96 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr.

1/2014

EPUIZAREA DREPTULUI DE DIVULGARE

AL CREAŢIEI INTELECTUALE

Alin Speriusi-Vlad

Abstract
The right to disclosure of intellectual property is the decision of
the author to put his/her work in contact with the public. The rise of
property right has nothing to do with disclosure of work, but rather
with   the   property’s   ability   to   be   part   of   the   civil   circulation.  
Patrimonial (economic) rights to intellectual property rise similarly
to   patrimonial   rights   to   tangible   assets,   namely   by   “forging”   of  
property/asset. From the moment a commodity is created, i.e.
following a processing technological process of several raw
materials, there is a patrimonial right to it, an ownership right of
product manufacturer, whether the property was put on sale or
stored to be subsequently released for sale in the future.
The same reasoning fully applies to the intellectual property,
as long as it meets the legal requirements to be protected by law.
Disclosure of intellectual property, regardless of how it was made,
with  or  without  the  author’s  agreement,  leads  to  placing  of  work  in  
contact with the public, the protected work thus communicated to
the public leading to exhaustion of the right to disclosure.
After exhaustion, the right to disclosure can no longer be
breached, so that following disclosure of the intellectual property,
any   possible   use   of   it   without   author’s   agreement   violates   only   the  
patrimonial rights of the author and, possibly, other moral rights,
such as the right to authorship of work and the right to withdraw
the work, according to the concrete circumstances of the case.
Conditioning of exhaustion of the right to disclosure from the
existence of voluntary disclosure – whether there is the intent of

Asist.   univ.   dr.,   Facultatea   de   Drept   din   cadrul   Universităşii de Vest Timişoara,
E-mail: alinsperiusivlad@svs-partners.com
RRDPI nr. 1/2014 Alin Speriusi-Vlad 97

disclosure on the part of the author or an ambiguous agreement – is

wrong and inevitably leads to obstruction of civil circulation.

Key words: moral rights, right to disclosure, rise of property

rights, exhaustion, lack of agreement on the author, intellectual
property authorship, intellectual property withdrawal

În   sistemele   normative   naţionale şi supranaţionale sunt

recunoscute  anumite  categorii  de  drepturi  morale.  Trebuie  notat  că  o  
mult mai mare atenţie   se   acordă   drepturilor   morale   în   domeniul  
dreptului de autor faţă  de  importanţa  acordată  acestora  în  domeniul  
proprietăţii industriale. Aceasta   deoarece   una   din   justificările  
recunoaşterii   drepturilor   morale   constă   în   faptul   că reglementarea
minuţioasă   a   drepturilor   morale   ale   autorului   subliniază   întâietatea  
statutului şi a persoanei autorului faţă  de  celelalte  persoane  care  au,  
dobândesc sau pretind un drept de utilizare asupra acesteia, opera
protejată   având   o   valoare   intrinsecă   şi   strâns   legată   de   persoana  
autorului  independent  de  valorificarea  ei  socială,  inclusiv  în  circuitul  
ei.  Însă  în  domeniul  proprietăţii industriale, unde creaţia  intelectuală  
este   indisolubil   legată   de   circuitul   civil   prin   condiţia   aplicabilităţii
industriale,   drepturile   morale   ale   autorului,   chiar   dacă   există,   sunt  
mult mai puţin   scoase   în   evidenţă   de   regelemtările   naţionale şi
supranaţionale.
Dreptul de divulgare al creaţiei intelectuale - chiar  dacă  în  ceea  
ce priveşte operele protejate prin dreptul de autor nu este enunţat
expres  în  articolul  6bis al Convenţiei de la Berna - este  strâns  analizat  
în  legătură  cu  drepturile patrimoniale, deoarece dreptul de divulgare
constă  în  dreptul  autorului  de  a  decide  dacă,  în  ce  mod   şi  când  va  fi  
adusă   creaţia   intelectuală   la   cunoştinţă   publică,   astfel   că   reprezintă  
decizia autorului1 de  a  pune  opera  în  contact  cu  publicul.  Chiar  dacă  

1 ”(...)   ceea   ce   prezintă   relevanţă   este   momentul   în   care   decizia   este   exteriorizată  
într-un fel sau altul, simpla rezoluţie   interioară   nefiind   de   natură   a   produce   consecinţe
juridice.  Credem,  de  asemenea,  că  trebuie  făcută  distincţie şi  între  exercitarea  dreptului la
divulgare şi divulgarea propriu-zisă.  Cel  mai  simplu  exemplu  cazul  în  care  autorul  exercită  
în  sens  negativ  dreptul  la  divulgare  – adică  decide  ca  opera  să  nu  fie  niciodată  accesibilă  
publicului.  În  această  situaţie  există  o  exercitare  a  dreptului la  divulgare,  dar  nu  există  o  
divulgare  a  operei.  Divulgarea  este,  în  această  concepţie, un fapt material prin care opera
este  făcută  accesibilă  publicului.  Acest  fapt  material  poate  fi  realizat  chiar  de  către  autor,  
98 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr. 1/2014
are   o   strânsă   legătură   cu   începutul   utilizării   operei,   în   foarte   multe  
sisteme de drept, precum cel francez şi cel german, dreptul de
divulgare  a  operei  are  o  aplicare  mult  mai  largă  nefiind  legat  exclusiv  
de   punerea   în   circulaţie a exemplarelor materializate ale creaţiei
intelectuale. Exemplul clasic   în   acest   sens   îl   reprezintă   cazul  
pictorului  Whistler,  care  cu  toate  că  era  obligat  contractual  să  livreze  
o   pictură,   a   refuzat   să   o   facă   invocând   în   acest   sens   faptul   că   opera  
poate   fi   adusă   la   cunoştinţa   publicului   doar   când   aceasta   este  
finalizată  astfel  cum  consideră  autorul.  Instanţa  franceză  a  confirmat  
dreptul pictorului de a refuza divulgarea operei incomplete, dar l-a
obligat   să   returneze   suma   pe   care   a   primit-o ca avans2. De altfel
jurisprudenţa   a   conceput   dreptul   de   divulgare   plecând   de   la
contractul  de  comandă3.
Doctrina  face  o  analiză  amplă  a  raportului  dintre  dreptul  moral  
de divulgare şi drepturile patrimoniale ale autorului, susţinând   că  
drepturile   patrimoniale   se   nasc   ulterior   divulgării   operei4 sau

caz   în   care   este   urmarea   unui   act   psihologic venind din partea acestuia şi   ne   aflăm   în  
prezenţa   unui  act  de   exercitare  a  dreptului  la   divulgare,  sau  poate  fi  efectuat  de  către   un  
terţ.   În   această   ultimă   situaţie,   dacă   terţul a acţionat   fără   a   avea   consimţământul  
autorului,  a  încălcat  dreptul  la divulgare al acestuia. Nu mai puţin  credem  că,  şi  în  această  
situaţie,  opera  a  fost  adusă  la  cunoştinţa  publicului,  deci  a  fost  divulgată.  Un  argument  în  
sensul   acestei   opinii   îl   constituie   faptul   că,   anterior   modificării,   art.   140   alin.   (1)   din   lege  
incrimina fapta de a aduce opera la cunoştinţa  publicului,  fără  consimţământul  autorului.  
Aşadar, deşi autorul nu şi-a  exercitat  dreptul  la  divulgare,  opera,  opera  sa  a  fost  divulgată.  
În  opinia  pe  care  o  împărtăşim, exercitarea dreptului la divulgare poate avea loc anterior
divulgării   propriu-zise   a   operei,   spre   exemplu   în   situaţia   în   care   autorul   încheie   un  
contract  de  editare  pentru  o  operă  literară  aflată  sub  formă  de  manuscris,  care  nu  fusese  
anterior  accesibilă  publicului.  Manifestarea  de  voinţă  în  sensul  divulgării  (editării)  operei,  
este o exercitare a dreptului de divulgare; divulgarea propriu-zisă  va  avea  loc  însă  numai  în  
momentul  în  care  opera  devine  efectiv  acesibilă  publicului  – moment care poate fi chiar cel al
predării  manuscrisului  către  editor”  a se vedea V.  Roş,  D.  Bogdan,  O.  Spineanu-Matei, (2005)
– Dreptul  de  autor  şi  drepturile  conexe  – Tratat,  Ed.  All  Beck,  Bucureşti,  p.  203-204.
2 A se vedea Sterling, J.A.L. (2003) - World Copyright Law, Second Edition, Sweet &

Maxwell Publications, London, p. 340.

