care -1
abordaseră pe Stareţ, cerându-i sfatul în legătură cu fiica
lor, dacă trebuie sau nu să poarte pantaloni. Părin tele
Porfirie s-a referit la întâmplarea de mai înainte pentru a le
arăta că îmbrăcămintea bărbătească influenţează psihic
natura femeii într-o asemenea măsură încât aceasta va
începe să se comporte ca un bărbat, cumva împotriva
propriei firi. Fără îndoială că se întâmplă acelaşi lucru în
cazul în care bărbatul poartă veşminte femeieşti.
Bineînţeles, Părintele Porfirie a analizat problema lor
mult mai profund, luând în considerare toate consecinţele
psihologice şi pedagogice, cu scopul de a accentua faptul
că femeilor nu le este îngăduit să poarte haine bărbăteşti şi
nici bărbaţilor pe cele ale femeilor.
Tinerii au fost de acord cu cele spuse în înch eiere şi
au plecat foarte folosiţi din această întâlnire neaştep tată cu
Părintele.
K.I.:Părinte Nicodim, ceea ce ne-aţi povestit este
într-adevăr extraordinar.
Mh.N.: Vă voi relata acum despre o altă ocazie în
care l-am întâlnit pe Părintele Porfirie.
Ca teolog, sunt angajat într-un studiu cu privire la
măsurile anticoncepţionale. Ştim că scrierile sfinte ale
Bisericii noastre interzic cu stricteţe folosirea metodelor
anticoncepţionale. Doream să primesc sfatul Părintelui
Porfirie cu privire la diferitele aspecte ale acestei uriaşe
probleme, ştiind că „Societatea Pan-Elenă a prietenilor
familiilor cu mai mulţi copii" îşi are sediul aici. Sunt în
contact permanent cu familiile care au mulţi copii. Când mă
vedeau purtând rasa, mai înainte de a le explica faptul că nu
sunt preot şi nici duhovnic, îmi prezentau tot felul de
subiecte pe această temă, cum ar fi avortul, contracepţia şi,
în general, despre naştere şi metode anticoncepţionale.
Până şi scrisorile abordau aceste subiecte şi îmi cereau
sfatul.
Această întâlnire cu Părintele Porfirie a avut loc aici,
în Atena, în Thision, în casa verişoarei mele, care era o
ucenică a Sfinţiei sale. Cuviosul Porfirie venea aici
periodic pentru a spovedi un grup de tinere fete care trăiau
în feciorie şi doreau să devină călugăriţe. I-am cerut
verişoarei mele să-1 roage pe Părintele Porfirie să mă
primească acolo doar pentru puţin timp. Aveam câteva
nelămuriri şi doream să obţin sfatul său. Aşa că m-am dus
acasă la verişoara mea, şi acolo, pe lângă alte lucruri, i -am
cerut părerea despre cum să-mi întăresc argumentele
împotriva metodelor contraceptive şi despre cum vede el,
ca părinte duhovnicesc, acest subiect.
Nu vă voi prezenta acum toate detaliile discuţiei. Voi
menţiona doar că Părintele Porfirie a susţinut cu f ermitate
131
punctul de vedere pe care şi eu, de altfel, îl împăr tăşesc,
adică, măsurile anticoncepţionale nu sunt permi se atâta timp
cât există relaţii conjugale şi, prin urmare, folosirea
metodelor contraceptive este interzisă, etc.
în aceeaşi zi, după ce plecasem, o cunoştinţă de-a
verişoarei mele, un anume P., din Corint, un apropiat de -al
nostru la „Societatea Pan-Elenă a prietenilor familiilor cu
mai mulţi copii" a venit la ea acasă. După cum el însuşi ne -a
relatat, întâlnirea sa cu Părintele a avut l oc în următoarele
circumstanţe:
După ce îl văzusem pe Părintele Porfirie şi plecasem,
verişoara mea s-a dus să cumpere ceva de care avea nevoie.
Pe drum s-a întâlnit cu domnul P., pe care îl cunoştea şi a
cărui fiică locuia pe aceeaşi stradă cu ea. După c e au
schimbat câteva cuvinte, verişoara mea şi -a cerut scuze,
explicându-i că se grăbeşte din cauză că Părintele Porfirie se
află pe la ea. Când P. a auzit aceasta, s-a entuziasmat şi a
întrebat dacă poate să meargă şi el la ea acasă pentru puţin
timp ca să-1 vadă pe Stareţ şi să-i ceară binecuvântarea.
Aceasta s-a şi întâmplat.
Atunci, de îndată ce Părintele Porfirie 1-a văzut, fără
să-1 fi cunoscut dinainte şi fără ca verişoara mea să -i spună
ceva despre el, nici măcar numele său, Părintele a zis: „Bine
ai venit, P.". Cu alte cuvinte, 1-a întâmpinat rostindu-i
numele. Apoi a continuat: „Ascultă, dragul meu, uită acele
neînţelegeri pe care Ie ai cu episcopul tău, fiindcă acesta
le-a perceput într-un mod diferit. Trebuie să ai mare iubire
faţă de unul sau altul".
Avem aici o altă întâmplare tipică în care Părintele
Porfirie, fără să fi întâlnit dinainte o persoană, i -a ştiut, prin
descoperire de la Dumnezeu, nu numai nu mele, ci şi
problemele sale personale.
Este vorba despre o altă întâmplare la care am par-
ticipat eu însumi.
K.I.:Vă mulţumim, Părinte Nicodim.
Mh.N.: Un membru al Comitetului Executiv al
„Societăţii Pan-Elene a prietenilor familiilor cu mai mulţi
copii" mergea cu regularitate să se spovedească la Părintele
Porfirie. Una din fiicele sale, astăzi căsătorită, având şi
copii, fiind studentă, avea o mare frică de exa menele de la
Universitate. Tatăl său a dus-o la Kallisia, în Penteli, unde
Părintele Porfirie locuia mai înainte de a veni la Oropos.
Când fata a venit pentru prima dată la Părint ele, tatăl ei nu
pomenise nimic despre examenele sale. De îndată ce a intrat,
Părintele Porfirie i-a spus: „Bine ai venit. Ascultă, nu te
îngrijora pentru întârzierea pe care ai avut-o. Este din cauza
fricii pe care o ai de examene. Spune -mi, ce altceva te mai
preocupă?".
Acea fată avea într-adevăr o întârziere anormală a
ciclului ei lunar, care o îngrijora. Nu se gândise nici odată că
va vorbi despre aceasta cu Părintele Porfirie. Aşa că, de
îndată ce 1-a auzit aducând vorba despre acest lucru, fără ca
53
ea nici măcar să facă aluzie la el, a fost atât de impresionată
încât, atunci când şi-a încheiat spovedania, a alergat în
braţele tatălui ei şi a strigat de faţă cu toţi: „Este un sfânt.
Este un profet". Această întâmplare mi -a fost povestită de
tatăl fetei, care îmi era un colaborator apropiat.
Urmează acum o a treia întâmplare, pe care eu am
aflat-o de la un participant direct.
Un călugăr atonit, prieten şi vecin cu mine la
Kapsala, Stareţul Martinian, venise din Sfântul Munte la
Atena, special pentru a-1 întâlni pe Cuviosul Porfirie. Era
de loc din Kiparissia şi la începutul vieţii monahale trăise
în Mănăstirea Sfântului Sava, aşezare istorică din afara
Ierusalimului. Mai târziu a părăsit acele locuri pentru a
locui la Muntele Athos, în Sfânta Mănăstire Dochiaru şi,
după aceea, la Schitul Kapsala.
Când a sosit la Oropos, acolo unde trăia Părintele
Porfirie, era în revărsatul zorilor, aşa că, fără să bată la uşă
sau să facă altceva, s-a aşezat jos şi a aşteptat. La un
moment dat s-a deschis o fereastră şi una din femeile de
acolo 1-a întrebat: „Iertaţi-mă, dumneavoastră sunteţi
călugărul atonit?".
„Da, eu sunt", a răspuns el.
„Cuviosul tocmai a spus că urmează să sosiţi".
Monahul era uluit. Nu spusese nimănui nimic şi nu
văzuse pe nimeni de când sosise. S-a ridicat şi a mers la
Părintele Porfirie. Apoi, a avut loc următoarea conversaţie
între ei:
„Bine ai venit. De unde eşti?".
„De la Sfântul Munte, Cuvioase".
„Dar nu eşti monah la Mănăstirea Sfântul Sava?".
„Nu, sunt de la Muntele Athos".
„Dar nu te-ai călugărit la Sfântul Sava?".
„Ba da, Cuvioase".
Apoi, Părintele Porfirie i-a descoperit că în Mă-
năstirea Sfântului Sava era o peşteră (a descris cu exac titate
împrejurimile şi locul unde era aşezată), care con ţinea
rămăşiţele părinţilor acelei mănăstiri. Nu fuseseră
descoperite până atunci. I-a povestit despre anumite
întâmplări din viaţa sa, încât a rămas uluit, aflând cu
surprindere că Părintele Porfirie cunoaşte atât de multe
despre el, deşi ei nu se întâlniseră niciodată până atunci.
Am înregistrat pe caretă mărturia acelui monah, aşa
cum el însuşi mi-a relatat-o.
Domnule Ioannidis, mă limitez la a povesti numai
ceea ce ştiu din sursă sigură, aşa că putem fi siguri de
autenticitatea celor spuse.
K.I.:Acestea sunt cu exactitate evenimentele la care
noi am fost martori astfel că ele pot înfrunta orice critică,
iar noi, pe cât este posibil, suntem mai siguri de
originalitatea lor.
131
 Mh.N.: Următoarea întâmplare este legată de o rudă
de-a mea din Xirokampos, Eleia. V-o povestesc exact aşa
cum mi-a fost relatată de el.
K.I.:Vă suntem recunoscători, Părinte Nicodim,
pentru toate cele ce ne-aţi spus şi de-abia aşteptăm să auzim
cele ce urmează.
Mh.N.: Această rudă de-a mea îi devenise atât de
apropiat Părintelui, încât obişnuiau să vorbească ore întregi
în pădure. Mi-a istorisit două întâmplări pe care le consider
extraordinare, având în vedere descoperirile care s -au făcut.
Prima este următoarea:
Această rudă de-a mea voia să construiască o fermă
agricolă în satul său. El ceruse mai înainte sfatul Părintelui,
şi acesta a fost de acord cu el. Voia să facă nişte săpături pe
proprietatea sa, pentru a găsi apă şi s-a dus să ceară sfatul
Părintelui. Părintele Porfirie, care nu vizitase niciodată satul
său, a început să-i facă o descriere completă şi detaliată a
proprietăţii, indicându-i locul precis unde ar trebui să facă
săpăturile. I-a spus chiar adâncimea la care va găsi apă.
Când această rudă a angajat experţi geologi, aceştia venind
pe proprietatea sa au găsit apă chiar în locul arătat de
Părintele Porfirie.
Aceeaşi rudă mi-a relatat următoarea întâmplare:
Odată, în timp ce se plimba cu o motocicletă a avut un
accident. Lovindu-se de ceva a fost azvârlit la câţiva metri
depărtare de motocicleta sa. Cu toate acestea, a supravieţuit
ca prin minune, neavând nici o rană. Când s-a întors acasă
după accident, foarte târziu, în acea noapte, nici n -a pus bine
piciorul în casă că a şi sunat telefonul. Răspunzând, a auzit
vocea Părintelui Porfirie de la celălalt capăt al firului: „Ai
scăpat, ai scăpat. Mulţumeşte Domnului". Rudenia mea a
rămas fără replică.
K.I.:Câţi oameni au fost ajutaţi de Părintele Porfirie!
Ce mare binecuvântare este pentru zilele noastre.
Mh.N.: Ultima dată când l-am văzut pe Părintele
Porfirie era cam cu un an înainte de moartea sa. Trebuia să
fac o vizită la închisoarea militară din Avlona, care este cam
la o jumătate de oră depărtare de mănăstirea de maici pe care
Părintele Porfirie o construise la Oropos. Mă aflam în
maşina Societăţii împreună cu o colaboratoare de-a mea.
După ce am vizitat închisoarea i-am spus: „Pentru că tot
suntem în apropiere de Părintele Porfirie, de ce nu am merge
să luăm o binecuvântare?".
Aşa am şi făcut. Acolo am găsit în jur de douăzeci de
persoane care aşteptau cam de mult timp. Printre aceştia se
afla un anume teolog care era foarte cunoscut. Aproape
imediat cum am ajuns, am auzit: „Monahii şi clericii mai
întâi". S-a întâmplat ca eu să fiu singurul monah de acolo;
nu se aflau clerici, aşa că am intrat pri mul.
„Doar o binecuvântare, Cuvioase; rugaţi -vă pentru
noi".
54
Am primit binecuvântarea Părintelui şi i-am explicat
că suntem doar în trecere ş|că ne este de ajuns bine -
cuvântarea sa.
„Ia loc, ia loc", a spus. Mi-a luat mâna într-a sa. „Ce
mai faci?", a întrebat. „Mulţumesc Domnului; cu
binecuvântarea voastră, Cuvioase, sunt foarte bine". Apoi,
a început imediat să-mi zică: „Spune-le să nu se ferească să
aibă copii. Este un mare păcat să nu vrei să ai copii. Este un
lucru bun că eşti implicat în această lucrare. Mergi mai
departe şi spune-le că nu le este permis să fugă de naşterea
de prunci. Este un mare păcat". Acestea au fost ultimele
cuvinte pe care mi le-a spus. Mi le-a spus de la sine, fără ca
eu să-1 întreb sau să aduc vorba despre acest subiect.
Părintele Porfirie trebuie să fi fost foarte curat dacă
Dumnezeu i-a dat atâtea daruri minunate. Aşa cum spunea
Sfântul Vasile cel Mare, darul înainte-vederii străluceşte
doar în inimile curate şi desăvârşite.
Interviul de mai sus a fost înregistrat de domnul Klitos Ioannidis în
birourile Societăţii Pan-Elene a prietenilor familiilor cu mai mulţi copii (Strada
Academiei, nr. 78 - Atena GR 106 78), acolo unde au fost luate şi interviurile pentru
această carte cu domnul P. Sotirhos şi domnul N.N. Birourile au fost alese ca loc
potrivit unde să fie luate doar interviurile cu cei doi prieteni menţionaţi mai sus.
Apoi, pe neaşteptate, fără vreo înştiinţare sau pregătire prealabilă, Sfinţia sa a fost
rugat să-şi prezinte propria experienţă legată de Părintele Porfirie. A fost ceva ce nu
a putut refuza, chiar dacă ar fi preferat să fi pregătit totul dinainte. în timpul
publicării acestei cărţi, când l-am întrebat dacă doreşte să facă unele rectificări, el
s-a arătat mulţumit doar de schimbarea câtorva expresii. Pe de altă parte, textul
care urmează este o adăugire a sa, scrisă special pentru ediţia de faţă.
Părintele Porfirie Prooroc al
zilelor noastre
In partea a doua a „mărturiei" mele despre răpo satul
Stareţ Porfirie, trebuie să explic că în afară de cele de mai
sus, am adunat destul de puţine informaţii pentru a le
publica în revista noastră trimestrială Politekne Oikogeneia
(Am făcut o simplă notă, în ediţia nr. 53 şi 55, promiţând o
mai completă şi mai detaliată expunere în nr. 56, ediţia
decembrie 1992, la rubrica de decese). Aceasta pentru că
Părintele Porfirie a fost cu adevărat fiul unei mari familii,
în timp ce, ca părinte duhovnicesc a fost tatăl unei şi mai
numeroase familii ce avea mii de ucenici.
Bineînţeles, cercetarea şi strângerea materialului
informaţional despre familie şi creşterea copiilor, ca ş i
despre problemele naşterii şi ale avortului etc, sunt
destinate unei reviste „specializate" în problema fami liei şi
a dezvoltării acesteia. Totuşi, întrucât alte infor maţii
despre Părintele Porfirie au fost descoperite pe parcursul
cercetărilor noastre, neştiute şi diferite de cele ce fuseseră
deja publicate, le-am înregistrat pe toate cât mai fidel
posibil. Cea mai importantă parte a materialului rămas va fi
131
trimisă la Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă pentru a le un mare număr de întâmplări asemănătoare (revela ţii,
folosi în viitor. vindecări etc.) cu toate că prezentarea a doar câtorva
In acest moment, poate ar trebui să anticipăm
posibilele obiecţii venite din partea multora în legătură cu
exemple ar servi mai bine scopului nostru într-o carte
dedicată Părintelui Porfirie. într-adevăr, Dumnezeu îl Mărturia lui P.P.
înzestrase cu asemenea mari daruri, cele ale deosebirii,
înainte-vederii, profeţiei şi vindecării într-o asemenea începem cu mărturia lui P.P., fiindcă, după cum vom
măsură încât neacceptarea lor de către om nu p oate veni vedea îi pusese Părintelui Porfirie o întrebare pe care i -o
decât din ignoranţă şi necredinţă. Fenomenul „Părintele adresaseră şi alţii: aceea cu privire la darurile sale.
Porfirie, prooroc al zilelor noastre" era cunoscut pretu - Părintele era foarte conştient de acestea şi nu evita să
tindeni, chiar din timpul vieţii sale, de mii de persoane din răspundă întrebărilor de acest fel. Această întrebare, aşa
toate categoriile sociale, de la patriarhi, arhiepiscopi şi cum spune un binecunoscut proverb, nu era una per sonală.
profesori universitari până la cei mai simpli şi neinstruiţi EI dorea să afle răspunsul Părintelui Porfirie pentru a
oameni (dar cu adevărat credincioşi şi plini de râvnă). răspunde, la rândul său, cu claritate, la întrebările
Cele mai reprezentative mărturii în legătură cu prietenilor şi cunoscuţilor săi.
Părintele Porfirie sunt dovezi suficiente despre sfinţenia şi
darurile duhovniceşti cu care a fost înzestrat de către a. „Cuvioase, ce răspuns le ^laţi acelora care vă
Dumnezeu. Totuşi, aceasta n-ar trebui să înlăture căutarea întreabă despre darurile cu care aţi fost înzestrat de
şi strângerea tuturor acelor informaţii pe care le -ar putea da
mii de ucenici de-ai săi de pe tot cuprinsul Greciei şi din
toată lumea. Fiecare caz în care se face simţită preze nţa
energiei divine, mijlocită de o persoană plină de har, cum
era cea a Părintelui Porfirie, este un eveniment cu totul
personal. Va rămâne personal şi unic fără să ţină seama de
faptul că ar putea exista alte întâmplări identice sau
asemănătoare, de vreme ce avem cu toţii aceeaşi obârşie
divină: „Acum darurile sunt diferite, dar acelaşi Duh... şi
toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind
fiecăruia deosebi, după cum voieşte" (I Corinteni 12, 4 şi
11).
în egală măsură, şi poate chiar mai mult decât atât, am
dori să subliniem aici nevoia ca cercetarea şi strân gerea
materialului să se facă în scopul alcătuirii „învăţă turilor"
Părintelui Porfirie: anumite sfaturi, sugestii şi soluţii. De
obicei, în cercetări de acest fel, relatările în legătu ră cu
„descoperiri" şi minuni se pot întâlni în număr mare, de
vreme ce acestea sunt pline de senzaţie şi atrag curiozitatea
oamenilor. Din acest motiv, învăţăturile nu sunt scoase în
evidenţă sau sunt ţinute în tăcere, în ciuda faptului că
numărul lor este mai mare.
Prin urmare, ca rezultat al cercetărilor noastre
„speciale" şi al culegerii de informaţii despre Părintele
Porfirie, putem acum să adăugăm această completare la
„mărturia" anterioară, inclusă în prima jumătate a rela tării
mele. Şi aceasta fără vreo corectură sau observaţie critică
din partea mea, excepţie făcând locurile* unde era uneori
necesar, de vreme ce această carte conţine nenumărate idei
şi puncte de vedere, atât în introducere, cât şi în concluzie
şi, de asemenea, cuprinde în paginile sale vreo 50 de
mărturii personale sau colective.

55 131
 Ii
Dumnezeu şi care caută o explicaţie a acestui fapt? Fi indcă
unii ne întreabă şi aduc ca argument binecunoscutul
proverb care spune că: „după Hristos, nimeni nu mai este
prooroc".
In loc să-i dea un răspuns direct, Părintele Porfirie
1-a îndrumat pe interlocutor să cerceteze capitolul al
VH-lea al înţelepciunii lui Solomon 29 din Vechiul Tes-
tament la versetul 27, care spune următoarele despre harul
şi energia Sfântului Duh: „se răspândeşte prin vea curi în
sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui
Dumnezeu şi prooroci". De fapt, versetele 15-27, mai ales,
lămuresc acest subiect interesant al acţiunii Sfântului Duh
îndreptată asupra anumitor persoane pline de har. In
versete citim cele ce urmează:
„Iar mie să-mi dăruiască Dumnezeu să grăiesc
precum gândesc şi să cuget în chip vrednic despre da rurile
Sale, căci El este Povăţuitorul înţelepciunii şi îndreptătorul
înţelepţilor. Că în mâna Lui suntem şi noi şi cuvintele
noastre şi toată înţelepciunea şi ştiinţa lucrurilor. El mi -a
dat cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu
întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul
şi mijlocul vremurilor, întoarcerile anotimpurilor şi
prefacerile văzduhului, cursurile anilor şi rânduiala
stelelor, firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea
duhurilor şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale
plantelor şi însuşirile rădăcinilor. Toate cele ascunse şi
cele arătate le-am cunoscut, fiindcă înţelepciunea,
lucrătoarea tuturor, mi-a dat învăţătură.
într-adevăr, în ea se află un duh de înţelegere, sfânt,

în majoritatea traducerilor englezeşti, care nu sunt ortodoxe, ci protestante,

poate fi găsită în aşa-numitele „Scrieri apocrife".
fără pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager,
pătrunzător, neîntinat, preaînţelept, fără de patimă , iubitor
de bine, ascuţit, neoprit, binefăcător, iubitor de oameni,
neclintit, temeinic, netulburat, atotputernic, atotveghetor şi
răzbătând prin toate duhurile isteţe, curate şi oricât de
subţiri. Pentru că înţelepciunea este mai sprintenă decât
orice mişcare, ea pătrunde şi-şi face loc pretutindeni prin
curăţia ei. Ea este suflul puterii lui Dumnezeu, ea este
curata revărsare a Celui Atotputernic, astfel că nimic nu
poate s-o mânjească. Ea este strălucirea luminii celei
veşnice şi oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu şi
chipul bunătăţii Sale. Fiindcă este una, toate le poate şi
rămânând una cu sine însăşi, ea toate le înnoieşte şi
răspândindu-se prin veacuri în sufletele sfinte, ea
întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu şi prooroci".

b. P.P. a îndrumat-o, de asemenea, pe răposata A.G.

la Părintele Porfirie, iar aceasta s-a spovedit la Cuvioşia sa.
Prima oară când 1-a întâlnit, a rămas cu Părintele două ore,
iar când a plecat i-a sărutat nu numai mâna, ci, căzând în
genunchi, i-a sărutat şi picioarele.
Când A.G. suferea de cancer şi a voit să se opere ze,
Părintele Porfirie a sfătuit-o să nu accepte intervenţia
chirurgicală, iar ea nu a dat o atenţie deosebită în -
drumărilor sale. însă, în timpul operaţiei, aflându -se în
primejdie, soţul ei i-a telefonat de la Londra Părintelui
Porfirie. Se temea că ea nu va mai putea să se trezească
după operaţie. Părintele Porfirie 1-a asigurat că se va trezi
şi că nu va avea nimic de suferit de pe urma can

56 151
cerului. Dar a adăugat, „Va suferi de o altă boală". Mai
târziu, ea a murit din cauza unor probleme de ini mă.
c. într-o zi, un grup de «anarhişti» 30 pe motocicle-
te s-au dus la Oropos. Şi-au lăsat motocicletele în afara
mănăstirii, la o oarecare depărtare, într-un loc unde nu
puteau fi văzute. S-au apropiat de chilia Părintelui Por-
firie şi au intrat direct, fără să-şi mai aştepte rândul.
Unul dintre ei s-a întors către Cuvios şi i-a zis: „Spu-
ne-ne ceva, pappouli"3*. Părintele: „Ce ţi-aş putea
spune Dimitri? Că motocicleta ta are cutare marcă?".
Descoperirea numelui lui Dimitri şi a mărcii motocicle -
tei sale, a făcut ca el şi prietenii săi să creadă în Părin -
tele şi să înceapă să-i facă vizite, beneficiind de prezen-
ţa şi de sfaturile sale. De fapt, Părintele i -a spus lui P.P.
despre acei „anarhişti": „Acei băieţi sunt sufletele cele
mai curate şi mai inocente din câţi au trecut pe aici".
d. în sfârşit, prin intermediul lui P.P., am ajuns
să-1 întâlnim pe un prieten de-al său, un avocat din
Atena, care-1 cunoştea pe Părintele Porfirie şi care păs-
tra o legătură permanentă cu el de peste zece ani. Când
i-am cerut să ne ofere propria sa mărturie, a fost îndea -
juns de bun să ne-o prezinte sub forma unei scrisori
care este datată 4 noiembrie 1992. Aici el rezuma expe -
rienţa sa, după cum urmează: „în cei zece ani de când îl
cunosc am fost absolut convins de faptul că, orice aş fi
făcut sau chiar orice aş fi gândit, îi era cunoscut Părin -
30
Conform textului grecesc. în altă relatare, «hippy» [n. tr.].
31
Un termen care exprimă afecţiunea pentru un preot sau un bunic
[r|a7i7iO|aXri, în greceşte - n. tr.].
telui meu. Acum, după moartea sa, simt acelaşi lucru". El a
continuat: „La prima noastră întâlnire m-a ţinut la Sfinţia
sa vreo trei sferturi de oră, cu toate că ceilalţi vizitatori
primiseră doar binecuvântarea sa şi plecaseră. Mi-a pus tot
felul de întrebări în legătură cu activitatea şi cu viaţa mea
în general. De la acea întâlnire mi -au rămas în memorie
până astăzi trei lucruri. Mai întâi este sentimentul de bună
dispoziţie şi de bucurie nemărginită pe care l-am simţit din
momentul în care m-am aflat alături de el. Doar o singură
dată în viaţa mea mai simţisem această bucurie şi linişte
sufletească şi anume atunci când am fost în pelerinaj la
Sfântul Mormânt din Ierusalim. în al doilea rând, e faptul
că mi-a amintit evenimente din copilărie, pe care eu le
uitasem cu totul. In fine, când i-am sărutat mâna la plecare,
mi-a apucat ambele mâini şi mi le-a sărutat, spunând că se
bucură că m-a întâlnit şi că întâlnirea noastră se făcuse cu
voia lui Dumnezeu.
In întâlnirile şi lungile discuţii pe care le-am avut cu
Sfinţia sa, până în momentul când a murit, am simţit
57
întotdeauna înlăuntrul meu aceeaşi mare bucurie duhov -
nicească. De asemenea, eram pe deplin convins că avea har
dumnezeiesc, că putea să mă vadă şi că ştia să-mi dea tot
felul de sfaturi, oriunde în lume m-aş fi aflat. Din multele
dovezi care demonstrează acest lucru voi da doar un singur
exemplu:
L-am vizitat acum şapte ani, la sfârşitul lui ianu arie,
în chilia sa şi i-am zis: „Cuvioase, îmi pare rău că nu am
venit în vacanţă pentru a vă transmite sincerele mele urări.
Am fost la Londra rjentru un proces foarte important". S -a
gândit un moment şi, apoi, a spus: „Compania de asigurări
nu a plătit pentru vasul care s-a scufundat?". Acesta era, de
fapt, subiectul procesului de la Londra. Eu nu -i spusesem
dinainte nimic în legătură cu acest lucru.
In timpul unei alte întrevederi, m-a întrebat despre o
clientă de-a mea pe care i-o prezentasem cu ceva timp
înainte. „Ai găsit în cele din urmă seiful?". Am rămas uimit
şi l-am întrebat: „V-a vizitat ea sau v-a telefonat?". Mi-a
răspuns: „De ce? Trebuia să-mi fi spus ea ceva? Nu ştii,
iubite prieten, că te pot vedea când vreau, şi chiar dacă tu
eşti la capătul pământului, eu văd ce faci?".
Şi un ultim exemplu: Era în februarie sau martie,
1988, la orele 1,30 dimineaţa şi mă aflam acasă în bi roul
meu. Aveam în faţă o mulţime de hârtii împrăştiate.
Cercetam nişte documente legate de o problemă personală,
una importantă şi deosebit de gravă. Telefonul a sunat, iar
de la celălalt capăt al firului Părintele Porfirie mi -a zis:
„Iartă-mă că-ţi telefonez atât de târziu, dar observ că te
pierzi în tot felul de acte şi eşti foarte tulburat".
„Iubite Cuvioase", i-am răspuns, „vă mulţumesc
pentru telefon, dar cum pot să nu fiu supărat, când, pe lângă
problemele financiare, propria mea imagine se află în
pericol?".
Mi-a zis: „Linişteşte-te şi nu-ţi fie teamă, astfel îţi vei
ruina sănătatea, vei fi tulburat de tot felul de acte cu care ai
avut de-a face, dar, până la urmă, totul va fi bine".
De fapt, latura juridică a acestei întâmplări supă -
rătoare a luat sfârşit în februarie 1992, după ce am fost
achitat de toate acuzaţiile de natură juridică.
Am redactat această scrisoare la cererea unuia dintre
ucenicii săi, prietenul meu P.P., cu speranţa că
Părintele Porfirie mă va ierta pentru că nu i-am respectat
dorinţa sa de o viaţă, aceea că nu vom vorbi nicioda tă
despre Sfinţia sa".
Acum, în speranţa că nu-1 vom dezamăgi pe autorul
acestei scrisori, trebuie să adăugăm că Părintele Porfirie îi
vorbise şi despre consecinţele bolii sale şi ale operaţiei pe
care urma să o suporte.
Mărturia părintelui Gheorghe Hiotakis
153
 (despre vizita Părintelui Porfirie în Sfakia)
Părintele Porfirie a vizitat pentru prima dată Creta în
anul 1977, în timpul Postului Mare. A fost oaspetele unui
ucenic al său din Hania, răposatul părinte Elef -therios
Kapsomenos. Aici, în casa părintelui Eleftheri -os, 1-a
întâlnit pe un preot din Sfakia, părintele Gheor ghe
Hiotakis, care era tatăl unei familii numeroase de 12 copii.
Acesta a obţinut promisiunea Părintelui Porfirie de a vizita
Sfakia. Aici nu ne vom referi la prima sa vizită în Hania 32 ,
preoţi din Sfakia. Zilele în care ei l-au avut aproape au fost
unice şi revelatorii. Apoi, părintele Gheorghe a păs trat
legătura cu Părintele Porfirie, vizitându -1 şi telefo-nându-i
deseori. Vom menţiona, pe scurt, numai acele lucruri pe
care părintele Gheorghe ni le-a relatat despre acea
importantă vizită.
* **
Pe drumul de la Hania la Sfakia, în satul Imvros, pe
partea dreaptă, se află o biserică cu hramul Sfinţii împăraţi
Constantin şi Elena. La un moment dat, Părin tele Porfirie
s-a întors brusc spre stânga de parcă ar fi căutat ceva.
Atunci, părintele Gheorghe a crezut că Sfinţia sa căuta
biserica. „Cuvioase, este pe partea dreaptă". Atunci
Părintele i-a spus: „Hmm, cum se face atunci că eu o caut în
stânga?". Părintele Gheorghe, dându-şi seama despre ce
voia să spună Părintele Porfirie a explicat: „De fapt,
Cuvioase, înainte de a construi biserica pe partea din
dreapta a drumului, am căutat un loc în stânga, fiindcă, după
tradiţia vie a locului, aici, pe această parte, se afla o biserică
având acelaşi hram". Părintele o căuta în stânga fiindcă el
„vedea" prin Sfântul Duh, cu ajutorul ochilor săi sufleteşti
acea biserică, chiar dacă timpul ştersese orice urmă a
prezenţei sale.
***
In Sfakia, drumul care duce la ţărmul de sud al Cretei
străbate o zonă frumoasă numită Frankokastello. Această
zonă i-a atras atenţia Părintelui Porfirie în mod special
deoarece, după cum însuşi a descoperit, „acest loc era sacru,
căci aici locuiseră asceţii". Acest lucru le era necunoscut
preoţilor din Sfakia şi nimeni nu-i vorbise despre istoria
locului, pe care el o „vedea" cu mintea prin Duhul Sfânt. De
fapt, când preoţii din Sfakia au făcut unele cercetări în
această privinţă au aflat că, odinioară, se aflau acolo chiliile
unor asceţi. Părintele a sugerat, de asemenea, că locul era
potrivit pentru întemeierea „Centrului de Conferinţe al
Tinerilor" care ar fi fost folositor tuturor.
***
în aceeaşi zonă, dincolo de Frankokastello, în satul
Sfântului Nectarie, Părintele Porfirie a avut o altă
descoperire în legătură cu o aşezare aflată la o oarecare
58
ci la cea din Sfakia. Vizita, care a durat două săptămâni, s-a
făcut în cea mai mare discreţie. Aşadar, Părintele Porfirie a
mers singur de la aeroportul din Hania până la casa fratelui
părintelui Gheorghe Hiotakis, în oraşul Hania. Sfinţia sa a
avut o descoperire a locului unde avea să ajungă. A fost luat
de acolo de părintele Gheorghe şi condus în Sfakia, unde a
stat în casa acestuia din satul Nomikiada, iar în următoarele
11 zile, în chilia unei mănăstiri părăsite care se afla în
vecinătate. Acolo a avut contacte aproape exclusiv cu
32
Impresiile din această vizită pot fi găsite la pp. 227-241.
depărtare. Ei se opriseră la casa unei rude a părintelui
Gheorghe. în timp ce gazda pregătea o cafea, Părintele
Porfirie s-a întors brusc spre perete şi a început să numere
pe degetele mâinii drepte, zicând: „Sfântul Ioan, Sfântul
Gheorghe, Stăpânul Hristos, Sfântul Antonie, Fecioara
Măria, Sfântul Nicolae". Atunci, părintele Gheorghe 1-a
întrebat: „Cuvioase, ce număraţi pe perete?".
„Copilul meu", i-a răspuns Părintele, „număr bise-
ricile din celălalt sat". în direcţia în care se afla peretele se
găsea într-adevăr un alt sat, la cel puţin 40 km depărtare.
Părintele nu fusese niciodată acolo şi părintele Gheorghe
nu-i spusese niciodată ceva despre acel sat sau despre
bisericile sale, însă el le „văzuse" şi le numise cu exactitate.
Pe drumul spre parohia părintelui Gheorghe, în Hagia
Roumeli, Părintele Porfirie a arătat spre un ţărm aflat în
depărtare şi a spus: „Acolo curge un râu şi tot acolo se află
şi o biserică". Biserica şi râul erau într-adevăr în acel loc
dar ele nu puteau^fi văzute şi nimeni nu-i vorbise Părintelui
despre ele.
** *
A
In Biserica Sfintei Treimi, din Hagia Roumeli,
Părintele Porfirie a observat o icoană a Sfintei Treimi şi i-a
spus părintelui Gheorghe: „Ai grijă de această icoa nă,
pentru că, altfel, ea va fi furată. Nu mai există o alta
asemenea ei. Şi ştii ce o face atât de deosebită?". Pă rintele
Gheorghe nu ştia. Atunci, Părintele Porfirie 1-a lămurit:
„Vezi? Tatăl şi Fiul sunt reprezentaţi ca fiind de aceeaşi
vârstă!". După ce a plecat Părintele Porfirie, părintele
Gheorghe a convocat Consiliul Parohial şi a recomandat ca
acea sfântă icoană să fie păstrată într-un loc mai sigur.
Totuşi, preşedintele a obiectat, spunând: „Dacă muţi icoana
de la locul ei, atunci va trebui să pleci şi tu". Aşa că icoana
a rămas acolo unde era. Oricum, un an mai târziu, ea a fost
furată şi nu a mai fost găsită până în ziua de azi.
** *
Iarăşi, în Hagia Roumeli, pe când părintele Gheorghe
se întreţinea cu Părintele Porfirie, acesta din urmă 1 -a rugat
să se retragă pentru a-1 lăsa să se roage. Părintele Gheorghe
a plecat dar, fiind obosit, a adormit acolo, în locul unde
stătea să se odihnească. A fost trezit imediat de un zgomot
153
de paşi care venea de Ia un mare grup de turişti, „Cercetaşi
europeni" care treceau prin apropiere. Cum deja se trezise
I-a văzut pe Cuviosul stând pe plajă şi binecuvântându -i pe
tinerii ce treceau pe acolo. După ce ei au plecat, s -a întors
spre părintele Gheorghe, zicând: „Dacă ai şti ce copii buni
sunt, părinte Gheorghe! Dar ei sunt ca nişte „oi fără păstor".
***
In sfârşit, Părintele Porfirie „a explorat şi a vizi tat"
Hagia Roumeli din nou. De această dată de la Atena, în timp
ce vorbea cu oaspetele său, părintele Gheorghe, în casa din
Nea Ionia, unde ei s-au întâlnit. întâmpinaseră multe
obstacole în încercarea lor de a construi „Centrul de
Conferinţe al Tinerilor" în ţinutul Franko -kastello, aşa cum
îşi planificaseră. Prin urmare, părintele Gheorghe a sugerat
să caute un loc similar în Hagia Roumeli. „Unde, părinte
Gheorghe? La est sau la vest?". Părintele Gheorghe a
răspuns: „Spre est, Cuvioase?". „A, stai puţin", a continuat
Părintele, „văd acum locul acela. El este străbătut de
numeroase ape şi are două biserici. Are, de asemenea, un
cimitir şi o biserică pe vârful dealului". Acestea existau în
realitate chiar aşa cum le „văzuse" şi le descrisese Cuviosul.
Totuşi, după cum a mărturisit părintele Gheorghe, el le -a
„zărit" din Atena, fără ca măcar să le fi văzut sau vizitat
alături de părintele Gheorghe în timpul şederii în Sfakia.
***
într-o după-amiază, când Părintele Porfirie le vorbea
preoţilor din Sfakia, le-a zis: „Să ne oprim pentru un
moment fiindcă vreau să mă rog împreună cu sfinţii părinţi
aflaţi în Balcani, care-mi sunt prieteni". Altă dată, iarăşi
când vorbeau, el a strigat: „Oh, în această seară am uitat de
rugăciunea comună", înţelegând prin aceasta acea
rugăciune făcută împreună cu prietenii săi nevoitori aflaţi în
Balcani. Din cele spuse în acest sens de alţi ucenici de -ai săi
ştim că el se referea la părintele Iustin Popovici (din
Serbia), la Cuviosul Sofronie (din Rusia), de la Sfânta
Mănăstire a Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, Anglia, la
anumiţi bătrâni din Athos şi la ieromonahii şi asceţii din
Muntele Sinai.
In timp ce se plimba prin curtea Bisericii Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu ce se afla în satul Lou -tro,
părintele Gheorghe se minuna în sinea sa de felul în care
Părintele cugeta şi se ruga. Părintele Porfirie s-a întors
deodată înspre el şi i-a spus: „Rugăciunea mistică nu se
învaţă". Ii citise gândurile.
Mărturia lui Th.A.
Teolog
în 1982, Th.A. 1-a îndrumat pe un prieten de-al său la
Părintele Porfirie. Avea patruzeci de ani şi era „rătăcit",
tei întâmplări şi chiar a devenit activ în interiorul Bise ricii.
Mărturia lui I.D.
59
pentru a folosi expresia Părintelui Porfirie, căci intrase în
contact cu hinduismul şi diferiţi guru. Călătorise chiar în
India. Th.A. îl prezentase Părintelui doar ca pe un prieten
care era „rătăcit" din cauza hinduismului şi dorea ca acesta
să-1 ajute. Nu îi dezvăluise Părintelui identitatea sa sau
orice altceva legat de el dar, cu toate acestea, Părintele
Porfirie I-a chemat pe nume pe acest om „rătăcit" şi 1-a
întrebat despre soţia sa şi cei doi copii ai săi. Această
descoperire a Părintelui 1-a cutremurat într-adevăr. A făcut
o mărturisire curată şi s-a întors cu sinceritate la Ortodoxie.
Când a plecat de la Părintele Porfirie, i-a spus lui
Th.A.: „într-adevăr sunt căsătorit şi am doi copii, dar nu
ţi-am spus acest lucru niciodată. E adevărat că îi aban -
donasem şi Părintele ştia asta!".
***
Şi alţi oameni, majoritatea lor tineri, „rătăciţi" în
religiile orientale şi în alte culte au căutat mângâiere şi
ajutor la Părintele Porfirie. Ei înşişi au mărturisit că, după
sfatul şi binecuvântarea sa (făcută cu semnul crucii), se
vindecau nu doar de bolile sufleteşti, ci şi de cele trupeşti.
înainte ca mulţi dintre ei să se fi reîntors la psihiatri, unde
nu aflau vreun tratament sau vreo alinare, găseau în cele din
urmă toate acestea la Părintele Porfirie.
în 1989-1990, Th.A. a vizitat statele Virginia şi
Carolina de Nord din America, unde a susţinut diferite
conferinţe religioase. O grecoaică, care se pregătea să
viziteze Grecia, a venit în audienţă la el. Ea 1-a rugat să-i
recomande un părinte duhovnic. Th.A. i-a vorbit despre
Părintele Porfirie. Mai târziu, ea 1-a întâlnit şi s-a folosit
foarte mult.
Când doamna s-a întors în Statele Unite şi 1-a văzut
pe Th.A. i-a spus, bineînţeles, că îl întâlnise pe Părintele
Porfirie şi i-a mulţumit pentru că i-1 recomandase. Printre
alte lucruri ea a rămas foarte impresionată de faptul că
Părintele i-a descris casa din America, magazinul şi copiii
în cele mai mici detalii. De asemenea, i -a spus că unul
dintre copiii ei avea un semn distinctiv pe corp. Pe atunci ea
nu a considerat acest lucru ca fiind foarte important şi nu
i-a zis nimic Părintelui. Cu respect şi admiraţie, ea i-a făcut
cunoscut fiului ei, că din toate lucrurile pe care Părintele
Porfirie i le spusese şi i le descoperise, unul singur era
greşit; acela că fiul ei avea un semn pe corp. Fiul ei s-a
cutremurat şi a mărturisit că, într-adevăr, avea acel semn pe
corp. Nu îi spusese niciodată mamei sale despre aceasta;
fiindcă o dată cu vârsta nu îl mai văzuse dezbrăcat din
copilărie, timp în care i-a apărut acest semn, probabil o
aluniţă.
Până atunci, acest tânăr fusese indiferent faţă de
credinţă; după aceea a crescut în credinţă datorită aces -
Poliţist în rezervă
157
 în timpul verii lui 1989, I.D. I-a vizitat pe Părintele
Porfirie şi i-a cerut să se roage, în special, pentru o rudă
de-a sa care era bolnavă. Totuşi, Părintele i-a spus: „Nu se
va face bine", şi aşa s-a întâmplat. Atunci I.D. 1-a implorat
pe Cuvios, spunând: „Prea Cuvioase, spune un «kirie
eleison» [„Doamne miluieşte" n. tr.] că mare este Domnul".
Atunci Părintele 1-a binecuvântat cu mâna dreaptă: „Da,
copilul meu, mare este Dumnezeu!".
Peste un an I.D. 1-a vizitat pe Cuvios iarăşi şi şi-a
propus să-1 roage cu credinţă fierbinte şi cu smerenie, chiar
în genunchi. Când i-a venit rândul, s-a apropiat de Stareţ,
având acest plan în minte. I-a sărutat mâna dreaptă fără să-i
spună nimic. Chiar înainte de a se pregăti să îngenuncheze,
Părintele Porfirie i-a zis: „îngenunchează, îngenunchează.
Ce s-a întâmplat cu ruda (a. X?". „Prea Cuvioase, chiar de
aceea am venit". „Ei bine, se simte aşa şi aşa", i -a zis
Părintele şi apoi a început să descrie cu exactitate cazul.
Atunci I.D. 1-a întrebat: „Acum ce se întâmplă?".
„Roagă-te, roagă-te!", i-a răspuns Părintele.
Mărturia lui A.T.
Medic patolog din Xanthi
Mărturia lui A.T. ne-a fost trimisă printr-o scrisoare
datată în 28 iulie 1992. Citim următoarele:
„... Am aflat de Părintele Porfirie de la mireanul,
asistent universitar pe atunci, iar acum preotul şi profe sorul
de fizică la Universitatea din Tracia, părintele Gheorghe
Anagnostopoulos. Era în 1980, pe 4 octombrie, când l-am
vizitat pe Prea Cuviosul în smerita sa chilie de cărămidă din
Oropos. Vizita mea şi a soţiei mele a durat patruzeci şi cinci
de minute. Am fost impresionaţi de faptul că, înainte de a-i
vorbi despre anumite probleme de-ale noastre, el a făcut
referire la evenimente în care erau implicaţi diferiţi creştini
(necunoscuţi), în aceste întâmplări se regăseau probleme
identice cu cele ale noastre şi prin ele am găsit răspunsurile
şi soluţiile pe care le căutam.
Când eram pregătiţi să plecăm, Cuviosul, cu un
zâmbet vesel, de sfânt, grijuliu şi părintesc, a apuca t-o pe
soţia mea de mână chiar de locul în care o durea. Noi nu îi
mărturisisem acest lucru şi nici măcar nu ne gândisem s-o
facem, deoarece urma un tratament medical. Suferea de o
tenosinovită şi de aceea făcea injecţii cu cortizon şi lua
medicamente antiinflamatorii puternice. Când Părintele
Porfirie i-a luat mâna, ea a simţit o căldură prin tot corpul şi
începuse să-i vină greaţă. Această stare a dispărut imediat,
iar durerea a pierit dintr-o dată. Atunci soţia mea, mişcată
162
până la lacrimi, i-a spus: „Părinte, ştiaţi şi de lucrul
acesta?". Ea a aruncat, bineînţe-
Ies, din ziua aceea medicamentele şi nu s-a mai dus la
medicul ortoped.
Ii mulţumim Dumnezeului nostru Cel Prea Sfânt,
Care ne-a dăruit părinţi de Dumnezeu-purtători în zilele
noastre. îi mulţumim Părintelui Gheorghe care ni 1-a făcut
cunoscut pe Părintele Porfirie. îi mulţumim Părintelui
Porfirie care, cu dragostea sa părintească, ne -a făgăduit
când a părăsit această lume: „Mă voi ruga pentru voi şi
copiii voştri". Fie ca noi să ne învrednicim de
binecuvântarea sa.
Stavros Kalkandis
Colonel de aviaţie în disponibilitate
întrebare: Cum aţi ajuns să-1 cunoaşteţi pe Părintele
Porfirie?
Răspuns: II cunoscusem pe părintele Filotei Zer-vakos,
o importantă personalitate de o mare ţinută duhovnicească,
îmi vorbea despre Dumnezeu dar eu nu -1 puteam înţelege.
De parcă ar fi luat un copil de la şcoala primară şi l -ar fi dus
la liceu. Nu puteam pricepe lucrurile pe care atunci mi Ie
spunea dar, în ultimii ani, am început să înţeleg totul. Ch iar
şi atunci, când îmi spunea că „ieri Dumnezeu mi -a spus
cutare lucru", eu ziceam: „Ce-mi spune? Ce-mi spune?".
într-o zi a venit la mine după Sfânta Liturghie
(construisem un Paraclis în Palaeo Psichiko, la Fundaţia
Naţională pentru Reintegrarea Handicapaţilor) şi mi-a zis:
„Să mergem să ne luăm rămas bun de la părintele Atanasie
în Balla fiindcă în noaptea trecută Domnul mi -a spus că-1
va lua la El".
„Ce vrea să-mi spună de această dată?", mi-am zis.
„Bine, Cuvioase, voi veni", i-am răspuns.
Pe atunci eram paralizat de la gât în jos şi-mi fuseseră
daţi spre a mă îngriji doi oameni din cadrul armatei, un
60
şofer şi o infirmieră. Ei m-au pregătit, m-au luat şi m-au pus
în scaunul cu rotile şi dus am fost!
Pe parcursul întregii călătorii el s-a rugat neîncetat.
Urma să-1 vizităm pe Cuviosul Atanasie Hamakio-tis, o altă
mare personalitate. Când am sosit, l-am găsit plimbându-se
prin curte. „Oh, frate", a zis, „bine ai venit. Ii mulţumesc
Domnului Care te-a trimis pentru a mă putea spovedi".
Părintele Filotei i-a spus: „Ţi-am adus o veste de care te vei
bucura, o veste de sus, de la Dumnezeu. Pregăteşte-te,
fratele meu, fiindcă Domnul vine să te ia". Atunci am văzut
expresia de pe chipul părintelui Atanasie asemănătoare cu
cea a unui copil căruia îi fusese dăruită chiar atunci o
bicicletă nou-nouţă! Era atât de bucuros, când a zis: „Ce pot
face, frate, pentru a-I mulţumi Domnului pentru veştile
despre acest fericit eveniment pe care mi le -ai adus?".
M-am întrebat: „Ce fel de conversaţie este aceas ta?",
îmi ziceam: „Unde mă aflu, în cer sau pe pământ?", îmi aduc
aminte foarte bine şi foarte exact despre toate lucrurile,
fiindcă le trăiesc chiar în acest moment. îmi amintesc
limpede cum i-a spus: „Fii atent, Atanasie, la ultima clipă".
Eram, încă, în stadiul de începător în ale duhovniciei şi i-am
zis: „Hmm, Părinte Filotei! Ce mai poate să i se întâmple?
Este un om bătrân, ca să zic aşa". Sfinţia sa a replicat: „îi
vor veni în minte imagini ale preacurviei, i se vor sugera
gânduri rele şi multe alte asemenea lucruri. Atunci cei
dintâi, vor fi cei de pe urmă, iar cei de pe urmă, vor fi cei
dintâi". Părintele Atanasie i-a zis: „Mi-e frică de cel rău.
îmi este frica de el. Tremur de frică. Tremur, fratele meu,
tremur".
Acum am depăşit acele momente grele ale bolii dar,
când mă aflam aproape de moarte, mă gândeam, mă
străduiam să mă gândesc la Dumnezeu. Am încercat să mă
gândesc la o mulţime de lucruri, dar diavolul nu mă lăsa.
Mintea îmi rătăcea foarte departe de locul în care eu voiam
să o duc. Atunci mi-am amintit de cuvintele: „Fii atent la
satana, în ultimele clipe ale vieţii tale".
Să ne întoarcem acum la Părintele Porfirie. într -o zi
i-am spus Cuviosului părinte Filotei: „Acum, că pă răseşti
aceasta viaţă (avea 98 de ani), unde trebuie să mă duc să mă
spovedesc?" (L-am întâlnit în 1962. In 1970, când m-am
ridicat din scaunul de suferinţă, eram, făcând un calcul, de
48 de ani, iar acum am 70. Părintele Filotei a murit în 1980,
când eu aveam 60 de ani...).
A spus: „Ei bine, du-te la Părintele Porfirie". Pentru
că nu-1 cunoşteam pe Părintele Porfirie i-am zis: „Unde îl
pot găsi?": Sfinţia sa mi-a răspuns: „Du-te şi întreabă şi-1
vei găsi. Dacă aş şti unde este, ţi-aş spune". L-am întrebat:
„îl cunoaşteţi?". „Nu", a răspuns, „nu e nevoie să -1 cunosc
eu. îl cunoaşte Dumnezeu" (Părintele Porfirie nu-i făcuse,
până atunci, nici o vizită).
L-am întrebat pe un prieten de-al meu, care era
avocat, despre acest lucru, iar el mi -a zis: „Să mergem
împreună". Locuia pe atunci în Tourkovounia, lângă Bi -
162
serica Panagitsa şi acolo primea la spovedanie. Mi-a venit
şi mie rândul. Trebuie să fi fost în jur de ora 8 seara. Am
fost prezentat de prietenul meu, iar Părintele Porfi rie mi-a
zis deodată: „Ei! Ce pot să-ţi spun, Stavros, sunt cam
obosit. Trebuie să vorbim despre lucruri oarecum
diferenţiat. Ştii ce bucurie simt, când întâlnesc su flete
înrudite? Sunt foarte fericit. Du-te... îţi voi da telefon
atunci când voi putea". Am plecat, dar fără să fi fost prea
încântat, fiindcă aşteptasem cam de mult timp să -mi vină
rândul. N-ajunsesem bine acasă, când am şi auzit telefonul.
„Te-ai întors? îţi vorbeşte Părintele Porfirie. Am nevoie de
tine mâine, pentru că m-am gândit că trebuie să mergem
într-o misiune. Eşti pregătit să vii?".
„Bineînţeles", i-am spus. „Unde trebuie să ne în-
tâlnim?".
„Aici, Ia Biserică".
Ducându-mă să-1 iau de dimineaţă, mi-a zis:
„Condu-mă până la Corint", „în Corint?".
„Da, îţi voi povesti pe drum".
In timp ce mergeam, mi-a zis: „Mă duc să iau o
autorizaţie de construcţie de la un monah care se află într -o
mănăstire. Este profesor de literatură şi mi -a spus că el are
autorizaţia de care am nevoie".
A
„II cunoaşteţi?".
„Nu".
„Şi cum ne vom duce acolo?". „Asta te nelinişteşte pe tine?
De asta voi avea eu grijă".
„Dar eu sunt şoferul. Cum vom ajunge acolo?".
„Of, şi cu tine, dă-i bătaie şi îţi voi spune pe drum. Tu
doar condu maşina, iar eu voi întreţine conversaţia. Câţiva
ucenici au venit la mine şi mi-au spus că sunt omul potrivit
pentru cele ce credeau ei, dar eu mi -am zis în sinea mea că
nu este adevărat. Totuşi, fiindcă ei au insistat să
construiesc o mănăstire, le-am zis: „Bine, mă voi ocupa de
asta...".
..Minunat", i-am răspuns, „spuneţi-mi din timp, unde
să opresc, fiindcă merg cu viteză mare si nu voi putea opri,
dacă-mi veţi spune în ultima clipă".
„Nu-ţi fă griji. Vei opri la ultima staţie de benzină de
pe şoseaua ce merge spre Corint".
„Şi cum pot şti care este ultima staţie de benzină?".
„O voi găsi eu".
„Dar ştiţi unde este?".
„Nu. Asta vom afla pe drum...".
Era pentru prima dată când îl cunoşteam cu adevărat,
dar nu înţelegeam ce voia să spună... Eram uluit şi am zis:
„Acum ce-mi veţi mai spune? O ştiţi? Aţi fost acolo?".
„Nu".
„Ştiţi unde este?".
„Nu".
„Atunci cum veţi ajunge acolo?". „Ce-ţi pasă?", a
răspuns. „Uite, opreşte la staţia aceasta de benzină".
Neştiind bine ce va urma, mă gândeam că voia să facă
61
 plinul la maşină. Aşa că i-am zis: „Pappouli, nu este bine să
puneţi benzină de aici... Mai este o altă staţie de benzină
mai încolo".
„Ah! Nu eşti ascultător", mi-a zis. „Va trebui să te
întorci, dacă nu vei găsi o altă staţie de benzină". Aşa dar,
am mers mai departe numai pentru a ne da seama că nu mai
era nici o altă staţie de benzină pe tot drumul care ducea
spre istmul corintian. M-am întors şi am mers la staţia de
benzină. Părintele Porfirie i-a întrebat pe oamenii de acolo:
„Există pe aici vreo mănăstire în care vieţuieşte un
profesor de literatură? Ştiţi cumva unde locuieşte?".
„A murit...ieri", i-au spus.
„Dar mănăstirea unde este?".
„într-acolo, luaţi-o pe acel drum de ţară...".
Apoi, mi s-a adresat: „Grăbeşte-te".
Am urcat în maşină şi am pornit mai departe. In zece
minute am ajuns la intersecţia a trei drumuri. „Acum, pe
care dintre ele să o luăm?". A închis ochii şi mi -a răspuns:
„O vom lua spre stânga". Intrasem în Munţii Geraneia. Nu
mai era chip să mergi înainte dar nici să te întorci înapoi.
Drumul era îngrozitor! Cu adevărat îngrozitor! După o
jumătate de oră începusem să mă enervez şi am zis: „Dar,
Cuvioase, chiar acesta este drumul? Vom găsi mănăstirea?".
„Of, şi cu tine! O vom găsi. Uite! Nu-ţi fă griji. După
curba următoare, o vom vedea chiar în faţa noas tră".
„Deci, cunoaşteţi locul!".
„Ţi-am zis că nu am fost niciodată pe aici, de unde
să-1 ştiu?".
„Ei? Atunci cum se face că-mi spuneţi pe unde să
merg?".
„Of, asta e cu totul altceva. Vei afla pe parcurs".
Aşa că, am luat curba şi am văzut pe drum, în faţa
noastră mănăstirea.
Sora sa, o călugăriţă în vârstă, se afla acolo iar
Părintele Porfirie a întrebat-o: „Unde este cuviosul?".
„Acolo", a spus ea, arătând spre mormântul acestuia.
Părintele Porfirie a ieşit, s-a îndreptat spre mormânt şi a
rostit un Trisaghion pentru el. După-aceea i s-a adresat
maicii: „Nu ştii, unde păstrează autorizaţia de construc ţie a
mănăstirii?". „Nu are rost să vorbiţi cu mine despre acest
lucru, eu nu ştiu nimic. Ar trebui să mergeţi la notarul din
„Nu mă întreba acum. Vei înţelege asta mai târziu, vei
afla şi despre acest lucru...".
„Acum, ce doriţi? Ce va mai trebui să fac?", i-am
zis.
„Ştii ce aş dori? Mi-ar plăcea să mănânc ceva la un
restaurant de clasa I-a".
„Ce aţi vrea să mâncaţi?", l-am întrebat. „O roşie",
mi-a răspuns.
„O roşie într-un restaurant de clasa I-a! Cum vine
asta?".
Am condus de-a lungul coastei, dar, peste tot era
închis, restaurantele se deschideau numai seara... „Ce ar
162
Corint care a pregătit actele", a mai spus monahia şi, apoi,
a adăugat: „El studiase literatura dar şi teologia".
Părintele mi-a zis: „Să ne grăbim spre Corint...". Am
pornit, iar eu l-am întrebat:
„Unde vom găsi acum notarul? Eu nu cunosc
Corintul...".
„Vei intra pe strada principală", mi -a zis.
„N-o ştiu nici pe aceasta prea bine".
„îţi voi spune eu, pe unde să o iei. Mergi mai de parte
şi ia-o la stânga... Aceasta este şoseaua".
Am intrat pe magistrală. „Ce facem acum?", l -am
întrebat. „Mergi mai departe, încet, apropie-te de trotuar şi
eu îţi voi indica omul pe care o să-1 întrebi". Cum mergeam
aşa, încet, pe lângă trotuar, îmi zice: „Nu pe acela, nici pe al
doilea, nici pe al treilea, pe el, omul acela în pulover. îl
vezi? Pe el îl vom întreba".
Am oprit, am deschis uşa şi am zis:
„Domnule, domnule... vă rog să veniţi până aic i,
pentru a vă întreba ceva... Spuneţi -mi, este vreun notariat
prin apropiere?".
„Acolo, în acea clădire, sunt numai notari", mi -a zis.
Am oprit maşina în acel loc şi luându-1 pe Cuvios am intrat
în clădire:
„Acum aici sunt 20 de notari... De unde să înce -
pem?".
„Urmează-mă", mi-a spus. „Urmează-mă şi te voi
conduce eu". S-a îndreptat spre biroul unui notar public şi a
intrat. „Un părinte a venit aici şi şi-a luat actele. Sunteţi
amabil să-mi daţi o fotocopie a autorizaţiei de construcţie a
mănăstirii? El a murit, a trecut ieri la Domnul".
„Vă voi da, Cuvioase. A făcut o fotocopie. Lua-ţi-o".
Totul durase doar cinci minute.
„Ah, pappouli, sunteţi un om tare ciudat", i-am
zis.
„De ce?".
„Ei, haideţi, aţi ştiut locul şi aţi intrat...". „Ah! Pe deasupra
mai eşti şi bănuitor. Ţi-am spus, n-am mai fost niciodată
aici".
„Păi, atunci, cum de aţi ştiut să intraţi aici?".
trebui să facem? Unde să mergem pentru a găsi un
restaurant şi de ce vreţi să fie de clasa I? N-ar fi de ajuns să
găsim un mic restaurant, unde să putem mânca?". „Aş vrea
să văd oamenii care trec pe acolo", mi -a zis. „Vreau să-ţi
spun: îl vezi pe acesta? E aşa şi pe dincolo... îl vezi pe
celălalt? Este cutare şi cutare". Iar eu gândeam în sinea
mea: „Ce tot spune acolo?". Nu puteam înţelege fiindcă
nu-1 cunoşteam deloc, absolut deloc. I-am zis: „Vă voi
conduce la un restaurant de clasa I-a. Să vedem...".
Ne aflam în Megara. Am luat-o la dreapta, am coborât
spre Pachi şi am poposit într-un mic restaurant care se afla
în apropierea mării. Cuviosul a comandat o roşie, iar eu am
62
luat o caracatiţă. Mi-am amintit că era miercuri. După ce am
mâncat, mi-a zis:
„Vrei să-ţi spun, unde te-ai născut?".
„Cunoaşteţi locul?".
„II cunosc".
„Aţi fost acolo?".
„Nu".
„Atunci, cum de-mi puteţi spune?".
„Nu mă întreba despre astfel de lucruri".
„Bine", i-am zis, „spuneţi-mi".
A început să-mi povestească: „Ne aflăm într-o barcă,
în mijlocul mării şi privim spre ţărm. Văd o biserică mare în
centru. Este Catedrala. Nu-i un orăşel acolo? Un mic oraş de
provincie, oraşul tău. Pe partea dreaptă este construită
Biserica Sfântul Nectarie, la 25 de metri depărtare de ţărm,
nu-i aşa?".
„Ba da", am răspuns.
„Pe partea stângă, ia te uită, ce văd? Ia te uită, ia te
uită! Urme arheologice. Marea este plină. Ce este dincolo?
Pare a fi ceva scufundat, vreun oraş...".
„Este ceea ce este", am spus, deşi nu ştiam nimic
despre asta. Nu ştiam de şantierul arheologic (satul meu se
numeşte Neapolis sau Vatica, în Laconia, pe partea opusă
Kitherei). Cuviosul mi-a zis: „Aşadar, vom avea ce
mărturisi la întoarcere... Te vei opri sub un măslin şi vom
vorbi. Tu nu vei zice nimic. îţi voi spune eu totul despre
asta".
„De unde ştiţi ceea ce urmează să-mi spuneţi?".
„Ei, ai răbdare", mi-a răspuns.
Ne-am oprit sub un măslin şi şi-a pus epitrahilul. Mi-a
spus exact, de ce boală sufeream. Nimeni n-ar fi reuşit acest
lucru, nici măcar în America. Absolut ni meni. Mi-a zis:
„Aici simţi, acolo nu simţi, aici te doare, aici mâinile tale
sunt amorţite, acolo sunt paralizate, chiar aici, întoarce -te...
Ia te uită! Ia te uită! Ce văd la ceafă? Sânge, sânge... numai
sânge. Ce se întâmplă cu tine?". Mi-a spus că nu-mi
funcţionează normal circulaţia, după toate necazurile prin
care am trecut. Nimic nu era în regulă la gâtul meu. „Ai
probleme cu circulaţia; ceva nu e în regulă".
Am vorbit şi despre alte lucruri. Mi-a zis că era foarte
fericit de faptul că ne cunoscusem şi că acum ar putea să
continue (construcţia mănăstirii de maici). Căuta un loc
potrivit, unde s-o aşeze. „Ne vom opri, probabil, la
Oropos", a zis. Nu cumpărase încă nimic. S-a uitat la
autorizaţie şi mi-a spus: „Vom înainta...". Mi-a mai spus şi
multe altele şi apoi am plecat. M-am despărţit de el şi am
mers acasă.
Astfel, a început legătura noastră; înainte de a
construi acele clădiri (în 1981) a locuit într-o baracă, în
afara oraşului Oropos. Mergeam acolo şi stăteam de vorbă.
Se duceau acolo şi alţi oameni.
întrebare: Ce vă amintiţi despre Cuviosul?
63
Răspuns:Mi-aduc aminte de o zi însorită în care ne
aflam afară, când un arhimandrit a trecut pe acolo. S -au
salutat unul pe celălalt şi apoi, de îndată ce arhimandri tul
s-a aşezat pe scaun, Părintele a făcut semnul crucii
deasupra genunchiului său. „Cum de ştiţi despre asta,
Cuvioase?", a întrebat (din copilărie avea o laxitate a
articulaţiei genunchiului). Suferea de această boală din
copilărie (acum este stareţ în Cipru). „M-am dus în America
pentru a-mi lua doctoratul în teologie. Primisem o bursă
pentru a studia teologia mistică încă de pe vremea când
eram la Muntele Athos. Acesta este subiectul tezei mele de
doctorat. Teologia mistică spune că mintea are întâietate
asupra inimii. Spuneţi-mi, ce zice teologia pe care aţi
trăit-o?". „Nu", i-a zis, „nu sunt de acord. Inima este cea
care are întâietate". „Aţi putea să-mi explicaţi, pappouli, de
ce e inima mai presus de minte?". Sfinţia sa i-a răspuns:
„Mintea se trezeşte şi se gândeşte ce minciună să spună
pentru a-1 înşela pe client; dacă este vorba despre un om de
afaceri, se gândeşte ce ar trebui să facă aici, ce ar trebui să
spună acestei persoane, cum ar trebui să se poarte cu
cealaltă persoană, cum va face rost de mai mulţi bani.
Inima, însă, vede un copilaş şi îl alintă... Omul, care are
inimă, bagă mâna în buzunar şi dă câţiva bani unei persoane
infirme. Aleargă la un spital pentru a cerceta pe cineva, care
este bolnav... îi sare în ajutor de bună-voie sau îi dă bani.
Când vorbeşte inima, bagi mâna în buzunar. Când vorbeşte
mintea, mâna stă departe de buzunar. Prin ur mare, pentru
mine, inima are întâietate".
Părintele Porfirie i-a spus arhimandritului din Cipru,
că mintea nu manifestă interes pentru rugăciune, spre care
năzuieşte numai inima. Ele au scopuri diferite. Mintea se
complace în speculaţii, în timp ce inima încearcă să
comunice cu divinul. „Ce e de făcut, prin urmare?", 1 -a
întrebat arhimandritul. „Ştii că există po-sibilităţi să
comunici cu Dumnezeu? Când? In cazul unei suferinţe
extreme, trupească sau sufletească, mintea se predă, oprită
fiind de dorinţa inimii. Vorbind de inimă, nu ne referim la
inima de carne, ci la cea mai dinlăuntru, care este mult mai
tainică. Atunci, întrucât mintea este ţintuită, avem de -a face
cu o puternică tăgăduire de sine. Ce se întâmplă, aşadar?
Imediat ea devine pe loc strălucitoare, încărcată de lumină.
De aceea, Dumnezeu spune că bate la uşa mea, iar eu îi voi
deschide. Cere de la Mine orice vei vrea şi Eu îţi voi da.
Când? Atunci când glasurile noastre vor ajunge la El. Ştii
că până nu strigi pe stradă: «Hei! Ioan, Ioan...», acesta nu se
va întoarce spre tine. Dumnezeu trebuie să ne audă. Ne aude
oare Dumnezeu de fiecare dată când spunem că ne rugăm?
Aceasta este întrebarea. Nu, fiindcă de multe ori, când te
duci să te rogi, ai şi început să căşti. Mergi să te rogi şi îţi
aminteşti de ce ţi-a făcut unul sau altul, cum să te răzbuni,
ce vei face... E imposibil să spui că în acea noapte te-ai
rugat. De aceea, numai când o persoană suferă trupeşte şi
173
sufleteşte, numai atunci îi poate deschide uşa lui Hristos. Eu Părintele a adăugat: „Ei! Acestea sunt cuvintele pe care le
însumi am descoperit acest lucru în mijlocul propriei mele spun şi lor...".
suferinţe". „Iartă-mă, pappouli, n-am ştiut".
Când l-am întrebat pentru întâia oară pe Părintele ***
Filotei, dacă este posibil să comunici cu Dumnezeu, mi -a
zis: „Ce tot spui, fiule? Pe cât de greu pare, pe atât de uşor
este. E destul să vrei, să crezi, să te rogi, iar primul pas este
Spovedania şi Sfânta împărtăşanie. E chiar aşa de greu?".
I-am răspuns la rândul meu:
„Dacă voi face toate acestea, voi intra în legătură cu
Dumnezeu?".
„Da", mi-a răspuns.
Aşa că, pentru prima dată, am început să merg la
Spovedanie. Dumnezeu mi-a dăruit Stareţi de înaltă ţinută
duhovnicească, fiindcă omul nu poate face nimic de unul
singur, fără ajutorul unor astfel de oameni duhovniceşti,
cum sunt Părintele Porfirie şi Părintele Filotei. De aceea
întrebăm: unde să mergem pentru a găsi astfel de oameni
duhovniceşti? Alergăm în America pentru a căuta doctori
care să ne vindece trupurile, dar suntem nepăsători faţă de
propriile noastre suflete. Acum am rămas orfani şi nu ştim
ce se va întâmpla cu noi.
Ei bine, au tot vorbit şi au discutat destul de mult
timp... Arhimandritul era acum mai conştient de anumite
lucruri şi a plecat satisfăcut.
Altă dată, un anume doctor a venit la Părintele îm-
preună cu soţia sa care era gravidă. Cuviosul a făcut semnul
crucii deasupra pântecelui ei.
„Ce vezi, Cuvioase?", 1-a întrebat ea.
„Oh, scumpa mea copilă, cum ţi-aş putea spune ce
văd? Văd un semn pe chipul pruncului".
Ea s-a tulburat şi i-a zis:
„Spuneţi-mi, ce fel de semn este? Despre ce semn este
vorba?".
Cuviosul i-a răspuns:
„Aici, pe buza sa, se află o mică despicătură". Copilul
s-a născut într-adevăr cu o buză despicată.
într-o zi, un electrician repara ceva în camera Pă -
rintelui. La un moment dat, s-a întors spre Părintele şi i-a
zis: „Cuvioase, sunt uluit, atât de mulţi oameni s -au adunat
afară; ce aşteaptă ei de la sfinţia voastră?". Pa-ppouli i-a zis:
„Ei bine, îi spun fiecăruia câte un cuvânt şi apoi pleacă".
„Sunt chiar aşa de proşti, pentru a veni aici doar pentru a li
se spune un cuvânt?". Cuviosul a răspuns: „Vrei să -ţi spun
şi ţie unul din cuvintele mele?".
„Vă ascult, Cuvioase", i-a zis.
Atunci Părintele a început să-i spună totul despre
problemele familiei sale, până când electricianul i -a zis:
„Opriţi-vă, Cuvioase, opriţi-vă! De unde ştiţi toate aces-
tea?". Iar pappouli i-a răspuns: „Ei! Nu-ţi pot spune acum de
unde ştiu toate acestea. Continuă-ţi lucrul şi vom vorbi
despre asta altă dată". Electricianul era ui mit... Atunci

