Studia Politica 2008

Romanian Political Science Review
vol. VIII, no. 4

2008
STUDIA POLITICA
The end of the Cold War, and the extinction of communism both as an ideology and
a practice of government, not only have made possible an unparalleled experiment
in building a democratic order in Central and Eastern Europe, but have opened up a
most extraordinary intellectual opportunity: to understand, compare and eventually
appraise what had previously been neither understandable nor comparable. Studia
Politica. Romanian Political Science Review was established in the realization that the
problems and concerns of both new and old democracies are beginning to converge.
The journal fosters the work of the first generations of Romanian political scientists
permeated by a sense of critical engagement with European and American intellectual
and political traditions that inspired and explained the modern notions of democracy,
pluralism, political liberty, individual freedom, and civil rights.
Believing that ideas do matter, the Editors share a common commitment as

intellectuals and scholars to try to shed light on the major political problems facing
Romania, a country that has recently undergone unprecedented political and social changes.
They think of Studia Politica. Romanian Politica Science Review as a challenge and a
mandate to be involved in scholarly issues of fundamental importance, related not only
to the democratization of Romanian polity and politics, to the ”great transformation”
that is taking place in Central and Eastern Europe, but also to the make-over of the
assumptions and prospects of their discipline. They hope to be joined in by those scho-
lars in other countries who feel that the demise of communism calls for a new political
science able to reassess the very foundations of democratic ideals and procedures.
UNIVERSITY OF BUCHAREST
DEPARTMENT OF POLITICAL SCIENCE
INSTITUTE FOR POLITICAL RESEARCH
STUDIA POLITICA vol. VIII, no. 4

2008
BUCUREŞTI
STUDIA POLITICA
(ISSN 1582-4551)

is published quarterly by the Institute for Political Research
of the Department of Political Science at the University of Bucharest
and is printed and mailed by the Nemira Publishing House
International Advisory Board

Alain BESANÇON (Paris), Dominique COLAS (Paris)
Jean-Michel DE WAELE (Bruxelles), Raffaella GHERARDI (Bologna)
Guy HERMET (Paris), Hans-Dieter KLINGEMANN (Berlin)
Marc LAZAR (Paris), Ronald H. LINDEN (Pittsburgh)
Pierre MANENT (Paris), Gianfranco PASQUINO (Bologna)
Antoine ROGER (Bordeaux), Giovanni SARTORI (New York)
Daniel-Louis SEILER (Bordeaux)
Editorial Board
Daniel BARBU (editor), Cristian PREDA (associate editor)
Alexandra IONESCU (assistant editor), Andrei NICULESCU (manuscript editor)
Editorial Assistants
Ionela BĂLUŢĂ, Mihai CHIOVEANU, Silvia MARTON
Damiana Gabriela OŢOIU, Miruna TĂTARU-CAZABAN
Editorial Staff
Dana MOROIU (graphic designer), Constantin NIŢĂ (manuscript production)
Cornel ALEXANDRESCU (manuscript processing)
© Institutul de Cercetãri Politice

Contents
ARGUMENTUM
BOGDANA PETRICĂ, La fatigue de l’élargissement de l’Union européenne . . . . . . . . 781
ARTICULI
MIHAI CHIPER, Memoria baricadelor. Anul 1848 în context comparativ . . . . . . . . . 793
OANA-VALENTINA SUCIU, Metamorfozele cenzurii româneşti sau Tertium Non
Datur . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 835
CĂTĂLINA MIHALACHE, Antireformă şi reformă în şcoală, la căderea regimului
comunist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 849
CATERINA PREDA, «Enclaves autoritaires» artistiques au Chili? Art et politique dans
la démocratie retrouvée . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 869
AITANA RADU, The Rise of Islamic Fundamentalism and the Birth of Hamas . . . . . 889
CAMIL-ALEXANDRU PÂRVU, Neorepublicanism and Its Critics. Deliberation, Rhetoric
and Republican Freedom . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 907
RECENSIONES
CLAUDIA GILIA, Teoria statului de drept, C.H. Beck, Bucureşti, 2008 (RADU CARP) . . . . . 923
CHANTAL DELSOL, La nature du populisme ou les figures de l’idiot, Les Éditions Ovadia,
Coll. «Chemins de pensée», Paris, 2008 (SERGIU MIŞCOIU) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 926
GIORGIO AGAMBEN, Homo Sacer. Puterea suverană şi viaţa nudă (Homo Sacer, I), trad.
A. Cistelecan, IDEA design & print, Cluj, 2006 (ALEXANDRA SINDREŞTEAN) . . . . . 928
ROBERT GELLATELY, Lenin, Stalin, and Hitler. The Age of Social Catastrophe, Alfred A. Knopf,
New York, 2007 (DIANA ONCIOIU) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 932
TONY JUDT, Postwar – A History of Europe since 1945, Penguin Press, 2005
(GENŢIANA TRANCĂ) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 934
STÉPHANE COURTOIS (sous la dir. de), Dictionnaire du communisme, Éditions Larousse,
Col. «À Présent», Paris, 2007 (IOANA PAVERMAN) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 936
THOMAS FAIST, PETER KIVISTO (eds.), Dual Citizenship in Global Perspective. From Unitary
to Multiple Citizenship, Palgrave Macmillan, Hampshire and New York, 2007
(ANA-MARIA TANAŞOCA) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 939
ABDULLAHI AHMED AN-NA’IM, Islam and the Secular State. Negotiating the Future of the
Shari’a, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts and London,
2008 (AITANA RADU) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 942
Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

778
MARK MACKINNON, The New Cold War. Revolutions, Rigged Elections and Pipeline
Politics in the Former Soviet Union, Carroll&Graf Publishers New York, 2007
(ILEANA RACHERU) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 944
ABSTRACTS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 949
AUTORES . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 953
ARGUMENTUM
La fatigue de l’élargissement
de l’Union européenne
BOGDANA PETRICĂ
Plusieurs facteurs nous mènent à la conclusion que le prochain élargissement de

l’UE n’aura pas lieu dans un avenir proche. On entend de plus en plus parler de la fa-
tigue de l’élargissement à l’Ouest de l’Union. La réapparition du critère de la capacité
d’absorption de l’UE, ainsi que l’introduction d’un critère supplémentaire pour les
États des Balkans occidentaux rendent les conditions d’adhésion encore plus diffici-
les. On ne doit pas oublier la possibilité du veto des États membres en ce qui concerne
toute nouvelle adhésion. En plus, avec les difficultés de ratification du Traité de Lis-
bonne et la récente crise financière mondiale, l’UE n’est pas prête de s’élargir. Les
États candidats aspirent depuis longtemps d’adhérer à une UE qui maintenant doit
changer en profondeur pour pouvoir les accueillir. Il n’est pas impossible d’assister
bientôt à une autre fatigue, celle de la réforme permanente dans les pays candidats si
la perspective de leur adhésion ne fait que de s’éloigner chaque jour.
L’UE dispose d’une politique d’élargissement qui s’était montrée efficace lors
du dernier l’élargissement à l’Est et adaptée aux défis qui se posaient aux nouveaux
pays candidats. Le processus de réflexion sur les conséquences de l’élargissement
était bien lancé, les peurs des anciens États membres se sont avérées non-fondées,
les nouveaux États membres étaient enthousiastes. Leurs sociétés étaient en crois-
sance rapide, même si quelque peu artificielle (par des investissements directs
étrangers la plupart provenant de l’UE), et éphémère, (ces investissements sont
par définition les plus volatiles). Avec leur héritage culturel riche et diversifié, on
espérait qu’ils allaient relancer la dynamique de la construction communautaire.
Avec cet élan presque «révolutionnaire», ils devraient embrasser toutes les politi-
ques de l’Union, malgré les conditions d’adhésion assez dures et imposées de
l’extérieur et l’on espérait avoir le meilleur des deux mondes.
Analyse critique de la méthode du dernier élargissement

Les nouveaux États membres sont des États souverains et indépendants avec
leurs propres visions, ambitions et intérêts politiques. Ils ont voulu adhérer à
l’Union européenne, non pas pour devenir des États membres de deuxième classe,
des provinces périphériques de l’Union élargie, mais pour jouer un rôle et influen-
cer la politique européenne.
Il était légitime, donc, de s’interroger sur la compatibilité des visions, ambi-
tions et intérêts politiques de ces pays avec l’orientation politique, économique et
sociale de l’Union. La problématique de la compatibilité entre les intérêts natio-
naux des nouveaux États membres et les intérêts des anciens États membres est
«réelle, importante, voire vitale pour l’intégration européenne»1.
1
Franciszek DRAUS, «Un élargissement pas comme les autres… Réflexion sur les spécifici-
tés des pays candidats d’Europe centrale et orientale», Groupement d’études et de recherches Notre

782 BOGDANA PETRICĂ
Selon certains auteurs, «le bilan est mitigé car si l’Union n’a pas laissé passer
l’opportunité historique que représentait la réunification de l’Europe, elle a par
contre négligé la préparation stratégique de l’élargissement»1. L’Union n’aurait
pas assez investi, dans l’analyse des conséquences de l’adhésion des dix nouveaux
États membres, sur son mode de fonctionnement interne. Elle n’aurait pas mis
non plus en place des moyens à la hauteur de cet élargissement…
La période de préadhésion ainsi que la période finale des négociations ont
montré des États membres «avant tout crispés sur leurs propres intérêts natio-
naux, à la poursuite d’une seule stratégie, saisir l’opportunité de l’élargissement».
Pendant toute cette période, les relations entre l’UE et les candidats se sont «cristal-
lisées sur les aspects financiers, présentant l’élargissement comme une opération
avant tout budgétaire», mettant en évidence «les intérêts divergents plus que les
intérêts communs de la construction de l’UE élargie». Les représentants des États
membres faisant preuve «d’une mentalité de comptables plus que de visionnaires
de l’Europe élargie»2.
Comme toute entreprise humaine, la méthode de cet élargissement est perfec-
tible, il faudra garder les principes politiques ou les instruments juridiques qui ont
fait leurs preuves, se sont montrés opérationnels et efficaces et essayer de
l’améliorer par endroits, peut être en ce qui concerne la manière de «négocier» cer-
taines questions sensibles. Peut-être que la méthode a été finalement un peu trop
technocratique, trop souvent réduite en pratique à la reprise du fameux acquis
communautaire, presque exclusivement envisagée sous cet angle, une méthode
qui consistait dans la vérification de la conformité formelle des lois et institutions
des candidats aux normes communautaires. Étant centrée sur des réalités juridi-
ques et statistiques, cette méthode «négligeait forcément les réalités politiques
comme les intérêts, les idées et les sensibilités, qui déterminent largement la politi-
que». Certains auteurs critiquent cette méthode, en proposent une autre, «la meil-
leure, mais aussi la plus simple» pour «dégager les aspects les plus essentiels des
conceptions européennes des pays de l’Europe centrale et orientale»3.
La méthode proposée par le politologue et historien des idées politiques Fran-
ciszek Draus sera celle qui cherchera à discerner et à analyser trois choses: ce que
ces pays entendent obtenir de et par l’UE, ce que ces pays n’entendent pas réaliser
dans le cadre de l’UE et ce qui leur échappe, intellectuellement et politiquement,
en rapport avec l’intégration européenne4. Si une telle méthode existait, comment
on aurait pu généraliser et parler encore des Pays de l’Europe Centrale et Orien-
Europe, président: Jacques Delors, Études et recherches, no 11, novembre 2000, http://www.notre-eu-
rope.eu/uploads/tx_publication/Etud11-fr.pdf, p. 23 (consulté le 26 novembre 2008).
1
Daniel VAUGHAN-WHITEHEAD, «L’élargissement de l’Union européenne: une fuite en
avant?», Groupement d’études et de recherches Notre Europe, président: Jacques Delors, Policy paper
no 5, septembre 2003, http://www.notre-europe.eu/uploads/tx_publication/Policypaper5.pdf, p. 15
(consulté le 26 novembre 2008).
2
Ibidem, p. 2.
3
Franciszek DRAUS, «L’Europe élargie peut-elle être un acteur international influent? Les
PECO et les finalités politiques de l’intégration européenne», Groupement d’études et de recherches
Notre Europe, président: Jacques Delors, Études et recherches no 32, http://www.notre-europe.eu/
uploads/tx_publication/Etud32-fr.pdf, p. 23, février 2004, p. 3 (consulté le 26 novembre 2008).
4
Cet auteur étudie d’abord les priorités économiques des PECO, ensuite les craintes et ap-
préhensions quant à l’intégration politico-stratégique et enfin, la perception sélective des motifs
politiques de l’intégration européenne.

La fatigue de l’élargissement de l’Union européenne 783
tale (PECO) ou des pays des Balkans occidentaux et non pas seulement de chaque
pays candidat? Dans ce cas-là, dégager une politique de l’Union à l’égard des
PECO ou des Balkans occidentaux, aurait été impossible à moins que tous ces
États espéraient obtenir la même chose de leur adhésion à l’Union…
Cet élargissement à l’Est du continent européen, va changer sans doute
l’orientation de la politique européenne, étant donné les besoins et les préférences
des nouveaux États membres1, mais aussi et surtout leurs intérêts et ambitions po-
litiques. La politique d’élargissement à l’Est de l’Union européenne, telle que déga-
gée jusqu’à maintenant est une politique qui a montré son efficacité et qui a inspiré
la politique de l’Union envers d’autres pays ayant ou non vocation à adhérer.
Quelle méthode pour le prochain élargissement?

Puisque la politique à l’égard des pays d’Europe Centrale et Orientale a mon-
tré son efficacité et le travail de réflexion est déjà fait, la pratique a fait ses preuves,
elle peut être appliquée au moins en théorie, à l’égard d’autres États tiers avec les-
quels l’Union entretient des relations «privilégiées». Ainsi, on retrouve certains
éléments de cette politique dans les relations de l’UE avec les pays des Balkans Oc-
cidentaux ou les pays issus de l’ex URSS. Les États de l’ex-Yougoslavie (à
l’exception de la Slovénie), et l’Albanie, constituent aujourd’hui les pays des Bal-
kans Occidentaux. Dans le processus de stabilisation et d’association dont bénéfi-
cient ces pays, on retrouve des instruments juridiques, comme les accords de
stabilisation et d’association, les partenariats, ou encore les principes de la condi-
tionnalité et de la différenciation. Les accords de partenariat et de coopération
dont bénéficient les autres États de l’ex-Union soviétique, les anciens Nouveaux
États Indépendants, (à l’exception des États Baltes), instituent un dialogue politi-
que entre les parties, un Conseil de Partenariat et de Coopération. Ces accords
contiennent également les clauses «droits de l’homme», toute relation avec ces
pays étant bien évidemment, conditionnée politiquement. Parmi les États de la
nouvelle politique de voisinage2 de l’Union, on retrouve non seulement l’Ukraine,
1
La politique européenne redeviendra prioritairement centrée sur les problèmes internes,
l’Union aura probablement à s’occuper avant tout des questions économiques, sociales et politi-
ques intra-européennes, pour plus de précisions, v. Franciszek DRAUS «L’Europe élargie peut-el-
le être un acteur international influent?...cit», p. 12.
2
V. le discours de Romano PRODI, President of the European Commission, «A Wider
Europe – A Proximity Policy as the Key to Stability. Peace, Security and Stability International
Dialogue and the Role of the EU», Sixth ECSA-World Conference. Jean Monnet Project. Brussels,
5-6 December 2002, http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=SPEECH/02/
619&format=HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en, (consulté le 26 novembre 2008).
Le Président de la Commission dans le document précité affirmait: «A proximity policy would
not start with the promise of membership and it would not exclude eventual membership. This
would do away with the problem of having to say „yes“ or „no“ to a country applying for mem-
bership at too early a stage. I can imagine what might be the first question that comes to your
mind. What is attractive about such an offer? Where’s the beef? The answer is simple. But to
make it work will take time and effort. On other occasions I have already referred to this concept,
which I described as „sharing everything with the Union but institutions“. The aim is to extend
to this neighbouring region a set of principles, values and standards which define the very es-
sence of the European Union».

la Moldavie, la Biélorussie, mais aussi des pays méditerranéens comme le Maroc,

la Tunisie, l’Algérie… Tous ces pays bénéficient de certains éléments de la politi-
que d’elargissement de l’Union.
L’élargissement de l’Union à l’Est, à des pays de l’autre Europe est sans doute
un pas important vers l’unification de l’Europe, mais pour les dirigeants euro-
péens, il constitue seulement cela: un pas. Le processus de l’élargissement a engen-
dré de nombreuses questions, dont la plus fréquente: où s’arrêtera l’Union?
Quelles sont les dimensions de l’Europe unie? Après le Conseil européen de Thes-
salonique1, on a une certitude: l’Europe unie inclura les Balkans2. Pour en arriver
là, on s’est largement inspiré de l’élargissement vers les PECO, en insistant sur ses
deux principes clé, la conditionnalité et la différenciation.
À travers un effort qui évite que les Balkans replongent dans les ténèbres du
nationalisme et des guerres civiles, l’Union a donné à Thessalonique un signal
fort: ils feront partie de l’Union! Le «quand» dépendra, comme pour les Pays
d’Europe Centrale et Orientale, des efforts internes de chaque pays, de leur capa-
cité à satisfaire les critères d’adhésion. Pour les aider, le Processus de stabilisation
et d’association – le cadre de leurs relations avec l’UE – a été renforcé, avec des élé-
ments empruntés de l’élargissement vers l’Est. Ainsi, les Accords de stabilisation
et d’association3 avec les pays des Balkans Occidentaux auront pour eux la même
valeur que les Accords européens pour les PECO.
Parmi les plus importantes composantes de ce que l’on appelle l’Agenda
Thessalonique4, on a l’engagement de l’Union a intensifier son dialogue politique
avec les pays du Processus de Stabilisation et d’Association (PSA) à travers le Fo-
rum UE-Balkans Occidentaux, ce qui impliquera la tenue de rencontres multilaté-
rales annuelles au niveau des chefs d’État ou de gouvernements, des ministres des
Affaires étrangères et des ministres de la Justice et des Affaires intérieures. De
même, les pays PSA – tout comme les PECO avant leur adhésion – seront invités à
s’associer aux déclarations et positions communes de l’UE en matière de Politique
Extérieure et de Sécurité Commune (PESC).
Inspirée par le Partenariat d’adhésion, la Commission a élaboré dès 2004 des
Partenariats européens pour chaque pays PSA. Ce sont des outils d’évaluation des
progrès de ces pays dans la mise en application des réformes et ils aideront la Com-
mission à établir les besoins financiers.
Les pays des Balkans Occidentaux auront accès à l’assistance offerte par
l’Union à travers l’Office TAIEX qui va coordonner l’exercice de monitorisation de
1
Les Conclusions de la Présidence du Conseil européen de Thessalonique, 19-20 juin 2003,
http://ue.eu.int/newsroom/makeFrame.asp?MAX=&BID=76&DID=76281&LANG=2&File=/pressData/
fr/ec/76281.pdf&Picture=0 (consulté en novembre 2007).
2
Une étape majeure pour les relations UE-Balkans occidentaux avait été franchie lors du
Conseil européen de Feira: «Tous les pays concernés sont des candidats potentiels à l’adhésion à
l’UE», les Conclusions de la Présidence du Conseil européen de Santa Maria de Feira, 19-20 juin
2000, http://ue.eu.int/Newsroom/LoadDoc.asp?BID=76&DID=62068&from=&LANG=1 (consulté en
novembre 2007).
3
Ont été conclus des Accords de Stabilisation et Association avec la Croatie et l’Ancienne
République Yougoslave de Macédoine et la Serbie. Des négociations ont commencé en 2003 avec
l’Albanie. Pour les principaux éléments du PSA, v. http://www.europa.eu.int/comm/external_rela-
tions/see/sap/index.htm (consulté en novembre 2006).
4
Agenda for Stability, Regional Table, Thessaloniki, June 8, 2000, point 5, disponible à l’adres-
se http://www.seercon.org/Key/Documents/agendaforstability.htm (consulté en novembre 2005).

l’harmonisation des législations nationales avec l’acquis communautaire. De

même, ils vont participer à certains programmes communautaires, comme
TEMPUS ou SOCRATES, et à l’activité des Agences communautaires (comme
l’ont fait aussi les PECO).
Même si le document adopté au Conseil européen de Thessalonique1 n’offre
pas une perspective temporaire claire de l’intégration des pays des Balkans Occi-
dentaux2 à l’Union européenne, il offre, en revanche, une confirmation d’un pro-
cessus irréversible. Les Balkans feront partie intégrante de l’Union et toute carte
de l’Union élargie ne pourra plus ignorer cette région. De plus, les États membres
se sont engagés fermement à soutenir les pays des Balkans pour passer de la stabi-
lisation et de la reconstruction au développement démocratique.
Cette position de l’Union est influencée par le rôle particulièrement impor-
tant des Balkans Occidentaux3 dans l’histoire du continent européen, mais aussi
par les nouveaux contours de l’Europe élargie.
Le succès de la politique de conditionnalité appliquée dans le cas des PECO a
été sans doute un argument fort dans la décision de l’Union de réviser sa politique
à l’égard des Balkans occidentaux. De plus, il sera difficile de parler d’un espace
européen de sécurité et de liberté en négligeant cette région, où le crime organisé
et le trafic illégal continuent d’être un grave problème.
En invoquant le critère des «mérites propres», la Croatie a déposé sa candida-
ture à l’UE le 21 février 20034, la Commission européenne a adopté le 20 avril 2004,
à Bruxelles, l’avis5 sur la demande d’adhésion de la Croatie à l’UE, recommandant
que le Conseil ouvre des négociations avec ce pays.
Sur la base de l’analyse de la Commission, le Conseil européen est appelé à dé-
cider de l’opportunité et de la date de telles négociations. La Commission a ap-
prouvé aussi la proposition de décision du Conseil relative au partenariat européen
à proposer à la Croatie, document inspiré des partenariats qui ont contribué, dans
le passé, à préparer les pays à une adhésion à terme dans l’UE. Ce partenariat6 euro-
péen s’inspire de l’analyse opérée dans l’avis. Même si prévue plus tôt, l’ouverture
des négociations a eu lieu le 3 octobre 2005.
1
Les Conclusions de la Présidence du Conseil européen de Thessalonique, 19-20 juin 2003,
http://ue.eu.int/newsroom/makeFrame.asp?MAX=&BID=76&DID=76281&LANG=2&File=/pressData/
fr/ec/76281.pdf&Picture=0 (consulté en juin 2008).
2
Les Balkans Occidentaux comprennent l’Albanie, la Bosnie-Herzégovine, la Croatie,
l’ancienne république Yougoslave de Macédoine, la Serbie et le Monténégro Kosovo inclus (dans
la définition de la résolution 1244 du Conseil de sécurité des Nations Unies).
3
«Notre objectif est de créer finalement dans l’Europe du sud-est une situation dans laquel-
le un conflit militaire sera devenu impensable», Chris PATTEN, «Une vision européenne pour les
Balkans», Revue de l’OTAN, vol. 48, no. 2, été-automne 2000, p. 15.
4
La Croatie a présenté sa demande d’adhésion à l’Union européenne le 21 février 2003 et le
Conseil de ministres a invité la Commission, en avril 2003, à soumettre un avis.
5
L’avis de la Commission sur la demande d’adhésion de la Croatie à l’UE, du 20 avril 2004,
est disponible sur le site de la Commission européenne, Relations extérieures http://europa.eu.
int/comm/external_relations/see/croatia/index.htm (consulté en avril 2007).
6
Conçu sur le modèle des partenariats élaborés pour préparer les anciens candidats à l’ad-
hésion à l’UE, le partenariat européen représente une avancée importante dans les relations en-
tre l’UE et la Croatie. Il est taillé en fonction des besoins spécifiques du pays et fixe des priorités
à court terme (12-24 mois) et à moyen terme (3-4 ans). Ce partenariat aidera le gouvernement de
Croatie à concentrer son effort de reforme et les ressources disponibles sur les volets qui en ont
le plus besoin.

À la même occasion l’Union donne une réponse favorable à la Turquie1, pays

qui attendait aussi une décision sur l’ouverture de ses négociations d’adhésion.
Distincts, sans doute, dans leur essence, les processus d’adhésion de la Croatie et
de la Turquie à l’UE ont en commun, non seulement la date d’ouverture des négo-
ciations, mais aussi et surtout des importantes implications politiques.
Malgré toute une série de réformes internes difficiles, comme l’abolition de la
peine capitale ou la limitation de l’emprise du militaire sur le politique, les per-
spectives d’une décision positive de l’Union quant à l’adhésion de la Turquie sem-
blent encore lointaines.
Entre fatigue de l’élargissement de l’UE

et fatigue de la reforme permanente dans les pays candidats…
«Après l’élargissement à l’Est, l’UE ne sera pas la même en plus grand, elle
doit redéfinir son projet dans la fidélité des principes qui l’ont inspirée»2 et pour le
moment on assiste à une pause dans le processus d’élargissement.
La fatigue de l’élargissement a été ressentie à l’Ouest de l’UE, les sociétés des
anciens États membres insuffisamment préparés, ont encaissé le choc de
l’élargissement. Les nouveaux États membres changeaient depuis 15 ans, tandis
que les anciens États membres s’attendaient au contraire que rien ne change. Ce
sont eux qui ont ressenti la fatigue de l’élargissement et non pas les nouveaux
États membres dans la plupart d’entre eux, l’économie étant en pleine croissance.
Les nouveaux États membres sont également mieux préparés pour faire face à la
globalisation, même si de toute évidence beaucoup reste à faire pour lutter contre
l’inflation, le chômage ou la corruption. On est en présence aussi du vieillissement
de la population et même une dépopulation dans certaines zones de l’Europe Cen-
trale et Orientale causée principalement par l’immigration économique. Leur éco-
nomie n’est pas compétitive par rapport à celles de l’Europe de l’Ouest, mais le
rattrapage se fait plus rapidement que prévu3.
La décision d’un nouvel élargissement de l’UE est une décision politique, il
faudrait un contexte favorable à l’échelle européenne. Or le contexte actuel avec
les défis posés à l’UE en termes d’approfondissement ne permet pas l’élargissement.
Les Européens doivent tout d’abord trouver une solution au «non» irlandais.
Parmi les scénarios possibles4 pour la ratification du Traité de Lisbonne en 2009, le
1
Sur les relations de l’UE et la Turquie et la stratégie adhésion de la Turquie, consulter
http://europa.eu.int/scadplus/leg/fr/s40000.htm#TUR ou le site du PE http://www.europarl.eu.int/
enlargement/briefings/7a1_fr.htm, ou le site de la Commission Européenne à l’adresse http://europa.
eu.int/comm/enlargement/turkey/index.htm (consultés en avril 2007).
2
Jacques RUPNIK, «Introduction», in IDEM (sous la dir. de), Les banlieues de l’Europe – Les
politiques de voisinage de l’UE, Presses de Sciences Po, Paris, 2007, p. 10.
3
Piotr Maciej KACZYNSKI, «The Fifth Enlargement of the EU, Five Years On: The Case of
Poland and the Czech Republic», Europe Visions, no. 2, Publication de l’Institut français de rela-
tions internationales, Paris, novembre 2008 http://www.ifri.org/files/Europe_visions/Europe_vision_
2_en.pdf (consulté le 26 novembre 2008).
4
Pour une analyse de l’opportunité d’organiser un referendum en Irlande et les divers scéna-
rios possibles, v. Laurent PECH, «Le référendum en Irlande pour ratifier les traités européens: obliga-
toire ou coutumier?», Questions d’Europe, no 115 de la Fondation Robert Schuman, le 27 octobre 2008,
http://www.robert-schuman.org/doc/questions_europe/qe-115-fr.pdf (consulté le 26 novembre 2008).

plus probable serait non pas la ratification parlementaire, qui passerait outre la vo-
lonté exprimée du peuple irlandais, ni celui de l’organisation d’un second referen-
dum compte tenu du taux de participation au premier referendum, mais de
revoter selon un «scénario à la danoise». Les Irlandais pourraient donc obtenir par
exemple des dérogations en ce qui concerne l’application de la Charte des droits
fondamentaux ou des dispositions relatives à la défense. Ce serait une des possibi-
lités ouvertes par la différenciation. Il nous reste à espérer comme le professeur
Laurent Pech
«qu’il est possible qu’une telle manœuvre permette de convaincre les scepti-
ques que le traité de Lisbonne ne conduirait pas des Irlandais à mourir pour
la Géorgie ou le pays à reconnaître l’avortement».
Le ministre irlandais des Affaires étrangères Micheál Martin a déclaré le 15 no-

vembre 2008 que le gouvernement devrait décider au cours des prochaines semai-
nes s’il organisera ou non un second référendum. Le gouvernement irlandais a
montré sa volonté de résoudre la crise et a promis qu’il arriverait avec une solu-
tion avant le Conseil européen du 12 décembre1.
Selon un nouveau sondage d’opinion publié le 17 novembre par le Irish Ti-
mes, les Irlandais pourraient approuver le traité de Lisbonne lors d’un nouveau
référendum à condition qu’une série de sauvegardes soient ajoutées au texte.
Une enquête réalisée par Irish Times2 montre que les électeurs penchent désor-
mais pour le «oui» après l’échec du référendum au mois de juin dernier. Au-
jourd’hui, 43% des Irlandais ont indiqué qu’ils voteraient oui, alors que 39%
d’entre eux refuseraient le texte et que 18% n’auraient pas d’opinion. Si on ne
tient pas compte des abstentions, le camp du «oui» disposerait donc de 52,5% et
celui du «non» 47,5%, alors qu’en juin dernier, le référendum avait été rejeté par
53,4% contre 46,6% de «oui». Mais cette éventuelle percée du «oui» aurait un
prix: l’enquête présente en effet les intentions de vote des Irlandais pour un traité
de Lisbonne modifié en vue de permettre à l’Irlande de garder son commissaire
européen et de prévoir des déclarations sur la neutralité, l’avortement et la fisca-
lité qui répondent aux préoccupations irlandaises.
Un autre facteur qui contribue au contexte européen défavorable à
l’élargissement est la situation économique alarmante dans certains États mem-
bres comme la Hongrie. La récession dans la zone euro provoquée par la récente
crise mondiale conduit les dirigeants européens à se concentrer plus sur les problè-
mes intérieurs des États membres que sur l’élargissement de l’UE. Il est déjà arrivé
que des questions étant sur l’ordre du jour des Conseils européens3 soient aban-
données en faveur des sujets plus urgents comme la crise financière.
À cette situation s’ajoutent également certaines nouveautés dans la politique
d’élargissement de l’UE, comme la réapparition d’un critère qui ne dépend pas
1
Deaglan DE BREADUN, «Decision on Lisbon re-run by December», Irish Times, 17 novem-
bre 2008, http://www.irishtimes.com/newspaper/ireland/2008/1117/1226700658961.html (consulté le
26 novembre 2008).
2
Stephen COLLINS, «Voters May Approve New Lisbon Treaty, Poll Reveals», Irish Times,
17 novembre 2008, http://www.irishtimes.com/newspaper/frontpage/2008/1117/1226700659487_pf.html
3
V. le Conseil européen du 15 octobre 2008, les questions liées à l’immigration et à la créa-
tion d’une politique commune dans ce domaine ont été occultées par la crise financière mondia-
le plus urgente.

des pays candidats, celui de la capacité d’absorption de l’UE. Ce changement an-

nonce-t-il une pause dans le processus d’élargissement? La formule initiale du
Conseil européen de juin 1993, était «la capacité à assimiler de nouveaux États
membres tout en maintenant l’élan de l’intégration». Le Conseil européen du
15-16 juin 2006 conclut que «le rythme de l’élargissement doit prendre en compte
la capacité d’absorption de l’Union». Dans quelle mesure ce critère rebaptisé de-
puis «ca pa cité d’intégration» an nonce-t-il une pause dans le pro ces sus
d’élargissement1? L’introduction d’un critère supplémentaire pour les pays des
Balkans occidentaux à part les criteres de Copenhague, celui de la pleine et entière
coopération avec le Tribunal pénal international pour l’ex-Yougoslavie, ne va pas
accélérer le déroulement des négociations. La signature d’un Accord de Stabilisa-
tion et Association avec la Serbie qui n’est pas encore appliqué à cause de la
non-coopération avec le Tribunal pénal montre encore une fois que ce critère n’est
pas resté lettre morte. La négociation de cet accord a été plusieurs fois interrom-
pue pour la même raison et sa signature est de toute évidence une décision politi-
que, suite à l’apparition sur la carte de l’Europe d’un nouveau État: le Kosovo.
La Turquie est le premier pays candidat dans lequel on observe une fatigue
des réformes permanentes qui préparent l’adhésion à l’UE. L’accord d’association
avec la Turquie est ancien, il date des années’60. Les derniers Eurobaromètres mon-
trent que l’enthousiasme de l’opinion publique turque en ce qui concerne une fu-
ture adhésion à l’UE, ne cesse de diminuer. Les derniers sondages mènent à la
conclusion qu’aujourd’hui, les Turcs ne veulent plus de l’Europe.
L’UE doit changer en profondeur pour pouvoir accueillir un grand pays
comme la Turquie. Son importance démographique fera de cet État un des plus
puissants de l’UE avec un grand nombre de représentants au sein des institutions
européennes si le système actuel d’attribution des voies est maintenu. En France,
un referendum est annoncé pour toute nouvelle adhésion à l’exception de la Croa-
tie et cela visait de toute évidence (si on se souvenait des débats concernant la ra-
tification du Traité constitutionnel) la Turquie. Et si un referendum était organisé
aujourd’hui dans les pays de l’UE, il est fort probable que le résultat serait que les
Européens ne veulent pas eux non plus des Turcs en Europe. Malgré cela, le pro-
cessus de négociation avec la Turquie avance même si certains chapitres sont clô-
turés plus difficilement que d’autres.
Il ne faut pas oublier non plus, que chaque État membre a la possibilité en
exerçant son droit de veto, de bloquer toute nouvelle adhésion. Les traités
d’adhésion doivent être ratifiés, dans tous les États membres et les États candidats.
Chaque État membre peut donc, en vertu du «power of membership» empêcher
l’élargissement de l’UE. L’exemple classique est celui de la France du général De
Gaulle et de l’adhésion britannique. Les contentieux entre la Grèce et la Turquie,
ou entre la Grèce et l’ancienne république de Macédoine, sont bien connus, des
procès étant en cours devant la CIJ de la Haye. La Slovénie a résolu ses problèmes
avec ses voisins balkaniques. En règle générale, les nouveaux États membres sont
favorables à l’élargissement de l’UE, plus que ça, ils appuient pour des raisons his-
toriques la candidature de certains d’entre eux. À titre d’exemple, la Roumanie en-
courage les aspirations européennes de la Moldavie, pendant que la République
Tchèque soutient la candidature de la Croatie.
1
Laurent PECH, «Le référendum en Irlande pour ratifier les traités européens…cit.», p. 11.

Le scénario optimiste d’une UE incluant les Balkans dans un avenir proche, a

été bouleversé par les réalités du monde d’aujourd’hui ce qui fait que le prochain
élargissement de l’UE semble bien lointain.
L’Union fait preuve de la même prudence, de la même réticence, qu’elle avait
manifestée à l’égard de l’adhésion des PECO dans les années’90. Et si on semble ac-
cepter le prochain élargissement à la Croatie, l’ancienne république yougoslave de
Macédoine et même à la Turquie quand elle sera prête, l’Union n’envisage pas
pour le moment une éventuelle adhésion de l’Ukraine, de la Biélorussie, de la Mol-
davie et pourquoi pas de la Russie… À ces pays, l’UE offre une autre politique qui
exclut pour le moment l’idée d’une éventuelle adhésion, elle offre «tout sauf les in-
stitutions». Reste à voir si l’UE va arriver à démocratiser ses voisins et sécuriser sa
périphérie sans son outil de politique extérieure le plus efficace: l’élargissement!
L’élargissement pose fatalement la question des frontières ultimes de l’Union,
qui est entrée dans une autre phase de son histoire, on est bien loin aujourd’hui de
la «petite Europe» du marché commun. Les Européens doivent se donner les
moyens de construire la «grande Europe», forte non seulement économiquement
et de s’adapter aux défis de notre siècle.

ARTICULI
Memoria baricadelor
Anul 1848 în context comparativ
MIHAI CHIPER
Privind retrospectiv, revoluţiile din 1848 se plasează în umbra evenimentelor

similare din 1789 şi 1917, care au ca impact schimbarea lumii. În vestul Europei,
anul 1848 nu a produs mituri şi o fascinaţie precum 1789, modelul de evaluare şi
de raportare cel mai potrivit. Revoluţiile de la mijlocul secolului XIX au învăţat
din greşelile modelului original, deşi ele par epigonice. Revoluţionarii, reformato-
rii şi contra-reformatorii s-au străduit în general să nu repete erorile şi suferinţele,
să nu se alunece de la reforme la teroare şi, în final, la dictaturi personale. Tradiţi-
ile istoriografice diverse au conchis însă multă vreme că anul 1848 este un eşec
prin consecinţele sale efemere. În urma problematizării conceptului de succes al
unei revoluţii, imaginea de ansamblu s-a modificat puternic în ultimele decenii.
Chestiunea efectelor pe termen lung sau scurt ale revoluţiilor de la 1848 rămâne
disputată şi, în mod clar, nu există o punere de acord printre istorici asupra lor.
Unii dintre ei văd revoluţiile ca o ruptură în trendurile anterioare, cu importante
consecinţe imediate, alţii admit schimbările determinate pe o lungă perioadă de
timp, având rezerve asupra consecinţelor pe termen scurt. O altă categorie se arată
sceptică asupra oricăror efecte independente ale revoluţiilor, neobservând dife-
renţe între schimbările generate de ele şi evoluţiile obişnuite, socioeconomice şi po-
litice de lungă durată1.
Când istoricii ori comunităţile comemorării evaluează anul 1848 pozitiv sau
negativ, ei văd evenimentele prin filtrul propriilor perspective politice. Există, po-
trivit lui Reinhard Koselleck, o dificultate evidentă de a evalua o revoluţie, aceasta
fiind condiţionată de spaţiile şi prilejurile experienţei şi orizonturile de aşteptare2.
Perspectiva asupra oricărui eveniment istoric este influenţată nu numai de naraţi-
unile şi interpretările istoriografice, ci şi de memoria socială, de construcţia colec-
tivă a trecutului, de controversele politice şi luptele pentru putere care o marchează
mai pregnant decât cercetarea documentelor istorice3.
Fiindcă nu există o singură abordare a revoluţiilor din 1848, ci doar viziuni
concurente, construite şi susţinute de comunităţi politice diferite, ce urmăresc
1
Heinz-Gerhard HAUPT, Dieter ALNGEWIESCHE, „The European Revolution of 1848.
Its Political and Social Reform, its Politics and Nationalism, and its Short and Long-Term
Consequences“, in Dieter DOWE (ed.), Europe in 1848: Revolution and Reform, Berghahn Books,
New York, 2001, pp. 1-24; Rüdiger HACHTMANN, „Success and Failure: The Revolution of
1848“, in Reinhard RÜRUP (ed.), The Problem of Revolution in Germany, 1789-1989, Berg Publishers,
Oxford, 2000, pp. 27-55.
2
Axel KÖRNER, „The European Dimension in the Ideas of 1848 and the Nationalization of
Its Memories“, in Axel KÖRNER (ed.), 1848: A European Revolution? International Ideas and National
Memories of 1848, Palgrave MacMillan, New York, 2004, p. 10.
3
Robert GILDEA, „1848 in European Collective Memory“, in Dieter DOWE (ed.), Europe in
1848...cit., p. 916.

794 MIHAI CHIPER
să-şi justifice propria lor agendă, realitatea succesului sau eşecului trebuie
contextualizată cu atenţie. Deseori, istoricii caută să afle dacă 1848 reprezintă un
pas înainte sau înapoi în diferitele căi ale progresului. În evaluările contemporani-
lor, revoluţia era descrisă aproape întotdeauna ca un eşec, chiar în interpretările atât
de diferite ale lui Marx (eşec al emancipării proletariatului din cauza inexistenţei
unei conştiinţe de clasă)1 sau Tocqueville (eşecul menţinerii republicii şi pierderea
gustului pentru libertate şi instituţii libere)2. Baza celor mai multe interpretări este
ideea că istoria poate fi descrisă ca un proces teleologic. Evaluarea lui 1848 în a doua
jumătate a secolului XX diferă faţă de concluziile lui Marx sau Tocqueville. Cadrele
sociale comparative ale istoricilor contribuie la aceste poziţionări critice. Pentru a
arăta similarităţile dintre revoluţiile franceză şi cea germană, Wolfgang Mommsen
a prezentat o argumentaţie care schimba teoria germană a Sonderweg-ului3, originată
în 1848, punând de asemenea la îndoială faimoasa interpretare formulată de A.J.P.
Taylor, care vedea revoluţia ca un punct în care Germania a dat greş4 (în sensul li-
beralizării politice engleze şi americane). John Merriman a conchis, în studiul său
despre revoluţia din Franţa, că nu a fost gata pentru republică5; era o viziune com-
plementară interpretărilor istoriei Germaniei şi care astfel a schimbat teoria
Sonderweg-ului german. Aprecierile mai recente, şi, în special, comemorările din
1998, văd revoluţia de la 1848 într-o lumină pozitivă, interpretând evenimentele ca
un punct de cotitură în procesul emancipării politice a burgheziei în sfera publică:
în întreaga Europă, 1848 a fost o ucenicie, potrivit lui Agulhon, pentru formele poli-
tice de mai târziu6. Dacă evaluarea consecinţelor revoluţiei a rămas incertă, contem-
poranii nu au înţeles niciodată izbucnirea ei ca pe un sfârşit al vechii ordini7.
Chiar şi ţările care nu au experimentat manifestări revoluţionare nu au rămas
totuşi nemarcate de evenimente. Sub ameninţarea valului revoluţionar s-a acordat
olandezilor o Constituţie încă în vigoare, s-au realizat reforme constituţionale în
Suedia, Danemarca şi Belgia, cu scopul de a preveni extinderea protestelor8. Deşi
Rusia nu a fost afectată direct, armata ţaristă a fost unul dintre actorii importanţi,
iar revoluţia de la 1848 a fost descrisă ca un eveniment cheie în istoria ruşilor. 1848
a afectat întregul continent: cauzele, desfăşurările şi efectele ale diferitelor revolu-
ţii pot fi văzute ca o largă extindere a unor evenimente interconectate. Aşa cum
1
Peter WORSLEY, Marx and Marxism, Routledge, New York, 2002, p. 28.
2
Revoluţia din februarie este pentru Tocqueville calculată, rece, teatrală, o încercare de a
recrea ceva anterior, vechi şi inevitabil pierdut. V. Alexis de TOCQUEVILLE, Amintiri, traduce-
re, studiu introductiv şi note de Cristian Preda, Editura Nemira, Bucureşti, 2007, pp. 86-87.
3
V. Hans-Ulrich WEHLER, „The German «Double Revolution» and the Sonderweg,
1848-79“, in Reinhard RÜRUP (ed.), The Problem of Revolution in Germany, 1789-1989, Berg, Oxford,
2000, pp. 55-65; Matthew LEVINGER, „Enlightened Nationalism: The Transformation of Prussian
Political Culture“, 1806-1848, Oxford University Press, New York, 2002, pp. 6-9.
4
A.J.P. TAYLOR, The Course of German History: A Survey of the Development of German History
since 1815, Routledge, London, 2001, pp. 94-96. Eşecul Parlamentului de la Frankfurt este inter-
pretat ca un sfârşit al liberalismului şi o blocare a democratizării, cu efecte pe termen lung.
Burghezia germană a devenit dependentă de militarismul prusac şi susţinătoarea unei puteri ar-
bitrare, în timp ce burghezia britanică a ajuns avocata unei autorităţi constituţionale. Acolo unde
britanicii cereau laissez-faire, germanii căutau un conducător.
5
John M. MERRIMAN, Agony of the Republic. The Repression of the Left in Revolutionary France,
1848-1851, Yale University Press, New Haven, 1978.
6
Maurice AGULHON, 1848 ou l’apprentissage de la République, Seuil, Paris, 1973.
7
Axel KÖRNER, „The European Dimension...cit.“, p. 11.
8
Ibidem.

Memoria baricadelor 795
Reinhard Koselleck ne reaminteşte, 1848 a fost ultima revoluţie care nu poate fi

atribuită consecinţelor înfrângerii într-un război dintre ţări1. Niciodată înainte sau
după 1848 Europa nu a mai fost martora unei situaţii în care, aproape în acelaşi
timp, pe întregul continent, un sistem politic funcţional să fie răsturnat şi înlocuit
temporar cu o nouă ordine2. Descentralizarea impulsului revoluţionar este plauzi-
bilă, pentru că evenimentele naţionale s-au declanşat separat şi simultan, însă,
dintr-un alt punct de vedere, nu este aşa: cel mai important stimul pentru această
erupţie simultană a venit totuşi din Franţa3.
O realitate istorică atât de complicată riscă să nu răspundă adecvat la chestio-
nări istoriografice clasice atunci când discutăm despre memoria ei. Posteritatea
unei revoluţii este judecată de regulă de istoriografie în termeni de efecte. Fiindcă
post-modernitatea ne aduce relativizarea marilor paradigme despre cunoaştere şi
relaxarea pretenţiilor de adevăr, ideologiile mobilizate pentru a formula răspun-
suri, contextul istoric în care se face bilanţul, background-ul cultural al celui care în-
treprinde un asemenea demers sunt indicatori care, la rândul lor, trebuie evaluaţi.
Posteritatea construită istoriografic, de către antreprenorii specializaţi ai memo-
riei, poate avea un impact major asupra memoriei colective, dacă o privim ca o me-
morie vie, a experienţei directe, în termenii lui Nora, dar în acelaşi timp, poate fi,
la rândul ei influenţată. Evident, relaţia dintre istoriografie şi memoria socială sus-
cită discuţii. Deşi Halbwachs nu a făcut diferenţa dintre o istoriografie obiectivă şi
memoria istorică produsă de grupurile sociale, o asemenea distincţie nu poate fi
susţinută mult timp. După cum am subliniat, istoricii înşişi sunt, deseori, actori im-
plicaţi în practicile memoriale ale societăţii, iar rolul lor în producerea memoriei
nu trebuie în nici un fel să fie subestimat4. De exemplu, aşa cum am menţionat mai
sus, o problemă relativ recentă în discutarea dimensiunii europene a evenimente-
lor revoluţionare este prezentarea moştenirii anului 1848 din perspectiva mituri-
lor fondatoare ale integrării europene. În cadrul contextului politic a celei de-a 150
aniversări, comemorările istorice au fost parte a unui proces de legitimare a inte-
grării europene: 1848 a fost înfăţişat ca o prefigurare a unei viziuni europene. În
manifestările istoriografiei de tip comemorativ din 1998, unii politicieni au privit
revoluţia drept o primă încercare de a crea o federaţie europeană5. Astăzi, nu nu-
mai politicienii, dar şi istoricii subliniază conceptul de Europa în timpul revolu-
ţiei. Simonetta Soldani interpretează ’48-ul italian ca o restabilire a relaţiilor
cordiale cu Europa6. Hartmut Kaelble percepe 1848 ca pe un moment fundamen-
tal în istoria Europei, care a culminat prin unificarea europeană7. Wolfgang
Mommsen reevaluează viziunea europeană a lui 1848, recunoscând printre ideile re-
voluţionare o anticipare a programului wilsonian şi a conceptelor aceleiaşi integrări
1
Reinhard KOSELLECK, „How European Was the Revolution of 1848/49?“, in Axel
KÖRNER (ed.), 1848. A European Revolution?...cit., pp. 219-221.
2
3
E.J. HOBSBAWM, The Age of Revolution: Europe, 1789-1848, Weidenfeld and Nicolson,
London, 1962, p. 120.
4
Jeffrey K. OLICK, Joyce ROBBINS, „Social Memory Studies: From ’Collective Memory’ to
the Historical Sociology of Mnemonic Practices“, Annual Review of Sociology, vol. 24, no. 1, 1998,
pp. 105-140/p. 110.
5
Social democratul Heidemarie Wieczorek-Zeul, fost ministru al Economiei, unul dintre
politicienii europeni implicaţi puternic în configurarea integrării europene.
6
Simonetta SOLDANI, „From Divided Memory to Silence: The 1848 Celebrations in Italy“,
in Axel KÖRNER (ed.), 1848. A European Revolution?...cit., p. 146.
7

796 MIHAI CHIPER
europene. El pune în lumină faptul că Mazzini vedea o Europă a popoarelor libere

sub forma unei federaţii de state naţionale1. În ciuda acestora, explică Reinhard
Koselleck, ideea de Europa a fost folosită ca un punct de referinţă în timpul perioa-
dei de eliberare de sub regimurile opresive, dar nu a fost cauza revoluţiilor2.
Atracţia de a revizita 1848 din perspectiva miturilor fondatoare ale integrării eu-
ropene este explicit refuzată de unele abordări istoriografice. Charlotte Tacke consi-
deră că 1848 nu poate deveni un mit fondator european, deoarece „memoria nu
poate fi îndrumată“ şi fiecare încercare de manipulare este destinată să eşueze
într-un răstimp mai scurt sau mai lung. Memoria istorică este un fenomen al interac-
ţiunilor sociale, nu un obiect al consensului istoric, produs prin mijloace politice3.
O singură opinie întruneşte cele mai multe adeziuni: complexitatea de la nivel eu-
ropean. Revoluţiile şi momentele reformatoare de la mijlocul secolului al XIX-lea fur-
nizau o largă varietate de confruntări politice şi sociale. Înainte de toate, se
aduceau unele forme de participare la viaţa publică: demonstraţii spontane şi hao-
tice pe străzi, manifestări organizate şi şedinţe ale cluburilor politice, diverse
forme ale procedurilor parlamentare4. Sursele contemporane din anii 1848 şi 1849
vorbesc de o adevărată dezlănţuire revoluţionară, o reacţie în lanţ, rapid răspân-
dită de la vest la est. Niciodată înainte şi după aceea nu a mai fost sesizată o aseme-
nea difuzare şi intensitate a forţelor revoluţionare, nici o asemenea interdependenţă
şi colaborare între centre revoluţionare distincte, îndeaproape legate într-un sis-
tem5. Europa apare ca un spaţiu comun al comunicării şi activităţilor revoluţionare.
Unii istorici şi-au îndreptat atenţia asupra practicilor revoluţionare comune, cum
ar fi construcţia baricadelor şi utilizarea simbolică a culorii roşii6. Cu radicalizarea
evenimentelor în alte părţi ale Europei, roşul devine culoarea tuturor momentelor
revoluţionare şi, după 1848, simbolul mişcărilor muncitoreşti de pretutindeni.
Sfera publică este lărgită prin participarea categoriilor marginale, în unele cazuri
chiar a populaţiei rurale. Revendicările revoluţionare erau mai mult sau mai puţin
aceleaşi peste tot pe continent: în unele ţări se cerea democratizare şi sistem parla-
mentar, în altele, mai înapoiate, 1848 însemnând sfârşitul feudalismului. Dezbate-
rile politice despre cum trebuie îndeplinite revendicările au luat forme aproape
similare: conflicte între monarhiile constituţionale şi conducerea republicană, între
liberali şi radicali. În contrast cu 1793, nu ghilotina, ci aspiraţia pentru ordinea con-
stituţională a guvernat regimurile revoluţionare7.
Din perspectivă comparativă, nu a fost doar o întâmplare că evenimentele
care au provocat căderea vechii ordini s-au petrecut cam în acelaşi timp pe întreg
1
Ibidem.
2
Reinhard KOSELLECK, „How European Was the Revolution...cit.“, pp. 209-221.
3
Charlotte TACKE (ed.), 1848. Memory and Oblivion in Europe, Presses Interuniversitaires
Europennes, Bruxelles, 2000, pp. 13-27.
4
Heinrich BEST, „Structures of Parlamentary Representation in the Revolutions of 1848“, in
Dieter DOWE (ed.), Europe in 1848...cit., pp. 475-506; Michael WETTENGHEL, „Party Formation
in Germany: Political Associations in the Revolutions of 1848“, in Ibidem, pp. 529-558; Wolfram
SIEMANN, „Public Meeting Democracy in 1848“, in Ibidem, pp. 767-778; Ralf PRÖVE, „Civic
Guards in the European Revolutions of 1848“, in Ibidem, pp. 683-693.
5
Karl Joseph HUMMEL, „Political Quiet Zones“, in Dieter DOWE (ed.), Europe in 1848...cit.,
p. 402.
6
Maurice DOMMANGET, La Révolution de 1848 et le drapeau rouge, Éditeur Spartacus, Paris,
1948, p. 77.
7
Pentru o perspectivă comparativă, v. Jonathan SPERBER, The European Revolutions
1848-1851, Cambridge University Press, 1994, pp. 148-194.

continentul. Eric Hobsbawm a văzut „prima şi ultima revoluţie europeană“ ca un

produs logic al unei epoci de revoluţie duală, şi ca o consecinţă aşteptată a unui
proces economic care în semnificaţia lui socială şi politică privea Europa ca în-
treg1. Bazându-se pe un cadru teoretic foarte diferit, Lewis Namier vede 1848 ca
pe o revoluţie a intelectualilor, în ciuda diferenţelor interne de ordin politic, social
şi economic. Plecând de la Histoire de la révolution a lui Lamartine, care propune un
denominator ideologic şi chiar literar comun, Namier vede anul 1848 ca un pro-
dus al ideii morale, raţiunii, logicii şi al dorinţei de o mai bună guvernare şi socie-
tate2. Intelectualii de pe întregul continent au fost ca niciodată angajaţi în crearea
şi comunicarea ideilor şi dezbaterilor pentru o schimbare radicală.
Aducând în dezbatere fracturile şi discontinuităţile memoriei dezvoltate la ni-
vel european despre revoluţia de la 1848, rezultatul în sine nu poate fi decât unul
descumpănitor de complicat. Fiindcă nu a existat doar o singură revoluţie, naţiu-
nile nu au cum să se regăsească într-o singură memorie istorică a anului 1848. Iar
în cadrul diferitelor societăţi, grupurile nu împărtăşesc aceeaşi versiune despre tre-
cut, fiindcă obiectivele politice, sociale, naţionale au intrat deseori în conflict3.
Competiţia dintre obiectivele urmărite de grupuri diverse a influenţat puternic
modificarea memoriei despre 1848. Prin urmare, momentul revoluţionar euro-
pean de la 1848 a fost spart, dezasamblat discursiv în diferite evenimente.
Memoria colectivă este mereu un proces marcat de conflicte, nefiind construită
prin acte de amintire omogene ori unanime. Ea se referă la un eveniment istoric,
dar este, în primul rând, determinată de prezentul politic şi social în care se pro-
duce reamintirea. Pe lângă acest proces specific, al memoriei determinate de grup,
uitarea colectivă joacă un rol esenţial. Selectivitatea memoriei, teoretizată de
Maurice Halbwachs, determină întrebări esenţiale precum: cine iniţiază procesul
amintirii? În ce fel? Pentru cât timp? În ce scop? Şi chiar dacă evenimentul istoric
este recuperat de memoria generaţiilor succesoare, memoria lui este determinată
mai puţin de evenimentul însuşi, cât de contextul istoric al epocii în care se produce
rememorarea. Asemenea situaţie este valabilă şi pentru revoluţiile de la 18484.
Uitarea, ca şi amintirea lui 1848, este, la rândul ei, un proces activ. Între actul
amintirii şi cel al uitării se află multe grade de cenzură, depreciere, selecţie, ne-
gare, minciună, represiune. Uitarea şi amintirea sunt legate strâns una de alta în di-
ferite forme ale memoriei istorice. Modalităţile de selectare a evenimentelor
susceptibile să fie amintite subliniază procesul prin care grupurile sociale acordă
anumitor evenimente sau obiective ale revoluţiei o semnificaţie mai importantă în
memoriile lor decât altele. Uitarea este o amintire selectivă, în sensul că unele naţi-
uni celebrează lupta parlamentară din 1848, ridică statui eroilor revoluţionari, dar
trec sub tăcere luptele sângeroase şi nu pomenesc de morţi; unele partide preferă
însă să glorifice exclusiv sacrificiul celor căzuţi pe baricade şi încearcă să-i folo-
sească în ritualurile politice5.
Uitarea poate fi temporară şi exersată doar de anumite grupuri sau de mari
părţi ale societăţii. Relaţia dintre situaţiile sociale, politice şi naţionale ale actorilor
politici şi forma rememorării pe care ei o propun este relativ simplu de realizat.
1
E.J. HOBSBAWM, The Age of Revolution...cit., pp. 27-52.
2
Lewis NAMIER, 1848: The Revolution of the Intellectuals, Oxford University Press, London,
1957.
3
Charlotte TACKE (ed.), 1848...cit., p. 13.
4
Ibidem, p. 15.
5
Ibidem.

798 MIHAI CHIPER
Mai complicată rămâne identificarea motivelor pentru care se petrece uitarea colec-
tivă. Aceasta nu depinde, pe cât am putea crede, de trecerea timpului. 1848 a fost co-
memorat în Germania şi Austria într-un număr uimitor de festivaluri şi evenimente,
în 1998, la trecerea a 150 de ani, în timp ce în alte ţări din vestul Europei momentul
a fost ignorat aproape complet. Desigur, rămâne de reflectat dacă putem vorbi des-
pre uitare numai bazându-ne pe absenţa festivităţilor oficiale, în prezenţa unui pu-
blic numeros. Rememorarea nu trebuie să se petreacă în cadrul manifestărilor
publice în mod obligatoriu. Totuşi, deoarece secolele XIX şi XX pot fi caracterizate
ca având o dezvoltată cultură a memoriei, nu este neapărat o eroare să presupui că
un eveniment fără aniversări nu este important pentru memoria colectivă.
Pentru că memoria se dovedeşte totdeauna selectivă şi nu există o conexiune
directă între evenimentul istoric şi formele de memorie determinate de el, este to-
tuşi posibil să se spună că mersul revoluţiei a fost important pentru memoria ei.
Faptul că, de pildă, revoluţia de la 1848 nu a devenit niciodată un mit, în sensul
unui moment de importanţă simbolică, responsabil pentru crearea comunităţilor,
are mult de-a face cu varietatea evenimentelor şi a fazelor diferite prin care au tre-
cut mişcările din acel an. Eterogenitatea evenimentelor suportă selectivitatea me-
moriei colective şi încurajează dezbaterile dintre memoriile diverselor grupuri sociale
şi politice1. În contrast, nereuşita revoluţiei este numai într-o măsură restrânsă un
indicator al slăbiciunii mitului colectiv al lui ’48. Morţii se pot transforma în mar-
tiri când celor în viaţă le sunt descifrate rosturile unor sacrificii, într-o manieră
care să îi determine să continue lupta pentru un scop anume2. Bunăoară, tradiţia
culturii socialiste a memoriei arată că eşecul revoluţiei poate da naştere martirilor
şi chiar deveni un stimulent pentru comemorări.
Problemele fundamentale ale revoluţiei de la 1848 nu pot fi soluţionate prin
memoriile lor. Conflictele şi disputele despre circumstanţele politice, sociale şi na-
ţionale nu pot fi puse strânse la un loc şi reconciliate utilizând ritualuri şi comemo-
rări de generare a unităţii şi solidarităţii. Conflictele dintre dezideratele sociale şi
cele politice, dintre revoluţia parlamentară şi cea de pe străzi, nu pot fi decise şi
nici eliminate din memoriile concurente ale anului 1848. Dimpotrivă, există cazuri
contrare: conflictul a fost reprodus şi preluat în memoria revoluţiei. Elveţia este re-
prezentativă pentru acest fenomen, unde o revoluţie învingătoare poate aluneca
într-o uitare indusă de autorităţi, prin descurajarea rememorărilor, deoarece ele
puteau aţâţa conflictul intern şi războiul civil (Sonderbundskrieg), ameninţând stabi-
litatea internă a societăţii rezultate3.
1848 marchează o cumpănă: punctul în care naţionalismul şi internaţionalismul
devin poli contrari, după interpretarea propusă încă din 1931 de istoricul german
Valentin Veit 4. Revoluţia este văzută ca eveniment cu implicaţii la scară europeană,
fiind descrisă, în termeni figurativi, ca „primăvară a popoarelor“, în timp ce come-
morările s-au transformat din ce în ce mai mult în momente naţionale. Indiferent
dacă 1848 a fost privit ca un eveniment binevenit sau un episod negativ pentru is-
1
Ibidem, p. 17.
2
V. Beatrix BOUVIER, „On the Traditions of 1848 in Socialism“, in Dieter DOWE (ed.),
Europe in 1848...cit., pp. 891-915.
3
Oliver ZIMMER, A Contested Nation: History, Memory, and Nationalism in Switzerland, 1761-1891,
Cambridge University Press, Cambridge, 2003, pp. 119-162; Thomas Christian MÜLLER, „Switzerland
1847/49: A Provisional, Successful End of a «Democratic Revolution»?“, in Dieter DOWE (ed.),
Europe in 1848...cit., pp. 210-241.
4
Valentin VEIT, „Finish, Results and After“, in Melvin KRANZBERG (ed.), 1848: A Turning
Point?, D.C. Heath, Boston, 1959, pp. 40-48.

toria unei ţări, interpretările istorice au favorizat o perspectivă naţională, anali-

zând revoluţia ca o parte politică, socială şi culturală a statelor respective. Atât în
istoriografie, cât şi în memoriile colective ale diferitelor grupuri sociale, 1848 a fost
folosit pentru a legitima sau delegitima diferite perspective politice legate de pro-
iecţia naţională. Acest proces a avut un impact direct asupra comemorărilor isto-
rice. Maurice Halbwachs a explicat de ce preocupările prezentului formează şi
influenţează memoria colectivă a trecutului. Istoriografiile naţionale au integrat
dezvoltarea socială, culturală şi economică a societăţilor europene într-un cadru fi-
xat de itemi naţionali. Şi, prin acest demers, memoriile anului 1848 au devenit au-
tomat memorii naţionale, chiar dacă ele au fost divizate de clivajele politice, sociale
sau regionale cauzate de experienţele diferite ale revoluţiilor. În 1898, moderaţii
italieni şi republicanii au avut două marşuri separate de comemorare, deşi topicul
manifestărilor rămânea Risorgimento-ul1. În cele mai multe comemorări, regăsim
numai câteva referinţe la dimensiunea internaţională a revoluţiei. Numai tradiţia
socialistă a ţinut cont, într-o măsură evidentă, de o perspectivă internaţională a is-
toriei revoluţiilor europene, exemplificate în sărbătorirea lui 18 martie, care come-
mora simultan victimele lui 1848 şi cele ale Comunei din Paris2. Aici identificăm
un efort de însuşire a moştenirii lui 1848 şi de înrolare a lui în serviciul ţintelor po-
litice prezente. De pildă, în cazul Ungariei, această preocupare merge departe în se-
colul XIX şi are conotaţii profunde. Trecutul utilizabil nu este atât de uşor de
identificat sau de găsit şi nu toate trecuturile sunt utile scopurilor prezentului. În
plus, trecutul este, deseori, refractar reconstrucţiilor prezenteiste şi nu aduce în
mod automat servicii celor care întreprind o asemenea operaţiune3. Comemoră-
rile lui 1848 în centrul şi estul Europei ilustrează posibilităţile prin care politicile
prezentului configurează reprezentările despre trecut.
În continuare, vom urmări politicile memoriei la nivel european, prezentând
posteritatea revoluţiei de la 1848 în cele mai reprezentative state, precum şi for-
mele pe care rememorarea le-a luat în cadrul unor tradiţii naţionale diferite. Sun-
tem atenţi la modalităţile în care actorii politici au urmărit să mobilizeze memoriile
lui 1848. Ne interesează modalităţile prin care revoluţiile au fost amintite în plan
colectiv, comemorarea unor eroi, proliferarea unor ritualuri funerare, ridicarea
unor statui, procesiunile şi dezbaterile politice care se cristalizau în jurul aniversă-
rilor. Asemenea comemorări servesc adesea la promovarea unui mit fondator al
mişcărilor politice, la configurarea unei naraţiuni simbolice despre origini şi la le-
gitimarea unei direcţii interpretative în lupta cu versiunile concurente.
Franţa: revoluţia uitată

Un loc comun domină istoriografia franceză – obsesia memoriei, transformată
de istorici într-o adevărată datorie4 ori o nouă religie civică5. Pattern-ul repetiţiei
1
V. Simonetta SOLDANI, „From Divided Memory to Silence...cit.“, pp. 143-163.
2
V. Beatrix BOUVIER, „On the Traditions of 1848...cit.“, pp. 901-904.
3
Rogers BRUBAKER, Margit FEISCHMIDT, „1848 in 1998: The Politics of Commemoration
in Hungary, Romania and Slovakia“, Comparative Studies in Society and History, vol. 44, no. 4,
2002, pp. 700-744/p. 702.
4
J.P. RIOUX, „La mémoire collective“, in J.P. RIOUX, J.F. SIRINELLI (eds.), Pour une histoire
culturelle, Seuil, Paris, 1977, pp. 325-355.
5
Olivier LALIEU, „L’invention du devoir de mémoire“, Vingtième Siècle. Revue d’histoire, vol. 69,
no. 1, 2001, pp. 83-94.