3 A se vedea V.   Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, (2005) – Dreptul   de   autor   şi  

drepturile conexe – Tratat, Ed. All  Beck,  Bucureşti,  p.  215.

4 ”(...) opinia  subiectivă  pleacă  de  la  postulatul  că  articularea  dreptului  de  divulgare  

şi  a  drepturilor  patrimoniale  nu  poate  fi  decât  cronologică:  „Numai  exercitând  dreptul  de  
divulgare – primul   dintre   atributele   dreptului   moral   după   ordinea   cronologică   – autorul
învesteşte   opera   sa   cu   un   drept   patrimonial   în   măsura   necesară   exploatării   pe   care   el   o  
permite”;;   „După   doctrina   clasică   franceză,   divulgarea   este   pur   morală   şi   are   ca   efect   să  
facă  să  intre   opera   în  sfera   patrimonială  a  comerţulu  juridic.  Această  realizare  are  două  
etape,   una   de   ordin   moral,   alta   de   ordin   patrimonial:   autorul   ar   începe   prin   a   admite
principiul   comunicării   publicului,   apoi   el   ajunge   la   exploatare   prin   încheierea   unui  
RRDPI nr. 1/2014 Alin Speriusi-Vlad 99

dimpotrivă  se  nasc  concomitent  cu  crearea operei5.  Chiar  dacă  opinia  
din  doctrina  română6 conform  căreia  drepturile  patrimoniale  se  nasc  

contract”;;   „Dreptul   de   divulgare   condiţionează,   în   exerciţiul   său,   naşterea   dreptului  

patrimonial,   căci   numai   luând   decizia   de   a   pune   opera   la   dispoziţia   publicului   autorul o
învesteşte  cu  drepturile  patrimoniale;;  înaintea  divulgării,  opera  face  parte  integrantă  din  
personalitatea sa; cu divulgarea, ea devine un bun patrimonial: drepturile patrimoniale se
nasc  din  acel  moment”.  Ne  permitem  să  subliniem  aici  că  în  această  opinie  opera  divulgată  
nu   este   învestită   cu   drepturi   patrimoniale   decât   „în   măsura   în   care   autorul a   decis   să   o  
comunice   publicului”,   adică   iau   naştere numai acele drepturi patrimoniale care privesc
modul specific de utilizare a operei.”   a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei,
(2005) – Dreptul  de  autor  şi  drepturile conexe – Tratat,  Ed.  All  Beck,  Bucureşti,  p.  204.
5 ”Autorii   ce   susţin   opinia   obiectivă   consideră   că   „dreptul   pecuniar   al   proprietăţii  

incorporale  (dreptul   de   exploatare)  ia  naştere  în  ziua  creării  operei,  nu   în   ziua   publicării  
sau   divulgării   sale”.   Se   mai   arată   de   către   susţinătorii   acestei   opinii   că   „Exerciţiul  
dreptului   la   divulgare   precede   exploatarea   efectivă   a   operei.   Dar   acest   exerciţiu   nu  
condiţionează  naşterea  drepturilor  patrimoniale,  cum  atestă  articolul  111-2  CPI,  decretând  
că  „opera  este  considerată  creată  independent  de  orice  divulgare  publică,  din  simplul  fapt  
al   realizării,   chiar   neterminate,   a   concepţiei   autorului”.   Faptul   material   al   comunicării  
operei publicului este de   un   alt   ordin   decât   actul   juridic   ce   reglementează   soarta  
drepturilor   patrimoniale.   Divulgarea   poate   deci   la   fel   de   bine   atât   să   preceadă, cât   şi   să  
urmeze  încheierea  contractelor de exploatare a operei.  Ea  poate  chiar  să  intervină  în  afară  
de orice exploatare  a  drepturilor  şi  de  orice  înstrăinare  a  suportului.  Esenţialul  este  că  ea  
aduce   opera   la   cunoştinţa   publicului.   Nu   contează   modalităţile   juridice   ori   materiale   ale  
acestei  comunicări”.  Posibilitatea  ca  autorul  să  exercite  drepturile  de  utilizare  a  operei  fără  
ca  să-şi  fi  exercitat  dreptul  de  divulgare  este  împărtăşită  şi  de  alţi  autori”  a se vedea V.  Roş,
D. Bogdan, O. Spineanu-Matei (2005) – Dreptul  de  autor  şi  drepturile  conexe  – Tratat, Ed.
All  Beck,  Bucureşti,  p.  204-205.
6 „Decretul nr. 321/1956 reglementa   dreptul   de   divulgare   în   art.   3   alin.   (1)   pct.   1:  

„Dreptul   de   autor   are   următorul   conţinut:   1.   Dreptul   de   a   aduce   opera   la   cunoştinţa  

publicului”.  Probabil  sub  influenţa  literaturii  franceze  din  acel  moment,  doctrina  română,  
în  majoritate,  a  adoptat  opinia  că  drepturile  patrimoniale  iau  naştere  în  urma  exercitării  
dreptului de divulgare. Astfel, Y. Eminescu face  trimitere  la  întemeietorul  opiniei subiective
franceze: „H.  Desbois  arată  că  această  putere  de  decizie  (...),  dreptul  de  divulgare  – într-un
anumit   sens,   primul   în   ordinea   cronologică   a   naşterii   prerogativelor autorului – are o
influenţă   hotărâtoare   asupra   naşterii drepturilor patrimoniale, care, prin exercitarea
dreptului de divulgare, devin, din simple expectative, drepturi propriu-zise. H. Desbois
vorbeşte   de   o   metamorfoză   determinată   de   exerciţiul   dreptului   de   divulgare”.   Alţi   autori  
considerau   că   „dreptul   personal   nepatrimonial   al   autorului   de   a   hotărî   aducerea   operei  
sale   la   cunoştinţa   publicului   este,   de   altfel,   premisa   dreptului   său patrimonial de a trage
foloase   materiale   din   publicarea   operei.   Mai   întâi   este   dreptul   personal   nepatrimonial   al  
autorului  de  a  decide  publicarea  operei,  după  care  vine,  în  cazul  în  care  acest  drept  a  fost  
exercitat  în  sens   pozitiv,   dreptul  autorului  de  a trage foloase patrimoniale din publicarea
sau   răspândirea   în   alt   mod   a   operei.   Cel   dintâi   precede   pe   cel   de-al   doilea   şi   îl  
condiţionează.   Dreptul   patrimonial   se   află   astfel   sub   dependenţa   dreptului   personal  
nepatrimonial.   În   temeiul   acestuia   din   urmă,   autorul poate anihila chiar dreptul
patrimonial   atunci   când   hotărăşte   să   nu-şi   aducă   opera   la   cunoştiinţa   publicului”.   În  
continuare,   se   citează   autorul   francez   menţionat   anterior   (Desbois),   arătându-se   că   cele  
două  drepturi  „nu  se  nasc  în   acelaşi timp şi nu dispar  împreună.  Drepturile  patrimoniale  
rămân   în   stare   de   simple   virtualităţi   după   terminarea   operei,   atât   timp   cât   autorul   nu   a  
luat   hotărârea   să   beneficieze   de   ele,   procedând   la   publicare,   sub   forma   unei   simple  
100 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr. 1/2014
de  la  crearea  operei  este  minoritară,  o  împărtăşesc deoarece naşterea
drepturilor   patrimoniale   asupra   unui   bun   nu   are   nicio   legătură   cu  
divulgarea operei, ci cu aptitudinea bunului de a face parte din
circuitul  civil.  Această  aptutidine  nu  este  dată  de  divulgarea  operei,  ci  
direct   de   către   norma   juridică   (legea)   care   recunoaşte creaţiile
intelectuale   ca   bunuri   incorporale   asupra   cărora   pot   fi   exercitate  
anumite   drepturi.   Atât   timp   cât   un   bun   este   lipsit   de   stăpân   (res
nullius) sau este inapropriabil, acesta nu poate constitui obiectul unui
drept   patrimonial   al   unui   particular,   însă   în   momentul   în   care  
sistemul normativ protejează   creaţiile intelectuale, acestea fac parte
din  circuitul  civil,  putând  constitui  obiectul  unui  drept  patrimonial  al  
autorului. Drepturile patrimoniale asupra creaţiilor intelectuale se
nasc   în   mod   similar   cu   drepturile   patrimoniale   asupra   bunurilor  
corporale, respectiv prin „făurirea” bunului.   Din   momentul   în   care  
un   bun   material   este   creat,   spre   exemplu   în   urma   unui   proces  
tehnologic de prelucrare a mai multor materii prime, asupra acestuia
există  un  drept  patrimonial,  un  drept  de  proprietate  al  producătoru-
lui  bunului,  indiferent  că  acesta l-a  pus  în  vânzare  sau  îl  depozitează,  
urmând   să-l   lanseze   spre   vânzare   în   viitor.   Acelaşi raţionament se