64 173
 i
Intre timp, pentru a putea ajunge la Părintele, trebuia
să fac 70 km dus-întors. Câteodată, veneam şi îl găseam
obosit.
„Vino altă dată, fiindcă sunt obosit", îmi spunea.
„Dar am făcut un drum lung", îi răspundeam.
„Nu contează". Ii sărutam mâna şi plecam. M -am dus
acolo de multe ori numai să-1 aud spunându-mi: „Sunt
obosit, nu acum, Stavros!". îi sărutam iarăşi mâna şi plecam.
Intr-o zi, în timp ce eram pe drum, mi-am zis în sinea
mea că, dacă nu mă primeşte nici de această dată, îi sărut
mâna de plecare şi voi încerca să mă schimb, să nu mai
păcătuiesc. Atunci nu va mai trebui să vin Ia Părintele, căci
îmi este foarte greu şi nu mă mai simt în stare şi de fiecare
dată mă duc acolo cu greutate. Am sosit şi mi-a zis:
„Oh, dragă, iarăşi mă găseşti aşa. Sunt foarte obosit".
„Bine, pappouli, lăsaţi...".
„Vreau să-ţi spun o poveste înainte de a pleca... O
doamnă a venit şi a aşteptat toată ziua. Era singura care mai
rămăsese, iar eu eram foarte obosit. I-am zis: „Oh, dragă
doamnă, iarăşi sunt obosit, ce pot să fac? O mulţi me de
oameni au sosit aici pe neaşteptate... şi ar trebui să mă
odihnesc pentru a putea să vorbesc". Iar ea mi -a zis: „Am
venit degeaba. Voi încerca să nu mai păcătuiesc niciodată...
şi atunci nu va mai trebui să vin".
Atunci eu i-am zis: „Faceţi aluzie la mine?".
„Cel puţin ai înţeles", mi-a răspuns râzând.
într-o zi m-am dus la el şi i-am zis: „Sunt bolnav,
Cuvioase, şi am să mă duc în America".
„Ce-o să faci în America? Ei nu vor fi în stare să Iacă
nimic pentru tine. Fleacuri!". Totuşi, m-am dus şi am avut
numai de îndurat. Se părea că, iarăşi, crescuse chistul pe
care-1 aveam pe măduva spinării. I-am telefonat şi am rugat
pe cineva de acolo să vorbească cu el pentru mine . I-am zis:
„Cuvioase, am cancer la gură, ce trebuie să fac?".
Mi-a răspuns: „Şi eu sufăr la fel, am aceeaşi boală.
Cum de-o avem amândoi?".
„Sfinţia voastră puteţi trece peste asta, dar eu ce -ar
trebui să fac? Să mergem împreună în America?".
„Nu - a spus Părintele - eu mă voi duce numai unde-mi
va spune Dumnezeu să mă duc".
„Ce-ar trebui să fac?".
„Ce te va lumina Dumnezeu. Eu nu-ţi pot spune
nimic", a mai adăugat Părintele.
De fapt, m-am dus în America, unde am fost operat.
Mi-au extirpat jumătate din limbă şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, m-am refăcut şi acum mă aflu aici. Pe Cuvios
l-am adus acasă la mine. A făcut semnul crucii peste mama
care era parţial paralizată. L-am dus şi pe la alte case... l-am
luat şi în alte scopuri, nu-mi amintesc acum. în orice caz, aş
vrea să închei spunând că nici chiar în acel moment nu am
înţeles cu adevărat că aveam de-a face cu un om al lui
Dumnezeu.
întrebare: Când v-aţi dat seama de acest lucru, dom-
nule Kalkandis?
Răspuns: Când a murit, mi-am zis în sinea mea: ce fel
de om am avut în faţa mea timp de optsprezece ani şi nu am
profitat de acest lucru pentru sufletul meu?! Ce pierdere!
Orice discutam, despre orice vorbeam, orice mi -ar fi spus,
păstram în mine. Acum, că ne-a părăsit,

65 179
am toate aceste cuvinte în faţa mea. îmi voi aminti în-
totdeauna de ele. Mă voi întoarce mereu Ia întâmplările pe
care le-am trăit împreună, fiindcă l-am cunoscut timp de
optsprezece ani. Fiindcă am văzut împreună minuni.
Dumnezeu m-a înconjurat de oameni de înaltă ţinută
duhovnicească, precum Părintele Amfilohie, Părin tele
Filotei, Părintele Atanasie şi Părintele Porfirie. De o mare
înălţime duhovnicească, de o mare sfinţenie. Din păcate,
acum suntem orfani şi nu ştim încotro ne vom îndrepta sau
unde vom sfârşi. Alergăm încoace şi încolo ca oile care
şi-au pierdut păstorul.
***
Am dus la Părintele o doamnă pentru Spovedanie.
Unul dintre sânii ei fusese extirpat, dar acum ea suferea
sufleteşte. Cum a intrat la Părintele, acesta şi -a luat vesta,
s-a învelit cu ea şi a pornit spre pădure. Doamna s -a întors
spre mine şi mi-a zis: „De ce pleacă? Unde se duce? De ce
mă părăseşte?". „Aşteptaţi aici, se va întoarce", i-am
răspuns. Părintele mi-a spus că plecase să se roage. Când
s-a întors mi-a spus: „Faţă de problemele sufleteşti ale
acelei femei, cancerul ei e nimic. Are probleme uriaşe. Este
foarte bolnavă sufleteşte. Vai! Nu este unul dintre acei
oameni pe care i-am putea ajuta". Ea nu s-a mai întors,
bineînţeles, şi a murit.
Altă dată pappouli mi-a zis: „Un autocar vine spre
mănăstire. Ce vom face cu ei? Unde ar trebui să -i cazăm pe
toţi?". Eu l-am întrebat: „Dar, unde vedeţi sfinţia voastră
Panaghiotis Sotirhos
Ziarist, scriitor
K.I.: Domnule Sotirhos, aţi avut marele noroc de a -1
cunoaşte pe Părintele Porfirie. Prin urmare v-am ruga să ne
vorbiţi despre personalitatea şi sfinţenia sa.
P.S.: întreaga Grecie a plâns moartea Părintelui
Porfirie, nu numai în spaţiul geografic grecesc, ci şi în cel
universal, pretutindeni în lume. Nu este doar păr erea mea
personală. Toţi fiii săi duhovniceşti au fost de acord cu
acest lucru. Părintele Porfirie este un sfânt de o mare ţinută
duhovnicească, un sfânt adevărat. Toţi cei care au avut
prilejul de a-1 cunoaşte bine au văzut sfinţenia sa în
liniştea, în cuvintele şi în faptele sale. Nu spun că Părintele
Porfirie e un sfânt fiindcă eu cred asta, ci pentru că simt
acest lucru. Nu pot să nu spun aşa ceva. Nu pot să o spun în
alt fel, fiindcă el avea într-adevăr toate trăsăturile unui
sfânt. Noi am fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu mărturiile
sfinţeniei Părintelui Porfirie, nu numai atunci când se afla
în viaţă, ci şi imediat după moartea sa.
Vă voi prezenta următoarea mărturie:
Se afla aici, în Atena, un om foarte educat, care era
ucenic de-al Părintelui Porfirie de mulţi ani. Ori de câte ori
66
autocarul?". Mi-a răspuns: „Ei bine, în curând îl vei vedea
şi tu". Autocarul a sosit într-adevăr la scurt timp după
aceea.
Era ca şi cum purtam un văl pe faţă, care nu dădea
voie ochilor sufletului meu să pătrundă mai adânc... Când
acesta îmi cădea, atunci vedeam clar toate întâmplările.
„Ochii lor erau deschişi...".
"Da. Atunci am înţeles ce am avut în faţa mea şi că nu
m-am folosit de acestea. L-am cunoscut pe Părintele Filotei
foarte bine, timp de 18 ani. L-am cunoscut, de asemenea, pe
Părintele Amfilohie de la Patmos... M -a învăţat multe
lucruri. Am cunoscut şi am fost înconjurat de personalităţi
duhovniceşti de mare ţinută... Uriaşi.
„în secolul nostru Dumnezeu a dăruit atât Biseri cii
noastre, cât şi Greciei, foarte mulţi oameni care erau tari cu
duhul".
„Cu siguranţă...".
„Foarte mulţi... Sfântul Nectarie, Filotei, Porfirie".
„Am putea spune că erau oameni curaţi. Copii
adevăraţi, cu totul inocenţi. Ei au comunicat într -adevăr cu
Dumnezeu".
avea vreo problemă mergea să-1 vadă pe Stareţ sau îi
telefona pur şi simplu. Când Părintele Porfirie a murit,
acest om era plecat pentru nişte afaceri, astfel încât nu a
aflat de moartea sa. Când s-a întors Ia Atena s-a izbit de o
problemă de familie şi, ca întotdeauna, a apelat la sfatul
Părintelui. A pus mâna pe telefon, a format numărul
Cuviosului şi 1-a auzit pe însuşi Părintele Porfirie
răspunzându-i de la celălalt capăt al firului. L-a salutat, i-a
cerut binecuvântarea şi apoi a început să-i spună despre
problema sa şi să-i ceară sfatul. Părintele Porfirie i-a spus
ce să facă şi ce nu. Ucenicul a fost mulţumit şi a adăugat:
„Voi veni să vă văd, Cuvioase, de îndată ce voi putea".
Atunci Părintele Porfirie i-a spus: „De acum să nu-mi mai
dai telefon, fiindcă eu am murit".
K.I.: E atât de uimitor, domnule Sotirchos, încât pare
de necrezut.
P.S: într-adevăr, pare a fi incredibil, domnule
Ioan-nidis, dar nu este; nu este altceva decât o reflectare a
iubirii lui Dumnezeu. După cum spunea un binecunoscut
monah de la Sfântul Munte, dacă noi am fi cu adevărat
capabili să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu pen tru om,
atunci am fi aşezaţi în Rai chiar acum de către Acesta. Este
prezenţa atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care, chiar prin
sfinţii Săi, face ca acum, când vorbim (vă rog să nu credeţi
că exagerez, fiindcă personal eu cred pe deplin) să -i dea
181
Părintelui Porfirie prin harul Său binecuvântarea de a auzi gândi, ar vorbi şi aşa mai departe. Darurile Duhului Sfânt
ce vorbim. Am încercat să evit să spun că el se află chiar în i-au fost împărtăşite în chip firesc asemenea lumi nii
această cameră în care vorbim. Daţi-mi voie să vă explic soarelui reflectată printr-o oglindă.
acest lucru. Orice am spune despre Părintele Porfirie nu o K.I.: Aura de sfinţenie a Părintelui Porfirie era atât de
facem pentru a-i aduce laude, fiindcă Cerul nu are nevoie de strălucitoare şi atât de puternică încât orice s -ar spune
slava de pe pământ. Aici, pe pământ, noi ne aflăm într -o despre omul acesta sfânt nu e de ajuns.
stare jalnică. Aceste lucruri se întâmplă pentru a ne da şansa P.S.: Fericitul Stareţ a fost una din personalităţile
de a le urma exemplul, căci „a imita un sfânt înseamnă a cele mai importante ale zilelor noastre, de o reală înăl ţime
cinsti un sfânt", după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. duhovnicească. Cele mai importante trăsături ale sale erau
Este ca un colac de salvare pe care naufragiatul îl caută adânca smerenie, blândeţea şi rugăciunea. Acest triptic
pentru a se salva. Cred că de acest lucru avem nevoie mai ne-a arătat figura unui adevărat sfânt, care continuă tradiţia
mult decât orice în vremurile noastre. Trebuie să găsim noastră ortodoxă.
mâna lui Dumnezeu în mijlocul sfinţilor, dintre care unul K.I.: Aşa cum foarte bine aţi menţionat, Părintele
este, cred eu, Părintele Porfirie. Porfirie aparţine marii tradiţii patristice a Bisericii noas tre.
K.I.: Domnule Sotirhos, aţi cunoscut şi chiar aţi scris Era de un discernământ remarcabil. I-a ajutat pe
despre cuvioşii Ortodoxiei. Cartea dumneavoastră, „Suişuri
mistice", e una dintre cele mai importante cărţi ortodoxe pe
care am citit-o în ultimii ani.
P.S.: Experienţele pe care părinţii le-au primit cu
ajutorul Domnului şi cu acela al unui Stareţ arată calea cea
dreaptă pe care trebuie s-o urmeze fiecare creştin. Legătura
dintre un Stareţ şi un fiu duhovnicesc este una atât
părintească cât şi filială. Ea face parte din tradiţia Bisericii
din chiar ziua întemeierii ei. Acesta este principiul pe care
trebuie să-1 urmăm. Existenţa unui Stareţ nu este rezultatul
unei hotărâri personale. Nu spui: „Vreau să devin un Stareţ"
şi imediat se întâmplă acest lucru. Nu e destul să vrei
aceasta, ci trebuie să renunţi la întreaga ta fiinţă. Aceste
lucruri le săvârşeşte un Stareţ în nevoinţa sa personală.
începe cu purificarea (cat-harsis), printr-o asceză grea. Nu
încearcă să desfiinţeze materia, ci, în primul rând, îşi
purifică fiinţa interioară. Curăţia nu e ceva care se
dobândeşte cu uşurinţă. O casă se construieşte cărămidă cu
cărămidă şi la fel este şi cu procesul purificării. După prima
etapă, care este curăţia, urmează a doua, iluminarea, ca dar
al lui Dumnezeu. Părintele Porfirie era lipsit de educaţie;
făcuse doar şcoala primară. Cu toate acestea, lumea
întreagă nu ştia ce ştia Părintele. Sfinţenia nu are legătură
cu ştiinţa de carte. Este o stare, o putere, o calitate a lui
Dumnezeu. Sfinţii se împărtăşesc de viaţa lui Dumnezeu şi
dobândesc darurile Duhului Sfânt.
Acum trebuie să facem o mică paranteză, pentru a
spune că harul este binevoitor, dar este însoţitor de în-
cercări dureroase pentru cel ce-1 are. Cei care au harul,
îndură şi suferinţe. E de ajuns pentru noi să ne amintim de
chinurile Sfântului Apostol Pavel şi ale Sfântului loan Gură
de Aur. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Părintele Porfirie,
chiar dacă a avut parte de daruri foarte mari şi a suferit de
multe boli până în clipa morţii.
După aceasta urmează răsplata, recompensa, cea de -a
treia etapă, îndumnezeirea pe care Părintele a dobândit -o
încetul cu încetul, fără să-şi dea seama. El se comportă
acum ca un instrument, ca o unealtă a harului divin.
Odată ce dobândeşti darul discernământului, al
înainte-vederii, al vindecării sau pe oricare altul, acesta se
manifestă într-un mod natural. E ca şi cum ar respira, ar

67 183
fiecare să înainteze în viaţa duhovnicească. Se dăruia cu
totul slujirii semenilor săi.
P.S.: Părintele Porfirie era înzestrat cu multe da ruri,
iar acestea se completau reciproc. Dădea dovadă de o
îndelungă-răbdare şi o nesfârşită compasiune nu nu mai
pentru cei ce-i erau ucenici, ci şi pentru toţi aceia care-1
vizitau. Mii de oameni veneau şi-I vizitau în chilia sa. Cea
mai mare parte a înalţilor ierarhi ai Bisericii Greciei i -au
purtat respect; veneau să-1 viziteze şi îi dădeau ascultare.
învăţa despre dragoste prin exemplul propriu. Adevărata sa
slujire era iubirea pentru Dumnezeu. Voia ca şi noi să-L
iubim pentru a-i putea iubi pe oameni, lumea, fiecare lucru
în parte.
Se nevoia de peste 70 de ani. Din copilărie până la o
vârstă foarte înaintată a fost un om care s -a instruit şi s-a
nevoit pentru sine şi pentru ucenicii săi. De aceea
Dumnezeu 1-a înzestrat cu numeroase daruri. Printre altele,
darurile discernământului, al înainte-vederii, al profeţiei şi
mai ales al rugăciunii făcătoare de minuni. Este
bine-cunoscut faptul că a tămăduit mulţi oameni de câteva
boli foarte grave.
Mulţi academicieni au venit în mod special să-i ceară
sfatul, fie înainte de a lua o decizie importantă, fie înaintea
unei conferinţe academice, sau, în cazul doctorilor, înainte
de o operaţie importantă.
K.I.: „Smeriţii au strigat către Domnul, iar înţelepţii
lumii au fost certaţi şi înţelepciunea lor s-a topit ca ceara".
P.S.: într-adevăr. Părintele Porfirie a fost o adevărată 33
în iulie 1974 Părintele Porfirie călătorea cu maşina împreună cu trei ucenici
binecuvântare pentru noi toţi. înainte de a continua, ar fi de-ai săi la Muntele Athos. Pe 20 iulie 1974 se afla în satul Metamorphosis
bine totuşi să aducem câteva lămuriri. Discernământui este (Schimbarea la Faţă), Halkidiki, unde se oprise pentru a vizita o mănăstire. Acolo a
darul Duhului Sfânt, care face ca sufletul credinciosului să auzit la radio ştirile despre invazia turcească. A căzut pe gânduri şi „a văzut" că
poată vedea prin oameni şi lucruri. această stare de fapt făcea parte din desfăşurarea unui mare plan, după cum a spus
însoţitori-
Darul previziunii este acela prin care omului i se
descoperă de către Dumnezeu diverse evenimente îna inte
ca acestea să aibă loc. Acest dar este completat de acela al
profeţiei, dând astfel o viziune completă asupra viitorului.
Din acest motiv mulţi credincioşi îl numeau Părintele
Profet în loc de Părintele Porfirie, ca o dovadă a influenţei
pe care o avea lucrarea sa duhovnicească.
K.I.: Ochii Părintelui Porfirie vedeau ceea ce noi nu
putem vedea.
P.S.: Părintele Porfirie cunoştea amănunţit ele-
mentele legate de timp şi spaţiu. Era incredibil până la ce
măsură putea vedea lucruri, oameni şi evenimente care s -au
petrecut în trecut, aveau loc în prezent şi care urmau să se
petreacă în viitor. Vedea toate acestea fără să urmărească
acest lucru neapărat. Sunteţi, cred, conştient de faptul că a
văzut invazia turcească din Cipru.
K.I.: Da, e adevărat.
P.S.: în acea groaznică dimineaţă, în zorii zi lei de 20
iulie 1974, a sărit din pat şi şi-a trezit tovarăşii. „La această
oră, turcii intră în Cipru", le-a spus.
K.I.: Le-a indicat chiar locurile precise în care turcii
tocmai debarcaseră. Să continuăm prin a adăuga la cele
spuse mărturia acelora care au trăit această experienţă
şocantă, şi pe care am înregistrat-o 33 .

68 187
 P.S.: Da.
K.I.: De-abia aşteptăm să aflăm mai multe, domnule
Sotirhos.
P.S.: Aş vrea să vă mulţumesc pentru că mi -aţi dat
prilejul să vă împărtăşesc câteva din experienţele uluitoare
trăite împreună cu prietenii dumneavoastră ciprioţi.
Odată, Părintele a plecat împreună cu trei ucenici
de-ai săi la o mănăstire pentru a participa la slujba
Vecerniei. Iniţial au spus că vor merge pe jos. Cu toate
acestea, după ce au parcurs o anumită distanţă, Părintele
Porfirie a obosit, iar mănăstirea se afla încă destul de
departe. S-au hotărât să găsească un vehicul în care să
parcurgă restul drumului. La un moment dat, la orizont a
apărut un taxi. Cei trei însoţitori ai Părintelui Porfirie, care
erau mireni, i-au zis că vor face ei cu mâna şi-1 vor ruga pe
şofer să-i ducă la mănăstire. „Nu vă faceţi griji", le-a zis
Părintele, „şoferul de taxi se va opri oricum. Dar când vom
intra în taxi, să nu vorbească nici unul cu şoferul; să mă
lăsaţi pe mine să-i vorbesc". Asta s-a şi
lor săi. Radioul anunţase chemarea sub arme a soldaţilor rezervişti, iar unul dintre
cei ce-1 însoţea a fost obligat să se prezinte la punctele de recrutare de la Tirnavos,
aşa că toţi cei patru s-au urcat în maşină şi au pornit spre casă. Rezervistul s-a
prezentat la datorie, undeva în apropiere de Tirnavos. Părintele şi restul grupului au
petrecut noaptea la un hotel. In ziua următoare, Cuviosul a hotărât că nu e necesară
rămânerea lor, devreme ce numele recrutului nu se afla pe listele date de armată.
Prin urmare s-au dus şi l-au luat, reîntorcându-se în cele din urmă la Atena. într-o
seară, în timpul călătoriei, Părintele s-a întors către unul din ucenicii săi şi i-a zis că
o importantă personalitate turcă era foarte iritată fiindcă lucrurile nu decurgeau
prea bine pentru ei. Spunea că ofiţerii şi conducătorii veneau şi plecau dând ordine
şi directive. Toate acestea ne-au fost relatate de doi ucenici ai Părintelui, pe când ne
aflam la mănăstirea de maici întemeiată de acesta.
întâmplat. Şoferul a oprit maşina fără ca ei să -i facă semn,
apoi au intrat, iar Părintele i-a comunicat şoferului locul
unde ei urmau să meargă.
Când maşina s-a pus în mişcare, şoferul a început să
defăimeze clerul şi să-1 învinuiască de tot felul de lucruri.
De fiecare dată când spunea câte ceva el se adresa celor trei
mireni care stăteau pe bancheta din spate a maşinii. „Nu -i
aşa băieţi? Ce ziceţi?". Ei însă au păstrat tăcerea, neluând
în seamă nici un cuvânt, aşa cum le spusese Părintele.
Când şoferul a văzut că ceilalţi nu-i răspund, s-a
întors către Părintele Porfirie şi i-a zis: „Nu aşa stau
lucrurile, pappoulil Ce zici? Cele scrise în ziare sunt
adevărate, nu-i aşa?".
Atunci Părintele Porfirie i-a zis: „Fiule, îţi voi is-
torisi o mică întâmplare. Ţi-o voi spune o singură dată,
pentru că nu va mai fi nevoie să o auzi încă o dată.
într-un anume loc (1-a numit) se afla odată un om. El
avea un vecin mai în vârstă care deţinea o mare proprietate,
într-o noapte acesta 1-a ucis pe vecin şi 1-a îngropat. Apoi,
folosindu-se de acte false a pus mâna pe proprietatea
vecinului, care era mai bătrân, şi a vândut-o, iar cu banii pe
69
care i-a obţinut din vânzarea ei, ştii ce a cumpărat? Un
taxi".
în momentul în care şoferul de taxi a auzit povestea,
s-a cutremurat atât de tare încât a tras maşina pe marginea
drumului şi a strigat. „Nu mai spune nimic, pappouli. Numai
tu şi cu mine cunoaştem acest lucru".
„Şi Dumnezeu ştie despre acestea", i-a răspuns
Părintele Porfirie. „El mi-a spus mie, pentru ca eu să-ţi pot
spune ţie. Fii cu băgare de seamă, pentru a-ţi schimba felul
de viaţă de acum încolo".
K.I.: Vreţi să spuneţi, domnule Sotirhos, că Părintele
Porfirie a văzut, cu darul înainte-vederii, că şoferul de taxi
săvârşise crima?
P.S.: întocmai.
K.I.: Acest fapt e uluitor!
P.S.: Când vorbim sau auzim despre minunile din
viaţa Părintelui Porfirie, putem afla, într-adevăr, un lucru
mai minunat decât altul. Părintele Porfirie era cu adevărat
un mare om duhovnicesc. Călătoria sa aici pe pământ a fost
una îndreptată cu totul spre sfinţenie.
K.I.: Domnule Sotirhos, vă rugăm, puteţi să ne mai
povestiţi altă întâmplare? Niciodată nu te saturi să auzi
fapte minunate legate de Părintele Porfirie.
P.S.: într-o zi, un ucenic de-al Părintelui Porfirie 1-a
sunat din Africa de Sud, acolo unde locuia, pentru a -i cere
sfatul într-o problemă care-1 preocupa. în timp ce vorbeau
la telefon, Părintele Porfirie i-a zis: „Ce se întâmplă acolo?
Plouă încă sau a încetat?". Vă daţi seama, Părintele care se
afla în Grecia ştia că plouă în acea zi în Africa de Sud. Cel
care-1 sunase cunoştea darurile discernământului şi al
înainte-vederii pe care le avea Părintele Porfirie. Când a
terminat ce avea de spus în legătură cu problema sa, a
adăugat: „Cuviose, se mai află aici un prieten de-al meu
care ar dori să vă vorbească, pentru a primi binecuvântarea
sfinţiei voastre. A spus aceasta fără a menţiona numele
prietenului, zicând pur şi simplu: „un prieten de -al meu".
Prietenul a ridicat receptorul şi 1-a auzit pe Cuviosul
spunând: „Bună seara X, copilul meu". X a rămas surprins.
Imediat după aceea 1-a auzit pe Părintele Porfirie
întrebându-1: „Ce mai fac cele patru fete ale tale?".
Şi apoi: „Ai grijă de cea mare, are ceva probleme şi s -ar
putea să facă o mare greşeală".
Trebuie să spun acum foarte clar că Părintele Porfire
nu-1 cunoştea pe acest om şi nu-1 întâlnise niciodată. Când
a auzit ce i-a spus Cuviosul, din cauza şocului, s -a făcut
leoarcă de sudoare. îşi dăduse seama că vorbise cu un sfânt
adevărat. Această întâmplare dovedeşte că Părintele
Porfirie nu se îngrijea doar de fiii săi duhovniceşti, ci şi de
fiecare suflet omenesc.
189
 K.I.: In aceasta constă măreţia iubirii Părintelui
Porfirie; te copleşea într-adevăr din prima clipă în care-1
vedeai, îi vorbeai sau îi telefonai.
P.S.: Cea mai mare şi cea mai importantă nevoinţă
ascetică a Părintelui Porfirie, în afară de smerenie, pri -
veghere şi post, era rugăciunea. Prin rugăciune putea vedea
evenimentele trecute, prezente şi viitoare. Când un
profesor de la Universitatea Politehnică urma să ia parte la
o conferinţă europeană, s-a dus să primească bi-
necuvântarea Părintelui. Acolo ei au vorbit despre astro -
nomie. După cum însuşi profesorul ne-a relatat, Părintele
Porfirie i-a spus cu ce se va confrunta la conferinţă şi ce va
trebui să facă. în timpul conferinţei, profesorul şi -a dat
seama că tot ceea ce-i spusese Părintele Porfirie mai înainte
devenea realitate. A fost atât de impresionat încât, nu
numai că a devenit cel mai smerit ucenic al Părintel ui
Porfirie, dar a ajuns să viziteze cu regularitate mănăstirea
de maici din Milesi, smerindu-se pe sine şi făcând muncă
fizică acolo.
Nu numai oamenii din Grecia veneau să-1 vadă, ci şi
din lumea întreagă, chiar din locuri îndepărtate pre cum
Japonia. Mergeau şi îi destăinuiau toate probleme le, grijile
sau orice altceva îi necăjea, iar el îi ajuta pe toţi cu toată
dragostea, smerenia, blândeţea şi rugăciunea - mai ales cu
rugăciunea.
într-una din convorbirile noastre (am avut fericitul
prilej să-1 văd de mai multe ori), mi-a zis: „Există Cu-vioşi
Părinţi care pot ocroti întreaga Grecie numai prin înălţarea
mâinilor la rugăciune". Nu a spus dacă se refe rea la el sau
vorbise despre altcineva.
K.I.: De fiecare dată când l-am întâlnit pe Părintele
Porfirie am avut sentimentul că în discuţiile noastre luam
parte la un adevărat eveniment duhovnicesc. Eram foarte
impresionat de libertatea pe care i -o acorda persoanei cu
care vorbea. Vedeam toată libertatea Ortodoxiei
întruchipată pe faţa sa.
P.S.: Părintele Porfirie n-a constrâns pe nimeni să
facă un anume lucru şi niciodată nu a sugerat ceva care ar fi
încălcat libertatea altora. Nu voia ca noi să -i dominăm pe
alţii, ci voia să ne respectăm reciproc. Sfinţenia care iradia
din discernământul său arăta că el privea lumea cu o
infinită compasiune.
Precum aţi spus, cu libertatea pe care le-o acorda
acelora care i se adresau, el îi ajuta să-şi dea seama cât mai
bine cu putinţă că merg pe un drum greşit. întot deauna
spunea că trebuie să ne ferim de secte.
O caracteristică a personalităţii sale era aceea că îi
accepta pe toţi. îi primea cu bucurie pe agnostici şi pe atei;
chiar şi pe acei guru, fără să judece sau să critice pe cineva
pentru propria credinţă. Totuşi, tuturor le atrăgea atenţia
70
asupra faptului că adevărul se găseşte în Hristos şi credinţa
creştin-Ortodoxă.
Una din virtuţile Cuviosului era aceea de a fi un om
primitor - de a-i accepta pe toţi şi pe toate. Era, mai simplu
spus, o copie fidelă a modului în care Dumnezeu lucrează
cu noi pentru a deveni mai buni, mai puri şi mai aproape de
mântuire. Aceasta era lucrarea Părintelui Porfirie.
Nu critica pe nimeni, ci îi captiva pe toţi. Avea darul
de a-i transforma pe oameni.
Vă voi relata una din întâmplările tipice în care este
implicată o profesoară din Franţa. Ea auzise de darul
discernământului pe care îl avea Părintele Porfirie şi dorea
să se convingă de aceasta.
Participase la o conferinţă care avusese loc în Ja -
ponia pe tema maeştrilor guru. A venit totuşi să -1 vadă pe
Părintele Porfirie dar fără să-i spună că luase parte la
conferinţă.
Părintele Porfirie a lăsat conversaţia să curgă li ber, la
fel cum făcea de obicei. Franţuzoaica a spus tot ce a crezut
de cuviinţă şi la un moment dat au ajuns să discute despre
acei guru. Atunci el i-a zis: „Era un domn care stătea alături
de dumneavoastră la acea conferinţă la care aţi participat
acum câteva zile; nu va zis el ceva legat de subiectul
întrebării pe care mi-aţi pus-o acum?", şi i-a spus pe nume
acelui bărbat, care era creştin.
Franţuzoaica s-a simţit ca lovită de fulger. într-a-
devăr abordase acel subiect cu persoana la care făcuse
referire Părintele Porfirie. Atunci şi-a dat seama că Pă-
rintele Porfirie era o persoană luminată de Dumnezeu.
K.I.: Cuvintele sale erau pline de înţelepciune pă -
rintească. Ce ne mai puteţi spune, domnule Sotirhos?
P.S.: Ne sfătuia să folosim cuvinte delicate când ne
adresam cuiva, pentru a evita orice confruntare. Ne -a dat
următorul exemplu: „Dacă vrei să spui cuiva că minte, nu -i
spune că e mincinos, fiindcă e firesc să se simtă jignit şi va
reacţiona negativ. Atrage-i atenţia asupra faptului că nu
spune adevărul".
Cea mai folositoare pentru mântuirea noastră, a
tuturor, este toleranţa. Această compasiune ne vine de la
Dumnezeu, iar noi trebuie să o dăm altora în schimb, ca p e
un dar.
K.I.: Blândeţea sa era o expresie a bunătăţii sale.
P.S.: Aceasta era o altă virtute a Părintelui. Era şi
motivul pentru care oricine îi vorbea, simţea că, indife rent
ce ar fi făcut, ca fiinţă căzută, era eliberat prin mila lui
Dumnezeu. E de ajuns doar să cauţi mila Sa, să o ceri în
rugăciune şi printr-o vieţuire curată.
în scrisoarea sa de adio scrie: „M-am ostenit întot-
deauna în rugăciune şi la cântările Bisericii, fie ca voi să
faceţi la fel". Ne-a arătat o cale pe care am putea să o
189
urmăm pentru a găsi ajutor şi sprijin care sunt atât de
importante în aceste vremuri dificile în care trăim.
K.I.: Ştia că am scris poezii. Ştia chiar dinainte de a -1
fi întâlnit. Atunci când nişte prieteni de-ai soţiei mele i-au
spus despre căsătoria noastră el a zis: „Da, ştiu, cel cu care
s-a căsătorit este poet şi filozof. Ţineţi cont de faptul că
nimeni, nici chiar soţia mea, nu au avut ocazia să-i spună că
am studiat filozofia şi că am scris poezii.
într-una din convorbirile noastre, mi-a spus că sfinţii
sunt poeţi şi că Hristos doreşte să aibă alături de EI oameni
deosebiţi, aşa cum sunt adevăraţii poeţi.
P.S.: Această evoluţie sau dezvoltare, nu pe plan
material, ci spiritual, este subiectul ultimei mele cărţi care
are ca titlu „Poetul şi Sfântul".
în carte mi-am exprimat părerea că marea vieţii are pe
un ţărm poetul, iar sfântul pe celălalt. Amândoi îşi întind
mâna pentru a se întâlni unul cu altul. în mo mentul în care
ei se întâlnesc, avem de-a face cu scriitorul creştin, cu
poetul creştin, care ne oferă o poezie în armonie cu
Dumnezeu, în Duhul lui Hristos, simţind şi exprimând
lumea în alt fel, într-un chip reînnoit. Această renaştere îl
face părtaş sfinţeniei lui Dumnezeu care, trecând prin viaţă,
ajunge la om.
K.I.: Domnule Sotirhos, aş vrea să vă aduc cele mai
sincere mulţumiri pentru lucrurile deosebite pe care ni
le-aţi spus şi pentru toate eforturile dumneavoastră cu
privire la selectarea materialului ediţiei de faţă.
M-am bucurat foarte mult de cele menţionate, şi
anume că răposatul Stareţ v-a spus că Hristos doreşte
alături de El oameni deosebiţi, pentru că înt otdeauna am
avut convingerea că o persoană este specială atunci când
reuşeşte să părăsească patimile acestei lumi, şi astfel să
deschidă uşa care ne ţine departe de Hristos. Devenim
astfel mult mai receptivi la mila lui Dumnezeu.
K.I.: Fie ca harul Duhului Sfânt să ne ajute pe toţi să
primim această binecuvântare de sus, care să ne dea
posibilitatea de a ne aduce aminte de Părintele Porfirie, un
model desăvârşit al trăitorului după Dumnezeu.
P.S.: Personal am convingerea că este un adevărat
sfânt al zilelor noastre. Aş vrea să-mi exprim o dorinţă,
aceea împărtăşită de mii de oameni, şi anume: Ca Pă rintele
Porfirie să devină cunoscut în toată Biserica şi să fie
recunoscut „oficial" ca sfânt. Avem nevoie de astfel de
exemple. Ii cer să se roage pentru noi toţi, deoarece cred că
locuieşte în pământul celor vii, în locaşurile sfinţilor, şi că
vorbeşte faţă către faţă cu Dumnezeu.
Mai am încă o dorinţă, aceea ca toţi care au orice fel
de mărturie despre o întâlnire sau convorbire cu Pă rintele
să o aştearnă în scris şi să ne-o aducă, pentru ca totul să fie
strâns laolaltă, acum când amintirea trecerii sale ne este
încă vie în minte.
N. N.
Teolog

Câteva menţiuni introductive scrise de Sfânta Mănăstire „Schimbarea la

Faţă a Mântuitorului" pentru ca cititorul să înţeleagă corect următoarea
conversaţie

„Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre,

spune Domnul" (Isaia 55, 8). Şi Sfântul Prooroc întrea bă:
„Cine a căutat în adânc Duhul Domnului şi cine L -a găsit
pe El?" (Isaia 40,13).
Domnul, Care este atotînţelept şi fără de păcat, a fost
de multe ori neînţeles. A fost subiectul clevetirilor şi ţinta
reproşurilor. A fost acuzat pentru că a intrat să găzduiască
la un om păcătos (Luca 19, 7); fiindcă a mâncat cu vameşii
şi cu păcătoşii (Matei 9, 11); fiindcă a acceptat să fie uns cu
mir, în loc să ceară ca preţul luat pe el să fie dat săracilor
(Marcu 14, 4); fiindcă a vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9,
16); fiindcă a iertat păcatele (Luca 5, 21); fiindcă a zis că
va zidi templul Domnului în trei zile (Marcu 15, 29);
fiindcă a învăţat că trebuie să mâncăm Trupul Său dacă
vrem să fim mântuiţi (Ioan 6, 48-49); fiindcă a dat voie
ucenicilor Săi să mănânce cu mâinile nespălate (Marcu 7,
2); fiindcă a permis femeii păcătoase să se atingă de El

Mica biserică a Sfântului Nicolae, Kallisia

71 189

de oamenii care sunt incapabili de a pătrunde sensul adânc
şi scopul ultim al faptelor lor. De asemenea, nu este un
lucru neobişnuit ca faptele Părintelui Porfirie, care sunt
relatate în cele ce urmează de teologul N.N., să fie
neînţelese de unii dintre semenii noştri. începem prin a vă
spune că N.N. s-a dus la Părintele Porfirie la cererea
celorlalţi, pentru a le arăta cu exactitate locul unde ar putea
găsi banii ascunşi. Haideţi, dragi prieteni, să privim acestea
într-o lumină bună şi haideţi să ne gândim la motivele
ascunse, dar bune, pe care le avea în vedere Părintele.
Haideţi să nu acceptăm gândurile rele, inspirate nouă de
diavol, presupunând că a mers acolo fiindcă era lacom de
bani. Cine ştie dacă implicarea lui în întreaga problemă nu
era făcută pentru ca acei oameni să poată ajunge să-L
cunoască pe Hristos mai bine şi să devină membri mai
activi ai Bisericii.
Să ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pa-vel:
„Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu -1
judecă nimeni" (I Corinteni 2, 15). Cu alte cuvinte nimeni
nu poate să descopere adâncimile sufletului şi judecăţile
omului duhovnicesc care trăieşte în Duhul Sfânt. Haideţi să
ne limpezim gândurile, acceptând faptul că Părintele a avut
un motiv bine întemeiat pentru a acţiona astfel.
Trebuie să acceptăm acest lucru, deoarece într -o altă
împrejurare a acţionat complet diferit. Odată se plimba
printre copacii pe care chiar el îi plantase, la mănăstirea de
maici din Milesi, şi discuta pe rând cu vizitatorii săi.
Deodată doi sau trei domni bine îmbrăcaţi au sosit cu un
Mercedes impunător şi s-au îndreptat spre el. Totuşi,
fiindcă vorbea cu altcineva, au aşteptat până ce părintele a
terminat discuţia. Atunci Părintele a început să-i spună
acelei persoane următoarea întâmplare:
La spitalul de boli psihice din Dafni era internat
odată un pacient, care umbla cu o găleată de apă şi o
pensulă „pictând" zidurile cu apă. Un vizitator care îl
observase, mirat fiind, la întrebat ce face. Pacientul i -a
răspuns: „Nu vezi? Pictez".
Omul „cel sănătos" a rămas cu gura căscată. „Bol -
navul psihic" a început atunci să-i vorbească. I-a spus
următoarele: „Fii atent, rudele mele m-au închis aici pentru
a putea să-mi cheltuiască banii. Am avut o mulţime de bani,
mii de lire, dar fiind mai deştept decât ei, i -am tras pe
sfoară. Vezi pomişorul acela de-acolo de sus, de pe vârful
dealului? Ei! Am săpat la rădăcina lui şi am îngropat banii.
Aştept să ies de aici şi să mă duc să-i iau".
Ochii omului „sănătos" aproape că-i ieşeau din orbite
privind la copacul de pe deal. Se simţea ameţit de dorinţa
de a pune mâna pe banii ascunşi, dar şi-a păstrat calmul şi
196
(Luca 7, 39); fiindcă nu S-a coborât de pe cruce (Matei 27,
40-41); fiindcă nu a postit (Matei 9, 14); fiindcă...
fiindcă... fiindcă...
Prin urmare, nu e lucru neobişnuit dacă prietenii
Domnului sunt de asemenea neînţeleşi de semenii lor,
s-a arătat nepăsător. „Ce tot îmi spui mie? Este adevărat
ceea ce vorbeşti?".
Atunci „bolnavul psihic" a răspuns: „Bineînţeles că
spun adevărul. De ce te-aş minţi?". Omul „sănătos" a plecat
la scurt timp după aceea. Totuşi, de când a plecat nu şi -a
mai dezlipit ochii de la pomişorul de pe deal pentru a nu
pierde din vedere poziţia sa şi pentru a putea să-1
regăsească mai apoi. In acea noapte a luat un târnăcop şi o
lopată şi a săpat peste tot în jurul pomişo-rului pentru a
găsi lirele de aur, dar nu le-a găsit. Nu putea crede că toate
speranţele sale erau zadarnice, aşa că a mers din nou la
Dafni în chiar ziua următoare. Acolo 1-a găsit pe omul
„bolnav psihic" făcând acelaşi lucru, pictând cu apă. La
începutul conversaţiei a lăsat să se înţeleagă că n -ar fi
preocupat de ceva anume. La un moment dat a zis: „Sub ce
copac ai spus ieri că ai ascuns banii?".
„Acolo, sub acela" a răspuns pacientul, şi a arătat
spre acelaşi copac pe care-1 indicase cu o zi mai înainte.
Atunci omul „sănătos" a zis: „Hei, nu cumva te înşeli? Nu
este nimic acolo. Am săpat toată noaptea şi nu a m găsit
nimic".
Atunci cel „bolnav psihic" i-a răspuns cu tâlc: „Ia
găleata şi începe să pictezi" (înţelegând - tu eşti la fel ca şi
mine, şi trebuie de asemenea să pictezi cu apă, fără ca să
obţii vreun rezultat).
Doamna, căreia Părintele îi relatase cele de mai sus,
nu putea înţelege ce legătură aveau cele spuse cu persoana
ei. Era nedumerită şi 1-a întrebat pe Părintele Porfirie de ce
îi istorisise acestea. Dar mai înainte ca Părintele să -i poată
răspunde, a fost întrerupt de acei domni bine îmbrăcaţi ca re
sosiseră cu Mercedesul şi stătuseră în apropiere, auzind
convorbirea. Ei au zis: „Noi am înţeles, fiindcă despre noi
vorbea".
într-adevăr, acei oameni căutau acea comoară. Ei
auziseră că Părintele putea „vedea" prin darul discernă -
mântului, şi au mers la el să obţină detaliile de care a-veau
nevoie. Au aflat însă răspunsul de la Stareţ fără ca măcar să
întrebe ceva legat de acestea. Au plecat mulţumiţi şi
convinşi că Părintele într-adevăr le cunoştea gândurile
ascunse.
***
K.I.: Când şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe
Părintele Porfirie?
N.N.: împrejurările în care l-am întâlnit pe Cuvios ne
duc înapoi în timp în anul 1956. La acea dată, în Thessalia,
acolo unde locuiam, se făceau lucrări pregăti toare în
vederea începerii îndiguirii Lacului Megdova. Forţele
aliate şi partizanii stătuseră în acea zonă în timpul
72
ocupaţiei germane şi primiseră o mulţime de bani. Totuşi,
din cauză că englezii şi partizanii erau urmăriţi de germani,
erau adesea nevoiţi să-şi îngroape banii, lirele de aur, şi să
plece.
După armistiţiu - după 1950 - oamenii au început să
revină în satele lor. Mulţi oameni din acea regiune
plecaseră şi se stabiliseră în afara graniţelor, în Taşkent.
Un domn oarecare a scris o epistolă soţiei sale
spunându-i că pe un anumit teren al lor (a descris locul
precis, sub un anume copac) se aflau două butoaie cu boabe
galbene.
Soţia sa, desigur că nu a înţeles ce a vrut să spună prin
„boabe galbene". Ea a arătat scrisoarea cumnatului, fratele
soţului ei şi i-a cerut să-i explice ce a vrut să-i spună soţul.
„înseamnă" i-a spus el, „că în acel loc se află două butoaie
cu bani".
Trecuseră mulţi ani şi natura transformase locul,
copacii crescuseră şi nu se mai putea recunoaşte copacul
care marca locul unde puteau fi găsite la câţiva metri
adâncime butoaiele îngropate. Fratele omului a început
căutările.
El a fost însă prins acolo de gărzi, şi anume de Forţa
de Protecţie a Domiciliului (M.E.A.). L-au arestat deoarece
credeau că ar avea legături cu extremiştii de stânga şi aşa
mai departe şi au avut impresia că el căuta arme. Când au
ajuns în faţa căpitanului, a ofiţerului comandant, fratele i-a
spus adevărul şi i-a explicat exact ceea ce se petrecea. Le-a
arătat chiar scrisoarea pe care i-o trimisese fratele său.
Ofiţerul comandant, căpitanul, 1-a admonestat, iar apoi 1-a
pus în libertate. Intenţiile sale, bineînţeles, erau cu totul
necinstite, de vreme ce citise scrisoarea şi ştia acum locul
unde se aflau banii.
Aici trebuie să adaug că erau şi alţi oameni care ştiau
de ascunderea banilor de către cei ce se retrăseseră din
calea nemţilor. Mai târziu, unii au găsit banii, iar alţii nu.
Acum că locul era pe punctul de a fi îndiguit, iar întreaga
zonă să fie inundată cu apă, cu toţii încercau, cât mai
repede cu putinţă şi cu mijloacele de care dispunea u atunci,
să găsească bani.
Căpitanul a luat legătura cu un anume profesor, care
fusese şi el un partizan, dar unul din oamenii lui Zerva, şi
cu un văr de-al doilea al meu. Profesorul cunoştea cazul
banilor ascunşi. Cei trei au făcut rost de un detector d e
metale şi au început să caute locul exact, dar fără succes. în
acea perioadă, noi vorbim acum de anul 1956, ei au aflat că
există un preot la Paraclisul Sfântului Gheorghe, din
incinta Policlinicii, care avea darul de a găsi apă şi chiar
bani.
Prin urmare, de vreme ce detectorul de metale n-a
fost de nici un folos, ei au luat legătura, şi mai apoi chiar
l-au vizitat pe Părintele Porfirie. I-au explicat situaţia, iar
el a văzut, cu ajutorul darului său (chiar dacă se afla la
Atena, putea să meargă în duh şi să examineze locul pe care
ceilalţi i l-au descris), că există într-adevăr bani în acel loc
şi că trebuiau să fie găsiţi. Ei însă i-au spus că banii nu erau
de găsit. încercaseră, dar fusese în zadar. Nu ştiu cum
73
reuşiseră alţii acest lucru, dar în situaţia de faţă acei trei
oameni nu puteau găsi cele două butoaie.
L-au întâlnit pe Părintele Porfirie de multe ori şi au
insistat pe lângă el să meargă acolo. Prin urmare, într -o zi,
l-au luat şi l-au dus spre Karditsa, deoarece Megdova se
găseşte în această regiune, până în satul din zona
Meinicola. Aşa că ei l-au luat pe Părintele la Karditsa şi
l-au instalat la hotelul Arni, aşa cum se numea pe atunci -
ca şi astăzi. Au reţinut pentru el o cameră pentru a -şi
petrece noaptea, înţeleşi fiind ca de dimineaţă să se scoale
şi să meargă la Megdova pentru a găsi banii.
Cei trei prieteni, căpitanul, profesorul şi vărul meu,
care lucra aici în Atena la hotelul „Kipros", aflat azi în
Piaţa Kotzia (birourile Serviciului Poştal) s-au dus acasă.
Intenţionau să se scoale de dimineaţă şi să-1 ia pe
Părintele.
Dimineaţa, Părintele s-a trezit foarte devreme şi a
prins autobuzul, înainte ca ceilalţi trei să ajungă acolo.
Cei trei s-au întâlnit şi s-au dus să-1 ia pe Stareţ,
neştiind că plecase. Când au sosit la hotel, au fost informaţi
că Părintele se trezise foarte devreme şi plecase. Nu aveau
idee unde se dusese. Totuşi, cei de la staţia de autobuze
le-au spus apoi că Părintele Porfirie Bairakta-ris plecase
spre Atena cu primul autobuz din Karditsa.
Se înţelege că erau supăraţi şi au început să se întrebe
unul pe celălalt cum de se putuseră întâmpla aces tea, în
centrul discuţiei, aşa cum mi-au descoperit mai apoi, se
afla ideea că probabil plecarea Părintelui era cauzată de
abordarea unor probleme neduhovniceşti, ei făcând referire
doar la bani în convorbirea lor cu Părintele. Poate că
Părintele nu agrea acele subiecte şi voise să găsească o cale
prin care să evite compania lor. S-au mai gândit la o
sumedenie de alte lucruri. Fiecare dintre ei îşi exprima
propria opinie.
Totuşi, în cele din urmă, părerea că Părintele ple case
fiindcă era imposibil să-i înţeleagă, a predominat. Poate că
cineva care ar fi avut de-a face cu teologia ar fi putut să
comunice cu Părintele şi l-ar fi convins. Timpul trecea şi în
mod cert lacul urma să fie zăgăzuit, iar apa în curând avea
să ocupe totul.
Vărul meu şi-a adus aminte de mine. Eram pe atunci
un profesor de liceu în oraşul Trikala. Le-a zis prietenilor
săi: „Am un văr care este teolog. Cred că el va putea să se
apropie de Stareţ şi să vorbească cu el şi să-1 convingă să
ne găsească banii".
Aceasta a fost soluţia la care au ajuns în cele din
urmă. Mi-au trimis de urgenţă o telegramă din Atena,
spunându-mi să vin imediat acolo.
Nu ştiam motivele chemării mele, dar deoarece fa -
miliile noastre se aflau în relaţii bune a trebuit să merg
până la Atena după ore, deşi era sâmbătă (pe atunci se
făceau cursuri şi sâmbăta). Am luat autobuzul din Tri kala
imediat după ce am terminat orele. M-am dus şi m-am
întâlnit cu vărul meu, la Hotelul Kipros unde lucra,
închipuindu-mi că se întâmplase ceva grav. Când m-a văzut
mi-a zis: „Ştii, am, avem de fapt mare nevoie de tine".
199
 „Ce, ce s-a întâmplat? Care e problema?".
Atunci mi-a spus întreaga poveste, aşa cum v-am
relatat-o şi eu.
„Şi acum ce vreţi să fac eu? Cum aş putea să vă fiu de
folos?".
„Aş vrea să te apropii de acel preot, şi dacă e posibil,
încearcă să-1 convingi în felul tău să vină cu noi să găsim
banii". La început am crezut că va fi într-adevăr destul de
dificil. Cum era să-1 conving eu, de vreme ce ei luaseră
legătura şi vorbiseră deja despre acest lucru, iar el, pur şi
simplu, s-a grăbit să-i părăsească? Nici nu puteam înţelege,
tânăr cum eram, cum poate cineva să găsească un loc cu
izvoare de apă, sau diferite obiecte şi aşa mai departe. Cum
ar fi putut indica precis unde se aflau aceste obiecte; sau
faptul că mulţi oameni din Attica îl invitaseră în diferite
locuri să găsească apă ctc, iar el, după cum mi -a spus vărul
meu, le fusese de ajutor. M-am lăsat convins, şi în duminica
următoare (nu-mi amintesc data exactă, dar era în
septembrie) m-am dus la Paraclisul Sfântului Gherasim
foarte devreme de dimineaţă. Părintele se afla la măsuţa din
altar şi se pregătea pentru Sfânta Liturghie.
Eram obişnuit să ajut la altar, aşa că m-am îndreptat
într-acolo. Părintele era cu totul ocupat cu pregătirea
Sfintelor Daruri. Am aşteptat până în clipa în care a ter -
minat şi am putut să-i dau bineţe, cu alte cuvinte să-i sărut
mâna şi să facem cunoştinţă pentru prima dată.
Apoi, după ce trecuse destul de mult timp, m-am
întors iarăşi, când închidea uşa de la altar, m-am aplecat şi
i-am sărutat mâna. Părintele m-a întâmpinat cu aceste
cuvinte: „Bine ai venit! Eşti teolog?".
„Da, Cuvioase".
„De vreme ce te afli aici, ne vei vorbi". „Cu binecuvântarea
sfinţiei voastre...". Bineînţeles, am răspuns astfel, fiindcă
socoteam în mintea mea că dacă aş fi putut crea o atmosferă
favora-

74 199
bilă aş fi avut şansa să mă apropii de sfinţia sa şi să aduc în
discuţie problema pe care o aveam de rezolvat.
Faptul că Părintele mi-a dat de înţeles c-ar trebui să
vorbesc era pentru mine o mare ocazie. Asta şi spera sem.
Cu toate acestea, alte şi alte gânduri şi idei îmi treceau prin
minte. Cum de mă cunoaşte? Mă mai întâlnise şi altundeva?
Cum de-i făcusem impresia că aş fi teolog etc? Să fi fost
numai înfăţişarea mea exterioară sau faptul că mă
îndreptasem spre altar?
Eram nedumerit şi continuam să-mi pun tot felul de
întrebări. Totuşi, planul meu ingenios era din păcate acela
de-a folosi propunerea sa ca pretext pentru a discuta cu el
despre problema pe care mi-o asumasem. Aşa că am dat
curs rugăminţii sale şi am început să mă gândesc la cele ce
trebuia să le spun.
Nu mă gândisem să citesc pericopa evanghelică din
ziua aceea, aşa că după un moment de reflecţie i-am zis:
„Cuvioase, pot să arunc o privire peste Evanghelia de
astăzi? Predica nu trebuie să fie un lucru de ultim moment.
într-adevăr, e mai bine să fii pregătit, dar, deoarece mi -aţi
propus să vorbesc, o voi face". Mi-a dat Evanghelia, am
citit pasajul respectiv şi după ce am terminat a venit la mine
şi mi-a zis: „Când vrei să ţii predica? După citirea
Evangheliei sau după împărtăşanie, când şi mai mulţi
oameni vor veni şi deci ar putea şi mai mulţi să se
folosească?". Convorbirea noastră a continuat, iar părintele
a devenit mai familiar, deşi nu m-a întrebat care-mi era
numele.
Am căzut de acord asupra momentului când voi ţine
predica, iar Sfânta Liturghie a continuat. Aici tre buie să
adaug că era pentru prima oară când îl întâln eam pe
Părintele Porfirie în adevărata sa înfăţişare, simţin du-i
prezenţa vie la Sfânta Liturghie. Ceea ce m-a impresionat
profund a fost faţa sa deosebit de luminoasă. Hi neînţeles că
aceasta era imaginea sa dintotdeauna. Iradia de lumină,
chipul său era strălucitor, dar mai ales ni timpul Liturghiei
avea ceva, să zicem, cu totul ferme-cător. Deşi îl întâlneam
pentru prima dată, îmi dădeam scama că era vorba de ceva
natural.
Un alt lucru care m-a impresionat era felul în care sc
ruga, şi anume: părea că vorbeşte cu cineva care se afla de
faţă. Toate cele spuse mai sus m-au ajutat să-mi ordonez
ideile şi să mă pregătesc. în fine, a venit mo mentul
împărtăşaniei. Am luat binecuvântare şi am început
predica. La sfârşitul Liturghiei Părintele i -a împărtăşit pe
credincioşi şi apoi a consumat ceea ce mai ră măsese în
Potir. în timp ce se pregătea să-şi dea jos veşmintele
preoţeşti, a venit la mine şi fără să spună altceva, m -a
strigat pe numele de botez: „Hei, Nic! Cum de -au reuşit să
te trimită azi, aici?".
75
Atunci, când am auzit rostindu-se acele cuvinte,
cunoscute doar de ceilalţi trei şi de mine, m-am pierdut cu
totul. Nimeni altcineva nu mai ştia despre aceasta.
Am vrut să mă justific, dar mai înainte de a putea să
spun ceva, a adăugat: „Pentru că tu nu ai venit de bună voie
la Biserică. Ţi-au cerut să vii, iar tu ai făcut-o". Atunci
i-am răspuns repede: „Da, Cuvioase, aşa este". Apoi i -am
povestit cum s-au petrecut lucrurile.
„Ia aminte la cele ce am să-ţi spun. Nu ai de-a face cu
nişte oameni buni".
„Nu cred, Cuvioase. De ce spuneţi asta?".
Cunos-cându-1 pe vărul meu, judecam totul prin prisma
acestui lucru; pe profesor îl cunoşteam foarte puţin,
aproape deloc.
„Nu", mi-a zis, „nu sunt oameni buni... Ştii..." (mi -a
povestit despre tot efortul pe care ei l -au depus pentru a-1
convinge). „Au venit şi m-au rugat de mai multe ori. Acolo,
în zona Megdova există într-adevăr bani în chiar locul
despre care vorbeau ei. Văzând insistenţa lor, mi-am zis:
«Aş putea foarte bine să merg şi să-i ajut să iasă din
încurcătură. Banii există şi aveam şi detaliile din
scrisoarea trimisă din Taşkent. Ei trebuiau să fie găsiţi
înainte de a se pierde». Fiindcă toţi banii şi multe alte
lucruri care puteau fi găsite în acea zonă ur mau să fie
pierdute odată cu revărsarea lacului .
L-am întrebat pe Părintele de ce spune că oamenii
aceia sunt răi, iar el mi-a spus: „îţi vor fi spus că am fost de
acord să merg împreună cu ei. Am ajuns doar până la
Karditsa. în acea noapte în care eu am stat la hotel, ei s -au
dus acasă. Ceea ce nu ţi-au spus este faptul că unul dintre ei
se gândea să mă ucidă în ziua următoare - după aflarea
banilor. Voia să fie sigur de partea lor de bani şi că eu nu
mă voi întoarce cu autorităţile care să-i aresteze pentru că
luaseră banii. în acel moment m-am gândit dacă e drept ca
un suflet să se piardă din cauza banilor (fiindcă ar fi comis
o crimă). De aceea m-am hotărât să plec cu autobuzul la
prima oră a dimineţii. Tot din această cauză ţi -am spus că
sunt nişte oameni răi şi nu-i pot numi buni...". Rămâneam
tot mai uluit pe măsură ce Părintele îmi povestea acestea.
Nu puteam găsi nici un argument care să-1 convingă de
contrariu, că lucrurile stăteau oarecum altfel şi că se
cuvenea să meargă totuşi şi să găsească banii. Am rămas
tăcut. Mi-a dat binecuvântarea. Mi-a furnizat şi multe alte
informaţii pe care i le-am cerut, dar faptul că îmi
destăinuise aceste lucruri mă punea într-o situaţie dificilă.
Eram încurcat. Am luat binecuvântarea şi am plecat. Mi -a
zis totuşi că ar fi dorit să mă mai vadă.
Măcinat de curiozitate şi de un fel de neîncredere,
eram incapabil să-mi imaginez că o persoană ar putea face
bine şi că o alta i-ar putea răspunde cu rău.
N-am vrut să le spun nimic celorlalţi. După Litur -
ghie, m-am dus în locul în care ei mă aşteptau şi le-am spus
207
că Părintele nu este de acord sub nici o formă. Fiecare
dintre ei şi-a exprimat punctul de vedere asupra acestui
fapt, dar din păcate într-o manieră nepotrivită.
După ce au plecat ceilalţi doi, vărul meu a insistat şi
mi-a zis: „Ce s-a întâmplat? Ce ţi-a spus? Numai atât? De ce
a plecat?".
Constrâns fiind de insistenţele vărului meu i -am
relatat cele întâmplate. I-am spus cum a decurs întâlnirea,
cum am încercat să-1 conving, cum totul a fost scos la
iveală de Cuviosul prin darul său, şi de existenţa că ruia,
bineînţeles, până la acea dată (mă văd obligat să
mărturisesc) nu mi-am dat seama. L-am văzut; l-am auzit;
l-am crezut din tot sufletul; am fost cutremurat de ceea ce
am auzit, dar eram incapabil, în acel moment, să înţeleg
sfinţenia Părintelui Porfirie. Totuşi, când a auzit cele spuse
de mine, vărul meu a negat acestea, zicând: „în nici un caz".
El era un om cinstit şi i-am cerut să jure că păstrează
secretul, spunându-i: „Promite că nu vei spune nimănui.
Sper că nu te gândeşti să faci altminteri".
„Nu, în nici un caz".
„Ei bine, atunci, din respect pentru Părintele, îmi vei
spune, din câte îi cunoşti pe căpitan şi pe profesor, care
dintre ei a avut acele intenţii".
Mai târziu vărul meu mi-a zis că la mai multe zile
după acestea, în timpul întâlnirilor şi convorbirilor pe care
cei trei le-au avut împreună despre întreaga problemă,
profesorul le-a zis celor doi: „într-adevăr, m-am gândit că
poate preotul se va întoarce la noi cu poliţia şi aveam
intenţia să-1 ucid de îndată ce ar fi găsit banii".
Vărul meu a rămas uluit şi după ce a trecut ceva timp
mi-a dezvăluit toate acestea. Deci, ceea ce s-a întâmplat
între cei trei şi Părintele mi s-a confirmat. Totul era
adevărat şi foarte revelator. M-a ajutat să înlătur anumite
îndoieli pe care le mai aveam şi să accept faptul real că
Părintele Porfirie era înzestrat cu daruri dumnezeieşti.
Adevărul e că profesorul a continuat să caute bani în
alte zone. El a murit într-un accident de maşină în zona
Amfikleia, două luni mai târziu, în decembrie. Ac cidentul
i-a zguduit pe ceilalţi doi, fiindcă numai atunci vărul meu
i-a descoperit căpitanului cele ce se întâmplaseră de fapt.
Acestea au fost împrejurările în care am reuşit să-1 cunosc
pe Părintele Porfirie şi cu trecerea timpului am ajuns să -i
fiu foarte apropiat. Mi-a devenit părinte duhovnic, iar
împreună cu familia mea am avut fericirea de a -i fi primit
personal binecuvântările.
K.I.: Aceste evenimente zguduitoare s-au petrecut în
anul 1956, domnule N.
N.N.: De atunci l-am văzut adeseori pe Stareţ. îmi
amintea mereu de predica pe care o ţinusem în Paraclisul
Policlinicii, zicându-mi: „Nic, îţi mai aduci aminte cum
ne-am cunoscut?".
76
Trebuie totuşi să admit că în primii ani de la întâl -
nirea noastră n-am înţeles o mulţime de lucruri.
Obişnu-iam să considerăm că sfinţii erau ceva ce aparţinea
trecutului, chiar şi la Institutul Teologic. Eram incapabil
să-mi imaginez că exista un sfânt şi că el se afla atât de
aproape de mine.
Intr-o zi, cu mulţi ani după aceea, când în sfârşit
eram pe punctul de a înţelege ce se petrece, l-am întrebat:
„Cuvioase, vă cunosc de atâţia ani, mi -aţi spus o
sumedenie de lucruri, s-au petrecut tot felul de întâmplări,
dar nu am putut înţelege pe deplin totul. De vreme ce mă
iubiţi atât de mult şi mi-aţi dat atâtea sfaturi, de ce nu
mi-aţi descoperit şi acestea?". Răspunsul său a fost: „Nu
erai încă pregătit. Acum, când eşti, îţi pot spu ne".
K.I.: Domnule N., îl cunoaşteţi pe Părintele de exact
35 de ani. După o atât de lungă perioadă de timp trebuie să
fiţi o sursă inepuizabilă de informaţii despre acest om
sfânt.
N.N.: V-am povestit despre prietenia mea cu
Părintele. Am să vă relatez acum încă două întâmplări. Atât
de multe evenimente s-au petrecut de când ne-am întâlnit şi
până azi, dar aş prefera să le păstrez pentru altă dată.
K.I.: Cum doriţi.
N.N.: în octombrie 1990, nu eram într-o stare su-
fletească prea bună, datorită diverselor probleme şi eram
încercat de ispite cu neputinţă de suportat.
Nu aveam nici măcar tăria să mă rog. Era ceva ne -
firesc; zile întregi, în loc de orice alte rugăciuni, ziceam:
„Doamne, sunt un păcătos. Nu ştiu cum să vorbesc cu
Tine".
Atunci, mi-am amintit de ceea ce-mi spusese Pă-
rintele: „Nic, ştii ce dar mare ne-a făcut Dumnezeu, când
ne-a dat dreptul să vorbim cu El în fiecare oră, în fieca re
clipă, în orice situaţie ne-am afla? Este cea mai mare cinste
pe care am primit-o de la Dumnezeu şi de aceea trebuie
să-L iubim". Aflându-mă într-o stare sufletească foarte
proastă, m-am dus să-i fac o vizită Părintelui Por-firie
împreună cu trei prieteni de-ai mei. Ceilalţi au intrat mai
întâi la Părintele şi după aceea am urmat eu.
Când mi-a venit rândul, mi-a zis: „Ia loc, păcăto-
sule". Când a spus aceasta, mi-am dat seama că se referea
la starea mea de decădere sufletească în care ajun sesem.
Deşi se afla întins la pat, fiind încercat de numeroase boli
şi suferind, Părintele Porfirie a găsit puterea să se ridice şi
să-mi spună, cu un aer de supărare: „Mai spune şi altceva
Nic, în afară de: «Sunt un păcătos, sunt un păcătos», tot
timpul". A continuat de parcă ar fi fost supărat: „Spune-I
altceva Domnului. Roagă-te. Nu înţelegi că treci printr-o
ispită? Nu poţi să-i faci faţă?". Fiind pe punctul de a pleca,
i-am repetat unuia dintre prietenii mei, care mă însoţise în
ziua aceea, cuvintele Părintelui Porfirie. Priet enul meu
mi-a zis că Părintele îi atrăsese atenţia cu privire la unul
207
din cuvintele pe care îl folosea în rugăciunea sa. I -a zis:
„Ioan, acel cuvânt nu trebuie spus în felul acela, ci în felul
acesta".
K.I.: Era interesat de toate şi avea grijă de toţi.
N.N.: Daţi-mi voie să vă mai spun încă o întâmplare
legată de acest om sfânt.
K.I.: Vă ascultăm cu mare plăcere şi cu toată atenţia.
N.N.: O tânără doamnă, o prietenă de-a mea, se
logodise. La un moment dat, pe neaşteptate, au apărut unele
divergenţe între ea şi logodnicul ei. Nici fata şi nici mama
ei, care ştiau despre întreaga problemă, nu au spus tatălui
ceea ce se întâmpla. Cum timpul trecea, la un moment dat se
părea că logodna va fi ruptă.
Intr-o după-amiază, Părintele Porfirie m-a sunat
acasă. Pentru că atunci eram plecat, Părintele a transmis
soţiei să-1 caut cât mai repede posibil.
M-am grăbit să ajung la sfinţia sa, şi de îndată ce am
intrat a început să-mi vorbească despre logodnicul fetei,
descriindu-mi caracterul lui, spunându-mi că este o
persoană de încredere, pe care te poţi bizui. Nu ştiam
absolut nimic despre divergenţele ivite între cei doi lo -
godnici şi nu puteam înţelege de ce îmi spune mie ase menea
lucruri. „Cuvioase", l-am întrebat, „de ce îmi spuneţi toate
acestea? Ce se întâmplă de fapt?".
Mi-a răspuns: „Părinţii ei sunt nişte egoişti, iar fiica
lor le seamănă întru totul. în loc să facă ceea ce ar trebui în
faţa lui Dumnezeu, ea judecă totul lumeşte. De aceea
înţelege greşit anumite lucruri şi e acum gata să rupă
logodna. Logodnicul ei poate a fost sfătuit puţin greşit de
familia lui, dar în general e un băiat bun".
Când m-am întors acasă am dat telefon mamei fetei,
transmiţându-le sfaturile Părintelui Porfirie. Le-am rugat să
meargă amândouă în dimineaţa următoare pentru a-1 vedea
şi pentru a-i vorbi. M-au ascultat, problema s-a rezolvat şi
fata s-a măritat. Trăieşte acum fericită cu soţul şi cu copiii
ei.
Acesta a fost Părintele Porfirie căruia îi datorez atât
de multe. A părăsit această lume. Totuşi, cred cu toa tă tăria
că veghează întotdeauna asupra noastră şi ne întăreşte. Eu
şi familia mea simţim cu toţii că acum e chiar mai aproape
de noi - foarte, foarte aproape de noi - chiar în ceea ce
priveşte soluţiile la problemele cu care ne confruntăm.

77 207
 K.I.: Domnule N., vă rugăm să primiţi cele mai calde
mulţumiri pentru bunătatea cu care ne-aţi spus toate
acestea. Ceea ce ne-aţi relatat dumneavoastră reprezintă
încă o ilustrare a cuvintelor din înţelepciunea lui Solomon:
„Harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt în aleşii Săi şi poată grijă
de sfinţii Săi" [4, 15 n. tr.J.
Părintele Porfirie stând pe pat în camera în care a locuit în ultimii ani
ai vieţii sale la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului" din Milesi,
Malakasa. în partea din stânga, deasupra păturii, se poate vedea telefonul
prin intermediul căruia i-a ajutat şi a întărit mii de oameni din toată lumea
A.T.: Era într-adevăr un izvor de pace duhovni-
cească. Era un sfătuitor de mare preţ. Oricine îl întâlnea pe
Părintele Porfirie simţea că se află în faţa unui mare
rugător. El însuşi era cucerit de dragostea dumnezeiască şi
pe aceasta ar fi vrut s-o reverse peste toţi aceia care-1
vizitau. Era felul de om care-L iubea pe Dumnezeu cu tot
sufletul. Chiar el dovedise că numai această dragoste duce
la mântuire.
Convorbirea cu Părintele avea un înţeles diferit
pentru fiecare persoană care lua parte la ea. Apropierea mea
de sfinţia sa a demonstrat că simţea frământările fiecăruia -
acesta este termenul. Avea sfaturi pentru fie care persoană
în parte.
Surprinzător era faptul că ştia absolut tot despre
persoana cu care vorbea. Cunoştea lucruri pe c are nu i
le-am spus niciodată. întotdeauna îţi dădea cele mai
potrivite sfaturi prin care puteai găsi tu însuţi soluţia.
K.I.: Ne-aţi putea relata vreo întâmplare mai deo -
sebită?
A.T.: Trecuse destul de mult timp de când îl cu -
noscusem şi într-o zi m-am decis să-i cer părerea în legătură
214
Andreas Tilliridis34
Teolog, scriitor, F.D.
K.I.: Domnul Andreas Tilliridis, un cipriot, este di -
rectorul Seminarului „Arhiepiscopul Macarie al III-lea" din
Nairobi, Kenia. în timpul ultimilor cincisprezece ani el a
avut într-adevăr bucuria de a-1 vedea pe Părintele Porfirie
de mai multe ori. în scurta convorbire care va urma el ne va
împărtăşi câteva din nepreţuitele experienţe avute.
Domnule Tillirides, haideţi să începem cu prima
întâlnire pe care aţi avut-o cu marele Stareţ, pentru ca să
putem urmări evoluţia legăturii stabilite cu sfinţia sa.
A.T.: Mă aflam în Atena, în perioada de terminare a
studiilor mele. Desigur, auzisem multe lucruri despre
Părintele Porfirie. Locuia pe atunci în Kallisia. Am fost
condus acolo de un bun prieten, domnul Constantin
Scouteris, profesor la Universitatea din Atena.
De la prima întâlnire m-a impresionat profund marea
sa dragoste pe care o arăta fiecărei persoane cu care intra în
contact. Avea o grijă părintească şi o preocupare pentru toţi
vizitatorii săi.
De atunci l-am vizitat negreşit de cel puţin două ori pe
an.
K.I.: Părintele Porfirie era un întreg univers, o figură
dumnezeiască de o mare sfinţenie şi înzestrat cu multe
daruri ale Duhului Sfânt.
Un mirean la data înregistrării convorbirii. Acum Episcopul Macarie de
Riroutas (Patriarhia Alexandriei) din Kenya.
cu unele probleme ce mă preocupau şi anume: tot felul de
întrebări şi îndoieli referitoare la ce ar trebui să fac cu viaţa
mea. Mi-am pus ordine în gânduri, hotă-rându-mă asupra
întrebărilor pe care urma să i le adresez. Ei bine, ajungând
acolo, m-am apropiat de sfinţia sa. înainte însă de a putea
să-i spun ceva, a început să-mi enumere diferite întrebări în
chiar ordinea şi felul în care le gândisem. Exact aşa cum
hotărâsem să i le pun.
Am fost uimit, bineînţeles. în mirarea mea nu ştiam ce
să mai zic. Ştia despre absolut tot ce mă preocupa, în cele
mai mici detalii. Numai datorită Părintelui
Porfirie am putut să depăşesc dificultăţile şi să iau hotă -
rârea de a rămâne în Africa unde mi se dăduse un post.
K.I.: Şi să vă continuaţi intensa activitate misionară
de acolo.
A.T.: Tot timpul cât am vorbit cu Părintele eram
însufleţit de speranţa, bucuria şi optimismul său. Lu cruri pe
care le-am păstrat întocmai în memoria mea. De atunci
(viaţa, ştiţi, e foarte grea în Africa. Pe lângă tot felul de
dificultăţi, mai poţi contacta acolo şi o serie de boli) am
simţit o bucurie nemărginită înlăuntrul meu, un fel de
78
plăcere pe care adesea nu mi-o explicam. Sunt absolut K.I.: Şi în plus dovada că Tradiţia Părinţilor, calea
convins când spun că rugăciunea sa m-a ajutat să rămân şi adevăratei credinţe, cu alte cuvinte, a vieţii trăite în
să-mi pot continua munca în Africa. Hristos, este calea mântuirii, a înscrierii în Cartea Vieţii.
Părintele Porfirie a încercat şi a reuşit în a împăr tăşi
tot entuziasmul său persoanei cu care se afla în dis cuţie.
Reţetele pe care le dădea (astfel înţelegeam sfatul său, ca pe H. H
o reţetă), veneau de la un adevărat doctor, atât al sufletului,
cât şi al trupului. Ele veneau chiar de la Dumnezeu.
K.I.: Toate acestea dovedesc că Duhul Sfânt se K.I.: Doamnă H., aş dori să vă mulţumesc pentru
sălăşluia în inima Părintelui Porfirie. răspunsul dumneavoastră prompt la cererea noastră de a lua
A.T.: Da. A avut harul Duhului Sfânt. Asta expli că parte la această convorbire despre Părintele Porfirie,
cum putea să ajute pe oricine, dând fiecărei persoane împreună cu care aţi avut atât de multe experienţe extra -
propria direcţie în viaţă. Cuvintele sale erau cuvintele vieţii ordinare.
pentru fiecare persoană care căuta sfaturile sale. Nu s -a H.H.: L-am întâlnit pentru prima oară pe Părintele
întâmplat niciodată ca cineva să se apropie de sfinţia sa şi Porfirie în 1981, în timp ce ajutam să iasă din încurcă tură
să nu primească medicamentul de care avea nevoie. pe nişte rude şi prieteni care, neavând maşină, voiau totuşi
K.I.: Aţi spus foarte bine, domnule Tilliridis. Vorbiţi să-1 vadă pe Cuvios.
despre „un medic", „reţete" şi „medicamente". Prin sfatul K.I.: Aţi continuat să faceţi acest lucru până la
Părintelui Porfirie se simţea lucrarea lui Hristos, moartea Părintelui. Fără a mai socoti toate celelalte daţi,
Care este, după cum ştiţi, Doctorul sufletelor şi al tru - dumneavoastră aţi fost cea cu care am mers să-1 văd pe
purilor. Părintele Porfirie ultima oară înainte de a pleca dintre noi.
A.T.: Ceva pe care Părintele Porfirie punea accentul, H.H.: După cum ştiţi, au existat întotdeauna o
mai ales faţă de tineri, era munca. Nu putea accepta mulţime de oameni care voiau să vină acolo şi să -1 în-
neglijenţa, lenea sau indiferenţa cuiva. Dădea o foarte mare tâlnească. Am respectat întotdeauna faptul că era mereu
importanţă acestei probleme. Voia ca toţi oamenii să fie obosit şi deseori foarte bolnav. Prima dată când am putut
harnici şi creativi.
K.I.: Când l-aţi văzut pe Cuviosul pentru ultima
oară?
A.T.: Pe 9 septembrie 1991. Chiar atunci se întor sese
de la Sfântul Munte unde plecase, după cum s -a văzut mai
târziu, pentru a-şi pregăti trecerea la cele veşnice.
Stătea întins pe pat, ţinându-şi crucea în mână. M-a
primit ca întotdeauna, cu mare bucurie. Am vorbit puţin
timp, apoi m-a binecuvântat, făcând asupra mea semnul
Sfintei Cruci.
K.I.: Ce cuvinte de folos ale Părintelui Porfirie v-aţi
gândit să ne spuneţi? Atâta vreme cât va fi lumea vor exista
permanent oameni care să dea nenumărate mărturii despre
Părintele.
A.T.: întotdeauna insista asupra credinţei şi a răb-
dării. Făcea mereu referire la acestea pentru orice pro blemă
pusă în discuţie de o anumită persoană. Vorbea neîncetat
despre răbdare şi credinţă pe care noi, creştinii, trebuie să le
în timpul ultimilor câţiva ani ai vieţii Părintelui, mii de oameni
păstrăm în toate momentele vieţii, oricât de dificile ar fi călătoreau pe acest drum care ducea la el. Se despovărau de oricâtă greutate
acestea. aveau pe suflet, pentru a primi rugăciunea şi binecuvântarea sa şi pentru a
K.I.: Pe lângă toate acestea Părintele Porfirie ţinea să auzi sfatul său inspirat de Dumnezeu.
sublinieze că: „Orice vă spun eu se află scris în Evan -
ghelie". Prin urmare: „Credinţa voastră vă v-a mântui",
„întru răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voas tre".
„Cel ce va răbda până în sfârşit se va mântui"...
A.T.: Trecerea Părintelui Porfirie prin această lume a
fost marele dar făcut umanităţii secolului XX de către vorbi, îmi veneau mereu în minte cuvintele femeilor mi -
Dumnezeu. ronosiţe: „L-am văzut pe Domnul".

216 79
 K.I.: E minunat.
H.H.: Era de o mare simplitate, avea atâta dragos te,
atâta libertate şi înţelepciune adunate laolaltă în per soana
sa. Părintele Porfirie a iubit pe toată lumea.
Un lucru într-adevăr minunat era discernământul cu
care a fost dăruit. în orice clipă ştia ce ar trebui să -i spună
fiecărei persoane în parte în funcţie de cât de receptivă era
în acel moment. Când vedea că nu suntem pregătiţi să
acceptăm cele ce voia să ne spună, aborda o mulţime de alte
lucruri mai puţin importante, adăugând: „Ei bine, vom mai
vorbi despre acestea".
Ne comunica adesea orice avea de spus folosind mai
degrabă exemple, decât ar fi făcut-o în mod direct. Folosea
foarte multe exemple: „Această doamnă, care avea
probleme cu copiii ei...", sau: „Acea tânără care a avut acel
necaz...", şi tot aşa. Generalizând, fiecare dintre noi
acceptam mai uşor ceea ce voia să ne spună Părintele
Porfirie. Dumnezeu îl dăruise într-adevăr cu multă
înţelepciune.
K.I.: Ne-aţi putea relata câteva din experienţele
dumneavoastră care dau mărturie despre darurile Duhu lui
Sfânt pe care le avea Părintele Porfirie?
H.H.: Când mi-a murit soţul, copiii noştri, Dimitri şi
Constantin, erau de numai doisprezece şi respe ctiv zece
ani. După cum vă puteţi da seama, au fost foarte îndureraţi.
Cuviosul, care vedea în adâncul sufletelor lor, a zis: „Sunt
îndureraţi, sunt răniţi sufleteşte". M-a ajutat foarte mult,
mai ales cu fiul cel mare. M-a sfătuit să-1 tratez cu multă
blândeţe şi dragoste. Mi-a zis: „Nu te necăji când copilul e
nepoliticos şi-ţi întoarce cuvântul. El nu vrea să fie aşa, dar
nu se poate stăpâni în acel moment. Mai târziu îi va părea
rău. Totuşi, când ne supărăm acţionăm din îndemnul
diavolului şi astfel îi facem jocul".
întotdeauna îmi atrăgea atenţia asupra acestui lu cru:
„Există o singură cale de a evita problemele pe care ţi le
pricinuiesc copiii: sfinţenia. Deveniţi sfinţi şi nu veţi avea
nici o problemă cu copiii voştri".
K.I.: Nu l-aţi întrebat cum am putea deveni sfinţi?
H.H.: Ba da, desigur. Răspunsul său a fost: „Este
foarte simplu; atunci când ne cercetează harului lui
Dumnezeu". Când l-am întrebat cum putem dobândi harul
divin, mi-a răspuns: „Cu smerenie şi rugăciune. Dar
rugăciunea noastră trebuie să fie puternică. Vom avea
întotdeauna rezultate când ne vom ruga cu credinţă şi
nădejde".
„Nu-ţi impune voinţa asupra copiilor", spunea.
„Orice ai vrea să le spui, spune-le în rugăciunile tale. Copiii
nu vor asculta cu urechile lor dar vor auzi ceea ce vrem să le
spunem numai atunci când harul dumne zeiesc vine şi îi
luminează. Când vrei să spui ceva copilului tău,
adresează-te mai bine Maicii Domnului şi ea va împlini
totul. Rugăciunea ta va deveni o îmbrăţişare în duh, care -i
va cuprinde pe copiii tăi şi îi va cuceri. Vezi, noi încercăm
216
adesea să-i îmbrăţişăm, dar ei se opun. Totuşi, nu vor refuza
niciodată o îmbrăţişare în duh".
Daţi-mi voie să vă spun cum am înţeles să pun acestea
în practică. Prima dată când m-am dus în vacanţă cu copiii
după moartea soţului meu, fiul meu mai mare şi-a făcut
nişte prieteni acolo. Obişnuia să lipsească în timpul
după-amiezelor. Nu ştiam unde se ducea sau ce făcea.
Ei bine, i-am zis: „Te rog, fiule, nu pleca iarăşi. Unde
vrei să ajungi, lipsind aşa toată ziua?". Şi toate acele lucruri
pe care le spun mamele de obicei. El, totuşi, nu m-a
ascultat.
într-o zi mi-am amintit de cele ce-mi spusese
Părintele Porfirie. Când băiatul a plecat m-am apucat să
citesc Paraclisul Maicii Domnului. Chiar înainte de a -1 fi
terminat, fiul meu a şi sosit, zicând: „Mamă, unde ai spus că
ai dori să mergem în această după-amiază?". Răspunsul
Prea Sfintei Fecioare a fost atât de imediat încât numai
atunci am înţeles că opinia Părintelui Porfirie era singura
corectă cu privire la copii.
K.I.: Aceste experienţe ale dumneavoastră ne sunt de
mare ajutor şi foarte importante pentru aceia dintre noi care
suntem părinţi.
H.H.: M-a îndrumat şi m-a sfătuit în fiecare problemă
legată de copiii mei. Aceştia mergeau adesea să călărească.
Venise timpul ca noi să cumpărăm un cal. Era o hotărâre
importantă, aşa că m-am dus la Părintele Porfirie să primesc
sfatul său. M-a încurajat să iau această decizie. I-a chemat
pe copii şi le-a spus că este un lucru important să ştii să
călăreşti. Le-a spus să fie foarte atenţi când călăresc, că e
extraordinar să te afli pe un cal şi că e bine să te bucuri de
acest lucru pe deplin. I-a încurajat de asemenea să schieze.
Le spunea: „Acolo pe munte, unde poţi vedea cerul şi
zăpada şi toată priveliştea aceea minunată, te gândeşti la
Cel ce a făcut toate". îi îndruma încetul cu încetul către
Creator prin observarea atentă a întregii creaţii.
în acelaşi timp le spunea de asemenea să nu neglijeze
activitatea şcolară. O făcea într-un chip atât de delicat: „Nu
trebuie să lăsaţi deoparte cărţile şi studiul vostru. Dacă
citiţi şi apoi obosiţi puţin, duceţi-vă să călăriţi o vreme, iar
apoi vă veţi întoarce la studiul vostru cu forţe noi".
K.I.: Ce frumos!
H.H.: Când a trebuit să cumpăr o casă, am vizitat mai
multe înainte de a o cumpăra pe aceea în care locuim acum.
în orice împrejurare obişnuiam să cer sfatul Părintelui. A
insistat să aleg o casă îndreptată spre soare şi care să ofere
o privelişte frumoasă. Mi-a povestit despre mănăstirea pe
care o construia la Milesi. Luni întregi vizitase multe locuri
înainte de a începe construcţia. Se ducea să vadă răsăritul
soarelui, apoi poziţia acestuia la amiază, la apus şi tot aşa.
Mi-a explicat că mănăstirea a fost construită în aşa fel încât
se putea vedea soarele răsărind şi apunând, până la ultimele
raze care cad pe acoperişul mănăstirii. Casa pe care am
80
cumpărat-o după îndrumările şi cu binecuvântarea sa a fost
la fel orientată.
Totuşi, înainte de a o cumpăra, găsisem o alta care era
aşa cum aş fi vrut. Am mers la Părintele şi i-am spus despre
aceasta. M-a sfătuit să nu o cumpăr. Mi-a spus că deasupra
ei există cabluri electrice cu un voltaj mare care ar fi dăunat
sănătăţii noastre. Era un lucru pe care nu-1 observasem.
I-am ascultat sfatul şi nu am cumpărat casa, fiind dovedit
ştiinţific că asemenea cabluri suspendate deasupra caselor
pot cauza cancerul, mai ales la copii.
K.I.: Părintele Porfirie cunoştea absolut totul şi
încerca să ne protejeze.
H.H.: Ştiţi, avea sentimentul că este cel mai mare
păcătos din lume. Ori de câte ori vedea toate aceste lucruri
frumoase şi minunate ajutat de darul înainte-vede-rii,
spunea: „Sunt fericit că ni s-a dat şansa de a discuta
împreună şi că Dumnezeu a ales să-mi descopere aceste
lucruri mie, celui mai neînsemnat dintre păcătoşi. Atunci
m-am gândit la cum m-a luminat Dumnezeu şi la ce am
spus, şi sunt fericit".
Capacitatea Părintelui de a descoperi izvoare
sub-pământene este binecunoscută. Putea să „coboare"
până la izvoarele de apă de sub pământ, fără ca de fapt să
ajungă acolo. într-adevăr, cu darul pe care-1 avea, putea
chiar să cunoască gustul apei. Spunea că dacă ar avea un
pahar cu el, ar putea să-1 umple şi să-1 aducă la suprafaţă.
Totuşi, deoarece minunea aceasta ar fi fost cu totul
extraordinară, nu a făcut niciodată acest lucru. K .I.: E
uimitor.
H.H.: Soţul meu a murit fulgerător în timp ce muncea
peste graniţă, şi a durat o săptămână până ce toate
documentele necesare repatrierii rămăşiţelor sale să fie
gata. In tot acest timp nu am spus copiilor că tatăl lor
murise, ci că era foarte grav bolnav.
L-am luat cu mine pe fiul meu mai mare, Dimitri, la
Părintele Porfirie. înainte de a intra în chilie i -am spus că
tatăl său murise. Pappouli i s-a adresat mai apoi lui Dimitri
în cuvinte foarte simple, vorbindu-i despre concepţia
creştină legată de moarte. în cuvinte pe care le-ar putea
înţelege un copil i-a spus că moartea nu este altceva decât o
mutare dintr-un loc. Acum suntem aici, iar în clipa
următoare suntem acolo, într-o altă viaţă, care este foarte
frumoasă, dar înţeleasă la un alt nivel. Părintele Porfirie a
subliniat întotdeauna în faţa copiilor mei că viaţa veşnică
există cu adevărat. „Este mult mai uşor pentru mine să spun
că soarele nu va răsări mâine decât să admit că nu există
viaţă după moarte. Ştim acest lucru, îl vedem".
K.I.: Părintele Porfirie avea harul prin care vedea
ambele tărâmuri ale existenţei.
H.H.: Da, într-adevăr. Le spunea copiilor că cealaltă
viaţă este frumoasă şi că trupurile care intră în mormânt
sunt fără îndoială ale noastre. De asemenea îmi spunea
acestea: „Când ne aşează în mormânt e ca şi cum ne -am
216
dezbrăca de o haină". Cuvintele sale mi -au fost de mare
folos în timpul înmormântării soţului mei.
Părintele Porfirie le descoperea copiilor mei, care -1
iubeau nespus, foarte multe adevăruri teologice,
folo-sindu-se numai de povestiri şi fabule. Fiul meu cel
mare mi-a zis: „Bine, mamă, ştiu că tata se află într -un loc
frumos. Dar chiar trebuie să aştept până la 70 sau 80 de ani
pentru a putea să-1 văd?". I-am vorbit Părintelui despre
aceasta şi mi-a zis să-1 rog pe fiul meu să întrebe o persoană
în vârstă cum a trecut peste cei 80 de ani de viaţă, şi să
asculte cu atenţie răspunsul. Fiul meu 1 -a întrebat pe tata,
care i-a răspuns: „Fiule, e ca şi cum ieri au trecut toţi aceşti
ani".
K.I.: Doamnă H., ce vă spunea Părintele Porfirie în
momentele acelea de singurătate şi durere pricinuite de
moartea prematură a soţului dumneavoastră?
H.H.: M-a ajutat foarte mult, mai ales în acele clipe în
care te simţi copleşit în mod firesc şi în care începe să te
chinuiască întrebarea: „De ce, Doamne? De ce atât de
tânăr?". Mă simţeam părăsită şi mă prăbuşeam pe scaun,
fiind incapabilă de a mă ridica.
„Când ai asemenea stări", mă sfătuia Părintele,
„ridică-te imediat şi du-te să faci o plimbare pe munte".
Când l-am întrebat cum aş putea să fac aşa ceva pe timp de
noapte mi-a zis: „Dacă nu poţi ieşi, mută-ţi gândul la
imagini frumoase, ca de pildă la parcul pe care l -ai vizitat
odată cu soţul şi cu copiii tăi, sau la un frumos apus de
soare, care se reflectă peste mare. Vei alunga gândurile
urâte şi vei zice: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte -l pe
soţul meu şi ne miluieşte şi pe noi»".
încerca să mă convingă că între Biserica luptătoare şi
cea triumfătoare exista o comuniune.
K.I.: Este minunat ceea ce spuneţi. V-a mai spus ceva
despre soţul dumneavoastră după ce a murit?
H.H.: Când m-am dus cu fiul meu mai mare în zilele
acelea despre care v-am vorbit, Părintele Porfirie mi-a spus
că văzuse sufletul soţului meu.
K.I.: Faptul că un om aflat aici pe pământ, şi în cazul
acesta Părintele Porfirie, poate vedea sufletul unui frate
decedat, este foarte important, fiind încă o dovadă palpabilă
a existenţei vieţii de apoi.
H.H.: Mi-a explicat cum putem ajuta sufletele celor
răposaţi.
K.I.: Ce v-a zis?
H.H.: Că trebuie să ne rugăm mult, să facem fapte
bune, să fim milostivi, să luăm parte la Sfânta Liturghie
(făcând prescuri şi dându-le spre pomenirea numelor celor
plecaţi dintre noi). Noi şi copiii noştri trebuie să primim cât
mai des Sfânta împărtăşanie, dacă e posibil la fiecare
Liturghie.
K.I.: Sunt cu adevărat mişcat de această convorbi re
cu dumneavoastră, doamnă H., fiindcă ne-aţi împărtăşit
cuvintele Părintelui legate de viaţa după moarte. Problema
81
morţii preocupă pe toţi şi este un subiect cu adevărat
zguduitor, dar este de asemenea un mare dar de la
Dumnezeu să obţii de la un om sfânt, ca Părintele Porfirie,
mărturii şi dovezi ale existenţei vieţii după moarte.
H.H.: Când tocmai avusesem acel necaz mi s -a oferit
prilejul să mă încredinţez cât de puternică era rugăciunea
Părintelui Porfirie. Când m-am dus să-i spun despre
moartea soţului meu (De această dată eram singură. Cu fiul
meu m-am dus într-o altă zi), nu se afla în camera sa. L-am
zărit pentru o clipă pe marginea drumului, dar nu mi-a
adresat nici un cuvânt, deoarece îm-