800 MIHAI CHIPER
istorie-memorie-comemorare poate fi înţeles ca un simptom al crizei, o boală de

fin-de-siècle a unei naţiuni hiperamnesice, aflată în trena nostalgiei după timpurile
măreţe ale „marii naţiuni“. Volumele editate de Pierre Nora – Les Lieux de mémoire
(1984-1992) – sunt cele mai cunoscute monumente ale anxietăţii mnemonice fran-
ceze. Concepută ca o cercetare a locurilor unde se conservă trecutul colectiv, Les
Lieux de mémoire are în vedere studiul unei Franţe ca realitate simbolică. Anul 1848
figurează în enciclopedica analiză ca un non-loc al memoriei. În ciuda colaborării
substanţiale a lui Maurice Agulhon, cel mai respectabil istoric al celei de-a Doua
Republici, revoluţia de la 1848 apare foarte puţin în Les Lieux de mémoire. Între ma-
rea revoluţie din 1789 şi Comuna din 18711, anul 1848 se regăseşte numai în mă-
sura în care acesta se aseamănă unui conflict între generaţii, pe care studiile
coordonate de Nora îl descriu drept un eveniment care nu avea motive reale să se
producă. O lungă tradiţie istoriografică sprijină evocarea făcută de Nora revoluţiei
de la 1848, a unui efect fără cauză2. Fireşte, simplul fapt că un eveniment nu a fost
strategic pregătit înainte nu înseamnă că acesta nu poate fi amintit şi că revoluţia
paşoptistă nu reprezintă un loc semnificativ al memoriei. Citind Les Lieux de
mémoire ai impresia că nimic nu s-a cristalizat în jurul anului 18483, spre deosebire
de alte momente istorice4. Nora ignoră a Doua Republică şi privilegiază primii ani
ai celei de-a Treia Republici ca pe o etapă cheie în formarea unei memorii republi-
cane5. El insistă, de asemenea, pe contribuţia semnificativă a Restauraţiei şi Monar-
hiei din Iulie la memoria naţională, dar memoria legată de 1848 nu este denumită
niciodată „naţională“ sau „republicană“6. În cadrul proiectului lui Nora, este clar
că revoluţia francezilor de la 1848 a fost inspirată de amintirea lui 1789; revolu-
ţionarii de la 1848, care au reluat cântecele sau costumele lui 1789 şi au punctat di-
ferenţe semnificative între regimul lor şi cel dinainte, au demonstrat că istoria
poate fi făcută şi prin intermediul unui act de reamintire7. Dacă menţinem relaţia
binară memorie-istorie a lui Nora, putem argumenta că intonarea La Marseillaise8,
1
V. Martin P. JOHNSON, „Memory and the Cult of Revolution in the 1871 Paris Commune“,
Journal of Women’s History, vol. 9, no.1, 1997, pp. 39-57.
2
Peter N. STEARNS, 1848: The Revolutionary Tide in Europe, Ed. WW Norton, New York, 1974,
p. 71; G. DUVEAU, 1848: The Making of a Revolution, Random House, New York, 1967, pp. 8-9.
3
Rebecca L. SPANG, „First Performances-Staging Memories of the French February
Revolution“, in Axel KÖRNER (ed.), 1848. A European Revolution?...cit., p. 146.
4
Analizând teoria „degenerescenţei“, Daniel Pick sugerează că a fost experienţa cea mai
relevantă a secolului al XIX-lea, care a făcut din problema „moştenirii“ o chestiune esenţială
(v. Daniel PICK, Faces of Degeneration: A European Disorder, 1848-1918, Cambridge University Press,
Cambridge-New York, 1989, pp. 57-59). Iar Raymond Aron a privit moştenirea lăsată de 1848 ca fi-
ind comparabilă cu greutatea mnemonică a Renaşterii. El spunea că, din toată istoria secolului al
XIX-lea, momentul 1848 este cel mai relevant pentru viaţa secolului al XX-lea, deoarece a fost mar-
torul conflictelor dintre liberali-democraţi, socialişti (comunişti) şi bonapartişti (fascişti). V. Raymond
ARON, „The Sociologist and the Revolutions of 1848“, in Main Currents in Sociological Thought, Penguin
Books, Harmondsworth, 1968, pp. 303-340.
5
Pascal ORY, „Le Grand Dictionnaire de Pierre Larousse: Alphabet de la République“, in
Pierre NORA (sous la dir. de), Les Lieux de mémoire, Gallimard, Paris, 1997, pp. 227-238; Antoine
PROST, „Les monuments aux morts: Culte republicain? Culte civique? Culte Patriotique“, in Ibidem,
pp. 199-223; Christian AMALVI, „Le 14 Juillet, Du Dies irae à Jour de fête“, in Ibidem, pp. 383-423.
6
Christian AMALVI, „Le 14 Juillet...cit.“, pp. 387-395; Avner BEN-AMOS, „Les Funérailles
de Victor Hugo: Apothéose de l’événement spectacle“, in Pierre NORA (sous la dir. de), Les Lieux
de mémoire, cit., pp. 425-464.
7
Rebecca L. SPANG, „First Performances-Staging Memories...cit.“, p. 169.
8
Michel VOVELLE, „La Marseillaise: la guerre ou la paix“, in Pierre NORA (sous la dir. de),
Les Lieux de mémoire, cit., pp. 107-152.

fluturarea unui steag tricolor1 ori datarea corespondenţei cu „anul 55 al calendaru-

lui republican“2 nu erau acte susţinute printr-o memorie vie, naturală, (în sensul
conceptualizat de Nora), ci printr-o cultură politică îmbibată de grandoarea unui
model revoluţionar3. Iar pentru asemenea presupoziţii nu avem decât să reluăm
discuţia standard despre 1848, susţinută de memoriile lui Alexis de Tocqueville,
unde revoluţia paşoptistă este văzută ca o reprezentaţie teatrală de mâna a doua,
în care, fără pasiunea şi predecesorilor, actorii încercau să imite ceva ce nu poate fi
copiat4. Tocqueville vedea evenimentele din 1848 ca pe o scenă improvizată şi, în-
tocmai ca în definiţia dată de Nora, le considera o revoluţie rece, regizată şi calcu-
lată, o încercare de a recrea ceva trecut şi iremediabil pierdut5. Un asemenea
eveniment, perceput de contemporani ca epigonic, nu putea trezi forme comemora-
tive de masă, manifestări anuale. La aceeaşi concluzie ajunge şi Timothy Baycroft6
în tentativa de a înţelege de ce a Doua Republică ocupă un loc atât de neînsemnat
în memoria colectivă a francezilor pe parcursul secolului al XIX-lea. În Franţa nu
avem aniversări publice legate de 22-23 februarie sau 23-26 iunie 1848, zile în
care insurecţia pariziană fusese sever reprimată, aşa cum se va întâmpla în majori-
tatea ţărilor care au trăit fenomenul revoluţionar. Avem mai degrabă dezbateri me-
nite să reflecteze, să interpreteze evenimentele. Revoluţia a fost găsită ca ambiguă
şi burgheză, o palidă repetiţie a celei din 1789.
Prima introducere a votului universal din Europa, abolirea sclaviei, proclama-
rea republicii de la 24 februarie, Alphonse de Lamartine, Louis Blanc, insurgenţii
din iunie ar fi putut, teoretic, să obţină statutul de mituri naţionale, ar fi putut fi
subiecte de statui şi monumente şi ar fi putut fi citiţi cu regularitate ca exemple ale
grandorii şi măreţiei franceze. Faptul că acest lucru nu s-a produs şi că diverse
forţe politice au ales să ignore un eveniment pe care ar fi putut alege să-l cultive,
cu diverse prilejuri, cum a fost aniversarea din 1898, implică o alegere conştientă
şi necesită explicaţii7.
Lovitura de stat de la 2 decembrie 1851 şi represiunea care i-a urmat au împins
republicanii de toate culorile în afara arenei politice legale. Clandestini, vânaţi şi
adesea exilaţi, ei au tras câteva învăţăminte importante din lecţia anului 18488. Era
perioada în care lua naştere discursul despre imaturitatea celei de-a Doua Repu-
blici, prin care se respingea orice laudă a zilelor din februarie şi a oamenilor care
le-au animat: paşoptiştii. Aceştia din urmă au început să fie etichetaţi adesea drept
idealişti vieilles barbes şi nedemni să concureze eroii revoluţiei din 17899.
A Treia Republică lasă nefolosit capitalul simbolic al anului 1848, preferând să
celebreze figura emblematică a lui Victor Hugo, prin organizarea de procesiuni
funerare în toată ţara, cu ocazia morţii poetului, în 188510. Ziua de 14 iulie 1880 era
1
Raoul GIRARDET, „Les Trois Couleurs: ni blanc, ni rouge“, in Ibidem, pp. 49-66.
2
Bronislaw BACZKO, „Le calendrier républicain: décréter l’éternité“, Pierre NORA (sous la
dir. de), Les Lieux de mémoire, cit., pp. 67-106.
3
4
Alexis de TOCQUEVILLE, Amintiri, cit., pp. 86-87.
5
6
Timothy BAYCROFT, „Commemorations of the Revolution of 1848 and the Second Republic“,
Modern & Contemporary France, vol. 6, no. 2, 1998, pp. 155-168.
7
Ibidem, pp. 155-156.
8
Jean-Luc MAYAUD, „1848 and France, The Revolutions, its Uses and Commemorations
(19th and 20th Centuries)“, in Charlotte TACKE (ed.), 1848...cit., p. 32.
9
Ibidem.
10
Avner BEN-AMOS, Funeral, Politics, and Memory in Mosern France 1789-1996, Oxford
University Press, Oxford, 2000, pp. 136-162.

802 MIHAI CHIPER
declarată, totodată, zi liberă cu ocazia aniversării luării Bastiliei în 1789. În 1889,

s-au organizat demonstraţii grandioase pentru comemorarea a 100 de ani de la Ma-
rea Revoluţie. În puternic contrast cu modalitatea în care centenarul revoluţiei de
la 1879 a fost sărbătorit în a Treia Republică, cu o expoziţie internaţională, construc-
ţia Turnului Eiffel şi numeroase ceremonii publice, a 50-a aniversare a căderii Mo-
narhiei din Iulie a trecut practic nemarcată1. În cel mai bun caz, un ziar local dedica
vreo câteva rânduri aniversării votului universal din 24 februarie2. Momentul a co-
incis cu anunţarea condamnării lui Emile Zola în afacerea Dreyfus, ceea ce ar pu-
tea explica lipsa de preocupare a opiniei publice, însă nu şi dezinteresul guvernului
de a organiza manifestări menite să distragă atenţia de la o afacere incomodă. Aşa-
dar, autorităţile celei de-a Treia Republici au preferat să se revendice de la 1789,
mai curând decât de la a Doua Republică. Republica abia instituită îşi neglija astfel
precursoarea, prefăcându-se că-şi ignora propria memorie. Diferenţa dintre genera-
ţii a luat şi ea parte la acest lucru. Noii republicani, în încercarea lor de a se distanţa
de vieilles barbes, dovedeau prin modul lor de abordare un fel de „despiritualizare
a memoriei militante“3.
Raţiunile oficiale ale subaprecierii anului 1848 de către regimul republican nu
erau atât de dificil de pătruns. Combinaţia de idealism şi eşec erau ingrediente ne-
potrivite pentru a servi ca bază pentru practici comemorative. Era dificil să se glo-
rifice un eveniment socotit ca un eşec al idealurilor de la care se revendica regimul
în exerciţiu. El nu a putut furniza nici eroi şi nici martiri care să corespundă cu mi-
tologia republicană dezirabilă. Faptul că, în momentul fondării celei de-a Treia Re-
publici, mulţi veterani ai celei de-a Doua Republici erau activi politic, dar recent
pierduseră alegerile din 1869, făcuse dificilă păstrarea unor idealuri asociate cu
ideea de eşec4. Republicanii atraşi de 1848 şi de a Doua Republică învăţaseră lecţia
şi erau conştienţi că nu aveau voie să insiste pe ideea de republică, în dauna altor
noţiuni, cum ar fi democraţie, popor. Această explicaţie poate lămuri ceea ce s-a în-
tâmplat la nivelul leadership-ului republican, dar nu explică de ce a nu a fost con-
struită în jurul celei de-a Doua Republici de către partidele aflate în opoziţie cu
stânga. Nu numai zilele din iunie, dar întregul episod poate fi interpretat ca o tră-
dare a clasei muncitorilor de către burghezie în revoluţie.
Apoi, revoluţia de la 1848 şi a Doua Republică erau scoase în afara dezbaterii
politice de către republicanii de Centru şi de Dreapta, care preferaseră anul 1789 ca
bază pentru mitologia lor istorică. Aceeaşi atitudine o avea şi stânga franceză, care
s-a arătat mai ales interesată de Comuna din Paris. Cu excepţia câtorva istorici, me-
moria istorică a anului 1848 a fost obturată, în multe privinţe fiind un exemplu
pentru ceea ce Ernest Renan numea uitare istorică necesară în construcţia unei me-
morii colective lipsite de contradicţii. Revoluţionarii de la 1848 erau trecuţi sub tă-
cere, sub pretextul că fuseseră prea idealişti pentru a fi luaţi în serios. Imaginea
revoluţiei de la 1848 şi a celei de-a Doua Republici este, înainte de toate, una rela-
tiv obscură. Francezii cunoşteau ceea ce s-a întâmplat, iar când entuziasmul şi op-
timismul liderilor era reamintit, revoluţionarii de la 1848 reprezentau un grup
prea idealist pentru a duce la îndeplinire ideile lor şi pentru a fi luaţi în serios.
1
Timothy BAYCROFT, „Commemorations of the Revolution of 1848...cit.“, p. 156.
2
Jean-Luc MAYAUD, „1848 and France...cit.“, p. 33.
3
Ibidem.
4
Timothy BAYCROFT, „Commemorations of the Revolution of 1848...cit.“, p. 165.

Germania – între cultul baricadelor

şi cel al Parlamentului
Memoria lui 1848 în Germania este dominată de două simboluri: baricadele şi
Parlamentul. Ancorate în memoria colectivă, ambele sunt încadrate de o colecţie
de imagini şi metafore. În perioada pre-paşoptistă, spaţiul germanic avea o tradi-
ţie a sărbătorilor publice de natură politică, unele dintre ele ajungând un mijloc
preferat de a prefigura apariţia statului-naţional1. O parte a sărbătorilor erau orga-
nizate la nivel local, de diferite asociaţii patriotice, în timp ce altele se pliau pe co-
memorarea evenimentelor istorice ale oraşelor sau pe celebrarea personalităţilor
de importanţă naţională. Tradiţia sărbătorilor politice s-a consolidat în atmosfera
mai liberală a Germaniei sud-vestice, începând cu 27 mai 1832, la Castelul
Hambach lângă Neustadt an der Weinstraße (Rhineland-Palatinate). Hambacher
Fest era o expresie a stării generale de nemulţumire care cuprinsese populaţia ger-
mană în preajma revoluţiei franceze de la 1830 şi a revoltei poloneze împotriva Ru-
siei. Oficial organizată în onoarea Constituţiei bavareze, manifestarea a devenit
rapid o demonstraţie în favoarea drepturilor democratice, cu referire specială la li-
bertatea presei şi la dezideratul unităţii naţionale2. Demonstranţii veneau din
aproape toate provinciile germane: Bavaria, Alsacia, Baden, Württemberg,
Hesse-Darmstadt, Nassau, Frankfurt, Hanovra şi Saxonia. Cea mai mare parte
erau mici fermieri şi studenţi, dar şi jurnalişti, judecători, medici; mulţi dintre ei se
vor regăsi mai târziu printre liderii revoluţiei de la 18483. Procesiunea care urca
dealul castelului în ruină ocupă un loc special în memoria naţională, aici fiind insti-
tuite o serie de manifestări publice: cântecele patriotice şi steagul negru-roşu-gal-
ben ca simbol pentru mişcarea democratică a unităţii au reuşit să creeze o anumită
solidaritate, ale cărei rezultate nu s-au observat imediat, dar ulterior au fost perce-
pute ca un punct de răscruce în istoria Germaniei. Culorile, de altfel, au fost între-
buinţate în revoluţia de la 1848 şi au fost adoptate de Republica de Weimar din
1918, drept culori naţionale şi folosite la steagul naţional4.
Cele mai impresionante şi memorabile celebrări din timpul revoluţiei au fost
paradele funerare în memoria victimelor căzute în Berlin. S-a apreciat că, datorită
1
Concurând cu Prusia protestantă, Bavaria catolică a restaurat castele, a construit monu-
mente şi a sprijinit alte proiecte menite să stimuleze loialitatea faţă de germanitate, dar şi să
mărească prestigiul dinastiei bavareze. Orientându-se după modelul Panteonului francez, regele
Ludwig I al Bavariei a construit un loc similar pentru eroii germani, Walhalla, numit astfel după
palatul miticului războinic Wotan. Aşezământul era inaugurat în 1842, lângă Regensburg. Includerea
în noul panteon era condiţionată de calitatea de vorbitor de limbă germanică; prin urmare, nu
numai germani şi austrieci făceau parte, ci şi elveţieni sau olandezi. În 1848, dilema era dacă statul
german trebuia să fie un stat mic (kleindeutsch), dominat de Prusia, sau o entitate statală mare
(großdeutsch) în care Austria şi Prusia să-şi împartă influenţa. Walhalla se conducea după ultima
tradiţie. V. Rudy KOSHAR, From Monuments to Traces: Artifacts of German Memory. 1870-1990,
University of California Press, Berkeley, 2000, p. 22.
2
Jürgen HEIDEKING, „Festive Culture and National Identity in America and Germany,
1760-1860“, in Jürgen HEIDEKING, James A. HENRETTA (eds.), Republicanism and Liberalism in
America and the German States, 1750-1850, Cambridge University Press, New York, 2002, p. 226.
3
John L. SNELL, Hans A. SCHMITT, The Democratic Movement in Germany, 1789-1914, Uni-
versity of North Carolina Press, Chapel Hill, NC, 1976, pp. 45-46.
4
Carl WITTKE, Refugees of Revolution: The German Forty-Eighters in America, University of
Pennsylvania Press, Philadelphia, 1952, p. 10.

804 MIHAI CHIPER
omniprezenţei simbolurilor naţionale şi sublinierii puternice a sacrificiului patrio-

tic, incluzându-i aici pe protestanţi, catolici şi evrei, paradele trebuiau înţelese ca
demonstraţii politice. Eşecul revoluţiei şi-a pus amprenta asupra ceremoniilor po-
litice, fie ele în formă liberal-democratică, republicană sau din frondă opoziţionistă1.
Jonathan Sperber identifică patru valuri de ceremonii în timpul celor 15 luni de re-
voluţie2. Primul avea loc în martie şi aprilie 1848 şi era legat de comemorarea celor
căzuţi pe baricadele din Berlin3. Al doilea moment comemorativ s-a produs în
vara anului 1848, în conjunctura alegerii, de la Frankfurt, a unui regent imperial
(Reichsverzveser), ca şef al guvernului provizoriu. Ultimele două etape ale festivi-
tăţilor s-au observat în fază terminală a revoluţiei, şi erau în mod explicit politi-
zate, sponsorizate exclusiv de stânga politică. În noiembrie 1848, peste tot în
Germania s-a ţinut un serviciu memorial în onoarea deputatului Parlamentului de
la Frankfurt, Robert Blum, liderul radicalilor liberali, executat de armata austriacă
pentru că se alăturase insurgenţilor din Viena, pe 9 noiembrie 1848. Ultimul gru-
paj de festivităţi a avut loc în iarna lui 1849, aniversându-se completarea cartei li-
bertăţilor civile de către Parlamentul de la Frankfurt şi prima aniversare a
izbucnirii revoluţiei4.
După 1848, memoria revoluţiei a fost reprimată de statul autoritar. Dintre cele
patru valuri comemorative identificate de Sperber s-a păstrat tradiţia legată de
momentul cel mai dureros: morţii de pe baricade. În anii 1860, la Berlin s-a inau-
gurat un ritual: anual, pe 18 martie, o procesiune avea loc în parcul municipal
Friedrichshain, unde erau înmormântaţi cei căzuţi în luptele din 1848. Cei care par-
ticipau la această comemorare erau aproape în întregime muncitori şi social demo-
craţi care protestau faţă de sistemul politic al Imperiului. Posibilităţile de expresie
erau reduse: asemenea procesiuni fuseseră interzise, fiind considerate manifestări
politice care îndemnau la revoluţie. Importanţa cimitirului Friedrichshain, loc al
memoriei cu o traiectorie convulsivă în politicile comemorării, a fost atent studi-
ată în istoriografie5. Strânşi în mici grupuri, muncitorilor nu li se permitea să ră-
mână în cimitir şi nici să ţină discursuri, pentru că aceasta ar fi violat prohibiţia
întrunirilor publice. În aceste condiţii, coroanele cu panglici au ajuns un important
vehicul pentru articularea simpatiei faţă de cei căzuţi pe baricade, fiind inspectate
cu atenţie de forţele de ordine. În fiecare an, o parte din aceste panglici erau confis-
cate deoarece se considera că glorificau revoluţia6. Muncitorii se întâlneau anual,
înainte de 18 martie, pentru a stabili conţinutul textelor de pe coroane, cultul mor-
ţilor transmiţând, în mod clar, un mesaj politic provocator pentru autorităţi. Me-
moria colectivă a opresiunii era reînnoită în fiecare an prin prezenţa poliţiei, care
1
Jürgen HEIDEKING, „Festive Culture and National Identity...cit.“, p. 228.
2
Jonathan SPERBER, „Festivals of National Unity in the German Revolution of 1848-1849“,
Past and Present, no. 136, 1992, pp. 114-138/p. 118.
3
V. A Year of Revolutions: Fanny Lewald’s Recollections of 1848, Berghahn Books, Oxford, 1997,
pp. 100-101. Se celebrau, în acelaşi timp, concesiile pe care guvernul le făcea mişcării revoluţionare.
4
Jonathan SPERBER, „Festivals of National Unity...cit.“, pp. 118, 132-133.
5
Paul Stagl examinează destinul sinuos al cimitirului Friedrichshain timp de un secol şi
jumătate: un loc al memoriei consacrat şi contestat, reinterpretat, relocat şi refăcut, ori ignorat
în funcţie de schimbarea regimurilor şi a ideologiei oficiale. V. Paul STANGL, „Revolutionaries
Cemeteries in Berlin: Memory, History, Place and Space“, Urban History, vol. 34, no. 3, 2007,
pp. 407-426.
6
Manfred HETTLING, „Shattered Mirror. German Memory of 1848: From Spectacle to
Event“, in Charlotte TACKE (ed.), 1848...cit., p. 81.

inspecta coroanele, interzicea plimbările vizitatorilor şi, dacă era necesar, con-
fisca suvenirurile. Vizitele la cimitir substituiau absenţa unei memorii publice, ad-
mise de autorităţi1.
Amintirea revoluţionarilor căzuţi urma să constituie rapid un factor de divizi-
une politică. Pentru mişcarea republican-democrată, devenită mai târziu socialistă,
şi, de asemenea, pentru conservatori, cultul „propriilor“ eroi a devenit rapid o
parte esenţială a repertoriului politic, cu ajutorul căruia era mobilizată majoritatea
partizanilor. Liberalii, aflaţi la mijloc, nu concepeau să mobilizeze amintirea morţi-
lor în scopuri politice. Astfel, liberalii de stânga din Partidul Progresist refuzau, în
1873, să participe la celebrările organizate pe 18 martie, pentru a evita transforma-
rea cultului eroilor căzuţi în timpul revoluţiei într-un cod politic al revoluţiei însăşi.
Neparticipând la celebrarea a 25 de ani de la revoluţia din martie, liberalii au de-
monstrat în ce măsură 1848 şi, mai mult, data de 18 martie deveniseră pentru ei
esenţa revoluţiei germane, opusă categoric principiului liberal de Realpolitik2. Ca pro-
iect contrar şi program diametral opus cultului eroilor căzuţi pe baricade în timpul
luptelor din martie 1848, liberalii au acordat valoare simbolică unei clădiri – aşa-nu-
mitei Paulskirche (Biserica Sf. Pavel), în care avusese loc Adunarea Naţională Ger-
mană. În percepţia liberalilor, primul Parlament Naţional nu simboliza revoluţia, ci
îmblânzirea acesteia. Pentru ei, Biserica Sf. Pavel era simbolul aşa-numitei Realpolitik
liberale, precum şi a primei încercări eşuate de a realiza unitatea statală3.
Pentru contrarevoluţionarii conservatori, luptătorii căzuţi pe baricade deve-
niseră poporul naiv şi bun, manipulat de perfizii francezi, polonezi ori evrei. O
asemenea poziţionare fusese dată de către Friedrich Wilhelm al IV-lea la 19 mar-
tie, în celebra sa proclamaţie. În perspectiva sa, „dragii şi fidelii săi berlinezi“ fu-
seseră instigaţi la revoltă de către „o bandă de răufăcători, în cea mai mare parte
francezi“4. Aşa se face că, în contextul tensiunilor pentru unificare, conservatorii
neînregimentaţi şi Partidul Conservator au ridicat destul de devreme monumente
în onoarea celor căzuţi pe baricade. Aspectul acestora era destul de bombastic: pe
18 octombrie 1854, la sărbătorirea luptei de la Leipzig, în Parcul Invalizilor din Ber-
lin a fost inaugurat un monument naţional al luptătorilor, în onoarea soldaţilor
prusaci căzuţi în timpul revoluţiei de la 1848-1849. Acest monument era format
din trei coloane, pentru a aminti de soldaţii căzuţi: lângă aşa-numita Coloană a In-
valizilor din 1854 se află Coloana Păcii, ridicată în amintirea războaielor pentru in-
dependenţă (1843), şi Coloana Victoriei, creată în amintirea luptelor pentru
unificare purtate sub Bismarck (1873). Cele trei coloane formează, într-un anumit
mod, un ansamblu5. O erijare asemănătoare şi o ordonare comparabilă a celor trei
monumente denotă faptul că, în interiorul ţării, opozantul politic era echivalat cu
inamicul extern. Dacă în vârful Coloanelor Victoriei din 1843 şi 1874 se aflau statui
personificând Victoria, Coloana Invalizilor era – dimpotrivă – încoronată de vultu-
rul prusac, ceea ce trimite la o dimensiune neobişnuită a revoluţiei de la 1848: ar-
mata s-a autoperceput drept garant al vechii Prusii, ca sprijin hotărâtor al monarhiei
Hohenzollern; doar ei i-a fost posibil să respingă cu succes atacul inamicului. În
1
Ibidem.
2
Rüdiger HACHTMANN, „Die Revolution von 1848 – Kulte um die Toten und die
Lebenden“, Zeitenblicke, vol. 3, no. 1, 2004, pp.1-55/p. 12 (trad. Raluca Herghelegiu).
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 14.
5
Ibidem, p. 11.

806 MIHAI CHIPER
acest sens, era concepută şi inscripţia: „Armata a salvat patria prin fidelitatea ei“. Vir-
tuţi, precum „ascultarea“, „obligaţia de a-şi îndeplini datoria“, „fidelitatea“, „iubi-
rea de patrie“ şi „vitejia“, au fost ridicate la rangul de valori etice, supreme şi – acesta
a fost al doilea pas – recomandate populaţiei civile drept model demn de urmat1.
Astfel, amintirea patetic-festivă a morţilor revoluţiei sau contrarevoluţiei din
1848-1849 şi misiunea politică ce li s-a atribuit au dus şi în Germania la conturarea
partidelor politice. Mişcarea de stânga, precum şi cea de dreapta, se autopercepeau
drept executori testamentari ai presupusei voinţe politice a revoluţionarilor căzuţi
în luptă, respectiv a soldaţilor căzuţi pentru rege şi patrie. Cultul eroilor a devenit
pentru ambele părţi un cod politic2.
Pentru cei mai mulţi germani, 1898 s-a remarcat mai puţin prin comemorarea
revoluţiei de la 18 martie, cât mai ales prin aniversarea a zece ani de la accederea
la tron a lui Wilhelm al II-lea pe 19 iunie şi funeraliile lui Bismark în august3. Trei
tradiţii ale memoriei întâlnim la 50 de ani de la revoluţie: una conservatoare, care
mai condamna încă revoltele din Berlin şi le privea ca pe un fenomen străin, de im-
port, un atac la tradiţie; o tradiţie socialistă, care glorifica luptele de pe baricade şi
martiriul celor ucişi; o tradiţie liberală, pentru care cel mai important moment al
anului 1848 îl reprezentase Parlamentul de la Frankfurt, marcă a reformelor şi dez-
baterii politice. În contextul aniversării revoltei din 18 martie 1848, în Reichstag-ul
German avea loc o confruntare între Robert von Puttkamer, ministrul prusac de in-
terne, liderul socialist August Bebel, şi preşedintele de onoare al Partidului Na-
ţional Liberal, Rudolf von Bennigsen. Puttkamer susţinea că revoluţia a fost
cauzată de „mizerii străine“, care au aţâţat „poporul bun şi loial“ împotriva rege-
lui lor şi au întrerupt fără motiv procesul de reformă4. Bebel protesta împotriva ter-
menului de „mizerii“, folosit pentru caracterizarea celor care căzuseră pe baricade
pentru idealurile lor, argumentând că „fără 18 martie, nu ar fi existat Reich-ul ger-
man, fără Reich nu ar fi fost Reichstag-ul şi fără acesta nici un ministru responsabil
de el“. El concluziona că, dacă Regele Frederick Wilhelm şi-ar fi ţinut promisiunea
de a nu ordona soldaţilor să tragă, unificarea Germaniei ar fi fost posibilă fără
Bismark şi fără războiul din 18705. Declaraţia l-a determinat pe liberalul Rudolf
von Bennigsen să intervină, atacându-l pe Bebel pentru remarcile negative la răz-
boiul din 1870, crucial în unificarea Germaniei. Bennigsen arăta că 18 martie a
avut o influenţă redusă în dezvoltarea ei puternică: „Bazele sale nu au fost puse de
luptele de stradă de la Berlin, ci în marile momente naţionale la care au participat
întregul popor german, incluzând notabili, guvernanţi şi principi“. El sublinia că
Parlamentul de la Frankfurt, care strânsese laolaltă cele mai bune elemente ale na-
ţiunii germane, trebuie acreditat ca primă încercare serioasă de unificare6.
Manifestările publice au fost de natură să reflecte cele trei poziţii. Susţinătorii
liberalului Rudolf von Bennigsen au comemorat în catedrala Sf. Pavel din Frankfurt,
dar fără referire la controversatele episoade ale luptelor de pe baricade. Liberalii
1
Ibidem.
2
Ibidem, p. 14.
3
Robert GILDEA, „1848 in European Collective Memory“, cit., p. 929. Acest lucru este vala-
bil şi în Austria, unde o imagine completă arată că festivităţile de la 1898 au fost dedicate nu
revoluţiei, ci aniversării a 50 de ani de la urcarea pe tron a împăratului Franz Joseph, elogiat
drept „salvator şi restaurator“ care a dus monarhia departe de revoluţie, către pace şi stabilitate.
4
Ibidem, p. 928.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 929.

au încercat astfel să transmită dorinţa lor de reconciliere potrivit regulilor Consti-

tuţiei. Această decizie a limitat spaţiul lor de negociere şi a redus cultura liberală a
memoriei paşoptiste numai la partea care se referea la faza parlamentară a revolu-
ţiei. De aceea, liberalii nu au fost în stare să creeze un cult al revoluţiei în interiorul
sistemului imperial1.
Anul 1848 a rămas, pe ansamblu, un simbol reprimat şi interzis al trecutului,
o sfidare pentru imaginea de sine a elitei politice a Imperiului. Potenţialul distruc-
tiv al lui 1848 putea fi oricând o ameninţare, în ciuda încercărilor liberalilor de a
combina şi reconcilia mişcarea pentru libertate cu unitatea naţională. Contradicţia
nu reieşea din felul cum erau concepute libertatea sau unitatea. Acestea puteau ori-
când să lucreze împreună. Conflictul rezulta din diferenţa dintre libertate şi subor-
donare. Democraţii promiteau libertatea, în timp ce aristocraţia imperială o vedea
distructivă. Problema principală a lui 1848 era natura explozivă a zilei de 18 mar-
tie 1848; combinaţie între libertate şi violenţă, o revoltă împotriva autorităţii2.
O anumită importanţă pentru memoria anului 1848 a avut-o mişcarea socia-
listă. Pentru socialişti, momentul definitoriu din anul 1848 erau zilele din iunie din
Paris (mai important decât pentru socialiştii francezi), când proletariatul a fost an-
grenat în insurecţie şi reprimat dur de burghezia propovăduitoare a fraternităţii.
Represiunea muncitorilor a servit consistent la elaborarea mitului fondator al socia-
lismului european3, care idealiza scurta alianţă dintre clasa mijlocie şi proletariatul
din Paris ce adusese republica şi un număr de reforme sociale: acţiuni care nu avuse-
seră loc în Germania, unde clasa mijlocie s-a aruncat ea însăşi în braţele monarhiei,
armatei, birocraţiei şi aristocraţiei la prima adiere a revoluţiei populare. Solicitările
muncitorilor au fost respinse, insurecţia lor zdrobită, socialiştii considerându-se în-
dreptăţiţi să definească 1848 ca un martiriu al proletariatului. La Berlin, în absenţa
unor evenimente capabile să servească mitului socialist, s-a căutat legarea comemo-
rărilor de insurecţia iniţială din 18 martie, când mulţimile îngrămădite în piaţa cas-
telului, pentru a aplauda concesiile făcute de rege, au fost date la o parte de trupele
regale, cei care părăsiseră baricadele fiind împuşcaţi în confuzia iscată4.
Constantele memoriei colective susţinute de socialişti erau legate de iluzia de-
mocratică, trădarea burgheziei, martiriul proletariatului. Ultima revoluţie socia-
listă, neîmplinită în 1848, putea deveni exemplul tuturor revoluţiilor viitoare.
Astfel, pentru Karl Marx, ca şi pentru socialiştii francezi, Comuna din Paris avea să
fie percepută ca o răsplată populară pentru represiunea din iunie, executată de for-
ţele de ordine. În 18 martie 1871, susţinea Karl Marx, spiritele victimelor, asasinate
de forţele de ordine în zilele lui iunie din 1848, apar în faţa ochilor lor, iar „1848 a fost
numai un copil jucăuş în comparaţie cu furia din 1871“5.
În Germania, baricadele din Berlinul lunii martie 1848 au fost rapid unite cu
imaginea Comunei din Paris în Märzfeier (sărbătoarea lui 1 Mai), organizată de
Partidul Social Democrat pentru a-şi defini idealurile şi a se legitima. Dar, în anii
90 ai secolului al XIX-lea, cultul Comunei din Paris a slăbit şi 1848 a devenit încă o
dată singurul obiect al sărbătorilor din martie6. Numai socialiştii au rămas loiali
1
Manfred HETTLING, „Shattered Mirror...cit.“, p. 82.
2
Ibidem.
3
Robert GILDEA, „1848 in European Collective Memory“, cit., p. 922.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 922.
6
Ibidem, p. 923.

808 MIHAI CHIPER
paşoptismului, în care au continuat să vadă o revoluţie violentă şi populară. Franz

Mehring aprecia, în 1898, în Die Neue Zeit, că elita conducătoare încerca să elimine
extraordinarul an 1848 din cărţile de istorie şi pretindea că reformele nu fuseseră
făcute sincer, din inimă, de Frederick Wilhelm, ci mai degrabă smulse de oamenii
de pe baricadele lui 18 martie.
La aniversarea a 50 de ani de la revoluţie, în cercurile socialiste începuseră să
apară îndoieli cu privire la moştenirea lui 1848. Prima întrebare, generată de răs-
pândirea democraţiei prin Europa în forma votului universal pentru bărbaţi, era
dacă stilul 48-ist al luptelor pe baricade mai putea fi cea mai bună cale de a realiza
revoluţia socialistă. A doua întrebare era legată de construirea unor organizaţii şi
a unei conştiinţe de clasă, întrucât 1848 şi 1871 demonstraseră că succesul proleta-
riatului nu putea avea loc fără aceste două lucruri. În toată Europa, preocuparea
socialiştilor pentru calea revoluţionară sau strategia reformistă constituia, în ace-
laşi timp, o dezbatere despre interpretarea evenimentelor din 18481.
Imperiul Habsburgic: uitarea impusă a revoluţiei

Revoluţia din Imperiul Habsburgic poate fi caracterizată drept un amestec de
trei tendinţe dominante: o revoluţie liberal-constituţională, o revoluţie socială şi,
cel mai important, pentru spaţiul habsburgic, un număr de revoluţii naţionale2. În
urma înfrângerii, memoria revoluţiei a ajuns în mâinile monarhiei. Restabilirea di-
nastiei de Habsburg-Lothringen la cârma Imperiului şi reafirmarea absolutismu-
lui au presupus utilizarea intensă a practicilor comemorative legate de anul 1848:
fireşte, nu referitoare la revoluţie, ci la urcarea pe tron a lui Franz Joseph. Monar-
hia victorioasă a interzis rapid comemorările anului 1848 şi a instituit celebrarea
propriei sale victorii. Cel mai strident exemplu al competiţiei directe dintre Revo-
luţie şi Restauraţie a putut fi observat la aniversarea din 1898, an în care comemo-
rarea în Imperiu a fost centrată mai mult pe Jubileul Kaiserului ca „Erretter und
Wiederhersteller“ (salvator şi restaurator) al ordinii absolutiste şi mai puţin pe ani-
versarea revoluţiei3. Fiindcă întregul jubileu era umbrit de asasinarea Împărătesei
Elisabeta pe 10 septembrie 1898, presa punea accentul pe capacitatea lui Franz
Joseph de a păstra liniştea şi unitatea Imperiului4.
În acest cadru politic, memoria revoluţiei nu poate fi înţeleasă decât dacă
luăm în discuţie victoria contra-revoluţiei, inventariind gesturile şi reacţiile autori-
tăţilor contrapuse acţiunilor revoluţionare. Concepţia predominantă despre revo-
luţie a fost modelată după 1848 nu de memoria partizanilor ei, ci de victoria
Habsburgilor şi a contrarevoluţiei. Cel mai reprezentativ monument dedicat eveni-
mentelor din 1848, Heldenberg (muntele eroilor), a fost, deloc surprinzător, dedi-
cat contrarevoluţiei şi nu revoluţiei, aici fiind înmormântat generalul austriac
1
Ibidem.
2
Peter N. STEARNS, 1848...cit., pp. 94-98.
3
James KAYE, Isabella MATAUSCHEK, „A Problematic Obligation: Commemorating the
1848 Revolution in Austria“, in Charlotte TACKE (ed.), 1848...cit., p. 104.
4
Steven BELLER, „Kraus’s Firework. State Consciousness Raising in the 1908 Jubilee Parade
in Wiena and the Problem of Austrain Identity“, in Maria BUCUR, Nancy M. WINGFIELD (eds.),
Staging the Past. The Politics of Commemoration in Habsburg Central Europe, 1848 to the Present,
Purdue University Press, West Lafayette, 2001, p. 48.

Josef Radetzky. Amplasat la 50 kilometri de Viena, în Klein-Wetzdorf Lower, parc

a cărui construcţie a început în 1849, Heldenberg se referă la Valhalla austriacă
(modelat după Valhalla din Regensburg)1. Monumentul este dedicat armatei re-
gale italiene şi celei imperiale ungare pentru credinţa dreaptă şi vitejia de neîn-
vins din 1848-1849, glorificând victoriile austriece împotriva naţionalităţilor
revoltate din Imperiu.
În ciuda constrângerilor oficiale impuse pentru a se evita comemorarea revo-
luţiei prin organizarea de evenimente sau monumente, dorinţa de a marca în spe-
cial înfrângerea a venit din primele zile. O iniţiativă pornită încă din martie 1848,
pentru ridicarea unui monument destinat primelor sacrificii ale revoluţiei – prilej
cu care printr-o petiţie s-au strâns fonduri –, a fost oprită de ministrul de interne în
1849. Un monument a fost ridicat, totuşi, 15 ani mai târziu. Era un obelisc, fără nici
o inscripţie. În 1867, după acceptul Curţii Imperiale, monumentul, descris ca „o
frumoasă operă a reconcilierii“, a fost garnisit cu o inscripţie neutră: „13 martie
1848. Celor care au murit pentru libertate, odihnească-se în pace“2.
Învestirea revoluţiei de la 1848 cu semnificaţii negative nu era realizată numai
prin glorificarea restauraţiei şi a eroilor săi. Deopotrivă cu romantizarea moşteni-
rii imperiale, autorităţile Habsburgice erau interesate să contribuie la crearea unei
identităţi austriece, puternic zguduite la 1848 de unificarea pan-germană. Contra-
revoluţia cuprindea şi un efort de lungă durată de a distanţa Austria de Germania,
oferindu-li-se austriecilor alternative identitare la germanitate3.
După înfrângerea revoluţiei, statul absolutist victorios a monopolizat de tim-
puriu comemorările şi a creat o imagine pozitivă a eroilor contrarevoluţionari4. Me-
moria anului 1848 a fost transformată în memorie contrarevoluţionară prin concursul
strâns al Bisericii, care a integrat procesiunile religioase în ceremoniile de reafir-
mare ale Casei Imperiale sub Franz Joseph. În condiţiile în care Curtea Imperială
se refugiase la Innsbruck, în mai 1848, de teama Vienei revoluţionare, procesiunea
Corpus Christi de pe 22 iunie, din capitala imperială, a devenit o oportunitate pen-
tru celebrarea câştigurilor revoluţiei. Descrisă ca „prima mare aniversare a reînvie-
rii libertăţii“, procesiunea Corpus Christi păstra câteva elemente ale ceremoniei
tradiţionale5, dar diferenţa faţă de manifestările anterioare lui 1848 şi sărbătorile re-
voluţionare era notabilă. În 1848, Curtea Imperială a fost absentă şi doar câteva
unităţi ale armatei regulate au rămas în oraş. Numai cavaleria gărzii naţionale apă-
rea la procesiune, acordând ceremoniei o anvergură specială6. Criticii vienezi au
interpretat procesiunea din timpul revoluţiei ca pe un eveniment transformat ori
ca un nedorit avertizor al naturii anti-liberale a vechiului regim. Prima procesiune
a Corpus Christi după accederea la tron a lui Franz Joseph a fost mai mult decât o
întoarcere la forma dinainte7. Strânşi la Viena pentru o dezbatere care să analizeze
1
John BREUILLY, „The German National Question and 1848“, History Today, vol. 48, no. 5,
1998, pp.13-20/p. 14.
2
James KAYE, Isabella MATAUSCHEK, „A Problematic Obligation...cit.“, p. 106.
3
Ibidem, p. 107.
4
Ibidem.
5
Daniel UNOWSKY, „Reasserting Empire. Habsburg Imperial Celebration after the Revolu-
tion of 1848-1849“, in Maria BUCUR, Nancy M. WINGFIELD (eds.), Staging the Past...cit., p. 23.
6
Ibidem.
7
Laurence COLE, „The Counter-Reformation’s Last Stand: Austria“, in Christopher
CLARK, Wolfram KAISER (eds.), Culture Wars: Secular-Catholic Conflict in Nineteenth-Century
Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 285.

810 MIHAI CHIPER
natura relaţiei dintre Biserică şi stat, mai mult de 20 de episcopi austrieci au căzut
de acord cu armata şi Curtea Imperială să transforme procesiunea din 7 iunie 1849
într-una care să celebreze înfrângerea revoluţiei şi revenirea la putere a dinastiei le-
gitime. Ceremonia a fost gândită ca o replică la baricadele şi ciocnirile violente din
1848. În aceeaşi ordine de idei, presa catolică publica poeme în care noul împărat
era caracterizat drept „Înger al Libertăţii“, declarându-şi devoţiunea pentru unita-
tea Austriei sub conducerea Casei Imperiale ereditare1.
De 1848 mai era legată, într-un mod foarte profund, şi o problemă a identităţii
austriece de stat2. În martie 1848, studenţii austrieci mărşăluiseră pe străzile din
Viena cu steagul naţional al Germaniei negru-roşu-galben. Punctul culminant al
revoluţiei a fost în aprilie, când împăratul Ferdinand I (1835-1848) a fost obligat să
accepte, la presiunile unei demonstraţii a profesorilor şi studenţilor, ridicarea drape-
lului pe Palatul Imperial Hofburg pentru a acompania acelaşi simbol amplasat pe
Catedrala Sfântul Ştefan. Înfrângerea revoluţiei şi eşecul ideilor de unificare na-
ţională germană au însemnat şi scoaterea culorilor negru-roşu-galben de pe paleta
cromatică a identităţii austriece, revenindu-se la culorile Habsburgilor, negru-gal-
ben, împrumutate de la Sfântul Imperiu Roman3.
Anul 1898 găseşte monarhia habsburgică deplin centrată pe jubileul urcării
pe tron a lui Franz Joseph. Festivităţile oficiale se întreceau în a-l prezenta pe împă-
rat în diferite roluri: şef de stat, lider al unei mari puteri, comandant al forţelor ar-
mate, prinţ al păcii, patron al progresului economic şi cultural, părinte al tuturor
popoarelor Imperiului4. Organizatorii au sperat să susţină patriotismul faţă de
stat împotriva diviziunilor etnice şi sociale prin amestecarea elementelor tradi-
ţionale ale legitimităţii habsburgice cu realizările concrete ale guvernării.
În ciuda desfăşurărilor festiviste somptuoase, problema identităţii austriece
de stat era readusă în discuţie de cel mai important ziar al Monarhiei, Neue Freie
Presse. Rolul lui Franz Joseph în existenţa Imperiului era comparat cu absolutismul
din timpul Mariei Teresa (1740-1780) şi al lui Iosif al II-lea (1780-1790). Cei doi nu reu-
şiseră să adune laolaltă părţile disparate ale Imperiului, acestea fiind legate numai
de existenţa unei coroane, dar nu şi de o administraţie adecvată, generatoare a
unei conştiinţe a statului. Deşi Neue Freie Presse îi atribuia lui Franz Joseph crearea
unui sentiment al comunităţii printre germani, polonezi, cehi sau maghiari în ca-
drul Imperiului, publicaţia de orientare germanofilă, liberală, îi reamintea aces-
tuia marele eşec, excluderea Austriei din statul german5. La Jubileul din 1898, o
serie de publicaţii ţineau să reamintească prezenţa puternică a germanităţii în ca-
drul revoluţiei de la 1848 şi cât de sever a fost ea diminuată ulterior. Din acest mo-
tiv, se poate vorbi de existenţa unui contra-jubileu, însă nu unul menit să se opună
făţiş ceremoniilor oficiale, ci destinat recuperării acelei părţi de revoluţie de care ofi-
cialităţile nu erau interesate. Jubileul revoluţiei de la 1848, comemorat în martie, a
fost animat de nostalgia pentru proiectul eşuat al unificării germane6. Ecoul întâr-
ziat al acestei aniversări are loc în 1 decembrie 1898, la o altă întâlnire a bătrânilor
1
Daniel UNOWSKY, „Reasserting Empire...cit.“, pp. 24-25.
2
Steven BELLER, „Kraus’s Firework...cit.“, pp. 46-71.
3
Ibidem, p. 47.
4
Daniel UNOWSKY, “Staging Habsburg Patriotism: Dinastic Loyalty and the 1898 Imperial
Jubilee“, in Pieter M. JUDSON, Marsha L. ROZENBLIT (eds.), Constructing Nationalities in East
Central Europe, Berghahn Books, New York, 2005, p. 142.
5
Steven BELLER, „Kraus’s Firework...cit.“, p. 49.
6
Ibidem.

paşoptişti, foşti membri ai Reichstag-ului revoluţionar, oferind o contrapondere

usturătoare la o întrunire, ţinută în aceeaşi noapte, a bătrânilor soldaţi care fuse-
seră prezenţi în Olmutz când Franz Joseph devenise împărat.
Ungaria: cultul naţional al zilei de 15 martie

Comemorările lui 1848 în centrul şi estul Europei ilustrează modalităţile prin
care politicile prezentului configurează reprezentările despre trecut. Efortul de
a-şi însuşi moştenirea lui 1848 şi de a-l înrola în serviciul ţintelor politice prezente
are o lungă istorie. În cazul Ungariei, această preocupare merge departe, în secolul
al XIX-lea1. Pentru maghiari, revoluţia şi ulterioara luptă militară pentru indepen-
denţă au devenit aspecte centrale atât pentru conştiinţa colectivă, cât şi pentru mi-
turile naţionale timp de un secol şi jumătate. În Ungaria modernă, înţelesul
popular al identităţii naţionale a fost modelat în jurul zilei de 15 martie 1848, când
începea revoluţia. Această dată, situată mereu la confluenţa naţionalismului cu li-
beralismul, a fost utilizată pentru legitimări politice succesive.
Cu tot eşecul revoluţiei, 15 martie 1848 a ajuns să simbolizeze revoluţia în între-
gimea ei, fiind o importantă sărbătoare, ziua care întrunea cele mai multe adeziuni
pentru a fi considerată naţională, aşa cum 14 iulie a devenit reperul pentru întreaga
Revoluţie Franceză. Un număr de figuri ale revoluţiei au fost comemorate nu nu-
mai în public, ca parte a unei memorii oficiale, dar şi prin forme vernaculare cum
au fost cântece şi povestiri: înflăcăratul Kossuth, poetul revoluţionar Petöfi, gene-
ralii Klapka şi Bem, sărbătoriţi pentru cutezanţa lor militară; cei 13 generali execu-
taţi de austrieci în Arad în 1849 după capitularea maghiară2. 1848 este considerat
un punct de cotitură al culturii politice maghiare şi cea mai importantă referinţă
pentru memoria istorică naţională. Chiar regimurile politice autoritare, regimul
lui Miklos Horthy ori cel comunist, care au încercat să neutralizeze imaginarul lui
1848, nu au reuşit să evite comemorarea revoluţiei în diferite forme. 1848 face
parte din etosul memoriei populare, referinţele la marile ei evenimente, eroi, mar-
tiri, trădători şi şerbi răzbătând din folclorul şi mitologia naţională.
Semicentenarul revoluţiei în Ungaria şi printre maghiarii de peste graniţe s-a
centrat pe 15 martie. Dar această zi nu a fost deloc privilegiată în comemorările ofi-
ciale o lungă perioadă de timp. Potenţialul exploziv al zilei de 15 martie şi rezo-
nanţa simbolică extraordinară pentru orice formă populară de revoltă au
determinat guvernele să o privească cu suspiciune. Când guvernul stabilea o săr-
bătoare comemorativă la semicentenar, respingea ziua de 15 martie în favoarea
mai sigurei zile, de 11 aprilie, data promulgării noilor principii constituţionale. Cu
excepţia scurtului interludiu 1918-1919, ziua de 15 martie nu a fost celebrată ofi-
cial până în 1928.
Cazul maghiar este singular în Europa, dacă ne referim la amplitudinea cu
care a fost susţinută memoria lui 1848 prin intermediul lamentărilor, al deplân-
gerii eşecului. Spre deosebire de alte ţări central europene, mitul revoluţiei s-a
1
András GERÖ, Modern Hungarian Society in the Making: The Unfinished Experience, Central
European University Press, Budapest, pp. 238-249.
2
John MASON, „Hungary’s Battle for Memory“, History Today, vol. 50, no. 3, 2000, pp. 28-34.

812 MIHAI CHIPER
dezvoltat fără piedici, alimentând toată istoria modernă1. Mitul a fost alimentat
din surse externe, prin declaraţii admirative şi memorabile ale intelectualităţii ger-
mane, care afirma că „ungurii sunt francezii secolului XIX“2, sau prin poeme închi-
nate lui Sándor Petöfi de către Heinrich Heine. Lideri precum Lajos Kossuth s-au
bucurat de o popularitate extraordinară peste ocean, unde au pledat în favoarea
cauzei revoluţiei maghiare. În anii 1851-1852, Kossuth atrăgea în SUA cele mai
mari mulţimi văzute până atunci, prilej cu care a impresionat prin felul în care a
ştiut să prezinte revolta maghiară, martiriul şi tragedia exilului său3. La aceste ma-
nifestări, exilaţii de origine germană erau grupul cel mai fervent, urmat de simpa-
tizanţii francezi, italieni şi irlandezi, cu toţii sperând în scoaterea Americii din
izolaţionism şi într-un ajutor al acesteia împotriva neoabsolutismului european4.
Presa americană devenea în scurt timp simpatizanta cauzei maghiare şi a compa-
rat-o cu ţelurile revoluţiei americane din urmă cu şapte decenii, descriindu-i pe
maghiari drept o naţiune idealistă, care lupta pentru idealurile de libertate şi egali-
tate5. Dar lumea politică americană a rămas destul rezervată la perspectiva recupe-
rării unei anumite tradiţii revoluţionare6. La Londra, liderul revoluţionar s-a
bucurat de o primire entuziastă asemănătoare momentului încoronării, în timp ce
în Trafalgar Square se striga „Trăiască Kossuth! Jos cu Austria!“. Kossuth a reuşit
să le facă maghiarilor o imagine asemănătoare cu aceea de care se bucurau polone-
zii, cu o generaţie în urmă, în lumea anglo-saxonă: martiri în lupta pentru progres.
Nici un alt revoluţionar nu a provocat, în secolul XIX, un impact internaţional compa-
rabil cu acela produs de Kossuth.
S-a observat că izbucnirea revoluţiei maghiare în Pesta a avut patosul opere-
tei7. Memoria istorică maghiară evocă maniera în care Sándor Petöfi a reuşit să mo-
bilizeze mulţimea prin poemul său „Cântecul naţional“, cu îndemnuri de luptă8.
Reuşind să înfrângă spaimele maghiarilor, el a adus în Pesta dinamica revolu-
ţionară care mătura Europa Centrală: adunări uriaşe conduse de un grup res-
trâns, pregătit pentru asemenea acţiuni9. În aceeaşi zi, Kossuth atrăgea mulţimea
aleasă din Viena cu discursurile sale, gândind că un succes în capitala Imperiului
Habsburgic putea asigura reforme liberale în Ungaria10. Însă, nici Kossuth, nici
1
István DEÁK, „Revolutionary Tradition in Hungary and the Lessons of the 1956 Struggle
for Independence“, Hungarian Studies, vol. 20, no. 1, 2006, pp. 3-9.
2
Celebrul citat îi aparţine tânărului revoluţionar german Georg WEERTH (1822-1856). V. Alice
FREIFELD, „The Cult of March 15. Sustaining the Hungarian Myth of Revolution, 1849-1999“, in
Maria BUCUR, Nancy M. WINGFIELD (eds.), Staging the Past...cit., p. 255.
3
Ibidem, p. 256.
4
Carl WITTKE, Refugees of Revolution: The German Forty-Eighters in America, University of
Pennsylvania Press, Philadelphia, 1952, p. 96.
5
Steven Bela VARDY, „Image and Self-Image among Hungarian-Americans since the
Mid-Nineteenth Century“, East European Quarterly, vol. 35, no. 3, 2001, pp. 309-342.
6
Michael A. MORRISON, „American Reaction to European Revolutions, 1848-1852: Sectiona-
lism, Memory, and the Revolutionary Heritage“, Civil War History, vol. 49, no. 2, 2003, pp. 111-132/
pp. 112-113.
7
Alice FREIFELD, „The Cult of March 15...cit.“, p. 256.
8
Despre utilizarea simbolurilor revoluţionare în revoluţia maghiară, v. Robert NEMES, „The
Revolution in Symbols: Hungary in 1848-1849“, in Pieter M. JUDSON, Marsha L. ROZENBLIT (eds.),
Constructing Nationalities...cit., pp. 37-49.
9
István DEÁK, „Freedom in the Habsburg Monarchy“, in Isser WOLOCH (ed.), Revolution and
the Meanings of Freedom in the Nineteenth Century, Stanford University Press, Stanford, 1996, p. 306.
10
Josef V. POLIŠENSKÝ, Aristocrats and the Crowd in the Revolutionary Year 1848: A Contri-
bution to the History of Revolution and Counter-Revolution in Austria, State University of New York
Press, 1980, pp. 96-97.

politicienii din Bratislava, reşedinţa dietei maghiare, nu aveau să fie parte a legen-
darelor evenimente de pe 15 martie, în care intelectualii, studenţii şi mulţimile en-
tuziaste s-au impus imagistic în faţa politicienilor naţionalişti. 15 martie a rămas
prezentă ca o zi a inocenţei revoluţionare, fiind idealizată şi de celelalte naţionali-
tăţi, care au crezut-o capabilă să extindă libertatea şi asupra lor.
Încă de la prima aniversare a lui 15 martie, conflictele etnice şi masacrele din
provincii au copleşit atmosfera de sărbătoare. Guvernul revoluţionar se retrăsese
la Debrecen, pe fondul războiului civil, dar mai ales în condiţiile în care în restul
Europei contrarevoluţia câştigase. Pe 15 martie 1849, civilii şi militarii s-au adunat
în piaţa centrală din Debrecen, unde oamenilor li se distribuia „Ruga de 15 mar-
tie“, text prin care Kossuth resuscita patosul revoluţionar. În timp ce la Debrecen
aniversarea a luat aspectul unei sărbători câmpeneşti, la Pesta străzile erau pustii,
pentru că aniversarea se mutase în cămine, unde se făceau toasturi1, care sfidau
presentimentul catastrofei. Ungaria avea să experimenteze înfrângerea totală, dar
ca nici o altă ţară, a fost uluitor de abilă în a exploata cu succes eşecul revoluţionar
în scopuri politice2. Strategia de a întoarce eşecul revoluţionar ca mijloc de a rea-
liza concesii politice din partea Vienei devenea coloana vertebrală a ideologiei po-
litice maghiare, fundamentul în jurul căruia şi semi-independenţa a fost modelată
în perioada dualistă, de la 1867 la 1918. Presiunea revoluţionară atribuită zilei de
15 martie a jucat un rol esenţial pentru că aniversarea ei se putea transforma ori-
când într-un prilej de contestare. S-a văzut acest fapt în 1850, la Eger, la o comemo-
rare unde s-a scandat împotriva împăratului, în favoarea libertăţii şi naţiunii,
autorităţile trecând la arestări3.
Evocările deveneau periculoase, iar contrarevoluţia părea neputincioasă îm-
potriva martirologiei revoluţionare4. O nouă etapă începea odată cu înfrângerea
Habsburgilor în Italia (1859 şi 1860). Prăbuşirea neoabsolutismului a scăzut presi-
unea pe manifestările publice, lăsând întredeschisă posibilitatea instrumentării
memoriei revoluţionare. Primii care s-au dorit continuatori ai tradiţiei revolu-
ţionare au fost studenţii, în 1860, prin chemări publice la comemorarea revoluţiei
şi spargerea embargoului impus de autorităţi. În ciuda tentativelor forţelor de or-
dine de a zădărnici întrunirea, studenţii au reuşit să se organizeze şi să parcurgă,
într-o procesiune gravă, drumul spre cimitirul din Buda, unde, în 1849, fuseseră în-
gropate ultimele victime ale revoluţiei. Apoi, ignorând ordinele date de poliţie
pentru dispersarea procesiunii, grupul s-a deplasat trecând Dunărea la cimitirul
Kerepsi din Pesta. În încercarea de a face arestări, poliţia a ajuns la ciocniri cu stu-
denţii, o rafală trasă în mulţime rănind pe unul din ei. Tensiunea provocată de inci-
dent în mediile studenţeşti a determinat autorităţile să închidă imediat universitatea
pentru a preveni orice posibilitate de organizare. Studentul rănit moare peste
două săptămâni şi zeci de mii de maghiari îl conduc pe ultimul drum, pe 4 aprilie,
1
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 261.
4
Autorităţile austriece au preferat să încurajeze aniversările legate de Ziua Sf. Ştefan, 20 au-
gust, când se sărbătorea dinasticismul şi catolicismul, contribuind la punerea la un loc a simbo-
lurilor şi identificărilor naţionale maghiare şi austriece. Accentuând compromisul, Ziua Sf. Ştefan
nu a fost niciodată periculoasă, sprijinind ideea de rege care domneşte peste mai multe naţiona-
lităţi. V. Ibidem, p. 262.