reproduceri destinate publicului sau a unei  interpretări  publice  (...)  Numai  exercitându-şi  
dreptul   moral   de   divulgare   autorul   introduce   opera   sa   în   sfera   valorilor   economice,  
precizând  în  ce  formă  şi  în  ce  măsură”  (...)  În  doctrina  română  au  existat  şi  câteva  opinii  
(izolate)  care  considerau  că  drepturile patrimoniale se nasc de la crearea operei: „Dreptul
patrimonial  de  a  trage  foloase  de  pe  urma  creaţiei,  se  naşte  o  dată  cu  creaţia”;;  „În  realitate  
toate drepturile cuvenite autorului – inclusiv drepturile patrimoniale – se  nasc  în  virtutea  
faptului   creaţiei   unei   operei   ştiinţifice,   literare   sau   artistice”,   remarca   profesorului  
Constantin   Stătescu,   precizând   că   „dobândirea   ulterioară   a   foloaselor   patrimoniale   nu
reprezintă  altceva  decât  exerciţiul  unui  drept  – dreptul  de  folosinţă  a  operei,  drept  care s-a
născut   concomitent   cu   crearea   operei   şi,   deci,   odată   cu   apariţia   drepturilor   personale  
nepatrimoniale”.  Aceste  opinii  au  fost  însă  criticate  de  alţi  autori:   „Dacă  este  adevărat  că  
virtual,  dreptul  patrimonial  de  a  obţine  foloase  materiale  din  publicarea  operei  se  naşte  o  
dată   cu   crearea   operei,   apoi   acest   drept   nu   devine   o   realitate   decât   prin   hotărârea  
autorului de a-şi  aduce  opera  la  cunoştinţa  publicului.  Autorul  poate  înlătura  perspectiva  
transformării  acestui  drept  eventual  într-o realitate atunci  când  hotărăşte  să  nu-şi  divulge  
opera.  Până  la  exercitarea  de  către  autor  a  dreptului  său  personal  nepatrimonial,  în  sensul  
de   a   decide   aducerea   operei   la   cunoştiiinţa   publicului,   dreptul   său   de   a   trage   foloase  
patrimoniale din publicarea operei nu este, cum s-a   spus,   decât   o   expectativă,   un   drept  
eventual”.  Aşadar  drepturile  patrimoniale  de  autor  iau  naştere  prin  exercitarea  dreptului  
de   divulgare,   prin   simpla   decizie   spihologică,   independent   de   manifestarea   exterioară   a  
acesteia, anterior acestei exercitări  fiind  doar  nişte  drepturi  eventuale”  a se vedea V.  Roş,
D. Bogdan, O. Spineanu-Matei (2005) – Dreptul  de  autor  şi  drepturile  conexe  – Tratat, Ed.
All  Beck,  Bucureşti,  p.  205-206.
RRDPI nr. 1/2014 Alin Speriusi-Vlad 101

aplică  întrutotul   şi creaţiilor  intelectuale,  atât  timp  cât  acestea  înde-

plinesc condiţiile legale pentru a fi protejate de lege.
Dacă   divulgarea,   respectiv   comunicarea   publică este o condiţie
prealabilă   a   acordării   protecţiei   juridice,   atunci   într-adevăr   creaţia
intelectuală   necomunicată   publicului,   nefiind   protejată   de   lege,   nu  
face parte din circuitul civil şi   asupra   acesteia   nu   subzistă   drepturi
patrimoniale.   Însă   de   cele   mai   multe   ori   comunicarea   publică   nu  
reprezintă  o  condiţie  de  protejare  a  operei,  dimpotrivă  cele  mai  multe  
sisteme   normative   protejând   creaţiile intelectuale de la crearea
acestora şi nu de la comunicarea lor7,   chiar   dacă   în domeniul
proprietăţii industriale se impune condiţia   înregistrării,   care   este  
diferită  de  cea  a  publicării,  creaţiile  din  acest  domeniu  bucurându-se
de protecţia legii chiar şi  anterior  înregistrării.
Astfel   chiar   dacă   o   invenţie   este   protejată   deplin   din punct de
vedere   juridic   doar   după   emiterea   titlului   de   protecţie   juridică,  
respectiv a brevetului de invenţie,   nu   înseamnă   că   anterior   emiterii  
acestuia   sau   chiar   anterior   depunerii   cererii   de   înregistrare   în  
vederea emiterii titlului de protecţie juridică,   creaţia   intelectuală   nu  
ar  fi  protejată  din  punct  de  vedere  juridic,  făcând  parte  din  categoria  
bunurilor   incorporale   asupra   cărora   unii   particulari   pot   exercita  
drepturi patrimoniale.
Chiar şi cei care susţin  că  drepturile  patrimoniale  se  nasc  după  
exercitarea   dreptului   la   divulgare,   ignoră   cel   puţin   două   aspecte.  
Chiar  dacă  drepturile  patrimoniale  ar  fi  doar  nişte drepturi eventuale
anterior   exercitării   „dreptului de divulgare, prin simpla decizie
psihologică,   independent   de   manifestarea   exterioară   a   acesteia”8,
aceste drepturi patrimoniale se nasc concomitent cu crearea operei,