216 82
părtăşea foarte mult din suferinţa umană; atât de mult încât
mă întrebam dacă oare mă auzise.
Mă aflam în după amiaza aceleiaşi zile, când am
simţit deodată că toată povara suferinţei mi se luase de pe
suflet şi că bucuria îmi revenea în inimă. Mi-am făcut cruce
şi am zis: „Doamne, reacţia mea este normală?". Am aflat
mai târziu - şi am verificat această informaţie - că exact în
clipa în care m-am simţit aşa, Părintele Porfirie se ruga
pentru mine.
K.I.: Acest lucru este cu adevărat grăitor.
H.H.: Mi s-a confirmat efectul miraculos al rugă -
ciunii sale în cazul rudelor care aveau probleme de să -
nătate, mai ales de ordin sufletesc.
Punea foarte mult accentul pe rugăciune. Spunea
doctorilor, şi chiar şi mie: „In momentul în care te apleci
spre pacient în camera de consultaţie, roagă -te pentru el şi
spune «Rugăciunea lui Iisus»". Am pus asta în prac tică la
biroul meu. In cazuri dificile ziceam, „Doamne Iisuse
Hristoase - acum după moartea Părintelui adaug «şi pentru
rugăciunile Părintelui Porfirie» - ajută-mă să pun un
diagnostic corect şi să rezolv acest caz dificil". Părintele
Porfirie voia să ne ajutăm unul pe celălalt prin exemplul
fiecăruia şi nu prin cuvinte. Dorea să-i influenţăm pe
ceilalţi şi să-i călăuzim spre Hristos. îmi amintesc că la un
moment dat cineva a căutat să aibă sfatul său în legătură cu
o viitoare căsătorie cu o tânără care avea nişte probleme
care, în orice caz, ar fi continuat ca la mai toate cuplurile şi
după nuntă. La cele spuse trebuie să adaug că tânăra nu era
foarte credincioasă. Părintele i-a spus acelui om, „Foarte
bine, te poţi căsători aşa. Când te va vedea ducând o viaţă
tre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. Ne spunea că,
atunci când avem nevoie de un sfânt, el sau ea ne sar în
ajutor chiar în momentul acela. Când zicem, spre exemplu:
„Sfinte Nicolae, ajută-mă", Sfântul Nicolae te ajută şi în
acelaşi timp îi poate ajuta pe toţi care-i cer ajutorul,
indiferent de locul unde se află.
Aşadar, sunt convinsă că Părintele Porfirie poate
acum să ne ajute pe fiecare dintre noi. Am fost martoră la
întâmplările minunate petrecute cu ucenicii săi după
moartea sa. Acum Părintele îi ajută mai mult şi mai bine.
Fie ca toţi să ne bucurăm de binecuvântarea sa.
Ieşind din ruinele Hades
in lacul Aherousia din Epir
După ce a văzut
tot ce avusese loc acolo în trecut
Jipollo n-are nici adăpost, nici cunună de lauri din oracol.. Iulie,
1974
creştinească, plină de cumpătare şi bucurie, va deveni
geloasă şi va dori să se apropie de Hristos de bună voie".
Cu o zi înainte să plece la Muntele Athos, de unde nu
s-a mai întors niciodată, l-am vizitat împreună cu nepoata
mea pe care o iubea foarte mult. Următorul dia log a avut
loc între ei:
„Sunteţi bolnav, Cuvioase?".
„Da, sunt".
„Unde vă doare, pappoulil".
„Peste tot".
„Ce pot face pentru a găsi fericirea în viaţă, Cuvi -
oase?".
„Citeşte Sfintele Scripturi, mergi la Biserică,
gă-seşte-ţi un părinte duhovnic, împărtăşeşte-te; cu alte
cuvinte fă-te o bună creştină. Atunci vei găsi bucuria pe
care o cauţi. După cum vezi, acum sufăr, dar sunt fericit.
Când te apropii cât de cât de Hristos, vei găsi şi bucurie în
viaţa ta". Spunea întotdeauna acestea: „Haideţi să-L iubim
pe Hristos". Odată, când l-am vizitat împreună cu copiii
mei, ne-a spus o frumoasă povestire.
Era odată o păstoriţă îndrăgostită de un tânăr care
lucra la o altă stână. Ea se furişa noaptea, înfruntând
întunericul şi nesocotind tufişurile de mărăcini şi toate
celelalte piedici în dorinţa ei de a fi alături de iubit. „în
acest fel ar trebui să-L iubim pe Hristos", ne-a spus.
K.I.: E minunat, extraordinar. La sfârşit, aş dori să vă
întreb ce simţiţi acum când Părintele a plecat dintre noi.
H.H.: Fără nici o îndoială simt un mare gol în sufletul
meu, mai ales când se ivesc probleme majore şi dileme
importante. Totuşi, în asemenea ocazii îmi amin tesc
cuvintele sale care vorbeau despre comuniunea din -
Gheorghe Dimitriou
Directorul regional al Companiei Aeriene Cipriote pentru Europa
Centrală şi de Sud
83
 K.I.: Domnule Dimitriou, aţi trăit multe experienţe
alături de Părintele Porfirie pe care îl cunoaşteţi de atâta
timp şi suntem convinşi că mărturia pe care ne-o veţi aduce
ne va ajuta pe toţi să devenim mai întăriţi în Hristos.
Ne-aţi putea spune mai întâi cum aţi ajuns să-1 cu-
noaşteţi pe acest om sfânt?
G.D.: Sunt profund mişcat pentru că îmi oferiţi
prilejul de a vorbi despre un sfânt al Ortodoxiei din zilele
noastre.
L-am întâlnit pe Stareţ acum 12 ani. Aceasta pentru
că obişnuiam să merg destul de des în zona în care locuia
pentru a vizita o altă mănăstire ce se afla acolo, şi anume
Sfânta Mănăstire a Paracletului 35 .
K.I.: Maşina dumneavoastră era într-adevăr verde?
G.D.: Da, era verde.
K.I.: Se mai aflau acolo şi alte maşini?
G.D.: Desigur.
Ei bine, m-am dus şi am luat binecuvântare de la
Părintele. I-am povestit despre o problemă pe care o
aveam, iar Părintele mi-a oferit cea mai bună soluţie
posibilă la aceasta.
Apoi m-a întrebat dacă am copii. „Da", i-am răspuns.
„Am două fiice". Apoi mi-a zis: „Să vedem cu cine
seamănă copiii tăi". A început prin a-mi descrie ambele
fiice şi propriile lor personalităţi. Imediat mi -am dat seama
că am în faţa mea un om sfânt, plin de daru rile Duhului.
L-am văzut destul de des după aceea. Dumnezeu m-a
binecuvântat, ajutându-mă să construiesc o casă în Oropos,
pe dealul opus mănăstirii de maici pe care o construise
Părintele.
K.I.: Aşadar aveţi să ne spuneţi o mulţime de lucruri,
domnule Demetriou.
Haideţi să vorbim despre câteva din acestea, spre
slava lui Dumnezeu.
G.D.: într-o seară m-am dus la Părintele Porfirie cu
un foarte cunoscut cipriot care locuia în Atena. Prie tenul
meu finanţa un film care avea ca subiect parabola fiului
risipitor. în ciuda faptului că decorul şi toate celelalte erau
gata pentru a începe filmările, prietenul meu insista să
cunoască şi părerea Părintelui.
L-am auzit atunci pe Părintele Porfirie vorbindu-ne
despre tatăl care 1-a iertat pe fiul risipitor şi despre felul
cum ar trebui să se comporte un părinte în societatea de
astăzi. Spunea: „Când vezi neamţul - şi când spunea
„neamţ" îl înţelegea pe diavol - că îl biruie pe fiul tău, în
loc să te mânii pe el din cauza purtării sale rele, mai bine
stai de vorbă cu Dumnezeu. învaţă să te rogi lui Dumnezeu
pentru copiii tăi; în loc să te cerţi cu ei, cere ajutorul lui
Dumnezeu în acea pricină". Este suficient să spun că
prietenul meu, ca urmare a celor spuse de Părintele
Porfirie, a schimbat întreaga idee a filmului.
84
Trăia pe atunci într-o colibă de lemn, un fel de
şopron, aflată în pădure. Când m-am dus acolo pentru
prima dată m-a întâmpinat o soră de mănăstire care mi -a
spus că Părintele este foarte obosit şi că nu poate să mă
primească. Am plecat dezamăgit şi m-am urcat în maşina
pe care o parcasem la umbra unui pin. Bineînţeles,
Părintele Porfirie nu mă văzuse. După puţin timp însă, sora
cu care vorbisem a venit la mine şi mi -a zis: „Domnule,
Cuviosul a spus: «Domnul din maşina verde să vină să mă
vadă»".
___________________________________________________-
35
Mângâietorul, Duhul Sfânt.
K.L: Ceea ce ne-aţi spus este foarte interesant şi mai
ales instructiv pentru aceia dintre noi care suntem părinţi.
G.D.: Părintele Porfirie a fost întotdeauna un izvor
de bunătate. Dragostea pe care o răspândea trecea din colo
de limitele umanului şi o atingea pe cea dumneze iască.
Două lucruri cerea de la oamenii din jurul său: voia ca toţi
să fie harnici şi să aibă ca ţel în viaţă desăvârşirea. De
aceea tot efortul extraordinar depus la mănăstirea de maici
a fost încununat de succes. Mănăstirea a fost construită în
cea mai mare parte cu sprijinul voluntar al ucenicilor săi şi
din donaţii provenite nu de la oamenii bogaţi, ci de l a mii
de persoane care veneau acolo, începând cu ora şase
dimineaţa, pentru a primi binecuvântare şi pentru a discuta
cu Părintele problemele lor. Toţi aceşti oameni au
contribuit - unii cu mai mult, alţii cu mai puţin - la reuşita
muncii depuse pentru construirea mănăstirii.
K.I.: Iată, încă o dovadă a sfinţeniei Părintelui
Porfirie prin care se preamăreşte Dumnezeu, Cel ce ne -a
descoperit chipul unui sfânt din zilele noastre.
G.D.: Părintele Porfirie a venit într-o zi la mine acasă
şi a văzut sistemul de irigaţie pe care îl instalasem în
grădină. Mi-a cerut să-1 ajut să amenajeze un sistem
asemănător în jurul mănăstirii.
L-am găsit într-adevăr pe omul care îmi montase
instalaţia şi l-am rugat să facă acelaşi lucru şi pentru
Părintele Porfirie, dar fără a-i cere bani. Când i-am spus
Părintelui despre aceasta, mi-a zis: „Nu sunt de acord,
domnule Demetriou. Aş vrea ca dumneavoastră să veniţi şi
să rezolvaţi acest lucru, fiindcă n-ar fi rău să vă între-rupeţi
activitatea cotidiană şi să vă ocupaţi şi cu munca fizică".
Părintele Porfirie avea o mare dragoste pentru natură şi
pentru mediul înconjurător, pe care le preţuia foarte mult.
K.I.: Domnule Dimitriou, luând în considerare cei 12
ani de când îl cunoaşteţi pe Părintele Porfirie, trebuie să fi
avut o mulţime de ocazii care să vă fi convins de marile
daruri ale acestui om sfânt. Aţi putea să ne spuneţi mai
multe despre darul discernământului şi al înainte -vederii
cu care era înzestrat Părintele?
231
 G.D.: Am avut o mare ispită când s-a născut primul
meu nepot, un băieţel drăgălaş.
Băieţelul se născuse sănătos, dar în seara aceleiaşi
zile au apărut câteva probleme serioase... Nici până în ziua
de azi nu ştim de ce s-au întâmplat acestea. Probabil că
aspirase ceva în plămâni în timpul naşterii. Situ aţia era
tragică.
Am chemat de urgenţă câţiva medici printre care se
afla şi distinsul meu compatriot Takis Kattamis, pro fesor
de pediatrie la Universitatea din Atena. Au exami nat
copilul şi au apelat imediat la secţia de terapie intensivă a
Spitalului de Pediatrie din Atena. Era duminică noaptea.
Timp de şase zile m-am rugat neîncetat la Dumnezeu
pentru viaţa micuţului meu nepot. Sâmbătă seara am
părăsit Atena şi m-am dus la Părintele Porfirie. Era ora 11
când am ajuns. M-a văzut şi cu simplitatea-i caracteristică
m-a întrebat: „Ce cauţi aici la ora aceasta din noapte?".
„Cuvioase", i-am răspuns, „fiica mea, rebela - cum o
numiţi sfinţia voastră -, a născut un băieţel care acum este
în pericol să moară". L-am auzit atunci spunân-du-mi: „Ia
loc şi dă-mi voie să examinez copilul, să văd ce se întâmplă
cu el". Pe urmă mi-a spus acestea: „Există o substanţă
străină în partea de jos a plămânului drept. Este aproape
dizolvată şi va dispărea în curând. Nu te îngrijora, copilul
va trăi. îl vei lua acasă luni".
Sâmbătă seara când am plecat de la Părintele, doc -
torul Kattamis urma să plece în Italia, acolo unde avea de
susţinut o conferinţă. Urma să se întoarcă la Atena
duminică. Aşadar în ziua următoare, duminică, m-am dus
să-1 iau de la aeroport. Eram prieteni din copil ărie şi
fusesem colegi de şcoală în Kithrea. I-am adus la cunoş-
tinţă cele ce-mi spusese Părintele Porfirie şi i-am cerut
părerea. „E chiar aşa cum ţi-a spus Părintele. Acum, că
sfinţia sa ţi-a zis aşa, îţi voi spune şi eu acelaşi lucru". In
ziua următoare, luni, copilul era sănătos şi l-am luat acasă.
K.I.: „O, Doamne al puterilor, minunate sunt lu-
crurile Tale!".
G.D.: Vă voi istorisi o altă întâmplare legată de darul
discernământului pe care-1 avea Părintele Porfirie.
într-o vară, Mitropolitul de Kitimn, Hrisostom, cu
care eram prieten apropiat, se afla ca oaspete în casa mea
pentru câteva zile. Auzise foarte multe de Părintele
Porfirie şi m-a rugat să-i telefonez pentru a vedea dacă am
putea să mergem şi să-i facem o vizită. Totuşi, ştiind că
Părintele era bolnav, am evitat să-i dau telefon.
Sâmbătă i-am sugerat înalt Prea Sfinţiei Sale că l-am
putea vizita pe Cuviosul duminică, luând astfel parte şi la
Sfânta Liturghie în Malakasa. „Iar după Sfânta Slujbă vom
vedea ce va urma, dacă vom putea merge să -1 vedem pe
Părintele Porfirie sau nu".
Am intrat în biserică, iar Mitropolitul de Kitimn s -a
dus în altar. După ce a luat sfârşit Sfânta Liturghie, iar
85
credincioşii au primit împărtăşania, l-am zărit pe Părintele
Porfirie intrând în biserică. Era însoţit de un ucenic al său,
un colaborator foarte apropiat al Părintelui, care ajutase la
construirea Sfintei Mănăstiri „Schimbarea la Faţă a
Mântuitorului".
I-am făcut imediat semn Mitropolitului, arătându -i
că cel ce intrase era Părintele Porfirie. Cuviosul s -a dus în
altar şi i-a zis Mitropolitului de Kitimn: „Copilul meu, n -ai
vrea să-mi dai Trupul şi Sângele lui Hristos?" şi ast fel
acesta i-a dat Sfânta împărtăşanie Părintelui Porfirie.
Eu aşteptam în faţa Bisericii şi după ce ei au terminat
s-au îndreptat spre mine. Atunci l-am auzit pe Părintele
Porfirie spunându-i Mitropolitului: „Nu eşti tu acela care
i-a spus domnului Demetriou să mă sune pentru a ne putea
întâlni?".
K.I.: Extraordinar!
G.D.: Atunci am intervenit: „Cuvioase, fiindcă tot
este Mitropolitul cu noi, de ce n-am merge la mine acasă să
bem o cafea?". A fost de acord şi am pornit spre casa mea.
Totuşi, pe drum a zis: „Haideţi mai bine să mergem la
chilia mea. în plus, eu nici nu beau cafea, aşa că haideţi la
mine în chilie, iar eu voi bea puţin suc de pepene galben".
Părintele Porfirie s-a întins în pat, iar nouă ni s-a
adus nişte cafea. Mitropolitul de Kitimn a zis: „Cuvioa se,
vă rog, spuneţi-ne un cuvânt de folos". Părintele Porfirie
i-a răspuns cu acea smerenie desăvârşită care îl caracteri za:
„Copiii mei, ce ar putea să vă spună un om fără carte?".
Dumnezeu ne-a ajutat şi, la insistentele noastre, Părintele
ne-a relatat următoarea întâmplare ieşită din comun.
într-o zi un cuplu de tineri a venit să-1 vadă. Se
spovediseră şi Părintele Porfirie pusese epitrahilul de-
asupra lor. Când era gata să citească rugăciunea de dez -
legare, Sfântul Duh 1-a luminat şi Părintele a văzut că era
ceva care-1 oprea pe soţ de la Sfânta împărtăşanie. Le -a
spus să se ridice, fără să le mai citească rugăciunea. Duhul
Sfânt îl luminase pe Cuvios să vadă satul soţului. A început
să-1 descrie atât de amănunţit încât cei doi tineri l -au
întrebat dacă fusese vreodată acolo, de vreme ce îl
cunoştea atât de bine. „Nu", a răspuns Părintele, „n -am fost
niciodată în acel sat. Dumnezeu m-a luminat şi-1 pot vedea
acum în faţa mea".
Părintele a continuat, spunând că soţul săvârşise o
faptă rea în viaţa sa.
Acesta din urmă a replicat însă că nimic nu -i tulbură
conştiinţa şi că în cei treizeci de ani petrecuţi în Atena,
unde avea un magazin, fusese întotdeauna un mic
comerciant cinstit. Omul nu-şi putea aminti să fi făcut ceva
rău. „N-ai săvârşit nici o faptă rea când te aflai la ţară?",
1-a întrebat Cuviosul. „Nu", a răspuns. Provin dintr -o
familie bogată. Tatăl meu a murit şi mi-a lăsat toată averea
sa. Vă voi da un exemplu pentru a vă con vinge că sunt un
om cumsecade.
233
 „într-o zi administratorul ne-a furat o sumă mare de Muntele Athos", mi-a spus, „l-am informat despre dorinţa
bani. Nu l-am denunţat la poliţie, ci pur şi simplu l -am mea, iar părintele mi-a răspuns cu aceste cuvinte:
concediat fiindcă nu puteam accepta un hoţ pe propr ietatea «Sunt obosit, copilul meu. Lasă-mă să rămân aici, la
noastră". Sfântul Munte»".
Părintele Porfirie 1-a întrebat: „L-ai văzut cu ochii Cu toate acestea, prietenul meu a insistat, încât, în
tăi furând banii?". „Nu", a răspuns, „dar am fost sigur că cele din urmă, Părintele a fost nevoit să-i spună: „Su-nă-mă
era el, fiind singurul care ştia unde erau ţinuţi banii". din nou la începutul lui decembrie". Cuviosul a murit pe 2
Părintele Porfirie a spus în cele din urmă: „Nu, nu a furat el decembrie, aşa încât dorinţa prietenului meu ca eu să -1
banii, iar când l-ai dat afară ai aruncat o pată de ruşine însoţesc pe Părintele Porfirie de la Muntele Athos până la
asupra numelui său şi al familiei sale. Fapta ace ea te Oropos nu s-a împlinit.
opreşte să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos". Grecia şi întreaga Ortodoxie au primit un mare dar de
K.I.: Şi într-adevăr, altă persoană furase? la Dumnezeu. Prin viaţa petrecută de Părintele Porfirie pe
G.D.: Fără îndoială. Adevăratul hoţ era altcineva. acest pământ, încă un drept a fost aşezat în lăca şurile
Tânărul a mers atunci în satul său şi, în faţa tuturor să - sfinţilor.
tenilor, 1-a reabilitat pe administratorul acuzat pe nedrept.
Imediat după aceea a primit Sfânta împărtăşanie.
K.I.: Domnule Dimitriou trebuie să admit că m-aţi
surprins cu povestirea pe care tocmai mi-aţi spus-o.
G.D.: Daţi-mi voie să vă povestesc acum o altă
întâmplare. Un prieten al meu la vizitat pe Stareţ pentru a -i
cere sfatul în legătură cu o afacere riscantă. Pentru a fi mai
exact, voia să deschidă o librărie. Cuviosul i -a spus să se
asigure că magazinul dispune de spaţiu suficient pentru ca
toate felurile de cărţi cu conţinut creştin să poată fi expuse.
Prietenul meu 1-a informat că a găsit o mică librărie.
Atunci Părintele Porfirie i-a cerut dimensiunile librăriei,
iar acesta i le-a dat. Cuviosul a spus: „Nu , nu e aşa de mare
precum spui. Este mai mică".
Prietenul meu s-a dus şi a măsurat-o chiar în ziua
următoare. Nu era atât de mare pe cât crezuse, ci întoc mai
cum îi spusese Cuviosul.
K.I.: Aceasta este ceea ce ne surprinde de fiecare
dată când aflăm noi amănunte - mărturiile despre darul
discernământului şi al înainte-vederii pe care le avea
Părintele Porfirie. Cu ochii sufletului putea vedea lu cruri
ce se aflau în realitate la kilometri depărtare de el, chiar
într-o altă ţară, şi chiar putea să pătrundă adânc în sufletul
oricărei persoane.
G.D.: Aşa este. Părintele şi-a prevăzut sfârşitul vieţii
pământeşti.
Următoarea relatare este legată de moartea sa.
Cu câteva zile înainte de moartea Părintelui Porfirie
am fost sunat la telefon de un ucenic al său. Oferise un
substanţial ajutor financiar pentru construirea mănăs tirii
de maici pe care o întemeiase Părintele. Voia acum să
închirieze un elicopter pentru a-1 lua pe Părintele Porfirie
de la Muntele Athos pentru a petrece Crăciunul la
mănăstire. M-a rugat chiar să merg în elicopter pentru a-i
ţine companie Părintelui.
Prima reacţie a fost aceea de a-1 întreba dacă vorbise
cu Părintele Porfirie despre acest lucru. „L -am sunat la

86 233

Cuviosul Sofronie
Ctitorul şi fostul stareţ al Sfintei Mănăstiri a Sfântului Ioan
Botezătorul, Essex, Anglia; scriitor
Prin darul discernământului Părintele Porfirie a ajuns
să-1 cunoască pe un alt mare Cuvios al zilelor noastre,
Stareţul rus Sofronie, ctitorul şi primul egumen al Sfintei
Mănăstiri a Inaintemergătorului din Essex, Anglia. Acesta
a scris numeroase cărţi printre care „Sfântul Siluan
Amonitul" carte tradusă în numeroase limbi, una dintre
cele mai renumite din întreaga lume. Cuviosul Sofronie a
trăit alături de Stareţul Siluan, care a fost canonizat ca
sfânt în 1987, acum nouă ani.
In noiembrie 1990 am avut prilejul de a-1 întâlni pe
Cuviosul Sofronie la Essex şi de a vorbi cu sfinţia sa. Mi -a
spus că obişnuia să-1 întâlnească pe Părintele Porfirie în
rugăciune, în fiecare noapte. Fiecare ştia cum arată
celălalt, cu toate că nu se văzuseră niciodată în realitate.
Părintele Porfirie nu-1 întâlnise niciodată pe Cuviosul
Sofronie şi nici acesta pe Stareţ.
Această incredibilă întâmplare mi-a fost relatată de
Cuviosul Sofronie în prezenţa arhimandritului Chirii,
stareţul mănăstirii din Essex, a ieromonahului Zaharia,
părintele duhovnic al mănăstirii şi a trei ucenici din Ci pru.
„Şi daţi de ştire oamenilor că n-am murit, ci trăiesc veşnic
şi vestesc patimile Domnului, Care i-a încununat pe ei".
***
O completare
scrisoare. O copie a acesteia ne-a fost pusă la dispoziţie de
un fiu duhovnicesc care a fost intermediar între cei doi:
Cuvioase Sofronie,
Te îmbrăţişez în Hristos.
O anumită persoană mi-a spus că ai vrea să ne întâlnim;
că m-ai invitat să vin în Anglia şi dacă nu voi putea să ajung
acolo, vei veni sfinţia ta în Grecia.
Dar fiindcă îmi este cu neputinţă să vin, şi n-aş dori să
înduri greutăţile enorme produse de o călătorie până aici, şi din
moment ce creştinii nu pot fi separaţi prin distanţe, am putea să
ne întâlnim unul cu altul în rugăciune, spunând: „Doamne lisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", duminică 31
august 1980 de la ora 12,00 la 12,30 după miezul nopţii (orele
10,00-10,30 în Anglia).
Doar dacă nu ai anumite probleme care te aduc aici, în
Grecia.
Te îmbrăţişez în Domnul împreună cu obştea sfinţiei tale
şi îţi doresc sănătate sufletului şi trupului.
Cu dragoste în Domnul, Ieromonahul Porfirie
Bairaktaris

Străduindu-ne să îmbunătăţim a doua ediţie a cărţii,

am scris tuturor colaboratorilor noştri, inclusiv Cuviosului
Sofronie, care, în vârstă fiind, 1-a desemnat pe un
ieromonah să scrie următoarele: „Au scris ei oare asemenea
cuvinte elogioase despre mine? Cum aş putea spune că sunt
eu o astfel de persoană? Să scrie asemenea lucruri despre
mine ar părea nelalocul lui. Faptele stau cam aşa: Cu vreo
zece ani în urmă, la cererea Părintelui Porfirie şi prin
eforturile unui prieten comun, a fost stabilită pentru noi 36
Arhimandritul Pavel a plecat la Domnul pe 13-11-1992 în vârstă
amândoi o dată şi un timp în care să facem o rugăciune de 45 de ani.
comună. Din acel moment, am început să ne rugăm unul
37
Conversaţia de mai sus a fost înregistrată înainte de plecarea
dintre noi a Părintelui.
pentru celălalt".
De fapt, câteva persoane de la mănăstire îşi amintesc
că Părintele Porfirie le cerea să nu-1 deranjeze la o anumită
oră fiindcă avea o întâlnire duhovnicească cu Stareţul
Sofronie. Părintele Porfirie avea astfel de întâl niri în duh şi
cu alţi ucenici care se aflau departe. După cum a menţionat
Părintele Sofronie, iniţiativa Cuviosului Porfirie a fost
pusă în practică după ce a fost trimisă următoarea

87 241
 Arhimandritul Pavel36
De la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Botezătorul, Essex, Anglia,
arhimandrit al Scaunului Ecumenic. Doctor în teologie (numele din lume:
Benedict Englezakis)

K.I.: Părinte Pavel, ce semnificaţie au pentru sfinţia

voastră Stareţii?
Părintele Pavel: Părintele Porfirie este 37 o lumină
călăuzitoare a Greciei. El, Părintele Paisie, Stareţul Efrem
de Katounakia şi Cuviosul Sofronie, fostul egumen al
Sfintei Mănăstiri a Inaintemergătorului din Essex, sunt
consideraţi de monahii din Muntele Athos (şi ei sunt cel
mai bun criteriu) cei patru mari Stareţi ai Ortodoxiei
contemporane.
Cum putem aprecia valoarea acestor părinţi? Ei sunt
oameni care ne arată că într-adevăr creştinismul poate fi
trăit.
Este nevoie ca toţi credincioşii să-1 vadă pus în
practică, fiindcă, de obicei, ne dăm seama că noi şi cei din
jurul nostru întâmpinăm greutăţi în a duce o viaţă
creştinească. In clipe de mare suferinţă sau încordare,
cineva îşi pune întrebarea dacă e posibil sau nu să dea viaţă
cuvintelor Mântuitorului.
Aceşti oameni ne arată dincolo de orice îndoială că se
poate trăi după Evanghelie. De vreme ce ei au bi -

88 241
 ruit toate opreliştile şi noi putem, fiindcă avem cu toţii o
chemare pentru a reuşi.
Ce aşteaptă oamenii de la Biserică? In ceea ce mă
priveşte, pot spune că am fost slujitor al Bisericii, în Cipru
şi în străinătate, timp de mai mulţi ani.
Oamenii nu mai aşteaptă mila semenilor sau alte
forme de ajutor pe care Biserica le-a oferit de-a lungul
Evului Mediu şi în timpul ocupaţiei turceşti. CONVORBIRI
Astăzi ei caută lucrurile duhovniceşti, adică, de
pildă, cum să te rogi, cum să comunici cu Dumnezeu, dacă
există Dumnezeu... Cum poate exista Dumnezeu atâta timp DESPRE PĂRINTELE
cât nimeni nu pare să fi trăit cu adevărat cuvântul lui
Dumnezeu şi nici nu L-a cunoscut personal sau în mod PORFIRIE
nemijlocit?
Tocmai din această cauză mărturia acestor mari
Părinţi, asemenea Părintelui Porfirie şi a altora, despre care
am vorbit, este de nepreţuit. Nici un cuvânt nu poa te face
cât o viaţă de om.

89
 Mitropolitul de Kidonias şi
Apokoronos, Irineu şi prietenii

în februarie 1977, Părintele Porfirie a vizitat Creta timp de cinci zile. După
moartea Părintelui, Mitropolitul de Kidonias şi Apokoronos, Irineu, a organizat
două emisiuni de radio, care au fost transmise în aceeaşi lună de Radio Hania. Un
ucenic al Părintelui Porfirie a înregistrat aceste emisiuni radiofonice şi ne-a pus la
dispoziţie casetele, în special pentru ediţia a doua a cărţii de faţă.
Publicăm materialul înregistrat al acelor programe radiofonice, cu acordul
înalt Prea Sfinţitului Irineu şi a tuturor acelora care au participat. Am vrea să le
mulţumim tuturor. Numele lor nu apar aici, fiindcă nu au fost menţionate nici în
programul de radio. Totuşi, este cunoscut faptul că, în afară de înalt Prea Sfinţitul
Irineu şi ceilalţi participanţi, ale căror nume n-au fost dezvăluite, se afla şi
răposatul părinte Elefterie Kapsomenos.

PRIMA EMISIUNE RADIOFONICĂ

Bună seara. Această emisiune îşi

Mitropolitul irineu:
propune să se adreseze şi să asculte, să pună întrebări şi să
răspundă, să analizeze şi să discute.
Deci, până acum, acest radio-program a luat în
discuţie subiecte care preocupă întreaga societate con-
temporană şi mai ales pe tineri, şi s-a ocupat de ele în mod
sistematic.
în acelaşi timp, în emisiunea noastră, conştienţi de
rolul asumat dorim să consemnăm evenimentele care

90
s-au petrecut în regiunea noastră, să le analizăm şi să
prezentăm propriul punct de vedere în legătură cu acestea.
De asemenea, acest program vrea să acorde o
deosebită atenţie mai ales oamenilor care au trecut prin
aceste locuri şi pe care le-au cinstit prin prezenţa lor,
comentând aspectele din viaţa acestora şi formulând un
mesaj ce va fi adresat contemporaneităţii. Astfel, de -a
lungul timpului am fost martori ai vizitelor făcute de
diverse persoane, oameni de-ai locului sau de prin alte
părţi, iar ascultătorii noştri au devenit părtaşi la gândurile
şi strădaniile lor.
Astăzi, avem marea bucurie de a face cunoscut as -
cultătorilor noştri şi tuturor oamenilor locului un sfânt şi
cucernic preot, Cuviosul Părinte Porfirie Bairaktaris. Este
un om care nu are nimic de-a face cu publicitatea şi cu
problemele zilnice, deoarece trăieşte în smerenie asemeni
unui ascet şi n-a dorit niciodată să obţină faimă sau vreun
merit oarecare.
Astăzi vom vorbi despre vizita sa în Hania, despre
caracterul şi personalitatea sa.
Nu facem acestea de dragul său, ci spre folosul
ascultătorilor noştri şi al tuturor oamenilor din aceste
locuri. Vrem să împărtăşim şi altora din izvorul de lu mină
orbitoare, bucurie, plinătate, de minune şi înviere
duhovnicească, pe care le-am cunoscut întâlnindu-1 pe
Părintele Porfirie. Credem că nu avem dreptul să nu vorbim
despre sfinţia sa.
Cuviosul Părinte Porfirie este o personalitate a
monahismului contemporan din ţara noastră. S -a născut în
Evvia şi a plecat la Sfântul Munte fiind încă foarte tânăr.
deşi aproape de pământ, poate atinge cerul cu sfinţenia sa.
Capul său frumos, palid dar luminos stă umil pe umerii săi
slabi, aplecaţi de greutăţile lumii. Este capul care
călăuzeşte, sfinţeşte, dă mângâiere şi chiar vindecă.
Mi-aduc aminte de domnul Alevizatos, profesor la
Facultatea de Medicină, care îl ajuta în altar când slujea în
Paraclisul Policlinicii din Atena. Acest mare şi în văţat
profesor, se apleca şi îi săruta mâna de fiecare dată când îi
dădea ceva. Săruta mâna unui om neînsemnat, fără carte,
aşa cum spunea Părintele despre sine. Aceasta era o
recunoaştere a înălţimii sale duhovniceşti, a adevăratei
înţelepciuni, aceea a sfinţilor.
Ce ciudat! Deşi ducea o viaţă de pustnic, departe de
slava lumii, era cunoscut ca un sfânt. Oriunde se afla, mulţi
oameni, şi subliniez mulţi, au alergat la el să -i asculte
cuvintele pline de viaţă, ca să-şi mărturisească păcatele, să
se întărească şi să se sfinţească. El oferea iar şi iar toate
acestea... neobosit. De multe ori l-am comparat cu Sfântul
Nectarie, fiindcă se asemănau atât la chip cât şi în sfinţenie
şi în har.
Ei bine, aşa l-am văzut eu, ca întotdeauna de altfel.
Era firav şi totuşi un uriaş, lipsit de carte şi totuşi înţelept,
înveşmântat în negru şi totuşi iradia de lumină, înaintat în
91
Când a mai crescut, a fost hirotonit preot la Muntele
Sinai 38 .
A slujit ca părinte duhovnic la Policlinica din Atena
şi a locuit într-o regiune îndepărtată din Penteli. Era un
ascet în adevăratul sens al cuvântului şi un călăuzitor al
zilelor noastre pentru mii de suflete de tot felul.
în timpul şederii în Hania a întâlnit o mulţime de
oameni cu care a stat de vorbă. O parte din aceşti oa meni
sunt astăzi alături de noi şi ne vor vorbi despre Părintele
Porfirie. Vă mulţumesc că aţi venit la emisiunea noastră şi
aş vrea să vă rog să ne împărtăşiţi câteva din gândurile
dumneavoastră. Aş dori să ne spuneţi părerea despre acest
om, ce impresie v-a făcut şi ce-aţi simţit aflându-vă în
apropierea sa.
Primul invitat: Am avut marea bucurie, cinstea şi
binecuvântarea de a-1 fi cunoscut pe Părintele Porfirie în
timpul studenţiei mele. Totuşi, după aceasta nu l -am mai
întâlnit niciodată până când l-am văzut, din întâmplare,
zilele trecute.
Era pentru prima dată când îl vedeam după o lungă
perioadă de timp. Se afla împreună cu un grup de oameni ai
Bisericii şi cu un anume cuvios părinte la mormintele
familiei Venizelos. Chiar dacă se întunecase, nu mi-a fost
greu să-1 recunosc aşa cum era, purtând căciula sa
împletită, de lână. N-aş exagera spunând că faţa îi strălucea
de lumină, asemenea aurei unui sfânt din icoană. Era
imposibil să nu observi asta.
Precum v-am mai spus, nu era prima dată când trăiam
această senzaţie. Acest om este într-adevăr o combinaţie a
contrariilor. Este scund de statură, slab şi,
38
Pentru mai multe detalii a se vedea biografia Stareţului de la paginile
respective ale acestei cărţi.
vârstă dar având suflet de copil, un purtător al harului şi a
sfinţeniei fără margini.
Al doilea invitat: Părintele Porfirie este o personalitate
excepţională a monahismului contemporan. întru chipează
imaginea ascetului învăluită în strălucirea harului divin.
Simplu, liniştit, şi în acelaşi timp modest în felul de a
primi pe oricine, Părintele îi uimea pe toţi aceia care se
aflau în preajma sa. Singurul lucru la care te gândeai în acel
moment, era că în mijlocul acestei lumi tumultoase şi
confuze există sfinţi ca Părintele Porfirie care ne aduc
pace, ne înseninează viaţa, o însufleţesc şi ne călăuzesc
spre ceva mai înalt.
Al treilea invitat: Pot spune că în persoana Părintelui
Porfirie am întâlnit virtutea smereniei pusă în practică. Un
subiect binevenit, cred, pentru această perioadă a anului,
perioada Postului Mare.
Părintele Porfirie este omul pe care-1 descrie Sfântul
Apostol Pavel ca „neavând nimic, dar bucurându-se de
toate". Cel puţin acesta este modelul în care ţi se
înfăţişează privit din exterior şi în care le apărea el oa -
menilor. Este un om care fără să ridice vocea îi atrage totuşi
pe oameni la el. Nu spune multe, dar orice spune e ste luat
din propria experienţă de viaţă. In faţa sa rămâi uluit. Te
91
lasă fără cuvinte. Numai privindu-1 ai un mare câştig. El
actualizează adevărul exprimat de un monah atunci când
1-a întâlnit pe Sfântul Antonie, marele ascet.
Când Sfântul Antonie i-a zis: „De ce nu vorbeşti şi
tu? Nu ai nimic de spus? Nimic de întrebat?", mona hul i-a
răspuns: „Părinte, îmi e de ajuns doar să vă văd". Acelaşi
lucru se întâmplă şi cu Părintele Porfirie. Fiecare cuvânt
de-al său este plin de noi înţelesuri şi de adevăr. Se
exprimă simplu, dar convingător. Nu foloseşte figuri de
stil. El însuşi a spus că nu ştie să folosească cuvinte
frumoase fiindcă nu este un om învăţat.
Pe de altă parte, oricine va avea marea şansă să -1
întâlnească sau să-1 fi întâlnit deja poate ajunge la con-
cluzia că Părintele nu spune numai cuvinte frumoase, ci şi
adevărate. El face cunoscut adevărul după Vestea cea Bună
tuturor celor ce doresc să-1 întâlnească.

250
92
 Mitropolitul irineu: I-am văzut chipul luminos, străveziu,
curat, eteric, întors spre pământ, fără nici o umbră de
îngâmfare sau falsă smerenie. Este un om atât de plin de har
dar şi cu un simţ al propriei transcendenţe. Văzându -1
m-am întrebat, ca unul care a fost vrăjit, dacă nu cumva era
întruparea unui înger. Zâmbea şi în acelaşi timp era serios.
Era foarte fericit, deşi se ostenea nevoindu -se. Era uşor de
abordat, dar totuşi distant.
Este imposibil ca cineva să-1 poată descrie exact aşa
cum era.
Când te afli în apropierea sa, simţi cu totul altce va,
ceva ciudat, ce n-ai mai simţit până atunci. Este dificil să
descrii ceea ce simţi. Ai impresia că te afli în faţa unui
adevărat suflet tânăr, mântuit şi liber, fără vârstă în ciuda
anilor săi înaintaţi, plin de lumină şi bunătate. Când eşti
împreună cu sfinţia sa, simţi că bucuria nu te mai părăseşte,
ca şi când te-ai afla în veşnicie.
Cuvintele sale sunt cele ale unui sfânt de o reală şi
deosebită personalitate. De un om cu un astfel de carac ter,
de un asemenea preot avem atâta nevoie azi. Pentru a ne
uşura sufletul, pentru a ne ridica moralul şi pentru a putea
trece cu bine peste momentele dificile ale vieţii. Aşa l -am
văzut eu şi chiar aşa mi l-am închipuit, şi dau slavă lui
Dumnezeu bucurându-mă că l-am întâlnit, chiar dacă numai
pentru puţin timp.
Mitropolitul Irineu: Continuând, aş vrea să vă pun o altă
întrebare. Din toate câte l-aţi auzit spunând, ce aţi reţinut în
mod deosebit?
Al doilea invitat: Am stat de vorbă foarte puţin, chiar prea
puţin, deoarece în acea dimineaţă se întâlnise, discutase cu
o mulţime de oameni pe care îi şi spovedise.
Aşadar, conştienţi de oboseala pe care o acumula se,
ne-am mulţumit să-i dăm doar bineţe şi să luăm bi-
necuvântarea sa.
După ce ne-a binecuvântat, ne-a mai spus trei lucruri,
trei propoziţii care au fost mai mult decât suficiente pentru
a ne face să înţelegem ce fel de om era şi ce am fi putut
deveni noi. Ne-a spus: „Copiii mei, mărturi-siţi-vă des
păcatele, împărtăşiţi-vă şi-i iubiţi pe oameni". Nimic mai
mult. Şi prin asta a spus totul, nu credeţi?
Mitropolitul Irineu: Aţi amintit faptul că Părintele
Porfirie vorbea cu mare uşurinţă şi într-un mod foarte
potrivit. Era de o elocvenţă uimitoare, iar cuvintele sale
erau întotdeauna precise. Auzind spusele Părintelui Por firie
îţi dai seama imediat că acest om nu era prea vorbăreţ.
Cuvintele sale aveau greutate, fiind pline de sens.
Vorbea ca un prooroc, descoperind lucruri,
împăr-tăşindu-şi experienţele, făcând cunoscut adevărul,
93
adevărul lui Dumnezeu, care este frumos, universal, uşor
de pus în practica, fără ca să depui vreun efort.
Părintele Porfirie vorbea simplu şi cu naturaleţe. Ştia
cum să-şi potrivească vorbele şi te cucerea imediat. Vă voi
prezenta aici câteva din cuvintele Părintelui de care am
luat notă cu deosebită bucurie:
„Dacă ceilalţi nu se mântuiesc, nici tu nu poţi să te
mântuieşti de unul singur. Este o greşeală ca omul să se
roage numai pentru sine, pentru propria mântuire. Trebuie
să-i iubim pe ceilalţi, lumea întreagă, pentru ca nimeni să
nu fie pierdut. Acest lucru are o mare valoa re"-
„Nu mi-e frică de iad şi nu mă gândesc la rai. Ii cer
numai Domnului ca să fie milostiv cu toată lumea şi cu
mine".
„Inimile noastre trebuie să fie pline de iubire, de
dragoste pentru Dumnezeu. Aceasta îi dă putere şi har
omului. După iubire vine cunoaşterea".
„Spovedania este calea prin care o persoană se
a-propie de Dumnezeu. Acesta este darul iubirii lui Dum -
nezeu faţă de om. Nimeni şi nimic nu-1 poate nega pe om în
iubirea sa".
L-am auzit vorbind despre copaci, izvoare şi ape
subterane cu deosebit interes şi multă dragoste.
Al treilea invitat: Nimeni nu poate înţelege pe deplin ce a
vrut să spună Părintele Porfirie în convorbirile sale.
Cuvintele sfinţiei sale au o mare profunzime fiindcă sunt
cuvintele vieţii care i se descoperă mereu fiecărei persoa ne
în parte. Am participat la o conversaţie pe care o începuse
Părintele, făcând referire la modul nostru de viaţă. Din câte
am înţeles, părintele a spus în linii mari următoarele:
„Viaţa noastră depinde de propria voinţă. Ne putem
alege orice mod de a trăi. Piedicile şi dificultăţile nu există
pentru aceia dintre noi care dorim să înfăptu im ceea ce ne
propunem. Pentru nici unul dintre noi nu există vreo scuză.
Trebuie să trăim potrivit lui Hristos. Putem face acest
lucru. Postul este un adevărat mod de viaţă. Nimeni nu se
vatămă postind... Nimic nu li se poate întâmpla celor ce
postesc. Ştiu foarte bine că niciodată nu s -au îmbolnăvit.
El însuşi a spus că şi-a dat seama de acest lucru din
propria experienţă de viaţă. Se îmbolnăvesc doar cei ce se
leagă prea mult de oameni şi lucruri. Argumentele lui erau
de nezdruncinat.
Al patrulea invitat: Din păcate eu nu l-am auzit vorbind
aici, în Hania, şi nici dându-le sfaturi oamenilor.
N-am avut bucuria de a-i asculta cuvintele părinteşti. Cu
toate acestea, nu mă plâng. Chipul său sfânt spune atât de
multe prin el însuşi.
Când ne-am apropiat de sfinţia sa, am simţit că
lumina care izvora dinlăuntrul său îmi învăluia întreaga
253
fiinţă. Ştia cum să te atragă prin cuvintele sale. Tăcerea era
modul său de exprimare. Cuvintele sale sfinte, atât de
necesare azi ca şi întotdeauna, se răspândeau ca o dulce
aromă, frumos mirositoare.
Mitropolitul irineu: Am putea discuta despre o mulţime de
lucruri, dar cum nu avem timpul necesar aş vrea să vă întreb
în concluzie, ce credeţi că poate oferi lumii de azi un monah
ca sfinţia sa?
Al treilea invitat: Este, într-adevăr, dificil să stabilim cu
exactitate ce anume poate oferi un om ca Părintele Porfirie.
Părintele Porfirie nu ne recomandă o metodă, nici nu
are o listă de reguli pe care să o dea oamenilor, astfel încât
să putem spune cu certitudine ce ne propune spre alegere.
Când te afli în apropierea unui om plin de har ca
Părintele Porfirie, trăieşti bucuria, împlinirea şi pacea
sufletească. Te bucuri de linişte şi trăieşti viaţa în plină tatea
ei. Este adevărata rezolvare a acelor probleme cu care omul
este astăzi confruntat.
Mitropolitul ihncu: Este într-adevăr imposibil să definim
contribuţia unui om de valoarea Părintelui Porfirie. Este un
om care vede lumea ca un întreg, reflectată în lumina lui
Dumnezeu şi în iubirea pentru fiecare. Părintele este plin de
viaţă şi optimist în ciuda vârstei sale. Este omul fără
probleme şi fără complexe, fără griji şi fără frică, fără
angoase şi fără îndoieli, un om iubitor şi smerit. Este un om
în adevăratul sens al cuvântului.
Cum am putea stabili contribuţia adusă lumii de azi
de un astfel de om?
A DOUA EMISIUNE RADIOFONICĂ
Mitropolitul Irineu: Bună seara. Vizita pe care ne-a
făcut-o Părintele Porfirie a fost ca aerul proaspăt al zile lor
însorite de februarie, care acum au trecut.
In emisiunea anterioară, am ascultat amintirile şi
opiniile oamenilor care l-au întâlnit pe Stareţ. Emisiunea de
azi îşi propune acelaşi lucru, având invitate diferite
persoane care acum se află alături de noi şi care ne vor
împărtăşi impresiile lor şi ne vor vorbi despre învă ţăturile
primite de la Părintele Porfirie.
Cum vi s-a părut acest om şi ce impact a avut asupra
dumneavoastră întâlnirea cu el?
Auzisem despre valoarea duhovnicească a Părintelui
Porfirie cu mult timp în urmă, dar, în ciuda dorinţei mele
de a-1 întâlni, nu reuşisem s-o fac până acum câteva zile.
94
Acum 24 de ani, un mare
Părintele Elefterie Kapsomenos:
profesor de teologie, Amilkas Alizatos, de fericită aducere
- aminte mi-a spus într-o zi: „Am găsit un preot pentru
Paraclisul din Policlinică". Era extrem de încântat.
„Aşadar, există părinţi desăvârşiţi, aşa cum îi vrea
Hristos", mi-a explicat. Când l-am întâlnit mai târziu pe
Părintele am înţeles de ce era socotit un sfânt. Avea toate
darurile lui Hristos: mintea lui Hristos, iubi rea lui Hristos
şi bucuria lui Hristos.
A umplut sufletele multor oameni (în Atena, şi în
sihăstria sa în Penteli, unde încă locuieşte, precum şi pe
aceia care au avut fericirea de a-1 vedea timp de cinci zile
cât a stat acolo) cu lumină şi putere spre a-L urma pe
Hristos. Pe lângă aceasta, el i-a întărit mai ales în
dragostea pentru acea mare comoară - sfânta noastră
credinţă.
Trebuie să adaug următoarele, în legătură cu impre -
sia pe care mi-a făcut-o Părintele. Dumnezeu mi-a oferit
şansa de a studia teologia, un mare dar, un domeniu
spiritual al cunoaşterii. Insă, fără să-mi fi acordat marea
fericire de a întâlni teologi adevăraţi, darul dumnezeiesc
n-ar fi fost deplin. Dar, după cum ştiţi, Dumnezeu ne oferă
numai daruri desăvârşite. Astfel, la timpul potrivit, printre
mulţi teologi de valoare, am avut şi marea bucurie de a-1
întâlni pe cel mai adevărat şi mai demn de respect părinte
al teologiei. Vreau să spun un Părinte, printre alţi Părinţi,
adică propriul nostru Părinte, pentru aceia dintre noi care
l-am cunoscut şi care ne-am încredinţat fără rezerve
sufletele în mâinile şi în grija sa.
Teologia, întrupată în persoana sa, răspândeşte lu -
mină divină. El este teologia palpabilă, ca şi
Dumnezeu-Cuvântul, Care a devenit Om şi astfel
Dumnezeu-Om 39 , Iisus Hristos; Dumnezeu Căruia ne
închinăm de-a pururea.
Astfel, Părintele Porfirie, credinciosul slujitor al lui
Dumnezeu-Cuvântul şi cu totul al Său, a devenit de
asemenea prezenţă vizibilă a lui Hristos printre creştini.
Ne-a făcut să teologhisim, adică, ni L-a făcut cunoscut pe
Dumnezeu şi ne-a umplut sufletele cu această învăţătură.
Al cincilea invitat: în aceste ultime zile ni s-a oferit
prilejul, sau mai degrabă am avut onoarea de a -1 fi întâlnit
pe Părintele Porfirie, care a vizitat regiunea noastră pentru
o scurtă perioadă de timp.
Theanthropos.
Când ochii mei l-au zărit pentru prima dată, am simţit
cum mă cuprinde un sentiment de veneraţie ames tecată cu
sfială.
Atitudinea sa plină de graţie şi de o negrăită bucurie
duhovnicească care se răspândea în jurul său, ne -a făcut să
253
ne plecăm capetele cu respect, dragoste şi veneraţie. O
făceam în faţa unei persoane care era întruchiparea
dragostei, a sacrificiului de sine, a jertfei supreme, a lui
Dumnezeu, a smereniei, rugăciunii, bucuriei şi tainei.
Al şaselea invitat: Când l-am văzut pentru întâia oară am
crezut că mă aflam în faţa unui sfânt al zilelor noas tre.
Frumuseţea chipului său mi-a trezit sentimente de
admiraţie, respect şi chiar dragoste, aceea pe care o răs -
pândea sufletul său.
M-am aflat în preajma Părintelui Porfirie doar pentru
scurt timp, dar felul său de a fi m-a făcut să mi-1 amintesc
multă vreme. Cuvintele dumnezeieşti pe care le -a revărsat
asupra noastră îmi vor umple sufletul cât voi trăi. Da,
niciodată nu-1 voi uita pe acest sfânt Părinte pe care am
avut fericirea să-1 cunosc.
Simplitatea sa, trăirea sa duhovnicească, smerenia
sa, dragostea sa desăvârşită, mă copleşeau întru-totul
atunci când mă aflam în apropierea sa. Uitam de mine
însumi, de munca mea şi de multe altele.
îl vedeam ca pe un priveghetor 3 al deşertului,
asemeni acelora despre care citisem în cărţile Sfinţilor
Părinţi. în legătură cu impresia pe care mi -a făcut-o,
trebuie să spun că îmi vorbea în permanenţă despre iu bire,
îmi spunea: „Copilul meu, totul trebuie să înceapă de la
dragostea pentru Dumnezeu".
Poţi într-adevăr să vezi în acest om duhovnicesc
plinătatea dragostei lui Dumnezeu. Nu -ţi vine să te dez-
lipeşti de el. Doreşti să asculţi neîncetat acele cuvinte
venite de la un părinte, un părinte duhovnicesc, cuvinte
care îţi vor da o direcţie în viaţă.
Cele ce urmează au produs asupra mea o deosebită
impresie.
Părintele Porfirie folosea exemple din natură pen tru
a putea să explice lucruri mai înalte. Mi-1 amintesc cum s-a
aplecat şi a rupt o floare, zicând apoi: „Această floricică îl
slăveşte pe Dumnezeu cu parfumul ei". Asta s-a întâmplat
înainte de a intra în Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel, liman al mântuirii, pentru a le cânta troparul.
Mitropolitul Irineu: Aţi avut ocazia de a discuta şi de a fi
alături de Părintele Porfirie. Din ceea ce aţi auzit de la
sfinţia sa, ce vi s-a părut mai interesant, ce vă mai amintiţi?
Al şaptelea invitat: îl cunoşteam mai demult pe Părintele
Porfirie, astfel că atunci când a venit în Hania, am avut
marea şansă de a-1 revedea. Am avut posibilitatea să-1
cunosc bine şi să-mi dau seama de marele har pe care îl
avea, şi prin care săvârşea mari minuni în numele lui
Hristos şi teologhisea, dând cele mai înţelepte sfaturi.
Pe când se afla în Atena, Părintele Porfirie a vizi tat o
maică de la o mănăstire din Creta, care era bolnavă. I-a dat
sfaturi şi a încurajat-o foarte mult pentru a putea să îndure
boala. A continuat apoi, printre altele, vorbindu -i în detaliu
despre mănăstirea din Creta, pe care nu o vizitase,
bineînţeles. I-a spus cu exactitate locul unde se află un
Părinte neptic, cel ce practică trezvia (n. tr.].
95
izvor de apă din aproprierea domeniilor mănăstirii care
dacă va fi forat ar fi o sursă de apă suficientă pentru
nevoile mănăstirii.
Când acea maică s-a întors la mănăstire i-a povestit
stareţei despre cele ce-i spusese Părintele Porfirie şi s-au
apucat să sape o fântână. Apa a ţâşnit la suprafaţă şi
continuă să izvorască până azi.
Mai mult, acum câtva timp, pe când stătea în afara
chiliei sale a văzut la o oarecare depărtare o femeie aflată
împreună cu un copil care era aşezat pe un măgar. Când i -a
observat mai bine, s-a întors imediat spre o doamnă care se
afla în apropierea sa şi i-a zis: „Copilul acela care se
îndreaptă spre noi împreună cu mama sa este surd".
Când s-au apropiat, Părintele Porfirie 1-a salutat pe
copil, spunând: „Cum te cheamă, fiule?". Mama copilului
s-a întors spre Părintele Porfirie şi a zis: „Nu vorbiţi cu el
fiindcă nu vă poate auzi".
Pe când ne aflam, pentru scurtă vreme, în Hera -klion,
am fost oaspeţii unei anumite instituţii. Acolo, cu totul
întâmplător, i-am oferit unei doamne care se afla alături de
noi un dar neînsemnat. Totuşi, deoarece darul meu era atât
de mic, am şovăit. Atunci Părintele Porfirie mi -a zis: „Ce
bine ar fi dacă ai cunoaşte valoarea acestui dar, aşa mic
cum este. Ia aminte la Evanghelia care spune că până şi un
pahar de apă rece, dacă este dăruit cuiva cu dragoste, are
mare valoare la Dumnezeu".
Părintele Elefterie: Mi-a spus mie şi tuturor celor ce se
apropiaseră de sfinţia sa că fiecare persoană are ne voie să
ştie, în special pentru binele sufletului, ce virtuţi şi ce
patimi are şi cum pot fi cele din urmă vindecate.
întotdeauna cu credinţă adevărată şi rugăciune
fierbinte către Hristos, ca bază şi înţelegere a situaţiei care
este descoperită prin darul unei minţi (nous) luminate sau
prin puterea dumnezeiască, aşa cum este numit acest dar în
Biserica noastră.
Totuşi, nu ignora deloc slăbiciunile trupeşti ale
oamenilor.
Cunoştea toate neputinţele şi ajuta la înlăturarea lor
sau, când credinţa era prezentă, oferea vindecare,
(întotdeauna prin puterea lui Hristos). Explica fiecărei
persoane că orice lucru mai presus de fire la care se referea
sau pe care îl săvârşea, îl făcea numai pentru a trezi
dragostea pentru Hristos în acea persoană. Şi aşa cum
Hristos iubeşte o persoană pe deplin, tot aşa şi acea
persoană se va încălzi până va ajunge să-L iubească pe
Hristos cu desăvârşire.
Al cincilea invitat: Fundamentul său duhovnicesc este
construit pe dragostea desăvârşită pentru Dumnezeu şi
pentru om, fără nici o părtinire. El este întotdeauna ga ta, cu
cea mai mare înflăcărare să-şi jertfească întreaga fiinţă pe
acest altar. De aceea Sfântul Duh locuieşte în-lăuntrul său
şi îşi revarsă lumina peste el transformân-du-1 în lumină şi
de aceea razele sale ne luminează şi pe noi.
259
 Te uimeşte modul extrem de înţelept prin care pune
în armonie toate elementele esenţiale ale Evangheliei în
persoana sa.
îmbinarea teologică desăvârşită a acestor elemen te,
şi mai ales expresia cea mai puternică a iubirii creş tine
văzută în deplinătatea ei, ne-a făcut să ne gândim