814 MIHAI CHIPER
în timp ce în marile oraşe maghiare se fac slujbe religioase1. De atunci, 15 martie a

devenit pentru studenţi şi veterani o zi simbolică de protest, iar cimitirul din Pesta
a ajuns locul de pelerinaj.
Evoluţia comemorărilor zilei de 15 martie şi ataşamentul pentru această dată în
defavoarea lui 14 aprilie – ziua în care Ungaria îşi proclamase independenţa în 1849
şi a hotărât detronarea Habsburgilor – reflectă starea de spirit a unei ţări care se con-
sidera ocupată de o putere străină2. 14 aprilie a reuşit să distrugă consensul, să pro-
voace dispute printre patrioţii maghiari. Pentru mulţi, după 1860, 14 aprilie ajungea
să semnifice excesul şi amintea ultima fază a războiului de independenţă mai de-
grabă decât începutul plin de speranţe al revoluţiei. Sărbătorirea lui 14 aprilie îl pu-
nea în lumină mai mult pe Kossuth decât poporul care-şi exprima năzuinţele.
O etapă distinctă în negocierea memoriei colective începea după finalizarea
Dualismului din 1867. Kossuth-iştii au lansat o publicaţie săptămânală, denumită
alternativ „15 martie“, „Libertate“, „Egalitate“, ori „Fraternitate“, schimbarea săp-
tămânală a titlului ocolind cenzura. Însă, cu adevărat stingheritoare pentru realitatea
Dualismului rămânea prezenţa veteranilor de la 1848-1849. Cu toate că nu au existat
încercări din partea lor pentru a compromite ceremonia încoronării lui Franz
Joseph, experienţa acestora rămânea o mărturie stânjenitoare a conflictelor din
trecut. Aniversarea zilei de 15 martie într-o Austro-Ungarie dualistă a implicat
sarcina problematică de a susţine mitul lui 1848, separând mesajul de liderul
său simbolic, Kossuth3. La 15 martie 1868, o adunare a Asociaţiei muncitorilor
din Budapesta a prilejuit un incident interesant. Unul dintre cei prezenţi şi-a
dezvelit ciotul braţului amputat în urma luptelor din revoluţie, evocând suferinţa
Honvezilor şi amintirile lor traumatizante. Presa a reflectat rememorãrile dure-
roase ale generaţiei paşoptiste, care nu rezonau deloc cu realităţile noului 15 mar-
tie, de după 1867. Pentru a produce acomodarea la noile realităţi politice şi a
menaja sensibilităţile celor angajaţi deplin în proiectele susţinute la 1848, autorită-
ţile au trecut la acţiuni de propagandă. S-a pretins că ţelurile revoluţiei de la 1848
au fost în mare parte îndeplinite şi anume dispăruseră absolutismul şi statul aris-
tocratic. Trei dintre foştii aliaţi ai lui Kossuth, generalii Mór Perczel, Istvan Türr şi
György Klapka, au fost trimişi să facă vizite în ţară propovăduind oportunitatea
Dualismului şi denunţând intransigenţa lui Kossuth4. În acelaşi timp, liberalis-
mul maghiar se autodefinea drept alternativa care scăpase Ungaria de opţiunile
dezastruoase. 15 martie era prezentat ca o soluţie liberală onorabilă la variantele
inacceptabile luate în calcul de imaginaţia naţionalistă: aceea că Ungaria putea
dispărea precum Polonia, ori că ar fi putut deveni o simplă provincie austriacă
precum Boemia. Liberalismul şi-a asigurat o poziţie favorabilă în imaginarul poli-
tic maghiar îmbrăţişând martirologia revoluţionară şi proiectând un program eco-
nomic de modernizare. Liberalii puneau la punct un discurs dublu. În 1874, la
banchetul de 15 martie, publicistul şi politicianul Lajos Mocsáry (1826-1916) a
toastat pentru Lajos Kossuth numai ca să continue cu o altă urare, exprimându-şi
speranţa că acea zi avea să devină sărbătoare naţională şi îl va avea ca maestru de
ceremonie pe însuşi Franz Joseph5.
1
András GERÖ, Modern Hungarian Society in the Making...cit., p. 241.
2
3
Ibidem, p. 263.
4
Ibidem.
5
Ibidem.

După Comuna din Paris, se trece la o fază competiţională. 18 martie, ziua în

care socialiştii comemorau evenimentele din 1871, devenea mai periculoasă pen-
tru autorităţi decât 15 martie. Noii revoluţionari socialişti argumentau că 1871 era
mai mult decât 1848, deoarece muncitorii luptau acum pentru libertate şi egali-
tate, nu doar pentru libertate1. În replică, regimul liberal a încercat să monumenta-
lizeze viziunea liberală asupra trecutului prin ridicarea unei statui a lui Petöfi, în
1883. În condiţiile concurenţei socialiste, a fost aproape o necesitate ca regimul să
integreze mitul lui 1848 şi să-l utilizeze în direcţia legitimării sale politice. Ziua de
15 martie era revizuită, ritualizată şi domesticită. În locul pelerinajelor la mormin-
tele revoluţionarilor martiri, studenţii căpătau dreptul de a manifesta în mijlocul
capitalei, în faţa universităţii şi apoi în faţa statuii poetului dispărut2. Autorităţile
reafirmau, triumfător, că obiectivele majore ale revoluţiei de la 1848 fuseseră atinse
(libertatea presei, posibilitatea de întrunire, Parlamentul) – cu excepţia a două din
cele 12 puncte, bancă naţională şi armată –, compromis pentru binele mai mare fă-
cut de Dualism.
Funeraliile lui Kossuth, din 2 aprilie 1894, au fost cel mai important eveni-
ment public din timpul erei liberale şi parte a unui cult care configura cultura poli-
tică modernă a Ungariei3. Odată dispărut, după 45 de ani de exil, interdicţia asupra
lui Kossuth era ridicată, iar tensiunea dintre liderul în exil şi regimul politic exis-
tent, legatar al Dualismului, lua sfârşit. Deoarece Kossuth refuzase să accepte Dua-
lismul, Franz Joseph a interzis guvernului maghiar să-i acorde fostului revoluţionar
ceremoniile unui erou. Dar municipalitatea din Budapesta a revendicat trupul şi a
ţinut funeralii private, urmărite, de fapt, de întreaga populaţie4.
La aniversarea a 50 de ani, 15 martie a fost un prilej de aprigă dispută între
adepţii revoluţiei liberale (cu un puternic sprijin popular) şi cei ai dinasticismului
multinaţional, susţinut de Partidul Liberal aflat la putere. O situaţie paradoxală
apărea după 1897, când Ferenc Kossuth, fiul liderului revoluţionar, revenit în ţară
şi ajuns membru al opoziţiei parlamentare, cerea declararea datei de 15 martie
drept zi naţională. Propunerea lui venise la timp, pentru că se apropia a 50-a ani-
versare a lui 18485. Însă impulsivul prim-ministru Deszö Bánffy (1843-1911), igno-
rând aspiraţiile populare şi încurajat fiind de însuşi Franz Joseph (interesat de
înăbuşirea cultului creat în jurul lui Kossuth)6, a stabilit o nouă zi naţională:
11 aprilie, data în care regele Ferdinand al V-lea (1835-1848) sancţionase Legile din
Aprilie, care reflectau pe larg revendicările revoluţionare. Majoritatea parlamen-
tară era convinsă că a făcut ce era mai potrivit, maghiarii având posibilitatea să co-
memoreze 1848 cu binecuvântarea regelui. Kossuth-iştii s-au arătat însă indignaţi
de încercarea de a contopi cele două date. Legile din Aprilie erau baza Dualismu-
lui din 1867 şi, din acest motiv, Ferenc Kossuth, ce-şi asumase titlul de lider al Par-
tidului Independenţei, declara că 15 martie şi 11 aprilie erau zile cu o semnificaţie
1
Ibidem, p. 264.
2
Ibidem.
3
Despre cultul lui Kossuth, v. Andràs GERÖ, Imagined History: Chapters from Nineteenth
and Twentieth Century Hungarian Symbolic Politics, Boulder, East European Monographs, 2006,
pp. 37-53.
4
Martha LAMPLAND, „Death of a Hero: Hungarian National Identity and the Funeral of
Lajos Kossuth“, Hungarian Studies, vol. 8, no. 1, 1993, pp. 29-35.
5
András GERŐ, Modern Hungarian Society in the Making...cit., p. 242.
6
Ibidem.

816 MIHAI CHIPER
antitetică1, doar prima având în concepţia sa un ecou pentru mase. Conotaţia lui
11 aprilie era aceea de sancţiune formală a legilor, dar nu simboliza în nici un fel
lupta populară pentru dobândirea lor. Primii care au îndemnat la boicotarea lui
11 aprilie au fost studenţii, care au chemat populaţia la apărarea memoriei zilei de
15 martie. Conducerile universităţilor au anunţat măsuri disciplinare împotriva
studenţilor organizatori, în timp ce poliţia intervenea pentru a preveni protestele
publice în faţa sediului partidului de guvernământ. Ruptura dintre autorităţi şi
populaţie era totală. 15 martie s-a transformat într-o sărbătoare populară: cele mai
multe clădiri neguvernamentale arborau drapelul naţional, activităţile comerciale
se opreau, în timp ce femeile se plimbau pe străzile centrale îmbrăcate cu haine în
culorile naţionale2. Mulţi bărbaţi purtau insigne roşii pentru a sublinia simpatiile
social-democrate. Pe neaşteptate, sărbătoarea s-a transformat într-un prilej de afir-
mare a mişcării socialiste, demonstrând probleme sociale care au apărut în timpul
guvernării liberale. În timp ce în faţa statuii lui Petőfi, oratorii liberali, adepţi ai lui
15 martie, îşi declamau discursurile, un muncitor întrerupea programul prevăzut
şi de la tribună proclama principiile social-democrate pe care le numea „Cele 12
puncte de la 1898“. Lipsiţi de orice reacţie, liberalii au fost în scurt timp acoperiţi
de aclamaţii frenetice şi de refrenele „Internaţionalei“. Liberalii nu au reuşit să se
facă auziţi la întrunirea convocată de ei. În ziua următoare, o manifestaţie socia-
listă a reuşit să atragă 35 000 de oameni3. În locul manifestărilor dedicate libertăţii
ungare, a 50-a aniversare a demonstrat problemele sociale apărute în epoca libe-
rală. Pe 11 aprilie, în ciuda vremii nefavorabile, procesiunea oficială s-a adunat în
faţa Parlamentului, de unde 3 000 de purtători de torţe treceau podul, spre castel,
onorându-l pe rege cu aclamaţii şi cântece. Declaraţiile oficiale creditau 11 aprilie
ca fiind piatra de temelie a Ungariei de atunci şi ofereau, totodată, Dualismului o
justificare simbolică.
Boemia: conflictul identităţilor

Revoluţia de la Praga a fost caracterizată în termenii unui conflict al loialităţi-
lor, moment de afirmare a naţionalismului ceh în tandem cu cel german4. Revolu-
ţia din Boemia a fost diferită ca intensitate de cea maghiară. Nobilimea de aici era
germană şi evident loială Habsburgilor care îi asigurau statutul. Prin urmare, nici
dieta controlată de nobilime nu a putut servi ca punct de rezistenţă împotriva domi-
naţiei austriece. Revoluţia cehă a depins de un număr mic de intelectuali praghezi,
mulţi dintre ei promotori ai culturii cehe. Pe lângă revendicările democratice şi so-
ciale, ei au formulat un program cu cereri naţionaliste iniţial moderate. Sub îndru-
marea istoricului František Palacký (1798-1876) şi a tânărului jurnalist naţionalist
Karel Havlíček, la 22 martie a fost formulată o petiţie în care se solicita egalitate
1
2
Ibidem, p. 267.
3
Ibidem.
4
Jan HAVRANEK, „Bohemian Spring 1848. Conflict of Loyalties and Its Picture in Historio-
graphy“, in Axel KÖRNER (ed.), 1848. A European Revolution?...cit., pp. 124-139. V. şi Hugh
LeCAINE AGNEW, „Czechs, Germans, Bohemians? Images of Self and Other in Bohemia to 1848“,
in Nancy M. WINGFIELD (ed.), Creating the Other: Ethnic Conflict and Nationalism in Habsburg
Central Europe, Berghahn Books, New York and Oxford, 2003, pp. 56-77.

pentru vorbitorii de germană şi cehă, într-un stat autonom ceh, care ar fi urmat să
fie format prin unirea Boemiei, Moraviei şi Sileziei. Acestui stat i se imagina, în Im-
periu, o poziţie similară cu cea acordată Ungariei1. Răspunsul guvernului, venit
pe 8 aprilie, recunoştea oficial egalitatea celor două limbi în instituţiile publice şi o
administraţie cehă separată în Praga, dar declara că orice unire a Boemiei cu alte te-
ritorii slave trebuia discutată în Parlamentul imperial2. Cehii nu erau într-o situa-
ţie comodă. Cererile lor au ofensat mulţi lideri din Moravia şi Silezia, ducând la
antagonizarea germanilor şi cehilor. Germanii sprijineau ideea reformelor şi pu-
teau merge mai departe cu autonomia locală, atât timp cât aceasta nu căpăta o
esenţă exclusiv cehă.
De altfel, germanii au făcut parte din Comitetul Naţional, care de la mijlocul
lui aprilie jucase, la Praga, rolul unui Guvern de facto. Având în vedere numărul, po-
ziţia lor în oraşe, suportul lor era esenţial. Dar în lunile aprilie şi mai o ruptură se
produce între ei şi liderii cehi, care începuseră să-şi definească propriul naţiona-
lism, axat pe diferenţele faţă de ceilalţi3. În Germania, la Frankfurt, tocmai se orga-
niza adunarea naţională care pregătea unificarea germanilor. Fiindcă Boemia a fost
considerată mult timp teritoriu german, Palacký a fost invitat la întrunire ca repre-
zentant al regiunii. El a respins invitaţia pe 11 aprilie4, într-un document esenţial
pentru politica cehă, în care îşi afirma devotamentul său pentru naţionalitatea
cehă, proclamând loialitatea faţă de Imperiul Habsburgic, în care naţionalismul ger-
man nu putea avea loc5. În viziunea sa, numai Imperiul putea proteja Europa de ex-
pansiunea rusească şi nici o altă naţionalitate nu putea să-i facă faţă de una singură.
Germanii erau invitaţi să-şi unifice Germania şi să lase alte popoare să-şi dezvolte
o nouă federaţie, proprie, în care să fie egalitate deplină pentru toate naţionalităţile.
Urmând această politică, cehii au încercat să blocheze alegerile de la Parlamentul
din Frankfurt, fapt pentru care liberalii germani au abandonat guvernul provizo-
riu din Praga, susţinând alegeri în districtele unde germanii erau majoritari.
Palacký a depus toate eforturile pentru a-şi pune teoria în aplicare. Ca o con-
trapondere la întrunirea de la Frankfurt, el a organizat împreună cu liderii cehi un
Congres al slavilor, având ca model doctrina sa despre unitatea slavilor din Impe-
riu, denumită Austroslavism. Acest fapt i-a enervat pe germanii din Boemia şi din
guvernul de la Viena, dar opoziţia acestuia nu era atât de importantă precum dez-
binarea revoluţionarilor din Imperiu. Congresul din iunie nu a decurs deloc bine.
El a inclus cele mai proeminente figuri ale intelectualităţii slave. Cehii şi slovacii
formau majoritatea, în comparaţie cu restul de polonezi, ruteni şi alte grupări et-
nice din Imperiu. Tonul majorităţii a fost moderat, căutând să pregătească un ma-
nifest al naţiunilor europene, capabil să justifice revendicările slavilor din Imperiu
şi să prezinte un plan de reorganizare printr-o petiţie către Imperiu6. Neînţelege-
rile dintre slavi au ieşit la iveală, iar manifestul final, redactat în termeni vagi, în
mare măsură de Palacký, a fost un important pas către naţionalismul slav, deşi era
evident că sentimentul naţional printre slavii din Imperiu nu era destul de intens
1
Peter N. STEARNS, 1848...cit., pp. 109-110.
2
Ibidem, p. 110.
3
Ibidem.
4
Jeremy KING, „The Nationalization of East Central Europe, Ethnicism, Ethnicity, and
Beyond“, in Maria BUCUR, Nancy M. WINGFIELD (eds.), Staging the Past...cit., pp. 130-135.
5
Peter N. STEARNS, 1848...cit., p. 110.
6
Ibidem, p. 111.

818 MIHAI CHIPER
ca să menţină efortul revoluţionar. Congresul a creat în Praga aşteptări mari şi a

cultivat aspiraţiile naţionaliştilor. În ziua în care a luat sfârşit, tinerii radicali de-
clanşau faza violentă a revoluţiei, după tipicul baricadelor şi luptelor de stradă, în-
cercând să mobilizeze fără succes şi ţărănimea, în timp ce liderii moderaţi precum
Palacký, îngroziţi de violenţa de ambele părţi, încercau, fără succes, să medieze în-
tre radicali şi guvernatorul Boemiei, prinţul Windischgrätz, care organiza reprima-
rea insurecţiei. La 16 iunie, în urma unui bombardament de artilerie, Comitetul
Naţional s-a dizolvat, iar legea marţială a fost impusă1. În mod tragic, alţi revolu-
ţionari s-au bucurat de înfrângerea cehilor. Germanii, atât din Germania cât şi din
Viena, l-au lăudat pe Windischgrätz, unii chiar oferindu-se să-l ajute. Germanii au
văzut acum înfrângerea cehilor ca pe un câştig al naţionalismului german, germa-
nii din Boemia considrându-se salvaţi de persecuţia cehilor.
În Boemia, memoria anului 1848 avea să fie puternic marcată de istoriografia
justificativă a lui František Palacký, pe de o parte, dar şi de unele ritualuri funerare
care căutau să lege spiritul lui 1848 de noi dezvoltări politice, pe de alta. Două ver-
siuni concurente legate de moştenitorii politici ai momentului îşi disputau corecta
interpretare a revoluţiei: radicalii, care au încercat să atragă suportul numeroşilor
inamici ai Habsburgilor în sprijinul mişcării naţionale cehe, şi liberalii, care în 1860
au încheiat o alianţă cu aristocraţia conservatoare din Boemia. În acest an,
František Palacký era acceptat din nou ca lider politic al cehilor (a inspirat strate-
gia politică a Partidului Naţional Ceh – Vechii Cehi), moment care i-a dat prilejul
să-şi justifice ideile politice şi acţiunile din timpul revoluţiei. El şi-a publicat în
1873 o parte dintre articolele redactate în perioada 1848-1849, apărându-şi atitudi-
nea critică faţă de aristocraţia conservatoare şi, de asemenea, susţinând activităţile
sale împotriva democraţilor radicali2. Cea mai mare atenţie a fost concentrată pe
atitudinea cehilor faţă de Viena şi Frankfurt. Timp de mulţi ani a reuşit să con-
vingă opinia publică de validitatea interpretărilor sale. Numai în 1890, la 13 ani de la
moartea sa, poziţia sa a fost pusă în discuţie.
Cea mai mare atenţie a fost îndreptată asupra paşoptistului Karel Havlíček,
un ziarist de primă clasă apropiat de Palacký, dar mai radical în tactică. Respectat
pentru lupta sa consecventă în favoarea mişcării naţionale cehe şi pentru ideile sale
liberale3, Havlíček fusese expulzat din Boemia în 1851 şi silit să aibă domiciliul for-
ţat la Brixen. Această situaţie îi asigura o mare simpatie populară, demonstrată la
funeraliile sale din Praga (29 iulie 1856), la care participau un număr foarte mare de
cetăţeni. Din 1863, când Tinerii Cehi au început să-l critice pe Palacký şi pe fiul său
Rieger, moştenitor al unor funcţii importante în Partidul Naţional Ceh, ei au găsit
în Havlíček martirul luptei naţionale cehe – atitudine promovată prin ziarul de
partid Národní listy. Imaginea naţionalistului radical Havlíček, ca erou şi martir na-
ţional, a fost pe scară largă acceptată de profesori şi jurnalişti, influenţând profund
opinia publică. Mormântul său din Praga a devenit un loc de pelerinaj pentru mili-
tanţii naţionalişti, iar cântecul „Dormi Havlíček liniştit în mormântul tău, cehii nu
se tem de germani“ a devenit foarte popular4. Imaginea consacrată a lui Havlíček,
construită cu minuţiozitate de naţionaliştii cehi, a fost atacată de Tomáš G. Masaryk
1
Ibidem, p. 112.
2
Jeremy KING, „The Nationalization of East Central Europe...cit.“, p. 131.
3
V. Stefan AUER, Liberal Nationalism in Central Europe, Routledge Curzon, New York, 2004,
p. 104.
4
Jan HAVRANEK, „Bohemian Spring 1848...cit.“, p. 131.

în Karel Havlíček faţă de ambiţiile şi aspiraţiile deşteptării politice cehe (1896). Masaryk
argumentează că Havlíček l-a sprijinit deplin pe Palacký, fiind de fapt un realist
politic. Dacă Palacký era „tatăl naţiunii cehe“, atunci Havlíček era considerat fiul
ei cel mai popular1.
În perioada anilor 1890 apărea posibilitatea de a studia revoluţia pe baza do-
cumentelor de arhivă. Aceasta este realizată de tânărul istoric Zdenek V. Tobolka,
care a editat scrierile politice ale lui Havlíček, plus studiile despre începuturile vie-
ţii constituţionale în Boemia şi despre Congresul slavilor de la Praga din iunie
1848. În aceeaşi măsură, Masaryk a reuşit să influenţeze un alt istoric care s-a oprit
asupra studierii anului revoluţionar – Jan Heidler. Cel mai important dintre vo-
lume se referă la analiza pamfletelor politice privitoare la atitudinea cehilor faţă
de Austria, înainte de revoluţie.
Chestiunea poloneză: în penumbra anilor 1830 şi 1863

Persistenţa îndelungată a aşa-numitei „chestiuni poloneze“ în Europa secolu-
lui XIX a fost rezultatul împărţirii teritoriului polonez între Rusia, Prusia şi Aus-
tria. Cele trei diviziuni aveau să devină însă, în noile state din care făceau parte,
nişte factori de destabilizare internă2. Revoltele din Cracovia din 1846 aveau să fie
preambulul „Primăverii popoarelor“ care a avut pentru polonezi aproape exclu-
siv un deziderat naţional: refacerea graniţelor dinainte de 1772. Focarele revolu-
ţionare din Cracovia, Liov şi Poznan3 au fost însă anihilate de austrieci, iar armata
din estul Prusiei dispersată de prusaci. Contribuţia polonezilor la 1848 a ieşit mai
mult în evidenţă pe alte teatre revoluţionare decât acasă. În Italia, Adam
Mickiewicz4 forma o legiune sub sloganul „Ubi Patria, ubi male“, care ducea lupte
cu trupele austriece în Lombardia şi Genova. Peste tot în Italia o mulţime de gene-
rali îşi ofereau serviciile: Mieroslawski în Sicilia, Wojciech Chrzayanowki părăsea
Parisul pentru a lua comanda armatei piemonteze, Wladyslaw Zamoyski ajuta la
reorganizarea armatei în Sardinia5. Dar cel mai cunoscut general polonez a luptat
în Ungaria. Józef Bem, sosit de la Paris ca să ajute la organizarea forţelor insurec-
ţionale din Viena, se va alătura trupelor maghiare în Transilvania. Colegul său,
Henrik Dembiński, a servit, de asemenea, armatele maghiare6.
1
Tomáš G. MASARYK, The Meaning of Czech History, english transl. by P. Kussi, University
of North Carolina Press, Chapel Hill NC, 1974, p. 78.
2
Hans Henning HAHN, „The Polish Nation in the Revolution of 1846-49“, in Dieter DOWE
(ed.), Europe in 1848...cit., p. 174.
3
Krzysztof MAKOWSKI, „Poles, Germans and Jews in the Grand Duchy of Poznan in 1848:
From Coexistence to Conflict“, East European Quarterly, vol. 33, no. 3, 1999, pp. 385-394.
4
Polonezii au decis să-l onoreze pe Adam Mickiewicz, ridicându-i o statuie în 1898. Despre
cultul eroului Mickiewicz în teritoriile polone aflate sub ocupaţie, în ultimele decenii ale secolu-
lui al XIX-lea, v. Patrice M. DABROWSKI, Commemorations and the Shaping of Modern Poland,
Indiana University Press, Bloomington, 2004, pp. 133-157 şi Larry WOLFF, „Revising Eastern
Europe: Memory and the Nation in Recent Historiography“, The Journal of Modern History, vol. 78,
no. 1, 2006, pp. 93-118/pp. 106-107.
5
Norman DAVIES, God’s Playground. A History of Poland. 1795 to the Present, vol. II, Oxford
University Press, Oxford, 2005, p. 252.
6
Ibidem, p. 253.

820 MIHAI CHIPER
În memoria istorică a naţiunii poloneze referitoare la lungul secol XIX, imagi-

nea revoluţiei din 1846/49 este umbrită de revoluţia din noiembrie 1830 şi cea din
ianuarie 18631. În timp ce ultima, văzută de contemporani ca un adevărat război
polono-rus, a obţinut un statut proeminent şi a ajuns un mit naţional, evenimen-
tele din 1846-1849, importante pentru tradiţiile din Galiţia şi Poznan, au doar o re-
levanţă secundară pentru galeria eroilor naţionali. O posibilă explicaţie rezidă în
faptul că marile locuri ale memoriei sunt grupate în Varşovia, iar miturile na-
ţionale formate fără referinţă la capitală au o posibilitate de dezvoltare redusă2.
În mod neaşteptat, practicile comemorative legate de 1848 aveau să găsească
un sprijin foarte puternic în rândul minorităţii rutene din Galiţia, aflate într-un
proces de consolidare a identităţii colective. Imediat după revoluţia de la 1848,
Consiliul Suprem Rutean a decis să ţină o ceremonie anuală pentru a comemora
emanciparea ţăranilor şi pentru a demonstra recunoştinţa rutenilor faţă de împăra-
tul Franz Joseph. Intenţia era de a pune în lumină loialitatea rutenilor, care con-
trasta cu aspiraţiile polonezilor la independenţă. Cu trecerea timpului, aceste
aniversări şi-au pierdut caracterul politic, fiind încorporate în calendarul general
al sărbătorilor religioase3. În 1898, mişcarea naţională ruteană a transformat a 50-a
aniversare a emancipării ţăranilor într-un mare eveniment naţional, sprijinit de ru-
sofili şi ucrainofili populişti4.
În 1898, teritoriul polonez era încă sub diferite ocupaţii străine. Din 1862, timp
de aproape 30 de ani, Otto von Bismarck, un duşman a tot ceea ce era polonez, a
fost şeful guvernului prusac. După Bismarck, activităţile anti-poloneze ale guver-
nului prusac au scăzut uşor în intensitate, dar sărbătorirea „Primăverii popoare-
lor“ pe teritoriile poloneze a fost modestă, condiţionată de constrângerile ocupaţiei.
Cu toate acestea, memoriile revoluţiei erau destul de active în conştiinţa istorică a
categoriilor luminate din societatea poloneză. În a doua jumătate a secolului,
multe publicaţii s-au referit la evenimentele din 1848-1849, casele de editură din
Lvov şi Cracovia familiarizând societatea poloneză cu povestea paşoptiştilor.
În Galiţia, partea poloneză aflată sub stăpânire austriacă, situaţia era cea mai
favorabilă5. Din 1867, Galiţia s-a bucurat de o certă autonomie locală, vizibilă în
educaţie şi cultură. În această parte a Poloniei, aniversarea, deşi modestă, a avut
loc într-adevăr. Presa a vorbit despre evenimentele întâmplate în urmă cu 50 de
ani, publicând articole despre cauzele înfrângerii şi ceea ce le-a precedat. Cel mai im-
presionant dintre aceste articole s-a regăsit în paginile ziarului cracovian Nowa Re-
forma, de orientare liberală, care a publicat studiul istoricului August Sokolowsky,
profesor la Universitatea Jagellonică şi deputat în Parlamentul austriac.
Sokolowsky descria noua ordine politică după 1815, arătând nemulţumirile po-
poarelor din Imperiu şi prezentând povestea revoluţiei din Austria. Totuşi, el nu a
spus foarte multe despre cazul polonez, despre demonstraţiile din Liov şi Craco-
via. Ca profesor la universitatea agreată de putere, el nu putea face apel la lupta
1
Patrice M. DABROWSKI, Commemorations...cit., p. 10.
2
Hans Henning HAHN, „The Polish Nation...cit.“, p. 183.
3
Kai STRUVE, „Peasants and Patriotic Celebrations in Habsburg Galicia“, in Christopher
HANN, Paul Robert MAGOCSI (eds.), Galicia: A Multicultured Land, University of Toronto Press,
Toronto, 2005, p. 107.
4
Ibidem, p. 109.
5
Czeslaw MAJOREK, Henryk ŻALIŃSKI, „The Revolution of 1848 in Polish Historical
Consciousness: Remarks on Three Anniversary Celebrations (1898, 1948, 1998)“, in Charlotte
TACKE (ed.), 1848...cit., p. 124.

polonezilor pentru independenţă, nerealizată nici în timpul revoluţiei de la 1848,

nici în urma revoltei împotriva statelor care împărţiseră Polonia1.
Presa galiţiană a relatat manifestările din Viena, unde ceremoniile scoseseră
în stradă peste 100 000 de oameni, aceştia vizitând cimitirul pentru a depune sute
de coroane pentru victimele din 1848. În timpul adunărilor muncitorilor socialişti
din Viena, Wlagzslaw Jachimowicz vorbea în numele a jumătate dintre studenţii
polonezi. În comparaţie cu Budapesta, manifestările au fost mult mai modeste în
Galiţia. În capitala Liov, pe 15 martie, Societatea Muncitorilor a organizat un marş
de aniversare a revoluţiei. Din cauza mesajelor anti-guvernamentale, poliţia a or-
donat dizolvarea mitingului, muncitorii fiind împrăştiaţi pentru că au continuat
să intoneze cântece patriotice2. Pe 17 martie, la o ceremonie care avea loc în consi-
liul oraşului Liov, primarul Godzimir Malachowski a făcut aluzie la a 50-a aniver-
sare a evenimentelor din oraş. El a menţionat mesajul schiţat de locuitorii Liovului
şi pus apoi la picioarele tronului în 1848. În acea adresă, locuitorii capitalei Galiţiei
îşi prezentaseră ideile care se vor împlini mulţi ani mai târziu, în perioada autono-
miei. Autorilor mesajului, Franciszek Smolka şi Florian Ziemialkowski, încă în via-
ţă 50 de ani mai târziu, le-a fost transmisă, din partea primarului din Liov, susţinut
de consiliu, o scrisoare de gratitudine. Memoriile lui Ziemialkowski, despre şede-
rea delegaţiei poloneze în Viena anului 1848, au fost publicate în Neue Freie Presse
şi apoi republicate în Nowa Reforma3.
A doua fază a comemorărilor a avut loc în Liov câteva luni mai târziu, pe 3 no-
iembrie 1898, fiindcă pe 2 noiembrie se împlineau 50 de ani de la bombardamentul
asupra oraşului nesupus puterilor care divizaseră Polonia. Mai extinse şi elabo-
rate, acestea au inclus un Te deum, procesiuni spre cimitirul unde erau îngropate
victimele bombardamentelor şi dezvelirea unei plăci comemorative în memoria
acestora4. În partea prusacă, din motive demne de înţeles, manifestările au fost re-
duse şi s-au concentrat mai cu seamă în Berlin. Membrilor municipalităţii şi per-
soanelor publice li s-a interzis să participe la demonstraţii ori întruniri al căror
scop era de a elogia revoluţia. Amintirile despre momentele revoluţionare din
18 martie au fost publicate în ziarul local din Poznan, Dziennik Poznanski. În plus,
au fost preluate, săptămânal, memoriile lui Henryk Szuman, fost parlamentar po-
lonez, lider al Ligii Poloneze, mişcare înfiinţată, prin decret regal, la Berlin, ca o
gardă civică, în 1848. Szuman îşi exprima nemulţumirea faţă de câteva ziare
berlineze care apreciau polonezii ca pe un element rebel şi îngrijorător în contextul
evenimentelor. Potrivit lui Szuman, polonezii au fost foarte reţinuţi şi nu au in-
terferat în nici un fel cu momentul al cărui scop era unificarea Germaniei5.
Italia: între Quarantotto şi Risorgimento

Au existat numeroase şi diferite revoluţii nu doar la scară europeană, ci şi la ni-
velul peninsulei italice. Problema italienilor este că anul 1848 a rămas un eveni-
ment identificat cu multiple, izbitoare conflicte, care avuseseră loc la diferite
1
Ibidem, p. 125.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 126.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 127.

822 MIHAI CHIPER
niveluri, furnizând memorii şi mituri fondatoare pentru identităţi opuse. Una din
perspectivele provocatoare dar inspirate pentru a descrie 1848 este formula avan-
sată de Claudio Pavone, aceea că au fost simultan războaie pentru independenţă
naţională, războaie civile şi conflicte de clasă1. Quarantotto, 1848-ul italian, era în-
scris în memoria populară şi în lexic ca un sinonim pentru haos şi dezordine. Eşe-
cul revoluţiei de la 1848 a discreditat federalismul şi a părut să confirme ideea că
numai o monarhie puternică poate unifica Italia. Piemontul, de obicei perceput ca
un regim absolutist şi represiv, a fost singurul stat italian care şi-a păstrat Constitu-
ţia liberală după 1849 şi a fost capabil să atragă speranţele naţionaliştilor.
Importantă pentru bătăliile mnemonice legate de revoluţia paşoptistă italiană
este a 50-a aniversare, survenită pe fondul unei crize care punea în discuţie concep-
tualizările dominante ale statului, ale naţiunii, ale identităţii colective. În lunga
criză italiană a sfârşitului de secol, 1898 apare ca un moment în care conflictele so-
ciale se ascuţeau, înregistrându-se demonstraţii şi revolte în zonele rurale şi în sud
la început, apoi în centru-nord şi în oraşe, ceea ce a determinat interesul
establishment-ului pentru soluţii autoritariste, care să ţină situaţia sub control. Para-
doxal, aceste încercări de stabilizare socială şi politică au găsit un punct comun în
propunerea de revenire la o interpretare literală a Statutului Albertin, a Constitu-
ţiei promulgate la 4 martie 1848 de regele Sardiniei şi Piemontului, Carlo Alberto2.
Asemenea revenire ştergea tradiţiile liberale şi parlamentare, care între timp modi-
ficaseră trăsăturile originale ale Statutului, promovând un guvern responsabil
faţă de rege, nu faţă de Parlament. Pentru Casa de Savoia, aniversarea lui 1848
avea să însemne uitarea deliberată a unei părţi a revoluţiei, formată din demon-
straţii publice, revolte şi insurecţii, mereu cu potenţial destabilizator pentru re-
gim. Autorităţile au acceptat ca singurele manifestări sponsorizate de stat să fie
centrate pe Statutul Albertin, deşi ele nu fuseseră niciodată populare printre itali-
eni. Anuala lor celebrare, în prima duminică a lunii iunie, nu şi-a depăşit niciodată
caracterul strict instituţional3. Însuşi Ministerul Educaţiei, de obicei deschis idei-
lor liberale, nu a recomandat şcolilor să menţioneze revoltele şi insurecţiile anului
revoluţionar 1848. Totuşi, spre deosebire de conservatorii radicali, care ar fi dorit o
ignorare totală a jubileului, Ministerul Educaţiei avea să permită prezentarea unei
versiuni legaliste şi fondatoare a perioadei. Varianta agreată de autorităţi era a
unui Quarantotto privit ca origine şi fundaţie a instituţiilor libere ale ţării, o sinteză
a speranţelor împlinite şi a iminentelor victorii garantate de preeminenţa Parla-
mentului. Cel din urmă trebuia să fie prezentat ca adevăratul iniţiator al unităţii Ita-
liei4. Totuşi, o memorie italiană a lui 1848, care să fi pivotat în jurul moştenirii
parlamentare, era greu de susţinut în condiţiile luptelor politice care aveau un cu to-
tul alt substrat. Viaţa politică italiană din jurul anilor 1890 se concentra în jurul apri-
gei dispute dintre cei care aşezau la baza statului o legitimare extrasă din principiul
1
Simonetta SOLDANI, „From Divided Memory to Silence...cit.“, p. 146.
2
Despre Statutul Albertin s-a scris că poate fi interpretat astfel încât să acopere paternalismul
monarhic, liberalismul luminat, dictatura parlamentară, democraţia de masă, chiar fascismul. V.
Denis Mack SMITH, Italy: A Modern History, University of Michigan Press, Ann Arbor, 1959, p. 207
şi Charles L. KILLINGER, The History of Italy, Greenwood Press, CT Westport, 2002, p. 111.
3
4
Manifestările dedicate aniversărilor statutului au fost mai numeroase în Sud şi în Sicilia,
unde drepturile statuate, întotdeauna mai mult ca o posibilitate decât ca o certitudine, au fost
sistematic violate şi numai unde memoria Risorgimento-ului era legată de revoltele al căror scop
fusese mai mult alungarea baronilor şi Bourbonilor, şi mai puţin unitatea Italiei. V. Ibidem, p. 149.

naţional şi cei care aderaseră la principiul dinastic1. În fin de siècle, Italia a legitimat
momentul 1848 ca pe o revoluţie, dar numai atât cât adjectivul „naţional“ să înde-
părteze accentele sociale ale evenimentului. Totuşi, mulţi au continuat să utilizeze
aceşti termeni stingheritori. Prin urmare, participarea la revoluţie a putut fi consi-
derată un act de onoare numai în măsura în care se referea la lupta anti-austriacă,
trecându-se sub tăcere campania pentru drepturile cetăţeneşti. Acestea erau consi-
derate trăsăturile distincte ale moştenirii democratice a Risorgimento-ului2.
Simbolul cel mai evocat au fost cele cinci zile milaneze (17-23 martie), în
care cetăţenii capitalei lombarde, conduşi de republicanul şi federalistul Carlo
Cattaneo, reuşeau să-l alunge, la 22 martie, pe generalul austriac Josef Radetzky,
aflat la comanda a peste 75 000 de soldaţi3. Cel mai răsunător episod al unei adevă-
rate fracturi a memoriei a avut loc în Milano, la 20 martie 1898. Administraţia mu-
nicipală, catolic moderată, a decis să sărbătorească 50 de ani de la cele cinci zile
milaneze în spiritul monarhismului şi armoniei naţionale, potrivit imaginii unui
Risorgimento perfect unitar şi lipsit de discordie internă4. O asemenea falsificare nu
lăsa nici o alternativă, în condiţiile în care milanezii aveau încă proaspăt în minte
faptul că, în august 1848, Casa de Savoia prefera să predea oraşul austriecilor de-
cât să se considere datoare faţă de cei care eliberaseră oraşul5. Cei care au respins
această falsificare nu au putut decât să meargă spre o confruntare explicită. Expli-
caţia? Compromisul nu poate fi extins până acolo încât memoria revoluţiei mila-
neze să fie centrată pe Casa de Savoia. În aceste condiţii, oraşul a fost traversat
simultan de două demonstraţii diferite, fiecare animată de zeci de mii de oameni:
una oficială, cu grupuri care cântau marşul regal, dar fără discursuri, şi o
contramanifestaţie după-amiază, organizată de republicani şi alte asociaţii popu-
lare, cu steagurile roşii socialiste şi mulţimi care cântau imnul lui Garibaldi, ca de
altfel şi cântece muncitoreşti. Liderul socialist Filippo Turati a schimbat aniversa-
rea oficială din Milano prin cererea de a se respecta realmente drepturile politice şi
civile acordate de Constituţie6.
Aniversarea revoluţiei de la 1848 avea să fie momentul de validare publică a
liderilor socialişti. Două luni mai târziu, nemulţumirile populare şi acţiunile gre-
viste în Milano erau înăbuşite de forţe militare, precipitând o criză constituţională
majoră7. Clivajele lui 1848 au fost exacerbate în contextul revoltelor populare şi ten-
siunilor sociale, întâmpinate de guvern cu suspendări implicite şi explicite ale
drepturilor legale, declaraţii de intimidare şi reprimări sângeroase. Pe 6 mai 1898,
o insurecţie a izbucnit la Milano – Fatti di Magio, arătând suportul pe care reuşiseră
să-l obţină socialiştii, în condiţiile în care mulţimile terorizau Parma, Florenţa şi
chiar Roma, unde fusese instituită legea marţială8. Pe 7 mai, ministrul conservator
1
Ibidem, p. 149.
2
Ibidem, p. 152.
3
V. A.J.P. TAYLOR, The Italian Problem in European Diplomacy, 1847-1849, Manchester Univer-
sity Press, Manchester, 1970, pp. 80-84; Charles L. KILLINGER, The History of Italy, cit., pp. 97-123;
Adrian LYTTELTON, „Creating a National Past: History, Myth and Image in the Risorgimento“, in
Albert Russell ASCOLI, Krystyna VON HENNEBERG, Making and Remaking Italy: The Cultivation
of National Identity around the Risorgimento, Berg, Oxford, 2001, pp. 27-62.
4
5
A.J.P. TAYLOR, The Italian Problem...cit., pp. 135-136.
6
Robert GILDEA, „1848 in European Collective Memory“, cit., p. 928.
7
Ibidem.
8
Charles L. KILLINGER, The History of Italy, cit., p. 123.

824 MIHAI CHIPER
Antonio di Rudini instituie legea marţială şi ordonă trupelor să înăbuşe insurecţia.

În ciocnirile care au urmat, mai mult de 80 de persoane au fost ucise, liderul socia-
list Turati fiind arestat, iar universităţile şi o serie de publicaţii închise, printr-o în-
călcare generală a drepturilor constituţionale1. Interpretările şi consecinţele acestui
act au fost nefaste pentru atmosfera politică italiană. În mai 1898, armata, despre
care se presupunea că reprezenta poporul, a tras în cetăţenii milanezi care protes-
tau împotriva preţurilor mari. Mulţi s-au gândit că aceasta este consecinţa logică
pentru opţiunea dinastică de la 1848. Acei care îl numiseră pe Carlo Alberto
(1831-1849) „mărinimosul rege“, văzând în el un campion al independenţei faţă de
Austria, ajunseseră, până la urmă, victimele acestuia. Tragedia din mai 1898 a con-
dus la o criză definitivă a interpretării Risorgimento-ului drept „concordia discor-
dantă“2 dintre învingători şi învinşi. Dezideratul unităţii şi independenţei nu mai
putea amâna problema libertăţii şi discuţiile despre relaţia dintre stat şi cetăţean.
Nu putem să nu observăm că 1848 trezea emoţii populare numai dacă era
reamintit în lumina experienţelor locale, percepute ca esenţiale pentru definirile
identitare. Terenul de luptă pentru această dispută asupra trecutului era definit mai
puţin de autorităţile şi instituţiile centrale de stat, cât mai ales de grupuri şi unele cli-
entele politice locale. De obicei, acestea reprezentau reţele sociale închise care, spre
deosebire de cele care operau la nivel naţional, vedeau liberalismul ca pe o cultură
cu totul străină3. Se menţineau astfel nu numai eterogenitatea convingerilor poli-
tice-dinastice, socialiste ori liberale, dar şi proiecţiile identitare diferite, confir-
mând spusele lui Massimo D’Azeglio, din 1861, către regele Vittorio Emanuele:
„Avem Italia. Acum trebuie să-i creăm pe italieni“4. Manifestările notabilităţilor lo-
cale din Milano, la 1898, au arătat clar că în mitul oficial al Risorgimento-ului nu
exista disponibilitatea de a considera revoluţia populară ca pe un mijloc esenţial
al renaşterii italiene.
La numai o lună de la episodul milanez, o evoluţie asemănătoare apărea la
Florenţa. Aici, municipalitatea şi-a centrat ceremoniile pe dezvelirea statuilor a
doi moderaţi – Peruzzi şi Ricasoli – chiar în ziua aşa-numitei „Revoluţii toscane“
din 1859. Democraţii au văzut această alegere ca pe o schimbare în defavoarea ori-
cărui alt eveniment oficial, în afară de obişnuita solemnitate de Sfânta Cruce, pe
29 mai, pentru amintirea voluntarilor toscani care muriseră în Lombardia, în 1848,
în războiul împotriva Habsburgilor. Apoi, moderaţii au comemorat mai mult anul
1859 decât 1848, în pura tradiţie locală, aceasta în timp ce democraţii încercaseră
1
James Edward MILLER, From Elite to Mass Politics: Italian Socialism in the Giolittian Era,
1900-1914, Kent State University Press, Kent, 1990, p. 21.
2
Aceiaşi factori care făcuseră naţionalismul de neoprit la 1860, creaseră în acelaşi timp ma-
ri dificultăţi. În ciuda pretenţiilor avute de suporteri, unitatea naţională era o aspiraţie culturală
şi politică, nu o inevitabilitate istorică. Prea puţine concordanţe participau la definirea naţiunii
italiene. Reprezentările romantice ale naţiunii nu aveau nimic în comun cu statisticile şi descrie-
rile ştiinţifice. Mesajul secularizant al naţionalismului italian s-a prăbuşit sub credinţele unifica-
toare şi tradiţiile Bisericii Catolice. Interesele naţionale ale liberalilor moderaţi vizau o uniune
separată, în nordul Italiei, sub un sistem politic reformat controlat de o elită politică. Mazzinienii,
prin contrast, identificau naţiunea cu suveranitatea populară şi cu idealul republicanismului
unitar. Nu este mai puţin adevărat că pentru elitele italiene naţionalismul era deseori un eufe-
mism pentru regionalism, în sensul că patria putea fi definită în termeni locali. V. Lucy RIALL, The
Italian Risorgimento: State, Society, and National Unification, Routledge, London, 1994, p. 74.
3
4
Adrian LYTTELTON, „Creating a National Past: History...cit.“, pp. 58-59.

să prezinte Risorgimento ca pe o eliberare naţională nu numai de străini, ci şi de

opresorii interni.
O secvenţă analoagă avea să fie înregistrată la Bologna câteva luni mai târziu,
unde o comemorare solemnă a insurecţiei împotriva austriecilor, din 8 august, nu a
putut fi evitată. Societăţile democratice şi partidele populare au optat să stea deo-
parte de manifestările oficiale, după ce li s-a pus în vedere că nu puteau susţine
discursuri şi nici să poarte steaguri sau alte simboluri revoluţionare. Din aceste
considerente, ei au preferat să ţină o ceremonie alternativă, unde au putut cânta
imnul lui Garibaldi şi să-i aducă un omagiu lui Mazzini1.
Dinamica excluderii reciproce sau autoexcluderea este impresionantă la mani-
festările muzeale dedicate Risorgimento-ului, în argumentele care divizau editorii pe-
riodicelor despre acelaşi eveniment, ori printre membrii veteranilor de la 1848-1849.
Veteranii au fost pe scară largă convertiţi la o versiune „pacificată“ a Risorgimento-ului,
dar ei se dovedeau prea mândri de rolul avut în trezirea naţiunii pentru a accepta
prea uşor interpretarea oficial-monarhistă a Risorgimento-ului, care înclina spre di-
nastia de Savoia. Practic, la a 50-a aniversare a revoluţiei de la 1848, a putut fi obser-
vată diferenţa uriaşă dintre naţionalismul revoluţionar şi versiunea oficială a
întemeierii naţionale; Italia a sărbătorit oficial aniversarea Constituţiei date de Carlo
Alberto al Piemontului, care mai târziu devenea Constituţia Italiei unite.
Belgia: memoria insurecţională reprimată

Chiar în statele unde nu avem evenimente care să poată fi încadrate în rândul
manifestărilor revoluţionare tipice, putem vorbi de o moştenire politică lăsată de
anul 1848. Faptul că 1848 nu a devenit o revoluţie reală în Belgia se datorează câ-
torva factori locali; radical-democraţii nu au imitat exemplul francez ca să pro-
voace o insurecţie2; naţionalismul şi patriotismul acestora era reţinut din cauza
fricii unei anexări la statul francez, în cazul în care regele Leopold I (1831-1865) ar
fi fost silit să abdice3. Câteva slabe încercări de organizare a unor lupte de stradă
au fost rapid înăbuşite de autorităţi. Radicalii au preferat Belgia în locul steagului
roşu. În plus, nu aveau o susţinere socială largă şi nici legături foarte bune cu pro-
letariatul. Dar ceea ce a contat probabil cel mai mult a fost o politică flexibilă dusă
de autorităţi din momentul declanşării turbulenţelor în Franţa4. În încercarea de a
explica de ce nu s-a produs o revoluţie în Belgia, trebuie să avem în vedere lipsa
1
2
La 7 noiembrie 1847 a fost fondată la Bruxelles Association Démocratique, avându-l ca
preşedinte de onoare pe General Mellinet (1768-1852), preşedinte pe Lucien Jottrand (1804-1877)
şi vicepreşedinte pe Karl Marx (1818-1883). Dacă Belgia ar fi urmat exemplul francez la 1848,
iniţiativa o putea avea numai Association Démocratique. Dar radicalii nu au instigat la acţiuni de
stradă, mulţumindu-se cu felicitări adresate francezilor şi susţinând, în acelaşi timp, neutralita-
tea, naţionalitatea belgiană şi sprijinul pentru ordinea publică.
3
Brison D. GOOCH, Belgium and the February Revolution, Ed. M. Nijhoff, The Hague, 1963,
p. 53.
4
Regele Leopold I era legat de familia regală franceză prin soţia sa, Louise-Marie, fiica lui
Louis Philippe, care abdicase în februarie 1848. Regele belgian considera abdicarea un fapt tem-
porar, dar evenimentele ulterioare i-au schimbat atitudinea complet şi i-au întărit convingerea că
Belgia trebuia cruţată de revoluţie.

826 MIHAI CHIPER
entuziasmului revoluţionar, anihilat de calitatea structurilor de putere1. Precum în

Marea Britanie, model al revoluţiei industriale, elita politică a fost capabilă să facă
faţă oricărei ameninţări revoluţionare. De la măsurile economice şi politice, până
la cele simbolice, autorităţile au reuşit să preia iniţiativa2. În locul festivităţilor re-
voluţionare s-au organizat ritualuri politice de celebrare a ordinii politice exis-
tente. Astfel, pe 9 aprilie 1848 era organizată, cu mare pompă, o ceremonie pentru
mase, în onoarea urcării pe tron a regelui Leopold. Pe 17 aprilie, acelaşi an, avea
loc un concert de caritate în beneficiul şomerilor3. În general, rezultatul a fost o
consolidare a statu-quo-ului politic belgian, o reconfirmare a legăturilor dintre
rege şi popor. Guvernul şi Parlamentul au promovat imediat o serie de reforme
care preîntâmpinau apariţia unor revendicări revoluţionare, făcând imposibilă o
lovitură de stat4. Autorităţile însă nu au admis că reformele progresive fuseseră
în vreun fel inspirate de frica anarhiei şi revoluţiei. În consecinţă, cauzele care fa-
vorizaseră reformele de la 1848 au fost trecute sub tăcere de istoriografia oficială.
Autorităţile au făcut concesii de frica revoltelor, dar în acelaşi timp au negat că re-
formele au fost motivate de acestea5.
Deşi eşuată, ignorată de autorităţi, tradiţia lui 1848 a putut fi recuperată şi s-a
reuşit conferirea unui sens prin intermediul banchetelor democratice, singurele
manifestări publice menite să celebreze acel eveniment. Având în vedere modelul
francez, ele au devenit adevărate ritualuri politice pentru proletarii şi studenţii ani-
maţi de idei socialiste, susţinute în februarie sau în iunie, începând cu anul 18636.
Scopul lor era să menţină viu spiritul amis du droit pentru a transforma societatea
şi a comemora revoluţia franceză din februarie7. Surprinzător era faptul că, în ab-
senţa oricărui martir real, publicaţii socialiste precum Le Débat Social, L’Atelier, La
Civilisation, La Nation, Le Drapeau au reinventat discursul războinic, al luptelor şi al
morţii: 1848, „modelul“ tentativelor revoluţionare eşuate, fusese condus solemn la
mormânt, în timp ce spiritul revoluţionar, „curajul“, „speranţa“, „iubirea pentru
dreptate şi justiţie“ au devenit exemple pentru viitor. În anii 1860, 1848 era încă
descris ca un leagăn al socialismului, iar comemorarea lui prin intermediul ban-
chetelor era utilizată pentru a revigora mişcarea socialistă. De fapt, discursurile şi
toasturile de la banchetele comemorative erau marcate în întregime de nevoile şi
programul acesteia, de puternica influenţă a francezilor, care aproape reuşiseră să
monopolizeze mişcarea. Orientarea exclusivă franceză avea să fie, treptat,
concurată, începând cu a doua jumătate a anilor 1870, de modelul reformist ger-
man, care a câştigat teren în special după congresul de la Gotha (1875). Asociaţiile
muncitoreşti-socialiste aveau să fie absorbite treptat în Partidul Socialist Belgian,
înfiinţat în 1879, după principiile reformismului german afirmat la Gotha, ceea ce
explica schimbările produse în tipul de rememorare a lui 1848.
1
V. Horst LADEMACHER, „The Netherland and Belgium. Notes on the Causes of
Abstinence from Revolution“, in Dieter DOWE (ed.), Europe in 1848...cit., pp. 272-286.
2
Brison D. GOOCH, Belgium...cit., p. 68.
3
Gita DENECKERE, Bart DE WILDE, „(Dis)Remembering the 1848 Revolution in Belgium.
How an Important Historical Rupture Got Forgotten“, in Charlotte TACKE (ed.), 1848...cit., p. 64.
4
Reformele s-au centrat pe lărgirea categoriilor cu drept de vot, pe libertatea presei şi pe
măsuri economice intervenţioniste menite să blocheze răspândirea crizei economice franceze.
5
Gita DENECKERE, Bart DE WILDE, „(Dis)Remembering the 1848 Revolution in Bel-
gium...cit.“, p. 58.
6
Ibidem, p. 65.
7
Despre mitul socialist clădit în jurul anului 1848, v. Robert GILDEA, „1848 in European
Collective Memory“, cit., pp. 921-932.

În preajma anului 1898, socialismul belgian se reorientase spre reformism, me-

moria schimbându-şi centrul de interes de la turbulenţele revoluţionare franceze
către „serioasele“, „ştiinţificele“ şi „perfectele“ texte ale fondatorilor socialismului
german, în special către Manifestul Comunist al lui Marx (1848). În evoluţia de la re-
torica eroică a libertăţii, egalităţii şi fraternităţii către un socialism mai profund şi
mai ştiinţific avem un inconvenient evident: la 1898 entuziasmul al socialiştilor bel-
gieni era potolit, ceea ce atrăgea criticile ziarului Vooruit – echivalentul francezului
Le Peuple – pentru lipsa acelui idealism al precursorilor din urmă cu jumătate de se-
col1. În mod cert, Manifestul Comunist avea mai multă atenţie din partea presei în
1898 decât revoluţia franceză din februarie 1848. Aniversarea a jumătate de secol
de la revoluţia din 1848 în Belgia a arătat că lupta pentru sufragiu universal ori ma-
sacrul proletarilor care cereau un loc de muncă era eclipsată de Manifestul Comu-
nist. Émile Vandervelde (1866-1938), fondatorul socialismul belgian, a văzut în
revoluţia din februarie doar un cadru necesar apariţiei Manifestului2. În 1898, pe-
rioada banchetelor democratice se încheiase. 1848 era doar menţionat prin ziare ca
o ruptură ce făcuse posibilă intrarea popoarelor pe scena istoriei, dar încă nu se
adunaseră condiţiile necesare pentru rezolvarea adecvată a problemelor sociale.
În 1898, mişcarea socialistă belgiană a renunţat la revoluţie ca strategie, dar
acest fapt nu a împiedicat oponenţii să-i catalogheze pe muncitori drept revolu-
ţionari3. Mişcarea socialistă a încercat să scape de alura revoluţionară. De aceea, în
presă au apărut articole care descriau opoziţia dintre ordine şi violenţă, subliniind
că socialismul se baza pe evoluţie şi progres, nu pe revoluţie. Se realiza trecerea la
o istorie a lumii, liniară, teleologică şi progresivă, iar revoluţia devenea o verigă a
lanţului evoluţiei, una necesară, dar numai în împrejurări excepţionale.
Danemarca: revoluţia paşnică şi uitarea războiului civil

Pentru spaţiul scandinav, un caz interesant îl reprezintă Danemarca. 1848 este
un fapt memorabil având în prezent conotaţii pozitive, cu asocieri de tipul „revolu-
ţia paşnică“, „spiritul lui ’48“ ori „soldatul necunoscut“4, însă asemenea interpretări
sunt posibile numai în urma unei uitări de amploare: pierderea ducatului Schleswig
Holstein. 1848 surprindea Danemarca în focul dezbaterilor despre reformarea statu-
lui absolutist. Regele Christian al VIII-lea (1839-1848) realizase că numai reformele
constituţionale puteau salva statul de la fragmentare şi, înainte de moartea sa, îi su-
gerase urmaşului său Frederick al VII-lea (1848-1863) să facă acest pas. Însă noul
rege nu accepta nici noţiunea de stat naţional, nici nu avea în vedere autonomia ger-
manilor. El dorea doar să prezerve tradiţia monarhiei, a unui stat unitar. În aseme-
nea condiţii, liberalii radicali au adoptat o nouă strategie pentru a crea premizele
apariţiei unei Constituţii adecvate unui stat multietnic, fapt care i-a deranjat pe
1
Gita DENECKERE, Bart DE WILDE, „(Dis)Remembering the 1848 Revolution in Belgium...cit.“,
p. 71.
2
Janet POLASKY, The Democratic Socialism of Emile Vandervelde: Between Reform and Revo-
lution, Berg Publishers Ltd, Oxford, 1995, p. 101.
3
Gita DENECKERE, Bart DE WILDE, „(Dis)Remembering the 1848 Revolution in
Belgium...cit.“, p. 72.
4
Steen BO FRANDSEN, „Why 1848 is Barely Commemorated in Danmark“, in Charlotte
TACKE (ed.), 1848...cit., p. 153.