7 în   sens   contrar   „sub   imperiul   Legii   nr.   126/1923,   doctrina   română   considera   că  
drepturile   patrimoniale   de   autor   luau   naştere   de   la   crearea   operei,   indiferent   de  
exercitarea dreptului la divulgare: „În  unele  legiuiri,  ca,  spre  exemplu,  în  cea  italiană,  s-a
făcut  din   publicarea   unei  opere  un   element  constitutiv  al  dreptului de  autor,   în  aşa  fel  că  
dreptul   autorului   nu   începe   să   fie   un   bun   material   decât   din   momentul   publicării   operei.  
Aceasta  nu  înseamnă  însă  că  manuscrisul  nepublicat  n-ar  beneficia  de  protecţia  în  contra  
reproducerilor  făcute  de  un  terţiu,  ce  ar  deţine  manuscrisul  în  mod  ilicit.  Dreptul  de  autor  
nu   ia   fiinţă   prin   publicare,   el   există   din   momentul   în   care   opera   a   fost   făurită,   a   fost  
materializată   în   formă   definitivă”   citat   din   B.   Scondăcescu,   I.   Devesel,   C.   Duma,   Legea  
proprietăţii  literare şi  artistice  comentată  şi  adnotată,  Ed.  Cartea  Românească,  Bucureşti,  
1934, p. 75”  a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 205.
8 A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 206.
102 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr. 1/2014
fiind  evident  că  „dobândirea  ulterioară  a  foloaselor  patrimoniale  nu  
reprezintă  altceva  decât  exerciţiul unui drept – dreptul de folosinţă  
a operei, drept care s-a   născut   concomitent cu crearea operei şi,
deci,   odată   cu   apariţia drepturilor personale nepatrimoniale”9. Pe
scurt,   chiar   dacă   drepturile   patrimoniale   sunt   eventuale   până   în  
momentul   exercitării   dreptului   de   divulgare,   aceasta   priveşte natura
drepturilor respective, iar nu naşterea   acestora,   ele   existând   şi
anterior  divulgării,  respectiv  de  la  crearea  operelor.
Chiar şi   în   situaţia   în   care   s-ar   accepta   teza   că   drepturile  
patrimoniale  se  nasc   doar  ulterior  exercitării  dreptului  de  divulgare,  
consider  că  în  acest  caz  se  face  o  confuzie  între  dreptul  de  divulgare  şi
divulgarea   propriu   zisă   – indiferent   că   se   adoptă   opinia   subiectivă10
sau   obiectivă11 asupra noţiunii de divulgare – deoarece divulgarea

9 C.   Stătescu, (1967) – Drept civil, contractul de transport,   drepturile   de   creaţie  

intelectuală,  succesiunile, Ed. Didactică  şi  Pedagogică,  Bucureşti,  p.  52-53  citat  şi  de  V. Roş,
D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 206.
10 „(...)   Am   numit   această   opinie   subiectivă   deoarece   ea   pune   accentul   pe  

componenta  intenţională,  pe  decizia  pe  care  o  ia  autorul,  dreptul  de  divulgare  fiind  practic  
dreptul   de   a   lua   o   decizie   şi   exercitându-se   în   momentul   în   care   decizia   este   luată.   În  
această   opinie   „puterea   de   decizie   a   scriitorului   şi   artistului   apare   ca   un   atribut de ordin
intelectual  şi  moral  prin  excelenţă,  pentru  că  îi  permite  autorului   – şi  acesta  este  aspectul  
moral propriu-zis – să  păstreze  manuscrisul  pe  care  l-a redactat pentru el, sau – şi  acesta  
este aspectul intelectual – să  nu-l  publice  cât  timp  opera  nu  i  se  va  părea  corespunzătoare  
idealului   şi   aşteptărilor   sale”.   Aşadar,   autorul   îşi   exercită   dreptul   de   divulgare   din  
momentul   în   care   ia   „decizia   de   principiu”   de   a-şi   comunica   opera   publicului.   Opinia   a  
găsit   o   largă   audienţă   în   doctrină   şi   jurisprudenţa   franceză,   fiind   majoritară: „Decizia
luată   de   autor   de   a-şi   publica   opera   este   cu   atât   mai   importantă   cu   cât   de   ea   depinde  
naşterea  drepturilor  pecuniare,  care  nu  acced  la  viaţa  juridică  decât  din  momentul  în  care  
opera  este  publicată.  Liber  să  decidă  dacă  va  publica  sau  nu  opera  (...)”;;  „luând  decizia  de  
a  da  opera  publicului,  autorul  o  învesteşte  cu  drepturile  patrimoniale;;  înaintea  divulgării,  
opera   face   parte   integrantă   din   personalitatea   sa;;   cu   divulgarea,   ea   devine   un   bun  
patrimonial: drepturile patrimoniale se nasc din acest moment” a se vedea V. Roş, D.
Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 200-201.
11 „În  această  opinie  (obiectivă  – s.n.)  se  pleacă  de  la  termenul  comun  de  divulgare:  

„a   divulga   înseamnă   – după   Le   Petit   Robert   – a   aduce   la   cunoştinţa   publicului.   Aceasta  

este  de  asemenea  accepţiunea  reţinută  şi  în  dreptul  brevetelor.  Divulgarea  este  deci  un  fapt  
material,   ca   şi   publicarea,   care   este   una   dintre   manifestările   sale”.   „Chiar   dacă   este  
adevărat   că   divulgarea   nu   se   reduce   la   dimensiunea   psihologică,   nu   este   mai   puţin  
adevărat   că   faptul   material   nu   valorează   exerciţiu   al   dreptului   de   divulgare   decât   cu  
condiţia   de   a   dezvălui   în   mod   clar   coinţa   autorului   de   a   comunica   opera   publicului”.   În  
această  opinie,  dreptul  la  divulgare  se  exercită  numai prin divulgarea (faptul material ce
face  opera  accesibilă  publicului)  operei,  nu  prin  exprimarea  unei  decizii  de  a  aduce  sau  nu  
(în  viitor)  opera  la  cunoştinţa  publicului  (...).  Divulgarea   este  un  fapt  material”;;   „Dreptul
de   divulgare   este   punerea   în   contact   a   operei   cu   publicul,   decisă   de   autor,   singur,   după  
„procedeul”  şi  „condiţiile”  pe  care  le  va  fi  ales” a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-
Matei, op. cit., p. 201.
RRDPI nr. 1/2014 Alin Speriusi-Vlad 103

creaţiei   intelectuale   indiferent   de   modalitatea   în   care   este   făcută,   cu  

sau fără   acordul   autorului,   are   ca   efect   punerea   operei   protejate   în  
contact   cu   publicul,   iar   opera   protejată   fiind   comunicată   publicului,  
dreptul la divulgare este epuizat 12. Astfel, în  situaţia  în  care  divulga-
rea   este   făcută   fără   acordul   autorului,   creaţia intelectuală   luând  
contact  cu  publicul,  dreptul  de  divulgare  este  epuizat.  După  epuizarea  
dreptului   de   divulgare   acesta   nu   mai   poate   fi   încălcat,   astfel   că  
ulterior   divulgării   creaţiei   intelectuale   orice   eventuală   utilizare   a  
acesteia   fără   acordul   autorului   nu   încalcă   decât   drepturile   patrimo-
niale ale autorului (şi eventual alte drepturi morale13 decât  dreptul  de  
divulgare   în   funcţie de circumstanţele concrete ale speţei).   Într-o
astfel de situaţie,   conform   tezei   că   drepturile   patrimoniale   se   nasc  
doar ulterior  exercitării  dreptului  de  divulgare,  autorul  căruia  un  terţ
îi   foloseşte abuziv creaţia   intelectuală,   nu   poate   decât   să   ceară  