96 259
că Dumnezeu, atunci şi acum, „Şi-a ales pe cele nebune ale
lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi". Dovezile sunt
multele daruri cu care a fost înzestrat Părintele şi mai ales
acela al profeţiei, prin care el ştia o mulţ ime de lucruri
despre fiecare persoană care venea să-1 viziteze.
Mitropolitul Irineu: După toate cele ce aţi spus, nu credeţi
că un om ca Părintele Porfirie are într-adevăr de îndeplinit
o misiune în lumea în care trăim?
Părintele Elefterie: Cu siguranţă. Importanţa contribuţiei
unui monah astăzi este evidentă în persoana Pă rintelui
Porfirie. Este prezenţa mântuirii prin Hristos. Monahii sunt
vestitorii împărăţiei lui Dumnezeu, care vine în lume prin
cuvinte curate şi prin sfinţire, şi neapărat în sânul Bisericii.
Monahii sunt, ca şi noi, membri ai Bisericii, în
virtutea Botezului. Monahii sunt cei mai virtuoşi membri ai
Bisericii, fiindcă ei caută să-şi trăiască întreaga viaţă
într-un imn neîncetat şi într-o cântare de laudă a lui
Dumnezeu. Căci ei nu trăiesc singuri în pustie, ci alături de
noi, de lumea întreagă, oferindu-se să slujească tuturor.
înainte de toate ei iubesc pe toţi ceilalţi, şi se poate spune
că au renunţat la ei înşişi de vreme ce, zi şi noapte, se
dedică postului, trezviei, practicând rugăciunea minţii în
faţa Scaunului lui Dumnezeu.
Ucenicii marelui monah, Sfântul Antonie, s-au oferit
ca jertfă, susţinând lumea întreagă cu rugăciunile lor
arzătoare.
Al cincilea invitat: Astăzi, un monah cu trăirea du-
hovnicească, viaţa şi experienţa Părintelui Porfirie poate,
ca şi în trecut, să ofere multe lumii de azi.
S-a făcut pe sine însuşi pildă pentru fraţii săi,
arătându-ne de cât de multe şi de nedescrise daruri ne
învrednicim atunci când trăim în această lume potrivit cu
voinţa divină. Daruri care sunt doar o anticipare a marelui
dar al veşniciei. El devine de asemenea o ima gine vie a lui
Hristos-împăratul. Se roagă pentru aceia care nu o fac. Se
pune el însuşi în slujba aproapelui său. El le împărtăşeşte
nu numai bucuriile, ci şi necazurile şi problemele. El este
milostiv cu cei ce trăiesc în lipsuri. Suferă cu cei care sunt
bolnavi. Plânge împreună cu cei care plâng şi se bucură cu
cei care se bucură. El însuşi se face rob, luptând împotriva
diferitelor patimi care-1 stăpânesc pe om, pentru a obţine
cununa lui Hristos şi pentru a-L bucura pe Acesta. Părintele
Porfirie, care ne-a vizitat oraşul acum câteva zile, este
modelul unui astfel de monah.
Al şaselea invitat: Sunt un om obişnuit, care are o familie,
însă datorită intervenţiei divine fiinţa mea sufletească şi
aceea a familiei mele au ajuns să se apropie de Biserică.
Deoarece conducătorii şi mai-marii Bisericii erau cel
mai adesea oameni cu totul dăruiţi lui Dumnezeu, adică
monahi, le-am căutat sfatul în vederea formării mele
duhovniceşti şi a cunoaşterii căii ce o aveam de parcurs.
262
Aceasta, fiindcă monahul se roagă şi se nevoieşte zi
şi noapte, încercând să-şi armonizeze viaţa cu voinţa lui
Dumnezeu. De aceea am avut mai multă încredere în cele
spuse de un ieromonah, fiindcă, datorită modului său de
viaţă, el era mai mult inspirat de Dumnezeu.
Aflându-se departe de lume, monahul nu se nevoieşte
doar pentru propria mântuire, ci este mişcat de dragoste
încât cuprinde în preocupările sale imediate mântuirea
tuturor oamenilor, indiferent dacă aceştia sunt oameni de
ştiinţă, tehnicieni, muncitori sau oameni de afaceri. El
împlineşte toate acestea prin rugăciune, punându-se astfel
în slujba acelora care se roagă arareori sau foarte puţin.
Mai mult, trăirea duhovnicească a unui monah a
cărui trăsătură caracteristică e dragostea, cucereşte şi -i
umple de pace pe ceilalţi. Oamenii sunt însufleţiţi de
sfinţenia sa pilduitoare şi încearcă să-i urmeze exemplul
prin propriul lor mod de viaţă.
Astfel nu numai marii Părinţi ai Bisericii, dar şi
Dumnezeu 1-a inspirat pe Părintele Porfirie, a cărui pre -
zenţă de o înaltă trăire duhovnicească ne -a susţinut şi ne-a
însufleţit în chip negrăit.
Mitropolitul Irineu: Vă mulţumim foarte mult pentru tot
ceea ce ne-aţi spus. îi mulţumim mai ales lui Dumnezeu,
Care până şi în zilele noastre ne descoperă oameni asemeni
Părintelui Porfirie.
Constantin Scouteris
Profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii
din Atena
Un fragment dintr-o emisiune radiofonică dedicată Părintelui Porfirie,
transmisă de Postul de Radio al Bisericii Elene, pe 19 decembrie 1991. Publicată aici
cu acordul crainicului.
înainte de a mă referi la anumite trăsături ale per -
sonalităţii Părintelui Porfirie, aş vrea să-mi exprim două
reţineri.
Prima constă în aceea că nu putem vorbi cu uşurinţă
despre probleme duhovniceşti, despre personalităţi
97
duhovniceşti, despre prieteni ai lui Dumnezeu. Numai
Sfinţii vorbesc despre alţi Sfinţi sau aceiaşi Sfinţi vor besc
despre ei înşişi. Când vorbim despre oameni care au
influenţat vieţile multor semeni de-ai noştri, există
pericolul să lungim prea mult discuţia. Există primejdia de
a spune doar lucruri de suprafaţă, mai ales că referin -du-se
la problemele duhovniceşti, cuvintele Sfântului Grigore
Teologul îşi păstrează actualitatea: „înţelegerea este
dificilă, iar exprimarea este chiar mai dificilă".
Cum poate cineva vorbi despre experienţele pe care
atâţia oameni le-au trăit alături de Părintele Porfirie? Nu te
prea întâlneşti cu asemenea subiecte într-o emisiune de
radio. Era necesar să amintesc acestea ascultătorilor noştri.
Am în minte două persoane sus-puse (nu greci) care
mă rugaseră la un moment dat să-i conduc la Cuvios.
Vorbeau greceşte şi au rămas în chilia Părintelui în jur de o
oră. Mai târziu, după ce reveniseră în Atena, unul d intre ei
s-a întors către celălalt şi 1-a întrebat: „Cum te simţi?".
„Bucuros, foarte bucuros. Dar tu?". „Bucuros, foarte
bucuros".
Cu acest gen de experienţă nu te prea întâlneşti la un
post de radio.
Bucuria pe care au trăit-o sute şi mii de oameni în
apropierea Părintelui nu-ţi poate fi transmisă printr-o reţea
de radio. Prin urmare, suntem acum într -o situaţie dificilă.
în loc să ne reprezentăm imaginea Cuviosului aşa cum ar
trebui, ne aflăm în pericolul de a o distorsiona. Ascultătorii
noştri trebuie să-şi dea seama că atunci când vorbim,
puterea noastră de exprimare e limitată de mediocritatea
naturii umane. Folosim un limbaj convenţional.
Menţionăm câteva lucruri, oricare ar fi acestea, percepute
de vederea noastră îngustă şi nimic mai mult. Aceasta este
prima mea reţinere, aceea că nu putem vorbi cu uşurinţă
despre probleme duhovniceşti.
Cea de-a doua ar fi aceea că Părintele nu voia, sincer
spus, să i se facă publicitate. EI era un om care locuia în
chilia sa, în Biserica sa. Cu smerenie, în pace. Este exact
acea linişte, acea trăire în deplină pace pe care a arătat -o la
moartea sa. Acolo la Kavsokalivia nu era nici un străin,
erau doar monahi. Ca la o adevărată trecere dintre cei vii a
unui simplu ieromonah.
După aceste două rezerve pe care le-am avut, pot
acum să continui prin a spune cele ce urmează.
La întrebarea: „Cine era Părintele?", se poate răs -
punde foarte simplu. Era un om al lui Dumnezeu. Ce
înseamnă „om al lui Dumnezeu"? Nu era doar un om al lui
Dumnezeu în sensul obişnuit, ci în sensul de bază al
cuvântului. Ce vreau să spun prin asta? „Om al lui
Dumnezeu" a fost numele dat unui prooroc din Vechiul
Testament. în Noul Testament, „omul lui Dumnezeu" este
sfântul. Oamenii lui Dumnezeu sunt aceia care au primit
262
Duhul Său. Omul desăvârşit, cum spunea Sfântul Pavel,
omul lui Dumnezeu.
Era cu totul îndreptat spre Dumnezeu. Astfel, e cât se
poate de firesc ca, în scrisoarea adresată ucenicilor săi,
Părintele să accentueze mai ales următoarele: „Mă rog ca
fiii mei duhovniceşti, să-L iubească pe Dumnezeu, Care
este totul".
Preocuparea sa era Dumnezeu, Care este totul. Nimic
nu putea interveni între ei. Nimic nu putea între rupe
această legătură, această comuniune.
întreaga sa fiinţă era absorbită de prezenţa lui
Dumnezeu. Dumnezeu era centrul preocupărilor sale.
Singura sa grijă: Dumnezeu. Era de necrezut cu câtă dra -
goste studia teologia. Nu a studiat de fapt teologia, sau mai
degrabă a studiat teologia în pustie, la marea şcoală a
pustiului. îi plăcea să citească texte teologice. De pildă,
dintre imnele Bisericii îi plăceau cântările închinate Sfintei
Treimi, sau ale lui Teoctist Studitul din Canonul Domnului
nostru Iisus Hristos. Aceste tropare sunt semnificative
pentru cele pe care Părintele Ie îndrăgea.
Pot să menţionez unul: „Tot cel ce este dumnezeiesc
vede şi prooroceşte prin Duhul Sfânt. Lucrează cele mai
mari minuni, mărindu-L pe Unul Dumnezeu în Treime.
Pentru că deşi întreit-strălucitoare, dumnezeirea stăpâneşte
ca Una".
Dumnezeu era centrul fiinţei sale. Spunea, în felul
său caracteristic: „Dumnezeu este suprema dorinţă, ţinta
fără de sfârşit. Noi îndrăgim multe lucruri, dorim multe
lucruri. Dumnezeu este totuşi cea din urmă dorinţă".
Le citea şi le recitea, iar sufletul său se umplea de
bucurie. Sau cealaltă cântare despre Iisus: „O, pre a dulce
Iisuse, bucuria şi fericirea sufletului meu...".
Cuviosul a avut iubire dumnezeiască. Acea iubire
divină ce are cu adevărat un înţeles duhovnicesc. Iubi rea
divină nu are nici o legătură cu dragostea plină de pasiuni a
omului. Este un alt fel de realitate, o altă stare de fapt. La
ce 1-a condus în cele din urmă această dragoste
dumnezeiască? La slăvirea lui Dumnezeu. El L -a slăvit
permanent pe Dumnezeu.
într-adevăr, trebuie să mă folosesc de unul din ter -
menii Sfântului Simeon Noul Teolog. Preamărirea pe care
I-o aducea era înflăcărată. Când a primit harul di vin, la
Kavsokalivia, pe când era încă tânăr, a îngenuncheat în
pustie şi a strigat: „Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie,
Doamne!". înflăcărat, cu un arzător entuziasm.
Prin urmare, primul atribut al personalităţii sale este
dragostea pentru Dumnezeu. Dacă îmi e îngăduit, voi
menţiona un al doilea atribut: Cuviosul punea pe primul
plan Biserica. Biserica era raţiunea întregii sale vieţi şi
lucrări. De fapt, l-am văzut adesea vărsând lacrimi când
vorbea despre Biserică. Avea un respect deosebit pentru
oficialităţile Bisericii. Episcopul era în locul lui Hristos şi
98
era întruchiparea Sa. Era extrem de supărat când îi vedea pe
oameni criticându-i pe Epis-copi şi acuzându-i în scris.
Orice ar fi fost, Episcopul era capul. Acest lucru era sacru
pentru Stareţ.
Vorbea despre Biserică. Cum vedea Biserica? Spunea
în modul său propriu: „Biserica este necreată". De ce
necreată? Fiindcă Biserica este divino-umană, este
Dumnezeu coborât în istorie. Şi noi, credincioşii, suntem
chemaţi spre a fi necreaţi, spre a deveni părtaşi la energiile
necreate ale lui Dumnezeu şi pentru a intra în taina
dumnezeirii, pentru a birui deşertăciunea lumii şi pentru a
deveni transcendenţi. Biserica este necreată. Era o
concepţie de-a sa, căreia i-a dat viaţă. îi primea pe toţi. Uşa
sa le era deschisă tuturor. Nu era părtinitor. Primea pe
oricine mergea acolo, indiferent de unde pro venea fiecare.
El însuşi nu aparţinea nici unui loc. El aparţinea
Bisericii şi îi accepta pe toţi.
Bineînţeles, Cuviosul nu spunea totul oricui. De ce?
Fiindcă simţea că o anumită persoană nu era pregă tită să i
se spună orice. Atunci, nu le spunea, dar îi aş tepta să se
pregătească, înainte de a le spune ceva. Ceea ce a spus spre
sfârşitul vieţii sale pământeşti este impresionant, cu totul
impresionant.
Ce anume? A rostit rugăciunea Domnului, rugă -
ciunea lui Hristos din ajunul răstignirii: „Ca ei să fie una".
Cu sfintele sale buze, şi-a încheiat povestea vieţii aici pe
pământ, cu expresia: „Ca ei să fie una".
Cu alte cuvinte rugăciunea Cuviosului a fost una cu
rugăciunea lui Hristos. Ce a vrut să spună Părintele prin
aceasta? Că ucenicii săi ar trebui să fie una? Că Biserica
Ortodoxă ar trebui să fie una? Că lumea, creştinătatea ar
trebui să fie una? Indiferent ce a vrut să spună, puteţi
observa starea de spirit ecleziastică, care avea în centru
Biserica.
Bineînţeles, mulţi l-au înţeles greşit şi chiar s-au
folosit de numele său pentru a-şi exprima propriile lor
opinii, aşa cum se poate întâmpla şi acum, după moartea sa.
Aceia dintre noi care-1 cunosc pe Cuvios pot confirma fără
nici o îndoială că era credincios Bisericii.
încă un element al personalităţii sale duhovniceşti e
acela că Părintele era un ascet. Era priveghetor. Cu simpla
sa sutană, singura pe care o avea, şi cu puţină mâncare!
Nimic mai mult. Era un nevoitor. A început în Kavsokalivia
şi, aşa cum au spus mulţi oameni, când a venit în Atena a
adus pustia cu el. Ce a făcut Părintele a fost cu totul nou.
Cunoştea monahismul. Cunoştea viaţa îngerească din
cuvintele pustnicilor, din cărţi. Vedeam asta pe chi pul
Cuviosului în timpul când se afla la Atena. Pot să vă fac o
mărturisire? L-am văzut timp de mai mulţi ani şi am avut
impresia că mă aflam în faţa unui înger. Un înger în trup.
Acesta este felul de fi al monahilor şi viaţa lor îngerească.
Acestea sunt cele pe care le-a adus Părintele la Atena. A
262
adus rugăciunea lui Iisus în Piaţa Omo-nia! Da, rugăciunea
lui Iisus în Piaţa Omonia! Tipic este faptul că rugăciunea
minţii nu este practicată doar de monahi, Cuviosul având
convingerea că şi oamenii din lume se pot folosi de ea.
Cineva a venit să-1 vadă. Părintele s-a oprit pentru o clipă
ca să zică „Doamne Iisuse Hristoase..". întreaga sa viaţă
era o rugăciune fără sfârşit.
Se poate vorbi despre smerenie, ascultare şi post.
Acestea sunt principalele trăsături ale personalităţii sale
care l-au făcut cu adevărat înţelept şi echilibrat.
Pot să vorbesc mai ales despre dragostea şi ascultarea
sa. In afară de asta, este ceva la care el însuşi s -a referit în
scrisoarea adresată ucenicilor săi. Din dragoste a dorit să
devină un sihastru. A citit viaţa Sfântului Ioan Colibaşul şi
dragostea 1-a împins la Muntele Athos. A spus că a fost
ascultător Bătrânilor săi, că le-a dat ascultare desăvârşită.
Ascultare desăvârşită.
Acest cuvânt „desăvârşită" înseamnă sânge. în -
seamnă nevoinţă. Lucrurile duhovniceşti nu se câştigă fără
suferinţă. Lucrurile duhovniceşti nu se petrec chiar aşa.
Aici trebuie să adaug că, fără îndoială, Părintele nu căuta
să primească daruri. în nici un caz. Căuta dragostea lui
Hristos şi nimic altceva. Ţelul monahului, ca şi al
creştinului, nu este acela de a primi daruri de la Dumnezeu.
Este dragostea. Această depărtare, ieşire din egoism.
Această ieşire spre comuniunea iubitoare cu Dumnezeu.
Aceasta este şi aceasta a făcut Părintele. Darurile vin mai
târziu, ca răsplată de la Dumnezeu. Aşa vedea sfinţia sa
lucrurile.
Aceste daruri sunt cu adevărat fructele răbdării şi ale
suferinţei. A avut toate bolile pe care ţi le-ai putea imagina.
Nu s-a rugat niciodată Domnului să se facă sănătos. Nu s-a
rugat pentru alinarea propriilor suferinţe. El doar îl slăvea
pe Dumnezeu. Indiferent ce i-ar fi oferit Dumnezeu, el îi
aducea laude.
A suferit foarte mult şi a avut nenumărate boli, dar
niciodată nu L-a rugat pe Dumnezeu să-1 vindece. Acest
lucru este caracteristic pentru persoana sa. Avem în faţă un
om care depăşise tărâmul experienţei umane. Noi suferim
puţin şi vrem ca imediat durerea să ne părăsească. Părintele
nu a avut o asemenea concepţie. El L-a slăvit pe Dumnezeu
în timpul suferinţelor, fiindcă a crezut din tot sufletul că
viaţa noastră este o perioadă de pregătire. Spunea că
trebuie să începem de aici. Trebuie să începem acum.
***
Panaghiota Ghika-Doitsini
Filolog
99
 Acest text a fost transmis pe postul de radio „Biserica din Pireu" al Sfintei sfinţia sa. Am fost prezentată Părintelui, acum răposat, de
Mitropolii din Pireu, la emisiunea „Femeia şi lumea ei". Este publicat aici cu
o veche ucenică.
acordul moderatorului.
„Cuvioase", a zis Măria, „am adus-o la sfinţia
voastră pe directoarea mea". Fără să vreau am obiectat.
Astăzi, aş vrea să-mi aduc aminte da Cuviosul
„De ce foloseşti titluri?", am întrebat-o. „Aici sunt doar
ieromonah Porfirie Bairaktaris. Cu toţii ştim că a trecut la
Panagiota". Ciudat. Părintele a fost mulţumit. S -a întors şi
Domnul acum câteva zile. Este 2 decembrie şi ştirea morţii
m-a privit adânc în ochi şi a râs ca un copil nevinovat.
sale trece din gură în gură, de la o inimă la alta, de la o casă
„Ceea ce aţi spus este corect", mi -a zis. „Măria nu
la alta, ca un ecou, de la toţi oamenii care, precum călătorii
înţelege că Dumnezeu nu doreşte toate acestea. Numai prin
obosiţi, şi-au potolit setea bând apă de la izvorul credinţei
virtute ajungem la El".
sale. Ei erau însetaţi de adevăr şi s-au apropiat de sfinţia sa.
M-am aşezat alături de sfinţia sa. Mi-am deschis
Durerea li s-a diminuat. Bolile li s-au vindecat.
inima, iar Părintele m-a ascultat. Deşi îmi lua pulsul, am
Temerile le-au dispărut, iar Hristos a devenit un foarte
avut sentimentul că în acelaşi timp se ruga.
apropiat şi un prieten. Cuvintele vieţii au intrat în viaţa lor.
Am primit sfânta sa binecuvântare şi am plecat cu
Scumpul şi înzestratul Stareţ le-a înţeles durerea.
lacrimi în ochi. Am mers deseori să-1 văd pe Stareţ. Mă
Ocrotitorul nostru, Stareţul din Oropos, a trecut la
grăbeam într-acolo pentru a găsi linişte şi ajutor, pentru a
Domnul. Vestea este şocantă. încă îi simţim mâna pro -
depăşi toate dificultăţile cu care mă întâlneam. Am avut
tectoare deasupra capetelor, binecuvântându-ne. îi simţim
întotdeauna convingerea că rugăciunea sa era atât de
mâna în mâna noastră, controlându-ne pulsul. îi purtăm în
puternică încât Dumnezeu împlinea orice îi cerea.
inimi chipul.
Am fost transferată la Amaliada, în timp ce soţul meu
înlăcrimaţi, mii de oameni de pe tot cuprinsul
fusese promovat ca director şi trimis într-un alt sat din
Greciei, din toate colţurile Aticii s-au adunat în curtea
Peloponez. Copiii nu se puteau muta fiindcă la ţară nu
mănăstirii din Oropos pentru a asista la slujba de înmor -
existau şcoli similare celor la care deja studiau. în tristată,
mântare.
m-am dus la Părintele care a luat cu toată inima asupra sa
Cuvioase, vă auzim încă o dată glasul ceresc, în-
toate problemele mele. Le-a considerat ca fiind ale sale.
drumările şi sfaturile sfinţiei voastre. Nu putem să ne
„Nu te nelinişti", mi-a zis, folosindu-se de
închipuim că n-o să vă mai revedem. Vă vom simţi întot -
înainte-vederea sa.
deauna prezenţa pentru că de acum sunteţi mijlocitorul
„Soţul tău va fi sprijinit pentru o candidatură la
nostru din ceruri. Vă mulţumim în numele miilor de se meni
Atena şi vă veţi cumpăra o casă frumoasă în apropiere de
de-ai noştri care v-au iubit şi pe care i-aţi ajutat.
mare", a spus râzând.
„Fericit este acela care de acum moare în Domnul".
„Nu e posibil aşa ceva", am spus, gândindu -mă în
„Da", spune Duhul, „se vor odihni de truda lor, pentru că
mod logic la situaţia respectivă. „Nu avem bani".
faptele lor îi urmează".
„Totul se va petrece întocmai cum ţi -am spus", mi-a
Cum aş putea eu, cea din urmă dintre toţi, să în -
zis Părintele. „Trebuie să ai încredere în iubirea lui
drăznesc să exprim prin cuvintele mele sărace admiraţia pe
Dumnezeu".
care i-o port răposatului Stareţ Porfirie!
Totul s-a întâmplat precum îmi spusese. Când i-am
Pa vel este foarte clar în această privinţă. Cum aş
spus că tocmai cumpărasem o casă de vară a râs iarăşi. A
putea să-mi exprim mulţumirea pentru nenumăratele daruri
văzut-o cu ochii sufletului şi a descris-o exact aşa cum era.
pe care le-am primit de la Domnul şi Stăpânul prin
S-au scurs câţiva ani şi fiica mea a terminat me -
mijlocirea rugăciunilor sale stăruitoare!
dicina. Se întreba ce specialitate ar trebui să urmeze. Fiica
„Aduceţi-vâ aminte de mai-marii voştri, care v-au
mea cea mai mică studiase literatura.
grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte
L-am găsit pe Stareţ stând în picioare fiind într -o
cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa", scrie Pavel
bună dispoziţie. Aveai impresia că era învăluit de lumi nă.
evreilor [Evrei 13, 7 n. tr.J.
Mă dusesem iarăşi cu prietena mea Măria, şi, de în dată ce
Sunt convinsă că nu sunt de ajuns doar cuvintele. Nu
m-a văzut, s-a bucurat şi m-a întrebat, râzând:
ştiu cât din ceea ce spun este relevant. Este totuşi un semn
„Ia să vedem, ce-mi vei mai cere astăzi?".
de mulţumire de la un suflet care s-a învrednicit de ajutorul
Eu însămi am fost surprinsă când m-am auzit răs-
său. Fie ca prin dragostea sa să mă poată ierta.
punzând: „Nu vreau nimic, pappouli. Doar să mă ajutaţi să
***
rămân mereu în mila şi în iubirea lui Dumnezeu".
Acum doisprezece ani, nevoia de linişte sufletească Cuviosul a izbucnit în râs. Cum mai râdea! De parcă
pe care o găseşti în preajma oamenilor sfinţi m-a adus la se deschisese cerul şi lumina cerească se revărsase pe
pământ.

262 100
 „Şi tu crezi că nu ceri prea mult", mi -a zis. „Este
oare, copilul meu, ceva mai înalt decât mila şi iubirea
Domnului?".
A început să se plimbe de-a lungul coridorului din
afara chiliei sale. Unul din braţele sale se afla pe braţul
meu.
S-a aplecat spre o colivie care se afla acolo. A
deschis uşiţa şi i-a vorbit cu blândeţe păsării aflate în
interior.
„Ieşi puţin afară", i-a zis.
A luat pasărea în mâna sa şi a continuat să se plimbe,
fără ca aceasta să-1 părăsească. Vorbea cu mine în acelaşi
timp.
Vă voi relata cuvintele pe care mi le-a adresat (fără ca
eu să-i fi zis nimic, absolut nimic). „Spune-i Magdalenei să
se facă medic pediatru. Se potriveşte cu temperamentul ei.
Iubeşte copiii foarte mult. Nu o lăsa pe Măria să te
necăjească. îşi va găsi în curând calea ei în viaţă. Pentru a
obţine exact ceea ce mi-ai cerut, trebuie să devii bună.
Trebuie să lupţi din greu".
S-a plimbat înainte şi înapoi pe coridor. Pasărea a
continuat să rămână ascultătoare pe mâna sa, în timp ce, cu
cealaltă mână, Părintele încă îmi lua pulsul.
Era într-o dispoziţie foarte bună. La un moment dat
s-a întors spre mine şi a zis:
„Oamenii vin aici şi-mi cer tot felul de lucruri!...
Diferite lucruri. Dar numai Dumnezeu îl poate lumina pe
om să facă ceea ce ar trebui".
Obosise. A pus pasărea cea tăcută înapoi în colivie.
S-a întors către Măria şi a întrebat-o dacă voia ceva în mod
deosebit.
„Binecuvântarea voastră, pappouli", a spus ea.
„O ai", i-a zis Părintele, punându-şi sfânta sa mână pe
rând peste capetele noastre.
Am plecat. Mă simţeam atât de fericită! Cât de mult
har avea binecuvântarea sa!
Mi-am iubit tatăl foarte mult. Când a murit nu am
putut fi consolată de pierderea sa. Cu toată sinceritatea,
Părintele mi-a spus: „Tatăl tău este aproape de Dumnezeu.
Mila lui Dumnezeu 1-a mântuit. Roagă-te şi mulţu-meşte-I
pentru bunătatea Sa".
M-am dus la Părintele când mama mea s -a operat de
rinichi. Toate analizele arătau că lucrurile nu mergeau prea
bine. Mai înainte de a apuca să aduc vorba despre asta,
Părintele a început să-mi vorbească în termeni medicali,
spunându-mi că şi situaţia era complicată, dar că,
rugându-ne, totul va fi bine. Mi-a dat de asemenea câteva
sfaturi în ceea ce priveşte alimentaţia şi recuperarea sa.
Totul a decurs foarte bine.
Fie numele Domnului binecuvântat, Cel ce a trimis
mila Sa din belşug prin Părintele Porfirie.
262
***
înainte-vederea şi harul Cuviosului ne-au descoperit
o altă întâmplare despre care vă voi vorbi. Am pornit spre
mănăstirea Părintelui împreună cu prietena mea Măria.
Pentru că era ceva în neregulă cu maşina, soţul meu nu a
fost de acord să o luăm la un drum aşa de lung, ca acela
până la Oropos. Totuşi, dorinţa noastră de a-1 vedea pe
Părintele a fost atât de mare încât am ignorat pericolul.
Lucrurile au dovedit imediat că greşisem. De -abia
am ajuns la începutul drumului de ţară în Agrafa - pentru
cei care cunosc zona - când, am auzit un zgomot infernal
venind de la motor. S-a auzit o pocnitură puternică şi
maşina s-a oprit. S-a înţepenit chiar acolo unde era. Un
camion cu apă tocmai cobora dinspre mănăstire, îl
cunoşteam pe şofer.
„Domnule Vangeli", l-am rugat, „veniţi şi vă uitaţi
puţin la maşina mea".
A coborât din cabină. S-a întins sub maşină şi a
început să umble la motor. în cele din urmă a renunţat.
„Nu se poate face nimic", a spus. începuse să se
întunece. Am închis maşina şi am plecat pe jos spre Stareţ.
Şi de data asta Părintele mi-a întrecut aşteptările. Fără ca
eu să-i fi spus ceva, m-a dojenit, zicându-mi:
„Ce vei avea de spus de data asta? De ce ai lăsat pe oricine
să se ocupe de motorul maşinii?".
Mai târziu i-a părut rău de mine pentru că eram atât
de întristată. Mă gândeam la noaptea care se apro pia, la
dificultăţile dinaintea plecării şi la distanţa până acasă.
„Vă voi trimite acasă", ne-a asigurat. „Poliţia rutieră
vă va ajuta, iar ELPA 4 vă va ridica maşina. Nu vă temeţi,
totul va fi bine".
„Cum, pappouliV, am zis iarăşi descurajată. „Nu e
nici un suflet prin împrejurimi?".
Părintele a fost răbdător şi îngăduitor cu mi ne.
„Vă aşteaptă cineva jos la intrare pentru a vă conduce
la Poliţia Rutieră", a zis.
Ne-a binecuvântat şi apoi am plecat. O maşină ne
aştepta într-adevăr la intrarea mănăstirii fără ca noi să ştim
cum ajunsese acolo.
Era condusă de un tânăr tăcut, care ne-a lăsat la
poarta Poliţiei din Malakasa, secţia Circulaţie.
Ofiţerul de serviciu ne aştepta. Ne-a spus că am
întârziat.
„Am întârziat?", l-am întrebat. „Cum de ştiţi despre
noi?".
„Nu dumneavoastră aţi dat telefon?", m-a întrebat. S-a
făcut foarte palid când răspunsul meu a fost negativ, şi a
adăugat:
„Aţi venit de la Stareţ?".
4
Automobil Clubul Grecesc, versiunea grecească a AAA.
101
 „Da", i-am răspuns. Acum ştiu. Ştiu că dorinţa sa avea un suport du -
N-a mai zis absolut nimic. înţelesese. hovnicesc, într-adevăr, duhovnicul meu este acea persoană
Cum a fost, pe de altă parte, informată ELPA? Şo - care acum ia asupra sa greutatea tuturor slăbiciunilor mele.
ferul maşinii ELPA ne-a spus că rătăcise pentru prima oară Fie ca binecuvântarea Părintelui să-i uşureze dificila şi
în viaţă drumul. S-a străduit timp de o oră dând ocol, iar şi laborioasa misiune.
iar, Secţiei Circulaţie din cadrul Poliţiei. Am luat maşina
***
mea, am legat-o cu lanţuri şi am adus-o la maşina ELPA cu
care ne-am îndreptat spre Atena.
„Sunteţi credincios?", l-am întrebat pe şofer. Doamne, Tu îl arăţi pe lucrătorul bun, adevărat şi
„Nu ştiu", mi-a răspuns brusc. „Mă gândesc acum drept. Tu îl arăţi pe cel care uneşte voinţa sa cu voia Ta
dacă vom găsi sau nu un garaj deschis la această oră, dumnezeiască. Tu îi încununezi pe toţi asceţii din munţi şi
precum mi-aţi spus. Aceste garaje se închid la ora cinci". pe toţi locuitorii oraşelor care se nevoiesc pentru vir tute.
Totuşi, când am ajuns la garajul domnului Folie -ros, Tu 11 îmbraci în hainele Tale de purpură. Tu arăţi
proprietarul său se lupta încă să închidă uşa. încercase de adevărata credinţă. Tu eşti milostiv şi faci cunoscută
mult timp. Se chinuise destul de mult. Cu siguranţă că n-ar tuturor iubirea Ta pentru om. Tu îţi iubeşti copiii. Dă
fi lăsat garajul deschis cu maşinile oamenilor acolo. Totuşi, odihnă mult iubitului şi preţuitului nostru ieromonah,
de îndată ce mi-a băgat maşina înăuntru, uşa s-a închis fără Părintelui Porfirie.
nici o problemă.
Şoferul de pe maşina EPLA a adunat lanţurile
care-mi remorcaseră maşina.
„Ascută", mi-a spus deodată. „Vă voi scoate la
drumul principal unde veţi putea găsi un taxi. Am o
întâlnire la Peristeri".
în timp ce vorbea, radioul din maşină 1-a informat că
trebuie să meargă la Halandri via Marousi. Aşa că, ne-a dus
până la uşa casei în Marousi, întocmai cum ne spusese
Părintele.

în viaţa mea am trecut prin momente grele şi pe toate

le-am împărtăşit Părintelui. Cu lacrimi în ochi, îl rugam să
mă ajute. Ajunsese la mari înălţimi duhovni ceşti. Fusese
înzestrat cu adevărate daruri ale Duhului
Sfânt. De câte ori n-am auzit sfânta sa gură vorbindu-mi
despre puterea rugăciunii lui Iisus! De câte ori nu l -am
auzit vorbindu-mi despre pocăinţă, iubire pentru duş mani
şi responsabilitatea profesorului care prin exemplu trebuie
să-i înveţe pe alţii! De atâtea ori l-am auzit vorbind despre
iertarea pe care trebuie să o arătăm acelora care ne rănesc!
De câte ori nu l-am obosit, deşi era bolnav. A dovedit atâta
îngăduinţă, atâta dragoste!
A vrut odată să meargă la Muntele Athos, fiindcă
zicea că le era frig monahilor din câteva schituri şi voia să
le ducă pături. Şi le-a trimis. A făcut aceasta fără a se gândi
la nenumăratele sale boli, sau la slaba sa constituţie.
La una din ultimele vizite, mi-a zis: „Panagiota, iată,
ai un foarte bun duhovnic. Nu mai trebuie să vii aici".
M-a cuprins întristarea. In momentul acela eram
foarte tristă. Ce credeţi că a vrut să spună? Voia să mă
îndepărteze? De ce oare?

262 102
 AU SCRIS DESPRE PĂRINTELE

PORFIRIE

Chilia Părintelui Porfirie de la Sfântul Schit din

Kavsokalivia, Muntele Athos

103
 Gheorghe Papazahos
Lector universitar, medic cardiolog la
Universitatea din Atena. Medicul Părintelui
Porfirie

La cererea noastră de a aduce mărturie despre marele Stareţ, profesorul

Gheorghe K. Papazahos, unul dintre medicii care îl avea sub îngrijire pe Părintele
Porfirie, a avut o reacţie directă şi plină de căldură.
Prima ediţie a fost deja tipărită, deci, pentru a economisi timp, domnul
Papazahos ne-a trimis în Cipru textul următor. El a încheiat convorbirea avută la
telefon cu aceste cuvinte: „în ceea ce priveşte emisiunile radiofonice dedicate
Cuviosului, la care doriţi să particip, sunt de acord să vin în Cipru pentru a vorbi de
acest om sfânt oricând veţi dori".
îi mulţumim călduros domnului Gheorghe Papazahos şi reproducem textul
său care a fost publicat sub forma unei scrisori în periodicul Sinaxis
(ianuarie-martie 1992, pp. 93-97).

Redactez această scrisoare dintr-o firească obligaţie,

aceea de a vorbi despre Părintele Porfirie. Am trăit atâtea
întâmplări aflându-mă în apropierea sfinţiei sale timp de
14 ani, ca unul din doctorii săi, şi nu ar trebui să le ascund
fraţilor şi surorilor mele. Vă voi relata câteva „întâmplări"
care vorbesc despre Părintele aflat în dubla ipostază de
pacient şi de doctor. Vă rog să-mi iertaţi părerile
personale, care, dacă ar fi omise, ar schimba logica
evenimentelor. Desigur, alţii au trăit alte mo mente
emoţionante în prezenţa sa. Nici acestea nu ar tr ebui
pierdute fiindcă reprezintă mărturii ale vieţii sale sfinte.
Ele sunt dovada prezenţei Duhului Sfânt în vie -
ţi le noastre şi o moştenire pentru întreaga noastră gene - Adesea, când mă aflam în chilia sa şi vorbeam, su -
raţie. ferea din cauza contracţiilor provocate de hernie. Aces tea
erau întotdeauna cumplite. Nu cerea ajutor. încerca să -şi
Părintele ca pacient revină stând sub pături. Nimeni nu vorbea, în timp ce de pe
A fost într-adevăr un om bolnav; a avut nenumărate buzele sale se auzea murmurul neîncetat, „Doamne Iisuse
boli. Aproape tot organismul îi fusese cuprins de boală. Eu Hristoase, miluieşte-mă", pe care îl rostea cu un sentiment
însumi am confirmat un infarct miocardic (anterior de pace.
diafragmei cu ischemie oblică), atrofia cronică a Uneori oamenii erau deranjaţi de faptul că trebuiau
rinichiului, ulcere duodenale (cu sângerări frecvente), să-i sărute mâna care era bandajată. Acest lucru li se părea
herpes (herpes zoster) pe faţă, piodermită stafilococică pe dezgustător. Era în timpul când noi i-o bandajam deoarece
mână, hernie hiatală (cu contracţie frecventă), bron şită era contaminată cu staphilococus dermatitis.
cronică şi adenom hipofiziar. într-o noapte, în timp ce discutam, după ce-i exa-
A avut răbdarea lui Iov. Când herpesul s-a agravat, minasem inima şi îi făcusem obişnuita electrocardiogra mă,
întreaga parte dreaptă a feţei sale (pielea de pe cap, am fost şocat. Nu mi-am putut imagina niciodată că un om
obrazul, urechea, bărbia) erau o rană deschisă. L-am ar putea să-şi înfrunte boala într-o asemenea manieră. Mi-a
întrebat cât de puternică era durerea pe care o simţea. Mi -a zis: „îţi voi mărturisi ceva, dar trebuie să rămână un secret.
răspuns: „E ca şi cum aş sta cu obrazul pe o tigaie cu ulei Am un cancer al glandei hipofize. Deja îmi simt limba
încins". Era atât de liniştit. Nu lăsa să se vadă cu nimic că mărită şi $e mişcă cu greu în cavitatea bucală". Mai târziu
suferea, nu scotea nici un murmur. a făcut o analiză medicală exactă a funcţie' glandelor