828 MIHAI CHIPER
danezi şi pe naţionaliştii din Schleswig-Holstein. Comitetul de redactare a Consti-

tuţiei, unul care ajunsese la o formulă ce ar fi putut schimba cursul istoriei daneze,
şi-a ţinut şedinţa de final în aceeaşi seară în care, în mod ironic, la Cazinoul din Co-
penhaga se declanşa ’48-ul danez1. După o dezbatere aprinsă, naţional-liberalii au
decis să purceadă la un marş către rezidenţa regelui, pentru a solicita un stat-na-
ţional. Slabul rege Frederick al VII-lea ceda şi acceptarea sa echivala cu o ruptură
faţă de tradiţia monarhiei absolutiste, moment ce poate fi catalogat ca adevărata re-
voluţie daneză2. A fost singura ocazie în istoria Danemarcei când s-a utilizat terme-
nul de revoluţie. Revoluţia daneză din 1848 nu a avut baricade, nici lupte de stradă,
nici victime pentru a fi comemorate. În schimb, şi-a găsit un loc însemnat în memo-
ria colectivă ca o revoluţie liniştită şi paşnică, în care, atunci când a fost vremea, su-
puşii au mers la regele lor şi au primit exact ceea ce doreau: abolirea absolutismului
şi Constituţia. Lunga procesiune a cetăţenilor paşnici prin centrul capitalei spre
destinaţia finală – curtea palatului regal – a reprezentat cea mai durabilă contribu-
ţie la memoria colectivă a anului 1848. Ideea era că danezii nu se împuşcă unii pe
alţii şi chiar o revoluţie trebuia să fie un eveniment paşnic3. Această atitudine poli-
tică a influenţat ulterior în mod considerabil cultura politică daneză şi ilustrează
una dintre ideile favorite ale auto-percepţiei naţionale, aceea că danezii sunt dife-
riţi de celelalte naţiuni, în a căror istorie violenţa şi luptele au înlocuit deseori poli-
tica. Însă, într-un mod inexplicabil, ideea nu este deloc pusă în relaţie cu faptul că
o revoluţie paşnică a fost urmată de un sângeros război civil de trei ani4.
Separaţia dintre o revoluţie paşnică şi un război civil sângeros a putut fi ope-
rată cu succes deoarece ideologia naţională a fost aceea a unei victorii reale în
1848. Pentru prima oară, naţionalismul a devenit un fenomen popular incluzând
toate părţile regatului şi toate grupurile sociale, nefiind restrâns la o parte a elitei.
Steagul, războiul, soldatul anonim, patria, imaginea Germanului ca inamic au
ajuns inseparabile de memoria colectivă a lui 1848. Mainstream-ul istoriografic a
avut partea sa în difuzarea versiunii naţionaliste. Astfel, războiul de trei ani a fost
descris ca o rebeliune, potrivit danezilor, şi ca o deşteptare, o luptă pentru libertate
în conformitate cu germanii. În fapt, el trebuie considerat doar ca un război civil,
în care s-au luptat germani şi danezi, supuşi aceluiaşi rege5. Intervenţiile străine,
trupele prusace sau germane, şi voluntarii scandinavi nu au schimbat această in-
terpretare. Naţionaliştii din ambele tabere au evitat termenul preferând să mili-
teze pentru un stat naţional în care danezii sau germanii luptau împotriva
inamicilor. Problema era una complicată, întrucât rezidenţii din Schleswig nu erau
1
IDEM, „Denmark 1848. The Victory of Democracy and the Shattering of the Conglomerate
State“, in Dieter DOWE (ed.), Europe in 1848...cit., p. 289.
2
IDEM, „Why 1848 is Barely Commemorated...cit.“, p. 154.
3
Ibidem, p. 157.
4
Pe 21 martie 1848, naţional-liberalii conduşi de Orla Lehmann declarau încorporarea du-
catului Schleswig în monarhie, provocând reacţia dură a nobililor germani care şi-au declarat
independenţa de Danemarca şi au cerut includerea în Federaţia Germană, Holstein fiind deja un
membru. Dieta federală a autorizat invazia provinciei Schleswig de către armata prusacă. Un te-
ritoriu în care au trăit în armonie danezi şi germani devenea teatrul unor confruntări dramatice.
În urma celui de-al doilea război pentru Schleswig, din 1864, în care armatele prusace ieşeau vic-
torioase, Tratatul de la Viena consfinţea anexarea celor două zone – Schleswig, Holstein – la Prusia.
V. Robert GILDEA, Barricades and Borders: Europe 1800-1914, Oxford, Oxford University Press,
1996, p. 95.
5
Steen BO FRANDSEN, „Why 1848 is Barely Commemorated...cit.“, pp. 155-158.

în mod clar danezi sau germani. Nu exista o graniţă geografică sau etnică între Da-
nemarca şi Germania. Numai cele două războaie generate de campaniile naţiona-
liste i-a forţat pe cei din Schleswig să aleagă1.
După 1850, cu restaurarea controlului asupra provinciei Schleswig, liberalii de
stânga au criticat poziţia agresivă a naţional-liberalilor, declarându-se împotriva sta-
tului şi ideologiei naţionale. Atitudinea lor a pus o asemenea presiune pe aniversă-
rile anului 1848, etichetate ca provocări şi mijloace de pregătire a unui nou conflict
armat, încât s-a constatat o dispariţie a reprezentărilor triumfaliste despre război.
Deşi poziţia naţional-liberală a fost responsabilă de înfrângerea catastrofală, ideolo-
gia statului naţional a rămas unica alternativă posibilă. Aceasta aduce în discuţie
problema uitării impuse, a ceea ce a fost uitat şi reprimat în comemorările lui 1848.
În primul rând, sub presiunea ideologiei naţionaliste, era izbitoare lipsa de interes
pentru tradiţia statului multi-etnic existent înainte de 1848. Pentru generaţiile ulte-
rioare a fost greu de crezut că danezii şi germanii au convieţuit armonios, în acelaşi
stat, timp de secole. Ideologia naţională a fost responsabilă de suprimarea trecutu-
lui plecând de la ideea construcţiei unui stat omogen. De asemenea, s-a uitat faptul
că programul naţional a avut oponenţi – care s-au perceput pe ei înşişi ca patrioţi, dar
nu ca naţionalişti. Multe dintre aceste personalităţi au fost ignorate, scoase din rândul
marilor danezi ori au început să fie reprezentate mai mult sau mai puţin ca reac-
ţionare2. Au fost şterse un număr mare de personalităţi ale culturii cu rădăcini ger-
mane din Holstein3. 1848 marchează astfel punctul de plecare pentru Sonderweg-ul
naţional danez4. Admiţând că valul revoluţionar european a accentuat criza monar-
hiei daneze şi a provocat erupţia războiului civil, istoriografia naţională a evitat să
integreze evenimentele într-un context european.
Înfrângerea din 1864 şi pierderea definitivă a ducatului Schleswig-Holstein
au schimbat total poziţia şi rolul lui 1848 în memoria colectivă. Atmosfera de după
războiul împotriva Prusiei şi Austriei era departe de entuziasmul naţional din pri-
măvara lui 1848. Mişcarea naţional liberală după revoluţie a sfârşit prin a eşua în
realizarea programului naţional. Statul naţional, mutilat din 1864, era departe de
ceea ce naţional-liberalii preconizaseră, şi o mare parte a danezilor i-au considerat
responsabili de politica care dusese la căderea finală. După înfrângerea din 1864
nu a mai fost un partid politic dedicat să ţină vie memoria glorioasă a zilelor din
1848. Naţionaliştii încă invocau spiritul lui ’48 şi istoriografia naţionalistă rămă-
sese loială ideilor naţional liberale, dar aceasta nu a fost suficient pentru a susţine
1
De aici şi cunoscutele complicaţii şi războiul de trei ani. Liderii naţionalişti au înţeles valul
de revoluţii europene ca pe o oportunitate pentru crearea unui stat-naţional purificat de elemen-
tele străine, în speţă germani. În acelaşi timp, mişcarea revoluţionară din Germania a convins li-
derii din Schleswig-Holstein că Germania poate oferi un viitor mai promiţător. Situaţia s-a
deteriorat rapid, ajungându-se la revolte, nu împotriva regelui, ci împotriva naţional-liberalilor,
a ideii acestora de a încorpora Schleswig într-un stat naţional. Războiul dintre danezi şi supuşii
germani ai regelui danez a început în 1848 şi s-a încheiat după trei ani, cu înfrângerea separatiştilor
din Schleswig-Holstein. Dar nu a fost o victorie potrivit idealurilor naţional-liberalilor. În 1849
Danemarca a promis Prusiei că nu-i va anexa pe germanii din Schleswig într-un stat-naţional da-
nez. În toamna lui 1863, o ultimă încercare a naţional-liberalilor de a anexa Schleswigul a produs
intervenţia austro-prusă şi scurtul război din 1864 care a condus la o umilitoare înfrângere.
Ibidem, pp. 155-159.
2
Ibidem, p. 161.
3
Ibidem, p. 162.
4
Ibidem.

830 MIHAI CHIPER
o tradiţie comemorativă. Nici măcar pentru socialiştii danezi primăvara lui 1848
nu putea fi un loc al memoriei comod de frecventat.
Cel mai vizibil rezultat al revoluţiei de la 1848 a fost Constituţia din 1849. Deşi
a obţinut un loc în memoria colectivă, evenimentele din vara acelui an de abia
erau menţionate în comemorările publice. În ochii generaţiilor ulterioare, 1848 a
fost eclipsat de 1849 şi, într-o măsură mult mai importantă, de 1864. 1848 a ajuns
să reprezinte doar un pas către abolirea absolutismului şi un punct de cotitură în
adoptarea statului naţional. După 1864, danezilor le-a devenit imposibil să mai
scrie istoria anului 1848 într-o cheie entuziastă1.
Spania contrarevoluţionară
Dacă era o ţară instabilă în Europa secolului al XIX-lea, aceea putea fi numai
Spania: războaiele împotriva lui Napoleon (1808-1814), episoadele revoluţionare
din 1820 şi 1823, 1854-1856, 1868 şi 1874, războaiele civile dintre 1833-1840, 1871-1876,
revoltele coloniale dintre 1814-1825, 1868-1878 ori 1895-1898 au adus Spaniei repu-
taţia unui tărâm violent şi imprevizibil2. Istoricul A. Ramos Oliveira vorbeşte de o
perioadă neîntreruptă de război civil, începând cu 1812 până la al Doilea Război
Mondial, marcată de perioade revoluţionare sau reformiste şi perioade contrarevo-
luţionare ori conservatoare3. Dintre ingredientele clasice ale unei revoluţii, Spania
avea o mare parte din ele: un guvern cu puteri restrânse, o opoziţie populară, o
monarhie şubredă şi o Biserică slăbită, o clasă de mijloc nemulţumită şi o serie de
probleme economice care afectaseră întreaga Europă. Totuşi, Spania a fost capa-
bilă să scape de revoluţie uimind contemporanii şi împărţind istoricii, fapt care nu
o delimitează de fenomenul general european. Robert Gildea plasează Spania ală-
turi de Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Regatul Sardiniei, state care au scăpat re-
lativ uşor de violenţele anului 1848, păstrându-şi Constituţiile şi Parlamentele. În
aceste state au existat oligarhii care, prin combinaţii variate şi coaliţii în Parlament,
au reuşit să se strecoare abil între revoluţie şi reacţiune4. Spania devine un stat con-
trarevoluţionar, nu însă într-o măsură similară Rusiei sau Turciei.
În 1848 guvernul, opoziţia şi chiar puterile străine s-au aşteptat ca Spania să
urmeze exemplul european. Ea a rămas însă relativ calmă5, deşi nu a fost izolată
de „primăvara popoarelor“. În Madrid, republicanii au acţionat de unii singuri şi
au eşuat în ridicarea suburbiilor sărace, în martie, ori să-i mobilizeze pe studenţi, în
aprilie6. Anul revoluţionar a adus câteva lupte de stradă în Madrid şi marile oraşe7,
1
Ibidem, p. 156.
2
Jesús CRUZ, „An Ambivalent Revolution: The Public and the Private in the Construction
of Liberal Spain“, Journal of Social History, vol. 30, no. 1, 1996, pp. 5-27/p. 5.
3
A. Ramos OLIVEIRA, Politics, Economics and Men of Modern Spain 1808-1946, Ed. Victor
Gollancz LTD, London, 1946, pp. 46-47.
4
Robert GILDEA, Barricades and Borders...cit., p. 164.
5
V. Daniel R. HEADRICK, „Spain and the Revolutions of 1848“, European Studies Review,
vol. 6, no. 2, 1976, pp. 197-223/p. 197.
6
Raymond CARR, Spain. 1808-1975, Clarendon Press, Oxford, 1982, p. 231.
7
Evenimentele din Spania pot fi considerate simple tulburări iniţiate pe 24 martie de un grup
de ofiţeri nemulţumiţi conduşi de colonelul Joaquín de la Gándara, la care s-au raliat civili din
cartierele mărginaşe ale Madridului, monarhişti şi republicani deopotrivă. Cele mai importante

o revoltă carlistă şi o conspiraţie republicană, sub un Bourbon minor, ţinându-i pe

moderaţii1 liberali şi conservatori permanent în alertă. Anul 1848 a fost un moment
neprielnic pentru succesul insurecţiei „progresista“ a liberal-progresiştilor.
Cea mai populară explicaţie printre istorici pentru absenţa manifestărilor re-
voluţionare se centrează pe personalitatea temutului general Ramón María
Narváez (1800-1868), primul-ministru al Spaniei în 1848. Contemporanii l-au privit
cu groază din cauza acţiunilor represive duse cu eficienţă, ceea ce făcea din perso-
nalitatea lui autoritară o soluţie perfectă pentru moment2. La aflarea primelor
veşti de la Paris, el a obţinut de la Cortes-uri puteri dictatoriale şi suspendarea ga-
ranţiilor constituţionale. Timp de nouă luni, Ramón María Narváez a devenit un
veritabil dictator3, în contrast cu ceea ce se întâmpla în restul Europei, unde monar-
hii şi liderii guvernelor păreau paralizaţi de amploarea şi iuţeala desfăşurării eve-
nimentelor. Narváez a devenit în scurt timp eroul puterilor conservatoare ale
Europei. Austria, Prusia, Piemontul şi Sfântul Scaun au restabilit legăturile diplo-
matice după 15 ani. În scopul confirmării noului profil contrarevoluţionar al Spa-
niei şi pentru a obţine favorurile catolicilor, Narváez a trimis la Roma, în primăvara
lui 1849, un corp expediţionar în ajutorul trupelor franceze asediate de Garibaldi
pentru restabilirea autorităţii papale4.
O explicaţie unilaterală – prezenţa unei personalităţi abile şi determinate la
momentul oportun, generalul Narváez – nu relevă pe deplin eşecul răspândirii
ideilor şi tipurilor de acţiuni revoluţionare. Spania s-a confruntat cu un efect para-
doxal în faţa ideilor revoluţionare internaţionale. După intervenţiile napoleoni-
ene, Spania a devenit în mod evident anti-franceză, într-un mod violent chiar, şi
fără tragere de inimă pro-britanică. După 1815, legăturile cu Franţa au fost reluate,
în 1823 Ferdinand al VII-lea (1813-1833) a fost salvat de Ludovic al XVIII-lea
(1814-1824) şi, din 1844, moderaţii au menţinut relaţii apropiate cu Monarhia din
Iulie. Însă Franţa revoluţionară nu a oferit sprijin spaniolilor progresişti, în ciuda
semnalelor date. Primul care a reacţionat la veştile de la Paris a fost Infantele
Enrique de Bourbon, duce de Sevilla şi fratele lui Francisco, soţul reginei Isabella.
El sperase odată la o căsătorie cu regina, dar dezamăgirile îl împinseseră să îmbră-
ţişeze ideile republicane, devenind oaia neagră a dinastiei de Bourbon. Felicitările
sale adresate Franţei nu au primit nici un răspuns din partea guvernului revolu-
ţionar. La fel s-a întâmplat şi cu Colonelul Gándara ori cu republicanii Abdon
elemente ale rebeliunii programate lipseau, unităţile armatei preferând să rămână loiale puterii,
ceea ce a permis în mai puţin de o zi represiunea condusă de generalul Ramón María Narváez,
nu atât de violentă pe cât se mizase. Doar câţiva politicieni progresişti şi generali au fost arestaţi,
fără ca nimeni să fie executat. Mai violent a reacţionat guvernul la revoltele din 6-7 mai din
Madrid şi din 13 mai din Sevilla, când au existat victime din partea revoltaţilor şi mii de deportaţi.
V. Daniel R. HEADRICK, „Spain and the Revolutions...cit.“, pp. 200-202 şi Raymond CARR,
Spain...cit., pp. 230-232.
1
Spectrul politic spaniol era diferit de cel european. Poziţia moderată, similară standarde-
lor conservatorilor europeni, reprezenta pentru Spania un liberalism mai adaptat realităţilor so-
ciale decât era Monarhia Franceză din Iulie. Dacă în Europa lupta s-a dat între burghezia liberală
şi aristocraţia ori plutocraţia despotismului luminat, în Spania despotismul luminat al burghe-
ziei şi aristocraţiei (moderaţii) se opuneau monarhismului absolutist de tip clerical (Carliştii). V.
Daniel R. HEADRICK, „Spain and the Revolutions...cit.“, p. 216.
2
Ibidem, p. 198.
3
Ibidem.
4
Peter PIERSON, The History of Spain, Greenwood Press, London, CT Westport, 1999,
pp. 100-102.

832 MIHAI CHIPER
Terradas şi Segundo Flores, plecaţi la Paris să se alăture revoluţiei, dar al căror aju-
tor a fost respins. Guvernul francez i-a mai descurajat pe simpatizanţii revolu-
ţionari după numirea lui Ferdinand de Lesseps ca ambasador la Madrid, o figură
apropiată cercurilor conservatoare spaniole1.
Diviziunile interne au făcut ca în martie 1849 să ia naştere Partidul Democrat,
prima formaţiune politică spaniolă care susţinea reformele sociale şi sufragiul uni-
versal. În următorii 20 de ani, democraţii s-au dedicat opoziţiei, construind, în ace-
laşi timp, o reţea clandestină de celule de carbonari pentru a schimba prevederile
Constituţiei din 1854, care restrângea sufragiul doar la marii proprietari2. 1848
poate fi văzut ca anul apariţiei „Tinerei Spanii“, o asociaţie internaţionalistă con-
dusă de Fernando Garrido, având legături cu Giuseppe Mazzini. Momentul de
avânt al stângii liberale a culminat cu revoluţia din septembrie 1868, când o coali-
ţie de progresişti şi democraţi, conduşi de popularul erou de război Juan Prim, a re-
uşit să doboare discreditatul regim al Bourbonilor. A început astfel o perioadă de
experimente constituţionale de şase ani, cunoscute ca „el sexenio revolucionario“,
în timpul căreia multe idei sociale şi democratice de la 1848 au fost puse în prac-
tică, cu acelaşi insucces ca în Franţa la 18483.
Suprimate violent în scurt timp, revoluţiile europene de la 1848 au avut conse-
cinţe pe termen lung pentru Spania. Guy Thomson consideră 1848 un început nota-
bil pentru răspândirea propagandei democratice prin intermediul presei, pentru
obţinerea sprijinului de masă şi pentru adeziunea liderilor locali sau a adepţilor prin-
cipiilor mazziniene la internaţionalismul democratic. Acesta includea, în primul rând,
solidaritatea cu Risorgimento-ul italian, în special cu liderul revoluţiei din Sicilia,
Giuseppe Garibaldi. De asemenea, a inclus aşa-numitul iberianism, reunificarea
Spaniei şi Portugaliei, sub o monarhie constituţională ori chiar o republică4.
Concluzii
O perspectivă comparativă la nivel european asupra memoriei revoluţiilor pa-
şoptiste aduce în prim-plan discontinuităţile şi fracturile tradiţiilor naţionale. Unele
naţiuni ori state, deşi zguduite din plin, uită 1848-ul într-o măsură mai mare:
Franţa, Austria, Polonia; altele reuşesc să-l transforme într-un moment cardinal
pentru modernitatea lor politică şi chiar socială: Ungaria, Italia ori Germania. For-
mele comemorative şi practicile amintirii legate de momentul revoluţionar au de-
pins de cultura politică dezvoltată în fiecare dintre ele. Identificăm un efort de
însuşire a moştenirii şi de înrolare a memoriei revoluţionare în serviciul ţintelor
politice şi naţionale. De pildă, în cazul Ungariei, această tradiţie merge departe în
secolul al XX-lea şi are consecinţe profunde. Un fapt valabil pentru toate statele în
care s-au produs evenimente cu caracter revoluţionar îl reprezintă capacitatea de
amintire socială influenţată de interesul politic, care determină practici comemo-
rative foarte diverse. Actorii politici au urmărit să mobilizeze memoriile lui 1848,
1
V. Daniel R. HEADRICK, „Spain and the Revolutions...cit.“, p. 204.
2
Guy THOMSON, „Garibaldi and the Legacy of the Revolutions of 1848 in Southern
Spain“, European Studies Review, vol. 31, no. 3, 2001, pp. 353-395/p. 354.
3
Ibidem.
4
Ibidem.

comemorând eroi, susţinând ritualuri funerare, ridicând statui, participând la pro-

cesiuni şi dezbateri politice care se cristalizau în jurul aniversărilor. În cadrul acele-
iaşi societăţi, diferitele grupări nu împărtăşeau o singură versiune despre trecut,
fiindcă obiectivele politice, sociale, naţionale au intrat deseori în conflict. Unele cu-
rente politice, în special de tip liberal, celebrau lupta parlamentară din 1848, altele
puneau accentul pe lupta împotriva tutelei străine (centrul şi estul Europei), în
timp ce socialiştii fructificau conotaţia morţilor căzuţi pe baricade. Asemenea co-
memorări serveau adesea la promovarea unui mit fondator al mişcărilor politice,
la crearea unei naraţiuni simbolice despre origini, urmărind legitimarea în lupta
cu versiuni concurente ale trecutului. Traseul sinuos al amintirii sociale pleacă de
la faptul că orice eveniment este recuperat de memoria generaţiilor succesoare,
într-un context istoric diferit de momentul producerii sale. Evenimentele deter-
mină, deseori, o tradiţie interpretativă, influenţând, totodată, şi condiţiile în care
generaţiile următoare întreprind procesul de rememorare.

Metamorfozele cenzurii româneşti
sau Tertium Non Datur
OANA-VALENTINA SUCIU
Câteva clarificări teoretice

„CENZURĂ, cenzuri, s.f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state,
asupra conţinutului publicaţiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziu-
ne şi, în anumite condiţii, asupra corespondenţei şi convorbirilor telefonice;
organ care exercită acest control.“
Această definiţie a cuvântului „cenzură“ o întâlnim şi în DEX-ul din 1986 şi în

cel din 1998. Deci nu putem vorbi de o cenzură postcomunistă aici, din moment ce
abordarea conceptului rămâne aceeaşi. Lăsând ironia deoparte, se poate observa
că această definiţie este folosită pentru a descrie un fenomen care, de-a lungul tim-
pului, încă din Roma antică, de unde, de altfel, l-am şi moştenit, a îmbrăcat nume-
roase haine. Cenzura mai poate fi definită ca un act al unei entităţi politice sau
administrative, culturale sau artistice, religioase sau militare de a condiţiona expri-
marea/diseminarea de informaţii, opinii, idei, diferite tipuri de creaţii intelectuale
şi culturale destinate publicului, în funcţie de valorile pe care aceasta înţelege să le
protejeze la un moment dat. În acest sens, cenzura nu se reduce numai la actul de
a tăia un paragraf sau mai multe dintr-un text (sensul cel mai des folosit), ci adună
toate procedurile şi tehnicile (de la crearea unui cadru adminstrativ şi legislativ,
până la acţiuni punctuale de represiune) şi instituţiile în care se exercită controlul
asupra circulaţiei ideilor şi informaţiilor.
Interzicerea brutală a unor ideologii sau concepţii divergente sau opuse faţă
de cele aflate la putere dă conţinutul conceptului de cenzură. „Cenzura exercitată
în domenii diferite, militar, ecleziastic, artistic, înseamnă în primul rând un con-
trol ideologic al discursului“1. Ceea ce trebuie subliniat aici este că acest concept a
depăşit domeniul social, unde a luat iniţial naştere, pentru a fi amplificat atât
într-un sens politic şi unul cultural, cât şi într-unul psihologic-antropologic. Cazul
cel mai cunoscut este, desigur, cel al cenzurii exercitate la nivelul societăţii. Istoria
societăţii omeneşti oferă prea puţine exemple de situaţii în care conceptele de li-
bertate, de toleranţă şi acceptare a punctului de vedere al celuilalt să fi fost mai pu-
ternice decât tendinţa de a anihila, a converti sau a limita această diferenţă.
Cenzura a fost exercitată încă din Antichitate, de instituţiile şi grupurile minori-
tare conducătoare, de despoţi şi tirani, până la sistemele totalitare ale secolului XX,
prin instrumentele bine formalizate ale statului; ea a devenit instrument de lucru
şi pentru grupurile majoritare asupra celor minoritare. Să ne amintim aici de vână-
torile de eretici, leproşi sau vrăjitoare din Evul Mediu şi Renaştere, de persecuţia
1
MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN (ed.), Mărturii orale. Anii ’80 şi bucureştenii, Editura
Paideia, Bucureşti, 2003, p. 94.

836 OANA-VALENTINA SUCIU
minorităţilor etnice, sexuale sau profesionale din epoca modernă, exercitată prin
mijloace mai informale sau semi-formale, ce pot lua forma marginalizării (în cazu-
rile mai fericite), sau chiar a persecuţiei fizice, a arderii pe rug în piaţa publică, pen-
tru a ajunge, mai ales în secolul XX, la auto-cenzură mai puternică decât însăşi
cenzura exercitată de stat şi, uneori, în cazuri duse la extreme, chiar la genocid.
Există prea puţine lucrări despre cenzură într-o ţară în care pot fi găsite, cel
puţin în secolele XIX-XX, liste întregi de autori, din varii domenii, ale căror nume
nu puteau fi nici măcar pronunţate. Aceasta în condiţiile în care autorul acestor
rânduri învăţa la sfârşitul anilor 1980 că nu este bine să spună la şcoală că a citit câ-
teva dintre lucrările lui Mircea Eliade, că pisoiul Arpagic nu are o reprezentare gra-
fică întrucât poeziile Anei Blandiana circulă doar sub forma unor foi bătute la
maşină (şi aceea înregistrată la poliţie), că nu se putea juca cu prietenii pe strada
Bitolia din Bucureşti (pentru că acolo are domiciliul forţat poetul Mircea Dinescu,
păzit zi şi noapte de o maşină cu securişti) şi că lucrări de referinţă ale unor autori
precum Matei Călinescu sau Ion Negoiţescu pot fi folosite fără a da citate, întrucât
autorii sunt puşi la index, sau că nu poate primi casete sau reviste din Occident
pentru că acestea pot conţine „mesaje subversive“ (sic!)1. Nu întâmplător i-am
menţionat pe Eliade şi pe Dinescu – amândoi scriu în perioade în care spaţiul pu-
blic este invadat de cel politic, având ca efect un ricoşeu în spaţiul privat: Eliade
este încarcerat în lagărul de la Miercurea Ciuc, în 1938, Dinescu este consemnat la
domiciliu începând din 1988. În ambele cazuri „vina“ este de a fi diseminat infor-
maţii care nu se potrivesc modelului explicativ al puterii. Nu discutăm justeţea
sau injusteţea opiniilor nici unuia dintre autori, ci ne aplecăm numai asupra reacţi-
ilor pe care scrisul lor le generează în mediul politic, dar şi în cel intelectual.
De aceea, lucrarea de faţă nu îşi propune nici să facă o istorie a cenzurii în Ro-
mânia, nici să se transforme în avocatul uneia sau alteia dintre părţi. Este doar o în-
cercare de a analiza comparativ două momente din istoria României în secolul XX:
perioada interbelică spre finalul ei, şi perioada comunistă. Logica alegerii acestei
plaje este una extrem de simplă: multitudinea de similitudini, căreia însă am vrea
să îi adăugăm şi explicaţiile existenţei unor deosebiri.
Se scrie despre cenzură?

Studiile pe această temă pot fi numărate pe degete. Ele pot fi regăsite de cele
mai multe ori în volume colective, acoperind arii extrem de variate, sau strecurate
printre teme-umbrelă cum ar fi cele de istorie a Securităţii sau descrieri compre-
hensive (deşi probabil niciodată exhaustive) ale procesului de represiune din cea
de-a doua jumătate a secolului XX. Întoarcerea spre istoria acestui fenomen, departe
de a fi românesc, dar bine încetăţenit în această ţară, este făcută de foarte puţini au-
tori. Regăsim o tentativă în cartea lui Marian Petcu2, o abordare din perspectivă isto-
rică şi culturală a traseului şi formelor pe care le-a luat cenzura, ca atribut al
puterii, fie ea religioasă, politică sau militară. Ipostazele acestei condiţionări sunt
urmărite de autor în ţări ca Anglia, Franţa, Germania, Austria, Italia, SUA, Rusia,
1
Atunci când vin, acestea din urmă sunt deteriorate vizibil şi mai mult ca sigur intenţionat.
2
Marian PETCU, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Metamorfozele cenzurii româneşti 837
pentru ca în ultimele capitole să se aplece şi asupra României, începând cu 1646

şi până în zilele noastre. Cartea este, de altfel, epuizată, dovada interesului pen-
tru temă. Acelaşi autor coordonează în 2005 un alt volum dedicat fenomenului
cenzurii1, ce adună studiile unor diverşi cercetători din domeniul ştiinţelor soci-
ale, de data aceasta într-o antrepriză destinată istoriei fenomenului cenzurii în se-
colele XIX-XX în presă, cinematografie, imagine, corespondenţă, edituri, în viaţa
minorităţilor etnice.
Cu mici excepţii, lipsesc studiile bazate pe o solidă documentare teoretică,
sau, atunci când este vorba despre lucrări colective, ele nu sunt strucurate pe un ca-
dru comun de abordare, care să permită şi o analiză comparativă, fie sincronică,
fie diacronică. Trei cercetători clujeni, Ionut Costea, István Király şi Doru Radosav
publică, în 1995, o cercetare esenţială (Fond secret, Fond „S“ special2). Documente
extrem de interesante publică şi jurnalistul Bogdan Ficeac, în Cenzura comunistă şi
formarea „omului nou“3. În sfârşit, sub titlul Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate în Ro-
mânia 1945-19894, o echipă coordonată de regretatul profesor Paul Caravia, fost de-
ţinut politic, a întocmit o listă, din păcate incompletă, a scrierilor cenzurate.
Incompletă, între altele, afirma coordonatorul în prefaţă, şi pentru că „nu a avut ac-
ces la documentele cenzurii aflate la Arhivele Statului“. Sunt acolo, menţionează
Bogdan Ficeac, aproximativ 57 de metri liniari de documente: „la care nu numai
publicul larg nu are acces, dar nici cercetătorii; să fie pentru că salariaţii Arhivelor
Statului, poate doar unii dintre ei, vor fi socotind arhivele o... proprietate pri-
vată?!“5 arată criticul literar Mircea Iorgulescu.
Excepţia este constituită de, din păcate până acum, două volume sub semnă-
tura lui Adrian Marino, şi acesta dispărut înainte de a-şi fi încheiat proiectul ştiinţi-
fic6. Primul este şi el epuizat, publicat iniţial sub formă de serial în revista Sfera
Politicii în anul 1997 şi adunat ulterior sub forma unui studiu mai amplu. Acesta
este scris iniţial la solicitarea unui editor ştiinţific britanic (care proiecta o lucrare în
trei volume – Censorship: An International Encyclopedia). Studiul respectiv urma să
constituie, în această enciclopedie, baza articolului dedicat României. În intenţia
mărturisită a autorului, cu toate că nu este, şi nici nu se dorea exhaustiv, textul subli-
niază caracterul specific al cenzurii româneşti. Apar astfel date importante atât din
raţiuni pur filologice şi corectitudine bibliografică, cât şi pentru faptul că mar-
chează întâietatea lui Adrian Marino în acest domeniu şi, de la sine înţeles, anterio-
ritatea acestui studiu în raport cu apariţiile editoriale menţionate mai sus şi apte să
treacă, scrie autorul în introducere, drept primele tratări ale cenzurii în România.
Faptul că grupul ţintă a fost format iniţial de publicul occidental explică de
ce „prima schiţă sintetică [...] a istoriei cenzurii în România“, studiul lui Adrian
1
IDEM, Cenzura în spaţiul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
2
Ionuţ COSTEA, KIRÁLY, István; Doru RADOSAV (coord.), Fond secret, Fond „S“ Special –
contribuţii la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România, Editura Dacia, Cluj, 2005, citat în
Mircea IORGULESCU, „Cartea ridică probleme“, Revista 22, nr. 619 (nr. 3), 21 ian. 2002 – www.
revista22.ro/cartea-ridica-probleme-26.html (accesat la 20 nov. 2008).
3
Bogdan FICEAC, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou“, Editura Nemira, Bucureşti,
1996, citat în Mircea IORGULESCU, „Cartea ridică probleme“, cit.
4
Paul CARAVIA, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate în România 1945-1989, Editura Enciclo-
pedică, Bucureşti, 2000.
5
Mircea IORGULESCU, „Cartea ridică probleme“, cit.
6
Adrian MARINO, Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă, Editura Aius, Craiova,
2000 şi Libertate şi cenzură în România, vol. 1, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

Marino, este extrem de metodic, concis, informativ, descriptiv şi cronologic. La

data la care era publicat, în urmă cu un deceniu, caracterul său asumat era unul
provizoriu: cercetarea avea să fie reluată în cadrul unei lucrări mai ample, funda-
mentate pe alte premise, de vreme ce, mărturiseşte autorul, „ne-am convins [...] că
ideea de «cenzură» este inseparabilă de a «libertăţii de gândire şi expresie»1. Şi că
o astfel de „istorie“ nu poate fi scrisă decât dintr-un cadru european, ideologic şi
comparat2. De altfel,
„«istoria ideii de libertate de gândire şi expresie» în România n-a fost încă
scrisă de nimeni, după metodele specifice istoriei ideilor. O lacună evidentă,
pe care vom încerca s-o eliminăm, măcar în parte, după posibilităţile noastre“.3
Lucrarea Libertate şi cenzură în România, scrisă din această perspectivă, îşi are o
primă motivaţie în dorinţa de a oferi un titlu de referinţă pe această temă. Iar la baza
acestui demers, din păcate nedefinitivat, mai există şi obiectivul de a demonstra
„tradiţia istorică a ideii de libertate de gândire şi expresie în cultura română,
ca formă de reacţie şi opoziţie la orice manifestări ale gândirii «captive», re-
presive, totalitare, de orice tip, de «stânga» sau de «dreapta», mereu puter-
nice şi virulente“.
Este o ripostă dată extremelor căci, scrie Marino:

„Necunoaşterea tradiţiei liberale româneşti a făcut ca aceste ideologii să
se instaleze pe un teren aparent gol […] Aceste ideologii au făcut adevărate
ravagii şi ele cer neapărat o replică decisă“4.
Este evident, în citatul de mai sus şi în tenacitatea omului de ştiinţă de a

aborda fenomenele în stricta lor indisociabilitate, că prin alăturarea şi întărirea sa
cu ideea libertăţii de gândire şi expresie, conceptul de cenzură cunoaşte o
contextualizare care permite o mai bună înţelegere a fenomenului nu numai din
punct de vedere al represiunii ci şi al istoriei.
Din punctul de vedere al economiei textului, ideile de cenzură şi libertate de
gândire şi expresie sunt privite de Marino ca o relaţie a contrariilor, care însă se
complementează reciproc într-un tot organic, fenomene supuse unor raporturi re-
lative fixe, plasate în cadrul extins al evoluţiilor istorice, ideologice şi doctrinare
din Europa. Primul obiectiv al lucrării este unul în primul rând practic: analiza se
propune, în perspectivă, ca sursă de referinţă pentru lucrări ulterioare interesate
de această temă. Cel de-al doilea obiectiv urmăreşte să demonstreze că a existat to-
tuşi o tradiţie istorică a ideii libertăţii de expresie şi gândire ca parte a culturii ro-
mâne, chemată să se opună oricăror manifestări ale gândirii totalitare şi represive,
indiferent de orientarea lor politică.
Oare ce s-ar putea opune libertăţii de gândire şi expresie sau, cu schimbările
de rigoare, ce se întâmplă cu capacitatea a se asimila a conceptului de „cenzură“?
Acestea sunt doar câteva „maladii ale spiritului“, idei perimate, excese şi porniri
enumerate foarte pe scurt de Marino, dar extrem de potrivite să deseneze un profil
1
IDEM, Cenzura în România...cit., p. 6.
2
IDEM, Libertate şi cenzură...cit., pp. 7-16.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 8.

stimulativ-critic analizei sale: „Revenirea în actualitate a iraţionalismului, autohto-

nismului, utopiilor naţionale, «românităţii metafizice», agresive şi izolaţioniste“,
„«învăţăturile» de tip iniţiatic, guru, «upanişadic»“, „exagerările dogmatic-tradi-
ţionaliste, în stil bombastic“, când „asistăm la o masivă reeditare a ideologiei de
tip «Nae Ionescu»“, ignorată fiind, de multe ori cu bună-ştiintă, tradiţia liberală ro-
mânească1. Aceasta este, în concepţia autorului, cea care conferă un strop de conti-
nuitate istoriei româneşti din secolul al XVI-lea până în zilele noastre.
Există un paralelism aproape perfect între evoluţia cenzurii în România secolu-
lui XX şi cea a evenimentelor politice ale acelor decenii, dintre care puţine liniştite.
Evenimente istorice precum cele două conflagraţii mondiale, cele câteva dictaturi,
ocupaţiile străine (unele evenimente suprapunându-se, ceea ce duce la formarea
unor condiţii şi mai propice) s-au constituit în tot atâtea motive valide pentru intro-
ducerea cenzurii. Cazurile extreme din istoria cenzurii româneşti sunt, în fapt, re-
prezentarea în planul ideologic al regimurilor autoritare, dictatoriale şi totalitare
din România, respectiv cel carlist, fascist şi comunist. Este exact acea relaţie men-
ţionată la începutul acestui studiu, în care aparatul administrativ este folosit ca o
pârghie de către cenzori pentru a-şi demonstra poziţia de putere. Cenzura intro-
dusă de ocupaţia sovietică după 23 august 1944 menţine exact aceleaşi premise ca
cea de la 1831, din timpul ocupţiei ruse: în primul rând izolarea politico-teritorială
a României şi nu în ultimul rând blocada ideologică. Reprimările de care se va face
vinovată cenzura comunistă vor fi direct proporţionale cu nivelul organizării şi bi-
rocratizării la care ajung acestea2. Este o confirmare adusă la extrem a teoriei
michelsiene, conform căreia „cine zice birocraţie, zice oligarhie“. Este cu mult mai
mult decât atât, întrucât de multe ori ea viza nu numai respectarea ierarhiei birocra-
tice, ci pur şi simplu anihilarea, uneori chiar la propriu, a celor care încalcă regulile
jocului impus de regimul cultural direct şi cel politic indirect, dar foarte pregnant.
Nu este un fenomen apărut din neant. Precum se va vedea în continuare, rela-
ţia dintre libertate (de gândire, de exprimare sau de mişcare) şi cenzură are o conti-
nuitate în timp de cel puţin trei secole, la fel ca şi relaţia dintre poziţia de dominare
şi cea de supunere. Chiar şi îndepărtaţi în timp, cei doi actori sunt constrânşi la o
continuă ţinere reciprocă sub observaţie – cenzura şi cenzuraţii – şi îşi dovedesc so-
lidaritatea de mijloace. Să ne amintim foarte pe scurt stereotipia terminologică din
timpul ocupaţiei ruse din secolul al XIX-lea, de după războiul ruso-turc, „limbajul
represiv al puterii ocupante“ fiind regăsibil „din plin şi peste un secol, după 23 au-
gust 1944“3. Această „primă oficializare şi organizare eficace, drastică, a cenzurii,
în spirit despotic-ţarist“4 atrage după sine un întreg cortegiu de procedee şi expre-
sii specifice care „încep să devină familiare“ sau care, notează autorul cu o maliţie
pesemne rapid trecută cu vederea de către un potenţial cititor occidental sau mai
puţin familiarizat cu spaţiul est-european, „vor face o mare carieră“5.
Urmează, în istorie, frământările cunoscute: prima desfiinţare oficială a cenzu-
rii, odată cu revoluţia de la 1848, apoi, dupa reprimarea acesteia, o nouă perioadă
1
Ibidem, p. 9.
2
Ciprian LUPŞE, „Cenzura în România (Censorship in Romania) – Schiţă istorică
introductivă“, Journal for the Study of Religions and Ideologies, no. 5, Summer 2003, p. 229, http://
www.jsri.ro/old/pdf%20version/jsri_no_5.pdf (accesat la 18. nov. 2008).
3
Adrian MARINO, „Cenzura în România. (III) Schiţă istorică“, Sfera Politicii, nr. 51, 1997,
p. 49.
4
Ibidem, p. 48.
5
Ibidem.

de represiune, cea care face să pătrundă „în limbajul curent al administraţiei şi în-
treaga terminologie a statului poliţist modern“– punct în care autorul subliniază
chiar şi nuanţele lingvistice: faptul că „terminologia franceză este mai abstractă şi,
uneori, mai suplă, mai diplomatică“1, spre deosebire de limbajul autohton. Pe de
altă parte, tocmai pentru că între 1848-1859 cenzura tinde să ajungă una „totali-
tară“, se intensifică şi rezistenţa ideologică; personalităţi cu viziuni liberale pre-
cum C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac se exprimă în sensul ridicării
cenzurii. Unirea de la 1859 aduce şi prima Lege a presei (1 aprilie 1862), dar abia
Constituţia din 1866 va consacra definitiv libertatea de expresie şi suprimarea cen-
zurii2. În Ardeal, deşi aceleaşi, în linii mari, cu cele din Principate, problemele ridi-
cate de cenzură au o anume specificitate din cauza rolului deţinut aici de presa de
limbă română, de afirmare a drepturilor naţiunii române. Persecutate, arse ori in-
terzise, victimele cenzurii din Ardeal sunt cu precădere publicaţiile periodice ro-
mâneşti şi editorii acestora. Ca fapt divers, departe însă de a fi amuzant, Adrian
Marino notează că „între 1893 şi 1903, ziariştii din Ardeal au «făcut» în total 17 ani
de închisoare şi au plătit 40 000 de coroane amendă“3.
Cenzura interbelică
În secolul XX diagnosticul este unul mult mai grav: regimul cenzurii
„urmează îndeaproape toate evenimentele politice istorice. Ea este conse-
cinţa directă a răscoalelor, războaielor, dictaturilor şi ocupaţiilor străine. Li-
bertatea presei este drastic limitată sau pur şi simplu desfiinţată pentru o
lungă perioadă“4
sau:
„De fapt, de o reală libertate a presei, în România, nu se poate vorbi de-
cât sub domnia lui Carol I, iar după Unire – cu o «pauză» în timpul războiu-
lui – decât până în 1933“5.
„Inovaţiile“ de secol XX: procesele de „colaboraţionism“ (printre acuzaţi:

Ioan Slavici, A. de Herz, Dem. Teodorescu, Tudor Arghezi) şi cele de „pornogra-
fie“ – un concept deseori deturnat politic –, care aveau, la noi, un precedent în pro-
cesul din 1863 al lui B.P. Hasdeu (printre autorii vizaţi se regăseau N.D. Cocea,
Alexandru Macedonski, Geo Bogza, Felix Aderca, Mircea Eliade).
În 1930 apare „Legea pentru apărarea liniştii şi creditului ţării“ sau, cu o denu-
mire cu iz caragialesc „Legea împotriva alarmismului“. În 1934, după introduce-
rea unei Legi propriu-zise a cenzurii, Mircea Eliade se plânge că articolul i-a fost
„teribil masacrat de cenzură“6 în presa scrisă au loc veritabile campanii de atacuri
reciproce. La baza acestora se afla succesul înregistrat de gruparea Criterion şi de
conferinţele publice susţinute de membrii acestuia:
1
Ibidem, pp. 49-50.
2
Adrian MARINO, „Cenzura în România. (IV) Schiţă istorică“, Sfera Politicii, nr. 52, 1997, p. 58.
3
Ibidem, p. 59.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 60.
6
V. Mircea ELIADE, Memorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 308-314.

„În fond, aşa cum înţelesese repede Ministerul de Interne, care o

încuraja din răsputeri, campania urmărea compromiterea Criterionului […]
Îndeosebi articolele, nu întotdeauna semnate, ale lui Zaharia Stancu şi Petru
Manoliu au întrecut măsura amintind – minus talentul literar – pamfletele
lui N.D. Cocea împotriva monarhiei […] Scandalul constituia pentru guvern
o foarte utilă diversiune. Pe de altă parte, Ministerul de Interne voia cu orice
preţ să paralizeze activitatea Criterionului, grupare de intelectuali extrem de
suspecţi şi cu atât mai primejdioşi cu cât deveniseră prea populari“1.
Situaţia devine şi mai complicată odată cu instaurarea dictaturii regale şi a re-

presiunii îndreptate spre ambele extreme: şi cea stânga, dar, nu mai puţin, şi cea
dreaptă. Cu evidente simpatii legionare, Mircea Eliade nu se găseşte într-o pos-
tură prea fericită. Este un pretext numai bun pentru a i se pune cărţile la index în
1934, gest făcut de Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru ca, acuzat fiind de „por-
nografie“ pentru romanul său, Domnişoara Cristina din 1936, în anul următor să i
se solicite înlăturarea din învăţământ exact din acest motiv2. Datorită faptului că
Eliade îşi începe cariera universitară sub semnul echivocului în 1933, profesorul
său, Nae Ionescu, plătind din propriul buzunar salariul asistentului, poziţia este
extrem de precară prin chiar semi-oficialitatea ei. Ea
„riscă uşor să fie contestată, aşa cum se va întâmpla, de altfel, în toamna lui
1934 şi în iunie 1937. Numele lui Eliade nu figurează în anuarul universităţii
pe anii 1933-1938, iar locul său în ierarhia universitară va rămâne neschimbat
înainte de plecarea sa din România“3.
Asasinarea lui I.G. Duca aduce după sine, pe lângă represiunea împotriva Găr-
zii de Fier, şi arestarea unor simpatizanţi ca Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, cel că-
ruia Eliade îi este atât de îndatorat. Consecinţa este şi suspendarea ziarului Cuvântul,
publicaţie păstorită de profesor şi în paginile căreia putem regăsi şi semnătura lui
Eliade4. Pe lângă articolele de presă, şi cărţile acestuia sunt supuse cenzurii,
reinstaurată în urma atentatului reuşit împotriva primului-ministru. Numai după
ce trece prin acest filtru volumul Întoarcerea din Rai reuşeşte să vadă lumina tiparului5.
Urmate de volumul Huliganii şi de alte proiecte neterminate, aceste cărţi nu fac decât
să alimenteze rechizitoriul împotriva lui Eliade, acuzat de legionarism şi internat în
1938 în lagărul de la Miercurea Ciuc, destinat legionarilor. Fără ziare, dar având drep-
tul la hârtie de scris şi la vizite din partea familiei, Eliade îşi poate continua lucrul.
„În acest timp Nina6 încerca în van să obţină eliberarea soţului ei prin
memorii adresate simultan regelui şi lui Armand Călinescu. Evocarea detali-
ată a meritelor intelectuale ale lui Eliade trebuia să sensibilizeze un monarh
căruia îi plăcea să fie numit «regele culturii» şi să se compare cu foştii domni-
tori ai Moldovei şi Ţării Româneşti, protectori ai artelor şi învăţământului“7.
1
Ibidem, p. 310.
2
V. Mircea HANDOCA, „Cuvânt înainte“, în „Dosarul“ Eliade, 1926-1938, vol. I, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, 1998, p. 6.
3
Florin ŢURCANU, Mircea Eliade. Prizonierul Istoriei, trad. M. Anghel şi D. Dodu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 261.
4
Ibidem, pp. 279, 281.
5
Ibidem, p. 281.
6
Nina este prima soţie a lui Mircea Eliade.
7
Florin ŢURCANU, Mircea Eliade...cit., p. 367.

„Activitatea soţului meu1 răspundea întru totul înaltei chemări a Maiestă-

ţii voastre către muncă şi creaţie stiinţifică […] Sunt încredinţată că nu greşesc
atunci când afirm că ţara peste care Maiestatea Voastră domneşte este mai să-
racă din clipa în care Mircea Eliade a fost, pe nedrept, împiedicat să creeze“2.
Ironia soartei face ca în urmă cu câteva luni, în urma venirii alegerilor din ia-
nuarie, să se revină la „antisemitismul de stat“ printr-un decret ce viza anumite ce-
rinţe pentru obţinerea sau menţinerea cetăţeniei române şi prin interdicţii oficiale
impuse presei „evreieşti“, câteva ziare ale acesteia fiind chiar suprimate3. La un an
după aceasta, ca un semn care marchează ruptura definitivă, Mihail Sebastian le
face următoarea dedicaţie soţilor Eliade: „Ninei şi lui Mircea, regăsiţi“4.
Cenzura comunistă
Dar nici dictatura regală, nici cea antonesciană, nu se pot compara şi nu ega-
lează „duritatea şi perfecţionarea metodelor cenzurii“ ca regimul de ocupaţie sovi-
etică, instalat după 23 august 1944. Acesta culminează cu naţionalism-ceauşismul,
din ce în ce mai preocupat să pună la index nume indezirabile. Operaţiunea se rea-
liza în funcţie de schimbarea „liniei“ PCR precum şi de apariţia dizidenţilor şi a
protestatarilor sau a celor care, aparent, periclitau ordinea stabilită a statului, a ce-
lor consideraţi „incomozi“ (aceştia din urmă destul de numeroşi, datorită aleatori-
ului dominant în ultimii ani ai epocii Ceauşescu, în care cenzura era oficial
desfiinţată, din acest motiv interpretările cenzorilor funcţionând mai curând după
legile hazardului decât în conformitate cu orice fel de criterii), ori în funcţie de nu-
mărul tot mai mare de emigranţi legali sau ilegali (conform standardelor comu-
niste) în ţările democratice, care ofereau posibilitatea exprimării libere.
Cenzura din perioada dictaturii carliste este nimic faţă de interzicerea completă
a scrierilor lui Eliade între 24 august 1944 şi 31 august 1967, când nu i se publică nici
un volum sau articol, nu îi apare nici o recenzie sau vreo notă favorabilă, deşi eseu-
rile lui văd lumina tiparului în ţările „vecine şi prietene“, ca Polonia sau Cehoslova-
cia. Mai mult, regimul comunist recurge la acţiuni punitive faţă de intelectualii care
îi citesc sau îi răspândesc operele, efectele ajungând chiar până la Paris, unde Eliade
nu primeşte un post la Sorbona întrucât cetăţenia română, pe care şi-o păstrase, ne-
cesită acordul dat de oficialităţile române, care evident că nu şi-l dau5.
Anul 1948 e anul în care dispar, pentru următoarele cinci decenii, libertatea
presei şi libertatea de expresie a românilor. Odată cu lichidarea presei libere, se des-
chide terenul ofensivei staliniste în România, direcţie aprobată de altfel şi de către
propagandiştii autohtoni. Perioada începută la 6 martie 1945, până în 1964, domi-
nată de primul lider comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, poate fi împărţită, în
1
Este vorba de publicarea revistei de studii de orientalistică, Zamolxis.
2
Memoriul Ninei Eliade către Regele Carol al II-lea, în Mircea HANDOCA, „Dosarul“
Eliade. Cu cărţile pe masă, 1930-1944, vol II, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1999, pp. 133-134.
3
Carol IANCU, Evreii în România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare, Editura
Hasefer, Bucureşti, 2000, pp. 262-263.
4
Cf. Mircea HANDOCA, Dosarul Eliade, vol. I, cit., p. 248.
5
Mircea HANDOCA, „Dosarul“ Eliade. Niet!, 1944-1967, vol. VI, Editura Curtea Veche, Bucu-
reşti, 2002, pp. 5-6.

fapt, în două etape: prima până în 1953, la moartea lui Stalin, şi a doua, din 1953
până în 1964, după care survine moartea lui Gheorghiu-Dej şi instalarea Partidu-
lui Comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Epoca Ceauşescu începe în 1965 şi durează
până în decembrie 1989. Intrarea în „obsedantul deceniu“ aduce dupã sine o
pseudo-liberalizare, fără însă ca regimul comunist să fi slăbit în vreun fel.
De exemplu, Mircea Eliade simte acest lucru prin posibilitatea de a relua legă-
tura cu familia, de a-şi întâlni prietenii veniţi în vizită în Occident. „Menţiunea
care îi însoţise până atunci numele în rapoartele poliţiei politice – «în caz de identi-
ficare să fie arestat» – dispare după 1965“1. Mai mult, apar numeroase articole elo-
gioase în presa culturală din România, publicaţii însă cu o circulaţie limitată; se
reeditează primul său roman, Maitrey, şi nu mai este un scriitor interzis oficial. Cu
toate aceastea, tratatul de istoria religiilor, editat în Franţa de Georges Dumezil, în-
târzie să apară în româneşte din lipsa de bani pentru achiziţionarea copy-rightului2!?
Este o dovadă a fluxului receptării operelor în funcţie de evenimentele social-poli-
tice acceptate de regimul comunist.
Circulă zvonuri că scriitorul ar putea fi invitat în ţară, Eliade primind chiar şi
scrisori de la susţinători fervenţi ai regimului comunist, cum ar fi scriitorul Eugen
Barbu. Chiar şi vechiul său prieten, Constantin Noica, îl roagă să patroneze un in-
stitut de studii orientale (într-o ţară în care, peste un deceniu, Mişcarea transcen-
dentală avea să fie anihiliată, iar membrii ei, în majoritate intelectuali, să fie aspru
pedepsiţi şi degradaţi din drepturile profesionale). Acelaşi refuz ca şi în cazul pro-
punerii lansate de Adrian Păunescu în timpul unei vizite oficiale în SUA:
„Iniţiativa […] de a-l convinge pe vârstnicul istoric al religiilor să revină
în ţară rămâne fără rezultat; poate pentru că savantului nu-i fusese garantată
publicarea integralităţii operei («Odată voi putea fi citit integral»), poate că,
în ciuda asigurărilor oferite de poet, interviul i-a apărut cenzurat (varianta
necenzurată va apărea abia în ediţia din 1979), dar, mai probabil, la presiu-
nea unor membri ai exilului anticomunist românesc“3.
Printre aceştia Sanda Stolojan şi Ioan Alexandru (şi acesta din urmă trecut la
index în anii 1980).
Cazul particular al relaţiilor scriitorilor cu cenzura comunistă devine unul ge-
neral dacă ne referim la această categorie în sine. Într-un fel sau în altul, în diferite
perioade de timp, în funcţie de interesele politice dar uneori şi economice ale regi-
mului comunist, toţi scriitorii au fost supusi cenzurii. În cazul lor rigoarea cenzu-
rii comuniste cunoaşte o varietate progresivă a gradelor4:
„1) Cenzura parţială – se limitează la eliminarea unui pasaj incomod
dintr-un text mai amplu. 2) Cenzura unor scriitori străini, prin traducerea se-
lectivă şi «adaptarea» textului. 3) Refuzul tipăririi unor texte depuse la edi-
turi; retragerea din circulaţie a celor editate. În general această formă de cen-
zură nu are implicatii negative asupra celorlalte lucrări ale autorului în cauză.
1
Florin ŢURCANU, Mircea Eliade...cit., p. 582.
2
Mircea HANDOCA, Dosarul Eliade, vol. II, cit, p. 11.
3
Paul CERNAT, „Îmblânzitorul României Socialiste“, în Paul CERNAT, Ion MANOLESCU,
Angelo MITCHIEVICI, Ioan STANOMIR, Explorări în comunismul românesc, vol. I, Editura Polirom,
Iaşi, 2004, pp. 346-347.
4
Journal for the Study of Religions and Ideologies, no. 5, Summer 2003, p. 228, http://www.jsri.
ro/old/pdf%20version/jsri_no_5.pdf (accesat la 20 nov. 2008).