12 Singurele   discuţii   care   există   în   doctrină   sunt   legate   de   faptul   dacă   ulterior  

exprimării  acordul  autorului  pentru  comunicarea  operei  într-un  mod  sau  procedeu  (tipărire)  
acest   drept   de   divulgare   este   epuizat   sau   autorului   mai   trebuie   să   i   se   ceară   să-şi   exprime  
dreptul   de   divulgare   pentru   comunicarea   operei   într-un alt mod sau procedeu;;   în   sensul  
opiniei mele a se vedea „în   dreptul  român   legea  foloseşte  expresia   de  a  decide,  dacă,  în   ce  
mod  şi  cum;;  nu  credem  însă  că  această  expresie  semnifică  faptul  că  odată  ce  opera  a  fost  
divulgată  într-un anume  mod  ea  nu  a  fost  divulgată  pentru altele.  Dacă  divulgarea  operei  
înseamnă   aducerea   acesteia   la   cunoştinţă   publică,   credem   că   este   greu   de   acceptat   că  
odată   adusă   la   cunoştinţă   publică   într-o   modalitate,   opera   rămâne   totuşi   nedivulgată   în
alte   modalităţi, pentru acestea dreptul de divulgare neepuizându-se.   Ar   însemna,   spre  
exemplu,   că   publicarea   unui   roman   sub   formă   de   foileton   nu   înseamnă   că   opera   a   fost  
adusă   la   cunoştinţă   publică,   rămânând   astfel   nedivulgată,   pentru   publicarea   în   volum.  
Credem   că   odată   adusă   la   cunoştinţă   publică,   indiferent de modalitate, opera a fost
divulgată,  dreptul  la  divulgare  epuizându-se. De altfel, spre a se obţine  rezultatul  urmărit  
prin  teza  neepuizării  dreptului  la  divulgare  este  suficient  să  se  aplice  regulile  din  materia  
cesiunii   drepturilor   de   autor,   fără   a   fi nevoie   să   se   recurgă   la   impunerea   unei   soluţii pe
care logica o respinge”  a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 207.
13 Dreptul  la  retractarea  operei  rămâne  o  prerogativă  importantă  a  autorului  în  cazul  

în   care   opera   este   divulgată   fără   acordul   său,   iar   prin   această   divulgare   reputaţia sa este
afectată.  Într-o astfel de situaţie  ar  fi  de  neacceptat  ca  autorul  să  aibă  exclusiv  posibilitatea  
de a formula acţiuni  pentru  acoperirea  prejudiciului  material  suferit,  atât  timp  cât  el  suferă  
un   prejudiciu   moral.   Însă   în   acest   caz,   al   divulgării   creaţiei   intelectuale   fără   acordul  
autorului   în   condiţiile   în   care   opera   divulgată   îl   prejudciază   onoarea   sau   reputaţia – caz
particular care este cel mai des invocat de partizanii unor drepturi morale absolute şi
perpetuee - autorul poate invoca şi   încălcarea   altor   drepturi   morale.   Aceasta   deoarece   în  
acest  caz  autorului  îi  este  prejudciată  onoarea  şi reputaţia printr-o  operă  care  nu  îl  reprezintă  
şi   astfel   nu   îi   aparţine, motiv pentru care poate invoca dreptul   la   paternitatea   operei   în  
sensul   că   poate   solicita   oricărei   persoane   să   nu   îi   atribuie   paternitatea   operei   respective.  
Evident   în   situaţia   în   care   prin   divulgarea   operei   autorului   îi   sunt   încălcate   drepturile  
patrimoniale referitoare la utilizarea operei acesta are la dispoziţie acţiunile civile pentru
acoperirea prejudiciului patrimonial.
104 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr. 1/2014
despăgubiri  pentru  prejudiciul  moral  care  i-a fost cauzat ca urmare a
încălcării   dreptului   de   divulgare,   dar   după   ce   creaţia intelectuală   a  
fost  deja  comunicată  publicului  chiar  şi  abuziv  de  către  un  terţ, nu ar
mai putea solicita niciun  fel  de  despăgubiri.  Mai  precis, autorul nu ar
putea   solicita   nici   despăgubiri   pentru   prejudiciul   moral   cauzat   ca  
urmare  a  încălcării  dreptului  de  divulgare  a  operei  pentru  că  dreptul  
de divulgare a fost epuizat şi   nu   ar   putea   solicita   nici   despăgubiri  
pentru   prejudiciul   patrimonial   ca   urmare   a   încălcării   drepturilor  
patrimoniale,   pentru   că   acestea   nu   s-ar   fi   născut,   în   concepţia
autorilor teoriei, atât  timp  cât  dreptul  de  divulgare  a  operei  nu  a  fost  
exercitat  de  către  autor.  Se  înţelege cu uşurinţă  confuzia  făcută  între  
dreptul de divulgare şi divulgarea propriu-zisă,   cel   mult   putându-se
susţine   că   naşterea drepturilor patrimoniale este condiţionată de
divulgarea propriu-zisă  a  operei,  indiferent  că  divulgarea  este  făcută  
cu   acordul   sau   fără   acordul   autorului,   în   caz   contrar   consecinţa
directă  fiind  aceea  că  autorul  nu  ar  putea  solicita  despăgubiri  pentru  
prejudiciul   patrimonial   ca   urmare   a   încălcării drepturilor patrimo-
niale,   pentru   că   acestea   nu   s-ar   fi   născut.   Însă   argumentele   arătate  
mai sus cu privire la naşterea drepturilor patrimoniale ale autorului
concomitent  cu  crearea  operei  rămân  valabile.
Adepţii   tezei   că   drepturile   patrimoniale   se   nasc   doar ulterior
exercitării  dreptului  de  divulgare  sau  mai  precis  a  divulgării  propriu-
zise  după  cum  am  demonstrat  anterior,  ar  putea  susţine  că  dreptul  de  
divulgare  nu  se  epuizează   decât  atunci  când   creaţia   intelectuală  este  
comunicată   publicului   fără   acordul   autorului.   În   dreptul   francez,  
această   teorie   a   fost   consacrată   prin   decizia   pronunţată   în   afacerea  
Rouault,  în  care  instanţele  franceze  au  decis  că  o  creaţie  intelectuală  
nu   poate   intra   în   circuitul   civil   decât   atunci   când   autorul   ei   se  
desesizează   de   ea   în   mod   liber   aducând-o la cunoştinţa publicului,
existând  o  condiţionare  a  intrării  în  circuitul  civil,  de  intrarea  bunului  
în circuitul civil14.
Chiar şi astfel, admiţând  că  dreptul  de  divulgare  nu  se  epuizează  
decât   printr-o   divulgare   voluntară   din   partea autorului, aceasta nu
conduce  la  concluzia  că  drepturile  patrimoniale  se  nasc  după  exerci-

14 A.P. Seucan, (2011) – Drepturile  morale  şi  drepturile  patrimoniale  ale  autorului,

Ed.  Universul  Juridic,  2011,  Bucureşti,  p.  41-42.