104
endocrine, şi a concluzionat, spunând: „Ar trebui să ştii că
atunci când am fost monah, pe la 16 ani, la Muntele Athos,
am fost atât de bucuros, mai ales după ce am primit Sfânta
împărtăşanie, că am mers în pădure şi am strigat: „Slavă
Ţie, Doamne! Tu ai intrat cu totul în mine, în mine, în acest
biet păcătos. Tu eşti Hristosul meu, Care a fost răstignit şi
a suferit dureri pentru mine, purtându-mi păcatele. Ce să
fac pentru Tine? Ce durere să sufăr pentru Tine? Doamne,
dă-mi un cancer! Hristoase, dăruieşte-mi un cancer pentru
a putea suferi cu Tine". A spus această rugăciune neîncetat
şi apoi a spus acest lucru Bătrânilor săi. Ei l-au sfătuit să nu
o mai repete fiindcă II supără pe Dumnezeu. El ştie mai
bine ce să facă.
N-am mai repetat acea rugăciune. Dar acum, dra-gul
meu Gheorghe, El mi-a dat cancer. înţelegi ce mare şansă
mi se oferă? Deşi aceasta a venit târziu, voi suferi puţin
împreună cu El".
Eram uluit. Pentru prima dată în cariera mea de
doctor auzeam asemenea cuvinte: „Iţi mulţumesc Doamne
că am cancer!". Uitasem că în faţa mea nu stătea un om
obişnuit, ci Părintele Porfirie.
în ciuda acestor lucruri el nu a refuzat niciodată
ajutorul medical pe care i-1 ofereau mulţi doctori care erau
şi ucenicii săi- într-una din zile l-am întrebat:
„De ce mulţi alţi oameni duhovniceşti, mai ales
monahi, refuză ajutorul medical, gândindu -se că Prea
Sfânta Fecioară le va ajuta de îndată?". Mi-a răspuns: „Din
egoism. Este lucrarea diavolului, când te gândeşti că
Dumnezeu va face o excepţie cu tine şi va interveni în chip
miraculos pentru salvarea ta. Dumnezeu face minuni, dar
tu nu ar trebui să te aştepţi la aşa ceva. Asta ţine de egoism.
Pe de altă parte, Dumnezeu însuşi lucrează prin medici.
«Dumnezeu ne-a dat doctorii şi leacurile», spune Sfânta
Scriptură".
Părintele a acceptat numai practicarea medicinii
într-un spirit ortodox, după principii pe care le cunoştea
foarte bine. Prin experienţa căpătată în timpul lungii
perioade în care a slujit la Policlinica din Atena şi prin
harul divin, a pătruns adânc în tainele bolilor şi adesea ne
punea cu insistenţă întrebări argumentate ştiinţific.
Părintele ca doctor
Specialitatea sa era „diagnosticarea de la distanţă".
Sesiza schimbările produse în interiorul său şi al altora cu
o precizie uluitoare, adesea chiar şi la doctorii săi.
El însuşi mi-a explicat că a diagnosticat
hipogona-dismul într-un tânăr numai privindu-1. A
diagnosticat o fractură a coloanei vertebrale a unei
călugăriţe care trăia într-un alt oraş. Probabil că există mii
105
de oameni care au fost diagnosticaţi de către sfinţia sa şi
cărora mai târziu prezenţa bolii le-a fost dovedită ştiinţific.
Aici ne vom referi la modul cum el însuşi şi-a pus un
diagnostic. A verificat schimbările din electrocardio gramă
fără să folosească un electrocardiograf. într-o noapte am
fost trezit de vocea destul de îngrijorată a părintelui care
mi-a spus: „Deşi este târziu, vino pentru a vedea
schimbările de pe electrocardiogramă. Azi am avut dureri
mari şi cred că sunt cauzate de angina pectorală",
într-adevăr, am descoperit existenţa unor modificări
ischemice (în derivaţiile V3-V6) şi l-am întrebat la ce fel
de stres fusese supus în acea zi. A început să plângă şi cu
dese întreruperi mi-a descris foarte amănunţit următorul
fapt. Vedea scene din luptele de stradă din România. Era
chiar în ziua în care oamenii se ridicaseră împotriva lui
Ceauşescu. Cu darul său auzea împuşcăturile şi vedea
morţii din pieţe exact aşa cum au fost publicate ele în ziarul
din ziua următoare. Pentru că a continuat să plângă, l -am
rugat să-i ceară Domnului să-i şteargă această viziune. Din
cauza stresului inima îi era grav afectată. Ischemia sa putea
deveni severă.
Am fost supus eu însumi la acelaşi fel de stres, în
timp ce luam parte la manifestarea sensibilităţii deose bite a
„celeilalte" inimi, cea a sfântului. Am evitat să mă uit la
electrocardiogramă şi mă gândeam în sinea mea: „Ce rost
mai are să vă dau acest nitrit anti-angi-nos? Sfinţia voastră
nu sunteţi din lumea aceasta. Inima vă bate în Oropos, dar
trăieşte în România. Pe ECG intervalul ST indică o
ischemie miocardică, în timp ce inima sfinţiei voastre se
află înviată în ceruri". Am plecat de acolo destul de târziu,
tremurând de emoţie, fiindcă zărisem puţin din lumina unui
sfânt.
Mergeam la chilia sa în calitate de doctor diagnos-
tician, dar de multe ori sfinţia sa a fost cel care mi -a găsit
mie diagnosticul. Vă menţionez două din aceste cazuri.
Fusesem operat de profesorul Vasilios Golematis
(aveam o dublă hernie) şi în timp ce eram în perioada de
convalescenţă, am mers împreună cu soţia mea la Oropos.
Nu ştiu dacă Părintele auzise de operaţie de la prietenii
mei, dar de îndată ce am intrat în chilia sfinţiei sale mi -a
privit insistent abdomenul câtva timp şi mi -a zis: „Observ
că operaţia din partea dreaptă a fost bine făcută, dar cea din
stânga a fost executată de o mână de maestru. De ce te -a
operat mau bine în acea parte?". Soţia m-a întrebat din
priviri: „Ce spune Părintele?". Nu-i spusesem nici ei, nici
altcuiva că medicul chirurg folosise metoda Souldaice pe
partea stângă unde aveam o hernie pe care Părintele o
„văzuse".
In decembrie 1990, eram ţintuit la pat de hemora gii
digestive abundente.
La un moment dat s-a pus problema dacă ar trebui sau
nu să suport o intervenţie chirurgicală. Telefonul a sunat
287
deodată. Vă redau întocmai cuvintele Părintelui. „Te-am
vizitat deseori în zilele acestea. Cu darul pe care mi 1 -a dat
Dumnezeu, lucrez spre vindecarea ta. N-am intrat
niciodată în casa ta atât de des ca în aceste câteva zile...
Ceva îmi spune că n-ar trebui să te operezi acum, dar ar
trebui totuşi să-ţi schimbi modul de viaţă şi s-o iei mai
uşor. Renunţă pentru moment la operaţie şi vom avea timp
să ne gândim la acest lucru ceva mai târziu.
Dar ce se întâmplă cu mine? Sunt oare eu doctorul
doctorului? (râde). Ar trebui să stai mai liniştit fiindcă
oamenii te iubesc. Mi-ai luat slava" (râde). Vă puteţi
imagina cum mă simţeam, ştiind că mă aflam sub pro tecţia
sa.
I-a iubit pe toţi aceia care s-au apropiat de el, şi
bineînţeles că i-a iubit şi pe medicii săi. Prin urmare s-a
folosit de darul vindecării punându-1 şi în slujba noastră.
Toţi aceia care s-au apropiat cu sinceritate de sfinţia sa au
avut aceleaşi experienţe. Când mergeam la Stareţ eram
însoţit adesea de prieteni şi rude. Eram uimi când începea
să le vorbească despre problemele lor fără ca eu să-1 fi
informat despre acestea mai dinainte. O anumită doamnă,
după ce a plecat de la Stareţ, mi-a cerut să jur că nu-i
spusesem nimic despre ea înainte ca noi să venim la
Oropos.
Darul pe care-1 avea îl făcea mai receptiv la durerea
umană. Odată, la asfinţit, maicile au oprit examenul
cardiologie fiindcă se adunaseră mulţi oameni afară şi
aşteptau să ia binecuvântare înainte de căderea nopţii.
Cuviosul a ieşit afară din chilie, iar vizitatorii doar i -au
sărutat mâna. Era obosit şi nu a vorbit nimănui. Ultima, s -a
arătat o doamnă care plângea. Când am intrat iarăşi, l -am
găsit pe Părintele plângând. „Acest lucru mi se în tâmplă
mereu". A spus: „Tocmai am văzut-o pe acea femeie pe
care fiul său, care se droga, o bătuse pentru a obţine bani de
la ea. Şi săraca se simţea cu siguranţă jenată, având o
asemenea problemă şi a plecat fără să pri mească vreun
ajutor... Ce poţi face tu, sărmane Porfi -rie... Doamne Iisuse
Hristoase...". Repeta iarăşi şi iarăşi cuvântul „Iisus".
Era un om atât de delicat şi deschis, în faţa căruia nu
te jenai să-i pui tot felul de întrebări stupide. într-o zi, l-am
provocat fără ocol: „De unde ştiţi, Cuvioase, că darul
înainte-vederii, pe care-1 aveţi, este de la Dumnezeu şi nu
de la diavol?". A râs înţelegător şi a zis: „L-am verificat.
Este de le Dumnezeu, fiindcă nu este supus greşelii. îţi voi
da un exemplu. Paraclisiera de la Policlinică era supărată
de o durere provocată de molarul de sus şi se ţinea de
obrazul drept. Eu i-am spus că durerea venea de la molarul
stâng. Ea a insistat că era cel drept, dar când a revenit de la
dentist mi-a spus cu emoţie în glas că avusesem dreptate.
La radiografie, problema apărea în partea stângă, dar ea
simţea durerea în partea dreaptă, de vreme ce era afect at
106
acelaşi nerv. Dacă ar fi fost de la diavol, această
înainte-vedere ar fi fost influenţată de ceea ce simţea
persoana bolnavă şi aş fi greşit. Harul lui Dumnezeu nu
face greşeli".
Părintele, ca doctor, nu „vedea" doar bolile tru peşti,
ci se îngrijea şi de multele tulburări sufleteşti. A încercat
să mă ajute să cunosc smerenia. într-o după amiază mi-a
telefonat la serviciu la scurt timp după ce un cuplu de
pacienţi îşi exprimaseră dragostea totală ce mi -o purtau ca
urmare a grijii pe care le-o arătasem. Vă redau întocmai
cuvintele sfinţiei sale: „Gheorghe, Părintele la telefon.
Vom merge împreună în iad. Vom auzi: «Nebune, chiar în
noaptea aceasta ţi se va cere sufletul». Te-ai bucurat de
lucrurile bune ale vieţii. «Şi lucrurile pe care le-ai pregătit,
ale cui vor fi?»". L-am întrerupt: „De ce lucruri ne-am
bucurat noi în viaţa aceasta, Cuvioase? De maşina
fărâmată, de contul gol din bancă sau de nopţile
nedormite?". Mi-a răspuns brusc: „Ce tot vorbeşti acolo?
Nu ţi-au spus oamenii ce doctor bun eşti? «Tu ne iubeşti.
Ai grijă de noi. Nu ne jecmăneşti de bani». Iar tu ai primit
cu bucurie această laudă, luând-o de bună. Ei, deja ţi-ai
luat plata. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mine. îmi spun că
am „daruri", că fac minuni numai atingându -i, că sunt
sfânt. Şi înghit toate astea, sărmanul de mine. Ei, de aceea
ţi-am spus că amândoi vom merge în iad".
„Dacă e să mergem împreună", am replicat, „atunci
poate să fie şi în iad!". Şi mi-a închis telefonul, spunând:
„Eu îţi vorbesc serios, iar tu iei mereu totul în râs. Pocăinţă
adevărată pentru amândoi".
într-o zi eram foarte deprimat, gândindu-mă că
aproape toată viaţa mea s-a scurs fără rost în mijlocul
deşertăciunilor de zi cu zi. Părintele mi -a telefonat şi mi-a
ridicat moralul cu două sau trei vorbe de -ale sale:
„Doctore, ai auzit vreo dată expresia: «Nu vor gusta
moartea?»". Dacă dorim, putem să evităm moartea. Tot
ceea ce avem de făcut este să-L iubim pe Hristos. Tu, «cu
toată inima», domnule cardiolog" (râde).
Părintele nu era numai un doctor care se ocupa de
oameni, ci era şi un medic veterinar. Iubea animalele,
îmblânzea papagali agresivi şi îi învăţa Rugăciunea lui
Iisus. M-am speriat când am auzit papagalul repetând în
chilia sa Rugăciunea lui Iisus. „Este mai îmbunătăţit decât
mine", spunea Părintele. „Eu obosesc şi adorm, dar el stă
treaz şi se roagă". De curând a încercat să îmblânzească un
vultur.
în timpul unui weekend petrecut în nordul Evviei,
unde se odihnea, a avut loc următorul eveniment pe care el
însuşi 1-a povestit: „O ciobănită m-a rugat să citesc o
rugăciune pentru turma ei, deoarece i se îmbolnăviseră
caprele. Am fost de acord şi mi-a adus întreaga turmă în
apropiere de Biserică, acolo unde locuiam. Am stat în
picioare în faţa turmei. Mi-am ridicat în sus mâinile şi am
287
rostit diferite rugăciuni din psalmi care se referă la
animale. Nici una din acestea nu s-a mişcat. Atunci mi-am
coborât mâinile şi un ţap s-a apropiat de unul singur de
mine. A venit la mine, mi-a sărutat mâna şi s-a îndepărtat
în linişte. «N-a fost aşa?»", a întrebat Părintele pe o
călugăriţă care se afla în apropiere. „Ba da, Cuvioase, chiar
aşa s-au petrecut lucrurile. Eram şi eu acolo".
De fiecare dată când mergeam la Părintele Porfi -rie,
frica mă copleşea, gândindu-mă că aceasta ar putea fi
ultima dată când mă îngrijeam de sănătatea sa. Astfel îi
verificam pulsul şi arterele carotide timp îndelungat.
Făceam aceasta cu deplină convingere că pun mâna pe
trupul unui viitor sfânt al Bisericii noastre Ortodoxe. Când
mi-am retras mâna de pe pieptul său, Părintele continua să
spună: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de lumea Ta".
Cât de mult datorează lumea şi generaţia noastră acestor
rugăciuni ale Părintelui Porfirie! Cât de îndatorat îi sunt eu
însumi!
La plecare, mă aplecam să iau binecuvântarea sa şi
uneori îmi dădea o palmă peste obraz (era maxima expresie
a fericirii sale), sau alteori îmi ţinea capul în mâinile sale,
spunând Rugăciunea lui Iisus.
Pot acum să explic de ce Dumnezeu mi-a insuflat
dorinţa să studiez medicina la o vârstă mai înaintată şi
astfel să devin medic cardiolog. El a vrut să-1 cunosc şi
să-1 examinez îndeaproape pe simplul, blândul,
haris-maticul şi Sfântul Stareţ, Porfirie Bairaktaris.
Intr-o zi mi-a zis: „Când o să mor, voi fi mai aproape
de tine. După moarte, distanţele dispar".
Sper că acum intră în casele şi în inimile noastre cu
mai mare uşurinţă.
***
Alexandru M. Stavropoulos
Lector universitar la Facultatea de Teologie a Universităţii
din Atena
Pentru a culege mai multe mărturii despre viaţa şi activitatea Părintelui
Porfirie, pe lângă casetele înregistrate la CBC în cadrul programului „Ortodoxia
azi", am trimis o misiune specială la Atena.
în timpul vizitei la Atena am luat legătura şi cu domnul Alexandru M.
Stavropoulos, lector universitar la Universitatea din Atena, care 1-a cunoscut pe
Părintele Porfirie foarte bine. Totuşi, domnul Stavropoulos părăsea ţara chiar în
ziua următoare. Astfel, în loc să înregistreze convorbirea, a fost destul de bun
pentru a ne trimite spre publicare textul său „Stejarul Regal - în memoria Pă-
rintelui Porfirie", care a apărut în periodicul Efimerios (1991, paginile 376-378). îi
mulţumim călduros şi reproducem acest text mai jos, urmat de un altul, aparţinând
aceleiaşi persoane, care a fost publicat pentru prima dată în periodicul Koinonia
(1992, paginile 105-109) cu titlul „Părintele călător la cer", care de asemenea este
reprodus în această a doua ediţie.
107
Stejarul Regal In Memoria Părintelui
Porfirie
O prezenţă vie
Vestea s-a răspândit ca un ecou de la un colţ la altul
prin toată Grecia şi în întreaga lume: „Părintele a răposat,
fie ca noi să avem binecuvântarea sa!". O ştire incredibilă,
deşi adevărată. Ştiam cu toţii că acest lucru se va întâmpla
cândva. Acel cândva era plasat într-un viitor îndepărtat şi
la care credeam că nu se poate ajunge. Evitam să ne gândim
la el ca la un eveniment apropiat. Ne izolasem în propriile
noastre convingeri, respingând eventualitatea unui
asemenea fapt. Eram chinuiţi de gândul că atunci când va
veni acel moment nu se va şti ce se va întâmpla cu noi.
Avem mulţi învăţători, dar nu avem mulţi părinţi. Cine ne
va consola în acele momente grele?
Totuşi, pot simţi înlăuntrul meu plăcuta senzaţie a
prezenţei sale. Este o prezenţă care uneşte pământescul cu
cerescul, Biserica luptătoare cu Biserica triumfătoa re.
Părintele Porfirie „a trecut de la moarte la viaţă" şi a
devenit un mijlocitor pentru noi toţi cei îndureraţi.
Mi-e imposibil să cred că a murit. Trupul său a fost
aşezat în acel pământ atonit, care va da roadă însu tită în
inimile ucenicilor săi. Acel trup care a deschis noi drumuri,
care a trăit cu intensitate fiecare moment al unei vieţi
ascetice, va fi alcătuit iarăşi din ceea ce a fost făcut, luând
parte la transfigurarea din ziua învierii.
Cu toţii păstrăm cu tărie în memorie atingerea mâinii
sale. Punându-ne mâna pe cap, a binecuvântat, a vindecat
sau a mustrat. Ne aducem aminte de trupul său chinuit de
durere şi suferinţă şi avem în minte acelaşi trup înalt şi
bine clădit, aşa cum era în momentele de sănătate.
Ni-1 amintim aşa cum era şi îl simţim alături de noi,
peste tot în preajma noastră, însoţindu-ne discret în
călătoria noastră pe drumul vieţii.
Cuvintele vieţii
Ne amintim cuvintele sale cu o emoţie copleşitoare,
fiindcă erau cuvintele vieţii care ne-au însufleţit.
Haideţi să ne aducem bine aminte şi să retrăim acele
cuvinte în toată profunzimea lor. Mulţi dintre noi au fost
delăsători şi au neglijat să înregistreze întregul mo zaic al
artei desăvârşite a cuvântului său. Certitudinea că îl vom
vedea şi-1 vom auzi iarăşi ne-a făcut să fim atât de apatici.
Era unul de-al nostru şi spunea chiar el aceasta.
Ne vorbea mereu despre aceleaşi lucruri pentru a ne
clarifica detaliile care ne scăpau. Ne întrebam chiar de ce
ni le repetă atât de des. Un prieten apropiat, ca re mergea
adesea la Părintele, era contrariat să audă ace leaşi cuvinte
287
din gura sfinţiei sale. Trei ani mai târziu a înţeles motivul
acelor repetiţii. Bineînţeles, acestea l-au obosit pe
Părintele, i-au afectat sănătatea şi i-au diminuat puterile,
necăjindu-i pe cei ce-1 slujeau.
De multe ori am trăit momente neplăcute în care ne
dădeam seama că îl necăjeam. Ne întristam şi ne simţeam
inima grea când încerca să ne convingă să facem marele
pas şi să începem lupta duhovnicească. închişi înlăuntrul
unei îndoielnice auto-suficienţe, am pierdut prilejurile de
care Părintele ar fi dorit să ne folosim interior. In limi tarea
noastră, n-am putut înţelege generozitatea pe care ne cerea
s-o dovedim. Din cauza micimii inimilor noastre ne -am
opus mărinimiei inimii sale.
Nelinişte creatoare
In ciuda grabei de a merge înainte, se oprea să se
minuneze de complexitatea naturii şi a tehnologiei. Min tea
sa era preocupată să găsească soluţii la toate proble mele.
Impasurile nu existau pentru sfinţia sa, în afara cazului în
care noi ne împotriveam.
Era întotdeauna în favoarea transferării „construc -
ţiilor zidite". Dacă nu se poate face ceva aici, poate fi făcut
în altă parte. Deci, noi mutam dintr-un loc „clădirile" care
erau condamnate la ruină şi învechire într -un altul
corespunzător, într-o altă zonă. Viaţa duhovnicească cere
tehnici şi metode astfel încât să poţi aplica acolo sau în altă
parte ceea ce ai învăţat aici. încerca să ne înveţe pe fiecare
ce înseamnă pentru sfinţia sa expresia: „în altă parte". Ni -1
amintim spunând: „Dacă nu putem face ceva aici, să punem
început bun în altă parte". Important era să începem. Nu
trebuie să fim trândavi. „Dacă nu poţi începe cu aceasta sau
cu aceea, începe cu altceva". Elanul pe care -1 obţinem
astfel ne va motiva să facem şi alte lucruri.
Cei trei duşmani: lenevia, nebăgarea de
seamă şi indiferenţa
Ne învinuia pe majoritatea că am fi leneşi. Ne
„simţea" după cum mergeam, după cum vorbeam, după
felul în care apucam ceva sau după cum ne mişcăm mâinile.
Obişnuia să spună: „Uită-te la el, nici nu poate să-şi mişte
picioarele, şi vrea să înainteze duhovniceş -te!". Aplica un
tip de remediu duhovnicesc care avea în vedere atât trupul
cât şi sufletul. Recomanda folosirea muncii ca terapie.
Era nespus de supărat din cauza neatenţiei şi a
indiferenţei noastre. Un creştin trebuie să se preocupe de
toate. Cum este posibil ca lumea să progreseze dacă
creştinii sunt indiferenţi? Trebuie să fim cu băgare de
seamă. Hoţul este deosebit de atent. Şi noi trebuie să
„furăm" ceva. Trebuie să fim atenţi la fiecare detaliu.
108
Nu a pus niciodată mâinile pe un volan şi totuşi era
un copilot excelent pe drumurile imposibile şi difi cile.
Călătoriile pe care le-a făcut l-au învăţat când trebuie să fie
grijuliu. De asemenea ce trebuie să evite. Ne-a transmis
nepreţuita sa experienţă chiar atunci când ne simţeam
iritaţi de intervenţiile sale. Ne-am dat seama, încetul cu
încetul, că Părintele nu căuta să ne ţină în stare de
inactivitate, ci, dimpotrivă, în plină acţiune, încât să
exploatăm tot potenţialul nostru psihosomatic şi să-1
fructificăm la cea mai înaltă valoare.
Măsurându-ne pulsul
Punea foarte mult accentul pe programul vieţii
noastre duhovniceşti, care era strâns legat de cele men -
ţionate mai sus. Ne testa capacităţile. Nimic nu se făcea
fără efort. întotdeauna urmărea disciplinarea noastră. Se
străduia să ne afle pulsul, propria dispoziţie pentru a posti
şi a ne ruga, pentru asceză şi viaţă mistică. îţi tran smitea
întotdeauna o parte din entuziasmul său, din pro priul său
urcuş, din zborul său duhovnicesc.
„Alexandre, religia noastră este ceva minunat.
Vindecă pe oricine.
Iubeşte-L pe Hristos, şi apoi totul se va schimba în
tine şi în jurul tău".
Spunând cuvântul Hristos te gândeai că literele se
scriau în inima ta una câte una, şi simţeai asta cu durere.
Simţeai că „Numele mai presus de orice nume" era întipărit
în inima ta cu litere mari, mistuitoare. Parcă te aflai în
ceata Sfinţilor care acum l-au primit pe Părintele Porfirie
în Rai.
Pentru toţi aceia, şi ei sunt mulţi, care au simţit
prezenţa Cuviosului ca pe un dar, putem spune că Părintele
Porfirie trăieşte şi domneşte în ziua nesfârşită a împărăţiei.
Se roagă pentru noi toţi şi mai ales pentru preoţi, pe care i -a
respectat, cinstit şi iubit cu toată căldura ini mii sale.
Fie ca noi să avem binecuvântarea voastră, Cuvi-
oase!
Părintele călător în Cer
Darul lui Dumnezeu
Dacă am vrea să caracterizăm prezenţa Părintelui
Porfirie printre noi, ne-ar fi de mare ajutor două lecturi,
aceea a Apostolului (Efeseni 4, 7-13), precum şi cea a
Evangheliei (Matei 4, 12-17). Acestea au fost citite la
Sfânta Liturghie din ziua pomenirii celor 40 de zile de la
moartea Părintelui, care a fost săvârşită la Sfânta Mă -
năstire „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului" din Milesi,
Attica, pe 12 ianuarie 1992.
287
 Am putea susţine cu siguranţă că Părintele Porfirie
este unul din darurile lui Hristos, pe care El 1 -a ridicat pe
înălţimi şi 1-a oferit oamenilor. Prin viaţa sa, Părintele
Porfirie a descoperit acelora care locuiau în întuneric
Marea Lumină, Care este Hristos. Ne-a chemat pe toţi la
lumina Sa dumnezeiască. Apostolul, proorocul,
evanghelistul, păstorul, învăţătorul şi, mai presus de toate,
părintele, au fost reuniţi în persoana sa. De-a lungul
întregii vieţi a avut ca ţel zidirea Trupului lui Hristos,
Biserica. Toate darurile pe care le avea i-au fost date în
acest scop.
Este cu putinţă ca toate aceste daruri să fie con -
centrate într-o singură persoană? Bineînţeles că e posibil,
dacă ne amintim că în fiecare din noi se află „harul potrivit
cu măsura darului lui Hristos". La îndoiala exprimată mai
sus, răspunsul este dat de o originală „epigramă" care nu
mai are nevoie de nici un comentariu. Mi-a fost recitată de
autorul ei, un preot din Creta, cu ocazia unei convorbiri
telefonice avute acum câteva zile. Nu există nici o îndoială
în această privinţă.
Chipul lui Porfirie cel plin de har
Este de-o profunzime fără hotar
Nimic nu-1 poate cuprinde
Nici o minte nu-1 poate uita.
O formă de înviere
Viaţa Părintelui este o continuă surpriză de care ne
dăm mai mult sau mai puţin seama. Totuşi, este înainte de
toate o descoperire a acelei vieţi despre care Domnul ne -a
dat asigurări când a venit pe pământ: „Ca ei viaţă să aibă şi
s-o aibă din belşug" (Ioan 10, 10). Părintele şi -a trăit viaţa
sub semnul învierii. A fost martor al învierii. îndrăznesc să
spun că a fost „o formă de înviere", care a făcut să renască
speranţa când moartea era, sub diferite chipuri, aproape de
noi şi de sfinţia sa.
Având această convingere am fost surprins când mi
s-a cerut să scriu un necrolog în memoria Părintelui.
Tăcerea a fost expresia dezacordului meu, care a fost
formulat în scrisoarea unui prieten foarte bun. Ca răs puns
la invitaţia mea de a aduna informaţii legate deviaţa
Părintelui, el mi-a trimis bucuros însemnări ale
convorbirilor pe care le avusese cu sfinţia sa cu diferite
prilejuri.
Am găsit în acestea o minunată icoană a acelor
lucruri pe care noi am încercat din greu să le exprimăm în
cuvinte. M-am întrebat care dintre noi ar avea dreptul să
scrie „necrologul" răposatului Stareţ care deja „a trecut de
la moarte la viaţă".
109
Vă voi reproduce câteva cuvinte pe care le-a adresat
Părintele şi care sunt extrase din însemnările primi te.
Comentariile mele ar fi de prisos.
„Când am devenit monah, m-am simţit mai bine.
Sănătatea mea chiar s-a întărit. înainte eram bolnav, dar de
atunci am devenit mai sănătos şi am avut tăria şi curajul de
a face faţă luptelor pe care le impune viaţa. Mai presus de
toate m-am simţit veşnic. Biserica este o taină. Oricine
intră în Biserică nu moare, ci este mântuit, devine veşnic.
Aşadar, m-am simţit întotdeauna veşnic, nemuritor".
Chipul Părintelui s-a luminat, iar el a continuat: „Din
clipa în care am devenit monah, am avut convin gerea că
moartea nu există. Acest gând m-a întărit".
Când am citit pentru prima dată acele versuri, lacrimi
de bucurie s-au revărsat încet pe obrajii mei. „Versuri", am
zis? Ce altceva sunt acele versuri decât un imn al învierii?
Versuri care respiră poezia unei vieţi întregi, aceea a
Părintelui Porfirie. Viaţa Părintelui este exprimată în
cuvintele pline de laudă ale poetului Kos-tis Palamas:
Statuia închinată altarului
m-am luptat s-o făuresc din propria mea piatră
şi să o arăt tuturor dezvelită
şi să îmbătrânesc
şi să mă consum fără a muri. Iată motivul pentru care a
fost atât de greu să ni-1 închipuim mort şi pentru care l-am
simţit viu şi apropiat de noi, chiar după patru luni de la
plecarea sa.
Revelaţia unui chip
Un alt motiv pentru care Ii suntem recunoscători lui
Dumnezeu este acela că prezenţa Părintelui Porfirie în
vieţile noastre a dezvăluit naţiunii elene şi întregii lumi o
categorie rară: chipul „Stareţului" Ortodox.
Am menţionat mai sus cât de multe erau calităţile
Părintelui Porfirie. în persoana sa noi am retrăit, ca în tr-un
vis, toată acea tradiţie care a fost menţionată în relatările şi
în întâmplările minunate din Vieţile Sfinţilor Părinţi. De -a
lungul întâlnirilor avute cu sfinţia sa am retrăit întreaga
viaţă a Bisericii noastre. Este într-adevăr o minune, ca
ieşind din chilia sa să ai certitudinea credinţei, nădejdii
neclintite şi să simţi gustul dulcelui fruct al dragostei sale.
Ştim că pentru mulţi a fost „pomul cel cu dumne -
zeiască roadă", „copacul cel înfrunzit" 5 care i-a hrănit şi
i-a adăpostit pe mulţi oameni. îmi amintesc cazul unei
persoane sus-puse. Când aceasta se afla într-o situaţie
dificilă se urca în maşină şi mergea Ia chilia Părintelui,
oprindu-se la o oarecare distanţă. Dimineaţa pleca pentru a
5
Acatistul Buneivestiri, a 14-a strofă IIcos 7 - n. tr.]: „Arătat-a făptură nouă...".
287
ajunge la serviciu, fără ca măcar să fi încercat să vorbească
cu sfinţia sa. Părintele îi simţea prezenţa, cum

110 287
simţea multe alte lucruri şi de asemenea făcea multe lucruri
pentru a fi simţite de alţii.
Credeţi că Gheorghe Seferis, vorbind acum şaizeci
de ani despre acel brad care se încovoia în faţa mării, ştia
oare că ne oferă o imagine desăvârşită care să spună atât de
multe despre Părintele?
„Odată mi-am petrecut noaptea sub acel copac. în
zori mă simţeam ca un nou-născut, ca şi când în momentul
acela mă sculptaseră dintr-un bloc de piatră".

Sculptând schimbarea la faţă

E adevărat, poate că m-am abătut de la subiect,

referindu-mă la imagini irelevante, la statui şi pietre,
în-depărtându-mă de ceea ce am dorit, şi anume: să trasez
în linii generale chipul Părintelui Porfirie? Cred că nu.
Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Pur şi simplu am
vrut ca, în analiza finală, să trec dincolo de dorinţa
profundă a Părintelui, aceea de a modela substanţa in formă
a eurilor noastre împietrite şi de a alcătui imagi nea lui
Hristos înlăuntrul nostru, ca, astfel, să ne transfigureze.
Toate acestea au necesitat o muncă istovitoare din partea
sa, pentru a ne întări speranţele şi pentru a nu fi niciodată
dezamăgiţi şi din această pricină să renunţăm.
El a văzut licărirea speranţei în vieţile fiecăruia, în
aceea a poporului nostru şi a întregii lumi. într -o noapte,
când i-am mărturisit durerile şi suferinţele noastre în
legătură cu tot ceea ce se întâmpla în jurul nostru, ni s -a
destăinuit:
„Epoca noastră este asemenea celei în care a trăit
Hristos. în acea vreme lumea ajunsese într-o stare mize-
rabilă, şi lui Dumnezeu I s-a făcut milă de noi. Acum noi
n-ar trebui să ne tulburăm. Văd în mijlocul acestui dezastru
un om a lui Dumnezeu cu adevărat deosebit, care va
conduce oamenii spre bine şi-i va uni".
Amin, Cuvioase! Dar când?
Toţi aceia care au cunoscut puterea rugăciunilor
sfinţiei voastre vă cer să mijlociţi pe lângă Preamilosti -vul
Dumnezeu, pe lângă Preasfânta Maică a lui Hristos, pentru
mântuirea omenirii şi a sufletelor noastre. Nu ne uitaţi,
când noi vom uita acele cuvinte de viaţă dătătoa re ale
sfinţiei voastre. „Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat
ziua" [Luca 24, 29 n. tr.].
Veşnică să-i fie amintirea!

111 305
 dată am aflat de Părintele Porfirie de la un stareţ atonit,
încercat în viaţa duhovnicească, dar şi cunoscător al
BINECUVÂNTAREA VOASTRĂ diverselor probleme de care ne lovim în viaţa de zi cu zi. In
ciuda acestor lucruri, am avut anumite ezitări legate de
Bunul meu Părinte,
întâlnirea cu Părintele din Penteli.
binecuvântarea voastră,
Părintele Porfirie locuia în câteva chilioare impro-
ca atunci când v-aţi rugat pentru noi
vizate la Schitul Sfântul Nicolae din Kallisia, un metoc al
şi ne-aţi binecuvântat cu semnul crucii.
Mănăstirii Sfintei Treimi din Penteli.
Rugăciunea voastră a revărsat
Pentru a ajunge la Schitul Sfântul Nicolae, trebuie
râuri de har peste noi
să-ţi laşi maşina într-un luminiş şi de acolo să mergi pe jos
şi ne-aţi eliberat
aproape o jumătate de oră. La început cărarea este mai
din legăturile
largă. Apoi se îngustează şi începi să păşeşti aproa pe pe
ce ne ţineau
vârful stâncilor. Flori frumoase se oferă de pretu-
strâns legaţi
şi nemişcaţi.
Mâinile şi picioarele,
libere atunci, se mişcau
spre cele patru zări
ale orizontului
şi cuvântul tău,
ca o elice cu numeroase drumuri,
ne îmbarca
pe aripile vânturilor
în bărci pentru călătorii fertile.

A.M.S. 6
Nikos Zias
Director al Direcţiei
Monumentelor bizantine şi
postbizantine, Profesor la Facultatea
de Filozofie a
Universităţii din Atena

Comitetul de redacţie al periodicului „Mărturie

Ortodoxă", care este publicaţie a Societăţii Pan-Cipriote
de Tradiţie Ortodoxă, „Prietenii Muntelui Athos", ne-au
acordat cu amabilitate permisiunea de a publica în acest
volum următorul text intitulat „Părintele Porfirie,
Stareţul din Penteli". Acelaşi text a fost publicat şi în
periodicul Sinaxis, ce apare la Atena, numărul din
ianuarie-martie, 1992, paginile 84-88. Este publicat aici cu
adăugiri şi schimbări făcute de autor.

Eu şi soţia mea l-am întâlnit pe

Părintele Porfirie pe Muntele
Neprihăniţilor, Penteli, cel mai liniştit şi
mai primitor munte din Attica. Prima

Reprodus după periodicul Ephimerios, voi. 41, nr. 17 /

15 nov. 1992, p. 353, cu permisiunea autorului.

112 307
tinderii vederii călătorului. Mergând mai departe, după ce
cobori o coastă şi traversezi un mic curs de apă, intri într -o
pădure umbroasă de brazi. Apoi urci iarăşi şi când treci
prin apropierea unor ruine, te găseşti într-o zonă stâncoasă,
lipsită de copaci, unde acum trei sute de ani a fost
construită o mănăstire. Astăzi, ceea ce a mai rămas de văzut
este fermecătoarea cupolă a Bisericii Sfântului Nicolae.
Mergând pe cărarea îngustă te îndepărtezi încetul cu
încetul de praful şi zgomotul Atenei. Fără să -ţi dai seama,
intri într-o altă lume. In timpul zilei, oraşul de jos se arată
învăluit de o ceaţă molatică. Noaptea, lumi nile licăresc în
depărtare. In Kallisia nu este curent electric. Lumânările şi
câteva candele luminează formele decolorate ale Sfinţilor
şi stâncile golaşe. Lămpile cu petrol răspândesc o lumin ă
slabă în chilii. Există o cameră mică de oaspeţi care, în
timpul iernii, este încălzită de o sobă cu lemne.
„Tehnologia" îşi face simţită prezenţa doar în afara
chiliilor: un cablu întins folosit ca antenă de radio.
In timpul iernii, Părintele Porfirie stătea aşezat lângă
sobă. Vara ieşea la plimbare pe îngusta platformă de pietre
sau în micile grădini pe care le-a cultivat pe locurile mai
joase ale mănăstirii. Când vremea era bună, spovedea în
Biserică. Atunci, venind pentru prima dată acolo, am
aşteptat afară în curte făcând cunoştinţă cu oameni pe care
nu-i mai văzusem niciodată. Deodată am simţit o
neaşteptată prietenie şi o blândeţe ce ne încălzea inimile.
Probabil că era o nevoie lăuntrică şi un dor care la un loc ne
călăuzeau paşii spre muntele de unde aşteptam ajutor.
Prima întâlnire cu Părintele Porfirie a avut loc într -o
atmosferă calmă şi prietenoasă. A fost o întâlnire care n -a
avut nimic din tristeţea sau sobrietatea pe care şi le
închipuie cineva când se gândeşte la un Stareţ as cet. Cu
înţelegere şi calm asculta, în discuţiile de zi cu zi,
mărturisirile sufletelor nestatornice de parcă ar fi fost ceva
obişnuit. Era ca şi cum ştia dinainte ceea ce urma să i se
spună.
O senzaţie de pace şi bucurie se răspândea împre jur
şi ne încălzea sufletele. La prima noastră întâlnire, toate
temerile pe care le-am avut înainte, au dispărut. Nu exista
nici un fel de constrângere. Era doar o dragoste frăţească şi
iertare. Asculta, în timp ce se ruga, ţinând în mână şiragul
de metanii. Binecuvânta şi ierta.
„Un părinte duhovnic este o mare binecuvântare", ne
spunea cândva. „Tocmai de aceea nu există deznă dejde în
Ortodoxie. Nu ajungem niciodată într-o situaţie limită,
pentru că există părinţi duhovnici care au harul de a ierta".
începea să ne povestească despre oamenii care au
găsit eliberarea în spovedanie.
Cuvântul mântuitor al Părintelui, alături de lumina
prezenţei sale, ne aducea în liniştea după -amiezii multă
pace în inimi.
în ciuda grabei noastre de zi cu zi, de seara până
dimineaţa şi de noaptea până ziua, pappouli ne aştepta. De
fiecare dată când inima se simţea îngreunată, orizon tul şi
drumul ne păreau închise, pappouli ne aştepta. De fiecare
dată când ne aventuram înainte pe o cărare stân coasă
acoperită de minunate flori, pappouli era cu noi şi ne
308
întâmpina zâmbitor. Era vioi, bine dispus şi gata să ne
elibereze, încetul cu încetul, de povara ce ne apăsa,
călăuzindu-se de iubirea sa nesfârşită şi de harul dum-
nezeiesc pe care-1 avea din belşug şi care sălăşluise în el.
Părintele era într-adevăr fermecător. A avut bunătatea unui
copil şi înţelepciunea unui părinte.
într-o după-amiază de primăvară l-am găsit îngrijind
căpşunile în timp ce stătea aşezat pe pământ. A cules câteva
căpşuni şi ni le-a oferit pentru ca şi noi să putem gusta din
fructele pământului. Stând acolo, am început să vorbim.
Fără să dea multe sfaturi şi îndemnuri morale, pătrundea
adânc în suflet şi picura balsamul harului lui Dumnezeu
peste el. In momente ca acestea se lumina la faţă şi se
bucura ca un copil. Ne vorbea neîncetat despre Rugăciunea
lui Iisus, rugăciunea minţii. Altă dată ne vorbea şi ne
explica înţelesul binecuvântării primite de la un preot şi al
sărutării mâinii sale. „Mâna unui preot", spunea plin de
încântare şi entuziasm, „ce lucru mare, nu-i aşa? Ce
taină!". Vorbea cu simplitate şi modestie, accentuând şi
repetând mereu că nu este foarte învăţat. „Două clase de
şcoală primară".
într-o seară, ne adunasem un grup de oameni pentru a
ne întâlni cu un monah atonit. Se întunecase. Vre mea era
tăioasă şi ameninţătoare. Totuşi, alături de Cuvios, chiar şi
aceia care nu fuseseră obişnuiţi cu întunericul nu au
tulburat liniştea. Părintele ne vorbea despre diferenţa
dintre smerenie şi complexul de inferioritate. Persoana
smerită, spunea sfinţia sa, nu are o personali tate
fragmentată. Este conştientă de stare sa, dar nu face
abstracţie de esenţa personalităţii sale. Omul smerit îşi
cunoaşte păcătoşenia, neînsemnătatea şi acceptă obser -
vaţiile duhovnicului şi ale fraţilor săi. Simte părere de rău,
dar nu este descurajat. Se întristează, dar nu se da bătut; nu
se mânie. Cel ce este stăpânit de un complex de
inferioritate pare smerit la prima vedere. Dacă îl dojeneşti
sau îl sfătuieşti, atunci eul său morbid se răzvrăteşte, este
zguduit şi îşi pierde puţina pace pe care o avea. Părintele
spunea că acelaşi lucru i se întâmplă unui om păcătos care,
pocăindu-se, cade într-o depresie patologică. „Persoana
deprimată se închide în sine şi se preocupă doar de ea
însăşi. Păcătosul care se pocăieşte şi se spovedeşte iese din
el însuşi. Aceasta este măreţia credinţei noastre, aceea de a
avea un duhovnic, un părinte duhovnicesc. Deci, dacă te-ai
spovedit duhovnicului tău, nu te întoarce înapoi". Punea
foarte-mult accentul pe acest lucru. Să nu te frămânţi
asupra trecutului, ci să mergi înainte. Cât de mulţi oameni
aflaţi într-o stare depresivă nu a salvat el în ultimul ceas,
eliberân-du-i cu puterea rugăciunilor sale în faţa lui
Dumnezeu!
De asemenea, dădea o mare importanţă postului, fără
a fi însă foarte sever şi fără a exagera deloc în această
privinţă. Sublinia numai rolul său curăţitor.
în convorbirile avute cu Părintele Porfirie am atins
variate subiecte. De fapt, uneori, Părintele ne stâr -nea
uimirea cu amploarea preocupărilor sale. Intr -o
după-amiază de vară noi eram grăbiţi să plecăm. I-am spus
Părintelui motivul. Mergeam să asistăm la un concert de la
113
Coliseumul Herodian. Am adus vorba de asta doar cu de mântuire este Biserica, nu „mişcările" care ţineau de o
scopul de a vedea ce reacţie va avea. Am rămas uimiţi când anumită orientare „personală" sau altceva de acest gen.
am aflat că îi ştia pe compozitor şi pe dirijor. Mi-a vorbit în Părintele Porfirie împărtăşea în mod simplu cuvin te
cele mai mici detalii despre subiect. Acest pappouli care de mântuire şi dădea odihnă sufletelor. Nu avea ceva
avea doar două clase primare! pregătit dinainte, discursuri, „prezentări" etc. Stând pur şi
Am mai discutat şi cu aceia care-1 vizitaseră cu mult simplu pe o piatră sau aşezat pe pământ, ne descope rea
timp înaintea mea şi care ştiau mai multe despre sfinţia sa. tainele şi adevărurile de credinţă precum şi pe cele ale unei
I-am întrebat de ce se află acea antenă acolo. vieţi duhovniceşti. Ne vorbea despre rolul foarte important
Am aflat că Părintele, la un moment dat, s-a apucat să facă al metaniilor şi ne arăta modul corect în care să facem o
un aparat de recepţie cu galena. metanie. Ne vorbea despre participarea trupului la
Pe lângă grădinile cultivate, de care datorită vâr stei rugăciune şi despre unitatea dimensiunilor psihosomatice
înaintate şi a sănătăţii şubrede nu s-a mai putut ocupa, şi-a ale omului pe care el o considera fundamentală pentru
arătat interesul şi faţă de proiecte tehnice. existenţă, despre tipul bolilor, dar şi
Am adus vorba şi despre soba de lemne. Era făcută
după o idee de-a sa. In zilele reci ne strângeam în jurul
sobei şi purtam discuţii interminabile. Fiecare dintre noi îşi
aştepta rândul pentru a-1 vedea pe Părintele. în acest timp,
domnişoara Hariklia (actuala stareţă Porfi-ria), sora
Cuviosului, pregătea cafea şi câteva gustări. Teologi,
clerici, greci, sârbi, judecători, filozofi, doc tori, învăţători,
profesori şi studenţi se adunau acolo ca o adevărată
familie. Era atâta căldură, atâta simţ al prie teniei acolo,
încât, chiar dacă soba s-ar fi stins noi nu am fi băgat de
seamă.
Adesea îi ceream părerea Părintelui în legătură cu
deciziile şi căile pe care să le alegem în viaţă. întotdea una
ne dădea un răspuns, uneori unul previzibil, alteori
imprevizibil. Nu recomanda renunţarea şi sustragerea de la
o activitate. Ţinea neapărat să facem ceva. Insista să ducem
o viaţă simplă, ca aceea de la ţară. Considera că o plimbare
la munte ar fi o adevărată recreare.
Răposatul Panagiotis Nellas, directorul
bine-cunos-cutei reviste Ortodoxe greceşti „Sinaxis", i-a
pus Părintelui diferite întrebări cu privire la periodicul său
şi a primit întotdeauna răspunsul cuvenit.
Este de ştiut că Părintele Porfirie a avut darul
înainte-vederii şi al discernământului. Mulţi mergeau la el
pentru a se spovedi şi el le descoperea cele ce săvâr şiseră.
Totuşi, folosea acest dar cu mare discreţie şi nu mai pentru
sporirea duhovnicească, doar atunci când era absolut
necesar. Ocazional, când era foarte bine dispus şi făcea
acele lungi plimbări pentru a se mai odihni, se interesa, cu
un zâmbet reţinut, despre locurile natale ale acelora care îl
însoţeau. Deşi el însuşi nu fusese niciodată acolo, îl
întrerupea pe cel care vorbea şi continua el descrierea.
Acest dar i-a dat de altfel şi multă bătaie de cap. Mulţi
oameni înţelegeau greşit darul pe care îl avea şi mergeau
să-1 vadă fără a avea pocăinţă sau credinţă în Dumnezeu.
Veneau acolo pur şi simplu din curiozitate sau pentru a -şi
afla viitorul. Părintele bineînţeles că adopta atitudinea
cuvenită. Uneori, cu toate acestea, oamenii care porneau cu
astfel de intenţii ascunse îşi găseau credinţa şi mântuirea cu
ajutorul Părintelui. Altă ispită venea de la anumiţi eretici
sau de la oameni amăgiţi (ca cei ce vorbeau în limbi etc).
Părintele era foarte ferm şi categoric în asemenea cazuri.
îşi exprima deschis poziţia, discreditând înşelăciunea lor şi
condamnând erezia. întotdeauna a subliniat că singura cale

308 114
despre vindecarea lor. Se entuziasma şi se bucura ca un
copil când vorbea despre rugăciunea minţii. Cu vocea sa
clară, înceată, însoţită de mişcările graţioase ale mâinii,
spunea unul câte unul cuvintele: „Doamne, Iisuse
Hris-toase, miluieşte-mă". Obişnuia să adauge şi altceva la
acestea: „Doamne, dă-mi harul de a mă ocupa mai ales de
această «lucrare»". Numea rugăciunea inimii „lucrare".
„Această lucrare este foarte folositoare credincio sului.
Curăţă sufletul şi susţine mintea (nous)". In toate
convorbirile sale spunea întotdeauna ceva despre rugă -
ciunii inimii. Mai târziu, înainte de a se ridi ca mănăstirea
sa din Milesi, a visat să aibă un loc potrivit unde să -şi
petreacă tot timpul, practicând această rugăciune.
Munca cea mai importantă a depus-o la zidirea unei
biserici în sufletul fiecărei persoane. Toate acestea rămân
inaccesibile oricărei interpretări. Este cunoscută numai lui
Dumnezeu şi acelora care acceptă suflarea generoasă a
energiei divine. Despre aceste lucruri nici nu se poate
vorbi, nici nu se poate scrie. Totuşi, se pot vedea schimbări
evidente la oamenii care păreau că au atins adâncimile
prăpastiei şi care acum sunt transformaţi în fii ai Luminii.
Ultimii ani ai vieţii sale i-a petrecut în majoritatea
timpului în pat. Pe lângă asta, a fost bolnav şi slăbit de -a
lungul întregii sale vieţi. Totuşi, acestea nu l -au împiedicat Constantin Grigoriadis
Inspector Onorific în învăţământul Gimnazial Doctor în
să meargă adesea la Muntele Athos, chiar foarte adesea, şi
Teologie, Scriitor
mai ales la chilia la care se ajungea foarte greu. Nu l -au
împiedicat nici să se lupte cu demonii, adesea corp la corp,
pentru a elibera sufletele oamenilor suferinzi care se Domnul Grigoriadis ne-a trimis următorul text în mod special pentru
grăbeau să vină la el pentru a-i cere ajutorul. Era această ediţie, în locul convorbirii sale care a apărut în prima ediţie.
întotdeauna liniştit chiar şi atunci când abia putea vorbi.
Stând pe pat îi binecuvânta pe oameni şi ne spunea „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi"
murmurând că se gândeşte la noi şi se roagă pentru noi.
Părintele Porfirie a plecat acum la Cer, trecând prin Prezenţa Părintelui Porfirie în mijlocul nostru, în
Poarta Raiului, Muntele Athos, de unde ne viaţa noastră, a fost cu adevărat o binecuvântare de la
binecu-vintează. Ii păstrăm în inimi amintirea sfântă, ca pe Dumnezeu. Fiecare dintre noi trăieşte într-o confuzie
o preţioasă moştenire. Sufletele noastre sunt împăcate psihologică şi întreaga noastră societate se află într -o
având imaginea plină de blândeţe şi de pace a Părintelui dezordine spirituală şi morală. Dumnezeu, totuşi, ne -a
mărunţel la trup şi purtând căciulită neagră de lână, pe care descoperit dragostea Sa nemărginită care ne hrăneşte pe
Dumnezeu ni 1-a dăruit în aceste vremuri de sfârşit pentru toţi, pe fiecare în parte, prin prezenţa sfântă a Părintelui
a sprijini sufletele creştinilor ortodocşi de azi. Porfirie.
Dragostea lui Dumnezeu este întotdeauna reală, spun
Părinţii Bisericii. Cu alte cuvinte, ne este oferită prin
mijlocirea anumitor oameni şi prin anumite întâmplări.
Manifestarea supremă a iubirii Iui Dumnezeu apare în
persoana lui Ii sus Hristos. „Intru aceasta s-a arătat
dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel
Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să
avem " (I Ioan 4, 9).
Acesta este un adevăr fundamental al mântuirii
noastre de care Părintele Porfirie ne amintea adesea, mai