4) Asocierea interzicerii propriu-zise a lucrării cu «demascarea» publică a

autorului şi cu o formă spectaculară de proces. 5) Cenzura integrală a scriito-
rilor români din exil, identificaţi cu activismul de dreapta. 6) Agravarea cenzu-
rii între două ediţii succesive ale unui roman de succes. 7) Pierderea dreptului
de semnătură. În funcţie de context opera unui scriitor era interzisă ca ur-
mare a publicării unui text considerat periculos. 8) Interzicerea totală şi defi-
nitivă în ţară a autorilor care, debutând în România, şi confruntându-se
direct cu cenzura, au decis să-şi trimită lucrările clandestin în străinătate, cu
scopul publicării la anumite edituri din «blocul vestic»“1.
Mircea Iorgulescu, analizând o lucrare nu foarte reuşită despre cenzura din

perioada comunistă, comentează relativ amuzat starea de lucruri de la acea dată:
„Într-o dare de seamă din 1958 se dă […[ o definiţie curat poliţistă a me-
seriei de cenzor: «Lucrătorilor instituţiei noastre, a căror activitate se situează
în prima linie a construcţiei socialiste – frontul ideologic, le revin sarcini deo-
sebit de mari şi complexe: apărarea politicii marxist-leniniste a partidului şi
statului nostru, stârpirea manifestărilor revizioniste, a liberalismului şi obiec-
tivismului mic burghez, a împăciuitorismului, a apolitismului care încearcă
să se strecoare în cuvântul tipărit»“2.
Cei ce nu aplică indicaţiile realismului socialist suferă represaliile cenzurii (Di-

recţia generală a presei şi tipăriturilor) de care nici cei favorizaţi sau în graţiile regi-
mului nu scăpau3. Să nu uităm că Bietul Ioanide nu apare în 1947, anul terminării
sale de către George Călinescu, ci şase ani mai târziu, în anul morţii lui Stalin. Până
atunci recenziile îl acuzau de prea multă blândeţe faţă de lipsa de reacţie a intelec-
tualilor la ascensiunea dreptei în România interbelică.
Avem de-a face şi cu un limbaj de lemn al cenzurii însăşi, nu numai al opere-
lor scrise în acea perioadă. De exemplu, deseori se practica lectura „în dublu“, nu
neapărat sau nu numai pentru a avea un control mai riguros sau mai vigilent, ci şi
pentru verificarea „vigilenţei“ primului cenzor. Ca într-o distopie clasică, una din-
tre condiţiile realizării terorii şi a unui control eficient consta exact în terorizarea ce-
lor care le exercită. Este şi o constanţă a limbajului profesional:
„Exista un set de formule standard, gen «lucrarea nu are o orientare
politică», «apariţia acestei schiţe ar dăuna foarte mult», «necorespunzător»,
«replici inoportune» (într-o piesă de Romain Rolland!), cutare film are «o
orientare susceptibilă de interpretări tendenţioase», «unele dintre poeme
sunt însă mai puţin deschise, astfel încât ele lasă loc unor sensuri ambigue,
unor posibilităţi de interpretare nedorite», «cartea ridică probleme» ş.a.m.d.
Ca şi limba de partid, căreia îi aparţine, limbajul cenzorial este în genere ab-
stract şi cadaveric“4.
Intensificarea cenzurii era justificată ideologic prin lupta de clasă, combaterea

ideilor „legionare“, „rasiste“, „şovine“, a materialelor cu caracter „anti-democratic,
anti-marxist sau ostile păcii între popoare“5. Limbajul folosit de către cenzură este
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Dennis DELETANT, Ceauşescu şi Securitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 170.
4
Ibidem.
5
Adrian MARINO, „Cenzura în România. (V) Schiţă istorică“, Sfera Politicii, nr. 53, 1997, p. 56.

unul calchiat după chipul şi asemănarea indicaţiilor de partid – adică un limbaj gă-
unos, lipsit de orice fel de sens sau de substanţă:
„În puţinele împrejurări când, totuşi, pătrund elemente concrete în
note, rapoarte şi informări, rezultatul este ubuesc. La 14 martie 1964, de
exemplu, din ziarul în limba maghiară Elöre se elimină o propozitie despre
existenţa unui centru la Câmpina pentru producţia cauciucului sintetic. Pro-
poziţia apărea însă în fragmentele selectate dintr-un articol al unui jurnalist
francez, articol prezentat la «revista presei străine». Întrebarea este ce sens
mai avea cenzurarea acestei informaţii, în ziarul maghiar, după ce ea fusese
publicată în Occident... Dintr-o carte de turism (Peisaje în România) se semna-
lează, pentru a fi scoasă, fraza «Suntem un popor care cântă şi surâde», cu
justificarea următoare: «Această afirmaţie este bună numai pentru vremurile
bune ale poporului nostru, vremurile de astăzi. Generalizarea nu este exactă».
Tentaţia de a pune astfel de aberaţii în seama debilităţii culturale şi intelectu-
ale a cenzorilor nu e mică; dar, în unele cazuri, enormităţile puteau fi preme-
ditat fabricate, din prudenţă“1.
O dovadă a lecturii în dublu o găsim şi într-un interviu acordat de un bătrân

jurnalist, Emil Şimăndan. Amintirile sale sunt dovada vie a absurdităţii compre-
hensive şi a suspiciunii generalizate atinse de regimul comunist al lui Ceauşescu,
chiar într-o perioadă privită uneori ca fiind ceva mai relaxată:
„Cenzorii stăteau noaptea în tipografie, citeau şpalturile noapte de
noapte şi acolo unde găseau un cuvânt, o frază, ceva ce putea să aibă un du-
blu înţeles, o «şopârlă», se adresau capului limpede (un ziarist din redacţie,
prin rotaţie) sau politicului (ziarişti mai în vârstă, şi deci consideraţi mai ex-
perimentaţi). În cazul în care nu se putea rezolva rapid, era sculat noaptea
redactorul semnatar şi trebuia să schimbe totul. Nu exista, trebuie să preci-
zăm, nici un document în care cenzorul ordona să se modifice textul articolu-
lui. Totul era verbal şi dacă nu se ajungea la o înţelegere cu redactorul sculat
în miez de noapte, atunci se apela la redactorul-şef ce intervenea. În Arad
foştii cenzori au ajuns, unii ziarişti, unii sunt sus, cu funcţii foarte mari, alţii
au devenit revoluţionari. Nu, nu vreau să vă dau nume, vă rog!“2.
Deşi aparent mai relaxată atmosfera, în realitate Fondul Publicaţiilor Interzise

creşte în continuu; ironic, dacă în 1933 lista oficială cuprindea 131 de autori, în
1948 ea număra 8 000 de titluri, iar în 1967 bibliotecile aveau doar două fonduri: cu-
rent, respectiv special3!
În planul publicaţiilor (literare sau de presă), putem distinge două etape în
epoca ceauşistă: prima perioadă se întinde între 1965-1971. Este caracterizată de o cu-
prinzătoare şi adeseori surprinzătoare deschidere spre valorile culturale antebelice
şi interbelice, naţionale, europene şi universale. În aceasta perioadă se reînfiinţează
principalele reviste de cultură interbelice, care ulterior n-au mai putut fi desfiinţate
de Ceauşescu: Familia, Argeş, Tomis, Amfiteatru, Steaua, Tribuna, Vatra, Transilvania,
Orizont etc. În 1963 este reabilitat Titu Maiorescu, „pedepsit“ de regimul comunist
1
Ibidem.
2
Interviu cu Emil Şimăndan, ziarist în perioada anilor ’70 la cotidianul Flacăra Roşie din
Arad, publicat în Observator, „Cel dintâi revizor“, http://www.observator.info/arhiva/2005/
noiembrie/8%20noiembrie/ob1.html (accesat la 19. nov. 2008).
3
Adrian MARINO, „Cenzura în România. (V)…cit.“, p. 57.

pentru a nu-i fi recunoscut un rol social artei. Publică o nouă generaţie de poeţi:
Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, iar poemele
„de sertar“ ale lui Ion Caraion, Geo Dumitrescu, sau Ştefan Augustin Doinaş văd
şi ele lumina tiparului1. Relaxarea cenzurii este resimţită şi prin apariţia unor lu-
crări ca Iona de Marin Sorescu sau Intrusul de Marin Preda (altfel, ambii scriitori cu
o „origine socială sănătoasă“), fragmente din romanele lui Paul Goma sau antolo-
gia de „poezie română modernă“ semnată de Nicolae Manolescu.
Cea de-a doua perioadă începe în 1971, cu Tezele din iulie, urmate de Plenara
PCR din acelaşi an, când Ceauşescu declanşează minirevoluţia culturală de stil asi-
atic, inspirată de modele văzute în timpul unei vizite în China, Vietnam şi Coreea
de Nord, efectuate în primăvara acelui an. Acum începe drumul spre cultul perso-
nalităţii şi aservirea întregii prese familiei dictatorului comunist. Ziariştii, purtă-
tori de cuvânt ai partidului unic, trebuie reciclaţi, îndoctrinaţi, căci scăpaseră de
sub mâna autorităţilor de partid. În felul acesta, sunt adunaţi, la începutul anului
1972, cei mai recalcitranţi ziarişti din întreaga Românie, tineri, absolvenţi de facul-
tate, redactori de carte din edituri, şi sunt şcoliţi pentru a recâştiga spiritul munci-
toresc, partinic, pierdut în facultate. Propunerile cheamă la
„ridicarea continuă a rolului de conducător al partidului în toate domeniile
activităţii politico-educative […] la un control riguros pentru evitarea publică-
rii unor lucrări literare care nu răspund cerinţelor activităţii politice-educative
a partidului nostru, a cărţilor care promovează idei şi concepţii dăunătoare
intereselor construcţiei socialiste“2.
În anii ’80, restricţiilor de publicare li se adaugă altele, emise de Secţia de Propa-

gandă şi Presă a CC al PCR (mai exact, în martie 1981): „Materialele ce se referă la per-
soanele din conducerea de partid sau şefi de instituţii centrale trebuie vizate“. Lista
scriitorilor interzişi, „plecaţi din ţară“ numără 36 de nume în 1983 şi creşte la 152 în
19883. De altfel, acest fapt este menţionat indirect în lucrarea Ce-ar mai fi de spus?:
cercurile de rebusişti din ţară primesc în anul 1988 o listă cu nume interzis a fi folo-
site în careurile de cuvinte: Wolf Aichenberg, Sorin Alexandrescu, Grigore Arbore,
Nicolae Balotă, Nicolaus Berwanger, Ion Caraion, Alexandru Căprariu, Silvia Cinca,
Dan Cristea, Constatin Dumitrescu, Paul Emanuel, Karoly Endre, Vitor Frunză, Ion
Grecea, Rodica Iulian, Sonia Kittner, Alexandru Lungu, Gabrilea Melinescu, Bujor
Nedelcovici, Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Alexandru Papillian, Marian Popa,
Mariana Şora, Marin Tarangul, Dorin Tudoran, Mihai Ursachi, la care se adăuga o
anexă care îi menţiona pe Emil Hurezeanu şi Matei Vişniec.
În acelaşi an, Securitatea din Iaşi se interesează la Asociaţia Scriitorilor din
oraş (probabil la toate instituţiile similare din ţară) cine sunt cei care nu au contri-
buit la realizarea volumului omagial ceauşist, cu întrebarea cine a refuzat şi cine
s-a eschivat? „Tertium Non Datur“ comentează în jurnalul lor original cei doi disi-
denţi ieşeni, Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol4 (acesta din urmă stabilit în străină-
tate după 1990). De altfel, în dialogul avut timp de mai bine de un an în faţa
maşinii de scris, aceasta de frica microfoanelor răspândite prin casă, Petrescu îşi
pune întrebarea dacă s-ar întâmpla ceva dacă ar dispărea cenzura:
1
Dennis DELETANT, Ceauşescu...cit., p. 172.
2
Ibidem, p. 186.
3
Adrian MARINO, „Cenzura în România. (VI) Schiţă istorică“, Sfera Politicii, nr. 54, 1997, p. 3.
4
Dan PETRESCU, Liviu CANGEOPOL, Ce-ar mai fi de spus?, Editura Minerva, Bucureşti,
1990, p. 105.

„Tot ce calculează ei (intelectualii) e în funcţie de cenzură; adevăratul

subiect sau personaj al operelor lor este cenzura (şi nu mă refer doar la abilii
specialişti în strecurarea de «şopârle» […] Şi, într-o bună zi, îi privăm pe toţi
aceştia de cenzură: nu le vom lua atunci însăşi raţiunea intimă a creaţiei lor?“,
dovadă a internalizării în fibra intimă a acestui fenomen, de „cultură sub ocupa-

ţie“, cum o numeşte Mircea Dinescu în celebrul interviu acordat ziarului de
stânga Libération. Este drama reală a culturii române, în care operele clasicilor apă-
reau ciopârţite, profesorii de română (ca şi cei de alte materii, de altfel) deveneau
specialişti în munca la câmp, iar biserici şi sate întregi erau rase de pe faţa pămân-
tului. Declaraţia este făcută anterior scrisorii deschise adresate de poet preşedin-
telui de atunci al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, pe care îl întreabă, cu aparentă
naivitate, de ce volumul său de versuri, Moartea citeşte ziarul, manuscris acceptat
iniţial de Editura Cartea Românească, apare cenzurat într-o ţară fără cenzură1.
Este apogeul sfârşitului.
În loc de epilog
Exemplul românesc al secolului XX demonstrează legătura organică, indisolu-
bilă, o veritabilă „love and hate relationship“ dintre libertatea gândirii, a acţiunii, a
cuvântului scris sau rostit pe de o parte, şi interferenţa statului, autoritar sau totali-
tar, pe de alta. Conceptul de cenzură defineşte un anumit tip de relaţie de putere în-
tre două tabere, una pe poziţii de putere, aflată în plin elan de dominare, care deţine
controlul asupra întregii relaţii, şi una controlată, aflată în subordinea celei dintâi.
Utilizând pârghiile pe care i le conferă poziţia sa de putere (dar nu întotdeauna şi de
autoritate), tabăra conducătoare îşi propune să impună doar anumite modele şi sce-
narii explicative şi să restricţioneze sau să interzică mesajul celeilalte tabere.
Prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989 a eliberat presa de servitu-
ţile impuse ori auto-impuse. Printr-o decizie politică, cenzura este desfiinţată în
mod oficial. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, care a aplicat cenzura, este dizol-
vat. Apar cărţile de sertar şi numărul publicaţiilor creşte vertiginos.
Sistemul ceauşist, rezultantă a numeroşi vectori nocivi chiar luaţi de sine stă-
tător, a generat un aparat de cenzură după chipul şi înfăţişarea sa – o combinaţie
paranoică de „directive preţioase“ cu rea-voinţă şi incultură crasă, amestecate alea-
tor, de cele mai multe ori după bunul plac al cenzorului, dar şi al anturajului acestuia.
Această situaţie complică orice analiză a perioadei mai mult decât pe cele anterioare:
aproape toate abordările pendulează inevitabil între analiza ştiinţifică pe de o parte
şi trama românescă pe de alta: în istoria luptei cu cenzura se pot contura situaţii ti-
pice, „studii de caz“ şi aceasta este soluţia la care recurge, de exemplu, şi Adrian
Marino, care descrie mentalităţi, moravuri şi tipologii atât de urmăritori, cât şi de
urmăriţi. Abundenţa ilogică, aproape de domeniul povestirilor fantastice – a anec-
doticii, a excepţiilor şi a dramelor – toate profund umane, atât ale autorilor, cât şi
ale operelor lor modificate, atacate în chiar esenţa lor –, este greu de organizat şi cu
atât mai puţin de controlat. Ea reprezintă, în fapt, istoria încă nescrisă a unei pe-
rioade care îşi aşteaptă analizele comprehensive.
1
Mircea DINESCU, Moartea citeşte ziarul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990, p. 92.

Antireformă şi reformă în şcoală,
la căderea regimului comunist
CĂTĂLINA MIHALACHE
Studiul de faţă îşi propune să identifice principalele direcţii ale discursului

public conturat în jurul celor mai pregnante nevoi ale şcolii româneşti de la sfârşi-
tul regimului comunist. Ne interesează felul cum erau ele definite prin diferitele
voci ale momentului, în ce măsură se puteau verifica aceste deziderate prin rapor-
tarea la aşteptările şi la realităţile sociale şi cât de mult erau luate în considerare de
către factorii decizionali ai sistemului de învăţământ. Investigaţia noastră este mo-
tivată de dorinţa de a istoriciza discursul postcomunist despre şcoală, de a înţe-
lege disputele privind oportunitatea sau inadecvarea diferitelor acte, puse mai
devreme sau mai târziu sub semnul reformei. Rând pe rând, iniţiatorii schimbări-
lor au pledat pentru adevărata reformă, uzând excesiv de această sintagmă. Prin
urmare, apare în mod firesc întrebarea: cum ar fi putut arăta şcoala la un moment
zero al eliberării sale de sub constrângerile imediate ale regimului comunist? Pla-
săm această interogaţie la începuturile pur teoretice ale marilor transformări
postcomuniste, pentru că în disputele publice pe seama reformei şcolare s-a vorbit
insistent despre întârziere, defazare, pierderea startului sau, dimpotrivă, despre
grăbirea, forţarea ori accelerarea nechibzuită a schimbărilor. În măsura în care re-
constituirea mai este posibilă, încercăm deci, să răspundem unei curiozităţi îndrep-
tăţite: ce fel de reformă era într-adevăr dorită în 1989? Ce defecţiuni se cereau a fi
remediate atunci în regim de urgenţă şi cum se plănuiau acele modificări?
Incursiunea în şcoala românească a anilor ’80 nu este una facilă, deşi ar părea că
există un consens al martorilor direcţi, convinşi că ştiu, la fel de bine ca acum douăzeci
de ani, ce îşi doreau să schimbe din acea instituţie. Amintiri în continuă cosmetizare,
puse faţă în faţă cu mostre ale realităţii de atunci – nici ele inocente – pot duce, tocmai
prin suprapunerea atâtor subiectivităţi, la un plus de cunoaştere în această anchetă.
1989: o revoluţie pentru înlăturarea reformelor?

Imediat după căderea regimului Ceauşescu, a urmat o suită de corecţii aduse şco-
lii, prin care se realiza, de fapt, o recapitulare negativă a schimbărilor impuse în anii
din urmă învăţământului socialist. Plecând de la aceste întâmplări, am putea să ne în-
trebăm dacă ele au fost atunci considerate o binevenită reformă a şcolii şi dacă s-ar
putea vorbi de o istorie a reformei înainte de 1989. Pentru jumătatea de secol care a
trecut între cele două mari fracturi ale vieţii publice româneşti, instituirea şi prăbuşi-
rea regimului comunist, nu există încă o istorie a şcolii suficient de coerentă care să
răspundă acestei întrebări, dar nu lipsesc rememorările şi nici nevoia de istorisire1.
1
Deşi există câteva tentative, mai mult sau mai puţin reuşite, cum este şi cazul lucrării lui
Florin DIAC, O istorie a învăţământului românesc modern, vol. II, Perioada 1944-1989, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2004.

850 CĂTĂLINA MIHALACHE
De pildă, Tudor Opriş invocă „amintirea celor 4-5 reforme“ în care el a fost im-
plicat, din 1957 până în 2003, „ca metodist şi consilier“ al Ministerului Învăţământu-
lui1. Experienţa l-a determinat să construiască o istorie postumă şi foarte personală
a reformei, în care faptele bune sunt categoric delimitate de cele rele. Zonele gri se
pot deduce mai mult din omisiuni. Deşi nu a fost martor direct la toate cele poves-
tite, el îşi asumă afirmaţii axiomatice de genul „cea mai benefică perioadă pentru în-
văţământ a fost epoca interbelică, pregătită de remarcabila reformă a lui Spiru
Haret“2. Omiţând primul deceniu al regimului comunist, pentru care sugerează to-
tuşi o percepţie negativă, autorul face o analogie surprinzătoare:
„Ca şi reforma lui Spiru Haret, şi reforma lui Ilie Murgulescu din
1957-1958 a scos din marasm învăţământul socialist, permiţându-i o specta-
culoasă redresare, mai ales în perioada de «liberalizare» (1960-1970), când,
prin salarizare, conţinut, rezultate, generalizare a învăţământului de 10 ani,
eram situaţi în statisticile UNESCO pe locurile 6-10 în lume şi lăudaţi în
multe congrese internaţionale unde se recunoşteau unanim unele merite ale
învăţământului românesc“3.
Din acest fragment reţinem, în primul rând, că etalonul optim de măsurare a

unei reforme de succes este, inevitabil, Spiru Haret. Apoi, remarcăm faptul că la
sfârşitul anilor ’50 exista deja un învăţământ socialist şi nu românesc, reforma comu-
nistă reuşind să creeze cel puţin un nou limbaj, dacă nu şi realităţi radical diferite
de cele interbelice. Mai mult, această şcoală nu îşi mai putea disimula starea de
criză şi necesita o reparaţie serioasă, numită reformă. Ceea ce a urmat, în viziunea
autorului, a fost şcoala bună a regimului comunist, care s-a bucurat de un succes vi-
zibil atât în interior, cât şi în afara spaţiului socialist. Criteriile enumerate în favoa-
rea acestei reuşite sunt foarte semnificative: mai întâi, salarizarea cadrelor
didactice, adică nivelul lor de trai şi prestigiul social aferent, abia apoi evaluarea in-
ternă, specifică sistemului de învăţământ. Şcoala bună de atunci era deci o şcoală ca-
pabilă să îi mulţumească şi să îi îndreptăţească la o anume recunoaştere socială pe
cei care o frecventau. În ierarhia argumentării, aprecierea internaţională era pe ul-
timul loc, referindu-se la un organism de specialitate care putea fi atunci considerat
cel mai accesibil Occident al esticilor, UNESCO. Cât despre dorinţa de a fi lăudaţi
în congrese internaţionale, nu putem decât să o notăm ca un reflex durabil al vieţii
publice postbelice, nu doar socialiste.
Pentru Tudor Opriş, invocarea unor secvenţe din istoria reformei nu este real-
mente un exerciţiu istoriografic, ci unul retoric, care îl ajută să judece prezentul în
termeni foarte duri4. Drumul spre această actualitate a fost, pentru el, o tristă certitu-
dine: decăderea învăţământului s-a produs progresiv după 1977, începând cu minis-
teriatul Suzanei Gâdea. Din acest an, criza nu a făcut decât să se agraveze, inclusiv
prin schimbările din anii 1990, o dată cu pulverizarea vechiului sistem de învăţă-
mânt obligatoriu de zece ani şi adoptarea necritică a măsurilor de occidentalizare,
1
V. Tudor OPRIŞ, Învăţământul românesc, încotro?, vol. II (Privire critică asupra perioadei 2000-2003),
Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 85.
2
El s-a autodesemnat „unicul cronicar conştiincios al unei reforme haotice“, aceea de după
1989 (Tudor OPRIŞ, Învăţământul românesc, încotro?, vol. III, Editura Semne, Bucureşti, 2004, p. 3).
3
Tudor OPRIŞ, Învăţământul românesc...cit., vol. II, p. 76.
4
Lucrarea este, de fapt, o colecţie de articole din presa postdecembristă, ceea ce explică în
mare măsură atât virulenţa intervenţiilor, cât şi limitele investigaţiei istorice.

Antireformă şi reformă în şcoală, la căderea regimului comunist 851
culminând cu ministeriatul lui Andrei Marga. Mai exact, reforma curriculară şi

scăderea prestigiului profesorilor au desăvârşit distrugerea începută de atâta
timp1. Într-o altă intervenţie, Tudor Opriş revenea la un criteriu mai obiectiv de eva-
luare, statisticile UNESCO: dacă în 1974, învăţământul românesc se afla pe locul 7,
după 1997, a coborât pe locul 362. El reducea un secol de şcoală la numele a patru
miniştri ai învăţământului, aranjaţi simetric: doi buni, din trecutul de mult consu-
mat (Spiru Haret şi Ilie Murgulescu), şi doi răi (Suzana Gâdea şi Andrei Marga),
care contribuiseră direct la criza actuală. Acuzaţiile, ca şi elogiile, erau la fel de pu-
ţin susţinute faptic, autorul trimiţând indirect la acele adevăruri ştiute de toată lu-
mea, care ţin de domeniul evidenţei sau al clişeului istoriografic.
O altă voce, acelaşi cuvânt, reforma: în relatarea inginerului Mircea Popescu,
fost director de şcoală tehnică, „reforma impusă de regimul totalitar comunist la
comanda soţilor Ceauşescu, între anii şcolari 1977/1978-1989/1990“ a fost un veri-
tabil delict3. Termenul reformă are aici vădite conotaţii sarcastice, fiind asimilat di-
mensiunii represive a regimului. Memoria autorului insistă mai ales pe dispreţul
general al regimului faţă de realitatea învăţământului din acei ani. Recunoaşte
însă că ceea ce pentru el a fost o adevărată crimă a regimului comunist, era totuşi
o realitate „acceptată fără ruşine de cvasitotalitatea populaţiei României“, practic
o formă de normalitate, peste care s-au suprapus, ignorând-o, iniţiativele refor-
miste din anii ’904. Autorul nu critica principiul generos al reformei din timpul lui
Ceauşescu, conform căreia şcoala trebuie să pregătească tinerii „pentru muncă şi
viaţă“, cât aplicarea sa, şi mai ales practicile curente pe care le-a stimulat5. După o
sumară prezentare a structurii învăţământului preuniversitar de atunci, pe care
nu a dezaprobat-o, el acuza supracontrolul politic de tip poliţienesc, promovarea
incompetenţei, trucarea evaluărilor, insuficienţa resurselor, imensa risipă de timp
şi de energie în mimarea instrucţiei. Nu exacerbarea unui învăţământ industrial, ci
lipsa de conţinut şi de competenţe a fost, în opinia sa, drama şcolii în anii ’80, com-
binată cu percepţia rudimentară a „producţiei“ pe care trebuia să o realizeze, ca
oricare din fabricile vremii, fără mijloace şi fără comenzi de la potenţiali utiliza-
tori6. Era, de altfel, situaţia generală a economiei din ţară, iar majoritatea şcolilor
1
V. Tudor OPRIŞ, Învăţământul românesc...cit., vol. II, pp. 76-77. Pentru anii ’90 se modifică
vizibil ordinea criteriilor utilizate în aprecierea anilor ’60-’70: „starea“ profesorilor nu mai este
primul argument, „Occidentul“ este acum un reper negativ, iar noile „conţinuturi şcolare“ au
ajuns măsura cea mai clară şi mai criticabilă a schimbării.
2
Ibidem, pp. 65-66. Dar nu se citează documentele din care s-au extras datele amintite, nu
se detaliază criteriile acestor ierarhizări, ca să nu mai vorbim de ignorarea completă a unei întregi
evoluţii istorice, derulate între cele două repere cronologice alese. Cu altă ocazie, autorul menţiona
că, în 1998, învăţământul românesc se afla, „după statisticile UNESCO“, pe locul 34 (Ibidem, p. 87).
3
V. Mircea POPESCU, „Reforma comunistă din învăţământul preuniversitar. Acţiuni disi-
dente“, Memoria, vol. 47-48, nr. 2-3, 2004, pp. 148-159.
4
Ibidem, p. 153.
5
Mai mult, autorul menţionează că în tabloul general al „eşecurilor reformei în discuţie“ se
pot nota unele aspecte pozitive, cum ar fi grupurile şcolare patronate de marile întreprinderi.
Multe dintre ele aveau o bază materială suficientă şi „o bună parte dintre elevi au obţinut calificări
profesionale reale, dar mai ales o educaţie şi o disciplină a muncii mai aproape de statele civi-
lizate“(Ibidem, p. 151).
6
Conform unui oficial al Inspectoratului Şcolar Bucureşti, în anul şcolar 1989/1990, învăţă-
mântul industrial şi economic din Bucureşti şi din sectorul agricol Ilfov reprezenta 94% din totalul
liceelor. Chiar şi în liceele „teoretice“ predominau clasele cu profil industrial. Reacţia de respingere
spontană a acestei supradimensionări a fost foarte puternică şi imediat după căderea regimului

erau gestionate ca şi cum ar fi fost secţii de fabrică, ceea ce rezumă de fapt esenţa
reformei de atunci.
Să ne amintim că în acei ani un utilitarism dezabuzat acapara tot mai mult cul-
tura şi educaţia1, iar „reforma educaţională din 1978, bazată pe triada ce unea edu-
caţia, cercetarea şi pregătirea practică în producţie a condus la restricţii severe în
privinţa ştiinţelor umaniste, a limbilor străine şi a celor clasice, precum şi a artei în
şcolile româneşti“2. Aceeaşi viziune rudimentară asupra viitorului a dus şi la res-
trângerea drastică a drepturilor educaţionale ale minorităţilor, fapt care nu apărea
explicit pe agenda „reformei“, fiind cu atât mai mult ignorat de o majoritate dedi-
cată propriei supravieţuiri3.
Legi şi consecinţe, până în 1989

Intenţia unor transformări majore nu a fost foarte vizibilă în discursul legisla-
tiv al regimului comunist, distribuindu-se mai mult în acte interne, administrative,
prin care şcoala trebuia să execute întocmai toate deciziile politice. Dintre cele trei
texte principale de legi ale educaţiei din timpul regimului comunist, din 1948, din
1968 şi din 1978, doar primul înscrie, chiar din titlu, scopul declarat al reformei4.
Fără a pretinde că aduce înnoiri de substanţă, Legea privind învăţământul în Repu-
blica Socialistă România, din 13 mai 1968, punea accentul pe faptul că „învăţămân-
tul are drept scop însuşirea, de către cetăţeni, a culturii generale“5 şi abia apoi „a
cunoştinţelor necesare exercitării unor profesiuni utile societăţii” (art. 1)6. Învăţă-
mântul obligatoriu, de 10 ani, era chiar denumit de cultură generală şi era alocat şco-
lilor generale, care ofereau un traseu de şcolarizare distinct de cel liceal; doar acesta
din urmă permitea accesul la studii universitare. Se păstra astfel ceva din spiritul
învăţământului interbelic şi din prestigiul liceului ca simbol al reuşitei şcolare.
Ceauşescu ponderea liceelor industriale s-a redus la 60% din totalul liceelor bucureştene. Procesul
a continuat, iar în anul şcolar 1995/1996 proporţia a ajuns la 43, 26% (v. Florin DIAC, Învăţământul
preuniversitar bucureştean, 1989-1996, Editura Paralela 45, Piteşti/Braşov/Cluj Napoca, 2000, p. 29).
1
Observatorii României socialiste notau cu îngrijorare aceste simptome ale unui regim tot
mai opresiv şi iraţional. Astfel, Anneli Ute Gabanyi caracteriza, într-un raport pentru „Radio Free
Europe“, din 22 iulie 1982, conceptul de cultură în viziunea Ceauşescu, ca fiind unul „utilitarist“,
de masă, şi constrâns la o ridicolă „autofinanţare“ (v. Anneli UTE GABANYI, Cultul lui Ceauşescu,
Polirom, Iaşi, 2003, pp. 123-125).
2
Ibidem, p. 264.
3
Restrângeri care constituie încă obiectul unor controverse nerezolvate nici de căderea
regimului Ceauşescu, nici de schimbările din anii ’90 (v. Cătălina MIHALACHE, „School Reform
and National Identity in Post-communism: Some Issues about Being Hungarian in Romania“, în
Laura STANCIU (coord.), Reconstituiri istorice. Idei, cuvinte, reprezentări. Omagiu profesorului Iacob
Mârza, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2006, pp. 327-337).
4
Ceea ce confirmă că nu orice nouă lege a învăţământului aduce suficiente transformări
pentru a putea produce o reformă sau măcar o folosire mai precaută a termenului în discursul
politic. „Reformiştii“ provocau tot mai mult disconfort „lagărului socialist“, iar Ceauşescu păstra
până la sfârşit această convingere, răspunzând criticilor gorbacioviste în maniera binecunoscută:
toate reformele fuseseră făcute deja în România, mai bine decât la vecini.
5
Spre deosebire de actul normativ din 1948, ce stabilea ca prioritate „înlăturarea neştiinţei
de carte“. V. art. II, al „Decretului nr. 1383 din 2 august 1948“, în INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE
EDUCAŢIEI, Antologia legilor învăţământului din România, Bucureşti, 2004, p. 342.
6
Ibidem, p. 346.

Legea Educaţiei şi Învăţământului nr. 28 din 21 decembrie 1978 schimba ierar-

hia obiectivelor şcolare şi ponderea mijloacelor educative, fără a numi acest fapt o
reformă. Pregătirea profesională devansa net funcţia culturală, iar obedienţa deve-
nea scopul ultim al şcolarităţii, specificându-se clar că „învăţământul asigură în-
făptuirea politicii partidului şi statului privind pregătirea cadrelor pentru toate
domeniile activităţii economice şi sociale“ (art. 1)1. Nu aceste formulări au atras
atenţia contemporanilor, ci principiul politehnizării, al „integrării [învăţământului]
cu producţia, cercetarea şi proiectarea ştiinţifică“2, care a invadat deopotrivă învă-
ţământul primar, gimnazial şi liceal3. Studiul trebuia validat prin practică. Între-
gul sistem de învăţământ era regândit ca o vastă şcoală de meserii, simultan cu
reducerea şcolilor generale de la 10 la 8 ani şi admiterea forţată a tuturor absolven-
ţilor în primii ani de liceu, până în clasa a 10-a. Se masifica astfel şi această din
urmă instituţie, care asigurase, chiar şi după reforma din 1948, un anume grad de
selectivitate, de rigoare academică şi de prestigiu social.
Consecinţele legii au alimentat în mod diferit nenumăratele istorii individu-
ale ale celor nevoiţi, din nou, să se adapteze, fără să ştie întotdeauna că participă la
o reformă. Schimbările au cauzat o vizibilă instabilitate a fiecărei şcoli în parte, di-
ficil de rememorat chiar şi sub aspectul strict al titulaturii, ca să nu mai vorbim de
reorganizarea spaţiilor, a schemelor de personal, a ofertelor şi a obligaţiilor şco-
lare. Ca întotdeauna, au fost oameni care au pierdut şi oameni care au câştigat. Mo-
nografia unui liceu dintr-un oraş oarecare al ţării poate ilustra convingător traseul
sinuos al reformelor în a doua jumătate a secolului XX.
Să luăm, de exemplu, Liceul „Cuza Vodă“ din Huşi. Înfiinţat în 1918 ca liceu
de băieţi – unul de stat4 – a fost comasat, din 1949, cu Liceul de fete „Elena Doamna“.
A devenit liceu mixt şi apoi „şcoală de 10 ani“5. La aniversarea centenarului Unirii
Principatelor, în 1959, instituţia care se numea atunci „Şcoala Medie nr. 1“ şi-a reluat
vechea denumire „Cuza Vodă“, iar în 1964 a înglobat şcoala „Mihail Kogălniceanu“,
mărindu-şi semnificativ patrimoniul. Situaţia a durat până în 1968, când cele două
instituţii s-au separat din nou, dar cu titlul de liceu. În acelaşi an, „Cuza Vodă“ şi-a
celebrat semicentenarul, subliniind prin aceasta o continuitate cel puţin declarativă
cu instituţia inaugurată în 1918. Până în 1977, Liceul „Cuza Vodă“ a avut speciali-
zarea matematică-fizică, după care i s-a impus profilul industrial, mecanic. A fost
cel mai grav derapaj din istoria sa şi, imediat după căderea regimului Ceauşescu,
şcoala a insistat să obţină anularea hotărârii respective. Între cele două date, alte
decizii au confirmat direcţiile generale de politehnizare şi de reducere a studiului
1
Ibidem, p. 370
2
Ibidem, pp. 369, 370.
3
În principal, prin ceea ce se numea „practica productivă“ sau „practica în producţie“,
definită în termeni deosebit de generoşi, ca având drept scop „să asigure elevilor cunoştinţele şi
deprinderile necesare pentru muncă, prin efectuarea unor lucrări şi realizarea de produse utile“
(art. 33), respectiv să răspundă la „cerinţele de calificare pentru meseriile în care se pregătesc ele-
vii“ (art. 44) (Ibidem, pp. 373, 375).
4
Înfiinţarea sa, prin ridicarea gimnaziului „Anastasie Panu“ la rang de liceu, a fost con-
siderată un câştig cert pentru prestigiul oraşului, pe atunci un centru important al fostului judeţ
Fălciu. Prin lege, i s-a atribuit denumirea „Cuza Vodă“ şi a fost consacrat ca liceu „cu secţiile
modernă şi reală“ (v. Costin CLIT, Liceul teoretic „Cuza Vodă“ din Huşi. Studiu monografic, Editura
Thalia, Vaslui, 2003, p. 41).
5
Ministerul Învăţământului atrăgea atenţia, în noiembrie 1949, că nu mai există nici un
„liceu teoretic“ Cuza Vodă, ci „Şcoala de 10 ani“, deci să nu se mai folosească această titulatură în
ştampilă (Ibidem, p. 121).

teoretic: în 1982 s-au desprins clasele I-VIII (de învăţământ gimnazial), iar în 1986
liceul a intrat sub patronajul Secţiei de Utilaj Complex Huşi, subordonată între-
prinderii „1 Mai“ din Ploieşti. Liceul ajungea sub dubla autoritate a Consiliului lo-
cal şi a întreprinderii respective, care se subordonau, la rândul lor, Ministerului
Învăţământului şi Ministerului Industriei de Utilaj Greu. Pentru a răspunde mai
precis solicitărilor de personal calificat din partea fabricii tutelare, s-au înfiinţat cu-
rând şi clase de şcoală profesională, ceea ce însemna o nouă diminuare a solicitări-
lor de studiu teoretic. În tot acest timp, a scăzut continuu numărul absolvenţilor
care îşi continuau studiile în universitate, iar în 1989-1990 şcoala s-a aflat în pericol
de a fi transformată în Grup Şcolar Industrial, ceea ce ar fi consacrat definitiv decă-
derea faţă de statutul său originar1. Argumentul istoric, care lipsea multor şcoli
fără tradiţie înfiinţate în anii ’70-’80 pe lângă marile complexe industriale, a con-
tat, fără îndoială, în redobândirea rapidă a titlului de liceu teoretic.
În tot cuprinsul său, autorul monografiei acestui liceu a folosit cuvântul re-
formă doar pentru actul din 19482. Legat de căderea violentă a regimului Ceauşescu,
el şi-a limitat comentariile la observaţia că „evenimentele din 1989 au luat prin sur-
prindere pe foarte mulţi români“3. Ceea ce a urmat imediat după aceste evenimente
a fost amintit aici doar ca fapt divers: un miting al elevilor care cereau libertate în in-
ternat, după alegerea democratică a unui nou director (ianuarie 1990); schimbarea
acestuia din urmă, prin decizie, cu acela pe care îl înlocuise imediat după revoluţie
(septembrie 1990); sfinţirea localului şcolii (martie 1990); opoziţia la transformarea
în Grup Şcolar şi solicitarea de a redeveni liceu teoretic (mai 1990)4. Începând cu
re-instituirea directorului care funcţiona în decembrie 1989 – şi care a deţinut apoi
această funcţie până 2000 – autorul a redus istoria liceului la o simplă enumerare a
profesorilor şcolii la acel moment. Istoria a devenit astfel biografie, întâmplările care
au traversat-o ieşind din registrul strict al sistemului de învăţământ şi fragmentând
reforma în secvenţe previzibile, de viaţă cotidiană şi destin personal.
Modelul politehnic al şcolii socialiste

Despre necesitatea de a apropia şcoala de realităţile vieţii şi muncii socialiste
s-a vorbit, în termeni imperativi, încă de la începuturile regimului. Învăţământul,
mai ales cel umanist, era periodic denunţat pentru „ruperea legăturilor cu viaţa“5 –
viaţa fiind redusă la munca în sensul său cel mai penitent, de efort fizic şi de anu-
lare a ierarhiilor sociale6. Paradigma industrialist/voluntaristă a invadat reflecţia
1
Ibidem, pp. 119, 121-122, 130-133.
2
Ibidem, pp. 121, 171.
3
Ibidem, p. 120.
4
Ibidem, pp. 185-188, 123, 133.
5
„Ruperea învăţământului superior de viaţă se manifestă în primul rând prin predominarea
caracterului abstract şi adesea retoric al cursurilor, precum şi prin lipsa de importanţă acordată
stagiului în producţie, practicii pedagogice şi lucrărilor practice de laborator şi seminarii“
(v. Andrei OŢETEA, Legătura dintre învăţământul teoretic şi învăţământul practic, Simpozionul
internaţional de la Moscova, septembrie 1962, p. 20).
6
Suntem de acord că „munca a fost recomandată în regimul comunist şi postcomunist cam
pentru aceleaşi avantaje pentru care psihiatrii recomandă ergoterapia: pentru că dacă bolnavul
se ocupă cu ceva şi după aceea are un somn bun ca urmare a efortului, nu mai are atâta timp de
gândire şi îşi ruminează mai puţin problemele. Valoarea ei productivă devenise în realitate din ce

asupra educaţiei, producând angajamente utopice de genul „şcoala de mâine nu va

mai da nici un fel de rebuturi“1. Educatorii erau singurii responsabili de „producţia
şcolară“. Viitorul se anunţa implacabil: „lumea de mâine va fi definită, pe plan
uman, prin caracterul de masă al intelectualităţii [s.n. C. M.]“2.
În căutarea unui model contemporan, care să fi impulsionat reforma consacrată
prin Legea învăţământului din 1978, putem urmări expunerile programatice ale di-
rectorilor institutelor naţionale de cercetare pedagogică la prima Conferinţă Euro-
peană (26-29 aprilie 1976). Günter Dietrich (din RDG) a vorbit, de exemplu, despre
„Instrucţie politehnică şi educaţie, cu referire specială la legătura dintre educaţia ge-
nerală şi cea profesională“. Afirmaţii precum: „Condiţiile esenţiale politice, materiale
şi personale pentru educaţia politehnică modernă se pot crea doar prin colaborarea
strânsă a şcolilor şi fabricilor cu muncitorii înşişi, luând parte la modelarea tinerilor“3
par să se refere direct la ceea ce va fi tehnicismul învăţământului românesc din anii
’80. Comparativ, intervenţia reprezentantului URSS, Mihail Petrovici Kaşin, insista
mai mult pe valorile formative generale, pe egalitatea (forţată) a şanselor prin educa-
ţie, pe cuprinderea unui număr tot mai mare de persoane în procesul educativ şi, mai
ales, pe recunoaşterea factorilor politici de decizie ai educaţiei, „aşa cum spunea tova-
răşul L.I. Brejnev în raportul său la cel de-al 25-lea Congres al PCUS“4.
De această dată, modelul nu mai părea importat exclusiv din URSS, dar e
doar o părere. În acelaşi an, Cezar Bârzea prezenta cititorului român un bilanţ con-
sistent al tendinţelor generale de reformă a educaţiei, în care putem identifica, sub
titlul URSS: un învăţământ pentru toţi şi pentru fiecare, soluţia învăţământului politeh-
nic, aleasă deja de URSS, RD Germană, RS Cehoslovacă5. În limbajul internaţional
al pedagogilor, părea să fi fost un acord general în a acuza academismul învăţămân-
tului contemporan, „exagerat de teoretizant şi de memorizant“, care „favorizează
expresia scrisă, repetitivă şi convenţională“, punând „accentul pe abstracţiune în
detrimentul aplicaţiunilor considerate servile“6. Deşi problema a părut comună,
soluţiile au fost diferite7.
în ce mai scăzută, în unele sectoare, ca mineritul de exemplu, complet nulă“ (v. Alina MUNGIU,
Românii după `89. Istoria unei neînţelegeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 45).
1
V. Mircea HERIVAN, Educaţia la timpul viitor, scenariu prospectiv în 7 modele, Editura Albatros,
Bucureşti, 1976, p. 65.
2
Ibidem, p. 78.
3
V. Günter DIETRICH, „Polytehnical Instruction and Education with Special Reference to
the Linkage between General and Professional Education“, în Educational Research in Europa,
UNESCO Institute for Education, Hamburg, 1977, p. 93.
4
V. Mihail Petrovici KAŞIN, „The Influence of Educational Research on the Development of
School Education”, în Educational Research in Europa, cit., p. 50. În privinţa educaţiei ştiinţifice sau
a tehnicizării educaţiei, educatorul sovietic făcea referiri de-a dreptul poetice, de parcă nu şi-ar fi
revenit încă dintr-o mare uimire: „Descoperirile ştiinţifice devin tot mai semnificative şi mai
uluitoare. Ştiinţa şi tehnologia au făcut posibil zborul mai rapid decât al celor mai rapide păsări,
au făcut posibil să vezi şi să auzi ceea ce se întâmplă în orice moment la mii de kilometri distanţă,
să pătrunzi în adâncul pământului şi al oceanelor, să faci noi substanţe şi să dezvolţi noi specii de
plante şi animale necunoscute omnipotentei Naturi“ (Ibidem, p. 51) (trad. n.).
5
V. Cezar BÂRZEA, Reforme de învăţământ contemporane. Tendinţe şi semnificaţii, studiu intro-
ductiv de Mircea MALIŢA, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 91.
6
V. Edgar FAURE (coord.), A învăţa să fii. Un raport al UNESCO, trad. R. Mahler şi F. Mahler,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. XXXIV.
7
Chiar şi limbajul părea să ofere un consens generos şi indiferent la mizele ideologice ale
„războiului rece“, în formulări de genul „trezind motivaţia şi organizând polivalenţa putem

Dar autorul român trecea direct la ceea ce el considera varianta optimă, aplicată
în URSS. Era vorba despre cea de-a cincea reformă a învăţământului sovietic, „cores-
punzătoare legii învăţământului din 1973“, prin care se urmărea finalizarea unui
„program general de îmbunătăţire a învăţământului mediu de cultură generală din
1966“1. Întâlnim în Rusia acelor ani şcoala medie de 10 ani2, căreia i se găsise de cu-
rând principala deficienţă: faptul că oscila între o finalitate productivă şi una
preuniversitară. Legea din 1973 prevedea prelungirea duratei şcolarizării obligato-
rii de la 8 la 10 ani şi o reorganizare a conţinuturilor pentru a se accentua caracterul
politehnic şi aplicativ. Dacă în 1966 se vorbea despre reforma învăţământului de cul-
tură generală, în 1973 se preconiza desfiinţarea deosebirilor dintre învăţământul
vocaţional şi cel general (teoretic), prin extinderea „pregătirii practice şi productive
a elevilor“3. Chiar şi în învăţământul primar se introducea obiectul activităţi practice,
care pentru ciclul de studii ulterior devenea instruire practică, cu scopul de a iniţia ele-
vii în principalele tipuri de activităţi economice. Ultimele două clase ale învăţămân-
tului secundar erau văzute ca un segment de şcolarizare politehnică, ce asigura
fiecărui elev, indiferent de opţiunile ulterioare, o calificare medie şi capacitatea inte-
grării imediate în circuitul muncii. Programul claselor terminale era în majoritate al-
cătuit din studiul ştiinţelor exacte şi tehnice, dublat de practica „de specialitate“4.
Iată, deci, o sursă majoră în reţeta politehnizării şcolii româneşti, dar nu neapă-
rat singura. În RDG, învăţământul general politehnic s-a introdus cu mult înainte
ca România să adopte această opţiune5. În plus, şcoala noastră interbelică preluase
destul de multe din tradiţia germană a educaţiei profesionale, ceea ce făcea ca
reorientarea spre învăţământul vocaţional din RDG să fi fost o atitudine destul de
credibilă, de normalizare şi de regăsire a unor tradiţii pre-comuniste.
Acest curent al politehnizării şcolii are origini multiple şi sinuoase. Chiar Karl
Marx făcuse o primă referire, nu foarte aplicată, la virtuţile educaţiei politehnice,
inspirat se pare de unele iniţiative ale şcolarizării profesionale din Marea Britanie.
reîmpăca democratizarea învăţământului cu raţionalitatea economică“ (Ibidem, p. 32).

1
V. Cezar BÂRZEA, Reforme de învăţământ contemporane...cit., p. 95.
2
„Şcoala medie de 10 ani“ a fost oficializată în România prin Legea din 1968, la puţin timp
după ce în patria modelului originar, URSS, se recunoscuse insuficienţa sa. Acest decalaj de preluare
s-a menţinut şi în legiferarea învăţământului „politehnic“, deşi tendinţele au fost aproape con-
sonante. Este de remarcat fidelitatea cu care autorităţile române au urmărit practic modelul
sovietic, în anii aşa-numitei destinderi şi „independenţe“ a conducerii autohtone faţă de URSS.
Abia în anii ’80 se poate vorbi de o ignorare a tendinţelor generale din şcolile ţărilor socialiste
mai evoluate, când România nu s-a mai înscris în curentul reformelor liberale, care precedaseră
cu câţiva ani buni căderea regimului comunist din majoritatea ţărilor est-europene.
3
Ibidem, pp. 95-96.
4
Ibidem, pp. 97, 100, 101.
5
În 1959, Şcoala politehnică superioară de 10 ani (Polytechnische Oberschule) a devenit şcoală
obligatorie de stat în RDG. A rămas în vigoare, cu unele modificări, până la căderea regimului
comunist şi apoi până la unificarea celor două state germane; v. Gerdi JONEN, Klaus BÖLE (eds.),
The Education System in the Federal Republic of Germany. A Description of Responsabilities, Structures
and Developments in Education Policy for the Exchange of Information in the European Union, Bonn,
1998, p. 35. Majoritatea absolvenţilor celor 10 clase erau orientaţi ulterior spre şcoli vocaţionale
specializate, cu durata de 2-3 ani. Doar o mică parte studiau încă doi ani în „şcoli generale lărgite“,
pentru absolvirea bacalaureatului, ceea ce le permitea înscrierea în învăţământul superior,
universitar. Într-un limbaj familiar oricărui cititor dintr-o ţară socialistă, se afirma că în RDG
învăţământul politehnic a reuşit să depăşească vechea problemă a educaţiei unilaterale, „numai
intelectuală sau practic-meşteşugărească“, ajungându-se la „unitatea dintre învăţătură şi munca
productivă“ (v. R.D.G. se prezintă, ed. a 4-a, Verlag „Zeit im Bild“, Dresden, 1974, p. 174).

Ideea sa de bază despre şcolile viitoare ale clasei muncitoare era că ar trebui să
educe un individ polivalent, capabil să exercite o varietate de munci productive.
Elevii ar trebui să înveţe aici despre principiile generale ce stau la baza tuturor pro-
ceselor de producţie şi, în acelaşi timp, să fie practic iniţiaţi în toate formele de pro-
ducţie elementară, industrială şi agricolă. Concepţia sa, generoasă dar neatentă la
detaliile practice, trimitea la o nouă formă de enciclopedism, cu accente tehnolo-
gice sau, mai bine spus, la un avertisment împotriva pregătirii înguste şi timpurii
a elevilor1. Lenin a manifestat opţiuni mult mai conservatoare, favorabile speciali-
zării şi aplicabilităţii imediate a capitalului şcolar. El considera, în contextul crizei
economice postrevoluţionare, că toţi elevii ar trebui să înveţe o meserie2. Încercă-
rile entuziaste de a aplica principiile educaţiei politehnice în Rusia anilor ’20 au
eşuat, fiind prea solicitante şi nerealiste3. Abia după deceniile regimului discipli-
nar stalinist, în timpul lui Hruşciov, se va reveni asupra ideii de educaţie tehnolo-
gică complexă, care se vehicula şi în alte ţări4.
Educaţia politehnică s-a extins şi în alte ţări socialiste ajungând, în Albania
sau Bulgaria, la situaţii paroxistice, cel puţin în timpul anilor ’805. În România,
unii se indignau atunci că schimbările erau încă nesatisfăcătoare, recomandând cu
patos înmulţirea ameliorărilor, îmbunătăţirilor şi perfecţionărilor tehniciste. Învăţă-
mântul era reprezentat, chiar în discursul pedagogic, drept o altă ramură a indus-
triei6. La sfârşitul deceniului, măsurile administrativ-instituţionale (supraproducţia
de diplome tehnice, instituirea practicii productive în şcoli, cvasi-extincţia profilu-
rilor umaniste în favoarea celor industriale ş.a.) se reflectau într-o proliferare de
neoprit a limbajului tehnic şi reducţionist scientist în pedagogie. Dar interesul pe-
dagogilor români pentru integrarea învăţământului cu cercetarea şi producţia, care
a produs o avalanşă de titluri pe această temă7, nu a supravieţuit căderii regimului
1
V. Frederic LILGE, „Lenin and the Politics of Education“, Slavic Review, vol. 27, no. 2, June
1968, p. 239.
2
Ibidem, p. 240.
3
Acest eşec a fost recunoscut în anii ’30, când s-a renunţat treptat la experimentele peda-
gogice „progresiste“ din deceniul anterior, în martie 1937 principiul „educaţiei politehnice“ fiind
oficial abandonat (v. E. KOUTAISSOF, „Soviet Education and the New Man“, Soviet Studies, vol. 5,
no. 2, October 1953, pp. 114-115, 117-119).
4
Un raport UNESCO din 1952, intitulat Education in a Technological Society, critica atât şcoala
generală contemporană, verbalistă, livrescă, ruptă de realitate, cât şi instrucţia vocaţională foarte
îngustă, care vehicula îndemânări şi tehnologii depăşite, neoferind absolvenţilor şansa unei
reorientări profesionale de viitor (Ibidem, pp. 120-121).
5
În Albania, de exemplu, unde aproape două treimi din populaţie subzista în zona rurală,
din practicarea agriculturii, şcolile profesionale reprezentau, în anii ’80, aproximativ 88% din
totalul şcolilor secundare, iar dintre acestea, cam 77% erau şcoli agricole. Accesul la studii
universitare era foarte redus. Reacţia la această structură nerealistă a învăţământului a fost foarte
categorică, imediat după căderea regimului comunist. Astfel, dacă în 1980 erau aproximativ 135 000
de elevi în învăţământul tehnic, în 1992 nu mai erau decât 40 000, dintr-un total de 150 000. Mai
mult, se ştia că în aceste şcoli ajung de obicei elevi cu rezultate slabe în timpul şcolarizării
obligatorii şi incapabili să urmeze un învăţământ teoretic. Funcţionarea acestor şcoli în timpul
regimului comunist a avut mai mult o funcţie propagandistică, de ridicare forţată a nivelului
cultural al populaţiei, ceea ce a mărit şi mai mult neîncrederea în tehnicismul său oricum
depăşit (v. Ylli PANGO, L'enseignement secondaire en Albanie, Éditions du Conseil de l'Europe,
Strasbourg, 1996, pp. 13, 15, 16).
6
V., de exemplu, articolul lui Ionel DOROFTE, „De la pedagogia şcolară la «ingineria» învă-
ţământului“, Era socialistă, an 40, nr. 17, 5 septembrie 1980, pp. 18-21.
7
Care se pot urmări, de exemplu, şi în cuprinsul volumelor publicate la începutul anilor ’80
de Biblioteca Centrală Pedagogică, pentru schimburile internaţionale, sub titlul L'Enseignement et

comunist. Poate că principala urmare a reformei iniţiate la sfârşitul anilor ’70 a fost
crearea unui repertoriu de clişee pedagogice, la fel de străin de tradiţia ştiinţelor
educaţiei1, ca şi de practicile şcolare curente. Limbajul de specialitate s-a refugiat
într-o specie a limbajului de lemn din epocă, într-un efort permanent de evitare a
comunicării, greu de depăşit chiar şi după 1989. Această stare de lucruri reiese şi
din frecvenţa sufixelor inter-, intra-, pluri-, trans-, multi- în literatura pedagogică
sau în documentele administraţiei şcolare, începând chiar cu Legea învăţământu-
lui ori cu programele diferitelor obiecte de studiu.
Reforma şi discursul politic recent

Vladimir Tismăneanu observa că „ceea ce frapează în istoria PCR este absenţa
oricărui grup reformist bine structurat la vârful partidului“, iar despre primul de-
ceniu postcomunist în România afirma că „cea mai abruptă ruptură cu veche or-
dine a dus la cea mai puţin radicală transformare“2. „Lipsă de imaginaţie“, „lipsă
de voinţă“3 sau, pe scurt, lipsă de viaţa politică – oricare ar fi explicaţia, rămâne me-
reu loc pentru a demonstra că în România postbelică a fost un deficit de reforme,
atât înainte cât şi după 1989, indiferent de nivelul politicilor analizate.
Trebuie, totuşi, să observăm că în repertoriul regimului comunist, sensurile
cuvântului reformă sunt incerte, putând exprima intenţii politice diverse şi chiar
divergente. Înseamnă, în principiu, o formă de expansiune/afirmare a puterii, un
procedeu de delimitare faţă de grupările politice concurente, un motiv propagan-
distic de succes. Dar poate fi şi o modalitate sigură de menţinere a statu-quo-ului,
o şansă de promovare ierarhică sau un pretext pentru executarea publică a unor
personaje incomode. S-ar putea spune că „regimul comunist a cunoscut o stare de
reformă cronică“4. Reforma a însemnat, în primul rând, o retorică a schimbării con-
trolabile, raţionale, morale şi entuziaste. Schimbarea propriu-zisă s-a alimentat
însă, alternativ, din surse contradictorii. Pe de o parte, în perioadele de aşa-numită
destindere s-au infuzat mici doze de liberalism, opuse, în principiu, unui sistem
totalitar5. Această operaţiune a fost cu predilecţie numită reformă de către observa-
torii din afară ai regimurilor comuniste. Dar mai frecvente au fost campaniile de
persecutare, extirpare, denaturare a oricăror urme de liberalism, în perioadele de
instalare la putere6 a grupărilor comuniste sau în timpul acceselor dictatoriale ale
la Pédagogie en Roumanie. Volumele (se pare că au fost publicate patru, până în 1984) ofereau
câteva studii şi un repertoriu bibliografic al titlurilor apărute în ţară, grupate în secţiuni de
politica învăţământului şi de teoria educaţiei.
1
Deprofesionalizarea specialiştilor în educaţie a fost încurajată şi prin desfiinţarea Institu-
tului de Cercetări Pedagogice şi Psihologice din Bucureşti, în 1982, în urma unei succesiuni de
acuzaţii şi denunţuri ridicole, având drept pretext organizarea unui curs de yoga (v. Doina JELA,
Afacerea Meditaţia Transcendentală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004).
2
V. Vladimir TISMĂNEANU, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului româ-
nesc, trad. C. Petrescu şi D. Petrescu, Polirom, Iaşi, 2005, p. 35
3
Ibidem, p. 270.
4
V. Françoise THOM, Sfârşiturile comunismului, trad. G. Gavril, Polirom, Iaşi, 1996, p. 20.
5
V. Jean-François SOULET, Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre,
trad. S. Albişteanu şi A. Zbârcea, Polirom, Iaşi, 1998, p. 224.
6
Cum este şi cazul „reformei învăţământului“ promovată de cei care instalaseră regimul
comunist în România, în anii ’40.

unor lideri care doreau să se permanetizeze în fruntea partidului-stat1. Erau ne-

gări vehemente sau parodii agresive ale actelor de liberalism, denumite cu cinism
tot reforme. Poate că toate acestea, inclusiv controversata perestroikă a lui Mihail
Gorbaciov, au fost, în rezumat, „epurări de mare amploare“2, dublate de reorgani-
zări instituţionale confuze şi de un nou exces normativ. În această lume, reforma
„consta în permutări într-un ansamblu închis“3, în care doar puterea personală
putea face diferenţa.
Ar fi de ajuns, pentru a ne convinge, să urmărim conotaţiile acestui cuvânt la
câţiva lideri est-europeni contemporani, a căror soartă politică a depins în mare
măsură de atitudinea lor faţă de „reformele“ de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul
deceniului următor: Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu. În ciuda apa-
renţelor, îi leagă acelaşi univers semantic de extracţie totalitară şi acelaşi eşec final
în exploatarea lui. Capitalul politic obţinut din promisiunile de reformă i-a menţi-
nut câţiva ani în avantaj faţă de opozanţii lor, apoi i-a condamnat pentru aceleaşi
culpe, pentru ignorarea aşteptărilor reale şi a forţei discursului politic concurent.
Toţi au sfârşit prin a fi acuzaţi de pseudo-reforme şi de antireformism căzând, în fi-
nal, victimele propriului limbaj de lemn şi îndelungatului exerciţiu de necomunicare,
specific lumii socialiste4. Toţi au denunţat permanent lipsurile, au culpabilizat in-
sistent şi au elaborat reforma aproape exclusiv în termeni economici, cu finalitate
materială, cantitativă. Libertăţile cetăţeneşti, culturale, naţionale etc. concedate
(sau nu) cu acest prilej au fost de la început subordonate obiectivelor economice şi
regulilor generale ale sistemului politic în care s-au iniţiat. „Democraţia“ a fost un
rezultat neprevăzut, perturbator, care a compromis până la urmă „reforma“ lor şi
a consacrat un pluralism politic nepremeditat.
Concurenţa proiectelor de reformă a fost o surpriză neplăcută pentru Ion
Iliescu, care credea în soluţia post-totalitară a elaborării unui proiect unic, de către
specialişti „reprezentativi“ reuniţi sub patronaj guvernamental5, decişi să „conlu-
creze“ în deplin acord cu liderul politic. Astfel, printre primele sale iniţiative a fost
aceea de reînfiinţare a Institutului Naţional de Cercetări Economice (printr-un
Decret-Lege din 2 ianuarie 1990), însărcinat cu realizarea rapidă a unei strategii
de reformă, pornind de la o „radiografie“ a economiei româneşti „cu toate bloca-
jele generate de structurile specifice unei economii centralizate“. S-a redactat
apoi o „schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România“,
preluată în programul guvernamental aprobat de Parlamentul provizoriu, la
28 iunie 1990. Dar „ministrul desemnat cu problemele reformei“ a ignorat acest
1
V. reformele culturale şi cultul personalităţii în China, Coreea de Nord, România, Albania.
2
V. Françoise THOM, Sfârşiturile comunismului, cit., p. 41.
3
Ibidem, p. 172.
4
Fără a reitera excelenta sa analiză asupra limbajului public în ţările socialiste, reamintim
câteva din observaţiile cele mai pertinente şi încă actuale asumate de Françoise Thom: este „un
discurs voluntarist“; „nici un cuvânt nu este inocent, toate sunt preinterpretate“; are o permanentă
„fugă de precizie“; „serveşte la întreţinerea ficţiunii ideologice“; „luptă împotriva faptelor,
împotriva trecutului, împotriva oamenilor“ (v. IDEM, Limba de lemn, trad. M. Antohi, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 45, 49, 69, 81, 139).
5
Părea un fel de „Adunare a poporului“ intelectual. Trebuia să fie cuprinzătoare, discipli-
nată, alcătuită din „specialişti“ fără culoare politică, apţi să producă în mod supravegheat şi
totodată „ştiinţific“ idei bune de livrat spre o largă adeziune. Era considerată a fi la fel de necesară
atât liderului politic, cât şi partidului „de masă“ solicitat să furnizeze confirmarea publică a
„programului“ propus.

act şi „a întocmit un program propriu“, care s-a aplicat apoi cu urmări nefaste, în
aprecierea lui Iliescu1.
Era o metodă patentată în URSS, unde ideea de perestroika, ce avea deja o istorie
înainte de Gorbaciov, „a prins forma în mediile «academocrate» protejate de KGB“
şi a ajuns treptat „la instanţele conducătoare ale PCUS“. O dată asumată ca poli-
tică de stat, „extinderea la nivelul imperiului a fost încredinţată [tot] KGB-ului“, ca
şi „măsurile profilactice, menite să împiedice «procesul» să depăşească limitele
preconizate“2. Până la urmă, schimbarea reală din aceste ţări s-a datorat eşecului
„reformei“ dorite de iniţiatorii lor declaraţi, de „specialişti“ şi de oamenii politici.
Devine deci tot mai dificilă catalogarea postumă drept „reformă“ a ceea ce a
fost în anii ’80. La rigoare, chiar şi momentele bune ale reformismului, anterioare
acestui deceniu, sunt discutabile, tocmai pentru că finalităţile lor nu aveau în ve-
dere schimbarea unei lumi, ci ameliorarea ei, pentru o mai bună conservare şi per-
petuare. Succesele sau eşecurile s-au măsurat cantitativ, nu prin capacitatea de
inovare sau măcar prin impunerea unor criterii operabile de evaluare. Reforma a
fost monopolul Partidului, indiferent de locaţia sa în lumea socialistă sau de gra-
dul de „participare“, mereu nesatisfăcător, pe care l-a obţinut de la subiecţii săi.
Înainte de a vorbi despre o reformă a şcolii, reforma însăşi, ca instrument politic al
partidelor comuniste, a fost concepută ca mijloc de educare a „maselor“, de
„remodelare a conştiinţelor“3.
În acelaşi timp, reforma şcolii a fost privită ca parte componentă, ba chiar ca
motor al reformei economice4: perspectivă care a minimalizat din start mizele alter-
native ale educaţiei. A fost o abordare comună anilor ’80 şi ’90, supravieţuind căde-
rii regimului comunist şi perpetuându-se atât instituţional, cât şi individual, prin
vocile proiectanţilor şi partizanilor săi. Această continuitate de substanţă explică in-
vocarea reformei în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, chiar şi între ghilimele, ca o
ironie a sensului „bun“. Invocarea unei reforme a şcolii româneşti în plină Epocă de
Aur pare, în acest context, mai mult un reflex retrospectiv şi justificativ al anilor
’90, încărcaţi încă de violenţa verbală ce însoţise prăbuşirea regimului comunist.
Într-o apreciere aproape unanimă, momentul cel mai intens al reformei învăţămân-
tului, dar cu un sens profund negativ, rămâne cel de la sfârşitul anilor ’40. Pornind
de la acest reper, reforma de după 1989 ar fi trebuit să o înlăture pe cea din 1948.
Poate că unii chiar s-au întrebat de ce nu a fost posibil, de ce anul şcolar proxim nu
a început direct cu revenirea la idilica şcoală interbelică. Răspunsul, la fel de naiv
1
V. Ion ILIESCU, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 212-214.
2
V. Françoise THOM, Sfârşiturile comunismului, cit., p. 77.
3
Ibidem, p. 42. Şi Ion Iliescu se plângea de slaba participare a populaţiei, încercând retoric o
explicaţie în spiritul marxismului dialectic: „Poate că, la modul ideal, o reformă economică ar
trebui precedată de o reformă a mentalităţilor“ (v. Ion ILIESCU, Revoluţie şi reformă, cit, p. 215). Era
un mod discret de a reveni la visul peren al comunismului, realizarea unui „om nou“, la fel de
necesar altei utopii a progresului şi fericirii, redenumită democraţie.
4
În ciuda unor disculpări şi explicaţii ale specialiştilor educaţiei, de genul celor vehiculate
în documentele programatice ale învăţământului postcomunist – „reforma învăţământului nu
este doar un caz particular al reformei economice sau un ecou întârziat al schimbărilor politice“
(v. Cezar BÂRZEA [coord.], „Reforma învăţământului în România: condiţii şi perspective. Prima
Carte Albă a învăţământului românesc“, Revista de Pedagogie, nr. 1-2, 1993, p. 7) – perspectiva
„economistă“ a fost în continuare întreţinută, pe un ton imperativ, aflat în strânsă legătură cu in-
teresele financiare ale „vorbitorilor“, capabili de axiome precum „învăţământul este o componentă
de bază a economiei naţionale“ (v. N.G. NICULESCU, I.D. ADUMITRĂCESEI, Învăţământul
românesc la o răscruce. Încotro? De ce? Cum?, Polirom, Iaşi, 1999, p. 21).

ca şi întrebarea, ar fi: pentru că şcoala aceea fusese eradicată de comunişti. Sau,

poate, pentru că nici în acest domeniu, al distrugerii, regimul nu a avut atât de
mult succes, pe cât a lăsat să se creadă1.
Dosarul crizei din anii ’80

Revoluţia din decembrie 1989 a luat şcoala, dar şi pe criticii săi, pe nepregă-
tite. Ceea ce a urmat, a fost reactivarea acuzelor deja cunoscute, consacrate de au-
torităţi ale luptei contra comunismului, precum Radio Europa Liberă. La sfârşitul
anilor ’80, observatorii atenţi puteau creiona cu destulă acurateţe un portret al cri-
zei şcolare, al eşuării schimbărilor iniţiate în anii anteriori, privite însă, cu timpul,
drept o nouă formă de normalitate. Referinţa la noţiunea de „reformă a şcolii“ era
deja, pentru cei care puteau privi sistemul în ansamblul său, negativă şi retrospec-
tivă, în timp ce pentru majoritatea populaţiei era o problemă difuză, disipată între
atâtea alte solicitări zilnice.
În 1986, de exemplu, se vorbea despre criza din învăţământul elementar şi me-
diu, cauzată de acumularea unor vicii de fond ale orientării învăţământului. Ob-
servatorii din afară notau marea discrepanţă între efortul propagandistic al
autorităţilor – relativ la nevoia „legării învăţământului cu producţia“ – şi situaţia
reală produsă prin „desfiinţarea liceelor teoretice şi generalizarea unui învăţământ
profesional prost înţeles“. Cei care urmăreau în continuare realizarea obiectivelor
şcolare clasice, academice, fie ei profesori sau elevi, trebuiau să o facă în ciuda condi-
ţiilor reale de lucru: reducerea orelor de studiu efectiv, creşterea obligaţiilor extra-
şcolare, suprasolicitarea examenelor de admitere la facultate. Selecţia devenea, din
nou, o problemă fizică, de rezistenţă la efort de durată în condiţii de penurie genera-
lizată şi de abilitate în lupta cu cerinţele exagerate ale sistemului. Plasarea din start
într-o „şcoală bună“ sau într-o „clasă specială“, scutirea mai mult sau puţin moti-
vată de la activităţile considerate inutile sau chiar periculoase (practica agricolă sau
în fabrici, participarea la marile înscenări ale propagandei pentru diverse eveni-
mente politice şi omagiale, pregătirea paramilitară etc.), ca şi asigurarea unor „me-
ditaţii“ individuale pentru obiectele de examen erau principalele modalităţi de
protecţie. Chiar şi aşa, parcursul şcolar ajunsese extrem de solicitant pentru cei care
doreau să investească în această cale de ascensiune socială, căci
„oricât de protejaţi ar fi [fost] copiii celor cu relaţii şi pile […] ei tot [trebuiau]
să facă faţă unor eforturi prea mari nu atât pentru a absolvi – clasa se trece[a]
prea uşor – cât pentru a trăi în şcoală şi în tot ceea ce ţine de ea; pentru a re-
zista fizic şi nervos, pentru a putea face faţă competitivităţii în perspectiva
învăţământului superior“2.
1
V. studiul nostru, „Reforma şcolară din 1948, un succes al propagandei comuniste“, Anuarul
Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“, tom XLV, 2008, pp. 365-388.
2
V. Central European University, Open Society Archive (citat mai departe CEU-OSA),
Arhiva Radio Europa Liberă, secţia română, Box Nr. 300/60/1/170, materialul intitulat „Supraîn-
cărcarea elevilor – o problemă nu numai şcolară“, semnat de Gelu Ionescu, din 19 martie 1986.
Consultarea acestei arhive a fost posibilă datorită unei burse de studiu oferită autoarei de către
Open Society Archive, în noiembrie 2003.