RRDPI nr. 1/2014 Alin Speriusi-Vlad 105

tarea   dreptului   de   divulgare,   deoarece   argumentul   principal   în   spri-

jinul  concluziei  mele  nu  este  afectat,  punând  în  discuţie doar eventu-
ala confuzie care am pretins  că  este  făcută  între  exercitarea  dreptului  
de divulgare şi divulgarea propriu-zisă,   inclusiv   toate   consecinţele
care decurg de aici.
Condiţionarea  epuizării  dreptului  de  divulgare  de  existenţa unei
divulgări  voluntare   – indiferent de situaţia  în  care   există  intenţia de
divulgare   din   partea   autorului   sau   există   un   acord   echivoc 15 – este
greşită  şi conduce inevitabil la blocarea circuitului civil.
Este greşită  deoarece  a  condiţiona epuizarea dreptului de divul-
gare de existenţa   unei   divulgări   voluntare   echivalează   cu   ignorarea  
realităţii   unui   fapt   material   de   necontestat,   respectiv   punerea   în  
contact a creaţiei   intelectuale   cu   publicul   căruia   îi   este   destinat.   În  
acest   sens   este   relevantă   situaţia   divulgării   creaţiilor utilitare, mai
precis a efectelor divulgării   făcute   anterior   publicării   descrierii  
creaţiei   utilitare   în   bazele   de   date   publice.   Dreptul   de   divulgare   este  
epuizat   indiferent   dacă   este   făcut   de   către   autor   sau   abuziv   de   către  
un terţ,  singurul  element  avut  în  vedere  fiind  unul  obiectiv,  respectiv
punerea   în   contact   a   creaţiei   utilitare   cu   publicul   căruia   îi   este  
destinată.   Mai   mult   decât   atât,   în   funcţie de acest element obiectiv,
care  reprezintă  un  fapt  material  de  necontestat,  se  crează  o  prezumţie
absolută  de  includere  a  creaţiei utilitare în  stadiul  tehnicii  mondiale16
care  face  imposibilă  eliberarea  unui  titlu  de  protecţie  juridică  similar  
cu brevetul de invenţie.
Totodată, o astfel de condiţionare conduce inevitabil la blocarea
circuitului  civil  deoarece  blochează  dobândirea  dreptului  de  proprie-
tate   asupra   suportului   material   al   unei   opere   de   către   un   terţ de

15 Pentru o detaliere a nuanţelor   şi   efectelor   în   practică   determinate   de   existenţa  

intenţiei  de  divulgare  din  partea  autorului  sau  de  existenţa  unui  „acord”  aparent  şi  fals  a se
vedea A.P. Seucan, op.cit., p. 42-43.
16 În   acest   sens   sunt   relevante   dispoziţiile   art.   11   alin.   (1)   din   Legea nr. 64/1991

privind  brevetele  de  invenţie,  care  prevede  că  „(1)  În aplicarea art. 10, divulgarea  invenţiei  
nu   este   luată   în   considerare   dacă   a   intervenit   in   intervalul   de   6   luni   înaintea datei de
depozit   a   cererii   de   brevet   şi   dacă   rezultă   direct   sau indirect ca urmare a: a) unui abuz
evident  în  privinţa  solicitantului  sau  predecesorului  în drepturi al acestuia; b)  faptului  că
solicitantul   sau   predecesorul   în drepturi   al   acestuia   a   expus   invenţia   într-o   expoziţie  
internaţională   oficială   sau   oficial   recunoscută,   în   sensul   Convenţiei   privind   expoziţiile  
internaţionale,  semnată  la  Paris  la  22  noiembrie  1928,  cu  revizuirile  ulterioare”.
106 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr. 1/2014
bună-credinţă,  acesta  neputând,  în  situaţia  unei  divulgări  abuzive,  ca  
urmare a acestei condiţionalizări,   să   invoce   proprietatea   dobândită  
asupra   acestora   prin   posesia   de   bună-credinţă17. O astfel de conse-
cinţă   crează   un   dezechilibru   nepermis   între   drepturile   recunoscute  
autorului şi  interesele  tuturor  celorlalte  subiecte  de  drept  care  vor  să  
profite şi   să   se   bucure   de   creaţia   intelectuală   respectivă   în   baza  
libertăţii de circulaţie a ideilor, accesului liber la cunoaştere,  libertăţii
de  cercetare,  a  libertăţii  de  expresie,  a  libertăţii de informare ş.a.m.d.
În   mod   cert   titularilor   unor   drepturi   asupra   suportului   material   al  
operei   intelectuale   trebuie   să   le   fie   garantate   aceste   drepturi   în  
măsura   în   care   au   ajuns   să   le   posede   cu   bună-credinţă,   respectiv   în  
măsura   în   care   în   momentul   achiziţionării   suportului   material   al  
operei  nu  au  avut  nici  cel  mai  mic  indiciu  care  să  le  ridice  bănuiala  că  
divulgarea   este   abuzivă,   nefind   autorizată   de către   autorul   creaţiei
intelectuale.   În   sprijinul   acestei   concluzii   este   şi faptul   că   doctrina  
recunoaşte   faptul   că   dreptul   la   retractare   – care   reprezintă   latura  
negativă   a   dreptului   de   divulgare   făcând   astfel   posibilă   retractarea  
chiar şi acolo unde unde un astfel de drept nu este consacrat expres,
în  baza  dreptului  de  divulgare  – nu  mai  poate  fi  exercitat  atunci  când  
autorul (direct sau printr-un interpus) a cedat dreptul asupra
suportului creaţiei intelectuale18.  În  acelaşi sens şi jurisprudenţa mai
veche a Tribunalului Suprem care stabileşte  că  în  cazul  în  care  opera  
autorului  a  fost  dată  publicităţii  fără  ştirea şi consimţământul  autoru-
lui  nu  poate  conduce  decât  la  plata  unor  daune19, iar nu la retragerea
suportului material al operei.
Cazul titularilor unor drepturi asupra suportului material al
creaţiei intelectuale este cel mai relevant pentru incidenţa condiţio-
nării   epuizării   dreptului   de   divulgare   de   existenţa   unei   divulgări  
voluntare. Acest raţionament nu este aplicabil şi titularilor unor
drepturi patrimoniale asupra creaţiei   intelectuale   însăşi   pentru   că  

17 Prin   aplicarea   reglementării   din   art.   1909   alin.   (1)   din   Codul   Civil   „Lucrurile
mişcătoare   se   prescriu   prin   faptul   posesiunii   lor,   fără   să   fie   trebuinţă   de   vreo   curgere   de  
timp”  şi  a  reglementării  din  art.  557  alin.  (1)  din  Noul  Cod   civil   „Dreptul de proprietate se
poate  dobândi,  în  condiţiile  legii  (...)  ca  efect  al  posesiei  de  bună-credinţă  în  cazul  bunurilor  
mobile (...)”.
18 A se vedea V.  Roş,  D.  Bogdan,  O.  Spineanu-Matei, op. cit., p. 229.
19 Decizia   Tribunalului   Suprem,   secţia   civilă   nr.   1379   din   7   august   1971   citată   de  

V.  Roş,  D.  Bogdan,  O.  Spineanu-Matei, op. cit., p. 235.

RRDPI nr. 1/2014 Alin Speriusi-Vlad 107

posesia  valorează  titlu20 doar  în  materie  de  bunuri  corporale   şi doar
cu totul excepţional asupra unor bunuri incorporale cum ar fi dreptul
de   uzufruct,   numai   în   măsura   în   care   bunul   asupra   căruia   poartă  
dreptul de uzufruct este un bun mobil corporal21. Aplicarea acestei