115
 puţin prin învăţătură şi mai mult prin propriul exemplu,
acela al unei persoane îndumnezeite. Părintele a primit
dragostea lui Dumnezeu în comuniunea indisolubilă pe
care o avea în Hristos. „Hristos", spunea el, „este totul,
Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, adevărata noastră
viaţă". Fiinţa sa era plină de dragostea lui Hristos pentru
noi toţi. El îi îmbrăţişa pe oameni cu afecţiune, respect,
îngăduinţă şi cu bunătate nemărginită.
Fiecare dintre noi (chiar din simplă curiozitate)
puteam trăi prezenţa lui Hristos în Părintele Porfirie. Te
simţeai înălţat sufleteşte şi prindeai curaj chiar şi atunci
când purtai greutatea insuportabilă a păcatelor tale. Tră iai
căldura unei comuniuni personale care îşi avea izvorul în
dragostea lui Hristos.
Părintele Porfirie, comparat cu alţi părinţi duhov -
niceşti care au trăit aici, se distinge prin faptul că a fost
binecuvântarea şi pentru a fi luminaţi. Nu putea să -i
mulţumească pe toţi, mai ales în timpul ultimilor ani de
viaţă, din cauza oboselii extreme şi a numeroaselor boli.
Reflectarea binecuvântării Domnului
Părintele Porfirie nu a învăţat prin cuvinte, ci mai
ales a reflectat prezenţa lui Hristos prin propriul exemplu.
Şi-a îngăduit să fie deschis şi transparent, pentru ca această
dragoste să se răsfrângă şi asupra altora. De ace ea putem
spune că este un om desăvârşit al lui Dumnezeu.
Un om al lui Dumnezeu este un om al iubirii, al
dăruirii, al slujirii şi al sacrificiului. In ciuda bolii sale
(motivul pentru care Bătrânii din Muntele Athos l -au trimis
înapoi la părinţii săi) a muncit din greu pentru mai bine de
treizeci de ani la Paraclisul Sfântului Ghe-rasim în
Policlinica din Piaţa Omonia, aflată chiar în inima Atenei.
Nu a dăruit numai bolnavilor din Policlinică dra -
gostea lui Hristos, ci şi tuturor acelora care se grăbeau să -1
viziteze, să se spovedească şi să caute înţeleptele sale
sfaturi cu privire la multele probleme cu care se
confruntau.
In ciuda bolii sale, Părintelui îi părea rău de oa menii
pe care îi primea şi de aceea se arăta receptiv la problemele
lor. Nu a ţinut cont de propria-i suferinţă în dorinţa sa de
a-i ajuta pe aceia care se aflau în durere. Când cu timpul nu
a mai putut face faţă, oamenii treceau pur şi simplu prin
chilia sa şi îi primeau binecuvântarea, care le era de ajuns
pentru a-i sprijini şi a le alina durerile.
Darurile Părintelui Porfirie
Părintele primise de la o vârstă fragedă multe da ruri
de la Dumnezeu. A avut marele dar de a cunoaşte abisul
păcatului omenesc. Părinţii Bisericii ne ajută să înţelegem
116
atras de dragostea lui Dumnezeu de la o vârstă foarte
tânără. Exact despre acest lucru a scris şi în ultima sa
scrisoare-testament către fiii săi duhovniceşti.
Iubirea era o trăsătură de bază a personalităţii Pă -
rintelui Porfirie, şi datorită acesteia oamenii lui Dumne zeu
au primit binecuvântarea sa. Şi aceasta nu numai în
locurile în care se afla Părintele, în Atena, Kallisia, în
Milesi şi în altă parte, ci pe tot cuprinsul pământului, chiar
în afara Greciei. Mulţi oameni de pretutindeni îl chemau
neîncetat pe Stareţ, încercând să-şi rezolve multele
probleme care îi împovărau.
Când simţim prezenţa lui Hristos în persoana Pă-
rintelui Porfirie, atunci ne dăm seama că avem în faţa
noastră o persoană sfântă, că avem în mijlocul nostru un
om sfinţit. Aceasta explică de ce oamenii se adunau în jurul
Părintelui într-un asemenea număr pentru a-i primi
că nu este un lucru uşor să-ţi recunoşti propria păcătoşenie.
O persoană simte că este păcătoasă când ajunge să
cunoască tot ceea ce Dumnezeu i-a revelat în comuniunea
iubirii Sale.
Părintele Porfirie a fost impresionat de toate lu -
crurile minunate pe care i le-a descoperit Dumnezeu,
înaltul său nivel duhovnicesc se manifesta în sentimen-tul
propriei sale neînsemnătăţi. Intr-un mod foarte emo-
ţionant, a subliniat această realitate în scrisoarea sa către
ucenicii săi: „Oricum, eu mă simt ca cel mai păcătos om
din lume... am sentimentul că păcatele mele sufleteşti sunt
foarte multe şi le cer tuturor acelora care m-au cunoscut să
se roage pentru mine, fiindcă, atâta timp cât am trăit, m-am
rugat şi eu cu smerenie pentru voi".
în plus, aceasta este o dovadă a sfinţeniei: să te simţi
păcătos, să suporţi starea de păcătoşenie a lumii şi în
acelaşi timp să-i ridici pe oameni la un asemenea nivel
încât aceştia să trăiască revelaţia sfinţeniei, fiind atunci
conştienţi de prezenţa unui adevărat sfânt în mi jlocul lor.
Părintele Porfirie a avut multe daruri: darul blândeţii
şi acela al privegherii. Nu dormea noaptea, fiindcă îşi
petrecea timpul rugându-se pentru toţi oamenii şi mai ales
pentru cei care sufereau de diferite boli.
Spunea întotdeauna: „Mă voi ruga, dar nu este de
ajuns. Rugăciunea mea trebuie să aibă un răspuns din
partea voastră. Dumnezeu, Care vrea să trimită harul Său
peste noi, trebuie să ne găsească cu braţele deschise, gata
să II îmbrăţişăm. Indiferent dacă El ne vindecă sau dacă
îngăduie ca suferinţa noastră să dureze, totul va fi spre
propriul nostru folos sufletesc.
„Când sunt slab, atunci sunt tare"
(II Corinteni 12, 10)
 Părintele Porfirie considera bolile ca fiind o mare
binecuvântare de la Dumnezeu. Cu toţii ştim că avea o
constituţie firavă-. Dumnezeu a îngăduit ca Părintele să fie
încercat de multe boli. Mai mult decât orice, el a su ferit de
migrene îngrozitoare care-i provocau stări insuportabile.
Acestea l-au făcut să se simtă atât de slăbit încât nu mai
putea să continue o conversaţie pe care o avea cu anumiţi
oameni. Totuşi, a continuat de multe ori, cu harul lui
Dumnezeu, să-i îndrume pe cei aflaţi în situaţii disperate.
Se neglija pe sine însuşi, preocupân-du-se de sporirea
duhovnicească şi mântuirea altora.
Părintele Porfirie vedea prezenţa lui Dumnezeu în
oameni atunci când aceştia erau încercaţi de durere şi
boală. Când o persoană suferă, ea îşi simte slăbiciunea cu
intensitate. Nu se poate bizui pe sine, pentru că îşi dă
seama că puterile i se împuţinează. Doreşte să tr eacă peste
aceste dificultăţi. De aceea este dependentă de iubirea lui
Dumnezeu, de dragostea Lui pentru lume. Când un om
comunică neîncetat în rugăciune cu Dumnezeu, şi când I se
încredinţează, atunci îi este transmisă adevărata putere
care vine de la Acesta şi care duce la mântuire. Cu alte
cuvinte, conduce la unirea cu Dumnezeu şi la participarea
la viaţa Sfintei Treimi!
Când îl întrebam pe Părintele de sănătate, ne spunea
doar câteva cuvinte.
Propria sa luptă i-a dat prilejul de a ne dărui acest
mare adevăr: „Dumnezeu ne iubeşte atât de mult şi doreşte
ca noi să devenim ai Lui prin absoluta noastră predare în
mâinile Sale".
„Haideţi să ne încredinţăm vieţile noastre cu totul lui
Hristos, Dumnezeul nostru".
Acest lucru apare mult mai uşor atunci când boala nu
ne îngăduie să ne bizuim propriei noastre puteri. Boala ne
este în acest caz de un real folos.
De aceea Părintele a zis: „Nu te ruga lui Dumnezeu să
te facă sănătos. El ştie ce este mai bine pentru tine şi va
lucra prin nesfârşita Sa dragoste de oameni".
Darul înainte-vederii Părintelui Porfirie
Cununa tuturor darurilor pe care Dumnezeu i le -a dat
a fost darul înainte-vederii. Prezenţa Sfântului Duh
înlăuntrul său nu i-a făcut doar propria fire transparentă, ci
şi pe cele ale altora. Prin lucrarea şi cu luminarea Sfântului
Duh, Părintele Porfirie vedea tainele sufletului omenesc.
El se folosea de acest dar ori de câte ori era nevoie să ne
spună ceva care ne-ar fi ajutat la mântuirea noastră în
Hristos. De fapt, o spunea într-un aşa fel încât nu numai că
nu te speria, ci, dimpotrivă, prindeai curaj şi îndrăzneală
pentru a-ţi continua călătoria duhovnicească.
Mulţi oameni aveau o înţelegere greoaie în ceea ce
priveşte darul pe care-1 avea Părintele. De aceea el se
plângea: „Cei mai mulţi oameni nu-şi dau seama că acest
dar nu ţine de propriile mele aptitudini. Spun acele lu cruri
pe care Dumnezeu mă luminează să le spun, pen tru ca
318
lumea întreagă să simtă îmbrăţişarea lui Hristos, şi astfel
să-I dăruiască, în schimb, propria dragoste".
Ne spunea el însuşi că mulţi oameni trăiau cu im-
presia că harul ţinea de clarviziune sau de o îndeletnici re
magică. Lucrul acesta îl întrista. Cel ce se apropia de
Stareţ, având această convingere, nu trăia niciodată des -
coperirea darului înainte-vederii. Cu alte cuvinte, Părintele
nu răspundea la acele întrebări pe care vizitatorul i le
punea. Pe de altă parte, când vedea că omul care se apropia
de el avea o dispoziţie spre pocăinţă, atunci vor bea cu el
despre anumite lucruri care-1 preocupau.
Să amintim, de pildă, probleme de sănătate, pentru a
nu face referire la cele duhovniceşti, strict personale. Le
recomanda persoanelor bolnave să consulte un doc tor. De
fapt, diagnostica şi făcea o analiză detaliată a bolii
respective şi a locului unde era resimţită durerea. Doctorii
erau uluiţi de cunoştinţele sale medicale. Mulţi dintre
aceştia veneau la Stareţ pentru a-i primi binecuvântarea.
Aborda în discuţiile cu ei subiecte de natură medi -
cală care îi ajutau să-şi îndeplinească obligaţiile de ser-
viciu.
Altora, le spunea: „Ai această problemă, dar este mai
bine să nu te supui unei intervenţii chirurgicale. O vom
rezolva pe altă cale". Alături de o dietă corectă pu nea
accentul şi pe calea duhovnicească pe care aceştia trebuiau
s-o urmeze. Se poate scrie o carte întreagă despre darul
înainte-vederii Părintelui Porfirie. Poate că cineva trebuie
să-şi asume această responsabilitate. Poate ne-ar fi de mare
ajutor nouă tuturor. Cu fiecare ocazie, aşa cum am spus,
Părintele folosea darul înainte-vederii pentru zidirea
duhovnicească a oamenilor. Scopul său era, aşa cum
spunea adesea, să-i ajute pe oameni să intre în comuniunea
de iubire cu Hristos şi să poată să se mântuiască.
Drumul spre sfinţire
Părintele spunea adesea: „Orice om păcătos este
zbuciumat sufleteşte. Trebuie să ne deschidem inimile
pentru a lăsă să intre lumina şi iubirea lui Hristos. Aces ta
este modul în care putem începe îndreptarea sufletelor
noastre. Hristos face întotdeauna primul pas. Trebuie să ne
deschidem Lui şi apoi, prin propriul^ nostru efort susţinut
(de rugăciune, Spovedanie, Sfântă împărtăşanie şi iubire),
putem simţi măreţia descoperirii lui Dumne zeu. El pe toţi
ne-a destinat Raiului".
„Şi ce este Raiul? Este Hristos", spunea Părintele.
„Când îl iubeşti pe Hristos, în ciuda stării tale de păcă-
toşenie şi a slăbiciunilor tale, ai certitudinea că ai trecut
dincolo de moarte, fiindcă trăieşti în comuniunea de iu bire
a lui Hristos. Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească să-I
vedem chipul atât aici pe pământ, cât şi acolo unde vom
merge".
Vorbea despre această sfinţenie într-o manieră
profund ecleziastică şi ortodoxă.
Lupta duhovnicească a unei persoane se realizează
întotdeauna în interiorul Bisericii, niciodată individual.
„Nu te poţi pocăi aşa cum ar trebui şi nu poţi afla iubi rea
117
lui Dumnezeu mergând în linie verticală. Adică, nu eşti
numai tu şi Dumnezeu, tu şi Hristos. Iubirea lui Hristos se
împarte şi se revarsă prin ceilalţi oameni".
Părintele i-a îndemnat pe oameni să se apropie de
Tainele Bisericii.
„Hristos se descoperă pe Sine numai în Biserică,
acolo unde se află oameni uniţi care se iubesc unul pe altul
fără să ţină cont de păcatele lor. Nu o fac prin calităţile lor,
ci prin mila şi dragostea lui Hristos. Iubirea lui Hristos ne
ţine pe toţi laolaltă.
Formăm un singur trup şi participăm la viaţa
divi-no-umană a Domnului. Pe această cale, sigură, ne ridi -
căm deasupra tulburării şi stricăciunii păcatului. Sfânta
Euharistie este măsura cea mai înaltă a adevărului".
Cuviosul îi sfătuia întotdeauna pe oameni să pri -
mească frecvent Sfânta împărtăşanie potrivit cu programul
lor duhovnicesc. Pregătirea corespunzătoare (spo vedanie,
pocăinţă, post şi smerenie) este obligatorie. Ne -a ajutat să
înţelegem că pe cât suntem de sporiţi du-hovniceşte, pe atât
ne simţim mai păcătoşi. Un om nu trebuie să se bizuiască
niciodată pe puterile proprii, ci pe mila şi îndurarea lui
Hristos. Părintele a insuflat în inimile oamenilor această
cale care duce la sfinţenie.
întâlnirea de la Kavsokalivia
Cu două luni înainte de plecarea dintre noi a Pă -
rintelui, din iconomia divină, ne-am aflat în sălbăticia din
Kavsokalivia în Muntele Athos (pe la mijlocul Iui
octombrie 1991). Nu ştiam că Părintele se afla acolo. Fiind
în biserica mare din Kavsokalivia, am auzit de prezenţa
Hristos. Prezenţa ta mi-a bucurat sufletul mai mult decât îţi
poţi închipui". Plinătatea iubirii lui Hristos se găseşte chiar
aici. Părintele avea mintea (nous) lui Hristos şi întotdeauna
a reflectat dragostea lui Dumnezeu. Vedea chipul lui
Hristos pe feţele oamenilor.
Şi-a arătat dragostea desăvârşită pentru noi până în
ultima clipă. Dorinţa sa, ca oamenii să afle despre moartea
sa numai după înmormântarea de la Muntele Athos, ne
descoperă nu numai smerenia sa adâncă, ci şi respectul şi
iubirea sa pentru oameni.
Dacă monahii şi restul lumii ar fi aflat despre
moartea Părintelui, sute, dacă nu mii, s-ar fi adunat acolo.
Este foarte greu să găseşti în vârful Peninsulei Atho -nite,
unde se află Kavsokalivia, un adăpost pentru atâţia oameni.
Pentru a ajunge acolo trebuie să foloseşti caicul de la
Dafni. Acesta este mic şi pot încăpea în el 40 sau 50 de
oameni. S-ar fi produs o supraaglomerare şi tot felul de
incidente neprevăzute. Pe lângă aceasta, era o iarnă aspră,
iar timpul era nefavorabil. Nimeni nu putea rămâne acolo
peste noapte.
Chemat de Dumnezeu, Părintele Porfirie a plecat
dintre noi la revărsatul zorilor pe 2 decembrie 1991 (ca-
lendarul nou). In după-amiaza aceleiaşi zile a început o
priveghere de toată noaptea, iar cinstitele sale rămăşiţe au
318
Părintelui în chilia Sfântului Gheorghe. Mi s-a spus că era
foarte bolnav şi că nu-1 vom putea vedea.
Totuşi, când Părintele a aflat despre convorbirea
noastră cu monahii, mi-a dat binecuvântarea să urc până la
chilia sa. Am purtat timp de trei ore o extraordinară
convorbire duhovnicească. Eram amândoi profund mişcaţi.
L-am întrebat pe Stareţ cum de s-a întâmplat aşa, iar sfinţia
sa mi-a spus următoarele: „Două au fost cauzele acestei
întâmplări. Niciodată n-am visat că ne-am putea întâlni
aici, la Kavsokalivia. întâlnirea cu tine, aici, m-a făcut
foarte fericit, de aceea sunt aşa de emoţionat. Şi în plus,
camera aceasta (era o cameră foarte mică) este locul unde
am început. Aveam 14 ani şi am venit aici, la Bătrânii de
fericită aducere aminte Pante-limon şi Ioanichie.
Dumnezeu mi-a îngăduit să mă întorc aici". Când Părintele
rosti aceste cuvinte ochii săi, pe care-i ţinea închişi, se
umplură de lacrimi de bucurie, de recunoştinţă şi
mulţumire faţă de Dumnezeu.
Părintele a avut propriile sale motive când s -a re-
întors la chilia sa. Nu mă puteam gândi că era vorba de o
pregătire a plecării sale. De fapt, când l-am întrebat dacă
urma să rămână aici, şi aceasta fiindcă oameni din Atena îl
aşteptau, a zâmbit cu blândeţe şi iubire şi a zis: „Hai să nu
mai vorbim despre asta, fiindcă ceea ce întrebi nu depinde
nici de mine, nici de tine". Chipul Părintelui s -a luminat
într-un asemenea mod încât nu te mai puteai sătura de acel
sentiment al prezenţei lui Hristos în mij locul nostru.
Moartea Părintelui şi descoperirea
dragostei sale
Când mi-am luat rămas-bun de la Părintele, ultimele sale
cuvinte au fost: „Du-te cu binecuvântarea lui
fost îngropate în zorii zilei următoare. Numai atunci s -a
aflat de moartea sa.
Părintele a avut o dragoste nemărginită pentru noi
toţi, cât timp a trăit aici pe pământ. Acum că se află în Rai,
suntem siguri că se roagă neîncetat pentru noi toţi, pentru
întreaga lume şi pentru fiecare în parte. Este o mare
binecuvântare pentru noi să avem un Sfânt al „nos tru" în
Rai.
Părintele se roagă ca dragostea lui Hristos să fie
simţită înlăuntrul inimilor noastre, şi pentru ca Dumne zeu
să ne facă vrednici să părăsim această lume şi să intrăm în
Biserica Sa necreată. Părintele Porfirie ne-a lăsat acest Rai
al iubirii lui Hristos. Este cea mai mare moştenire pe care a
putut-o lăsa înainte de a ne părăsi pentru a se muta în Rai.
118
 Lui Porfirie

Porfirie cel nou, clarvăzătorul înger printre cetele de îngeri sufletul tău Şi
a adormit la Kavsokalivia, petrecere cerească ne dă rugăciunea ta
din Sfântul Munte unde a vieţuit ca un ascet
şi în testamentul lui, cu iubire ne-a binecuvântat:
„Vieţile Sfinţilor să le citiţi
şi pe Dumnezeu să-L preaslăviţi cu dragoste.
Viaţa să v-o petreceţi liturgică, sfântă, reînnoită
Cu Psaltirea, cu Evanghelia, cu Mineiul".
îţi mulţumim, părinte al nostru. Binecuvântarea ta
PĂRINTELE PORFIRIE AŞA
ne dă speranţă că vom trăi cu tine
A CUM L-AM CUNOSCUT

Evanghelos Karadimos

44
Retipărită din periodicul Lidia (decembrie 1991, p. 362), cu permisiunea
autorului.

Părintele Mihail Mihail

Preot Paroh al Bisericii Sfânta Treime, Limassol,
Teolog

L-am întâlnit pe marele Stareţ pentru întâia dată pe

21 februarie 1986. In ziua aceea al doilea fiu al meu se
născuse prematur, la 8 luni, în loc să se nască aşa cum era
normal la 9 luni. Avea grave probleme respiratorii. La acea
dată locuiam cu familia mea în Atena unde studiam
teologia.
Am alergat imediat la Părintele Porfirie, despre care
auzisem multe, foarte multe lucruri uimitoare. L -am rugat
să mijlocească la Dumnezeu pentru mine, pentru a-mi salva
fiul. Când am intrat în camera în care Părintele se afla
întins pe pat, am fost mişcat profund. Am simţit că mă aflu
în faţa unui om sfânt care într-adevăr trăia potrivit voii lui
Dumnezeu.
I-am dezvăluit Părintelui necazul meu, iar acesta
mi-a spus imediat: „Du-te la doctori chiar în această clipă

119
 şi spune-le să-i dea continuu oxigen copilului tău şi să nu-1
întrerupă. Fiul tău se va însănătoşi oricum. Absolut nimic
nu i se va întâmpla".
M-am reîntors la Atena de urgenţă. M-am dus la
spitalul unde copilul se afla internat. Am găsit-o pe asis-
tenta şefă şi am rugat-o să continue să-i administreze
oxigen. Răspunsul ei a fost: „Asta este problema noas tră.
Ştim noi cât timp trebuie să-i dăm copilului oxigen şi când
trebuie să-1 întrerupem".

Am părăsit cabinetul asistentei şefe. Am urcat până
la primul etaj al spitalului şi l-am găsit pe medicul gine-
colog care luase parte la naştere.
L-am rugat să continue administrarea oxigenului.
Replica sa a fost: „Acest lucru e de competenţa asistentei
şefe".
După aceasta m-am dus acasă. La 12,30 noaptea, mi
s-a spus să merg la spital imediat, fiindcă starea copi lului
se înrăutăţise. Acolo m-au informat că băieţelul suferise o
hemoragie pulmonară şi că doctorii nu mai puteau face
nimic. Acest lucru s-a întâmplat deoarece ei nu i-au mai
dat oxigen, deşi eu le-am spus să facă exact invers.
Rudele mele au alergat la spital. Am adus şi un preot
acolo. L-am botezat pe copil în aer şi i-am pus numele
Stilianos.
Atunci o altă minune a avut loc. Din acel moment
copilul s-a vindecat complet. Al doilea lucru pe care-1
prevăzuse Părintele s-a întâmplat: „Copilul tău se va în-
sănătoşi complet. Nu i se va întâmpla absolut nimic".
Theodora Solomonidou
Sociolog
După o conferinţă care a avut loc în Limassol, unde
s-a vorbit despre Părintele Porfirie, s-a născut în sufletul
meu o dorinţă arzătoare şi nevoia imperioasă de a -1 întâlni.
Am mers în vacanţă la Atena împreună cu familia, în
august 1990. Am încercat imediat să-1 prind pe Părintele
Porfirie la telefon, dar toate eforturile depuse timp de o
săptămână s-au dovedit zadarnice. Era mereu absent sau
era bolnav.
începusem să cred că până la urmă nu-1 voi întâlni.
Mă deznădăjduisem. Dădusem atâtea telefoane. Vă puteţi
imagina ce am simţit atunci când, la ultima mea încercare,
chiar Părintele Porfirie a răspuns la telefon. „Aş vrea să
vorbesc cu Părintele Porfirie, vă rog". Am auzit: „Copilul
meu, chiar eu sunt".
Nu vă pot descrie cum m-am simţit în acel moment.
Nu-mi puteam crede ochilor. Eram uimită într -o asemenea
măsură încât nu am putut îngăima nici măcar un cuvânt.
Soţul meu, care se afla alături de mine nu înţelegea ce mi se
întâmplase.
în orice caz, am încercat să profit de ocazia ce mi se
oferea şi i-am zis: „Cuvioase, eu şi familia mea am vrea să
venim să vă vedem. Fiind din Cipru, nu ştiu unde locuiţi şi
cum aş putea să ajung acolo". „Vino", mi -a zis. „Cineva îţi
va spune cum să ajungi, fiindcă eu nu ştiu cum să -ţi
explic". L-am auzit pe Părintele chemând pe cineva care în
mod clar se afla în apropiere. Un domn a venit la telefon şi
mi-a explicat cum să ajungem acolo.
Telefonasem la ora 7,30 dimineaţa. Imediat după
aceea, soţul meu, cei doi copii ai noştri şi cu mine am luat
autobuzul în jur de ora 11 dimineaţa, am sosit la mănăstirea
Părintelui în Oropos.
La sosire ne-am întâlnit şi cu alţi oameni care ve-
niseră acolo pentru a-1 vedea pe Stareţ. Totuşi, ei mi-au
spus că nu-1 vom putea vedea deoarece era bolnav.
I-am spus soţului meu că aş dori să mai aşteptăm în
speranţa că la un moment dat am fi putut să -1 vedem pe
Stareţ. Soţul meu a fost de acord şi am rămas acolo. Ni s -a
dat de mâncare fructe şi apă.
Apoi, la ora patru după-amiază, au deschis uşa care
ducea spre camera Părintelui Porfirie, acolo unde el se
odihnea. Am urcat. Erau în jur de douăzeci de oa meni care
aşteptau să-1 vadă. Ne-a spus că ne va da numai
binecuvântarea deoarece era foarte bolnav, şi nu putea
vorbi aşa de mult timp, întrucât eram aşa de mulţi. Chiar şi
vestitul cântăreţ Philippos Nicolau se afla acolo cu soţia sa.
Am rămas mai la urmă în chip egoist, sperând să-1 văd pe
Părintele puţin mai mult decât ceilalţi şi să -i vorbesc.
Oamenii au intrat unul câte unul, iar părintele i -a
binecuvântat cu crucea pe care o ţinea în mâna dreaptă.

120
Când m-am apropiat, şi-a retras mâna şi nu m-a binecu-
vântat. Le-a dat tuturor binecuvântarea, dar mie nu.
Pentru mine aceasta a fost cel mai groaznic şoc.
Imediat mi-au trecut prin minte tot felul de gânduri urâ te.
Credeam că văzuse ceva rău în mine prin darul dis-
cernământului pe care îl avea şi de aceea nu voise să mă
binecuvinteze. Nici o singură clipă nu mi -a trecut prin
minte că o făcuse spre binele meu.
Ieşind din camera Părintelui, mă aflam într -o stare
foarte proastă. Deşi ştiam că atât soţul cât şi copii mei erau
deja obosiţi de călătoria la Oropos şi de îndelun gata
aşteptare de acolo, nu am fost de acord să plecăm. Eram de
neclintit.
Mi-am lăsat familia şi m-am dus să mă ascund după
un zid. Acolo, nevăzută, lacrimile au început să mi se
reverse din ochi. Nimeni nu mă putea vedea, fiindcă
stăteam ascunsă. Nimeni nu mă putea auzi, deoarece
plânsul meu era încet.
Ascunsă cum eram, l-am auzit pe Părintele prin uşa
deschisă a camerei sale, zicând: „Cineva este afară".
Călugăriţa care-i îndrumase pe oameni la chilia Părintelui
i-a zis: „Cuvioase, nu e nimeni afară". Parcă mă vedea prin
ziduri.
Maica a ieşit afară şi s-a uitat în stânga şi în dreapta.
Nu m-a văzut şi a intrat înapoi în cameră. L-am auzit pe
Părintele pentru a treia oară: „Cineva este afară". A rostit
de trei ori cu voce tare aceste cuvinte în aşa fel încât să îl
pot auzi.
Vă puteţi închipui ce şocante erau toate acestea
pentru mine. Şi anume că, deşi eram ascunsă şi nimeni nu
mă vedea, Părintele Porfirie ştia că mă aflam acolo. Astfel
mi-am putut da seama de darul înainte-vederii cu care era
înzestrat. îl vedeam cu proprii mei ochi. II au zeam cu
propriile mele urechi.
Am ieşit apoi din ascunzătoarea mea. Atunci mai ca
m-a văzut şi m-a condus la Părintele. „Linişteşte-te, copila
mea", mi-a zis Părintele. Deşi celorlalţi le dăduse
binecuvântare punându-le mâna pe creştet, pe mine m-a

332 121
binecuvântat făcându-mi semnul crucii nu doar pe cap, ci şi
pe piept. M-a binecuvântat de două ori, cu crucea, iar eu
i-am sărutat mâna. I-am mulţumit şi am plecat imediat,
simţindu-mă uşoară ca o pasăre. Fericirea, bucuria şi
încântarea pe care am simţit-o în mine nu pot fi descrise.
Nu pot fi exprimate în cuvinte, în nici un fel de cuvinte.
Poate mărturia mea în legătură cu Părintele Porfi-rie
este lipsită de importanţă în comparaţie cu mărturiile şi
experienţele altor oameni. Totuşi, pentru mine, acea
întâlnire cu Părintele a fost una dintre cele mai înduio -
şătoare întâmplări din viaţa mea şi consider anul 1990,
când l-am întâlnit pe părintele, ca fiind cel mai fericit an pe
care l-am trăit.
122
Meri Kontoghianni Ioannidou
Producător de programe pentru Societatea de
Radiodifuziune din Cipru
Acum câtva timp, citind viaţa Sfântului Nectarie,
„Sfântul secolului nostru", precum este numit, îmi puneam
mereu întrebarea, încercând să înţeleg cum trebu iau să se
simtă toţi acei oameni care au avut darul dumnezeiesc de
a-1 cunoaşte. De fapt, câţiva dintre ei sunt azi încă în viaţă.
Cum se poate simţi cineva care se află în aproprierea unei
asemenea persoane, care a avut atât de multe semne ale
sfinţeniei, cât a locuit aici pe pământ, trăind într-un secol
ca acesta, secolul XX.
Când mai târziu l-am întâlnit pe Părintele Porfirie, în
1981, am înţeles că sfinţenia sa nu era doar un răspuns la
întrebările şi problemele mele, ci consta în ceva mult mai
important şi mai profund, şi că această sfinţenie se
dobândeşte într-adevăr aici, în această lume coruptă. Cerea
de la noi toţi o sfinţenie desăvârşită, acesta fiind unicul
mijloc de a ne rezolva toate problemele. A încercat să ne
împărtăşească propria sa experienţă. El însuşi pusese în
practică în chip desăvârşit cuvintele lui Hristos: „Fiţi
sfinţi, precum Tatăl vostru Sfânt este".
Şi-a pus întreaga viaţă în slujba mântuirii sufletelor
tuturor acelora care au căutat un refugiu în persoana sa.
Astfel, cunoscând un sfânt (deoarece în conştiinţa
oamenilor Părintele Porfirie este deja un sfânt), am aflat
337
■A
răspuns la fiecare întrebare cu privire la Dumnezeu. Chiar
dacă nu ai fi aflat nimic despre Dumnezeu, cunos când un
astfel de om, eşti încredinţat nu numai că El există, ci şi că
Hristos este Unicul adevăr, „ieri, azi şi în vecii vecilo r".
Smerenia Părintelui Porfirie era ceva imposibil de
comunicat în cuvinte, ea le îngăduia ucenicilor săi să -1
tulbure şi să-1 necăjească. Şi aceasta fără ca dragostea sa să
se împuţineze.
Era întotdeauna cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci
când te mustra. Avea zâmbetul unui copil al împărăţiei lui
Dumnezeu. Avea acea nevinovăţie pe care o întâlneşti
numai la copii, împreunată cu o puritate desăvârşită, care îl
făcea să apară atât de transparent, ca o apă cristalină, în
care se reflecta decadenţa noastră şi a condiţiei umane.
Oricine îl întâlnea vedea arătându-i-se tot ceea ce
până atunci îi părea imposibil să-i fie descoperit. Putea
vedea cu proprii ochi în ce chip minunat această lume este
legată de veşnicie.
***
L-am întâlnit pentru prima oară în 1981. Nu cu-
noşteam foarte multe despre cele ce se întâmplau sau, dacă
vreţi, nu puteam înţelege. Auzisem o mulţime de lucruri
despre sfinţia sa de la prietenii mei din Atena. Oare, este
uşor pentru cineva să cuprindă cu mintea veş nicia?
Cum am intrat în strâmta sa colibă, aşa cum o nu-
meam noi, l-am văzut întins pe pat, ţinându-şi ochii închişi.
M-am apropiat şi am îngenuncheat lângă patul său. I-am
sărutat mâna şi m-a binecuvântat.
Mă pregătisem să-i vorbesc despre o mulţime de
probleme care mă frământau. Nu a mai fost însă nevoie să-i
spun nimic. Când a început să-mi vorbească, în ciuda
faptului că la acea dată era bolnav şi foarte obosit, am
înţeles că nu mai era nevoie să-i spun ceva. Ştia deja tot ce
gândeam, ce simţeam, ce se întâmplase în sufletul meu,
cine eram, ce eram şi cum aş fi vrut să fiu.
Din acel moment, am devenit conştientă de faptul că
viaţa mea nu mai putea rămâne aceeaşi. Nu mai pu tea fi
aceeaşi pentru că dobândisem deja prin Părintele Porfirie o
experienţă directă şi personală a ceea ce este Dumnezeu.
Când am ieşit afară, chiar dacă prima noastră în-
tâlnire a fost doar de câteva minute, eram bucuroasă şi
entuziastă şi mă stăpânea dorinţa de a-L lăuda pe Cel Prea
înalt.
Câteva zile mai târziu l-am întâlnit iarăşi, de această
dată pentru ceva mai mult timp. întorcându-mă în Cipru,
le-am spus părinţilor mei: „Acel om mă iubeşte chiar mai
mult decât mă iubiţi voi, părinţii mei. Acum înţeleg cât de
mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi toţi".
Te accepta şi te iubea indiferent cine erai, cum erai.
în prezenţa sa, chiar şi cel mai mare păcat avea alte
dimensiuni. Nu te înspăimântai. Nu erai copleşit de dis -
perare şi deznădejde. Erai necăjit fiindcă nu ai săvârşit un
lucru sau altul, fiindcă nu ai pus cuvântul lui Dumnezeu în
practică.
338
Când cădeai, el nu numai că nu-ţi aproba deznă-
dejdea, ci, dimpotrivă, te ajuta să te ridici iarăşi, folo sind
asta ca un punct de plecare pentru un nou început, pentru o
nouă biruinţă duhovnicească. Atunci îţi arăta chiar mai
multă dragoste, chiar mai multă bunăvoinţă.
îţi lua mâna în a sa şi începea să te înveţe cum să păşeşti pe
calea Domnului.
Fiecare persoană care 1-a întâlnit pe Părintele
Por-firie, chiar dacă numai pentru o singură dată, ar putea
umple pagini întregi cu propriile experienţe şi mărturii. Şi
cu mult mai multe dacă ar putea publica acele convor biri
pe care le-a avut cu el în probleme strict personale.
Aici, prezint pe scurt câteva din experienţele mele
personale avute cu acest om sfânt căruia îi datorez prac tic
renaşterea mea.
***
La câteva luni după ce l-am întâlnit, am dat un ultim
examen la Facultatea de Drept. Era un examen oral. La
acea dată toate examenele de licenţă la Facultatea de Drept
a Universităţii din Atena erau susţinute în acel mod. Am
răspuns la toate întrebările adresate de prof esor şi am avut
sentimentul că în cele din urmă obţinusem licenţa. Am
alergat să-i spun Părintelui Porfirie despre acest lucru.
„Pappouli, slavă Domnului, îmi voi lua licenţa. Singurul
lucru care mă întristează e că acum nu voi mai veni la
Atena atât de des şi, prin urmare, nu vă voi mai vedea atât
cât o fac acum".
„Vom vedea", a spus. „Nu, pappouli", am susţinut,
„aşa stau lucrurile; nu voi mai putea veni la Atena aşa de
des".
Rezultatele examenului au fost publicate. Am fost cu
totul surprinsă când am aflat că nu trecusem examenul. Aşa
că am mers iarăşi la Atena, două luni mai târ ziu, pentru
a-mi lua un preparator pentru acel curs şi pentru a mă
prezenta iarăşi la examen. M-am prezentat la examen şi am
răspuns corect la întrebările puse de profesori. M -am dus
iarăşi la Părintele Porfirie. Am repetat ceea ce i-am spus şi
prima oară: „Am luat examenele. Am obţinut licenţa" etc.
Am primit iarăşi acelaşi răspuns: „Vom vedea". Iarăşi
aceiaşi insistenţă din partea mea: „Nu, pappouli, de data
asta, e imposibil. Nu am greşit la nici o întrebare. Am
răspuns corect la toate".
Iarăşi, rezultatele examenului au fost afişate, şi ia -
răşi nu mă aflam printre cei ce au fost admişi (Să lăsăm
motivele pe seama lui Dumnezeu, a acelui profesor şi a
mea). M-am dus iarăşi la Atena şi am dat examenul.
Aceiaşi istorie s-a repetat pentru a treia oară. M-am dus din
nou la Stareţ. Iarăşi am avut certitudinea cji am tre cut
examenul. Părintele Porfirie mi-a răspuns ca şi data
trecută: „Vom vedea".
Am fost nevoită să mă prezint la examen pentru
acelaşi curs a patra oară. Din fericire de data aceasta îl
dădusem cu un alt profesor. După examen, ca întotdea una,
123
m-am dus la Părintele Porfirie. De această dată nu a mai
fost nevoie să aştept ca rezultatele examenului să fie
afişate de conducerea Universităţii pentru a vedea dacă am
trecut sau nu. Părintele Porfirie în felul său unic m-a făcut
să-mi dau seama că suferinţa mea luase sfârşit şi că în cele
din urmă îmi luasem licenţa.
***
Odată i-am cerut Cuviosului binecuvântarea de a
transcrie convorbirile noastre. Mi-a răspuns foarte drăguţ:
„Nu ai absolut nici un motiv pentru a nota ceea ce spun.
Totul este scris în Evanghelie. Studiază Sfânta Scriptură şi
le vei găsi scrise acolo".
Am dat ascultare Părintelui şi nu am luat nici măcar o
notiţă din multele, foarte multele, cuvinte extraor diñare pe
care le-am auzit din sfânta sa gură. Am încercat numai să
mi le întipăresc în minte, aşa încât cu ajutorul lui
Dumnezeu multe din convorbirile noastre le păstrez cuvânt
cu cuvânt în memorie chiar şi astăzi.
Cuvintele Părintelui, „orice spun se află în Evan -
ghelie", au fost pentru mine o foarte importantă lecţie
duhovnicească. Cu trecerea anilor mi -am dat seama eu
însămi că atunci când o persoană studiază într -adevăr
Sfânta Scriptură şi îi cere lui Dumnezeu să o ajute în acest
efort, găseşte întotdeauna un răspuns la problema sa. Şi în
afară de asta, lucrul acesta se întâmplă în mod obişnuit.
„încurcătura", aşa cum spunea adeseori Părintele
Porfirie, are loc numai atunci când nu punem în practi că, în
aplicare, cuvintele lui Hristos. în locul acestora, în
egoismul nostru facem orice considerăm noi că e drept şi se
cuvine într-o situaţie dată.
Părintele Porfirie a insistat mereu asupra faptului că
trebuie să studiem cu regularitate şi amănunţit Sfânta
Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi scrierile Părinţilor Bisericii.
***
Era în perioada când tocmai instalaseră un telefon în
camera lui pappouli. Am aflat şi eu despre acest lucru.
Bineînţeles, prima dată m-am gândit cum aş putea să-i aflu
numărul. Erau unele momente ca acesta în care II slăveam
pe Dumnezeu pentru că ne dăduse posibilitatea să ne
folosim de descoperirile tehnicii. Era de ne crezut. De data
aceasta nu mai eram nevoită să aştept până ce mergeam la
Atena pentru a vorbi cu pappouli. Puteam acum să vorbesc
cu el şi să-1 ascult chiar când eram în Cipru.
L-am sunat imediat pe prietenul meu K. din Atena. El
era acela care mă condusese pentru prima dată la Păr intele
Porfirie şi de atunci m-a susţinut în lupta mea
duhovnicească. Fie ca Dumnezeu să-1 binecuvinteze.
K. era unul dintre puţinii oameni care ştiau la acea
dată numărul Cuviosului. Iniţial a ezitat să mi -1 dea. Voia
să ceară binecuvântarea Părintelui.
Chinul meu era de nedescris. Pe de altă parte, nu
voiam să-1 pun pe K. într-o situaţie dificilă.
338
O problemă neaşteptată m-a obligat să călătoresc la
Atena, câteva zile mai târziu. Bineînţeles, am alergat şi la
Stareţ. Am mers împreună cu K.
Când am intrat în camera lui pappouli, i-am sărutat
mâna şi i-am primit binecuvântarea. Mai înainte de a-i
spune ceva, l-am văzut dând la o parte păturile - el fiind
aşezat în pat - şi scoţând telefonul de sub ele. K. şi cu mine
stăteam acolo cu gura-căscată. Pentru încă o dată am fost
martorii punerii în practică a darului discer nământului pe
care îl avea. Era răspunsul imediat al Părintelui la cererea
pe care urma să i-o facă K. şi anume dacă ar putea sau nu
să-mi dea numărul de telefon.
Plângând, am îngenuncheat lângă patul Părintelui şi
i-am zis printre lacrimi: „Mulţumesc pappouli, mulţumesc".
K. a notat numărul de telefon al Părintelui Porfirie pe o
foaie de hârtie.
***
Convorbirea telefonică pe care am avut -o cu Pă-
rintele:
„Pappouli cum de-i lasă Dumnezeu pe unii să fie
nedrepţi cu noi? Este oare drept?".
„Dar cine eşti tu să-L judeci pe Dumnezeu? Te rog,
închide imediat telefonul".
In noaptea următoare am avut următoarea convor -
bire:
„Bună seara, Cuvioase".
„Cât de bucuros sunt că m-ai sunat. Aş fi vrut atât de
mult să-mi dai telefon pentru a-mi putea cere iertare pentru
cele întâmplate ieri".
„Sfinţia voastră, să vă cereţi iertare de la mine? Ar
trebui să vă cad la picioare şi să vă cer iertare pentru că
v-am necăjit aşa de rău ieri".
„Da, vreau să-mi cer iertare pentru că ieri ţi-am zis să
închizi telefonul. Dar, ştii, tocmai atunci era cine va aici
care voia să se sinucidă fiindcă se întâmplase ceva cu
prietena lui. Era în genunchi aici şi nu am vrut să -1
părăsesc în acea stare, pentru a vorbi la telefon".
Este foarte dificil, practic imposibil să redai în scris
ce am simţit atunci şi ceea ce încă mai simt acum. De
aceea, singurul lucru pe care-1 pot spune, şi pe care-1
consider mai mult decât suficient, e că atunci când Sfin ţii
îşi cer iertare de la noi, nevrednicii, e ca şi cum Hris-tos
însuşi ar bate la uşă. Numai oamenii care au atins „măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos", cum ne spune Apostolul
Pavel, îşi pot cere iertare. Acest lucru se întâmplă chiar
atunci când responsabilitatea greşelii aparţine altora.
Aceasta era desăvârşita smerenie a Părintelui
Por-firie. Smerenie care, datorită mărimii ei, a fost şi
continuă să fie de neînţeles pentru toţi aceia care îl
cunoşteau, şi chiar pentru cei care nu-1 cunoşteau. Aşa
cum explica Sfântul Isaac Şirul: „Smerenia este puterea
primită de cel desăvârşit şi de Sfânt".
124
 în ultimii ani folosea adesea cuvântul „vedere", chiar
dacă îşi pierduse deja capacitatea de a vedea cu ochii fizici.
în ianuarie 1985, eram însărcinată în luna a doua şi
eram îngrijorată ca orice viitoare mamă, dorind ca pruncul
să se nască întreg şi nevătămat. în timpul convorbirii
noastre telefonice mi-a spus exact aceste cuvinte: „Văd
copilul în pântecele tău. Este un înger".
De atunci a început să folosească cuvântul „văd" şi
mai des, referindu-se atât la întâmplări viitoare, cât şi la
cele prezente. Vorbea despre lucruri pe care nici nu le
văzusem şi nici măcar nu le bănuisem. Odată mi -a zis
insistent: „Ţine minte ce îţi spun de fiecare dată, deoa rece
imediat după ce spun ceva, am şi uitat".
Mai târziu, când copilul meu s-a născut, i-am adus
Părintelui Porfirie o fotografie cu el. Mi -a spus că nu mai
era nevoie să-i arăt fotografia de vreme ce deja îşi pierduse
vederea naturală. Era un lucru despre care nu aflasem până
atunci.
„Nu văd", mi-a zis. Totuşi a spus „nu văd" cu atâta
smerenie şi indiferenţă, dacă pot spune aşa, încât am simţit
că în acel moment am învăţat ceva foarte important.
Vorbea de ceva care ar fi însemnat o tragedie pentru marea
majoritate. într-adevăr, care dintre noi ar putea accepta cu
uşurinţă orbirea totală?
Pe de o parte, era o deplină încredinţare în mâinile lui
Dumnezeu din partea Părintelui Porfirie, chiar în acest caz.
Pe de altă parte, era o diferenţă enormă, de neconceput,
între vederea fizică şi cea sufletească. Când Părintele
Porfirie folosea cuvântul „văd", făcând referi re la ochii săi
sufleteşti, înţelegeai numai din tonul vocii sale câtă
bucurie şi veselie îi provoca acea viziune. Insă cuvintele
„nu pot să văd" făceau referire la ochii săi trupeşti; era ca şi
când nu aveau nici o importanţă pentru el.
Un lucru pe care-1 făcea deseori era acela de a-ţi lua
capul între mâinile sale şi de a-1 ţine aşa câtva timp. Era
într-adevăr un moment unic. Simţeai chiar în acel moment
că o rugăciune înflăcărată se îndrepta spre cer pentru tine,
păcătosul. O rugăciune din profunzimile ini mii unui om
sfânt. Un om care mijloceşte neîncetat la Dumnezeu pentru
oricine; pentru mângâierea şi mântuirea tuturor.
De asemenea îţi lua des, foarte des, pulsul. Apoi îţi
vorbea despre bolile pe care le aveai şi despre cele pe care
mi-a zis. Apoi, în secunda următoare am auzit o voce ne -
cunoscută care-mi răspundea la întrebare.
Plin de harul lui Dumnezeu, Părintele Porfirie des -
chidea înainte-ţi uşile Raiului. Era ca şi cum îţi aducea din
înălţimi, aici pe pământ, întreaga dragoste a lui Dumnezeu,
pentru toate creaturile Sale.
Voia să mă debarasez de obiceiurile rele. El, Sfântul,
cerea aceasta de la mine, păcătoasa, prin cuvintele: „Nu
are, Părintele, aşa de mare trecere? Fă-o pentru mine". Sau:
„Spune soţului tău că Părintele îl roagă să te susţină în
338
ai fi putut să le ai în viitor. Iţi vorbea despre părţile
sensibile ale trupului tău. Iţi spunea de ce să te fereşti şi la
ce să dai mai multă atenţie.
***
Ceea ce nu se putea înţelege cu uşurinţă era umorul
natural pe care-1 avea Părintele Porfirie, ceva care topea şi
ultima bucată de gheaţă care putea să existe într -o relaţie.
Totuşi, avea mai cu seamă un mod aparte de a te face să nu
te descurajezi şi să nu te întristezi. Optimismul să u, veselia
şi bunătatea sa au condus sufletele la el.
Am râs adesea împreună cu sfinţia sa ca un copilaş.
Acest râs era medicamentul recomandat pentru mo mentul
respectiv. Era balsamul care îţi alina durerea ce o simţeai
în suflet. A folosit acest medicament foarte mult prin
intermediul telefonului.
Una dintre cel mai frumoase şi mai înduioşătoare
amintiri pe care le am de la Părintele a fost atunci când am
rămas în chilia sa mai mult de o jumătate de oră. Când am
ieşit, prietenii care veniseră acolo cu mine m-au fericit
pentru că vorbisem cu Părintele atât de mult. Ca de obicei,
au început să mă întrebe ce mi-a spus. Nu oboseam
niciodată să ascultăm cuvintele de folos ale Părintelui
adresate unuia sau altuia. Aşadar, e uşor de înţeles de ce au
rămas cu gurile căscate când le-am spus că în tot acest timp
Părintele Porfirie şi cu mine ne jucasem cu papagalul. Era
totuşi un papagal pe care Părintele Porfirie îl învăţase să
spună continuu: „Doamne, miluieşte-mă".
într-adevăr, câte mijloace folosea pappouli pentru a
ne îndruma pe calea lui Dumnezeu şi pe cea a vieţii? Din
această pricină era înţeles de oricine, până şi de co pilaşi.
***
Părintele Porfirie a fost un adevărat hristofor 45 .
Niciodată nu obosea rostindu-I numele. îmi spunea mereu:
„Iubeşte-L pe Hristos mai mult". Se bucura ca un copil
când asculta posturile de radio ale Bisericii care
începuseră să transmită în Grecia în anii din urmă. Zi cea:
„Ei vorbesc în continuu despre Hristosul nostru".
La una din ultimele noastre întâlniri mi s-a întâmplat
următorul lucru. Când i-am pus o întrebare, a arătat spre
aparat, care se afla pe unul din posturile de radio ale
Bisericii, şi transmitea o anumită emisiune. „Ascultă",
45
Purtător de Hristos [n. tr.].
acest efort". Sfinţii ne roagă pe noi, nu pentru ei înşişi, ci
spre folosul nostru, pentru mântuirea şi izbăvirea noastră.
Aceasta şi toate celelalte sunt binecuvântarea lui
Dumnezeu, care în mare parte nu o poţi exprima şi căreia
nu-i poţi rezista. Singurul lucru pe care-1 poţi oferi ca
răspuns sunt cuvintele Sfântului Apostol Pa vel: „Dorinţa
cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace"
(Romani 8, 6).
***
125
 în mai 1991, în timpul unei convorbiri telefonice, Un Sfânt este în mijlocul nostru, şi noi ce facem?
Părintele Porfirie m-a făcut să realizez că aceasta este Vom deveni ceva mai buni, ne vom lăsa pătrunşi de sfin-
ultima oară când mai stăm de vorbă aici pe pământ. Am ţenia sa?
aşternut aceasta pe hârtie, ca fiind ultimul dar pe care mi Viaţa şi trăirea sufletească a Părintelui Porfirie sunt
1-a făcut, chiar ultimul. M-a ajutat foarte mult să mă încă o dovadă că adevărata credinţă este cea Ortodoxă. Am
pregătesc pentru un eveniment care până atunci îmi părea văzut că tot ceea ce am citit în Vieţile Sfinţi lor este
cu totul de neînţeles, şi anume: cum va arăta viaţa mea când indubitabil confirmat în persoana marelui Stareţ, un om al
Părintele Porfirie nu va mai fi. zilelor noastre. Prin el, la sfârşitul secolului XX, a
în acest moment trebuie de asemenea să fac publi ce descoperit Dumnezeu harul şi adevărul Său.
mulţumirile mele călduroase adresate ieromonahului Acum, după moartea sa, îl rog să-I ceară Domnului să
Atanasie de la Sfânta Mănăstire Vatoped pentru cuvintele mă ierte, pentru că l-am iubit mai mult decât l-am ascultat,
de mângâiere pe care mi le-a adresat, prin mijlocirea deşi el era personificarea ascultării şi smereniei. Chiar
harului divin, după anunţarea morţii Părintelui. II rugasem până în ultima clipă a prezenţei sale pe pământ ne-a dat cea
să mă ajute să fac faţă situaţiei: „Acum nu mai ai nevoie mai mare lecţie de smerenie. In scrisoarea de bun -rămas
nici de avion, nici de telefon pentru a vorbi cu Părintele adresată ucenicilor săi, scrie: „Vă rog pe toţi să mă iertaţi
Porfirie. Poţi vorbi cu el de aici de unde te afli, oricând pentru orice supărare pe care v-am adus-o".
vrei, şi el te va asculta. De acum înainte rugăciunea Nu ezit să afirm că după plecarea sa, de fiecare dată
Părintelui Porfirie pentru tine şi pentru noi toţi va fi mult când mă rog să primesc întărire de sus prin mijloci rea
mai puternică". Părintelui Porfirie, aceasta vine. Acest lucru mi se
Mi-am adus aminte de cuvintele Sfântului Serafim de întâmplă acum cu mult mai mult. Prin rugăciunile Pă -
Sarov, marele stareţ rus. I-am citit viaţa când l-am întâlnit rintelui Porfirie, Dumnezeul nostru Cel Preasfânt îmi dă
pentru prima oară pe Părintele Porfirie, în efor tul meu de a soluţii la problemele mele şi căile de ieşire din impas.
înţelege ce este un Stareţ: „Dacă aflu trece înaintea „Cu ce cuvinte îţi putem mulţumi, Doamne, pentru
Domnului", a promis înainte de a părăsi lumea, „mă voi acest dar pe care nici cei vrednici nu -1 pot înţelege?".
ruga pentru fiecare în genunchi înaintea tronului Celui
Preaînalt".
Am ferma convingere că Părintele Porfirie face acum
acelaşi lucru pentru noi toţi.
***
Plecarea Părintelui era necesară pentru ca noi să
putem înţelege şi să devenim mai conştienţi de măsura
propriului său sacrificiu şi în acelaşi timp pentru ca noi să
ne dăm seama de propriul nostru egoism.
Erau momente, mi s-a întâmplat să fiu chiar eu de
faţă, când vedeam chipul său contractat de durere. Atunci
chema o maică pentru a-1 muta pe pat, ca să-i mai uşureze
oarecum durerea. Noi îl solicitam cu nenumărate întrebări.
Rugăciunea sa nu ne era de ajuns. Am fi dorit şi ţineam
neapărat să-1 întrebăm despre tot felul de lucruri. Ne
răspundea fără să se plângă, fără să protesteze, întotdeauna
cu zâmbetul pe buze. Maicile veneau (cât de mult le
datorez pentru dragostea lor, pentru ospitali tatea lor,
pentru că îi transmiteau mesajele mele Părintelui) şi
ziceau: „Cuvioase, n-a venit timpul să vă odihniţi puţin?".
Sfinţia sa, văzând câtă nevoie aveam de el, cât de mu lt
doream să rămânem cu el - căci fiecare persoană avea
problemele şi nevoile ei - zicea: „Nu contează, mai lasă-1
(sau las-o) să mai stea puţin". Astfel, Părintele Porfirie ne
dădea o dovadă a iubirii creştine: jertfa de sine pentru cei
nevrednici de ea".
Acestea sunt câteva lucruri care dor îngrozitor când
îţi aduci aminte de ele.
Sunt anumite lucruri care te fac să doreşti a striga:
„Iartă-mă, Cuvioase! Iartă-mă, Dumnezeul meu!".

126 349
NE-AU POVESTIT DESPRE

PĂRINTELE PORFIRIE
 Ne-au povestit despre Părintele
Porfirie

Părintele Arsenie, un monah de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, de

pe Muntele Sinai, ne-a relatat următoarele despre Părintele Porfirie, în timpul
vizitei noastre acolo în iulie 1989:
B. era un nou venit în mănăstire. Era foarte tânăr şi
nu se putea obişnui cu rânduiala dură din mănăstire, care
permitea foarte puţin timp pentru somn. Aşadar, în timpul
dimineţilor, după Sfânta Liturghie, se ducea în locul în
care se afla rugul aprins şi dormea.
Stareţul mănăstirii, precum şi ceilalţi fraţi din ob şte
treceau cu vederea cele ce se întâmplau. Ei nu voiau să fie
prea severi sau să-1 deranjeze în încercările sale de a
deveni monah. Aşadar B. a continuat să doarmă mai
departe în orele dimineţii în acelaşi loc.
B. îl iubea pe Părintele Porfirie foarte mult şi îi
telefona deseori. într-o zi 1-a sunat pe Părintele.
„Bună dimineaţa, Cuvioase".
„Bună dimineaţa, fiul meu. Ce mai faci?".
„Bine, Cuvioase. Dar sfinţia voastră ce mai faceţi?".
„Şi eu la fel de bine. De fapt, mă gândesc ce bine
m-aş simţi dacă aş fi şi eu acolo la rugul aprins pe care
Dumnezeu 1-a descoperit lui Moise. Cei care se află acolo
dorm".
B. a citit despre acestea în ediţia a doua a acestei
cărţi şi ne-a rugat să subliniem că nu a fost absolut de -
loc surprins de faptul că Părintele Porfirie 1-a „văzut" în
Sinai, cu darul discernământului său, în timp ce sfinţia sa Odată, se confrunta cu o problemă foarte gravă
era încă la Atena, fiindcă el deja cunoştea acest dar al său. despre care în urmă cu ceva timp îi spusese şi Părintelui
A fost mişcat de dragostea şi grija sa. Porfirie. întotdeauna acesta o liniştea asigurând -o că
** * problema se va rezolva aşa cum dorea ea, deşi faptele
arătau exact contrariul.
O prietenă a noastră din Grecia, Th.S., care era Insă Th.S. observa că pe măsură ce timpul trecea
căsătorită cu un doctor cipriot, s-a dus să primească bi- lucrurile se înrăutăţeau, în loc să devină mai bune . într-o
necuvântarea Părintelui Porfirie, fiindcă urma să facă o seară i s-a spus că în zilele următoare, lucrul acela de care
călătorie în Cipru în vara lui 1983. Când i-a spus fericitului se temea avea să aibă loc. Cu toate acestea Părintele
Porfirie că va merge în Cipru, acesta i-a zis: „Du-te şi Porfirie a continuat să o asigure că aceasta nu se va
găseşte-o pe această doamnă cipriotă. Spune-i că eu te-am întâmpla. Era foarte disperată şi tulburată încât şi -a pe-
trimis şi faceţi cunoştinţă". trecut toată noaptea rugându-se: „Pappouli, pappouli, de ce
Th.S. a dat ascultare şi datorită Părintelui Porfirie , pappouli? Nu mi-ai spus tu că toate se vor sfârşi cu bine?
din acel moment, a aflat în persoana acestei tinere şi a Acum, ce voi face pappoulil". A plâns toată noaptea.
soţului ei, doi prieteni apropiaţi, oneşti şi demni de res pect. De îndată ce s-au ivit zorile, telefonul a sunat. A fost
De-a lungul anilor care au urmat ei l-au vizitat şi au vorbit surprinsă să audă vocea Părintelui Porfirie: „Copila mea, ce
adesea cu Părintele Porfirie. e cu tine? M-ai strigat toată noaptea şi nu mai lăsat să mă
Th.S. îl ştia pe Părintele Porfirie de mai bine de 20 odihnesc. De ce te porţi aşa? Ţi-am spus că totul se va sfârşi
ani. Ea 1-a întâlnit pentru prima dată când era de 16 ani. cu bine".
Aici vă relatăm pe scurt câteva din multele sale experienţe, Th.S. a rămas mută. Cum ştiuse Părintele Porfirie că
exact aşa cum ni le-a spus: ea îl strigase toată noaptea? Şi cum putea să susţină că totul
* ** se va termina cu bine?