Competiţia cu sistemul dubla competiţia din interiorul acestuia, fiind la origi-

nea unor practici deviante, care astăzi ar putea fi numite, retrospectiv, corupte, dar
care atunci păreau inevitabile 1. Totul era agravat de frecvenţa modificărilor im-
puse întregului sistem2, de insistenţa suprareglementărilor şi a supracontroalelor.
Astfel, la sfârşitul anilor ’80, şcoala se caracteriza în principal prin instabilitate şi
suprasolicitare, în condiţiile reducerii continue a resurselor.
Tabloul de ansamblu al vieţii şcolare nu distona cu starea generală a societăţii:
degradare materială, salarii tot mai scăzute, nesiguranţa vieţii zilnice sub amenin-
ţarea unui nou val de comasări, reduceri ale activităţii şi creşterea normelor indivi-
duale3. Peste toate, marea ipocrizie propagandistică a Epocii de aur exaspera la fel
de mult ca şi motivele reale ale disfuncţionalităţilor4, dar nemulţumirile individu-
ale erau departe de a genera rezolvări de ansamblu. Câteva observaţii par să fi fost
totuşi general împărtăşite. În primul rând, faptul că cel mai sigur rezultat al „refor-
mei“ din anii ’70 a fost „scăderea nivelului de cunoştinţe generale şi teoretice“, în-
soţită de o iluzorie calificare profesională timpurie5. Apoi, ţinând cont de conotaţia
1
Încă din primele decenii postbelice, acest fenomen a fost reclamat de cetăţeni ca fiind una
din tarele regimului comunist. În anii 1980, era deja o regulă: „Copiii află zilnic de pile, de
combinaţii, de mită, de cadouri, de protecţii de sus […] de pildă, obiceiul cadourilor pentru
profesori, oferite de elevi cu diverse prilejuri festive – obicei care nu exista în şcoala româ-
nească cu 30 de ani în urmă şi care astăzi a devenit aproape generalizat“ (v. CEU-OSA, Box
Nr. 300/60/1/170, materialul intitulat „Despre raporturile între profesor şi elev în şcoala
românească de azi“, semnat de Gelu Ionescu, din 8 august 1985, p. 4).
2
Ibidem, p. 1.
3
Un profesor relata, pentru Radio Europa Liberă, starea jalnică a celor care trebuiau să
mimeze entuziasmul, în calitate de sărbătoriţi, în fiecare an de „ziua învăţătorului“ (30 iunie).
Cinismul situaţiei era mărit de conştiinţa clară a deprivării sistematice: „Salariul nostru, în loc să
crească, cum susţine propaganda, scade prin tot felul de tertipuri: plata contribuţiei la părţi
sociale, amenda impusă prin legea nr. 1, zisă a contribuţiei voluntare, prin mărirea pe tăcute a
impozitelor, prin sancţiuni, prin retragerea gradaţiilor, prin plata a tot felul de cotizaţii, sport,
sindicat, partid, crucea roşie, prin mărirea abuzivă a normelor didactice […] prin neplata unor
activităţi didactice cum ar fi examenele de treaptă la liceu, examene la fără frecvenţă, activităţi de
îndrumare şi control“ (v. CEU-OSA, Box Nr. 300/60/1/746, Item nr. 4404, materialul intitulat
„Despre noi, dascălii“, 6 iulie 1989, p. 6).
4
O comparaţie cu situaţia din URSS scotea şi mai mult în evidenţă nu atât criza din învăţământ,
cât mai ales efortul autorităţilor române de a disimula existenţa unei crize. În URSS se activase deja,
la mijlocul anilor ’80, o reformă a şcolii – sau cel puţin un dialog public pe această temă – vizând
înlăturarea derapajelor din sistem. Dar, o evaluare la câţiva ani după, recunoştea public eşecul
unui demers care, fapt atât de rar în lumea socialistă, „fusese pe larg dezbătut în presa sovietică“.
De la cel mai înalt nivel al ierarhiei politice sovietice se vorbea despre spectrul şomajului cauzat de
şcolarizarea inadecvată, despre dramatismul situaţiei materiale a şcolilor, despre faptul că „întregul
corp didactic este prost plătit, lipsesc manualele şcolare, formaţia profesională este deficitară,
domneşte rigiditatea şi rutina“. Concluzia asumată de liderii sovietici era că acestei şcoli îi lipseşte
„supleţea, o solidă cultură generală şi posibilităţile de a dezvolta spiritul creator“ şi că este nevoie,
practic, de o nouă reformă. Se vorbea despre diversificarea ofertei şcolare, despre motivarea elevilor
şi a profesorilor, despre informatizarea învăţământului, ceea ce era destul de greu de realizat în
condiţiile insuficienţei cadrelor didactice, a supraaglomerării claselor, a specializării profesionale
mult prea timpurii şi a secretomaniei caracteristice regimului comunist. Concluzia era că şcoala
sovietică acuza „aproape aceleaşi probleme cu cea românească“, cu deosebirea esenţială că „reforma
din România a împlinit 10 ani de aplicare şi nu se întrevede câtuşi de puţin şansa de a fi supusă unei
discuţii publice“ (v. CEU-OSA, Box Nr. 300/60/1/170, materialul intitutlat „Probleme asemănătoare
în învăţământul românesc şi sovietic“, semnat de Gelu Ionescu, din 24 februarie 1988).
5
V. CEU-OSA, Box Nr. 300/60/1/170, material transmis de Gelu Ionescu la 9 iunie 1987, p. 5.

negativă a termenului, se manifesta o dorinţă clară de a se evita o altă reformă,

ceea ce în limbajul curent era tot una cu desfiinţările abuzive, cu impostura, cu
falsa şcolarizare1. Apăruseră deja semnale, chiar în presa epocii, despre existenţa
unor forme de şomaj mascat, despre faptul că întreprinderile nu mai puteau angaja
toţi absolvenţii ce le erau destinaţi sau că unele specializări nu erau reale (de exem-
plu, nu exista o diferenţă calitativă certă între un absolvent de şcoală profesională şi
unul de liceu industrial, la acelaşi profil2). Extinderea obligativităţii şcolare la 10 ani şi
mai mult, aducând în primul rând obişnuita scădere a calităţii învăţământului, a fost
însoţită şi de o devalorizare fără precedent a studiilor liceale. Situaţia în discuţie a mă-
rit şi mai mult competiţia pentru diplome universitare, la rândul său agravată de re-
ducerea drastică a numărului de locuri disponibile.
Opţiunile publice rămâneau însă categoric diferite de intenţiile autorităţilor şco-
lare şi de discursul propagandistic aferent. Suprasolicitarea unor şcoli şi profile,
unde era o foarte mare concurenţă a candidaţilor, a fost acuzată chiar prin vocile au-
torizate ale regimului, demonstrând de fapt că oamenii aveau alte dorinţe decât cele
impuse prin „reformă“. Efortul de a evita traseul-standard de şcolarizare exprima
opinia reală a populaţiei despre liceele industriale nou create, definite prin slaba ca-
litate a educaţiei, prin lipsa perspectivelor de continuare a studiilor, printr-o muncă
fizică foarte solicitantă („practica productivă“), ba chiar prin „spectrul şomajului în
unele ramuri industriale – cum este cea metalurgică şi chimică“. Practic, „reforma“
anilor ’70-’80 a confirmat în final aceeaşi ierarhie, punând o mai mare distanţă între
şcolile nedorite, „frecventate de elevi cu medii foarte scăzute“ – şcoli care chiar şi în
condiţiile obligativităţii îşi completau cu greu locurile – pe de o parte, şi acele şcoli
sau clase foarte căutate, cu o mare concurenţă la examenele de admitere3, pe de altă
parte. Între cele două extreme existau numeroase instituţii-şablon, ale căror perfor-
manţe erau la fel de indiferente pentru autorităţi, ca şi pentru cei care le frecventau.
O altă urmare a „reformei“ începute în deceniul al şaptelea, mai ales a restrân-
gerilor bugetare şi a penuriei generalizate din anii următori, a fost deteriorarea
acută a relaţiilor interumane din lumea şcolii, mai precis acutizarea unor mai vechi
antagonisme între „noi“, cei oprimaţi, şi „ei“, cei care îşi exercitau o putere arbi-
trară, nelegitimă, instabilă şi cinică. Şcoala era pradă unor reţele de putere ce depă-
şeau cu mult tradiţionalul mecanism administrativ sau ierarhia tacită a
profesioniştilor. Activişti de Partid sau de UTC, şefi ai organizaţiilor de pionieri
sau de sindicat, şefii secţiilor de învăţământ de la Consiliile locale, inginerii-şefi ai
fermelor sau întreprinderilor importante din localitate, delegaţi de la Minister,
chiar şi părinţi (cu funcţii importante) ai unor elevi, toţi dublau şi subminau de
1
„Învăţământul românesc are o greşită orientare de fond – şi o susţinere financiară din
partea statului care se micşorează în loc să se mărească. Ceea ce este necesar nu este acum o nouă
reformă [înainte] de a fi văzute, analizate, erorile celei care a fost impusă acum zece ani“, şi care
a însemnat, dincolo de pretenţiile propagandei, „desfiinţarea liceelor teoretice“, „sacrificarea
obiectelor de cultură generală“, „generalizarea învăţământului obligatoriu de 10 ani“ (v. CEU-
OSA, Box Nr. 300/60/1/170, material transmis de Gelu Ionescu la 23 februarie 1988, pp. 5-6).
2
Ibidem, p. 6.
3
Profilurile acuzate erau cele de chimie-biologie (care permiteau o bună pregătire pentru
admiterea la medicină), de pedagogic, de filologie-istorie şi de… alimentaţie publică (preferinţă
care se lega strict de penuria alimentară a vremii) (v. CEU-OSA, Box Nr. 300/60/1/170, materialul
„Probleme ale învăţământului liceal în discuţie la CPE“, semnat de Gelu Ionescu, din 10 iunie
1987, care cita o intervenţie a lui Ioan Jinga, inspectorul şef al capitalei, publicată în Informaţia
Bucureştiului din 18 aprilie acelaşi an).

fapt autoritatea tradiţională a directorilor de şcoli şi a inspectorilor „de speciali-

tate“. Expuşi tuturor presiunilor, profesorii dezvoltau, la rândul lor, relaţii autori-
tare cu elevii sau cu familiile lor, rezumate adesea la a cere, a ameninţa, a pedepsi,
a distribui vinovăţii, a clasifica şi a contabiliza prestaţiile tuturor celor din jur.
Deprofesionalizarea şi dezumanizarea vieţii şcolare par să fi fost fenomene acute
ale anilor ’801, care vor alimenta multe din evoluţiile deceniului următor. Invazia
nespecialiştilor s-a corelat cu obişnuitele desfiinţări, de această dată ale unor insti-
tuţii-simbol, ce se datorau unor mai vechi iniţiative constructive ale regimului: In-
stitutul de Cercetări Pedagogice din Bucureşti (1982) şi Casele Corpului Didactic
din ţară (1984). Circulaţia literaturii de specialitate, mai ales a celei occidentale, a
fost serios diminuată, la fel şi calitatea studiilor, ceea ce afecta, fără îndoială, capa-
citatea de reflecţie sistematică, ştiinţifică, asupra şcolii2.
Revolta în şcoală
Toate deficienţele şi blocajele sistemului au devenit, imediat după căderea re-
gimului Ceauşescu, ţinta unor intervenţii radicale, spontane, necorelate, continu-
ând în fapt logica şi practicile sistemului, dar în sens opus. Anul 1990 a început cu
o serie de contestaţii punctuale şi violente, „de jos“, asumate apoi de noile autori-
tăţi, prin decizii oficiale. Astfel, s-au înlăturat dintr-o dată uniformele şcolare, învă-
ţământul politic, prezenţa obligatorie la cursuri, pregătirea militară a elevilor şi a
studentelor, comitetele UTC, cravata de pionieri, practica agricolă, abonamentele
obligatorii la Cutezătorii, numărul prea mic de locuri la şcolile şi facultăţile cu pro-
fil „teoretic“, cursurile de socialism ştiinţific, tunsoarea regulamentară a elevilor,
munca patriotică în spaţiile verzi, directorii sau inspectorii despotici ş.a.m.d.
1
Fenomenele respective au fost acuzate public şi în ţările socialiste vecine din acei ani, în
limita corectitudinii politice de atunci, asociate sau nu ideilor de reformă socialistă. Pentru
învăţământul românesc din ultimul deceniu al regimului Ceauşescu, notaţiile din jurnalul Doinei
Jela, pe atunci profesoară de franceză în şcoli de ţară sau din orăşele de provincie, sunt deosebit
de edificatoare. Iată câteva decupaje fidele epocii: „16 mai [1984] Scoşi de [la] ore la adunat ridichile
CAP–ului. Toţi muncim, elevi, profesori, toţi ne grăbim să nu lăsăm treaba neterminată la ora
hotărâtă pentru plecare, numai ceapistul venit cu noi să ne îndrume, stă cu mâinile înfundate în
buzunarul halatului“. (v. Doina JELA, Telejurnalul de noapte, Polirom, Iaşi, 1997, p. 182); „10 ianuarie
[1985]. Poliţia a «ridicat» ieri de la şcoală un elev-problemă. Participase la un viol în şapte“
(Ibidem, p. 217); „21 ianuarie [1985]. În spitale mor copii nou-născuţi, în şcoală sunt sub 10 grade.
Nimeni nu face nimic“ (Ibidem, p. 220); „25 octombrie [1986]. Referendum mâine. De trei zile prin
şcoală mişună poliţişti, activişti de partid, profesori, elevi, femei de serviciu, care freacă, mătură,
spală, bat cuie, lipesc afişe, acoperă cu pânză roşie, bifează liste, le închid în fişete, le sigilează cu
ceară roşie şi pe urmă stau lângă ele şi le păzesc peste noapte. Păzesc şi pe afară, să nu umble
cineva cu ţigara aprinsă, [...] să nu aducă vântul hârtii, din copaci să nu cadă frunze, să nu fie
probleme [...] Să obligi o ţară întreagă să facă doar lucruri fără rost – extraordinară demonstraţie
de forţă“ (Ibidem, pp. 258-259).
2
În diagnosticarea stării învăţământului la 1989 au persistat multă vreme clişeele propa-
gandei comuniste. Repertoriind concret disfuncţiile sistemului, nu se mai poate spune acum doar
că era „proiectat să satisfacă nevoile de forţă de muncă ale industriei socialiste“ şi că a fost
subminat de „insuficienţa cronică“ a fondurilor alocate (v. Eugenia TRIF [ed.], Anii reformei şi ceea
ce a urmat. Analize, măsuri şi programe educaţionale, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj
Napoca, 2005, p. 203). Mai curând se poate afirma că „sistemul“ ignora de fapt „nevoile“ reale
ale industriei şi ale societăţii în general.

Abia după această fază spontană, a intervenţiilor clamate de la baza ierarhiei

şcolare, s-au coagulat primele grupări de specialişti capabili să ofere un nou
discurs coerent, argumentat, despre şcoală. Dorinţa de legitimare ştiinţifică şi de
plasare strategică în noul şi confuzul peisaj postrevoluţionar a dus, în mod firesc,
la redescoperirea „adevăratei“ şcoli româneşti, capabilă de autoreformare1. Cum
cele mai multe dintre proiectele de viitor ale societăţii româneşti postcomuniste
s-au redus la restituţii sau ameliorări, soluţia firească a fost aceea de recuperare a
reformatorilor de prestigiu, mai ales a lui Spiru Haret2. Era o modalitate sigură de
atenuare a conotaţiilor negative ce apăsau asupra ultimei „reforme“ şcolare şi, în
acelaşi timp, o trimitere la faptul că simpla înlăturare a măsurilor impuse în anii
din urmă nu poate fi suficientă.
De fapt, nici nu era posibilă, pentru că multe dintre „inovaţiile“ postbelice fuse-
seră în final acceptate, ajustate, deturnate – mai mult sau mai puţin declarat – iar obiş-
nuita discrepanţă între practicile cotidiene şi discursul public periclita şi mai mult
intervenţiile reale în sistem. Complicităţile, miturile, refuzurile care făceau totuşi func-
ţional un mecanism şcolar diform au ieşit abia acum la iveală, în forme neaşteptate: de
exemplu, mitul „olimpicilor“, un produs specific al anilor ’80, capabil să întreţină încă
discursul despre valorile autohtone, în ciuda oricăror contraargumente reformiste.
Continuităţile sunt, însă, mai greu de numit, în condiţiile unui nou divorţ între discurs
şi practici, marcat de o altă „corectitudine politică“, a îndepărtării cât mai vizibile de
un trecut condamnabil. Simptom al noului discurs, schimbările frecvente ale titulatu-
rilor şi titularilor oficiali3 au fost un semn clar al dorinţei de uitare selectivă, pe care
autorităţile educaţiei naţionale l-au impus opiniei publice şi propriilor funcţionari.
1
V. Gh. BUNESCU, „Valorile şi reformele învăţământului românesc“, Revista de Pedagogie,
nr. 1-2, 1993, pp. 39-44. În acelaşi an, în raportul Consiliului Naţional Român al UNESCO, secretarul
general al acestuia, profesorul G. Văideanu puncta: „Pentru epocile în care au fost concepute,
reformele lui Spiru Haret, cea iniţiată după «Marea Unire», ca şi reforma iniţiată de Ion Petrovici
în dificila perioadă a celui de-al doilea război mondial pot fi considerate relevante şi reuşite“ (v. De
la lege la Reforma învăţământului. Concluziile unei mese rotunde, editat de Tribuna Învăţământului, 1993,
p. 38). Era un semnal elocvent, din partea celui mai autorizat reprezentant al ideii de deschidere a
şcolii româneşti spre valorile contemporane ale educaţiei şi pedagogiei din alte ţări.
2
Care a devenit o referinţă obligatorie, aproape un loc comun, invocat deopotrivă prin
numele de străzi, şcoli, edituri ori sindicate didactice, ca şi prin intervenţiile în mass-media, dar
mai puţin ca subiect de cercetare pentru istoria educaţiei. Între demersurile de acest gen, diferite
ca motivaţie şi inegale ca nivel al analizei, reamintim Mirela Luminiţa MURGESCU, „Spiru Haret
şi educaţia naţională în şcoala românească“, Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, vol. 34,
1995, pp. 237-247; Eugen ORGHIDAN, Spiru C. Haret, reformatorul învăţământului românesc, Media
Publishing, Bucureşti, 1994; Aurelian BONDREA, Perenitatea unei moşteniri. 100 de ani de la adoptarea
„Legii lui Spiru Haret“, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti, 1998. Tendinţa de
glorificare a personajului traversează deopotrivă lucrările pedagogice de referinţă (v. „Haretismul“,
în Sorin CRISTEA, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998,
pp. 207-208), ca şi dialogul curent despre starea şcolii de astăzi. Investigaţiile proprii asupra unor
iniţiative mai mult sau mai puţin reformatoare ale ministrului Haret se pot găsi şi în lucrarea
noastră Şcoala şi artizanatul. Interpretări culte ale artei populare, Editura Limes, Cluj, 2007.
3
În decembrie 1989, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a devenit Ministerul Învăţă-
mântului, iar în iunie 1990, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei. În 1992, s-a revenit la denumirea
de Minister al Învăţământului, iar în 1996 s-a numit Ministerul Educaţiei Naţionale (titulatura
din anii ’40, anterioară regimului comunist), apoi Ministerul Educaţiei şi Cercetării (din 2000).
Pentru scurt timp, a fost denumit Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (2003), în timpul
ministrului Alexandru Athanasiu. Din 2004, s-a renunţat la ultima adăugire („al tineretului“),
care în 2007 a fost din nou impusă în titulatura oficială.

Din nou, în căutarea normalităţii

În afara unor astfel de „inovaţii“ facile, proiectarea sistematică a schimbării pă-
rea că se realizează în afara spaţiului public, cu expertiza unor specialişti recuperaţi
de noile autorităţi dintre aceia ignoraţi de vechiul regim. După decenii de imixtiuni
politice şi depreciere sistematică a profesioniştilor, se dorea revenirea grabnică
„la o stare de normalitate: tot astfel cum în fizică sau în chimie cărţile funda-
mentale sunt scrise de fizicieni sau chimişti, în pedagogie cărţile fundamen-
tale se scriu de pedagogi“1.
Normalitatea lua, deci, forma tautologică a unor autoconfirmări de breaslă.

Plasarea în cercul reformatorilor legitimi ai învăţământului se verifica prin exersa-
rea comună a unui limbaj de specialitate, proaspăt recuperat din excesele propa-
gandistice ale epocii Ceauşescu, dar transpus într-un alt tehnicism. Nevoia de
relegitimare a discursului pedagogic a provocat o inflaţie de noi termeni „de speci-
alitate“, împrumutaţi în regim de urgenţă din literatura occidentală. În primii ani
după 1989, înnoirea abruptă a vocabularului ştiinţific provoca impresia de gratui-
tate ori de frivolitate, atât în privinţa programului reformator, cât şi a teoretizărilor
care îl însoţeau. Totuşi, puţine erau luările de poziţie deschis sceptice:
„De exemplu, termenul curriculum cunoaşte în prezent peste 80 de accep-
ţiuni; […] se închipuie că ar însemna o reparaţie a unor construcţii teoretice
mai vechi […] sau o «aliniere» la «limbajele internaţionale» ale comunităţii
pedagogice. În realitate […] este vorba aici de o tentativă de presiune psiho-
logică […] de impunerea unor explicaţii sau teorii fără ca acestea să benefici-
eze de suficiente argumente logice sau verificare publică. Această tentativă
se produce prin adăugire sau suprapunere de termeni (de exemplu, termenu-
lui «principiu» i se adaugă incorect înţelesul termenului «normă»), prin scoa-
terea sau eliminarea unui termen consacrat (de exemplu «plan de lecţie»
înlocuit cu «proiect de lecţie», sau «proiect tehnologic de lecţie») prin restrân-
gere (atribuire de sens restrâns şi sens larg diferiţilor termeni, începând cu
cel de «educaţie»)“2.
Aparent, aici era vorba doar de o acuză: schimbarea nu se putea reduce la

schimbarea vocabularului3. În afară de aspectul superficial al inovaţiei lingvistice,
faptul în sine nu putea fi blamat, de vreme ce reprezenta, totuşi, o formă accesibilă
a delimitării de trecut. În definitiv, riscul de a rămâne doar la cuvinte, aşa cum se
întâmpla, de regulă, în timpul regimului comunist, era la fel de mare pentru adep-
ţii noului limbaj ştiinţific, ca şi pentru criticii lor.
1
De remarcat tentaţia persistentă a comparaţiei cu ştiinţele exacte, ca formă de legitimare a
proaspăt recuperatei ştiinţe pedagogice; v. prezentarea făcută de Petru LISIEVICI cărţii lui Sorin
CRISTEA, Fundamente pedagogice ale reformei învăţământului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1994, Revista de Pedagogie, nr. 3-4, 1994, p. 94.
2
Ibidem, p. 9.
3
Un observator nota, la un deceniu după revoluţie: „Vocabularul pedagogic cred că a suferit,
faţă de alte limbaje specializate, cea mai radicală transformare de după [19]90 încoace, care
creează iluzia că traducerea problemelor într-un limbaj mai sofisticat şi însuşirea acestui limbaj
în descrierea diferitelor situaţii reprezintă partea cea mai importantă a rezolvării lor“ (v. Romulus
BRÂNCOVEANU, „Reforma învăţământului, acces şi echitate, prezentare din mers“, Sfera Politicii,
nr. 75, 1999, p. 7).

În primul deceniu postcomunist, simpla alăturare a unor lucrări contempo-

rane occidentale cu cele româneşti era suficientă pentru a ilustra perpetuarea unui
decalaj strivitor în ceea ce privea reflecţia asupra şcolii1. Comunitatea interna-
ţională avea deja un exerciţiu considerabil în privinţa reformelor şcolare, canalizate
tot mai atent spre remedierea unor probleme structurale2, astfel încât transferul de
know-how era, aproape inevitabil, unidirecţionat. Mediatizarea unor proiecte
concurente a fost aproape insesizabilă, la fel ca şi cererea publică de schimbare a
şcolii româneşti. Este adevărat că dramatismul tranziţiei postcomunsite a contri-
buit decisiv la această situaţie. În plină criză, şcoala era departe de a fi văzută ca o
posibilă soluţie a unor probleme sociale, fiind în continuare percepută drept consu-
mator al resurselor bugetare şi private. Aceasta explică şi un aparent dezinteres al
societăţii pentru schimbarea sistemului şcolar, mai ales din partea celor direct afec-
taţi3. Epopeea reformelor şi contrareformelor şcolare postdecembriste merită însă
un studiu în sine, cu atât mai mult cu cât subiectul nu pare să se fi epuizat încă.
Revenind asupra realităţilor din anii ’80, putem observa că „reforma“ şcolii so-
cialiste a avut o conotaţie negativă, din cauza schimbărilor nerealiste şi perdante
impuse încă din deceniul anterior. Politehnizarea masivă şi superficială, desconsi-
derarea studiului teoretic în favoarea activităţilor „practice“, ignorarea costurilor
reale şi a deficitului perpetuu de resurse, restrângerea drastică a reflexivităţii for-
mative, masificarea şcolii şi diluarea gravă a calităţii actului didactic, toate au con-
tribuit la un eşec de proporţii al ultimei „reforme“ a regimului. Astfel, după cum
1
Pentru a verifica acest decalaj, am putea alătura, din simplă curiozitate, două lucrări
despre predarea istoriei în şcoală: Gheorghe TANASĂ, Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală,
Editura „Spiru Haret“, Iaşi, 1996 şi Terry HAYDN, James ARTHUR, Martin HUNT, Learning to
Teach History in the Secondary School, Routledge Falmer, London/New York, 2001. Oricâte explicaţii
s-ar putea găsi discrepanţei dinte cele două abordări, ele nu pot înlătura complet evidenta
autosuficienţă a autorului român.
2
Literatura occidentală despre politicile educaţionale nu ignora dimensiunea lor impro-
babilă. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI,
coordonat de Jacques DELORS şi publicat în România sub titlul Comoara Lăuntrică (trad. R.
Andriescu şi R.P. Gheo, Polirom, Iaşi, 2000) se deschidea cu o introducere intitulată „Educaţia: o
utopie necesară“. Declarând de la început că „nu vede în educaţie un remediu miraculos sau o
formulă magică“, J. Delors persista totuşi în convingerea că educaţia poate diminua sărăcia, ex-
cluderea socială, agresiunile de orice tip, fiind un „instrument privilegiat de construire a relaţiilor
interumane“ (Ibidem, p. 9).
3
În general, mediul şcolar părea încă, la sfârşitul anilor ’90, ostil fie şi simplei comunicări
„interne“, cu atât mai mult unei deschideri generale, care să poată genera o schimbare de
substanţă. Într-un raport asupra educaţiei semnat de Laura CĂPIŢĂ şi Carol CĂPIŢĂ, difuzat
sub titlul Education and Media in Southeast Europe: Country Reports (v. http://www.-gewi.kfumigraz.
ac.at//esbsc/country–reports/education–Romania.htm; accesat în iulie 2000), autorii considerau drept
„foarte semnificativ faptul că informaţiile despre activităţile europene şi internaţionale sunt mult
mai disponibile decât cele despre activităţile locale care nu implică instituţii ale statului [s.n. C.M.]“.
În ceea ce priveşte datele produse de instituţiile de stat, difuzarea şi aplicabilitatea lor, putem
credita spusele lui Gh. Rădulescu, inspector general în Ministerul Educaţiei Naţionale, care afirma
că: „sunt încă multe anomalii în sistemul actual de învăţământ […] În primul rând, informaţia nu
ajunge peste tot; în al doilea rând – nu se aplică peste tot, fie din cauză că nu se cunoaşte, fie pentru că
există încă o puternică rezistenţă şi chiar o rea intenţie […] sau chiar acţiuni care frizează penalul,
aşa cum s-a dovedit în cazul unor inspectori generali sau directori de şcoli [s.n. C.M.]” (v. Liviu
CHISCOP, Învăţământul particular preuniversitar în România, Editura Grigore Tăbăcaru, Bacău,1999,
p. 62). Comunicarea electronică a diminuat unele dintre aceste deficienţe, fără a le înlătura
complet. Să nu uităm că deţinerea şi vehicularea informaţiei sunt acte de putere în sine.

era de aşteptat, la scurt timp după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, discursul re-
formist a întâmpinat o rezistenţă serioasă, cu atât mai mult cu cât principalii săi
emiţători veneau din aceleaşi zone decizionale, cu aceeaşi dorinţă de a impune
schimbarea de o manieră centralistă, ierarhică şi birocratică, nesocotind o dată în
plus reacţiile „din teritoriu“. Se pare că, în acel „moment zero“ al libertăţii de opi-
nie şi de acţiune din 1989, şcoala românească nu a dorit decât înlăturarea reformei
precedente sau, eventual, ameliorarea acesteia, nu construirea unui nou sistem de
învăţământ, adaptat altui stil de viaţă, democratic. Aceste aşteptări şi refuzuri con-
sensuale, neconforme noilor politici educaţionale pro-occidentale, au modelat ani
în şir reacţiile la ofertele şi contraofertele de reformă. Trecutul a condiţionat de o
manieră categorică nevoia de viitor a învăţământului românesc, iar schimbarea
s-a petrecut de multe ori în afara sau împotriva „reformelor“ care îşi propuneau
doar să înlocuiască şcoala socialistă cu una europeană.

«Enclaves autoritaires» artistiques au Chili?
Art et politique dans la démocratie retrouvée
CATERINA PREDA
À réfléchir sur la relation entre l’art et le politique, le problème principal de la

transition et la subséquente consolidation de la démocratie chilienne a été, à part
un objectif initial de regagner la complète liberté artistique, celui d’imaginer un ca-
dre institutionnel artistique pour l’aide/le soutien au développement de la créa-
tion artistique. Ayant à l’esprit les modèles consacrés, concernant le rôle que l’État
et le privé doivent jouer dans la création artistique, les créateurs, chercheurs, et
hommes politiques chiliens ont essayé d’imaginer un modèle qui se retrouve entre
ces deux pôles déjà expérimentés par le Chili: un État interventionniste et un État
quasi absent. C’est ainsi que naît en 2003 le Conseil pour la Culture et les Arts.
Malgré cela, cet article analyse comment la persistance de certaines structu-
res créées sous le régime militaire ou antérieures au régime de Pinochet mais ren-
forcées par celui-ci, a mis des obstacles à ce processus. En reprenant la formule
de Manuel Antonio Garretón pour la caractérisation du processus de consolidation
démocratique pour affirmer la permanence de ces structures qui entravent la pleine
consolidation démocratique je me propose en ce qui suit de vérifier la présence ou
non de ces «enclaves autoritaires» en ce qui concerne l’art et la création artistique.
J’essaierai en fait de démontrer que, plus que des obstacles à la nouvelle architec-
ture institutionnelle mise en place par le nouveau régime démocratique, les struc-
tures imaginées par le régime Pinochet sont utilisées comme point de départ ou
comme modèle. La formule «enclaves autoritaires» se dote ainsi d’un sens pour le
moins nouveau sinon opposé à sa formulation première. Les enclaves autoritaires
ne sont pas des obstacles à la nouvelle articulation institutionnelle mais tout au
contraire, représentent la base du nouveau projet institutionnel.
En deuxième lieu, on pourrait observer «un art de mémorialisation», c’est-à-dire
des œuvres d’art créées avec l’intention explicite (ou non) de rappeler les souffran-
ces passées mais encore tangibles au sein de la société. Dans ce sens, cet article prend
comme cas d’étude deux exemples. Le premier est représenté par la série d’œuvres
intitulée «Retratos»1 de l’artiste chilien Carlos Altamirano. Les disparus apparais-
sent comme une constante de son discours artistique2. Le deuxième exemple est la
sauvegarde que fait le sculpteur Luis Prato du Mémorial des Détenus Disparus du
Cimetière Général de Santiago qui est défait par le Ministère des Œuvres Publiques
en août 2003 en vue de l’érection d’un nouveau mémorial3. Le sculpteur récupère
les morcelés de pierre pour recréer une carte du Chili, symbolisant la généralisa-
tion du phénomène tout au long de la géographie longiligne du pays.
1
Carlos ALTAMIRANO, Obras completas 1977-2007, exposition au Musée des Beaux Arts de
Santiago du Chili (8 juin-15 juillet 2007).
2
En plus de la série mentionnée, très évoquante est l’œuvre formée d’une télé qui montre la
mer entourée par un barbelé et sous laquelle se trouve un tableau où est dépeinte la mer, allusion
aux corps jetés dans l’Océan par les militaires (?) pendant le régime de Pinochet.
3
Luis PRATO, «Memoria de Piedra», exposition au Musée d’Art Contemporain de Santiago
de Chili (23 novembre 2006-17 janvier 2007).

870 CATERINA PREDA
Cet article se propose donc, par une double approche, d’étudier, d’une part la
relation que l’art et le politique entretiennent d’un point de vue institutionnel (la
création du Conseil des Arts et de la Culture) et d’autre part la façon dont les œu-
vres d’art questionnent, interrogent les événements du présent et du passé récent;
d’analyser cette dynamique entre art et politique après le retour à la démocratie.
ART ET POLITIQUE – QUEL RÔLE POUR L’ÉTAT?

Une première réponse à cette question pourrait se trouver dans une investiga-
tion historiquement orientée concernant le rôle que l’État a joué ou/et doit jouer
dans le développement et le soutien artistique. Toutefois, il s’agit ici de traiter cette
question, de la relation que l’art entretient avec le pouvoir politique dans un
contexte spécifique, celui de la consolidation démocratique au Chili. Dès lors, un
questionnement est fait de la permanence ou non des «enclaves autoritaires artisti-
ques» au Chili pendant la consolidation démocratique. Pour cela, deux sens ont
été donnés à la formule avancée par M.A. Garretón. En premier lieu, il s’agit
d’investiguer s’il y a ou non des enclaves autoritaires au niveau institutionnel, de
la mise en place d’une institution de centralisation, de coordination des affaires
culturelles. En deuxième lieu, la formule est utilisée pour vérifier si des problèmes
non-résolus du passé autoritaire restent visibles dans les discours artistiques et
quelles sont les manières dans lesquelles les artistes les utilisent.
L’absence d’un cadre institutionnel clair pour les affaires artistiques n’est pas
seulement un héritage de l’autoritarisme, mais a été une constante du développe-
ment artistique chilien. Comme le signale Garretón, le Chili était un des rares pays
sans «un modèle institutionnel explicite, [sans] un cadre institutionnel organique
cohérent et défini formellement pour le développement culturel»1. En dépit des di-
verses tentatives de centralisation, du besoin d’une instance de coordination char-
gée des affaires artistiques, cette institution ne naît qu’en 2003 (Consejo de la Cultura
y las Artes). En ce qui suit nous allons analyser la mise en place de cette institution
mais aussi, à partir de 1990, les divers projets, instances et institutions préliminai-
res. De plus on essaiera de faire le point avec l’héritage autoritaire: les institutions
dédiées au soutien des arts et artistes pendant le régime de Pinochet. Nous allons
aussi vérifier si notre hypothèse s’avère ou non: est-ce qu’on peut parler d’enclaves
autoritaires artistiques qui sont récupérées par le régime démocratique en portant
au nouvel institutionnalisme artistique?
Consolidation démocratique et
«enclaves autoritaires» au Chili
Les études de la transition et de la consolidation démocratique essaient
d’expliquer le changement d’un régime autoritaire (ou totalitaire) en un régime
1
Manuel Antonio GARRETON, «Estado y Política Cultural. Fundamentos de una Nueva
Institucionalidad», in Seminario Politicas culturales en Chile 31 de julio-1 de agosto 1992, División de
Cultura Ministerio de Educación, Santiago, 1992, pp. 65-75/p. 71.

«Enclaves autoritaires» artistiques au Chili? 871
démocratique dans la logique de démocratisation vécue dans le XXe siècle par un

grand nombre de pays. Pourquoi cette séparation entre ces deux «moments»? Pre-
mièrement, les deux «pseudosciences» analysent des aspects différents: la Transi-
tologie cherche à expliquer l’incertitude du changement de régime tandis que la
Consolidologie s’occupe largement des conditions qui sous-tendent la stabilité du
régime1. Le centre d’intérêt des politologues est donc différent. Pour Di Palma, en
suivant l’article séminal de Rustow, le seul moment important est celui transition-
nel2. Transition, qui est définie par Philippe C. Schmitter et Guillermo O’Donnell
dans leur ouvrage emblématique, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative
Conclusions about Uncertain Democracies, comme «l’intervalle entre un régime poli-
tique et un autre» et qui est «délimité par, d’un côté, l’installation d’une forme de
démocratie, le retour à une forme d’autoritarisme ou l’émergence d’une alterna-
tive révolutionnaire»3.
En revanche, pour Linz il est essentiel de regarder au-delà de la transition, à
la période subséquente de consolidation, parce que les régimes récemment démo-
cratisés peuvent aussi souffrir des importants reculs et peuvent pour cela avancer
non seulement vers la démocratie mais aussi vers un nouvel effondrement. La
consolidation démocratique est définie par Linz et Stepan dans leur étude sur
l’Europe du sud, l’Amérique du sud et l’Europe de l’est comme l’étape qui dési-
gne l’achèvement d’une transition:
«A democratic transition is complete when sufficient agreement has been
reached about political procedures to produce an elected government, when a
government comes to power that is the direct result of a free and popular vote,
when this government de facto has the authority to generate new policies, and
when the executive, legislative, and judicial power generated by the new de-
mocracy does not have to share power with other bodies de jure»4.
Une autre conceptualisation d’un régime démocratique consolidé est celle

de Leonardo Morlino qui considère que la consolidation démocratique com-
mence après la phase d’instauration, après que toutes les institutions sont éta-
blies et constitue le processus d’adaptation et d’établissement de structures et
normes démocratiques y compris la détermination des relations de légitimité en-
tre la société civile et les structures intermédiaires comme les partis politiques, les
syndicats et les groupes de pression; l’établissement de modes de régulation ac-
ceptés par tous, des conflits politiques et l’existence de certains rapports entre les
acteurs du processus5.
1
Philippe C. SCHMITTER, Terry Lynn KARL, «The Conceptual Travels of Transitologists
and Consolidologists: How Far to the East Should They Attempt to Go?», Slavic Review, vol. 53,
no. 1, Spring 1994, pp. 173-185/p. 173.
2
Giuseppe DI PALMA, To Craft Democracies: An Essay on Democratic Transitions, University
of California Press, Berkeley, 1990; Dankwart A. RUSTOW, «Transitions to Democracy: Towards
a Dynamic Model», Comparative Politics, vol. 2, no. 3, April 1970, pp. 337-363.
3
Guillermo O’DONNELL, Philippe C. SCHMITTER, Transitions from Authoritarian Rule.
Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, Baltimore
& London, 1986, p. 6.
4
Juan LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transition and Consolidation, The John
Hopkins University Press, Baltimore & London, 1996, p. 3.
5
Leonardo MORLINO (ed.), Costruire la democrazia. Gruppi e partiti politici, Il Mulino,
Bologna, 1991, pp. 12-13.

872 CATERINA PREDA
Toutefois, la terminologie des études sur la démocratisation – crise, libéralisa-

tion, transition, consolidation et même démocratisation – n’est pas très exacte et
reste ouverte à plus qu’une interprétation à cause de la diversité des situations
auxquelles elle est appliquée1. Comme l’observe Jean-Michel De Waele, les diffi-
cultés de circonscrire les termes eux-mêmes portent à des confusions et au pro-
blème d’établir des termes qui «voyagent bien»2; par exemple, les schémas
d’analyse imaginés pour étudier les transitions démocratiques à partir des cas
d’étude latino-américains se sont prouvés inefficaces au moment des transitions
de l’Europe centrale et orientale en 19893. Pour cela, des études approfondies trai-
tant des cas nationaux spécifiques ont été privilégiés.
Dans ce sens, l’analyse faite par Manuel Antonio Garretón du processus de
consolidation démocratique au Chili et son observation liée à la persistance des
«enclaves autoritaires» qui entravent son avancement est utile à ce point. L’auteur
chilien souligne que la transition à la démocratie, qui commença après le plébis-
cite d’octobre 1988, termina le 11 mars 1990 avec l’accession à la présidence du
pays de Patricio Aylwin. Le régime démocratique qui s’établit à cette date n’est
pas toutefois une démocratie consolidée. Dans son ouvrage, Hacia una nueva era po-
lítica. Estudio sobre las democratizaciones, Manuel Antonio Garretón considère que la
transition chilienne est incomplète à cause de la permanence des «enclaves autori-
taires», des héritages du régime précédent. Ces enclaves autoritaires seraient de
trois types: institutionnelles, liées au comportement de certains acteurs (actorales)
et éthiques-symboliques. La première catégorie, les enclaves institutionnelles, se
réfère aussi bien à certains articles de la Constitution qu’à des lois organiques (élec-
torales mais aussi sur le travail ou sur l’éducation). En ce qui concerne les enclaves
actorales, les acteurs en question sont les Forces Armées, la droite politique et le sec-
teur patronal attachés au passé autoritaire. En troisième lieu, les enclaves éthi-
ques-symboliques se référent à la question des Droits de l’Homme, c’est-à-dire,
«la question de l’éclaircissement, la réparation et la sanction des crimes et viola-
tions perpétrées par l’État»4.
La consolidation démocratique au Chili ne serait définitive que lorsque les hé-
ritages de la période autoritaire seraient dépassés; que lorsque les enclaves institu-
tionnelles seraient éliminées, quand les acteurs non-démocratiques seront
neutralisés et alors que les problèmes des droits de l’homme seraient résolus5. Il
n’est pas question ici d’apprécier ou d’évaluer l’évolution des enclaves autoritaires,
leur disparition ou l’approfondissement de la consolidation démocratique. Notre
but est d’évaluer, dans ce contexte de démocratisation/consolidation démocratique,
1
Laurence WHITEHEAD, «Politica comparată: studii despre democratizare», in Robert E.
GOODIN, Hans-Dieter KLINGEMANN (eds.), Manual de Ştiinţă Politică, trad. roum. I.A. Kantor,
R. Careja, I.-C. Stănuş, O. Toderean, C.-G. Marian, M. Nemeş, A.-I. Cozianu, Polirom, Iaşi, 2005,
pp. 314-328/p. 314; Bertrand BADIE, Guy HERMET, La politique comparée, Armand Colin, Paris,
2001, p. 197.
2
Giovanni SARTORI, «Concept Misformation in Comparative Politics», The American
Political Science Review, vol. LXIV, no. 4, December 1970, pp. 1033-1053.
3
Jean-Michel DE WAELE, «Les théories de la démocratisation a l’épreuve de la démocrati-
sation en Europe centrale et orientale», in Pascal DELWIT, Jean-Michel DE WAELE (eds.), La dé-
mocratisation en Europe centrale, L’Harmattan, Paris, 1998, pp. 29-58.
4
Manuel Antonio GARRETON, Hacia una nueva era política. Estudio sobre las democratizacio-
nes, Fondo de Cultura Económica, Santiago, 1995, pp. 34-36.
5
Ibidem, p. 139.

l’évolution de l’espace artistique en relation avec le passé autoritaire et avec les re-
quis démocratiques: garantie de la liberté de création (institutionnelle, dans la
Constitution ou à travers une loi organique), aide et soutien à la création, aussi
bien que l’accès à la création et aux biens culturels1.
La consolidation démocratique artistique: 1990-2007

De la même manière, je considère qu’il y a des enclaves autoritaires dans le
domaine artistique chilien dans le sens opposé à celui de la formule originale.
C’est-à-dire, le modèle avancé par les gouvernements démocratiques départ de, et en
même temps utilise fidèlement le modèle imposé par le gouvernement dictatorial.
Les enclaves autoritaires sont donc non pas une entrave au processus de démocratisa-
tion mais au contraire la base sur laquelle s’articule le nouvel institutionnalisme.
Le syntagme «enclave autoritaire artistique» comprend deux aspects: l’aspect
institutionnel et celui symbolique. Ainsi, la première enclave qu’on a identifié dans
le domaine artistique est de nature institutionnelle et comprend aussi bien l’aspect
organisationnel que celui normatif. Le premier aspect concerne les structures ou
appareils organisationnels de l’État tandis que le côté normatif inclut les lois et
dispositions (y compris le financement)2. Deuxièmement, au niveau symbolique,
on retrouve le second type d’enclave, semblable à l’enclave autoritaire éthi-
que-symbolique avancée par Garretón, la question non résolue de la violation
des droits de l’homme.
Pour déceler la portée et la signification du premier type d’enclave autoritaire
artistique, celle institutionnelle, nous nous pencherons d’abord sur les projets
d’institutionnalisation artistique (l’aspect organisationnel) qui continuent les struc-
tures et les projets autoritaires, la dispersion institutionnelle étant annulée seule-
ment en 2003/4. Afin de clarifier le deuxième aspect de l’enclave institutionnelle,
celui légal/normatif nous prêterons attention aux réformes constitutionnelles et lé-
gales, la garantie constitutionnelle de la liberté de création, la censure (surtout
celle cinématographique) et la permanence de la TVA pour les livres3.
Le modèle artistique autoritaire

Peut-on parler d’un modèle artistique du régime Pinochet? Les réponses les
plus fréquentes sont qu’il n’y pas eu de modèle clairement établi par le régime en
vue de régir ce domaine, seulement des stratégies ponctuelles et parfois contradic-
toires. Nous considérons au contraire, que le régime pinochetiste non seulement
a une vision de l’art qu’il essaie d’imposer à l’ensemble de la société, mais que les
actions suivies par le gouvernement sont congruentes avec cette vision4. Il faut
1
Rodrigo A. HENRIQUEZ MOYA, «30 años de políticas culturales: Los legados del autori-
tarismo», www.sepiensa.cl, 21 octobre 2004 (consulté le 10 mai 2007).
2
Manuel Antonio GARRETON, «Estado y Política…cit», p. 67.
3
On verra que même si cette taxe n’est pas annulée elle est éludée par la création du Fonds
national du développement du livre et de la lecture.
4
Dans ma thèse de doctorat je démontre comment le régime de Pinochet a construit un mo-
dèle spécifique de contrôle des arts et des artistes chiliens et en plus, a imposé une vision parti-
culière de l’art: un art apolitique opposé à l’art engagé. La thèse de doctorat, intitulée «Dictateurs
et dictatures: Expressions artistiques du politique au Chili et en Roumanie (1970-1989)» sera dé-
fendue en décembre 2008 à la Faculté de Sciences Politiques, Université de Bucarest.

874 CATERINA PREDA
savoir que le régime dictatorial chilien s’articule, en ce qui concerne les affaires ar-
tistiques, autour de trois axes: une axe nationaliste-autoritaire (traditionnaliste, ad-
miratrice de l’Occident catholique) et une axe néolibérale imposant le modèle du
marché comme catalyseur aussi des manifestations artistiques. Cette deuxième
axe, néolibérale, se sous-divise elle-même dans deux directions paradoxalement
opposées: des manifestations élitistes (visibles dans le cas de la promotion de
l’opéra et du ballet, de la musique classique et d’un répertoire également classique
pour le théâtre officiel) et une culture de masse (les industries culturelles, mais sur-
tout l’audiovisuel). Ainsi, le modèle officiel qui se cristallise tout au long du régime
et qui devient hégémonique est une combinaison inattendue entre une conception
élitiste, supérieure, des manifestations artistiques et une culture de masse mar-
quée par l’empreinte Nord-Américaine. Cela est le mieux visible dans le dévelop-
pement effréné de la télévision, mais aussi dans le cas de certains spectacles de
théâtre (café-concert).
De plus, le régime pourrait être caractérisé comme déployant un schéma
d’action tripartite. La première direction de ce schéma est représentée par les ac-
tions entreprises directement par le régime. Dans une première étape, 1973-1977,
cela se fait par l’élimination de toute référence aux actions précédentes du gouverne-
ment de Salvador Allende, et ensuite, par l’imposition d’une vision classiciste-tradi-
tionnaliste des arts. Ces actions ultérieures ont comme principal outil institutionnel
le Département d’Extension Culturelle (DEC) du Ministère de l’Éducation (depuis
1977). La deuxième direction, qu’on pourrait appeler le mécénat contemporain1,
concerne le soutien des arts par des particuliers (des corporations privées telles la So-
ciedad Amigos del Arte ou la Corporación Sociedad Amigos de la Opera). Ceux-ci, pro-
mouvaient un art apolitique, un art dépourvu de toute connotation proche ou
lointainement politique ou politisable. Une troisième direction serait celle des indus-
tries culturelles desquelles la télévision est la plus importante, fonctionnant comme
un nouveau moyen de socialisation dans une société fermée2.
Du point de vue institutionnel, il y avait aussi un patchwork: d’un côté les in-
stitutions étatiques (les différents sous-départements ministériels) et de l’autre des
corporations ou entités privées. Ce qu’il est intéressant à observer est que le parte-
nariat public-privé était exploité dans le domaine artistique. Par exemple, comme
l’observait Jaime Meneses directeur de la Sociedad Amigos del Arte (SAA), dans un
premier temps, le DEC avait délégué l’organisation et la coordination d’un de ses
programmes les plus importants, celui du théâtre itinérant au Théâtre de l’Université
Catholique pour le confier ensuite à la Société citée3. Germán Dominguez, direc-
teur pendant presque toute la période (1977-1990) du régime Pinochet du DEC, jus-
tifiait cela par l’impossibilité dans un premier temps pour le Ministère de décompter
les fonds directement car ils n’étaient pas inclus dans le budget et par l’expérience
plus riche de ces deux institutions4.
Un aspect encore plus intéressant si l’on pense à la relation entre l’époque au-
toritaire et la démocratie naissante est représenté par le projet d’institutionnalisation
1
Tendance identifiée par la majorité des chercheurs ayant investigué ce thème (Anny Rivera,
José Joaquin Brunner, Carlos Catalán et Giselle Muñizaga, Bernardo Subercaseaux, Manuel
Antonio Garretón).
2
José Joaquín BRUNNER, Vida cotidiana, sociedad y cultura: Chile 1973-82, Documento de
Trabajo, Programa FLACSO-Santiago de Chile, no. 151, Julio 1982, pp. 32, 34.
3
Entretien réalisé avec Jaime Meneses à Santiago du Chili, le 10 juillet 2007.
4
Entretien réalisé avec Germán Dominguez à Santiago du Chili, le 17 juillet 2007.

artistique imaginé vers la fin du régime: le Projet de Plan National de Développement

Culturel datant de 1988 et que j’ai pu consulter grâce à Germán Dominguez1. Le
projet a été élaboré par une commission formée de six personnes: Carlos Riesco,
Carlos Ruíz-Tagle, César Sepulveda (président de SAA, la plus importante asso-
ciation privée dédiée au soutien des arts pendant l’époque autoritaire), Tomás
Mac Hale, Hernán Rodriguez, Gonzalo Cienfuegos (peintre), et Germán Domin-
guez. Ce projet d’institutionnalisation artistique a été mis en application seule-
ment partiellement avant la fin du régime. Curieusement, comment on le verra
dans la section suivante, les institutions et les principes qu’il avance sont très pro-
ches (pour ne pas dire identiques) aux idées avancées et suivies par les gouverne-
ments post-pinochétistes.
En premier lieu le projet proposait la création d’un ministère de la culture qui
aurait du avoir un caractère unitaire en opposition avec la «pluralité d’organismes
entre lesquels se disperse la compétence avec une duplicité des fonctions, conflits de
pouvoir et coordination nulle ou faible»2. Le ministère de la culture aurait du être
doté d’un sous-secrétariat qui coordonne les actions des départements et instituts
qui auraient du être «autonomes et décentralisés». Les institutions censées être
créées par le projet étaient: l’Institut du Patrimoine National, l’Institut National des
Arts, le Département d’Extension Culturelle, le Fonds National de la Culture
(FONDEC) et l’Institut National du Livre3. De ces institutions, seulement le Fonds
National de la Culture est devenu réalité et a fonctionné jusqu’au changement du ré-
gime. Il était en fait le précurseur du Fonds National du Développement Culturel et
des Arts (Fondo Nacional de Desarrollo Cultural y las Artes – FONDART) établi en 1992
par le ministre de l’Éducation et futur président de la république, Ricardo Lagos.
Les autres institutions imaginées par le projet méritent d’être rappelées, car el-
les feront aussi partie du schéma imaginé par les gouvernements de la Concerta-
tion d’après 1990. Ainsi, l’Institut du Patrimoine National (INPN) devait hériter et
remplacer la Dibam (Direction des Archives, Bibliothèques et Musées), créée en
1929, et agir en tout ce qui tient «à la conservation, protection, restauration, accrois-
sement et enregistrement du patrimoine culturel de la nation et de la diffusion de
1
Proyecto de Plan Nacional de Desarrollo Cultural. Le seul manuscrit disponible m’a été four-
ni par Mr. Germán Dominguez lors d’une rencontre à Santiago du Chili en juillet 2007. Je remer-
cie Mr Dominguez pour ce document et Mr. M.A. Garretón pour m’avoir indiqué le nom de
Mr. Dominguez.
2
Les institutions qui agissaient dans le domaine culturel citées par le projet sont: 1) dans le
cadre du Ministère de l’Éducation: la Direction des Bibliothèques, Archives et Musées, la
Commission Nationale d’Investigation Scientifique et Technologique (CONICYT), le Département
d’Extension Culturelle, le Bureau des Relations Internationales et le Département d’Éducation
extrascolaire; 2) dans le cadre du Ministère des Relations Étrangères, la Direction des Affaires
Culturelles et Information (DINEX); 3) le Ministère de Défense Nationale avec la Direction Générale
du Sport et de la Recréation; 4) le Ministère de l’Économie, Développement et la Reconstruction
avec le Service national du Tourisme (SERNATUR) – tourisme culturel; 5) le Ministère des Œuvres
publiques avec les activités du Parc Métropolitain et le Bureau des Monuments Nationaux de la
Direction d’Architecture; 6) le Ministère Secrétariat Général du Gouvernement avec le Secrétariat
des Relations Culturelles, le Secrétariat national de la femme et le Secrétariat national de la jeu-
nesse; 7) les Municipalités; 8) l’Institut du Chili; 9) la Télévision nationale du Chili; 10) la Radio
nationale du Chili; 11) CEMA Chile. Proyecto de Plan Nacional de Desarrollo Cultural, Junio 1988,
pp. 20-22.
3
Ibidem, p. 23.