20 Am  făcut  această  menţiune  pentru  a  sublinia  dezbaterea  care  există  în  doctrină  cu  
privire   la   fundamentul   regulii   că   în   materie   de   mobile,   posesia   valorează   titlul,   respectiv  
efect  special  al  prescripţiei  achizitive  care  are  loc  chiar  în  momentul  primirii  lucrului  de  către  
posesor,   mod   de   dobândire   a   proprietăţii   prin   efectul   legii,   prezumţie   legală   absolută   sau  
relativă  de  proprietate,  mecanism  de  răsturnare  a  sarcinii  probei:  „Pornind  de  la  premisa  că  
prezumţia  bunei-credinţe  este  relativă  şi  că  ea  serveşte  ca  temei  prezumţiei  de  proprietate,  
(rezultă)  că  nu  este  posibil  să  aibă  o  valoare  absolută  o  prezumţie  care  se  fundamentează  
pe  o  alta,  care  are  doar  o  valoare  relativă.  Cele  două  prezumţii  sunt  atât  de  strâns  legate  
între  ele,  încât  nu  pot  avea  o  soartă  juridică  distinctă,  una  în  raport  cu  cealaltă.  Apoi,  de  
vreme ce buna-credinţă   a   posesorului   este   susceptibilă   de   contestare   din   partea   unui   terţ  
care  se  consideră  proprietar,  devine  susceptibil  de  discuţie,  implicit,  şi  titlul  de  proprietate  
al  celui  care  are  în  stăpânire  materială  bunul  din  litigiu.  Prin  urmare,  pe  cale  indirectă,  se  
ajunge  la  combaterea  acestei   prezumţii,  considerate  absolută,  deşi   de  esenţa   prezumţiilor  
absolute   este   tocmai   inadmisibilitatea   înlăturării   lor   pe   vreo   cale.   Aceasta   înseamnă   că
prezumţia   reglementată   prin   art.   1909   alin.   (1)   C.   civ.   determină   numai   o   răsturnare   a  
sarcinii  probei,  fiindcă  legiuitorul  a  urmărit  doar  a-l  scuti  pe  posesor  de  proba  titlului  său  
de   proprietate,   nicidecum   de   a   răpi   terţilor   neposesori   orice   posibilitate   de   a-şi   dovedi  
drepturile referitoare la asemenea bunuri”  a se vedea I.  Lulă, (2000) – Observaţii  asupra  
prezumţiei  prevăzute  de  art.  1909  alin.  (1)  din  Codul  civil, Revista Dreptul nr. 1, p. 73-86  şi  
„Ce  facem  în  noul  Cod  civil?  Renunţăm  la  această  formulă  ezoterică  din  reglementarea  art.
1909  şi  o  explicăm  în  termeni  foarte  clari  şi  limpezi  şi,  practic,  spunem  în  noul  Cod  civil  că  
posesia  în  materie  de  bunuri  mobile  are  trei  funcţii:  mai  întâi  are  funcţia  de  a  consacra  o  
prezumţie  de  titlu  de  proprietate,  în  al  doilea  rând,  are  funcţia  de a asigura opozabilitatea
faţă   de   terţi   a   actelor   de   transmitere   a   bunurilor   mobile   şi,   în   al   treilea   rând,   în   condiţii  
speciale,   are   funcţia   achizitivă   de   proprietate.   Revenind   la   prima   funcţie,   o   să   observăm  
că,  dacă  vorbim  de  o  prezumţie,  ea  nu  se  referă  chiar  la  proprietate,  ci  se  referă  la  titlul  de  
proprietate.  În  al  doilea  rând,  nu  este  vorba  de  o  prezumţie  irefragabilă,  dimpotrivă  este  
vorba  de  o  prezumţie  relativă  şi  nu  se  confundă  cu  prezumţia  dreptului  de  proprietate,  cu  
prezumţia  dreptului  achizitiv  al  bunurilor  mobile  dacă  sunt  îndeplinite  anumite  condiţii.  Se  
poate   întâmpla   fie   să   demonstrezi   că   ai   înscrisuri   de   proprietate   şi   nu   face   prezumţia  
altceva  decât  să  consolideze  titlul  respectiv,  în  al  doilea  rând,  poţi  să  demonstrezi  că  nu  ai  
avut titluri  de  proprietate  şi  nu  ai  dobândit  ca  proprietar,  dar  îndeplineşti  condiţiile  pentru  
a  beneficia  de  efectul  achizitiv  al  posesiei  de  bună-credinţă  şi,  în  al  treilea  rând,  s-ar putea,
răsturnând   această   prezumţie   de   proprietate,   să   nici   nu   beneficiezi de   efectul   achzitiv   şi  
atunci,   până   la   urmă,   vei   fi   lipsit   de   bunul   mobil   cu   totul.   Aceasta   este   deci   semnificaţia  
primului text pe care l-am  introdus  în  art.  935  NCC,  în  care  se  spune  că  oricine  se  află  la  un  
moment   dat   în   posesia   unui   bun   mobil   este   prezumat   că   a   dobândit   titlul   de   proprietate  
asupra bunului”   a se vedea V. Stoica, Dobândirea   bunurilor   mobile   prin   posesia   de   bună-
credinţă,  transcript  - Conferinţa  „Intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil:  realităţi  şi  provocări  
legislative   ale   modernizări   societăţii   româneşti   din   30   iunie   2011,   p.   64-65 citat de C.T.
Ungureanu, M. Afrăsinie,   D.M. Cigan, M. Eftimie, L. Irinescu, M. Păpureanu,   E. Florescu,
A.C. Târşia,  C. Voicu, G.C. Frenţiu,  F. Morozan, M.S. Croitoru, I. Popa, L. Mirea, O. Podaru,
E. Cosma, Roşioru (2012) - Noul  Cod  civil:  comentarii,  doctrină  şi  jurisprudenţă,  vol. I. Art.
1-952, Ed. Hamangiu,  Bucureşti,  p.  143.  
21 V. Stoica (2006) – Drept civil: Drepturile reale principale, vol. II, Ed. Humanitas,

Bucureşti,  p.  522.

108 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr. 1/2014
reguli   în   materie   de   bunuri   corporale   nu   rezultă în   mod   explicit   din  
formularea art. 1909, deoarece acesta nu excludea de plano
aplicabilitatea   în   cazul   bunurilor   incorporale, concluzia   desprinzân-
du-se mai mult din alineatul 2 al acestui articol care contura
domeniul de aplicabilitate al regulii doar la bunurile incorporale.
Articolul 935 din Noul Cod civil   prevede   că   „Oricine   se   află   la   un  
moment  dat  în  posesia  unui  bun  mobil  este prezumat  că  are  un  titlu  
de   dobândire   a   dreptului   de   proprietate   asupra   bunului”.   Această  
prevedere   coroborată   cu   diferitele   teorii   juridice   confirmate 22 de