128
 Evident că Dumnezeu îl ajutase să prevadă întocmai
lucrurile şi de această dată. Problema lui Th.S. s -a rezolvat
în câteva zile şi totul s-a terminat exact aşa cum a spus
Părintele Porfirie.
O altă relatare de la aceeaşi persoană
Ea avea deja două fete şi nu se gândea să mai aibă
vreun copil, cel puţin nu atunci. într-o zi s-a dus la Pă-
rintele Porfirie împreună cu soţul ei. în timp ce vorbeau, ea
1-a văzut dintr-odată făcând semnul crucii peste pântecele
ei, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-i un copil".
Prima sa reacţie a fost de revoltă: „De ce, pappouli?
Ştii în ce situaţie financiară grea ne aflăm. Soţul meu e încă
practicant şi deja avem doi copii mici care n -au mers încă
la şcoală".
„Ei, haide", i-a zis Părintele Porfirie, „nu e un păcat
ca soţul tău să nu aibă şi el un băiat? El nu vorbeşte
niciodată despre acest lucru, dar în inima sa doreşte foarte
mult să aibă şi un fiu. Vei vedea, acest copil vă va aduce
bogăţie şi fericire".
Peste o lună şi jumătate, Th.S. era gravidă şi în
curând a adus pe lume un frumos băieţel. Astăzi are 6 ani.
El, aşa cum prevăzuse Părintele, a adus familiei fericire şi
o mai mare stabilitate financiară.
O a treia relatare a Th.S.
O rudă apropiată a doamnei Th.S. a vrut să se
des-tăinuie Părintelui Porfirie în legătură cu o problemă
care o tulbura. Totuşi, mereu se întâmpla ceva, iar ea nu
reuşea să meargă şi să-1 întâlnească.
într-o noapte, 1-a visat pe Părintele Porfirie şi i-a
vorbit despre acea problemă. Trezindu-se de dimineaţă, i-a
telefonat şi 1-a întrebat când ar putea merge pentru a-1
vedea. Uimită, 1-a auzit răspunzând: „Dar mi-ai zis despre
asta ieri. Vrei să-mi spui acelaşi lucru?".
Mărturiile unui doctor cipriot, D.S., aşa
cum ne-au fost relatate de acesta
înveţe aşa de mult cât ar fi putut. Studia mult mai puţin
decât ar fi trebuit să o facă.
Părintele Porfirie voia s-o încurajeze şi adesea o
îndemna să înveţe. Uneori chiar discuta cu ea lecţiile.
în ajunul perioadei de examen Părintele şi-a dat
seama că acea fată nu era bine pregătită şi i-a spus să vină la
el cu manualele pentru a putea să o verifice din câteva
pagini aşa cum ar fi făcut un profesor. Studenta nu stăpânea
bine materia, şi părintele i-a zis: „La noapte vei studia acele
356
Studia medicina la Universitatea din Atena.
într-o dimineaţă a auzit pe cineva sunând la uşă. A
deschis şi a văzut un preot necunoscut care i -a zis: „Pot să
intru?". D.S. a fost foarte impresionat de faptul că chiar din
prima clipă a simţit că, prin cuvintele sal e, preotul „era cu
totul deosebit de ceilalţi preoţi, pe care-i întâlnise până
atunci".
D.S. a explicat: „Am vorbit timp de patru ore de spre
toate chestiunile şi problemele personale şi ale fa miliei.
M-a captivat atât de mult încât numai după ce a plecat
mi-am dat seama că nu-i oferisem nici măcar o ceaşcă de
cafea. Mă uimise din chiar primul moment al întâlnirii
noastre. Imaginaţi-vă numai, că de îndată ce am deschis
uşa, mi s-a adresat pe nume fără măcar să mă fi întâlnit
până atunci".
D.S. continuă: „Acest preot, am aflat mai târziu, era
Părintele Porfirie. Mi-am schimbat toate hotărârile pe care
le luasem în legătură cu viitorul meu, ţinând cont de
convorbirea pe care o avusesem în acea zi. Acestea s -au
întâmplat într-un moment unic şi decisiv pentru tot restul
vieţii mele".
în toţi anii care au urmat, doctorul D.S. 1 -a întâlnit pe
Părintele Porfirie de multe ori. Din nenumăratele în tâlniri
despre care ne-a istorisit, vă relatăm numai două.
Prima se referă la faptul că Părintele Porfirie dădea o
mare importanţă sistemului endocrin al corpului uman şi îi
vorbea adesea lui D.S. despre acest subiect.
A doua, aşa cum D.S. ne-a spus: „Era o vreme când
am devenit foarte preocupat de problema morţii. Am ajuns
la un moment dat să mă gândesc deseori la acest lucru. Aşa
că, într-o zi m-am dus la Stareţ şi l-am rugat să-mi explice
ce este moartea. A râs şi a spus: „Moartea nu există".
Următoarele două povestiri ne-au fost spuse de
E.S., un ucenic de-al Părintelui Porfirie, din Atena
O tânără, la îndemnul Părintelui Porfirie, a intrat la
Facultatea de Teologie. La început nu se străduia să
pagini la care te-am ascultat şi pe care nu le ştii foarte
bine".
Fata a fost ascultătoare şi le-a învăţat pe de rost. A
înţeles sensul demersurilor Părintelui numai în ziua
următoare, când a realizat că întrebările de la examen erau
cu exactitate din acele pagini. Era uluită. A dat sla vă lui
Dumnezeu şi de atunci a devenit o studentă sili toare.
***
129
 O doamnă s-a dus să-1 viziteze pe Părintele Porfirie,
pentru întâia oară, după o problemă gravă de familie pe
care o avusese. Deoarece ar fi dorit ca şi soţul şi copiii ei să
audă răspunsurile Părintelui a pus un mic reportofon în
poşetă cu scopul de a înregistra convorbirea cu Părintele.
Când a sosit, a văzut că erau mulţi oameni care
veniseră înaintea ei. S-a aşezat să-şi aştepte rândul. La un
moment dat, deşi mai erau foarte multe persoane în faţa ei,
i-a auzit spunând: „Cuviosul spune să intre doamna cu
reportofonul".
Era literalmente încurcată. Numai ea şi Dumnezeu
ştiau că avea un reportofon în poşetă. Aşa s-a convins că nu
poţi ascunde nimic de Părintele Porfirie.
Următoarele patru relatări ne-au fost povestite de
domnul Ignatios Gregorion, care locuieşte în Neas
Politias, Oropos, în Atica.
Ele au fost înregistrate la Oropos şi le
prezentăm în întregime
Am un frate care s-a pierdut în 1981. Odată, m-am
hotărât să-1 întreb pe Părintele Porfirie cum ar trebui să -1
pomenesc la rugăciune (la vii sau la morţi). „Roagă -te
pentru sănătatea lui", mi-a răspuns. Am fost încurcat,
360
de aici, s-au dus în pădure şi au plâns, rugându -L pe
Dumnezeu să-1 facă bine pe Cuvios.
Intr-o zi Părintele a chemat-o la el: „Vino aici. De ce
le-ai luat pe celelalte şi v-aţi dus să plângeţi în pădure?".
„Fiindcă vreau să vă faceţi bine, Cuvioase", a răs -
puns ea. Ştiţi ce i-a spus Părintele atunci? Chiar ea mi -a
relatat: „Roagă-te pentru mine să mă fac bun, nu bine".
A treia relatare a aceluiaşi
Părintele Andrei, care acum a murit, fusese medic
dermatolog înainte de a deveni monah la Muntele Athos.
Mai târziu, a venit aici la Paraclisul Sfântul Gheorghe din
Nea Palatia, Oropos, ca preot. într-o zi i-a cerut Părintelui
Porfirie permisiunea să-i controleze mâna, de vreme ce era
medic dermatolog.
Aceasta fiindcă Părintele Porfirie suferea printre
altele şi de o afecţiune a pielii. Din această cauză mâna sa
dreaptă era învelită în tifon. Această relatare mi -a fost
spusă de însuşi părintele Andrei.
într-adevăr, sfinţia sa i-a permis să-i examineze
mâna. Atunci părintele Andrei s-a dus şi a luat puţină alifie
şi i-a dat-o Părintelui. „Daţi-vă cu această cremă,
Cuvioase", a zis, „şi în câteva zile mâna sfinţiei voastre va
fi vindecată complet".
deoarece nu eram sigur dacă auzisem bine. Mi-a înţeles
gândurile şi mi-a zis: „Nu mă întrebi despre Atanasie?".
Cum de ştia că pe fratele meu îl cheamă Atanasie?
Nici măcar nu-mi cunoştea numele. Pentru că nu doream
să-1 deranjez pe Părintele. Obişnuiam să merg la el doar ca
să-i primesc binecuvântarea. Nu mă oprisem niciodată să
vorbesc cu sfinţia sa despre vreo problemă sau aface rea
de-a mea. Singura dată când am făcut-o a fost în acel caz pe
care deja l-am menţionat, cu privire la fratele meu.
Aş vrea să înţelegeţi că din momentul în care
Părintele Porfirie mi-a zis să mă rog pentru sănătatea
fratelui meu, orice gând că acesta ar putea fi mort a ieşit din
mintea mea. Chiar dacă nu îl voi mai întâlni, chiar dacă nu
voi mai auzi niciodată vreo veste de la el, am credinţa de
nezdruncinat că fratele meu trăieşte. Nu mi s -a spus aceasta
de către oricine, ci de către un Sfânt prin care a vorbit
Dumnezeu.
A doua povestire
Când Părintele Porfirie urma să suporte o operaţie de
cataractă, o ucenică a sa a mers şi a luat câteva fete
361
Atunci Părintele Porfirie a zis: „Părinte Andrei,
această boală de pe mâna mea mi-a fost dată de Dumnezeu
pentru a mă pedepsi. Şi acum ai venit să mi -o iei?". A
refuzat să ia alifia.
A patra relatare a domnului
Ignatios Gregoriou
„Povestirea pe care v-o spun acum mi-a fost istorisită
de vecinul meu Th. care a locuit foarte aproape de Părintele
Porfirie. Trăia acolo de mulţi ani, din vremea în care
Părintele încă se mai afla în Penteli.
într-o zi, un om dintr-un sat din Tracia s-a dus la
mănăstire să-1 vadă pe Stareţ. Soţia sa era paralizată.
Părintele nu era însă acolo. Se afla la Muntele Athos. Acest
om a avut atât de mare dragoste pentru Dumnezeu încât
atunci când i s-a spus că Părintele Porfirie nu era acolo a
zis: „Nici o problemă. îmi e de ajuns doar că am ven it în
acest loc unde el, un Sfânt, locuieşte şi respiră. Asta -i
suficient pentru mine".
Când s-a întors acasă, a găsit-o pe soţia sa în picioare
în bucătărie. Nu mai era paralizată. Când a întrebat-o ce s-a
întâmplat, ea i-a spus că într-o anumită zi s-a ridicat şi a
început să trebăluiască prin casă. Era chiar în ziua în care
soţul ei plecase să-1 găsească pe Părintele Porfirie.
Credinţa în Dumnezeu a acestui om a fost atât de mare
încât El 1-a binecuvântat să fie martorul unei asemenea
minuni.

Următoarea întâmplare s-a petrecut la puţin

timp după plecarea dintre noi a Părintelui
Porfirie, şi ne-a fost povestită de D.M.M., o
cipriotă care acum locuieşte în Atena
Era gravidă cu primul ei copil şi din cauza aceasta era plină
de nelinişte, tulburare şi teamă, ceva obişnuit
la femeile care sunt pe cale să nască pentru prima dată. I se
întâmpla adesea să se trezească noaptea şi apoi nu mai
putea să doarmă.
La aproape o lună după plecarea Părintelui Porfi-rie
dintre noi a avut un vis. Se făcea că era pe banch eta din
spate a maşinii tatălui său. Autoturismul era condus de
stareţul Mănăstirii Mângâietorului, părintele Heruvim.
Alături de el stătea un venerabil şi bătrân preot care -i era
necunoscut. Cei doi o duceau la maternitate unde ur ma să
nască. Când s-a trezit s-a simţit nespus de liniştită, iar
teama şi tulburarea o părăsiseră.
Părinţii ei erau foarte apropiaţi Părintelui, dar ea
nu-1 întâlnise niciodată. Ceea ce urmează sunt propriile
sale cuvinte, chiar aşa cum le-a scris:
„Ei bine, imaginaţi-vă ce mi s-a întâmplat..., cum
m-am simţit..., ce am făcut..., când m-am dus acasă la
părinţii mei, la două luni după ce am avut acel vis. Am
văzut o fotografie a acelui pappouli necunoscut atârnată pe
perete, aceeaşi persoană pe care am văzut -o în vis. Am fost
literalmente şocată. „Cine este acel pappouliT\ i-am
întrebat. „De unde aţi luat această fotografie?".
„Este Părintele Porfirie", mi-au răspuns. „A adus-o
un cunoscut şi ne-a dăruit-o în această dimineaţă".
Astăzi, când vorbim despre acestea, simt aceeaşi
uimire pe care am simţit-o şi în acea zi. Niciodată nu-1
întâlnisem pe Părintele Porfirie. Niciodată nu-1 văzusem la
faţă când era în viaţă, când se afla aici, în lume. Şi to tuşi,
am ajuns să-1 cunosc, să-1 văd, după ce plecase de aici,
când se dusese în Rai.

CONVORBIRI ALE PĂRINTELUI

PORFIRIE CU CIPRIOŢI

362 131
 Convorbiri ale Părintelui Porfirie cu
ciprioţi

Una din prietenele mele s-a dus să-1 întâlnească pe

Părintele Porfirie. După ce au discutat despre probleme le
ei, dintr-odată Părintele a întrebat-o cum se simte fiul meu,
dacă este sănătos. Prietena mea a răspuns că este foarte
bine.
El a insistat şi a întrebat-o de încă trei ori dacă fiul
meu era bine. Prietena mea 1-a asigurat de fiecare dată că
este foarte bine. Totuşi, a lăsat o atât de mare impresie
asupra ei încât atunci când s-a întors în Cipru a ţinut să mă
întrebe în legătură cu această problemă. Mi -a telefonat cu
oarecare nelinişte pentru a mă întreba dacă fiul meu era sau
nu bolnav. Când i-am spus că, slavă Domnului, era sănătos,
s-a liniştit. Totuşi, ea a continuat să se întrebe de ce
Părintele Porfirie a insistat în a o întreba dacă fiul meu era
sănătos.
I-am spus prietenei mele că nu era nimic în neregulă
cu sănătatea fiul meu. Ăsta era adevărul. Nu i-am spus ceea
ce se întâmplase de fapt cu fiul meu. Era o problemă de
familie, pe care nu credeam de cuviinţă să o fac publică.
Părintele Porfirie avea ca întotdeauna dreptate,
fiindcă la acea dată fiul meu avea mari tulburări sufle teşti.

Măria I.

367
 Prima dată când ne-am dus Ia Părintele Porfirie am
făcut-o cu scopul de a mă convinge personal în ce măsură
toate acela lucruri pe care le auzisem despre el erau
adevărate. Am vrut să văd dacă este vreo exagerare în acela
povestiri.
Cu raţionalismul meu obiectiv m-am decis să verific
acestea în modul meu propriu. Nu am mai spus nimănui
despre acestea. „Am să încerc să am mintea în altă parte tot
timpul cât va vorbi Părintele. Mă voi gândi la alte lucruri,
încercând să-mi dau seama dacă el putea într-adevăr
înţelege ceea ce făceam".
Am intrat în camera sa. Cu toţii eram cinci. I-am
sărutat mâna şi sfinţia sa m-a binecuvântat. Ceilalţi au spus
câte ceva apoi, deodată, Părintele a început să ne
povestească o întâmplare. Am hotărât că acum er a mo-
mentul potrivit pentru a-mi pune planul în aplicare.
Atunci, imediat, Părintele Porfirie s-a întors spre
mine. M-a chemat pe nume şi mi-a zis: „Mă asculţi?". „Da,
Cuvioase, ascult", am răspuns. A reluat povestirea. Apoi,
brusc mi-a zis iarăşi: „Fii atent la cele ce-ţi spun". Şi a
repetat asta de vreo cinci ori. De fiecare dată când îşi
întrerupea povestirea, se întorcea spre mine şi zicea:
„Asculţi ceea ce-ţi spun?".
Bineînţeles că prietenii mei credeau că aceste apeluri
continue ale Părintelui Porfirie constituiau o dovadă a
interesului pe care mi-1 acorda. Poate şi pentru că era
pentru prima dată când îl întâlnisem pe Stareţ. Poate pentru
că voia ca eu, în mod special, să ascult povesti rea pe care
ne-o spunea. Numai el şi cu mine cunoşteam adevăratul
motiv.
Aceasta este propria mea mărturie. Părintele Porfirie
putea într-adevăr să citească în minţile şi gândurile fiecărei
persoane care se apropia de el, cu acel minunat dar al
discernământului pe care-1 avea.
Astfel, Dumnezeu m-a învrednicit să „pun degetul în
semnul cuielor" şi să mă minunez în persoana Părin telui
Porfirie de măreţia darului lui Dumnezeu făcut omenirii
secolului XX.
K. I.
Căsătoria noastră începuse sub cele mai bune aus -
picii şi de la început Părintele Porfirie, căruia îi telefo nam
adesea, ne-a spus să nu ne ferim să facem copii.
Puţin mai târziu, după ce s-a născut copilul nostru, nu
ne mai înţelegeam şi ne-am hotărât să divorţăm. De
asemenea am început să avem ceva împotriva Părintelui,
Dumnezeu să ne ierte. In loc să prevadă d esfacerea
căsătoriei noastre, cu darul de care aveam personal cu -
noştinţă, într-una ne încuraja să avem copii.
Totuşi, când copilul nostru a început să crească am
devenit conştienţi de faptul că ar fi o crimă dacă am
368
divorţa. Deci am uitat divergenţele existente între noi şi am
decis să ne împăcăm, în ciuda faptului că amândoi am fi
preferat să divorţăm. Nu vedeam altă soluţie.
Cu trei ani înainte de moartea sa, Părintele Porfi rie
ne-a spus: „Dacă nu aveaţi acel copil aţi fi fost acum
divorţaţi şi numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat cu
voi. De aceea v-am spus să faceţi un copil. V-aţi salvat
căsnicia care, ca toate Tainele Bisericii, este sfântă".
A continuat: „Veţi avea o familie fericită dacă vă veţi
gândi la această imagine pe care vă voi descrie-o acum.
Copilul vostru vă va lua pe fiecare de mână. El va merge
înainte pentru a vă arata drumul şi voi îl veţi urma".
L. A.
Studiam în Atena. îl vizitam pe Părintele Porfirie de
multe ori, singură sau împreună cu prieteni de -ai mei.
întotdeauna ne încuraja, ajutându-ne să ne continuăm viaţa
dificilă din Atena.
în timpul Pastelor anului 1981 l-am vizitat împreună
cu logodnicul meu.
în curând urma să începem noua noastră viaţă îm-
preună. Voiam să-1 întrebăm pe Stareţ despre o sumedenie
de lucruri şi să primim sfaturi de la sfinţia sa. Totuşi, am
ţinut cont de faptul că era bolnav şi ne-am mulţumit doar să
luăm o binecuvântare. Pe când îi sărutam mâna, mi -a zis:
„Dă-mi voie să-ţi iau puţin pulsul". I-am întins mâna. „Este
bun", l-am auzit zicând, şi a continuat: „Amândoi sunteţi
buni. Sunteţi ai lui Hristos".
Apoi, întorcându-se spre mine, a zis: „Ai un suflet
bun şi foarte sensibil. Te entuziasmezi cu uşurinţă de orice,
dar mai târziu unele lucruri te rănesc şi te mâhneşti. Fie ca
întotdeauna să fii sensibilă la bine. Aceasta e calea pe care
o vrea Hristos".
Cuvintele Părintelui Porfirie m-au ajutat adesea să
trec peste multe în viaţă, cum ar fi supărarea cauzată de
dezamăgire şi extrema mea sensibilitate.
D. P.
Mai întâi mă grăbesc să clarific faptul că singurul
motiv pentru care nu semnez acest text este acela de a evita
orice prilej ca vorbele mele să fie considerate un semn de
aroganţă, mândrie sau lăudăroşenie; şi, în plus, importantă
este scurta povestire şi nu numele meu. Nu sunt altcineva
decât una dintre multele persoane care prin bunătatea lui
Dumnezeu au ajuns să-1 cunoască pe Părintele Porfirie.
Era o frumoasă după-amiază de primăvară. Am ajuns
la Oropos ca de obicei, îngrijoraţi că poate Părin tele
Porfirie nu era acolo, sau că era bolnav, sau că nu ne va
vorbi, sau că era prea obosit din cauza mulţimii de
133
vizitatori din acea zi etc. Aveam aceste gânduri de nelinişte La acea dată ştiam foarte puţine lucruri despre
de fiecare dată când ne duceam să-1 vizităm. Hristos şi studiasem Noul Testament foarte puţin. Doar
Ajungând acolo, ne-am trezit în faţa unei privelişti mai târziu, când am fost îndrumată de Părintele Porfirie să
cu totul neaşteptate. studiez Noul Testament şi Părinţii credinţei Ortodoxe, am
Slavă Domnului! Părintele Porfirie era acolo. Nu se înţeles cu adevărat tâlcul acţiunilor sale din acea zi: „Şi oile
afla în pat, ci era în picioare, bine, sănătos. Se afla pe câmp sale le cheamă pe nume şi le mână afară" (Ioan 10, 3).
(chiar lângă mănăstirea pe care a construit -o mai târziu), Evanghelia după Sfântul Luca mi-a dat răspunsul:
supraveghind zecile de oameni care veniseră acolo de bună „Şi se apropriau de El toţi vameşii şi păcătoşi, ca să -L
voie pentru a sădi diferite plante. asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: «Acesta
Priveliştea era nespus de pitorească şi biblică. „Bu - primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei». Şi a zis
nul păstor" în mijlocul „oilor sale cuvântătoare". îndru - către ei pilda aceasta, spunând: «Care om dintre voi, având
mătorul sufletelor arăta chiar cum trebuiau plantate ro şiile, o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci
aşa încât totul să fie perfect. şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o
Bineînţeles, nici nu ne-am gândit să ne apropiem de găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se.
el şi să luăm binecuvântarea. Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându -le:
Am oprit maşina la o oarecare distanţă de locul unde Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic
un mare număr de oameni lucrau. Am rămas în maşină şi vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un
am încercat să ne consolăm unul pe altul, spu nând: „Nu păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de
contează, priveliştea este aşa de frumoasă aici şi es te o drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă»" (Luca 15, 1 -7).
după-amiază minunată. Cel puţin să ne bucurăm de peisaj". O doamnă din Cipru
A trecut o jumătate de oră, şi am simţit nevoia să ies
din maşină şi să fac o mică plimbare în pădurea din
apropiere. Eram aşa de necăjită, fiindcă nu vorbisem cu
Părintele, încât voiam să fiu singură şi poate să plâng puţin.
Voiam să vorbesc atât de multe cu sfinţia sa şi să-i primesc
sfaturile în legătură cu marile probleme care atunci mă Wj* HV
împovărau. In plus, mergeam numai o dată sau de două ori
pe an în Grecia. Cine ştie cât de multe luni ar mai fi trecut
până să-1 văd din nou.
Cum mergeam de-a lungul lizierei pădurii, prietenii
cu care venisem au alergat la mine, spunând: „Vino, te
cheamă Părintele".
„Pe mine?".
„Da, a zis să cobori la el, vrea să -ţi vorbească".
„Cred că glumiţi". Nu spusesem nimănui că eram
acolo. Nici măcar nu vorbisem cu cineva de când sosi sem şi
parcasem maşina aici. Nimeni nu ne observase, fiindcă toţi
erau foarte ocupaţi şi noi ne aflam departe de ei. Doar cu un
telescop puteam fi zăriţi.
Practic m-au târât la Părintele. Nu puteam crede că
Părintele Porfirie mă văzuse. Mai mult, văzuse şi ceea ce se
petrecea în sufletul meu la acea dată.
M-am apropriat de sfinţia sa şi i-am sărutat mâna.
M-a îndemnat să mă apropii de el. Am stat cu sfinţia s a
timp de o oră. Vorbeam, în timp ce toţi ceilalţi care se aflau
în jurul nostru săpau şi plantau. Acest lucru era atât de
evident încât simţeam că nu se cuvine ca eu să primesc un
tratament preferenţial.
Alţii se omorau să muncească, iar eu mă bucuram de
locul privilegiat de lângă Stareţ fără să le dau o mână de
ajutor.

368 134
 - Auzindu'vă vorbind despre intrările tainice de sub pământ ale
mănăstirii mele, m-am temut că aţi putea fi un spion, Părinte Porfirie.
- Harul lui Dumnezeu vede peste tot, părinte Ambrozie.

Sfânta Mănăstire Varnakovas,

iulie 1974,
In drum spre Muntele Athos.

ÎNTÂMPLĂRI POVESTITE

DE

PĂRINTELE PORFIRIE

135
 întâmplări povestite de
Părintele Porfirie

In toţi cei zece ani în care am fost binecuvântaţi de

Dumnezeu să-1 întâlnim pe Părintele Porfirie, am avut
marea ocazie de a auzi multe întâmplări povestite de sfinţia
sa, fie personal, fie la telefon.
Vă prezentăm aici câteva dintre ele, ca simple
mărturii ale darurilor sale divine.
***

într-o zi o doamnă a mers la Părintele să primească

nişte sfaturi în legătură cu copiii ei. I-a vorbit despre toţi şi
despre problemele pe care le-aveau fiecare dintre ei.
Doamna spunea că nu avea nici o problemă cu copi lul cel
mai mic. Era atât de bun încât oamenii din sat spuneau că
va deveni preot.
Când doamna şi-a încheiat povestirea, Părintele
Porfirie i-a spus că n-ar trebui să fie atât de sigură în
legătură cu copilul ei cel mic. El vedea că cele mai mari şi
mai grave problemele urmau să fie create chiar de acel
copil.
Doamna s-a înfuriat. A început să ţipe la Stareţ,
acuzându-1 că a spus despre copilul ei că ar fi altfel de cum
i-1 descrisese. în general, 1-a tratat într-o manieră foarte
nepoliticoasă. (Ne veţi permite să trecem peste - şi în plus
nu este necesar - epitetele pe care i le-a adresat Părintelui,
pe care ni le-a spus el însuşi).
A trecut ceva timp. într-o zi, Părintele a auzit venind Nefericita sa mamă stătea îngenuncheată cerând
de afară ţipetele unei doamne: „Daţi -mi voie să-1 văd pe iertare de la Stareţ. I-a cerut acestuia să se roage lui
Stareţ. Lăsaţi-mă să-i sărut picioarele şi poate mă va ierta. Dumnezeu pentru a-i lumina copilul ca să se întoarcă
Fie ca Dumnezeu să mă ierte pentru îngrozitorul păcat pe acasă.
care l-am făcut faţă de sfinţia sa". Părintele Porfirie ne-a povestit această întâmplare în
Părintele Porfirie a rugat-o atunci pe maică să o timpul unei convorbiri despre relaţia dintre părinţi ş i copii.
însoţească pe acea doamnă înăuntru. Când a intrat în ca - A dat o imensă importanţă subiectului.
mera sa, i-a căzut la picioare, plângând şi cerându -i ne- ***
încetat iertare.
Când şi-a revenit a explicat că acel copil despre care De asemenea ne-a spus o altă povestire despre viaţa
îi vorbise părintele începuse dintr-odată să se schimbe de la sa care, după cum se pare, este cunoscută multora, pentru
o zi la alta şi să devină de nerecunoscut. Din copilul studios că evident le-o spusese şi altora. Chiar el le-o istorisise,
care era, a devenit unul care nu se mai ocupa de lecţii. S -a pentru că ei o auziseră din altă parte.
înconjurat de un anturaj dubios şi întotdeauna venea târziu Prezentăm aici propria experienţă dintr-un motiv
acasă. într-o zi a ajuns până acolo încât a aruncat un obiect bine întemeiat. Această relatare a Părintelui constituie
dur în capul tatălui său după ce acesta făcuse câteva răspunsul la o întrebare pe care i-am adresat-o. O întrebare
remarci relativ la comportamentul său. Din acel moment a aflată pe buzele multor contemporani de-ai noştri. Cum
plecat de acasă şi deşi îl căutaseră zile întregi, nu l -au mai
putut găsi nicăieri.

136
putem noi, care trăim în lume, în agitaţia şi haosul vieţii de
zi cu zi, să-L întâlnim pe Dumnezeu?
Părintele Porfirie ne-a spus următoarea poveste, pe
care o prezentăm aici pe scurt:
La puţin timp după ce a venit ca preot la Biserica
Sfântul Gherasim din Policlinica din Atena, aflată lângă
Piaţa Omonia, s-a confruntat cu o problemă chiar în timpul
săvârşirii Sfintei Liturghii. Peste stradă de Bise rică se afla
un magazin care vindea gramofoane şi discuri. Vânzătorul
punea discuri la gramofon pentru a-i atrage pe cumpărători.
Muzica se auzea atât de tare, încât Părintele Porfirie nu o
putea suporta. Ajunsese până acolo încât se gândea să
renunţe la postul său chiar dacă şi-1 dorise atât de mult.
în această situaţie, ca şi în întreaga sa viaţă, Părintele
Porfirie nu şi-a pus înainte voia proprie, ci, cu multă
rugăciune şi smerenie, L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate ce
trebuie să facă.
Prin urmare, în următoarele trei zile de post şi
rugăciune a găsit într-un colţ al Bisericii un caiet care
aparţinea fiului unui membru din Consiliul Parohial.
Acesta era student la Universitate. Era un caiet de
fizică - Doamne, întotdeauna ne minunăm de aceste lucruri
- care i-a dat Părintelui Porfirie soluţia la problema sa.
Răsfoind paginile, a găsit câteva notiţe care se re -
fereau la undele sonore. Studiindu-le i-a venit un gând.
Dacă arunci o pietricică într-un lac, apa se tulbură formând
cercuri. Dacă însă arunci o piatră într-o altă parte a lacului,
apar alte cercuri mai mari care la neutralizea ză pe primele.
Acesta era răspunsul de la Dumnezeu pe care îl
aştepta Părintele Porfirie. în ziua următoare, a încercat
să-şi concentreze toate puterile sufletului şi ale minţii la
toate rugăciunile şi etapele Sfintei Liturghii. Astfel, fă când
analogie cu lacul, a format cercuri în mintea şi în in ima sa
care le-au diminuat pe acelea formate de gramofon. Şi
astfel nu a mai fost distras de la Sfânta Litur ghie.
***
acum încolo. Acum aruncă imediat pe fereastră pachetul de
ţigări pe care-1 ai la tine".
Preotul a ascultat, a aruncat ţigările şi nu a mai fumat
niciodată. Cu toate că încercase ani întregi să re nunţe la
fumat şi de fiecare dată nu reuşise, de această dată nu a mai
întâlnit nici o greutate în ducerea la bun sfârşit a acestei
hotărâri.
Când a încheiat povestirea, Părintele Porfirie a
chemat-o pe una din maici în camera sa şi a rugat -o să
aducă înăuntru un preot care se afla afară împreună cu soţia
sa. Era chiar preotul despre care ne vorbise. Stând acolo
i-am auzit pe preot şi pe soţia sa spunându-ne câtă suferinţă
provocase acest obicei relaţiei dintre ei. Numai prin
intervenţia Părintelui totul s-a schimbat şi amândoi au
devenit alţi oameni.
Apoi Părintele Porfirie ne-a relatat o altă situaţie în
care i-a prezentat unui ucenic al său o altă metodă prin care
să se lase de fumat. Nu poţi să renunţi dintr-o dată la fumat,
dintr-o clipă în alta (ca în cazul preotului pe care îl sfătuise
să arunce imediat pachetul de ţigări). Această nouă metodă
cuprindea mai multe etape. Concret, în acest caz, 1-a
sfătuit să micşoreze numărul de ţigări cu una la fiecare trei
zile.
Când l-am întrebat de ce într-un caz a sugerat o
soluţie, iar în celălalt alta, ne-a răspuns că fiecărei per-
soane i se potrivesc lucruri diferite. Unei persoane i se
potriveşte un lucru, iar altei persoane un altul.

Era odată un preot care se lupta să biruiască patima

fumatului. Când era pe cale de a renunţa, ispita îl învingea
şi era iarăşi biruit. încercase de multe ori să renunţe la
fumat, folosind diferite metode. De fiecare dată dăduse
greş.
A continuat astfel până ce într-o zi 1-a vizitat pe
Părintele Porfirie. Au discutat pe diferite teme. Când s -au
apucat să vorbească despre situaţia familială a preotului şi
despre anumite divergenţe pe care le avea cu soţia sa,
Părintele Porfirie i-a spus că adevăratul motiv al
neînţelegerilor era faptul că el fuma, deşi nu-şi dădea
seama de acest lucru. „Când vei renunţa la fumat", i -a spus
Părintele, „vei vedea că soţia ta te va iubi mai mult,
neînţelegerile se vor termina şi totul în casa ta va fi aşa cum
îţi doreai. Mă voi ruga pentru tine, iar tu nu vei mai fuma de

378 137
 O ANTOLOGIE A

CONVORBIRILOR PĂRINTELUI

PORFIRIE CU UCENICII SĂI

Biserica mare a Sfântului Schit din Kavsokalivia, în care cinstitul trup al

Părintelui Porfirie a fost aşezat după moartea sa până în ziua
înmormântării

138
 O antologie a convorbirilor Părintelui
Porfirie cu ucenicii săi

O antologie a convorbirilor epigramatice ale Părintelui Porfirie cu ucenicii

săi din Grecia şi Cipru. Ele sunt aşa cum aceştia le-au înregistrat special pentru
cartea de faţă.
Le prezentăm în întregime, având în minte spusele Sfântului Isaac Şirul:
„Măsura celui smerit este asemenea multelor cuvinte ale celui înţelept".

întotdeauna vorbiţi de ego-ul meu, Cuvioase.

Da, fiindcă nu ar trebui să rămână în noi nici o urmă
de egoism, nici o urmă, înţelegi?
***

Dobândiţi smerenie, smerenie, cât de multă puteţi.

Este dificil în lumea în care trăim, Cuvioase. Cum
s-o dobândim?
Iubindu-L pe Hristos mai mult.
***

Aş vrea să-i fac pe părinţii mei să creadă în

Dumnezeu tot atât de mult ca şi mine, Cuvioase, fiindcă ei
sunt foarte căldicei în credinţa lor. Dar e deja prea târziu de
vreme ce sunt bătrâni şi spre sfârşitul vieţii lor.
Nu e târziu deloc. Absolut deloc, această vârstă este
cea mai potrivită.
îmi place să merg la filme, la teatru, dar unii dintre O femeie rea ar putea fi şansa ta de a intra în Rai.
prietenii mei mi-au zis că un bun creştin nu are nevoie de * **
aceste lucruri şi nu ar trebui să se ducă acolo. Ce ziceţi
despre asta, Cuvioase? Cuvioase, trebuie să-i ajut în permanenţă pe oamenii
Poţi să te duci, dacă vrei, nu este rău. Lucrul care care au nevoie de bani? Spun asta pentru că, după cum ştiţi,
contează este că nu ar trebui să te duci să vezi ceva care nu am o situaţie financiară lejeră.
ţi-ar satisface anumite pofte trupeşti 7. Fă şi asta, când poţi. Ajută-i totuşi pe cei din jurul tău
mai mult sfătuindu-i, ascultându-i când vor să-ţi vorbească
***
despre problemele lor, sau să-şi exprime durerile. Ţine-le
Cuvioase, ce să ne facem cu copilul nostru care este companie pentru a nu se simţi BiflgUri.
copleşit de temeri şi nesiguranţă? Cuvioase, fiica mea duce o viaţă libertină, cum pot
Eşti complet responsabil de acest lucru. Ai creat s-o salvez?
aceste probleme de când era în pântecele mamei, datorită Numai prin propria ta sfinţenie. Sfinţenia unui
proastelor relaţii existente între tine şi soţia ta. Toate părinte îi mântuieşte pe copiii săi.
aceste răni sufleteşti vor afecta copilul toată viaţa. ** *
***
Cum mă pot lăsa de fumat? Am încercat de multe ori
Cuvioase, mi-e teamă să mă însor căci s-ar putea dar n-am reuşit.
întâmpla să dau peste o femeie rea. De fiecare dată când doreşti să fumezi zii: «Doamne,
miluieşte-mă». Rugăciunea către Hristos este soluţia la
orice şi la fiecare din problemele noastre. Nu vezi că până
Sfatul Părintelui nu se adresează fiecăruia, ci unei anumite persoane, într-o situaţie
specială. E greşit să ajungem la concluzia că Părintele Porfirie a dat acelaşi sfat şi acest papagal, această frumoasă pasăre pe care o ţin aici
tuturor. în orice caz, nu a permis respectivei persoane să vadă orice piesă de teatru în camera mea, a învăţat să spună: «Doamne,
sau film. Dacă studiem atent problema vom vedea că foarte puţine filme sunt lipsite
de înclinaţia de a satisface anumite pofte trupeşti. miluieşte-mă».

139
 ** *
Cuvioase, dau foarte multă crezare viselor. Când am
un vis despre care cred că este un semn rău, sunt dată peste
cap toată ziua următoare, fiindcă îmi este frică de cele ce
mi se pot întâmpla. De pildă, noaptea trecut ă am visat un
peşte.
Nu da nici o importanţă viselor. Acum du -te la
pescărie. Cumpără ceva peşte şi frige-1 pentru micul dejun.
Acest lucru ar trebui să-1 faci întotdeauna cu visele tale.
Am mărturisit un nou păcat duhovnicului meu,
Cuvioase, dar vreau să vă spun şi sfinţiei voastre despre el.
Dacă l-ai spus duhovnicului tău, nu mai e nevoie să
mi-1 spui şi mie. De vreme ce I-ai mărturisit şi te-ai pocăit,
ai fost iertat.
Cuvioase, aţi vorbit cu o prietenă a mea la telefon
mai mult decât aţi vorbit în ultimul timp cu mine.
Ţi-e teamă că o iubesc pe ea mai mult decât pe
tine?
Cuvioase, iarăşi mi-aţi citit gândurile. Pot să vă spun
ceva? Am fost puţin geloasă. Iertaţi-mă.
Copiii voştri nu ar trebui să vă audă certându-vă
niciodată, nici măcar că ridicaţi tonul unul la altul".
Dar se poate aşa ceva, Părinte?
Sigur că se poate. Chiar aşa cum vă spun, nici măcar
o dată.
* **
Cuvioase, vă daţi seama ce mare păcat am făcut?
Tu eşti bun şi-l vei birui.
Dar păcatul meu este foarte grav, Cuvioase.
Nu deznădăjdui. Ai un suflet mare şi Dumnezeu,
Care vede asta, te va ierta şi te va ajuta.
***
Nu prea aţi vorbit cu mine în ultima vreme,
Cuvioase, şi mi-a fost teamă că v-am supărat, cerându-vă
sfatul în legătură cu problemele mele.
Tu, copilul meu, mă cunoşti de mulţi ani. Ai aflat
deja că te pot ajuta mai mult cu rugăciunile mele decât cu
sfaturile mele.
Acum sunt la începutul sarcinii şi toţi prietenii îmi
spun să fac un examen prenatal pentru a stabili dacă voi da
naştere unui copil retardat sau cu vreo afecţiune gravă.
- Şi după aceea ce vei face? Vei avorta? Dacă faci un
asemenea lucru, să nu-mi mai ceri niciodată sfatul, fiindcă
nu voi mai avea nimic să-ţi spun.
** *
Deseori mă simt abătut, Cuvioase.
De ce stai închis în casă tot timpul?
Unde să mă duc?
140
Du-te în excursii, du-te la munte. Aceste lucruri sunt
foarte bune.
** *
Cuvioase, mă îngrozesc la gândul că voi fi ne voit să
înfrunt moartea uneia dintre rudele mele.
Nu este altceva decât nesiguranţa ta.
** *
Am studiat mult, Cuvioase, după cum ştiţi. Ar tr ebui
să studiez şi teologia?
Nu e nevoie. E de ajuns să studiezi Sfintele Scripturi
şi Părinţii. Vei găsi totul acolo.
***
Cuvioase, spune-ţi ceva despre viaţa duhovnicească.
Oricine nu se pocăieşte, va fi pierdut.
Acesta e un cuvânt greu, Cuvioase.
Ţi-1 voi spune încă o dată: oricine nu se pocăieşte, va
fi pierdut.
03 £0
In loc de epilog
în loc de epilog prezentăm următorul fragment din Omilia a XVIII-a a
Sfântului nostru Părinte Macarie Egipteanul. Poate fi găsită în operele sale complete
PG 34, 640-641:
Cei care s-au învrednicit să devină fii ai lui Dum-
nezeu şi să se nască de sus, de la Duhul Sfânt, care au în ei
pe Hristos, Care-i luminează şi le dă odihnă, aceştia sunt
călăuziţi în multe şi felurite chipuri de Duhul, iar inima le
este înviorată în chip nevăzut, în odihnă duhovnicească de
har. Să dăm câteva exemple din bucuriile cunoscute în
(această) lume, pentru a ilustra oarecum prin ele petrecerea
harului în suflet. Uneori (aceste suflete) se desfătează ca la
o cină împărătească. Se veselesc şi se bucură cu bucurie
mare. Altă dată sunt asemenea miresei care se odihneşte
alături de mirele ei într-o odihnă divină. Alteori sunt
precum îngerii cei fără de trup; deşi sunt în trup, cu aceeaşi
uşurinţă se mişcă.
Alteori sunt ca (şi cuprinse) de beţie, îmbătân-du-se
şi veselindu-se în Duhul, de beţia tainelor divine şi
duhovniceşti.
Altă dată plâng şi se tânguiesc pentru neamul
omenesc, se roagă pentru întreg (neamul lui) Adam, se
îndurerează şi plâng, pentru că sunt cuprinşi de Duhul de
dragoste pentru omenire. Altă dată Duhul aprinde în ei
atâta bucurie şi iubire că dacă ar fi posibil, pe toţi oamenii
387
i-ar strânge la pieptul lor, fără să deosebească pe cel rău de spune Apostolul: „Să ne umplem de toată plinătatea lui
cel bun. Altă dată atât de mult se smeresc în smerenia Hristos" (Efeseni 4, 13). (De altfel) Domnul a promis că va
Duhului, încât se socotesc mai prejos clei ai orice om, se dărui tuturor celor care cred în El şi II roa gă cu adevărat,
socotesc ultimii şi cei mai neînsemnaţi dintre toţi oamenii. (să cunoască) tainele comuniunii celei de negrăit a
Altă dată sunt ţinuţi de Duhul într-o bucurie de negrăit. Duhului. De aceea, consacrându-ne în întregime Domnului,
Altă dată sunt asemenea unui (bărbat) puternic, care luând să ne străduim a obţine bunurile amintite mai înainte.
panoplia împărătească şi coborând la război împotriva Sfinţindu-ne la trup şi la suflet şi piro-nindu-ne pe crucea
duşmanilor, îi bate şi îi învinge. lui Hristos, să ne facem vrednici de împărăţia cea veşnică,
Pentru că, la fel ca şi (bărbatul) cel duhovnicesc, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, în veci. Amin 8.
apucă armele cele cereşti ale Duhului, coboară la luptă
împotriva duşmanilor, îi bate şi îi supune sub picioarele
sale (I Corinteni 15, 27).
Altă dată sufletul se odihneşte într-o mare linişte,
într-o seninătate şi pace adâncă, afundat într-o plăcere
duhovnicească, într-un repaus şi mulţumire de negrăit.
Altă dată harul îi dă pricepere, înţelepciune inefabilă şi
cunoaştere a tainelor Duhului Celui de nepătruns, (taine)
care este imposibil a fi grăite de limbă şi de gură. Altă dată
devine un om obişnuit. Astfel, harul se manifestă în ei în
chip diferit şi în multe feluri călăuzeşte sufletul -îl
odihneşte după voia lui Dumnezeu sau îl încearcă în
diferite chipuri - pentru a-1 readuce desăvârşit, fără pri-
hană şi curat la Tatăl Cel ceresc.
Lucrările Duhului, de care am vorbit mai înainte se
manifestă în cei ce sunt pe trepte superioare, aproape de
desăvârşire. Diferitele manifestări ale harului despre care
am vorbit mai înainte, chiar dacă sunt exprimate diferit, ele
lucrează însă necontenit în aceştia, o lucrare urmând pe
alta. Atunci când sufletul a ajuns la desăvâr şire
duhovnicească, când s-a curăţit cu desăvârşire de patimi,
când s-a unit cu Duhul, Mângâietorul, într-o comuniune
negrăită, când s-a învrednicit să devină duh, amestecat cu
Duhul, atunci el tot devine lumină, tot (sufletul devine)
ochi, tot (sufletul devine) duh, tot (sufletul devine)
bucurie, tot (sufletul devine) odihnă, tot (sufletul devi ne)
îndurare, tot (sufletul devine) bunătate, tot (sufletul
devine) blândeţe. Şi după cum o piatră (care se află în
adâncul mării) este înconjurată de pretutindeni de apă; la
fel şi aceştia, în orice privinţă fiind amestecaţi cu Duhul
Sfânt, se fac asemenea lui Hristos. Ei poartă în sine,
neschimbate, virtuţile puterii Duhului şi sunt înlăuntrul lor
fără prihană, fără pată şi curaţi.
Pentru că restauraţi fiind de Duhul, cum ar putea să
producă în afară rodul răutăţii? (Imposibil), ci totdea una şi
pretutindeni strălucesc în ei roadele Duhului.
Deci, să rugăm şi noi pe Dumnezeu, cu credinţă, cu
dragoste şi cu nădejde multă, să ne dea şi nouă în dar harul
cel ceresc al Duhului, pentru ca acelaşi Duh să ne conducă
şi pe noi şi să ne călăuzească înspre (împlinir ea a) toată
voia lui Dumnezeu, să ne dea odihnă pentru fe lurimea
odihnei Sale pentru că, datorită unei astfel de călăuziri,
unui astfel de exerciţiu al harului şi de sporire
duhovnicească, să ne învrednicim să ajungem la desă - 8
Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri (Omilii duhovniceşti), traducere de pr. prof.
dr. Constantin Corniţescu, EIBMBOR, Bucureşti, pp. 185-187, Omilia a XVIII-a,
vârşirea plenitudinii lui Hristos (Efeseni 3, 19), după cum extras.

141 387

l.siudii Acadcmicc
Mystique Grecque. I.ncylopc-dic
des Mystiques. Paris. 1972 (suh
pscudonimul l.cikon Aga-ihi.is).
Ρυθμός και Αρμονία: ΙΙουσι u
t·ις μουαΤκης και του χοροί»
στην I Ι/,ατ<«ινικη παιδεία. Nicosia.
·.·.!.!■,.! mi,ιι 1971. cdi|ia a ll-a 1978.
Γιϊ έροσωΑϋ TOI » φίλοβΟφΟύ απο
τους προσωκρατικούς στον I
Ι/.ατ(·»να. Nicosia 1977.
Οι νεοπλατωνικοί φιλόσοφοι
Πλωτίνος. Πρόκλος, Ζήνων,
m I. Nicosia 19X0.
Ιστορία Γης Νεότερης Κυπρί ακ ης
Ν,ογοτεχνιας.Νκοβιπ1986
1 .engage musical ci spéculation
philosophique*. Stastos. vol 9.
Nicosia 1988
I e portail du philosophe préso-
cratique. Zenon, nr.6-9, Nicosia
198«.
l e philosophe ci le musicien dans I
"oeuvre de Platon, Nicosia I ·>*Μ >
CÂTEVA CUVINTE DESPRE AUTOR
Domnul Klitos Ioannidis s-a născut în Moutoutas,
Cipru în 1944. A absolvit Gimnaziul Pedoulas şi Academia
de Ştiinţe din Cipru. A lucrat ca profesor timp de doi ani
(1965-1967). între 1967 şi 1974 a studiat filozofia, religia
şi sociologia la Paris. în 1973 a fost declarat doctor în
filozofie la Sorbona.
A lucrat ca translator şi profesor la Paris şi la Atena
(1973-1976). Din 1977 a fost numit cercetător la Centrul
de Cercetări din Cipru.
S-a ocupat sistematic nu numai de studii religioase,
filozofice şi de istoria literaturii moderne cipriote, ci şi de
cercetări academice asupra epistolelor biblice, patristice şi
mistice; a scris poezii, eseuri, articole, studii, critică,
traduceri; a fost colaborator şi prezentator la radio şi
televiziune. Mii de articole şi eseuri de-ale sale au fost
găzduite atât în paginile cotidianelor, cât şi în cele ale altor
periodice.
Poeziile şi o parte din lucrările sale au fost traduse în
engleză, franceză, rusă, italiană, sârbă, bulgară, maghiară
şi spaniolă.
Printre altele, a fost membru fondator al Centrului
Cipriot al Asociaţiei Scriitorilor din toată lumea (P.E.N.),
secretar pentru câţiva ani, vicepreşedinte, iar acum se
ocupă de relaţiile publice. Este de asemenea membru în
Consiliul de Administraţie al Societăţii Filozofice din
Cipru, încă de la fondarea ei. Este membru corespondent al
Societăţii Filozofice din Grecia şi membru al Societăţii
Scriitorilor Greci. A reprezentat Cipru la multe conferinţe
greceşti şi internaţionale pe teme filozofice şi literare.
nr XVIII, of the Cente? for Ασκιόουχοι Κουρήτες, Nico-
Scientific Research l y - prusi sia 1971
A|Wq f) η κυπριακή φάση του •Θαργηλία. Nicosia ll>75.
Αιμίλιου Χουρμου^ιου. Nicosia. I Ιοιηματα, 1967 77 Nicosia. 1977
1992 (Opărit in Year Book. nr.XIX. Ιο Πενθημα, Nicosia. 1981.
of the C'cnter for Sci> emilie Ιώτα I: v. Nicosia. 1987.
I a «paideia» musicale chez Pla-lon.
Nicosia. 1981 (tiparit in Sia-smos
Research Cyprtlt). •Ποιήματα. 196"'-1987. Nicosia
Η ανέκδοτη αλληλογραφία rou 1988.
Bulletin. 1979-80)
αρχιμ. I. Κυκκωτη με τον εςυριστο
I e yenies intermédiaires en
στις Ιευχελλες UUvu ρ/η III. l-seui.
(iiecc. Zenon, nr.2. Nicosia 1981
Musique et déontologie artistique
Αρχιεπίσκοπο MOKOptO I (Year Κόκκος σινακεως. Nicosia.
book of Κ Μ.I M . Κ. nr 2. Nicosia 1990
chez Platon. Atena. 1983-19X4.
1993). Νοσταλγία θεου, Nicosia,
Le ιοι-philosophe specialei» e« •Γιάννη Σταυρινοο Οικονομι οχ], 1904
acteur d'apres Plaion. Atena (tipărit Λ\τ.κδοτες επιστολές απο το
in voi. 15-16. Philosophia ol the κατεχόμενο Πιζοκαρπασο. IV. Traducen
Alhenian Acadetny i. Ηπετηρις Κ.Ε.Ε. nr.20.Nicosia
L'ctho* musicalc Chcz Platou. •Β.Ν/ΓβιβΙϋΥΗελληνικη
1994.
Atena. 1985-1986 (tipării in voi. Μια ανεκβοτη αυτοΡιογρασι κη
κατε-
15-16. Philosophia of the Alhenian επιστολή του Αωρου Λλαο του ρικη και βοζαντίν φιλοσοφία.
Acadeim ). (Stasinos.Nicosia. 1989-993) Aleña. 1975
Socratc. modele philoMiphiquc. /enon. Εκκλησία Κύπρου: Ιστορία και I • R Susko/ΙΙτυπικη λογική και η
nr.4-5. Nicosia. 1985. Ιολιτισιιυς οΐκ> χιλιάδων «.των. αναπτυς,η γνώσης. Λευκαλι ι·>\·.
I tic ei apparaitie l e philoso-phe el Nicosia. 1995. vol. 16. Atena. 1976.
ses rtvaux. Slasinos. 1981-1984. •Αρχψ ι Κυκκωτη 4 ανεκοοτα • R lni;aiden.Ka/ . Ai Ti ^\ ικες και η
Nicosia. 1985. κείμενα νια τον Λ ΑιπερτηΛ\· .ιι αισθητικές acu .. Ν» υκα/.ι
•Ζήνωνo Κιτιευς: II Ιωη και ro εργο h(H»k ol Κ Μ Ι . Μ.Κ nr.3. Nicosia
αν. voi 18. Alena 1977.
του. Nicosia 1985 (tipării in voi. 1996,
Sloicism ol ihe Centei for V ( rmvorfotri
Scienlilie Research (yprus) II Poe/.n θαύματα του Αγιου Ρα·;>αη/ σε
I Ιλοτινος η η αναζήτηση tou Ρνος. Κυπρίους. Nicosia. 1991
I eyeo Εκτη. Nicosia 1961
Nicosia. 1991 (tipării in Year Book.
142
II
 II Ορθοδοξία σήμερα. \ o l I
Nicosia 1992. voi. II. Nicosia 1996.
Ο I ερων I Ιορφιριος MoptU
ριες και εμκειριες. ediţia I. Ni-
cosia 1992 E<U|ia a ll-a. revizui
tă >i tinhunălăplă. Alena. Martie
1993.Ediţia a lli-a. Atena, lume
1993 I dqia a I V -a. Alena. Mai
1994. l-.diiia a V-a. Atena, august
1995.
•Σύγχρονοι aytoi Iεροντες.Nicosia.
1994. hdiţia a doua 1995

vi. Altele
• II συνωμοσία κατα της Νι ι >:
ερης Κυπριακής .λογοτεχνίας.
Nicosia. 19X6.

VII, Sub tipar

• Απο το Αρχείο I Ιαλαιμαχων
του Κ ,Ε Γ Φυλακτης Αριστο
κλέους.
Η ανέκδοτη αυτοβιογραφία
rou .^""/ραψοο αγιογράφου Σο
λομσντος ΦραγκουΛίδη
Κύπριοι άγιοι I ».ροντι._

143 397
 CUIMMNS

Notă introductivă ........................................... ....................... 7

Câteva cuvinte despre ediţia a treia ........... ...................... 9
Prolog la ediţia a doua ................................ ....................... 1 1
Prefaţă la prima ediţie ................................. ..................... ' 4
Ce este un Stareţ .................................................................. 21
Scurtă biografie a Părintelui Porfirie ......... ...... 26
Scrisoarea de rămas bun a Părintelui Porfirie ........... **
Un text pe care-l îndrăgea Părintele Porfirie ........... 58
Comunicare .........................................................................
O învăţătură a Părintelui Porfirie ................ ..................... 6 ^
Anunţ ..................................................................................... 66
CONVORBIRI CU PRIETENI GRECI ŞI C I I ' K K > ( I
Ieromonahul Atanasie ................................... ..................... ^9
Protopopul Gheorghe Metallinos ................ ..................... 75
Preotul Gheorghe C. Evthimiou ................
Arhimandritul Daniil Gouvalis .................... ···· W
Arhimandritul Ioannikios Kotsonis .......... .. . . 1 2 3
Monahul Moise ............................................................... ····
1
Monahul Nicodim Bilalis ...................... .....
»9
Stavros Kalkandis ......................................
...................................................................... M>5
Panaghiotis Sotirhos .......................................................... 182
N.N ....................................................................................... I" 7
Andreas Tilliridis .................................... ...... ....215
H.H ....................................................................................... 220
Gheorghe Dimitriou ................................... ...... 231
+ Cuviosul Sofronie ........................................... ........... 240
+ Arhimandritul Pavel ....................................................... 243
CONVORBIRI DESPRE PĂRINTELE PORFIRE
Mitropolitul Irineu ............................................................. 247
Constantin Scouteris .......................................................... 265
Panaghiota Ghika-Doitsini ............................................. 272

AU SCRIS DESPRE PĂRINTELE PORFIRIE

Gheorghe Papazahos ........................................................ 285
Alexandru M. Stavropoulos.............................................. 295
Nicos Zias .......................................................................... 307
Constantin Grigoriadis .................................................... 316
Evanghelos Karadimos ................. ................................ 328

PĂRINTELE PORFIRIE AŞA CUM L-AM CUNOSCUT

Părintele Mihail Mihail ................................................... 331
Teodora Solomonidou ..................................................... 333
Meri Kontoghianni-Ioannidou ........................................ 337

NE-AU POVESTIT DESPRE PĂRINTELE PORFIRIE

.............................................................................................. 355

CONVORBIRI ALE PĂRINTELUI PORFIRIE

CU CIPRIOŢI ................................................................... 367

ÎNTÂMPLĂRI POVESTITE DE
PĂRINTELE PORFIRIE ................................................. 377

O ANTOLOGIE A CONVORBIRILOR
PĂRINTELUI PORFIRIE CU UCENICII SĂI ............. 385
în loc de epilog ................................................................... 390
Câteva cuvinte despre autor ............................................. 395

400