876 CATERINA PREDA
sa connaissance»1. Le patrimoine culturel était défini comme incluant les biens

culturels immeubles (les sites archéologiques, les ensembles architectoniques, les
édifices et monuments, les parcs mais aussi les zones naturelles protégées), les biens
culturels mobiles comme les objets des musées et les livres, documents ou archi-
ves; et les biens culturels intangibles comme la tradition orale (la littérature, la mu-
sique et les arts scéniques, les coutumes et le folklore)2.
On observe de plus que l’État chilien s’était préoccupé de la question de for-
mation et perfectionnement, comme de l’extension culturelle, mais dans une moin-
dre mesure de la créativité, de sa protection, et de son renouvellement. Pour cela
le projet proposait de créer un Institut National des Arts, un «service public décen-
tralisé, avec une personnalité juridique et un patrimoine propre […] soumis à la su-
pervision du président de la République à travers le Ministère de l’Éducation» et
qui devait avoir comme fonctions
«la protection, le développement et la diffusion de la création des activités
littéraires, théâtrales, musicales, plastiques, folkloriques, des arts populaires,
cinématographiques et d’arts visuels»3.
Le Fonds national de la culture (FONDEC) était imaginé comme une corpora-

tion de droit publique ayant comme objectif
«le soutien du développement culturel par la promotion de la production et
de la divulgation de la création artistique nationale ainsi que la connaissance
de l’art national à l’étranger et la présence d’expressions artistiques étrangè-
res capables d’enrichir le patrimoine national»4.
L’aspect le plus important de cette institution qui a fonctionné au Chili entre 1988
et 1990 est que son financement, tel qu’il est établi dans le projet était obtenu par les
«ressources assignées dans la Budget fiscal et par les donations […] qui
pouvaient être déduites comme dépenses par les contributeurs» en vertu de
«l’article 83 de la Loi des Revenus Municipaux modifié par la Loi 18 842»5.
Le financement était donc primordialement soutenu par ce que l’État assi-

gnait chaque année comme partie de son budget. Le FONDEC pouvait financer
ainsi jusqu’à 50% des projets présentés. De plus, il pouvait octroyer des bourses
aux artistes (comme l’avait fait la SAA depuis 1978) en échange des œuvres artis-
tiques. Le FONDART fut par la suite imaginé et mis en place de la même façon
par Ricardo Lagos.
L’Institut National du Livre était imaginé surtout comme un instrument pour
accroître les bas indicateurs de lecture. Le document apprécie de plus qu’il n’y pas
de corrélation directe entre cette baisse et l’application depuis 1975 de la TVA de
15% aux livres parce que, dit le texte, les habitudes décroissantes de lecture avaient
commencé à décliner avant cette année qui inaugure la taxe. De plus, on considérait
que la télévision ne pouvait pas être accusée de cette décroissance (contrairement
1
Ibidem, pp. 26-29 (notre trad.).
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 69 (notre trad.).
4
5
Ibidem (notre trad.).

aux études faites pendant la dictature par les chercheurs d’opposition comme par
exemple les travaux de José Joaquin Brunner) car elle s’est prouvée indispensable
dans la promotion d’autres formes d’expression artistique telle la musique, le théâ-
tre et la danse (!).
L’enclave autoritaire institutionnelle – l’aspect organisationnel

La géographie institutionnelle chilienne en ce qui concerne les arts était donc
dispersée jusque récemment. Cela n’est pas un héritage de l’autoritarisme, le Chili
n’ayant jamais eu un ministère de la culture ou une institution similaire. Néan-
moins, l’évolution artistique du pays avait vu la participation étatique constante
dans les affaires artistiques. Parallèlement les autres institutions motrices furent au
Chili les universités, surtout l’Université du Chili et l’Université Catholique du
Chili. Comme le note Navarro-Ceardi, surtout après la création de la Dibam en
1929, l’État gagna un rôle plus important dans le domaine artistique. Ainsi la Di-
bam était chargée de la sauvegarde du patrimoine tandis que l’Université du Chili
était responsable du développement de la création1. L’autre réseau établi par l’État
chilien est le réseau des municipalités auxquelles on déléguait partie des tâches de
diffusion culturelle, la Municipalité de Santiago étant le meilleur exemple2.
À ce schéma organisationnel (État-universités-État-municipalités) que le ré-
gime de Pinochet n’annule pas (il l’adapte seulement à ses buts) s’ajoute le réseau
«privé», les corporations de soutien au développement et à la diffusion artistique
que le régime promeut. Comme on le verra, les gouvernements démocratiques
ont continué cette trajectoire organisationnelle en cherchant à l’améliorer.
Ainsi, comme l’observe Norma Muñoz del Campo, jusqu’en 2002 les instan-
ces culturelles avaient une «organisation tricéphale» autour de trois ministères: le
Ministère de l’Éducation avec sa Division de Culture, la Dibam, le Conseil des Mo-
numents nationaux, FONDART (géré par le ministère), le Comité des donations
culturelles et le Comité de Qualification Cinématographique; le Ministère Secré-
tariat Général du Gouvernement à travers le Département de Culture de la Divi-
sion de Culture et Communication3; et le Ministère des Relations Étrangères à
travers la Direction des Affaires Culturelles ainsi que la Direction de promotion
d’exportations ProChile. De plus, d’autres ministères étaient dotés de départe-
ments à vocation culturelle, comme le Bureau des Monuments Nationaux de la Di-
rection d’Architecture du Ministère des Œuvres Publiques ou la CORFO
(Corporation de Développement de la production)4.
De ces différentes instances, la Division Culture du Ministère de l’Éducation était,
comme on l’a précisé antérieurement, la plus importante en termes de l’influence et
1
Arturo NAVARRO CEARDI, Cultura: ¿quién paga? Gestión, infraestructura y audiencias en el
modelo chileno de desarrollo cultural, RiL editores, Santiago, 2006, p. 45.
2
Anny RIVERA, Transformaciones culturales y movimiento artístico en el orden autoritario,
CENECA, Santiago, 1983, p. 14.
3
Norma Muñoz del Campo observe que cette instance fut créée par le président Aylwin
pour remplacer la DINACOS (División Nacional de Comunicación Social) de la période autori-
taire. Norma MUÑOZ DEL CAMPO, «La culture…une politique publique? Le cas chilien: La
création d’un appareil institutionnel dans un contexte d’après-dictature», Mémoire de DEA,
IHEAL, Paris, 2005, p. III.
4
Norma MUÑOZ DEL CAMPO, «La culture…cit.», pp. 8, III; Manuel Antonio GARRETON,
«Estado y política…cit.», pp. 74-75.

878 CATERINA PREDA
l’ampleur de ses actions. La Division Culture a été créée par la Loi 18 956 qui a res-
tructuré le Ministère qui l’abritait en reformant l’ancien Département d’Extension
Culturelle de l’époque autoritaire. Un aspect intéressant est que la Loi 18 956 de 1990
qui restructure le Ministère de l’Éducation publique en Ministère de l’Éducation est
promulguée en février 1990 et publiée le 3 mars 1990, c’est-à-dire avant le début du
mandat du premier président élu démocratiquement, Patricio Aylwin.
Dans ce sens il est important de remarquer que le régime autoritaire non seu-
lement transmet sa structure institutionnelle intacte, mais aussi une partie des ses
«ressources humaines». Ainsi on pourrait désigner une autre enclave institution-
nelle sous la forme «des fonctionnaires hérités». Plus précisément, le gouvernement
de Patricio Aylwin intenta en dépit des enclaves autoritaires imposées par les mili-
taires (comme la réforme ministérielle citée) de «renforcer l’exécutif et d’affaiblir
le contrôle de l’armée». Pour ce faire le président créa le Ministère Secrétariat Gé-
néral de la Présidence et approuva les Lois des Municipalités pour pouvoir avoir
des nouveaux fonctionnaires. Car le régime de Pinochet avait transformé en 1989
tous les postes des hauts fonctionnaires dans des postes à vie et donc le gouverne-
ment démocratique héritait 4 000 fonctionnaires inamovibles. Comme le note Mu-
ñoz del Campo:
«Un exemple de cette réalité est que ce sont les fonctionnaires honorai-
res qui sont engagés au sein de la Division Culture. Car si cette dernière a été
créée en 1990, elle est toutefois l’héritière du Département culture [Départe-
ment d’Extension Culturelle du Ministère de l’Éducation] mis en place par la
dictature, et les fonctionnaires à „contrat“ demeurent à leurs postes, ne per-
mettant ainsi d’intégrer les nouveaux fonctionnaires qu’à titre honoraire»1.
Les projets de reformulation du rôle que l’État joue et doit jouer dans l’espace
artistique national ont été imaginés essentiellement par deux commissions d’avis2.
La première de ces commissions, la «Commission de Conseil en matière cultu-
relle» appelée aussi «Commission Garretón» a été établie en 1990 et a rendu son
rapport au Ministère de l’Éducation en 19913. La commission a délivré un rapport,
«Proposition pour un cadre institutionnel culturel chilien» qui envisageait la créa-
tion d’un Conseil National de la Culture et des Arts imaginé comme une institution
autonome et décentralisée, dépendante directement du président de la républi-
que4. La deuxième commission est la «Commission Présidentielle de Conseil en
Matières artistiques et culturelles» connue aussi comme «Commission Ivelic»
d’après son président, l’historien de l’art, Milan Ivelic. La commission, formée en
1996, a délivré un rapport intitulé «Le Chili est en dette avec la culture» et a en-
voyé au Congrès le Projet de Loi de la Direction Nationale de Culture5. Ce Projet
1
Norma MUÑOZ DEL CAMPO, «La culture…cit.», p. 81.
2
De plus, en 1996 une rencontre fut organisée à l’initiative de la Chambre des Députés, à
Valparaíso: «Encuentro de Políticas Publicas, Legislación y Propuestas Culturales» qui délivra
un rapport de 120 propositions pour la culture et qui imaginait un nouveau cadre institutionnel
ayant comme autorité principale un Conseil Nacional de la Culture et des Arts. Consejo
Nacional de la Cultura y las Artes, Chile quiere más cultura. Definiciones de política cultural
2005-2010, mai 2005, p. 7. http://www.consejodelacultura.cl/portal/home/index.php?page=s
eccion&seccion=4 (consulté le 10 juin 2007).
3
Norma MUÑOZ DEL CAMPO, «La culture…cit.», p. 12.
4
Ibidem.
5
Ibidem, pp. 37, 92.

de Loi sur le «nouveau cadre institutionnel culturel», envoyé au Congrès en 1998

a été débattu par la Commission d’Éducation de la Chambre des Députés sans ar-
river à aucune conclusion1. Ce projet initial avançait l’idée d’une Direction Natio-
nale de la Culture soutenue par un conseil consultatif, décentralisée et déconcentrée
territorialement ave une personnalité juridique et un patrimoine propre, mais qui
serait en relation avec l’exécutif à travers le Ministère de l’Éducation.
De plus, les principales directions d’action culturelle proposées par ces deux
commissions incluaient: un appui à la création par l’établissement des Fonds de
concours (le Conseil du livre et de la lecture, FONDART), la Loi du droit d’auteur
et la réforme de la Loi des Prix Nationaux ainsi que des lois régissant l’activité au-
diovisuelle et musicale; un appui à l’industrie culturelle surtout en ce qui concerne
la Loi du livre ainsi qu’une politique de crédits pour l’industrie cinématographi-
que; stimuler l’activité privée dans le financement culturel par la Loi 18 985 de Do-
nations à des fins culturels; stimuler la décentralisation par la création des Conseils
Régionaux d’Art et Culture par exemple (ainsi que l’inclusion d’une discrimina-
tion positive pour les projets régionaux dans le cadre du FONDART); création
d’espaces culturels – restauration d’édifices du patrimoine comme c’est le cas de
l’Estación Mapocho; et enfin, la modernisation du patrimoine par la création d’une
nouvelle législation sur les monuments nationaux et la Dibam2.
Comme l’observe aussi Henríquez Moya, les initiatives des nouveaux gouver-
nements démocratiques gardent un poids important de la période antérieure3. En
plus de ce que l’on a noté du point de vue des structures institutionnelles, des encla-
ves autoritaires peuvent aussi être identifiées – toujours au niveau institutionnel –
par la promotion de politiques culturelles proches de celle du régime pinochétiste.
Pour Henríquez Moya ces similarités sont évidentes dans le soutien direct à la créa-
tion artistique par des fonds accessibles par des concours, dans l’appui à l’industrie
culturelle. Mais encore plus important, cette continuité au niveau des politiques
est observée dans la stimulation commune de la participation privée dans le finan-
cement culturel. Les exemptions fiscales sont, pour l’auteur chilien, congruentes
avec la politique du mécénat néolibéral de la dictature. Finalement, la décentralisa-
tion de l’activité culturelle est aussi un héritage de la dictature.
Les initiatives des gouvernements post-pinochétistes sur le chemin de
l’institutionnalisation artistique furent donc ponctuelles avant l’établissement du
Conseil de la Culture et les Arts qui agira comme une institution de coordination
des diverses instances et structures culturelles-artistiques. Ainsi, une des premières
décisions prises par le gouvernement de Patricio Aylwin, en 1990 fut de promul-
guer la Loi des Donations à des fins culturels (en fait l’Article 8 de la Loi no. 18 985
de Réforme fiscale de mai 1990) qui est mieux connue comme «La Loi Valdés» (en
honneur de son initiateur le sénateur chrétien-démocrate Gabriel Valdés). Cette
loi garantit une déduction d’impôts de 50% (réforme de la Loi de 2001) pour les
donneurs qui appuient des projets culturels et artistiques4. Cette loi d’exemption
1
«Legislación cultural: las reglas del juego», Revista Cultura, no. 26, septembre 2000,
pp. 36-39/p. 39.
2
Katherina ACUNA, «Políticas culturales. Breve historia de la última década 1990-1999»,
Tesis de grado, licenciatura en ciencias políticas y gestión pública, Universidad Central, Santiago,
1999, pp. 42-43. Cité par Rodrigo A. HENRIQUEZ MOYA, «30 años…cit.».
3
Ibidem.
4
Luis CATALAN TORRES, «Ley de Donaciones con fines culturales en Chile: Historia,
Hechos y perfil de una tensión no resuelta entre sociedad, tercer sector y Estado», III Encuentro

880 CATERINA PREDA
fiscale a comme modèle les Lois américaines de 1913 et 1917 («revenu Act»), sur le
revenu et l’héritage qui ont stimulé les donations aux projets culturels et artisti-
ques transformant ainsi les particuliers en des participants actifs au développe-
ment artistique du pays. Mais, plus important encore, la Loi Valdés se situe dans
la continuité des mesures prises par le régime de Pinochet pour stimuler les dona-
tions des particuliers. Ainsi, l’article 47 de la Loi des Revenus Municipaux, modi-
fié par l’article 83 de la Loi 18 842 (décembre 1985) et réglementé par le DFL no. 2
(de juillet 1986) autorisait les contributeurs à décompter comme dépenses les do-
nations qu’ils faisaient aux institutions de soutien aux activités artistiques jusqu’à
10% de leurs revenus. La Loi Valdés établit que le pourcentage soit de 2% du re-
venu et 50% de ce pourcentage soit exempté d’impôts (les restants 50% pourraient
être considérés comme dépenses)1.
La création du FONDART en 1992 est assurément la plus importante initiative
prise dans le domaine artistique par le nouveau gouvernement démocratique. Et
cela même si le Fonds n’est pas une institution à part entière (un des motifs qui se-
ront mis en avant en faveur d’une nouvelle institution qui centralise les initiatives
en matières artistique), il est crée en fait à travers une attribution dans la Loi du Bud-
get pour l’an 1992 et qui fut par la suite renouvelée chaque année jusqu’en 19992.
Un autre jalon de ce parcours d’institutionnalisation artistique est l’approbation
parlementaire de modifications à la Loi sur la propriété intellectuelle qui établis-
sait que les droits d’auteur seraient administrés par les créateurs eux-mêmes. Par
la suite, comme le rappelle le Rapport du Conseil National de la Culture et des
Arts de 2005, et comme conséquence de ces modifications, se créent des organis-
mes corporatifs des artistes comme la Société Chilienne du Droit d’Auteur (SCD)3.
Finalement, en 1992 le Congrès chilien approuvait la loi qui crée le Conseil du Li-
vre et le Fonds National du Livre et de la Lecture (Loi no. 19 227). Le Fonds dédié
aux livres essayait de combler les effets de la taxe punitive appliquée aux livres
par le régime autoritaire en «destinant une partie du budget annuel, plus ou moins
équivalente à la valeur de la TVA […] pour stimuler entre autres la meilleure dota-
tion de livres des bibliothèques publiques, à encourager la création et la diffusion
des œuvres littéraires, etc.»4. Il faut mentionner ici qu’une des raisons avancées
par le régime autoritaire au moment de l’extension du TVA aux livres était que les
fonds ainsi récupérés seraient destinés entre autres à la création et au financement
des bibliothèques publiques5.
En suivant les avis des commissions présidentielles de 1991 et 1997 et de la ren-
contre de Valparaíso de 1996, le président Ricardo Lagos présentait le 16 mai 2000 la
Politique culturelle de son gouvernement. C’était le premier gouvernement de la
de la Red Latinoamericana y del Caribe de la Sociedad Internacional de Investigación del Tercer

Sector: «Perspectivas latinoamericanas sobre el tercer sector», septembre 2001, Buenos Aires, p. 1.
http://www.lasociedadcivil.org/uploads/ciberteca catalan.pdf (consulté le 25 août 2007).
1
Ibidem, pp. 12-13.
2
Nivia PALMA, «Fondart: Excelencia artística y desarrollo igualitario», Chile 1990-2000 Una
década de desarrollo cultural, Edición Especial Revista Cultura, no. 25, novembre 1999, pp. 36-38/p. 36.
3
Consejo Nacional de la Cultura y las Artes, Chile quiere…cit., p. 8.
4
Guillermo BLANCO, «El libro en Chile: Revolución cultural silenciosa...y silencio», Chile
1990-2000. Una década de desarrollo cultural, Edición Especial Revista Cultura, no. 25, novembre 1999,
pp. 40-41/p. 40.
5
Information obtenue de Germán Dominguez lors d’un entretien réalisé à Santiago du
Chili, le 17 juillet 2007.

Concertation qui articulait un tel programme politique soulignant ainsi la priorité

donnée au développement culturel du pays. Lagos renvoyait le Projet de Loi avancé
par les commissions Garretón et Ivelic au Congrès après qu’une autre commission
présidentielle (d’étude de l’infrastructure culturelle, dirigée par Agustin Squella Nar-
ducci et établie depuis l’élection de Lagos en mars 2000) analysait la mise en place
d’un nouveau cadre institutionnel1. Le projet institutionnel imaginé par cette der-
nière commission envisageait la formation d’une institution publique équivalente à
un ministère, mais indépendante d’autres ministères et qui réunisse les différentes ré-
partitions ministérielles dédiées à la culture, aux arts et au patrimoine culturel et qui
en même temps administre un grand fonds de développement culturel2.
Ce Projet de Loi était adopté par le Congrès le 4 juin 2003 créant ainsi le
Conseil National de la Culture et les Arts. La Loi no. 19 891 établissait que le
Conseil est un «service public, autonome, décentralisé et territorialement dé-
concentré avec une personnalité juridique et un patrimoine propre» en relation di-
recte avec le président à travers le président du conseil qui a rang de ministre3. Le
Conseil a comme mission de «soutenir le développement des arts et la diffusion
de la culture, accroître et mettre à la disposition des personnes le patrimoine cultu-
rel de la Nation et promouvoir la participation de la communauté à la vie cultu-
relle». Le Conseil coordonne le FONDART, le Conseil National du Livre et de la
lecture, le Conseil de Développement de la Musique et le Conseil de Développe-
ment audiovisuel; de plus il administre le Fonds du Livre, le Fonds de la Musique
et le Fonds de l’audiovisuel.
L’enclave autoritaire institutionnelle – l’aspect normatif

Le deuxième type d’enclave autoritaire artistique institutionnelle est de na-
ture normative. L’enclave légale que nous avons identifiée est la censure surtout
pour la création audiovisuelle. Son annulation s’unit à l’introduction de la garan-
tie de la liberté de création dans la Constitution. Il est vrai que des formes
d’enclaves institutionnelles ayant une coordonnée légale étaient traitées dans la
section précédente comme par exemple l’adoption de la Loi du livre qui essaie de
combler les effets de l’application de la TVA aux livres. Nous avons néanmoins
choisi de départager les deux aspects en fonction de leur implication organisation-
nelle, dans le processus d’institutionnalisation et pour cela, la censure apparaît
comme la seule enclave légale en dépit des autres modifications légales requises
par le processus de consolidation démocratique artistique.
La Constitution de 1980 contenait au numéro 12 de son article 19 la garantie
de la liberté d’expression et d’opinion, mais terminait par la mention qu’un sys-
tème de censure cinématographique sera établi par loi. En 1997, le président Frei
envoyait au Congrès un projet de réforme constitutionnelle pour modifier l’article
19, numéro 12 et ainsi éliminer la censure cinématographique et introduire dans
la première incise, la liberté de création et la diffusion des arts. La Loi était approu-
vée et publiée en aout 2001. La garantie de la liberté artistique était dorénavant
1
Augustín SQUELLA, «Política cultural en acción», Revista Cultura, no. 26, septembre 2000,
pp. 12-14/p. 13.
2
Ibidem.
3
Le texte de la Loi no. 19 981 instituant le Conseil National de la Culture et les Arts sur le si-
te du Conseil: http://www.consejodelacultura.cl/portal/home/index.php?page=seccion&seccion=167

882 CATERINA PREDA
contenue dans l’article 19, au numéro 25 de la Constitution chilienne1. La Constitu-

tion chilienne garantit donc à toutes les personnes:
«La liberté de créer et diffuser les arts, comme le droit d’auteur sur ses
créations intellectuelles et artistiques de toute forme, pour le temps signalé
par la loi et qui ne sera pas inférieur à la vie du titulaire»2.
Une des enclaves autoritaires dans le domaine artistique est à première vue, le
Conseil de Qualification Cinématographique. À une analyse plus en détail, il ré-
sulte qu’il est antérieur à l’établissement du régime autoritaire. Néanmoins il gagne
un caractère arbitraire pendant le régime de Pinochet (des militaires participent au
Conseil qui sert comme outil pour interdire toute production contraire au régime),
caractère qui n’est altéré qu’en 2002. Un court rappel historique mérite d’être fait ici
concernant la censure cinématographique et donc l’évolution du dit Conseil. En
1925, pendant le gouvernement d’Arturo Alessandri s’établissait la première for-
mule institutionnelle de censure cinématographique, le Conseil de Censure; en 1928
le premier Règlement de Censure cinématographique était dicté, règlement qui sera
modifié plusieurs fois par la suite3. Pendant le gouvernement militaire, l’institution
gagna son nom définitif, Conseil de Qualification Cinématographique (CCC) et de
plus, le Décret no. 679 de 1974 établissait que le Conseil avait le droit de «refuser»
tout film «qui manifesterait une inspiration marxiste ou [était] contraire à l’ordre pu-
blic, [à] la patrie ou [à] la nation»4. La censure cinématographique fut par la suite
consacrée dans la Constitution de 1980 (l’unique forme d’expression artistique qui
était sanctionnée par la Constitution). Après l’adoption de l’article 19 dans la forme
qui inclut la garantie de la liberté artistique en 2001, en novembre 2002, la modifica-
tion à la Loi de Qualification Cinématographique était approuvée par le Congrès5
mettant ainsi fin à des pénibles et injustes aventures avec la censure chilienne.
ART ET POLITIQUE – L’ART DE MÉMORIALISATION?
La mémoire «artistique» et la démocratie

Une autre manière de regarder cette relation entre l’art et le politique au moment
de la rencontre avec la démocratie et plus encore, dans le processus de consolidation dé-
mocratique, est d’analyser la façon dont les artistes conçoivent cette relation. Plus spéci-
fiquement il s’agit de regarder la modalité dont les artistes visuels chiliens se rapportent
au passé encore présent. Pour ce faire j’ai choisi deux exemples d’artistes qui récu-
pèrent le passé ou qui travaillent des thèmes considérés obsolètes par le reste de la
1
Tomás VIAL SOLAR, «El derecho a libertad de creación artística en la Constitución», in
Felipe GONZALEZ (ed.), Libertad de expresión en Chile, Facultad de Derecho de la Universidad
Diego Portales, Santiago, 2006, pp. 243-284/pp. 243, 254-256.
2
Constitución Política de la República de Chile, capítulo III, artículo 19, número 25 (notre
trad.).
3
Daniel M. OLAVE, Marco Antonio DE LA PARRA, Pantalla prohibida. La censura cinemato-
gráfica en Chile, Grijalbo Mondadori, Santiago, 2001, pp. 102-103.
4
Mónica M. VILLAROEL, La voz de los cineastas. Cine e identidad en el umbral del milenio,
Editorial Cuarto Propio, Santiago, 2005, p. 28.
5
Ibidem, p. 31.

société comme le thème des desaparecidos (disparus). En outre, cette approche per-
met d’évoquer une autre forme d’enclave artistique, d’un type analogue à celui de
l’enclave autoritaire éthique-symbolique déterminée par Garretón. Ainsi, une en-
clave symbolique est identifiée par les artistes chiliens, elle est appropriée par leur
travail et utilisée dans un type d’art nouveau que j’ai appelé de mémorialisation1.
Les études de «la mémoire» et de la mémorialisation s’encadrent dans le pano-
rama plus large des études sur les transitions et le processus immédiat de consolida-
tion démocratique. Au moment de la transition, le plus souvent pactée, les mots
d’ordre semblent être: «la concorde, le consensus, oublier le passé, regarder vers le
futur, construire le futur», et ainsi de suite. Paradoxalement, une fois que le proces-
sus d’approfondissement démocratique se met en marche, les sociétés qui parais-
sent (désirent) être créées au moment exact ou les régimes changent de nom (de
dictature à démocratie), commencent à regarder vers le passé (d’une façon nostalgi-
que ou bien vindicative). Ce type de regard se concrétise le plus souvent dans le re-
surgissement d’espaces officialisés dédiés au passé comme c’est par exemple le cas
des musées du communisme dans les pays de l’Est, mais aussi d’un musée de la mé-
moire comme celui de Buenos Aires2. Dans ce sens, un autre exemple intéressant est
le cas du Musée de la Solidarité Salvador Allende de Santiago du Chili qui, fondé en
1971, a continué à rassembler des œuvres d’artistes de tout le monde même pendant
la dictature militaire, quand le musée appelé dès lors «Musée de la Résistance» se
trouvait en exil à Paris. Le musée est réinstallé après 1990 à Santiago dans une an-
cienne maison occupée par la Centrale Nationale de Renseignement (l’institution hé-
ritière de la DINA – Direction Nationale de Renseignement). Voilà comment deux
types de mémoires sont assemblées dans un même édifice: la mémoire de l’époque
de l’Unité populaire et du déjà idolâtré Salvador Allende, comme celle de la ré-invo-
cation d’un passé qui ne doit être pas ignoré, celui de la dictature militaire.
À part cet aspect muséal, les œuvres d’art choisies s’encadrent dans cette
même «tendance» de récupération de la mémoire, de l’invocation du passé comme
condition d’un avancement sain/assaini. Les deux exemples traitent la question
de la mémoire et des violations des droits de l’homme de façon différente: pour
Luis Prato il s’agit de sauver la mémoire et donc l’histoire (par la récupération de
fragments de pierre avec des noms) et pour Carlos Altamirano la question est de
montrer «la permanence des disparus» en disposant des images familières, des fa-
cettes de la vie quotidienne, des symboles chiliens et en y superposant les photo-
graphies des disparus.
Altamirano – Retratos3
Carlos Ernesto Altamirano Valenzuela, né à Santiago en décembre 1954, est
un des plus importants artistes visuels chiliens de la fin des années ’70, début des
1
Une étude plus approfondie pourrait investiguer si la portée de ce type d’art est plus éten-
due aux autres pays ayant passé par une période autoritaire ou totalitaire.
2
L’ancienne, École Mécanique de l’Armée argentine (ESMA) un de plus tristement célèbres
centres de torture a été transformé en musée de la mémoire. http://www.derhuman.jus.gov.ar/
espacioparalamemoria/(consulté le 16 novembre 2008).
3
Des images de ces oeuvres peuevent êtrre consultées à l’adresse www.galeriaanimal.cl/
v2/expo.php?tipo=48, www.artistasplasticoschilenos.cl/ ou dans le catalogue de la première
version de l’exposition (de 1995), Carlos ALTAMIRANO, Retratos de Carlos Altamirano, Ocho Libros
Editores, Santiago 1996.

884 CATERINA PREDA
années ’80. Il fait partie de la «Escena de Avanzada», terme introduit par la criti-
que d’art Nelly Richard et qui désigne une nouvelle forme de penser l’art, de ques-
tionner le social et le politique dans une époque dictatoriale. Son parcours
artistique est interrompu dans les années ’80 pour donner place à une activité
dans le domaine publicitaire. Il revient à l’art en 1989 et continue de questionner
tant l’art lui-même que le contexte social dans lequel il travaille1.
L’enclave éthique-symbolique identifiée par Garretón comme une entrave
dans la consolidation définitive de la démocratie chilienne est exploitée par
l’artiste visuel Carlos Altamirano dans la série des œuvres intitulée «Retratos» da-
tant de 1996. Cette série de «Portraits» est composée de gravures énormes impri-
mées sur du papier; sur chacune de ces images colorées apparaît une photographie
en blanc et noir d’un détenu disparu, la photographie est facilement reconnaissa-
ble comme telle, car elle est portée depuis les années de la dictature par les proches
des introuvables qui revendiquent la justice. Dans un album regroupant cette collec-
tion de «portraits», Carlos Altamirano notait que «l’expressivité de ces images
passe par leur nudité, leur frontalité» et que pour les détenus disparus cela n’était
même pas vrai car
«Ils n’existent pas. Ils sont seulement la photocopie d’une photocopie
d’une photographie qui parfois a aussi disparu. Ici sont leurs portraits, où ils
tombèrent, en n’importe quel endroit»2.
En 2007, à l’occasion d’un grande rétrospective, l’artiste retravaille/réinter-

prète son œuvre. Ainsi, dans la Salle Matta du Musée National de Beaux Arts de
Santiago on est confronté à une partie de cette série d’œuvres. Comme l’explique
l’artiste lui-même, la séquence de gravures est biographique:
«J’ai mis les biographies des 40 disparus qui apparaissent dans les pho-
tographies. Je les ai installées dans le Chili des 30 dernières années et celui-ci
c’est mon Chili. Apparaissent des paysages de ma vie et de mon contexte, des
familles, des champs, une fille d’une publicité qui vend des sous-vêtements
parce que j’ai travaillé pour un temps chez Falabella3»4.
L’autre partie de la série «Retratos» est exposée dans la Galerie Animal. Ici, au
lieu des visages photographiés des disparus, Altamirano place des miroirs: «Ces
miroirs sont le spectateur. Chacun des disparus est celui qui s’approche5».
Comme l’observe Nelly Richard, les photos d’identité ont été incorporées
comme matériel critique dans les œuvres de certains artistes chiliens qui travaillè-
rent sous la dictature comme Virginia Errázuriz, Carlos Leppe et Eugenio Dittborn.
Et cela «pour faire référence indirecte à la somme de procédures coerci-
tives déployées sur le corps individuel et collectif par la normative du pou-
voir et de la répression sociale. Aussi bien dans le cas de la photo d’identité
1
http://www.artistasplasticoschilenos.cl/artistas.nsf/BuscaArtistas/CARLOS%20
ALTAMIRANO (consulté le 16 novembre 2008).
2
Carlos ALTAMIRANO, Retratos…cit, p. 37 (notre trad.).
3
Falabella est une des chaines de magasins les plus connues au Chili.
4
Cecilia VALDES URRUTIA, «Carlos Altamirano: „Busco tensionar al máximo el arte“», El
Mercurio, 10 juin 2007, Section «Artes y Letras» (notre trad.).
5

comme dans le cas de la disparition, la loi faite série est celle qui dépersonni-
fie, oblitérant massivement les signes de la personne qui disparaissent dans
la répétition et l’anonymat de la violence»1.
De la même manière le travail d’Altamirano fait appel à la même relation entre

photographie et disparition. Les photos d’identité portées par les proches, mar-
quées avec l’interrogation «où sont-ils?» ont une signifiance d’après la critique fran-
çaise. Ainsi la photo d’identité serait, conformément à Richard, en suivant la
définition de Deleuze, un produit des «sociétés disciplinaires qui ont deux pôles: la
signature qui indique l’individu et le numéro de matricule qui montre sa position
dans une masse» pour que le pouvoir accomplit son rôle «à la fois massificateur et
d’individualisation». Cet effet double d’individualisation et de désobjectification à
la fois, est complété par la photo d’identité qui signale comment la règle de la désin-
dividualisation est commune tant à la photographie légale qu’à la répression so-
ciale2. Enfin, comme l’observe Jean Louis Déotte, le travail que fait Carlos Altamirano
dans sa série de Portraits est tel que «chaque photo de disparu devient, à l’époque
de la photographie numérique, un point de résistance contre la disparition généra-
lisée du lien au référent». Ainsi, pour Déotte l’ingéniosité d’Altamirano réside dans
«cette lutte qu’il porte contre la disparition à travers la disparition»3.
À part ces procédés artistiques-techniques invoqués par les deux critiques
d’art, il convient d’observer que la critique implicite que fait l’artiste du contexte
dans lequel il vit et crée est porteuse d’un message plus élargi évoquant la péren-
nité de proches ou inconnus qui eux ne sont pas parmi les «vainqueurs» de la «révo-
lution économique». Ils sont toujours là même si l’on cherche à l’oublier, à l’occulter.
Ils sont là par l’absence mais peut-être d’une façon encore plus prégnante. L’artiste
n’est donc que celui qui rappelle.
Il est important de noter aussi que, au moins la partie des Portraits présentés
au Musée des Beaux Arts, a une scénographie qui porte en elle même un message
supplémentaire. C’est-à-dire, au milieu de la salle tapissée d’images, l’artiste place
une énorme lentille brisée. C’est la lentille de Salvador Allende, ce qu’il reste du
président-icône interprétée et agrandie par Altamirano. De cette façon nous pou-
vons interpréter l’œuvre présentée comme faisant appel aussi au passé pré-dicta-
torial: ce qu’il reste de cette période et ce que le présent signifie en relation non
seulement à la dictature mais aussi à l’avant-dictature.
Luis Prato – Memoria de Piedra4

Luis Antonio Prato Escárate est né à Viña del Mar en 1968, licencié en Arts et
Esthétique il est aussi professeur d’arts plastiques à l’Université Catholique du
Chili. Ayant reçu des nombreux prix, Luis Prato représenta aussi le Chili lors
d’importantes expositions internationales5.
1
Nelly RICHARD, «Imagen-Recuerdo y Borraduras», in IDEM (ed.), Políticas y estéticas de la
memoria, Editorial Cuarto Propio, Santiago, 2000, pp. 165-172/p. 167 (notre trad.).
2
Ibidem, p. 166.
3
Jean Louis DEOTTE, «El arte en la época de la desaparición», in Nelly RICHARD (ed.),
Políticas y estéticas…cit., pp. 149-164/p. 158 (notre trad.).
4
Les images de l’œuvre peuvent être consultées à l’adresse http://www.luisprato.cl/home.
html (consulté le 16 novembre 2008).
5
http://www.luisprato.cl/

886 CATERINA PREDA
L’histoire de la naissance de l’œuvre «Mémoire de pierre» et de l’exposition

avec le même nom est racontée dans le catalogue de l’exposition. Ainsi, en août
2003 le Ministère des Œuvres publiques avait démoli le Monument des Détenus
Disparus du Cimetière Général de Santiago (crée au début des années ’90) suite à
un incendie qui avait affecté le monument et parce que certains des noms y in-
scrits devaient être corrigés1. Les décombres de marbre blanc avaient été déposés
par la suite dans les espaces de la société qui avait effectué la démolition. Il s’agit
de pierres portant des parties de noms, de dates et de croix. Une année plus tard,
en coordination avec la directrice de l’entreprise et de Manuela Biedma (co-coordi-
natrice du projet), le sculpteur Luis Prato fait des photographies des fractures de
pierre et recueille quelques 1 500 morceaux. Le travail sculptural proprement dit
suppose le placement de ces bouts de marbre contenant des noms, des prénoms,
des dates (de naissance et respectivement de mort), des croix sur des tiges de mé-
tal avec des longueurs variables (entre 25 et 70 centimètres) qui forment ensemble
la forme du pays2.
Pour Prato la signification de l’œuvre réside dans le fait que
«Lever chaque pierre pour poser devant nos yeux ces blessures incura-
bles, est la seule chose que nous pouvons faire avec les restes rompus de mar-
bre blanc qui furent une fois gravés des noms complets. Si nous sauvons ces
pierres, d’une certaine façon minimale, nous les trouvons et nous les élevons
du sol. C’est ce qu’on aspire faire avec les restes, les os, des vrais disparus»3.
L’écrivain Ricardo Loebell commente peut-être de la meilleure façon la portée

de la sculpture de Prato lorsqu’il affirme que
«L’œuvre de Luis Prato défait en pas géométriques une danse macabre
au large du Chili, dans l’alchimie de laquelle se transforme l’absence gravée
dans la mémoire de pierre pour un champ de fleurs»4.
Pour Volodia Teitelboim, la signification du nouveau mémorial imaginé par

Prato est surtout celle de «contribuer à dissiper les amnésies systématiques», de
crier face aux nouvelles générations «ne m’oublie pas» et «jamais encore»5. Face à
la toujours non-résolue questions des disparus (fausses identités attribuées par le
régime dictatorial, absence des corps, absence d’informations exactes), Teitelboim
interprète le geste de Prato par sa recréation du mémorial comme une nécessité;
comme une réaffirmation du «caractère inviolable de la justice et de la mémoire,
du respect pour les morts»6.
Le projet artistique de Luis Prato a une portée plus directe que l’œuvre
d’Altamirano dans le sens que le spectateur est confronté directement à la présence
de la pierre qui rappelle par l’écrit les personnes disparues. Néanmoins les noms
1
Luis PRATO, Memoria de piedra, Catalogue de l’exposition Memoria de piedra, présentée au
Musée d’Art Contemporain de Santiago du Chili (23 novembre 2006-17 janvier 2007), p. 3.
2
Ximena VILLANUEVA, «„Memoria de Piedra“ de Luis Prato: Museo de Arte Contempo-
ráneo exhibe escultura con piezas del memorial de detenidos desaparecidos»: http://www.
arteuchile.cl/noticias/detalles. php?recordID=375 (consulté le 16 novembre 2008).
3
Museo de Arte Contemporaneo: Artistas Chilenos: http://www.mac.uchile.cl/actividades
/temporal/ nov20 06/artistaschilenos.html (consulté le 16 novembre 2008) (notre trad.).
4
Luis PRATO, Memoria de…cit., p. 9 (notre trad.).
5
6

ne sont pas déchiffrables en soi, ils sont mélangés, les chiffres et les années aussi.
De cette manière nous pourrions dire que la symbolique apparaît à ce niveau –
lorsque tout se mélange tout au long du pays – l’universalité du phénomène évo-
qué est plus directe. Celui qui regarde est confronté à la dispersion du monument
funéraire brisé à travers l’espace chilien.
CONCLUSIONS
Nous avons commencé ce décryptage de la relation que l’art et le politique en-
tretiennent au Chili pendant la période de consolidation démocratique en avan-
çant l’hypothèse que le régime dictatorial non seulement laisse des traces palpables
(des institutions, des structures), mais aussi des empreintes intangibles (aussi bien
des lois que des absences humaines qui ne peuvent jamais être effacées ou rempla-
cées). Nous avons par la suite pris comme repère la formule consacrée par les étu-
des de M.A. Garretón, «les enclaves autoritaires» pour désigner une consolidation
démocratique entravée. Ces enclaves sont de trois types: l’enclave institutionnelle
(Constitution et lois organiques), l’enclave actoral (des forces non-démocratiques
nostalgiques du régime antérieur), et l’enclave éthique-symbolique (la question
non-résolue de la violation des droits de l’homme).
En essayant de déceler le poids que le régime dictatorial porte sur la subsé-
quente consolidation démocratique du champ artistique nous avons identifié à
partir de ces trois enclaves autoritaires un nombre similaire d’enclaves artistiques.
Ainsi, une première enclave est institutionnelle et comporte deux aspects: l’aspect
organisationnel (les structures et institutions) et l’aspect normatif (les codifica-
tions constitutionnelles ou/et légales). Deuxièmement, nous avons distingué une
forme d’enclave symbolique qui est reprise, mise-en-question, travaillée métapho-
riquement par les artistes visuels chiliens dans le post-pinochétisme. Nous avons
choisi de présenter deux œuvres: la série de Retratos de l’artiste visuel Carlos Alta-
mirano et l’installation-sculpture Memoria de Piedra du sculpteur Luis Prato. Par
contre, nous n’avons pas identifié un équivalent dans le champ artistique pour
l’enclave actoral présente dans le schéma d’analyse de M.A. Garretón.
Les rôles fondamentaux assumés par un État démocratique dans le domaine
culturel portent en général sur la triple fonction de protection-conservation-mise-en
valeur du patrimoine national et le soutien/développement de la création dans
toutes ses formes. L’institution dédiée aux affaires artistiques est dans le cas chi-
lien, Le Conseil de la Culture et des Arts. Cette nouvelle institution assume seule-
ment la deuxième fonction, celle de soutien du développement artistique. La
première tâche étant toujours propre au Ministère de l’Éducation (depuis la créa-
tion en 1929 de la Dibam). Dans ce sens, il faut noter que le projet institutionnel
imaginé par le régime autoritaire avait comme intention de réunir dans une même
instance les deux missions. De cette façon l’enclave autoritaire artistique institu-
tionnelle que nous avons évoquée est seulement partiellement vérifiable. Néan-
moins, le projet démocratique est marqué par l’empreinte autoritaire dans les
projets qu’il choisit de promouvoir (comme nous l’avons montré pour la Loi du fi-
nancement privé/Loi Valdés, la Loi du livre, et le Conseil du livre), et dans les poli-
tiques artistiques qu’il soutient (décentralisation territoriale, financement
privé-public, les fonds de concours comme modalité d’attribution des ressources).

888 CATERINA PREDA
En ce qui concerne l’aspect normatif de l’enclave institutionnelle, la perma-

nence de la censure cinématographique (la seule forme de censure codifiée par la
Constitution de 1980) n’est altérée qu’en 2001 par la modification de l’article 19 de
la Constitution et l’introduction de la garantie constitutionnelle de la liberté de
création. Finalement, cette enclave légale est complètement éliminée par la modifi-
cation de la Loi de Qualification cinématographique en 2002.
Quant à la deuxième enclave autoritaire-symbolique, nous avons vu com-
ment la non-résolution de la question de la violation des droits de l’homme, de «la
permanence de l’absence» des êtres chers est vue et évoquée par deux œuvres d’art.
Cette vision artistique de la question des disparus est traitée différemment par les
deux artistes chiliens, Altamirano et Prato. Si pour Altamirano, dans une série de
«Portraits» qui débute en 1996 et sur laquelle il revient en 2007 (signalant ainsi
l’actualité du thème tout au long de la consolidation démocratique), il est question
de montrer comment le Chili, même s’il avance sur le chemin coloré, ils restent des
points, des images en blanc et noir, qui sont toujours là par leur absence affichée.
Pour Luis Prato l’intention symbolique de son œuvre est plus directe, il s’agit de
montrer comment la question des disparus concerne tout le Chili. En construisant
la carte du pays à partir de morceaux de noms et de chiffres qui évoquent ceux qui
ne sont plus là il nous révèle qu’ils sont partout.

The Rise of Islamic Fundamentalism
and the Birth of Hamas
AITANA RADU
”Islam, a different civilization whose people are

convinced of the superiority of their culture, and
are obsessed with the inferiority of their power“1
Samuel HUNTINGTON
Among the most important social and political changes that the Middle East
has experienced in the last century, lays also the rise of Islamic fundamentalism. In
the aftermath of 9/11 and 11 March 2004 radical Islam has become a focus of aca-
demic concern, not mainly as a religion but as a contender in world politics. As
Daniel Philpott argued ”radical Islamic revivalism challenges the authority struc-
tures of the international system”2. The rise of Islamism is perceived as an indica-
tor of a wider phenomenon of politicization of religion. According to one important
scholar in the field we are now speaking of a ”return of the sacred” – a challenge is-
sued to the secular worldview promoted by Western societies3.
Unfortunately for the academic field, the literature on this topic is sparse and
more than often strongly biased. Islamic fundamentalism has been judged and
condemned by many without been given a proper trial. For example, a consider-
able number of American authors have adhered to the conviction that ”Islamic
fundamentalism is the greatest threat to American security since Communism“4,
a statement that leaves little room for theoretical argumentation. As is the case
here, many have fallen into the trap of over simplification being tempted to iden-
tify in Islam a permanent enemy for the West. In addition to this, many authors en-
gage in extensive argumentation over the character of Islamic fundamentalism
without previously taking the time to properly define their methodological frame-
work. In many cases this has led to a confusion in concepts, Islam being equated
with political Islam which in turn is defined as Islamic fundamentalism.
The aim of this study is to build comprehensive definitions for the main con-
cepts involved in this debate. Moreover, the article explores some of the most fre-
quent misconceptions and prejudices associated to the study of political Islam and
Islamic fundamentalism. In this respect, I stress the importance of given Islamic con-
cepts, the significance attributed to them by the Muslims, and as to counterbalance
1
Jost HALFMANN, ”Fundamentalist Terrorism – the Assault on the Symbols of Secular
Power”, Institute of European Studies. Occasional Papers, Working Paper OP-2, April 2003, at http://
repositories.cdlib.org/ies/op/2 (accessed on 23.03.2007).
2
Daniel PHILPOTT, ”The Challenge of September 11 to Secularism in International
Relations”, World Politics, vol. 55, no. 1, 2002, pp. 66-95/p. 67.
3
Bassam TIBI, Political Islam, World Politics and Europe. Democratic Peace and Euro-Islam versus
Global Jihad, Routledge, London and New York, 2008, p. 15.
4
Jonathan R. WHITE, Terrorism, 4th edition and introduction, Thomson Wadsworth,
Belmont, 2003, p. 153.

890 AITANA RADU
the tendency of many Western authors to translate Islamic terminology in universal

terms and interpret Islamic writings from a Western perspectives, which often leads
to misinterpretation. As Frederic Volpi noticed in his study on political Islam:
”While it is undeniable that the issues Islamic fundamentalists deal with
overlap the issues that are important for Western political understanding –
and therefore they can be apprehended with similar conceptual tools – they
are not articulated and strategically implemented to confront the same prac-
tical dilemmas. Specific texts and actions are only fully meaningful in their
own context, and there is no guarantee that what is factually accurate in a
particular historical or geographical context is relevant to another”1.
Taking into consideration that for a comprehensive understanding of the po-

litical life and state structure of the Western world is needed first an understand-
ing and knowledge of Western political philosophy, my aim in this paper is to
offer a similar kind of theoretical insight into Islamic political thought. To better
illustrate my theoretical assertions I have chosen to use as a study case the Islamic
Resistance Movement – Hamas. There are several reasons behind this decision.
First, Hamas is active in the Palestinian territories, a region holding powerful sym-
bolic significances for the Muslim population. As an Arab scholar stated ”the is-
sue of Palestine has become the Muslim grievance by excellence“2. Thus, Hamas’
objective of liberating Palestine has a sacred character that conveys legitimacy to
the organization among the majority of the Arab people.
Second, I have chosen Hamas as an example because of its transformation po-
tential. From its foundation, Hamas has been characterized by a dual structure, be-
ing both a military and social organization. The in-built duality has encouraged it
in the last years to evolve from a traditional resistance movement towards a politi-
cal party. This evolution has been accompanied at the ideological level by a grad-
ual renunciation of the values of Islamism in favor of a more secular approach,
which makes Hamas a valuable case-study for this particular research.
It is also important to mention here that Islamic political thought, is not a
clear corpus of ideas but is composed of the points of views of different authors,
all concerned with the problem of the relation between Islam, state and society.
This lack of cohesion is due to the fact that until recent years Islamic scholars were
not concerned with the elaboration of a structured Islamic philosophy of the state
similar to its Western counterpart. It is clear that the historical development of
states in the Middle East was much different from that of the West, and because of
that it took a longer time for Middle Eastern scholars to elaborate such a political
philosophy applicable to the Muslim-inhabited regions.
This lagging behind was also caused by the fact that Islamic political thought
is organically connected to the interpretation of the Koran and of the writings of the
prophet Mohammed. In comparison with the secularization of the West, in the Mus-
lim culture the concepts of church and state cannot be understood individually3.
1
Frederic VOLPI, ”Understanding the Rationale of the Islamic Fundamentalists’ Political
Strategies: A Pragmatic Reading of their Conceptual Schemes during the Modern Era”, Totalitarian
Movements and Political Religions, vol. 1, no. 3, Winter 2000, pp. 73-96/p. 74.
2
Mohammed AYOOB, ”Political Islam: Image and Reality”, World Policy Journal, Fall 2004,
pp. 1-14/p. 11.
3
Manus I. MIDLARSKY, ”Democracy and Islam: Implications for Civilizational Conflict and the
Democratic Peace”, International Studies Quaterly, vol. 42, no. 3, September 1998, pp. 485-511/p. 486.

The Rise of Islamic Fundamentalism and the Birth of Hamas 891
The fact that for a long time, the interpretation of the Koran was the privilege of Is-
lamic scholars, also made it harder for such a political philosophy to be created.
However, the Islamic revival brought with it the affirmation of the right of every
Muslim to interpret the Koran which led to the appearance of many trends of inter-
pretation that united together started to form an Islamic political thought1.
The scholars of this domain can be divided in two main categories: the conser-
vative-radicals and the moderates. An important representative of the conserva-
tive-radicals that I have mentioned repeatedly in many paper is Sayyd Qutb, an
Islamic scholar that attempted to provide a practical political philosophy to the
socio-cultural revival led by the Muslim Brotherhood organization in Egypt.
Qutb’s main goal was that of devising a practical conceptual strategy that would
allow the true believers (Muslims) to confront a non Islamic authoritarian state. In-
spiring himself from the works of a pro-fascist European thinker, Alexis Carrel,
Qutb elaborated his own critic of modern civilization which took the form of a
book called Milestones2.
What makes Qutb a conservative-radical is his critique of the political and eco-
nomic failures of both Middle Eastern and Western regimes but also his moral in-
dictment of the post-Enlightenment political theories that advocated the
elimination of the religious authority from the political realm3. I have chosen Qutb
to represent the position of conservative-radicals in my paper also due tot the fact
that his works are filled with Western ideas and constructs4, which makes it easier
for the understanding of his body of ideas and for the comparison of his works
with Western philosophical writings on the same topic.
As an important representative of the moderate position I have chosen Mu-
hammad Abduh, a recognized Islamic scholar. Abduh was also concerned with
the reasons behind the Western domination over the Islamic community and iden-
tified these reasons in the separation between the religious authority and govern-
ment. However, in comparison with Qutb’s rejection of Western rationalism,
Abduh saw in the adoption of Western rationalist philosophy the most efficient
way of reversing the decline of the Islamic civilization5. In his opinion, there was
no direct conflict between the West and the Middle East as he believed that ”the
current Western Civilization was not merely indebted to the Islamic Civilization
but was also one of its unacknowledged instances”6.
This separation between the two types of theories within Islamic political
thought is essential for my paper as it helps me explain the distinction that ex-
ists among the different Islamist organizations. Although both Abduh and Qutb
influenced the character taken by the various Islamist organizations their oppos-
ing perspectives on Islamic political thought were reflected also in the ideo-
logical platforms of these organizations. While Abduh’s point of view is best
reflected by the Muslim Brotherhood in Egypt, Qutb’s writings are better ex-
pressed by terrorist organizations such as the Islamic Jihad, Hezbollah and to a
certain degree, Hamas.
1
Frederic VOLPI, ”Understanding the Rationale…cit.“, p. 78.
2
Ibidem, p. 81.
3
Roxanne L. EUBEN, ”Comparative Political Theory: An Islamic Fundamentalist Critique
of Rationalism”, The Journal of Politics, vol. 59, no. 1, February 1997, pp. 28-55/p. 31.
4
Ibidem, p. 32.
5
6
Ibidem.

892 AITANA RADU
A Conceptual Dilemma
Both the term ”fundamentalism” and ”Islamist” have been the object of in-
tense controversy. The disputes are mainly concerned with the meaning and origin
of these phenomena. Scholars like Nikki Keddie believe that the term ”fundamen-
talism” is too biased, and suggested its replacement with a more neutral term
”new religious politics”1.Although Keddie does not offer a clear definition for
new religious politics, he mentions several features that certain ideologies must
possess in order to be included in this category2.
These features include first an appeal to a reinterpreted, homogenized reli-
gious tradition, seen as an answer to solving problems caused by a secular power.
Secondly, the movements are populist, aimed at gaining political power in order
to transform the government on the basis of their religiopolitical program. Thirdly,
they generally have social conservative views3.
The dispute concerning the term ”fundamentalism” is connected with the fact
that representatives of such movements often use special terms to define themselves
as true believers that help them separate from the others. In the case of the Muslims,
the term used in order to identify those supporting political Islam is Islamist4.
Although there is no global definition for fundamentalism, there are however
definitions for the particular forms taken by fundamentalism. In the case of the
Muslim world, Islamism is defined by the political scientist Guilian Denoeux as
”a form of instrumentalization of Islam by individuals, groups and organiza-
tions that pursue political objectives. It provides political responses to today’s
societal challenges by imagining a future, the foundations for which rest on
reappropriated, reinvented concepts borrowed from the Islamic tradition”5.
On the other hand, Islamist movements are defined as ”social groups that
seek to preserve, change or create norms in the name of an overall belief system”6.
The members of these groups are usually educated young urban people whose
sense of alienation from the state, led them to internalize Islam as a means of pro-
test and struggle for change. Additionally, their self-education in matter of belief
has led them to oppose clerical Islam which is perceived to sanctify a type of doc-
ile submission to the government. Moreover, their modern education can be a
cause for their willingness to use Western technological advances in their struggle
against Western culture and its influences in the Muslim world7.
Nikki Keddie also identifies several global factors that have influenced the rise
of religious fundamentalist movements in the countries affected by these changes.
1
In this paper I will use the term Islamism or political Islam instead of Islamic fundamentalism
or new religious politics because this is the term generally used in the literature of this domain.
2
Nikki R. KEDDIE, ”The New Religious Politics: Where, When and Why do ’Funda-
mentalisms’ Appear“, Comparative Studies in Society and History, vol. 40, no. 4, October 1998,
pp. 696-723/p. 697.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 698.
5
Mohammed AYOOB, ”Political Islam...cit.”, p. 1.
6
Meir HATINA, Islam and Salvation in Palestine, The Moshe Dayan Center for Middle
Eastern and African Studies, Tel Aviv University, 2001, p. 13.
7
Ibidem.

Firstly, the recent development of capitalism has led to dramatic inequalities

in society. The income distribution gaps, the forced migration and job insecurities
have led people to question their identities1.
Secondly, the economic slowdowns, stagnation insecurity and increasing mi-
gration that characterize the Middle East have encouraged popular discontent-
ment and the rise to power of right-wing populist movements2.
Thirdly, the change towards liberalization in the status of women has in-
creased the number of conservative moments that idealize the past structure of so-
ciety. In addition to this global cultural homogenization is perceived as a negative
process which attempts to force upon people universalist modern western values,
while tradition is lost or destroyed3.
Furthermore, the increase in power of secular governments combined with
their inability of solving serious problems within society has encouraged religio-
political movements. Education and urban growth help people articulate better
their discontentment with the government4.
Finally, improvements in health have led to significant demographic increases
which have changed the population structure. The number of young people is con-
tinuously increasing and they are the category most vulnerable to joining funda-
mentalist movements5.
From all the countries affected by fundamentalist movements, the Muslim
world is perhaps the most representative and the most analyzed. There are three
elements that make Islam particularly vulnerable to such movements. The first of
these factors is the early ties between Islam and politics, which have been pre-
served despite the trend towards the secularization of Middle Eastern govern-
ments. These ties have been supported also by the fact that Islamic institutions
have a long tradition of controlling law, education and social services6.
The second factor refers to the fact that in the Muslim world the opposition to
existing governments has usually based its program on religious ideologies7.
The last factor that makes Islam very vulnerable to fundamentalism are the
anti-Western attitudes that characterize the entire Muslim world. These hostile con-
tacts have originated mainly in the support given by the West to Israel even from
its origin and also in the long period of Western domination through colonialism8.
Radical and Moderate Perspective on Political Islam

There are three main moments that are considered essential for political Is-
lam: the foundation of the Egyptian Muslim Brotherhood in 1928, the 1967 war
and the 1979 Iranian Revolution9.
1
Nikki R. KEDDIE, ”The New Religious Politics...cit.“, p. 699.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 700.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 712.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 713.

894 AITANA RADU
The rise of Islamism is a modern phenomenon, part of a wider resurgence of re-

ligion in the entire Muslim world. In addition to the political and socio-economic
causes mentioned above, the Islamic revival has also been supported by the appear-
ance of several charismatic leaders like Ayatollah Khomeini and Sheikh Yassin1.
The revival of Islam as a political and cultural force has been a considerably
rapid phenomenon, as even the secular political discourses in the Arab world
made use constantly of Islamic symbols and ideas. Political Islam was also encour-
aged both by the tolerant policies of the Egyptian President, Anwar Sadat towards
the Muslim Brotherhood and by Saudi financial aid for the institutionalization of
communal Islamic activities2.
There are certain assumptions about political Islam that must be decon-
structed before starting the analysis on the ideological essence of Islamism and of
the shapes it takes in the political arena. These three assumptions are: political Is-
lam, like Islam itself is monolithic, political Islam is by its nature violent and the
close connection between politics and religion is characteristic only to Islam3.
In reality, Islamist movements are quite different because of the context in
which they operate and the means used in order to achieve their goals. Although
the Islamic vocabulary is common to all, each movement uses it differently in or-
der to legitimize its actions4. This point of view is supported by the anthropologist
Dale Eickelman and the political scientist James Piscatori who stated that
”politics become ’Muslim’ by the invocation of ideas and symbols, which
Muslim in different contexts identify as ’Islamic’ in support of… organized
claims and counterclaims”5.
However, most Islamist movements are united in their goals of Islamizing the
social and political system of their respective societies and of establishing a re-
vived authentic world-wide Islamic state based on Shari’a6.
The second misconception about political Islam is that it is inherently violent.
This misconception appeared as a result of the importance given to violent jihadi
groups in many studies concerning Islamist movements7.
However, there are many important Islamist movements that have not re-
sorted necessarily to violent jihad in order to achieve their aims. An example for
this situation is the Muslim Brotherhood in Egypt who worked both within the
Egyptian political system and around it. Although the Brotherhood has under-
gone long periods of being officially banned in Egypt it has promoted many candi-
dates to the parliamentary elections either as independents or under the banner of
other parties. The Brotherhood was many times criticized by its more radical ele-
ments for adopting a non-violent tactic in what concerned the issue of Palestine8.
1
David ZEIDAN, ”The Islamic Fundamentalism View of Life as a Perennial Battle”, Middle
East Review of International Affairs, vol. 5, no. 4, December 2001, pp. 26-53/p. 26.
2
Shaul MISHAL, Avraham SELA, The Palestinian Hamas: Vision, Violence and Coexistence,
Columbia University Press, New York, 1999, p. 12.
3
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 2.
6
David ZEIDAN, ”The Islamic Fundamentalism View of Life…cit.”, p. 26.
7
8
Ibidem, p. 5.

This led to the separation of certain radical groups from the Brotherhood like the
Islamic Jihad and eventually Hamas.
In fact there are two main trends that can be identified in contemporary politi-
cal Islam. One pole of political Islam is revolutionary, stating that society must be
”Islamized” through the seizure of power, legally or violently, after which the
state machinery is used to re-Islamize the society from above like in Iran. The
other trend is the reformist one, according to which the birth of an Islamic state is
the result of a continuous, incremental process of Islamization, achieved mainly
through education and social action from the bottom up. This trend is represented,
as mentioned above, by the Muslim Brotherhood in Egypt1.
The last supposition generally made about political Islam is related to the fact
that the intermingling of religion and politics is unique to Islam. This assumption
has been supported by the fact that Muslim leaders maintained the fiction of the in-
divisibility between state and religion mainly in order to legitimize dynastic rule
and absolutist powers for the sovereign2.
In order to understand fully Islamism, one must address first the writing of
several important Islamist ideologues like Mohammad Abduh and Sayyid Qutb.
Mohammad Abduh, a recognized Islamic scholar from the end of the 19th cen-
tury, attempted to reconceptualize both the relationship between Islam and the
West and that between religion and politics3. In doing this, Abduh was deeply in-
fluenced by the French historian, philosopher and politician Francois Guizot’
book The History of Civilization in Europe4.
He began to study the decline of the Islamic civilization and identified certain
causes for its current predicament. Abduh saw the decline of Islamic civilization
as being caused by the lack of ”enlightened” governance and by the separation be-
tween political leaders and religious thinkers5. According to him ”the dissolution
and the weakening of the bonds fastening the Islamic community began when the
title of alim became distinct from the title of Caliph”6.
In reference to the European civilization, Abduh believed that the West and Is-
lam represent not antagonistic forms of social order but variations upon a common
theme. Moreover, he believed that the Islamic world should adopt the kind of ra-
tionalist philosophy used by the Western civilizations in order to stop its decline7.
In order to reform the Islamic society on a more rationalist basis, Abduh sup-
ported the project of a critical re-evaluation of a large number of Islamic traditions
which were considered to be of doubtful origin or coherence, but were nonethe-
less widely practiced8.
Although the path opened by Abduh introduced some revolutionary ideas in
the field of Islamic studies, the real consequences of his reformulation of Islamic
studies became clear only after his death, through the works of his disciple Rachid
Rida9. In order to avoid a potential harming re-evaluation of the Islamic corpus by
1
Shaul MISHAL, Avraham SELA, The Palestinian Hamas…cit., p. 12.
2
3
4
Ibidem, p. 76.
5
Ibidem, p. 77.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 78.
9
Ibidem.