22 „Un drept de proprietate   fără   posesie   este   fragil,   expus   la   dispariţie.   Într-o
manieră   sigură,   această   aptitudine   de   a   fi   posedat   de   un   om   face   ca   un   lucru   să   fie  
considerat  bun.  Or,  această  aptitudine  este  concentrată  pe  un  corpus.  Bunurile  incorporale  
sunt  de  o  natură  extrem  de  variată,  ele  sunt  produsul  sistemului  juridic  care  le  consacră,  
ele  trebuie  sa  aibă  o  regulă  de  drept  comună  sau  reguli  diferite  elaborate  de  la  caz  la  caz,  
fiind   precedate   de   o   practică,   produsul   libertăţii   juridice.   Este   corect   să   afirmăm   că  
imaterialitatea   unui   bun   nu   exclude   domeniul   posesiei.   accentuând   particularităţile  
proprietăţii   intelectuale,   care   nefiind   localizată   poate   face   obiectul   posesiilor   multiple   şi  
simultane.   În   plus   frontierele   dintre   corporal   şi   incorporal   nu   sunt   întotdeauna   fixe,   ci
dimpotrivă  sunt  sensibile  şi  permeabile.  Dematerializarea  constă  în  pierderea  substanţei,  a  
suportului. Vocabularul juridic – Capitant   defineşte   de   altfel,   dematerializarea   ca  
„operaţiunea   legată   de   nouă   tehnologie,   constând   în   înlocuirea   unui   suport   tangibil
(monedă   fiduciară,   titluri   la   purtător)   care   circulă   din   mână   în   mână   ca   instrumente   de  
plată   sau   de   comerţ   cu   un   suport   contabil   centralizat   sub   diverse   forme   (procedee   de  
înregistrare   electronică)   sistem   în   care   dematerializarea   este   mai   mult   fizică   decât  
juridică.   Principiile   dreptului   sunt   percepute   ca   suficient   de   suple   pentru   a   înţelege   şi  
explica   bunurile   incorporale,   adaptându-se regimului lor. La origine, posesia a fost
recunoscută   asupra   imobilelor   apoi   asupra   mobilelor   corporale,   dar   încă   şi   jurisconsulţii  
romani  considerau  că  se  poate  poseda un uzufruct, o servitute etc. Astfel s-a  născut  quasi  –
posesia.   „quasi   possessio   interdicta   veluti   possessoria”   – Gaius 4:30, D.8,1,20. (...) În  
dreptul  roman  posesia  presupunea  conjugarea  a  două  elemente  de  natură  diferită:  corpus  
element   material   care   constă   în   aprehensiunea   lucrului   şi   animus   elementul   intenţional  
care  marchează  voinţa  de  a  se  comporta  ca  stăpân  al  lucrului.  Savigny  a  fost  primul  care  a  
considerat  că  animus  domini  – elementul intelectual – voinţa  de  a  fi  considerat  ca  stăpân  
al   lucrului   este   cel   care   diferenţiază   posesia   de   simpla   detenţie   precară.   Dimpotrivă,  
Ihering   a   apărat   ideea   că   singur   animus   detendi   conştiinţa   exercitării   unei   stăpâniri,   o  
putere  asupra  lucrului  este  necesară  pentru  exercitarea  posesiunii.  Şi  această  ultimă  teorie  
este  în  sensul  recunoaşterii  unei  posesii  asupra  lucrurilor  incorporale.  Animus  care  este  un  
element intelectual este perfect compatibil cu incorporalitatea bunurilor. (...) Paralel cu
aceste   discuţii doctrina   a   dezbătut   sensul   dat   noţiunii   de   corpus.   Evoluţia   noţiunii   de  
posesie   demonstrează   foarte rapida intelectualizare/abstractizare a componentelor
materiale.   La   început,   achiziţia   lui   corpus   se   făcea   prin   deplasarea   obiectului   (mobile)   şi  
intrarea în  stăpânire  pentru  imobile,  apoi  juriştii  romani  au  recurs  la  simboluri  şi  ficţiuni:  
predarea   titlurilor   de   proprietate,   plasarea   de   către   achizitor a unui paznic propriu etc.
Această  tendinţă  de  abstractizare  a  lui  corpus  a  fost  premiza  admiterii  posesiei bunurilor
incorporale”   a se vedea P.-L. Dobrovolschi-Revencu (2012) – Categorii patrimoniale
atipice,  teză  de  doctorat,  Universitatea  de  Vest  din  Timişoara,  Facultatea  de  drept  şi  ştiinţe  
administrative,  Timişoara.  
RRDPI nr. 1/2014 Alin Speriusi-Vlad 109

practică   judiciară23 şi   câteva   dispoziţii legale24 care admit posesia

bunurilor   incorporale,   par   să   lase   loc   de   interpretări,   însă atât   timp  
cât   textul   de   lege   face   referire   la   „posesie   efectivă”,   se   referă   la  
bunurile corporale25.   Prevederea   expresă   de   la alin.   (5)   în   sensul   că  
acest   mecanism   juridic   se   aplică   şi   în   legătură   cu   dobândirea  
dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil –
care sunt incorporale prin excelenţă  – subliniază  că  premisa  care  stă  
la baza art. 937 Noul Cod civil este corporalitatea bunului mobil şi
doar prin excepţie şi  în  anumite  condiţii  se  aplică  în  cazul  bunurilor
mobile incorporale precum dreptul de uzufruct şi dreptul de uz,
respectiv   când   poartă   asupra   unui   bun   mobil.   Prevederile   art.   1275  
Noul   Cod   civil   care   fac   în   mod   expres   trimitere   la   un   bun   mobil  
corporal  nu  înseamnă  că  articolul  937  ar  îngloba  atât  bunurile mobile
corporale, cât   şi   bunurile   mobile   incorporale,   ci   vine   să   sublinieze  
faptul   că   regula   instituită   prin   această   prevedere   (art.   1275   NCC)  
referitoare   la   transmiterea   dreptului   de   proprietate   către cel care a
dobândit  cu  bună-credinţă  posesia  efectivă  a  bunului  mobil  corporal,  
în   cazul   în   care   proprietarul   iniţial   a   transmis   succesiv   către   mai  
multe   persoane   proprietatea,   nu   operează   în   cazul   bunurilor  
incorporale.
Totuşi   chiar   dacă   buna-credinţă   ar   juca   un   rol   în   aprecierea  
dreptului  dobândit  de către  un  terţ asupra creaţiei  intelectuale  însăşi

23 „Nici  jurisprudenţa  nu  a  rămas  în  pasivitate  punând  în  practică  aplicarea  teoriei  
posesiei  asupra  bunurilor  incorporale.  În  primul  rând  două  hotărâri  ale  Curţii  de  Apel  din  
Paris  din  1904  stabilesc  că  posesia  fondului  de  comerţ  protejează  subdobânditorul  contra  
revendicării  exercitată  de  proprietarul  iniţial  al  fondului.  Mai  recent,  Curtea  de  Casaţie  a  
decis  în  câteva  rânduri  că  exploatarea  comercială  a  unei  creaţii  a  spiritului  este  un  act  de  
posesiune   de   natură   să   ne   facă   să   prezumăm   că   exploatantul   este   titularul   dreptului  
intelectual – Cas. Fr. civ. 1er, 24 martie 1993, bull civ. 1 nr. 126, JCP 1993, II, 22085, note F.
Greffe”  a se vedea P.-L. Dobrovolschi-Revencu (2012) – Categorii patrimoniale atipice,  teză  
de   doctorat,   Universitatea   de   Vest   din   Timişoara,   Facultatea   de   drept   şi   ştiinţe   adminis-
trative,  Timişoara.
24 „Mai   recent   codul   civil   vorbeşte   despre   posesiunea   unei   creanţe.   Articolul   1097  

Cod   civil   român   (art.   1240   cod   civil   francez)   statuează:   plata   făcută   cu   bună-credinţă  
acelui   ce   are   creanţa   in   posesiunea   sa   este   valabilă   chiar   dacă   în   urmă   posesorul   ar   fi  
evins” a se vedea P.-L. Dobrovolschi-Revencu (2012) – Categorii patrimoniale atipice,  teză  
de   doctorat,   Universitatea   de   Vest   din   Timişoara,   Facultatea   de   drept   şi   ştiinţe  
administrative,  Timişoara.
25 A se vedea E.J. Prediger (2011) – Introducere   în  studiul  dreptului  civil.  Raportul  

juridic  civil,  actul  juridic  civil  şi   prescripţia  extinctivă   – potrivit  reglementărilor  din  noul  
Cod civil, Ed. Hamangiu,  Bucureşti,  p.  74.
110 Alin Speriusi-Vlad RRDPI nr. 1/2014
(iar nu doar asupra suportului material al acesteia), trebuie subliniat
faptul   că   buna-credinţă   se   apreciază   in concreto,   respectiv   că   în  
momentul   dobândirii   dreptului   patrimonial   asupra   creaţiei intelec-
tuale   însăşi   nu   au   avut   nici   cel   mai   mic   indiciu   care   să   le   trezească  
bănuiala  că  autorul  nu  ar  fi  autorizat  divulgarea.  O  astfel  de  ipoteză,  
respectiv achiziţionarea unui drept de utilizare a unei creaţii intelec-
tuale cu falsa reprezentare a existenţei acordului autorului pentru
divulgarea  operei,  nu  se  întâlneşte  în  practică.