896 AITANA RADU
each new generation of scholars, Rida emphasizes the importance and primacy of
the texts and traditions dating back to the Prophet and the four ”rightly guided” Ca-
liphs. The traditions stated in these works would be the main standard by which to
judge all subsequent Islamic practices and interpretations. This conservative ideo-
logical trend started by Rida took the name of the Salafiyya (the way of the ances-
tors). Although the Salafiyya was important as an ideological trend, it achieved its
peak once it was applied in the political arena by the Muslim Brotherhood1.
In addition to the reforms brought on by Mohammad Abduh and Rachid Rida,
came the works of Sayyd Qutb, who also aimed at re-articulating the themes of the
Salafiyya. Qutb’s challenge was to try to provide a practical political philosophy to
the socio-cultural revival led by the Muslim Brotherhood. Using Abduh’s and Rida’s
method of interpretation the Koran, Qutb tried to develop a practical conceptual
strategy that allowed the Faithful to confront a non-Islamic authoritarian state2.
From the various works written by Qutb, the most influential remains Ma’alim
fi-l Tariq (Milestones), which is considered to be a manifesto for the Sunni Islamic
Movement. The book begins with a characterization of modernity as being a condi-
tion of jahiliyya. Jahiliyya is a concept taken from Koran which refers to a period of
ignorance in Arabia prior to the Revelation. Qutb uses in his book the term jahiliyya
to define a state of ignorance into which a society descends when it deviated from
the Islamic way. Therefore, the jahili society is one that refuses to submit to Allah’s
sovereignty3.
The only civilized community, from Qutb’s point of view, is the moral one,
the only real freedom is moral freedom and the only true justice is Islamic justice.
From these ideas Qutb derives the conclusion that the hegemony of the Western
world has ended, as the Enlightenment has proven incapable of promoting real
progress, which is moral progress4.
Because of this inability of promoting real values, societies are, according to
Qutb, ”standing on the brink of an abyss”5. This threat does not only refer to the
West but also to the societies that claim to be Islamic. For him, when Muslim strug-
gle to imitate alien models, they inevitably replicate the ills of the Western society
in the Islamic world. Qutb considers all Islamic societies to be jahili for as long as
the leaders continue to replicate Western models and fail to understand the impor-
tance of Islam in politics6.
Qutb believes that there is only one version of Islam, which can be found in
the actions of the prophet Muhammad. In addition he states that the original Is-
lamic umma (community) is not an unattainable ideal, but it can be accomplished
once all Muslims find the necessary knowledge and path. This just Islamic commu-
nity should be grounded in the belief in the unity (tawid) and sole authority of God
which is expressed in the proclamation: ”La ilaha illa Alllah” (There is no God but
Allah)7. Moreover, the existence of the umma is a prerequisite to the use of the Ko-
ran as a political model. According to one Islamist thinker:
1
Ibidem, p. 79.
2
Ibidem, p. 81.
3
Roxanne L. EUBEN, ”Comparative Political Theory…cit.”, p. 34.
4
Ibidem, p. 35.
5
Ibidem, p. 36.
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 37.

”the difficulty of creating a political system based on the Quran in the ab-
sence of a homogenous Muslim nation leads to a contradiction between the
Ummah as a religious community and the state as a system of government
that caters for Muslims and non-Muslims alike”1.
The submission to the will of Allah is accomplished, according to Qutb through

the establishment of the Shari’a (Islamic law) as the sole source of legislation for all as-
pects of human life. The way toward transforming modern societies into a real umma
is composed of individual paths. Once the individual has overcome the alienation
that characterizes the jahiliyya, the milestones are clearly marked, leading the individ-
ual to success2. Islamism, generally stresses the importance of individual responsibil-
ity and the importance of the inner battle within each believer against sin3.
However, the most important part of Qutb’s writings for the topic of this pa-
per is the one that deals with the issue of jihad. In Qutb’s opinion, it is not only nec-
essary for Muslims to implement Islam within their own lives, but they also must
strive to destroy jahiliyya whenever it appears in the world. The path towards this
action is the jihad4.
Jihad is a Koranic term that for many years has fallen into disuse before reap-
pearing in the works of Islamic scholars like Qutb who gave it a more radical inter-
pretation. The word jihad comes from the verb jahada and it means ”a determined
effort” directed at an aim that is in direct accordance with God’s command and for
the sake of Islam and the Muslim umma5. For Qutb, however, jihad is a liberating
force that sets humans free by bringing about the Kingdom of God on earth. Qutb
also gives jihad a new field of application for while in the past it was used only in con-
nection to the relationships between Muslims and infidels, in Qutb’s writings jihad
is to be used also in the relations between true Muslims and so-called Muslims6.
It is important to note that in the Islamic tradition, jihad is a complex concept that
has two separate but related meanings. There is a greater jihad and a lesser jihad. The
greater jihad is the moral struggle that takes place within the soul of every believer, a
struggle designed to harmonize man with Allah’s moral standards as they are re-
vealed in the Shari’a. The lesser jihad is the violent one conducted by the sword7.
Generally speaking, for Qutb jihad is the means to eradicate a jahili society in
favour of an Islamic society that exercises sovereignty in the name of Allah by ap-
plying the prescriptions proclaimed in the Koran and Hadith. Qutb justifies the
use of violence by claiming that coercion is legitimate when it is done in the pur-
suit of freedom from slavery8. Freedom, for Qutb has a special meaning, that of
equality in submission. He distinguishes between servitude and slavery by stating
1
Niels KASTFELT (ed.), ”Scriptural Politics – The Bible and the Koran as Political Models in
the Middle East and Africa”, C. Hurst & Company Ltd., London, 2003, p. 117, in Dan STOENESCU,
”The Egyptian Muslim Brotherhood and the Road Towards the Ummah”, Studia Politica. Romanian
Political Science Review, vol. VIII, no. 3, 2008, p. 678.
2
3
4
5
Assaf MOGHADAM, ”The Shi’i Perception of Jihad”, al Nakhlah – The Fletcher School Online
Journal for issues related to Southwest Asia and Islamic Civilisation, Fall 2003, at http://fletcher.tufts.
edu/al_nakhlah/archives/fall2003/moghadam.pdf (accessed on 21.03.2007).
6
7
Assaf MOGHADAM, ”The Shi’i Perception…cit.”.
8

898 AITANA RADU
that servitude becomes slavery only when it is done in front of men and not in
front of Allah1.
While in traditional Islam, jihad could be declared only after long delibera-
tions by the competent ulama (Islamic religious authorities), Islamists have trans-
formed jihad into a popular and effective tool against all enemies of the Islamic
state, thus giving all leaders the power to declare jihad2.
The concept of jihad has been used by many Islamist theoreticians, each one
bringing the concept one step closer to its most violent form as it is used nowadays.
Such a theoretician was Hasan al-Banna, a founding leader of the Muslim Brother-
hood in Egypt who believed that it is not spiritual jihad which is the highest form
of battle but the active defensive jihad3.
The next step in the re-conceptualization of the term jihad was taken by Qutb,
who, as mentioned above, considered jihad both a defensive and offensive tool
used in the fight against jahiliyya. Qutb’s perception of jihad was taken one step fur-
ther by Faraj of al-Jihad who viewed active jihad as God’s solution to the problem
of dealing with apostate rulers. Furthermore, Faraj believed that violent jihad
against all unbelievers is, in fact, the suppressed sixth pillar of Islam4.
Abdullah Azzam, a Palestinian jihad fighter in Afghanistan, followed Faraj’
theory claiming that when kuffar (heretical forces) occupy Muslim land, jihad be-
comes a compulsory individual obligation on every single Muslim and remains so
until the liberation of the last occupied piece of Muslim land5.
This evolution of the concept of jihad is vital for the understanding of the evo-
lution of political Islam in general. The transition from the moderate meanings of
jihad towards the more radical forms can be seen also in the transition from the
moderate philosophy put forth in the early stages of the Muslim Brotherhood in
Egypt to the more violent philosophy adopted by the Brotherhood’s Palestinian
wing – Hamas.
The Importance of the Muslim Brotherhood

and the Birth of Hamas
The Muslim Brotherhood is one of the most important Islamist organization.
It was founded in 1928 in Egypt by Hassan al-Banna and turned into a political or-
ganization in 1939. The Brotherhood has generally adopted a peaceful way of re-
forming the Islamic society, concentrating on social and moral aspects. In Hassan
al-Banna’s own words the Muslim Brotherhood is
”a salafiya message, a Sunni way, a Sufi truth, a political organization, an
athletic group, a scientific and cultural union, an economic enterprise and a
social idea”6.
1
Ibidem, p. 39.
2
3
Ibidem, p. 42.
4
Ibidem, p. 43.
5
Ibidem.
6
http://lexicorient.com/e.o/mus_br_egypt.htm (accessed on 21.03.2007).

The Muslim Brotherhood rejects both the secularism of modern Islamic na-
tions and Western influences, calling in the same time for a return to the teachings
of the Koran. The organization’s motto is:
”Allah is our objective. The Prophet is our leader. Qur’an is our law. Ji-
had is our way. Dying in the way of Allah is our highest hope”1.
Despite sanctioning the method of violent jihad and involving directly in most
Middle Eastern conflicts, the Muslim Brotherhood is considered to be one of the most
moderate Islamist organizations due to its constant participation in elections both in
Egypt and in other Islamic countries. While the organization has branches in 70 coun-
tries, it plays different roles in each of these states. The branch analyzed in this paper
is the Palestinian branch which gradually transformed into an autonomous organiza-
tion under the name of Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya (Hamas)2.
Palestinian political Islam appeared later than other Islamist movements in
the Middle East, acquiring its final shape at the beginning of the First Intifada in
1987. However, its origins can be found in the rebirth of political Islam in the early
1970s and in the Iranian Revolution of 19793.
The Palestinian territories experienced a radical ideological shift after the
1967 war, when the focus on the struggle from the external arena (against foreign-
ers and the Israeli state) shifted to a focus on the internal arena (against the ruling
elite). It was believed that the Palestinian struggle could only be successful if all
the secular Arab regimes were eliminated4.
Still, in the beginning this reorientation towards a more violent approach was
confined only to a limited audience in the Palestinian territories. While Islamic
radicals in the Arab states distanced themselves from the struggle against Israel
postponing it to a distant future, the radical movement in Palestine believed that
the jihad against Israeli is imminent. Among the earlier supporters of immediate ji-
had were Sheikh As’ ad Bayyud al-Tamimi of Hebron, an imam of the al-Aqsa
Mosque expelled to Jordan in 1967 and Sheikh Ya’qub Qarsh, also expelled to Jor-
dan in 19795.
However, starting with the 1970’s the Islamic radicals in the Palestinian terri-
tories lost grounds due to two very important factors. One of them was the emer-
gence of the Palestinian Liberation Organization (PLO), a secular movement,
which took upon itself the responsibility of conducting armed struggle against Is-
rael. Although, the PLO’s discourse contained Islamic symbols, these were only
used in order to attract mass support for the movement6.
The second important factor was the growing influence of the Muslim Brother-
hood in the Palestinian territories starting with 1967. As mentioned above, the
Muslim Brothers had a reformist approach to the idea of establishing an Islamic
state, and they applied this ideology to the Palestinian territories. They were
partially supported in their endeavour by the Israeli Civil Administration who
1
http://www.jewishvirtuallibrary.org/source/Terrorism/muslimbrotherhood.html (accessed on
21.03.2007).
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Meir HATINA, Islam and Salvation…cit, p. 17.
5
Ibidem, p. 1.
6
Ibidem, p. 18.

900 AITANA RADU
perceived the Brothers as a possible means of undermining the influence of the

PLO amidst the Palestinian population1.
The Brotherhood was represented in the Palestinian territories through three
main bodies that constituted the base for the later formation of Hamas. These bod-
ies were: the Islamic Centre (al-Mujamma’ al-Islami), the Islamic Association
(al-Jam’iyya al-Islamiyya) and the Islamic University. The spiritual leader of the
Islamic Centre was Sheikh Ahmed Yassin, who later on became the spiritual
leader of Hamas2.
All three organizations were constructed around the reformist approach of
the Brotherhood. They were designed to reform Palestinian society in order to pre-
pare the new generations for the future jihad against the state of Israel. This is why
the members of these organizations restrained from performing anti-Israeli activi-
ties and instead concentrated their effort toward delegitimizing the PLO3.
However, starting with the 1970’s a series of historical events paved the way
for the rise of militant Islam and for the appearance of a considerable number of
Islamist organizations in the Palestinian territories. The first of these events was
the failure of multiple diverse initiative, both Palestinian and international, of end-
ing the Israeli occupation. The second was the resurgence of religion in the Middle
East, expressed in the intellectual field through the works of Qutb and other
Islamic thinkers and in the political arena through the Iranian Revolution, the
assassination of Egyptian President, Anwar Sadat and the guerrilla attacks by
the Shi’i militias in Lebanon against the Israeli and US armies. In the societal field,
this religious resurgence was expressed through the increasing number of mosques
and charitable associations in the entire Middle Eastern region4. Thus, in the pe-
riod between 1967 up to 1987, the number of mosques in the West Bank rose from
400 to 750 and in the Gaza Strip from 200 to 6005.
The third event was related to the internal schism existent in the Arab world
and within PLO in the wake of the Lebanese war. The moderation of PLO’s poli-
cies through the avoidance of direct confrontation with Israel was deeply criti-
cized by the Palestinian people6.
The fourth factor which supported the rise of militant Islam was the expan-
sion of secondary and higher education in the Palestinian territories, alongside
with a worsening of economic conditions, especially in the Gaza Strip. The dire
conditions in the refugee camps fuelled a climate of religious fervour among the
educated youth. An analysis of the ages, education and social origin of the 415
Hamas and Islamic Jihad leaders expelled to Lebanon in 1992 reveals that 86.5%
were young (20 to 30 years old), 32% were students, school teachers and profes-
sionals and 53% were residents of refugee camps and villages7.
The last event was the passive stance of the Muslim Brotherhood on the is-
sue of armed struggle against Israel. Many of the younger members of the Broth-
erhood wanted a more direct involvement in armed struggle, especially in the
1
Ibidem, p. 19.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 20.
5
Ziad ABU-AMR, ”Hamas: A Historical and Political Background”, Journal of Palestine
Studies, XXII, no. 4, Summer 1993, pp. 5-19/p. 8.
6
Meir HATINA, Islam and Salvation…cit., p. 20.
7
Ibidem, p. 21.

case of the Palestinian territories. This discontentment led to the separation of the
more radical factions like the Islamic Jihad from the main body of the Muslim
Brotherhood1.
Hamas was formed on December, 8th 1987, in the beginning of the intifada, as
the Palestinian branch of the Muslim Brotherhood. In a way the outbreak of the in-
tifada and the appearance of Hamas were the consequences of two different but
parallel changes that were taking place in the Palestinian territories at the time.
While the first event reflected the general Palestinian mood towards the failure of
all struggle against Israel, the second event represented the increasing conscious-
ness of resistance and confrontation among Palestinian Islamists2.
The establishment of Hamas, which means zeal in Arabic, being an acronym
for Harakat al-Muqawama al-Islamiyya (The Islamic Resistance Movement) was
not a clear-cut decisions but it evolved over time as a response to the events that
led to the outbreak of the intifada3. As mentioned above, there were a large number
of young members of the Muslim Brotherhood who demanded a more active par-
ticipation of the organization in the Palestinian struggle against the Israeli occupa-
tion4. The question of whether to participate directly or not in the intifada led the
leaders of the Muslim Brotherhood into an ideological dilemma. A direct participa-
tion in the armed struggle would have come against the long declared aims of the
organization of reforming first the society before entering actual fighting. On the
other hand, a passive stance would have made the organization lose even more
supporters in the Palestinian territories, which would have further weakened an
already shaky presence of the Brotherhood there5.
At that point, the spiritual leader of the Islamic centre, Sheikh Ahmed Yassin
proposed a compromise solution, which was the creation of a separate organiza-
tion out of the Muslim Brotherhood to take responsibility for its participation in the
intifada. Thus, in the case the intifada failed, the Muslim Brotherhood could shed
all the blame on Hamas, and thus escape possible Israeli repercussions6.
However, through its active participation in the intifada and the growing
awareness of its relationship with the Brotherhood, Hamas managed to put an
end to the PLO’s critics concerning the nonparticipation of the Muslim Brother-
hood in the armed struggle. From that point on, Yassin and other Muslim Brother-
hood leaders began to admit openly the connection between Hamas and the
Brotherhood, forwarding the idea the Hamas is nothing but a reformed active
wing of the Palestinian branch of the Muslim Brethren7.
Hamas’ ideological platform is best reflected in its Charter which was issued
on August, 18th 1988. At the beginning of this charter Hamas defined itself as a
”Palestinian branch of the Muslim Brotherhood” and the general content of the
Covenant does not differ much from positions taken by the Muslim Brotherhood
on the same issues. However, it is clear even from the beginning that unlike the
1
Ibidem.
2
Khaled HROUB, Hamas. Political Though and Pratice, Institute for Palestine Studies,
Washington DC, 2000, p. 36.
3
Aitana RADU, ”Hamas: Combinaţie explozivă între naţionalismul palestinian şi funda-
mentalismul islamic”, Revista Institutului Diplomatic Român, no.1, 2006, pp. 63-65/p. 65.
4
Ziad ABU-AMR, ”Hamas…cit.”, p. 11.
5
Ibidem, p. 11
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 12.

902 AITANA RADU
Brotherhood, Hamas’ main aim is not the reformation of society but the liberation
of Palestine through violent jihad1.
In the charter, the religious discourse is dominant. In what concerns Palestine
the document states that
”the land of Palestine is an Islamic trust (waaf) upon all Muslim generations until
the Day of Resurrection. It is not right to give it up nor any par of it” (art 11)2.
The solution to this problem is, according to Hamas, the resort to violent jihad.
Jihad, as set forth in the charter is designed to prevent infidels from ruling over the
land of Islam3.
In what concerns peace negotiations and initiatives, the charter clearly states:
”What are called ’peaceful solutions’ and ’international conferences’ to
solve the Palestine question all conflict with the doctrine of the Islamic Resis-
tance Movement, for giving up any part of the homeland is like giving up
part of the religious faith itself” (art. 13)4.
The Hamas Charter also mentions other organizations active in the Palestin-
ian territories, like the PLO, which is portrayed as a ”father, brother, relative or
friend” as the two movements have a common goal. However, in another section
of the document, Hamas’ criticizes the PLO’s secular orientation and its recogni-
tion of the State of Israel5.
For the understanding of Hamas’ radical religious stance I consider relevant
a presentation of the organization’s emblem which encompasses in a visual man-
ner most of the organization’s ideological principles. The emblem consists of a pic-
ture of the mosque the Dome of the Rock. At the top of the emblem is a small map
of Palestine and surrounding it are two Palestinian flags in a semicircular shape
which appear as if they are embracing the Dome. On the right flag it is written:
”There is no god but Allah” and on the left one: ”Mohammed is the prophet of Al-
lah”. Under the Dome there are two swords which cross one another at the dome’s
base and drift apart forming a lower frame for the Dome. Under the picture ap-
pears the word ”Palestine” and under it a strip with the phrase ”Islamic Resis-
tance Movement – Hamas”6.
The picture of the mosque together with the two phrases expresses the Is-
lamic character of the movement. The map indicated Hamas’ goal of liberating the
entire territory of Palestine, while the two swords are symbols of might and nobil-
ity, two qualities that are considered essential for all Arabs7.
Although the Charter is important for the understanding of Hamas’ ideologi-
cal platform, in the recent years it appears that the organization’s leaders have
started to distance themselves from the principles stated in the document. Hamas’
doctrinal discourse has started to diminish in intensity as early as the 1990’s and
references to the Charter are very rarely made in the discourses made by Hamas
1
Ibidem.
2
Khaled HROUB, Hamas…cit., p. 273.
3
Ibidem, p. 269.
4
Ibidem, p. 274.
5
Ziad ABU-AMR, ”Hamas…cit.”, p. 13.
6
http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Terrorism/Hamas1.html (accessed on 21.03.2007).
7
Ibidem.

leaders. In time the idea of liberating Palestine has become more important than
the Islamic dimension of the struggle, situation which led scholars like Khaled
Hroub to conclude that the conflict with Israel is started to be perceived by Hamas
as due to acts of aggression and not to differences in religious ideology1. The same
idea appears to be expressed by Hamas when one of its leaders declared that:
”In practice, it [Hamas] does not adopt belligerent positions against
anyone on the basis of its creed or ideology. Hamas does adopt a belligerent
position, however, once that creed or ideology is translated into aggressive
or destructive actions against our umma and nation”2.
Another proof of a more realistic political approach of Hamas is evident in

one of Abu Marzook statements concerning the intifada:
”Hamas never expected the intifada to lead to the liberation of Palestine.
We are aware that fundamental historical conditions must be met for libera-
tion to occur […] The role of the intifada was to bring us a few steps closer to
the satisfaction of those conditions and to speed progress towards the realiza-
tion of power and resurgence”3.
Hamas’ ideological platform also has important pan-Arab and pan-Islamic

elements. This is reflected in the way Hamas portrayed the Palestinian cause as
the foremost cause for Muslims throughout the world because of Palestine’s
unique sanctity and its special status within Islam4.
All the issues discussed above lead us to the conclusion that Hamas is a hybrid
organization which manages to combine in a unique way Islamist elements with na-
tionalist ones. Although, the higher goal of the organization, as expressed in many
of Sheikh Yassin’s discourses is the foundation of a true Islamic state within the bor-
ders of Palestine, there were many occasions when Hamas leaders seemed to de-
mand more nationalistic goals, like the liberation of the Palestinian territories from
under the Israeli occupation. The contradictions between the organization’s Islamist
and nationalist goals has long been an issue of debate for Hamas’ ideologues.
Hamas’ ideological dilemma is just a reflection of the ideological dilemma of the
entire Muslim world which is characterized by a collective identity. Identity in the
Arab world has several components, the most important of which being: Islam and
Arab nationalism. The elements are not mutual exclusive, but quite the opposite they
can be complementary. The importance given to one or another of these elements by
different movements depends greatly on the historical context of the moment5.
This type of adaptable behaviour is also applicable to Hamas. Although,
Hamas was formed as a Islamist response to the secular PLO, in time, it started
also to adopt elements of Palestinian nationalism in order to gain popularity
amidst the Palestinian population6.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 48.
4
Ibidem.
5
Meir LITVAK, ”The Islamization of Palestinian Identity: The Case of Hamas” at Moshe
Dayan Center for Middle Eastern and African Studies http://www.dayan.org/d&a-hamas-litvak.
htm (accessed on 21.03.2007).
6
Ibidem.

904 AITANA RADU
Signs of this type of mixture between nationalistic and Islamist elements are
also noticeable in the Hamas Covenant. Although, in the beginning of the Charter,
Hamas is described as an Islamic movement which draws its ”ideas, terminology
and concepts” from Islam, there is also another part of the Charter where Hamas
portrays itself as a ”distinctive Palestinian movement”, which strives to ”hoist Al-
lah’s flag on every piece of land in Palestine”1.
Hamas manages to reconcile the nationalistic orientation with the pan-Is-
lamic one by making a clear difference between its short term goal, which is the
complete liberation of Palestine and the establishment of an Islamic state in Pal-
estine and its long term goal of a universal Islamic state and the restoration of
the Caliphate. Despite the Palestinian public opinion’s increase in scepticism re-
lated to prospects of Islamic unity, Hamas has preserved this pan-Islamic ap-
proach, mainly because of strategic considerations. If the Palestinian struggle is
not perceived as a local conflict but as a true jihad then every Muslim would be
responsible for the liberation of Palestine, and thus Hamas could gain support-
ers worldwide2.
Despite this increasing re-orientation towards a more nationalistic approach,
there are some scholars like, Michael Levitt, who still believe that the main goal of
Hamas is that of Islamizing and radicalizing the Palestinian society, which is per-
ceived to be one of the most secular in the Arab world. The Palestinian society, due
to the poor living standards and the frustrating presence of the Israeli occupation
is vulnerable to such a Islamization campaign3.
The means by which Hamas struggles to construct such an Islamic society were
the ones used also by the Muslim Brotherhood in Egypt: social services and educa-
tion. In order to achieve its goal, Hamas uses a wide range of institutions ranging
from Islamic charitable institutions and organizations, mosques, classes that teach
students the Koran, zakat committees, medical clinics, relief societies to orphan-
ages, schools, nurseries, cultural and sports clubs. Hamas managed to gain the
trust of the Palestinians, by creating for its institutions a reputation of honesty and
integrity unlike the PLO’s institutions which were frequently accused of incompe-
tence, nepotism and occasional managerial or financial corruption4.
On the other hand, a number of scholars including the mentioned above Mi-
chael Levitt seem to think that Hamas sustains these institutions just in order to
have a constant base of recruitment for its operatives and to encourage the radicali-
zation of the Palestinian society. Therefore, Hamas- run schools, kindergartners
and clubs are seen as places of indoctrination for young minds.
After Hamas won the 2006 elections and even before that moment, when it de-
cided to participate in the electoral process, many scholars raised the issue of
whether a Hamas government would transform this process of Islamization of the
Palestinian society into a state policy. One such scholar argues, however, that it is
not Hamas’ participation in the election that fosters the Islamization of the Pales-
tinian society, but the worsening social conditions that are the main factor for the
intensification of this process. According to him:
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Matthew LEVITT, Hamas. Political, Charity, and Terrorism in the Service of Jihad, Yale Univer-
sity Press, New Haven and London, 2006, p. 107.
4

”In a situation where ordinary life supports the collapse – when the
government fails, employment evaporates, food becomes scarce, and hope is
abandoned – Islamists offer a meaningful alternative”1.
My aim here was to deconstruct two basic assumptions on Islam that can be
often found in the literature concerning the topic of Islamist movements. The first
was that Islam is an inherently violent religion and the second that Islam is the
same with Islamism. By making references to the Koran and the Hadith I have
proven that violence is not natural to Islam as it is not natural to Christianity. Al-
though, the idea of jihad is present in Islamic political thought, it is not definitory
to the Islamic religion.
In addition to this I have presented the evolution of Islamic fundamentalism,
laying emphasis on the elements that differentiate it from Islamic doctrine. More-
over, in support of my thesis I have distinguished between the different schools of
thought within political Islam that are also reflected at the level of Islamist organiza-
tions. By comparing the writings of the moderate Abduh with those of the radical
Qutb I also made the difference between reformative social-educational move-
ments like the Muslim Brotherhood and militant political movements like Hamas.
To conclude, it is my belief that the success of such large-scale projects as the
”war on terrorism” or the promotion of democracy in the Muslim world are
strongly dependent on a better understanding of the concepts and general philso-
phy entailed by political Islam.
1
Alastair CROOKE, Beverley MILTON-EDWARDS, ”Elusive Ingredient: Hamas and the
Peace Process”, Journal of Palestine Studies, no. 132, Summer 2004, pp. 1-11/p. 11.

Neorepublicanism and Its Critics
Deliberation, Rhetoric and Republican Freedom
CAMIL-ALEXANDRU PÂRVU
In this article, I aim to assess the validity of some of the recent skeptical pro-
nouncements concerning the prospects of a neorepublican program in contempo-
rary political theory. Voiced by authors such as Robert Goodin, Geoffrey Brennan,
Loren Lomasky and others, the verdict is that the so-called republican revival in po-
litical theory has already receded, and without having produced any significant
conceptual or normative inroads. As rooted in, but ultimately distinct from the in-
tellectual historians’ still valid research program – that of recasting the sources of
modern political thought in its republican, not only Enlightenment and liberal line-
age – the theoretical and institutional dimensions of neorepublicanism as a rele-
vant, robust contemporary political ideology are viewed by these critics as
unrewarding and, at the end of the day, either dangerous or fruitless.
Republicanism as a political theory, or neorepublicanism, aims to advance a se-
ries of political and analytical positions pertinent to the complex challenges of con-
temporary societies, and has been inspired by the work of the intellectual historians
such as Quentin Skinner1 or G. A. Pocock2. There is no widespread consensus on a ca-
nonical set of contemporary works, yet political theorists such as Philip Pettit3, Frank
Michelman4, Cass Sunstein5, Richard Dagger6 or Maurizio Viroli7 have recently built
powerful accounts that decode and reconfigure in a political theoretical context
some of the normative and institutional implications of the republican ideal.
Their conceptions elaborate on the republican idea of freedom as it reemerged
in the works of Skinner or Pocock, yet aim at doing so in a clearly contemporary
context; in other words, their goal is related, yet distinct from the project of recon-
sidering the republican roots of political modernity, which has been the intellec-
tual task of many scholars of the history of political thought8. The contemporary
1
Quentin SKINNER, ”The Republican Idea of Political Liberty”, in Gisela BOCK, Maurizio
VIROLI, Quentin SKINNER (eds.), Machiavelli and Republicanism, Cambridge University Press,
Cambridge, 1990, pp. 293-310; Quentin SKINNER, Liberty Before Liberalism, Cambridge University
Press, Cambridge, 1998.
2
J.G.A. POCOCK, The Machiavellian Moment. Florentine Political Thought and the Atlantic
Republican Tradition, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1975.
3
Philip PETTIT, Republicanism. A Theory of Freedom and Government, Oxford University Press,
Oxford, 1997.
4
Frank MICHELMAN, ”Law’s Republic”, Yale Law Journal, vol. 97, no. 2, 1988, pp. 1493-1537.
5
Cass R. SUNSTEIN, ”Beyond the Republican Revival”, Yale Law Journal, vol. 97, no. 8, 1988,
pp. 1539-1590.
6
Richard DAGGER, Civic Virtues. Rights, Citizenship and Republican Liberalism, Oxford Uni-
versity Press, Oxford, 1997.
7
Maurizio VIROLI, Republicanism, trans. by A. Shugaar, Hill and Wang, New York, 2002; see
also, Iseult HONOHAN, Civic Republicanism, Routledge, London, 2002.
8
Quentin SKINNER, The Foundations of Modern Political Thought, 2 vols., Cambridge Uni-
versity Press, Cambridge, 1978; IDEM, Visions of Politics, 3 vols., Cambridge University Press,

908 CAMIL-ALEXANDRU PÂRVU
relevance of neorepublicanism as a political theory1 depends on it addressing the

interrogations and the institutional complexity of our world, in a way that is dis-
tinct from both liberalism and, say, communitarianism or nationalism. The chal-
lenge for neorepublicanism2, in other words, is to elucidate and address
contemporary problems in ways that are politically relevant and independent, no-
tably from liberalism.
Among the recent criticism of a republican political theory, several contributions
are singled out in this article. One is Robert Goodin’s article on the ”Folie Républi-
caine”3; another skeptical assessment is advanced in Loren Lomasky and Geoffrey
Brennan’s article ”Against Reviving Republicanism”4. To sum up the critique, in
the words of Lomasky and Brennan:
”Either republicanism is nonthreatening because it is little more than a
somewhat archaic rhetorical skin for a body of modern liberalism or, if sub-
stantively distancing itself from liberal precepts, is overtly oppressive to a
troubling degree”.
In other words, republicanism either fails to distance itself conceptually and

normatively from the contemporary authority of liberalism, or, if it succeeds, the
republican principles and values that it promotes turn out to be oppressive and
dangerous.
I argue that contemporary republicans should, certainly, take seriously both
criticisms. Yet by emphasizing the difference between a neo-Roman concept of
freedom as non-domination and the liberal concept of freedom as non-interfer-
ence, they tend to ignore the other important risk that neorepublicanism faces:
namely, the risk of leaning toward a strongly participatory and deliberative ver-
sion of democracy. In other words, while distancing themselves from liberal politi-
cal theory, they should resist the temptations to dissolve neorepublicanism into
deliberative democracy.
I contend, therefore, that much of the criticism applies rather to those political
theories that are, indeed, sometimes viewed as republican, or as embodying the
core republican insights, but which are in fact strongly deliberative or strongly
identitarian/communitarian versions of participatory democracy. This means
that such accounts tend to continue to misconstrue the core values of a republican
political theory – and especially the nature and role of the requirement for political
participation and deliberation. I try to enlarge the context of republican political
Cambridge, 2002; Anabel BRETT, James TULLY (eds.), Rethinking the Foundations of Modern
Political Thought, Cambridge University Press, Cambridge, 2006.
1
Recent work on the relevance of republicanism as a political theory for contemporary so-
ciety include Daniel WEINSTOCK, Christian NADEAU (eds.), Republicanism: History, Theory and
Practice, Frank Cass, London, 2004; Iseult HONOHAN, Jeremy JENNINGS (eds.), Republicanism
in Theory and Practice, Routledge, 2006; and Cecile LABORDE, John MAYNOR (eds.), Republicanism
and Political Theory, Blackwell, Oxford, 2008.
2
Philip PETTIT, Frank LOVETT, ”Neorepublicanism: A Normative and Institutional Re-
search Program”, forthcoming, Annual Review of Political Science, vol. 12, 2009 (review in advan-
ce, first posted online on November 14, 2008).
3
Robert E. GOODIN, ”Folie Républicaine”, Annual Review of Political Science, vol. 6, 2003,
pp. 55-76.
4
Geoffrey BRENNAN, Loren LOMASKY, ”Against Reviving Republicanism”, Politics,
Philosophy & Economics, vol. 5, no. 2, 2006, pp. 221-252.

Neorepublicanism and Its Critics 909
theory by pointing to the role of rhetorical persuasion within the main neo-Roman
intellectual and political tradition that informs much of contemporary republican
scholarship. This ideal of rhetorical persuasion finds itself at odds with the ration-
alistic and moralizing character of most of the current theorizing of public delib-
eration, signaling thus a crucial distinction between contemporary republican
political theory and deliberative participatory democratic accounts.
My argument is, thus, that the conceptual effort to unravel republican free-
dom should not obscure the fact that current participatory deliberative democ-
ratic theories remain in a problematic relationship with what I understand to be
the program of neorepublicanism. In the first part of this article, I expose briefly
the main elements of a distinctly republican conception of freedom, as put for-
ward by Philip Pettit and Quentin Skinner. Then, I detail the critique submitted by
Goodin, Lomasky and Brennan. In the last part, I aim to show how this criticism,
while adequate when directed against a strongly participatory form of delibera-
tive democratic theory, is not similarly relevant when directed against neorepubli-
canism itself. There exists a neo-Roman context of political persuasion based on
rhetorical deliberations, which current versions of deliberative democracy either
ignore or downright reject.
It is certain that both the intellectual historians (Skinner, Pocock) and the po-
litical theorists (Pettit) are adamant to displace the foundational role that liberal-
ism plays for political modernity, as well as its version of the contemporary
vocabulary of individual rights, freedom and citizenship. Their work certainly can-
not be reduced to the accounts on the ideal of liberty; nevertheless, this ideal has
such an essential part and such core significance in the current scholarship that it
calls for a succinct description in the following section.
Republican Freedom
Both the intellectual historians and the contemporary political theorists inter-
ested in a ”republican revival”, or participating in a ”republican turn”, have been
anxious to escape or transcend the canonical distinction between a liberty of the
Ancients, and one of the Moderns, a distinction famously outlined in the begin-
ning of the 19th century by Benjamin Constant1. They have also tried to conceptu-
ally make place for a third notion of (republican) liberty, next to the two identified
by Isaiah Berlin, that is, a positive liberty and a negative liberty2. For a long time,
the difficult challenge for republican thinkers has been thus to avoid becoming
prisoners of such commonly used dichotomous categories, which – according to
them – misconstrue their positions and conceptual choices, and nullify a long and
reputable tradition of political thought that can and should still inspire and in-
form the current debates on the resources of normativity in political theory.
1
Benjamin CONSTANT, ”The Liberty of the Ancients Compared with that of the Moderns”
(”De la liberté des anciens comparée à celle des modernes”), in Benjamin CONSTANT, Political
Writings, Cambridge Texts in the History of Political Thought, ed. by Biancamaria Fontana, Cambridge
University Press, Cambridge, 1988, pp. 307-329.
2
Isaiah BERLIN, ”Two Concepts of Liberty”, in Four Essays on Liberty, Oxford University
Press, Oxford, 1969.

Republican freedom, as developed in these writings, is neither the ”liberty of

the Ancients”, nor the positive liberty described by Berlin. But while it is distinct
from positive liberty, it is not – and cannot be reduced, either, to – liberty as non-in-
terference, negative liberty: rather, it is freedom as non-domination, the ”third con-
cept of liberty”, that neorepublicans have in mind when they claim a distinctive
intellectual and political identity, if not a full-blown political ideology.
In what follows, I summarize two major contributions to the effort of reclaim-
ing the authenticity and relevance of the republican conception of freedom. With
a prominent place in recent scholarship, Philip Pettit and Quentin Skinner invite
us to understand liberty as non-domination as a coherent ideal, one which has its
roots in the Roman republican antithesis between the notions of libertas and domi-
natio. In the description of Pettit,
”Domination, as I understand it here, is exemplified by the relationship
of master to slave or master to servant. Such a relationship means, at the
limit, that the dominating party can interfere on an arbitrary basis with the
choices of the dominated: can interfere, in particular, on the basis of an inter-
est or an opinion that need not be shared by the person affected. The domi-
nating party can practise interference, then, at will and with impunity: they
do not have to seek anyone’s leave and they do not have to incur any scru-
tiny or penalty”1.
Crucial to the task of Pettit, as we have seen, is to explain the difference be-
tween the republican freedom as non-domination and both liberty as non-interfer-
ence (negative liberty) and liberty as self-mastery (positive freedom). At the same
time, he aims to offer a normatively sound account of the republican ideal that can
measure up to the appeal that the liberal ideals of freedom have enjoyed in modern
times. In other words, this is not a task of conceptual analysis exclusively: for ana-
lytical purposes, a concept of liberty can have solid tenets and prove a respectable
topic for academic debate. Yet the stake of a neorepublican political theory, again, it
so transform such a conceptual account into a powerful ideal and to integrate lib-
erty as non-domination into its larger conceptual and normative theoretical frame-
work. Ultimately, neorepublicanism aims to speak to its contemporaries, to address
their political and institutional contexts and their normative predicaments.
As a robust political ideal, the republican freedom as non-domination spans
over a larger field than either negative or positive liberty: as we shall see, its condi-
tions of possibility include a substantial set of further elements2. But while it may
contain to a certain degree both self-mastery and non-interference, non-domina-
tion is clearly, according to Pettit, conceptually independent from both of them.
In Pettit’s account, domination and interference are separated at least in as
much as non-domination entails securing, over time, the conditions of non-interfer-
ence. But on a more complex level, Pettit claims, ”it is possible to have domination
without interference and interference without domination”. When he illustrates
the former situation, the neo-Roman republican intellectual roots are visible:
”I may be dominated by another—for example, to go to the extreme
case, I may be the slave of another—without actually being interfered with
1
Philip PETTIT, Republicanism...cit., p. 22.
2
See Christian LIST, ”Republican Freedom and Rule of Law”, Politics, Philosophy and Econo-
mics, vol. 5, no. 2, 2006, pp. 201-220.

in any of my choices. It may just happen that my master is of a kindly and

non-interfering disposition. Or it may just happen that I am cunning or fawn-
ing enough to be able to get away with doing whatever I like. I suffer domi-
nation to the extent that I have a master; I enjoy non-interference to the extent
that that master fails to interfere”1.
The key point here is that, regardless of the degree of non-interference I may
enjoy, I am still subject to domination, i.e. to the arbitrary will of someone else. And
as long as it is such an arbitrary power that ultimately decides on the degree of in-
terference or non-interference, it does not matter if it is rarely – if ever – exercised;
to securely enjoy freedom in this republican sense, authority has to reside outside
the arbitrary will of men. ”What constitutes domination is the fact that in some re-
spect the power-bearer has the capacity to interfere arbitrarily, even if they are
never going to do so”2.
In explaining how there can be interference without domination, on the other
hand, Pettit explicitly aims at countering a rival tradition, based on the Hobbesian
conception of liberty as absence of coercion. From a Hobbesian perspective, ”A
Free-Man is he, that in those things, which by his strength and wit he is able to do,
is not hindered to doe what he has a will to”3. Absence of coercion as condition for
Hobbesian (and later, liberal) freedom entails, in this case, that the law itself is a
limit on liberty. We are free to act upon our will where the law permits us to do so.
And not free, where the law prohibits us to do so. Yet from a republican perspec-
tive, there is a fundamental difference between law and other forms of coercion.
Pettit’s argument is that the claim according to which the law, even when it is
not based on the arbitrary will of someone, limits our liberty – is misguided. As long
as the law is not an expression of domination, it may coerce, interfere, but it does not
limit liberty. If coercion occurs in a context of non-domination, as for instance, when
a criminal is jailed after a trial that respected basic guarantees of due process, it does
not mean, according to Pettit, that his liberty has been diminished4.
This claim, as we shall see, has been challenged by its critics extensively. To as-
sert that only interference that stems from an arbitrary will limits our liberty, while
coercion by law, when it does not entail domination, does not limit freedom, is a
position that forces Pettit in a rather awkward situation, that of maintaining that
being arrested or imprisoned is not necessarily a limitation of liberty. While the
conceptual distinction (domination versus interference) is clear, its counterintui-
tive implications are hard to overlook. One way to escape this conundrum may be
to insist on non-domination and non-interference as representing the core of repub-
lican liberty, as several authors do; or, alternatively, to suggest shifting focus from
1
Philip PETTIT, Republicanism...cit., pp. 22-23.
2
Ibidem, p. 63.
3
Thomas HOBBES, Leviathan, ed. by Richard TUCK, Cambridge University Press, Cambridge,
1990 (1651), p. 146.
4
Interference without domination, thus, occurs when officials ”can be relied upon to act on
a non-factional basis: on a basis that is supported by non-sectional interests and ideas. They in-
terfere, since they operate on the basis of coercive law, but their interference is non-arbitrary. The
parliament or the police officer, then, the judge or the prison warden, may practise non-domina-
ting interference, provided – and it is a big proviso – that a suitably constraining, constitutional
arrangement works effectively. The agent or agency in question may not have any discretion in
the treatment of a person affected, so that they cannot interfere at will, only under constitutional-
ly determined conditions” (Philip PETTIT, Republicanism...cit., p. 65).

liberty to autonomy, thus opening a conceptual context that might have a richer
normative potential1.
Quentin Skinner has broadly supported the conceptual reconstruction sug-
gested by Pettit, even if without specifically engaging in the latter’s ambitious nor-
mative political theoretical project. The notion of liberty that is at the core of the
republican tradition of political thought, according to him, is one that is fundamen-
tally about distinguishing domination and interference:
”The nerve of the republican theory can thus be expressed by saying
that it disconnects the presence of unfreedom from the imposition of interfer-
ence. The lack of freedom suffered by slaves is not basically due to their be-
ing constrained or interfered with in the exercise of any of their specific
choices. Slaves whose choices happen never to fall out of conformity with
the will of their masters may be able to act without the least interference.
They may therefore appear, paradoxically, to be in full possession of their
freedom, since none of their actions will ever be prevented or penalized.
Such slaves nevertheless remain wholly bereft of liberty. They remain subject
to the will of their masters, unable to act according to their own independent
will at any time. They are, in other words, not agents at all” 2.
Skinner’s strategy for unraveling the republican ideal of freedom is to refer to

the ”predicament of those who recognize that they are living in subjection to the
will of others”; ”The mere fact of living in such a predicament has the effect of plac-
ing limits on our liberty”3.
”Those who believe that liberty is nothing more than absence of interfer-
ence are committed to the view that the will is autonomous so long as it is
neither threatened nor coerced. By contrast, those who embrace the neo-Ro-
man argument deny that the will can be autonomous unless it is also free
from independence on the will of anyone else”4.
Skinner acknowledges, along with Pettit, that an important part of the modern
political tradition has (mis)identified the republican idea of liberty rather as posi-
tive liberty, liberty as self-mastery, or the ”liberty of the Ancients” as conceived by
Constant; but while he is adamant that the republican idea of freedom seeks rather
to secure non-interference, and is thus closer to the idea of a negative liberty, he cer-
tainly does not dissolve it into the liberal conception of freedom either.
To be sure, this influential misconstruction of the neo-Roman understanding
of freedom which is developed within the ”Berlin-Constant framework” is due
to a significant extent, according to Pettit, to the influence of Rousseau: le citoyen
de Genève’s hostility towards political representation and insistence on liberty as
democratic self-rule places him at odds with most other republican modern po-
litical thinkers. And it will be this particular version, coupled with a neo-Athenian
1
On the possibility that autonomy, civic virtue and rights can be linked within a political
theory that ”marries” republicanism and liberalism, see Richard DAGGER, Civic Virtues…cit.
2
Quentin SKINNER, ”Freedom as the Absence of Arbitrary Power”, in Cecile LABORDE,
John MAYNOR (eds.), Republicanism…cit., pp. 89-90.
3
IDEM, ”A Third Concept of Liberty”, Proceedings of the British Academy, vol. 117, no. 237,
2001, pp. 237-268.
4
Ibidem.

conception of self-mastery, rather than the neo-Roman understanding of non-domi-

nation, that will inspire most of his posterity’s attitude towards republicanism
and its equation with positive liberty or the liberty of the Ancients. Yet neorepubli-
canism, as explicitly or implicitly assumed by Skinner, Pettit and others, is deliber-
ately rooted in the Roman republican tradition and its political institutions, with
Cicero as intellectual reference, rather than in a virtues-oriented conception of the
good life forged through political participation.
In this context, then, the effort to distinguish the neorepublican ideal of lib-
erty from the wider used notion of positive liberty gains its true significance, and
understanding the conceptual and institutional context of non-domination be-
comes a crucial task of republican (or neo-Roman) scholarship. Furthermore, Vi-
roli1 and Skinner’s studies on classical republicanism help us grasp the difference
between what Machiavelli held as meaning vero vivere libero e civile and what a
maximalist version of political participation, or a demanding conception of
self-mastery, require.
Freedom from arbitrary interference may be best secured by institutional ar-
rangements that allow for political participation – but cannot be dissolved into the
requirement of participation and self-rule. As Pettit argues, following Skinner and
Hanna Pitkin, the roman notion of libertas was ”predominantly negative”. This
represents an important conceptual point that these authors persistently advance:
neither Cicero, nor Machiavelli, nor the modern republicans saw ”achieving par-
ticipation” as more than an instrumental – however important – choice for secur-
ing ”avoidance of arbitrary interference”. Neither a necessary condition for
republican freedom nor its proper content, political participation represents only
part of the larger, complex problematic of preventing the dissolution of republican
rule into arbitrary power.
In Pettit and Skinner’s accounts, the displacement by 19th century liberalism of
the republican themes has been so powerful, and so effective, that not only non-co-
ercion replaced non-domination as the favored understanding of liberty, but also –
and probably more importantly – the meaning itself of republican freedom has
been distorted2. First forgotten and then misconstrued, this third concept of liberty
is now drawing again the attention of the intellectual historians and represents the
hub of political theorists’ neorepublican agenda. And in order to render the repub-
lican ideal visible again, the task of conceptual clarification has to be accompanied
by a significant body of normative political theoretical accounts3.
1
Maurizio VIROLI, Machiavelli, Oxford University Press, Oxford, 1998; IDEM, ”Machiavelli
and the Republican Idea of Politics”, in Gisela BOCK, Maurizio VIROLI, Quentin SKINNER
(eds.), Machiavelli…cit., pp. 143-172.
2
”While it is true that republican thinkers in general regarded democratic participation or
representation as a safeguard of liberty, not as its defining core, the growing emphasis on demo-
cracy did lead some individuals away from traditional alignments and towards the full populist
position of holding that liberty consists in nothing more or less than democratic self-rule” (Philip
PETTIT, Republicanism...cit., p. 30).
3
Recent work in this direction includes Richard BELLAMY, Political Constitutionalism. A
Republican Defense of the Constitutionality of Democracy, Cambridge University Press, Cambridge,
2007; Cass R. SUNSTEIN, Free Markets and Social Justice, Oxford University Press, Oxford, 1997;
IDEM, Designing Democracy. What Constitutions Do, Oxford University Press, Oxford, 2002; Iseult
HONOHAN, ”Friends, Strangers, or Countrymen? The Ties between Citizens and Colleagues”,
Political Studies, vol. 49, no. 1, 2001, pp. 51-69.

Against the Republican Revival

Several avenues of contestation are open to critics of neorepublicanism and,
more generally, of the renewed intellectual and political interest in the republican
tradition. One would be to deny that the contrast between republican and liberal
freedoms was actually one that the classical authors to which Skinner and Pettit re-
fer, did or would ever acknowledge1. Or, to say that the contemporary contrast be-
tween negative and republican liberty is either exaggerated2 or normatively
insignificant. Still another way to contest the republican ideal is to grant the distinct-
iveness of ”liberty as non-domination”, yet to decry its normative implications. Fi-
nally, critics may claim that it simply is not a rich concept enough in order to fit
within the problematic of contemporary politics.
Robert E. Goodin offers an account that recapitulates a large part of the argu-
ments critical of republicanism. In his essay on the ”Folie Républicaine”, he claims
that modern political ideologies such as liberalism or nationalism have gradually
displaced republicanism for a good reason: they contributed to a larger degree
and with better suited answers to the political questions that republicanism origi-
nally aspired to address. Self-rule, mixed government, and even the content of re-
publican freedom are discussed within these (comparatively newer) political
ideologies in ways that make republican answer seem, at best, redundant.
Nationalism, for instance, has recently provided reasons supporting self-rule
that are far more effective than republicanism’s rhetorical and conceptual appara-
tus. And the reason is familiar to contemporary scholars of nationalism studies: in-
stead of relying on a form of patriotism that republicans describe – namely, trust
and pride in the values and practices already embodied in the political institutions
of a country – nationalism claims self-rule and nation-building on the basis of sub-
suming ”primordial [that is, tribal] sentiments to some newly constructed na-
tional ideals and identities”3. These constructed commonalities, ”invented shared
traditions” and ”concocted new identities” (rather than the values already signi-
fied by existing political institutions), as well as the rallying cry for home rule
(rather than non-domination) represented the more successful approaches to
self-rule in modern and contemporary times4.
Mixed government, on the other hand, has been theorized by John Locke as
extensively and subtly as by Montesquieu, according to Goodin; there is, in other
words, nothing in republican political thought that makes it the unique source of
important notions such as that of mixed constitution. The institutional arrange-
ments of balancing powers that modern republican political thought privileges
can be defended with equal, if not more stamina and consistency by political phi-
losophies other than republicanism.
Furthering the point that contemporary republicanism is, at best, rather re-
dundant and lacks any serious conceptual and normative originality, Goodin goes
1
See Eric GHOSH, ”From Republican to Liberal Liberty”, History of Political Thought, vol. 29,
no. 1, 2008, pp. 132-167.
2
Matthew H. KRAMER, The Quality of Freedom, Oxford University Press, Oxford, 2003.
3
Robert E. GOODIN, ”Folie Républicaine”, cit., p. 58.
4
”Thus, self-government – understood as the rejection of foreign crowns and imperial
apron strings – can be, and has been, defended on many different grounds. Republicanism is one.
But historically (and certainly in contemporary history) it has been a distinctly minor theme – and
understandably so” (Ibidem).

on to invoke John Rawls and his oft-cited statement that the classical liberalism of
the sort that is at the center of intellectual historians’ project of republican revival
(which rejects, as we have seen, a strong notion of positive liberty) is ”fully com-
patible with political liberalism”. Since Rawls himself explicitly denies any seri-
ous opposition between classical republicanism and not only his own conception
of political liberalism (with which it is ”fully compatible”), but also with the liber-
alism of Constant and Berlin, it is difficult to see, from Goodin’s perspective, what
serious intellectual interest we may continue to encourage in the newest iterations
republican political thought. Even considerations of political participation are cus-
tomary among liberal theorists; both the need and the reasons for participation are
acknowledged by liberals but, as most republicans, they disagree on the scope and
the magnitude of this requirement.
Brennan and Lomasky, however, adopt a different view of what republican-
ism stands for, and one that they ultimately dismiss. They maintain that in their
own understanding of the republican set of ideals, ”political participation ought
to be regarded as intrinsically valuable”. Republicans
”are inclined to appeal to a broadly Aristotelian understanding of human be-
ings as political animals and will observe that living together with one’s fel-
lows is not something undertaken merely as a vehicle for ulterior ends, but
rather is a (major) component of living well. Political community is friendship
writ large […] To participate in political deliberations is not, on this account,
entirely or even primarily a means conducive to achieving those private ends
to which one is drawn. Rather, it is itself for most people an activity indispen-
sable for adequate expression of their nature as human beings”1.
This conception of political participation as indispensable for the adequate ex-

pression of human nature is certainly part of some of the history of republican po-
litical thought. Nevertheless, this neo-Aristotelian strand which continues to
inspire contemporary theorists such as Charles Taylor or Michael Sandel is bal-
anced by a neo-Roman political tradition in which the legal and institutional con-
text for republican liberty has as much importance as the reflection on human
nature. What Lomasky and Brennan seem to overlook, then, is precisely the com-
plex role of political deliberation and participation in the neo-Roman republican2
accounts; instead of being based on a view of individuals as rational agents that ex-
change reasons, neorepublicanism in this perspective points towards a wider re-
flection on the rhetorical context of political persuasion, and this context has
produced a radically different environment for political participation and delibera-
tion. I will return to these considerations below.
The republican notion of freedom as non-domination has itself been attacked
from a number of perspectives3. It is reduced by Goodin, in his interpretation of
1
Geoffrey BRENNAN, Loren LOMASKY, ”Against Reviving Republicanism”, cit, p. 230-231.
2
Skinner himself states that he would prefer to replace “republican” with ”neo-Roman” alto-
gether. See Quentin SKINNER, ”Freedom…cit.”, pp. 83-101.
3
”Republican freedom is simply resilient non-interference. If this is what republican freedom
consists in, then in my view the most that can be attributed to Skinner and Pettit is a useful set of
empirical hypotheses (which point to certain sets of institutional arrangements) about how liberty
is best to be maximized (or maximally equalized, or perhaps even maximinned). If I am right about
this, then the difference between republicans and liberals is an empirical rather than a conceptual
one, and the supposed difference over the meaning of ‘constraints on freedom’ is an illusion”, in
Ian CARTER, A Measure of Freedom, Oxford University Press, Oxford, 1999, pp. 238-239.

Pettit’s theory, to the idea of securing non-interference. But this ”resilient lib-
erty”, Goodin claims, is nowhere different than liberty itself, and not a distinct
kind of liberty. If freedom as non-domination is just a way of securing freedom as
non-interference (securing negative liberty, in other words), then the republican
liberty cannot be based on a third concept, but is the same liberal concept of nega-
tive liberty.
I deem difficult to accept the plausibility of Goodin’s categorical dismissal of
freedom as non-domination. While the republican concept of freedom has its own
difficulties, they are not necessarily the same that Goodin identifies. He seems to
discard too easily the essence of the distinction between domination and interfer-
ence and hence the specific form of non-interference that republicans are con-
cerned with. Moreover, his argument revolves around the idea that desiring X,
and desiring that X lasts as long as possible, constitute the same preference:
”If I think X is good, then enjoying X for a longer time rather than a
shorter time must be good. That does not mean I value two separate things
(time and X), nor does it mean that I value X in some special temporally ex-
tended way. It is merely in the nature of valuing X that more of X is better
than less, and that more time with X is better than less”1.
Even on Goodin’s understanding of noninterference, there is a possibility that

one might enjoy it while at the same time accepting later interference if certain con-
ditions apply. I enjoy autonomy, for instance, yet I accept that in a future time my
autonomy should be restrained – say, if I get drunk in a party and I try to drive
home. On the purely negative concept of freedom, any such restraint is diminish-
ing freedom. On the non-domination understanding of freedom suggested by
Pettit, such restrain enhances and secures the exercise of freedom. Whether it is re-
publican or liberal freedom that has a more appealing normative potential, they
are clearly distinct notions.
Republicanism and Deliberation

Finally, Goodin directs most of his remarkable analytical resources towards
undermining what he considers the most serious appeal of republicanism today:
the idea of republics as ”self-governing communities, deliberative bodies without
any fixed heads”. According to him, it is this republicans’ penchant for a certain
ideal of deliberation and participation that constitutes the veritable source of the con-
temporary interest in the ”republican revival”. Crucially though, the ”clubhouse-”
or ”boardroom deliberations” that characterized earlier republican communities
are impossible to reproduce today. And with an increasingly categorical verdict, it
is more than just specific kinds of deliberation that Goodin views as impossible;
but actually, any deliberation ”in a populous republic”2.
The main target of Goodin’s powerful criticism becomes, for the remainder of
his essay, a strongly participatory version of deliberative democracy that he identifies
1
Robert E. GOODIN, ”Folie Républicaine”, cit., p. 61.
2
Ibidem, p. 66.

as the main form that neorepublicanism adopts today – or has to embrace in order to
reclaim any republican credentials. I contend that Goodin’s criticism is warranted
if understood as targeting participatory deliberative democracy, which in my
mind too, has important limits and serious inconsistencies. Yet I contest his claim
that neorepublicanism predominantly takes this participatory deliberative democ-
ratic form, which he identifies as ”populist republicanism”.
According to the way in which their current choices are framed by Goodin,
republicans are bound to be either populist republicans, i.e. participatory delib-
erative democrats, or proponents of an ”oligarchic model of representative delib-
eration”. Yet by postulating this dichotomy, I contend, he misses the particularity
of the neorepublican project, which certainly cannot easily be associated with the
concept of public reason that constitutes the core idea in most recent deliberative
democratic accounts.
Contemporary republicanism is rooted rather in the neo-Roman political tra-
dition – one that integrates the reflection on political institutions and liberty with
the context of persuasion among free men – i.e., with the context of rhetoric. Pre-
cisely by paying due attention to the rhetorical context of political persuasion in re-
publics, many neorepublicans distance themselves from the strongly rationalistic
project that informs most of the recent scholarship on deliberative democracy. The
anti-rhetorical bias of the latter is salient and structural, ultimately placing such ac-
counts into a sharp antagonism with the republican political intuitions.
Paradoxically, Goodin himself severs the supposedly necessary conceptual
link between republicanism and participatory deliberative democracy. In the frag-
ment below, he acknowledges that most writings on deliberative democracy seem
to be oblivious of republicanism and its intellectual origins:
”Scan the indices of all the major recent works on ’deliberative democ-
racy’. Notice that the term republicanism is missing from virtually all of them.
It is nowhere employed positively in Habermas’ Between Facts and Norms
(1996); and it is nowhere to be found in Rawls’s ’Idea of Public Reason Revis-
ited’ (1997), nowhere in Gutmann & Thompson’s Democracy and Disagreement
(1996), nowhere in Young’s Inclusion and Democracy (2000), nowhere in
Dryzek’s Deliberative Democracy and Beyond (2000)”1.
Yet after listing important (albeit very disparate) works on participation and
deliberation which are indeed unrelated to the contemporary republican project,
Goodin fails to draw the appropriate conclusion: contemporary neorepublicanism
and recent participatory deliberative democracy theories have a crucially different
pedigree. Deliberation and participation have an important, yet relative, or instru-
mental role in the neo-Roman tradition: nowhere in this tradition is the delibera-
tive dimension of politics postulated as an intrinsic part of a strongly epistemic
conception of public political justification.
This is not to say that republicans are insensible to the virtues of either public
deliberation or political participation. Nor that they do not seriously ponder on
the institutional and normative circumstances that support them. But they gener-
ally advocate a view of deliberation that is basically at odds with what emerges
from the current accounts of participatory deliberative democrats. In what fol-
lows, I attempt to detail the differences.
1
Ibidem, p. 68.

In the words of Joshua Cohen,

”The conception of justification that provides the core of the ideal of
deliberative democracy can be captured in an ideal procedure of political
deliberation. In such a procedure participants regard one another as equals;
they aim to defend and criticize institutions and programs in terms of consid-
erations that others have reason to accept, given the fact of reasonable plural-
ism and the assumption that those others are reasonable; and they are
prepared to cooperate in accordance with the results of such discussion, treat-
ing those results as authoritative”1.
On Philip Pettit’s own understanding of the ideal of deliberative democracy,

there are three constraints that define it: a constraint of inclusivity, that stipulates
that all members of the political community have a right to vote on the collective
issues; a judgmental constraint, according to which members should deliberate
about decisions on the basis of ”presumptively common concerns”; and a dialogi-
cal constraint, which requires that the deliberations are undertaken as ”open and
unforced dialogue”2. To recall Cohen,
”The main idea is that the deliberative conception requires more than
that the interests of others be given equal consideration; it demands, too, that
we find politically acceptable reasons – reasons that are acceptable to others,
given a background of differences of conscientious conviction”3 .
Collective political decisions in public justificatory accounts are legitimate so

long as they satisfy the criteria of public, impartial deliberations. Each subject or
participant to the political justification process has the duty to produce public rea-
sons for his arguments, and to listen to such reasons from the others.
”Which considerations count as reasons? […] In an idealized delibera-
tive setting, it will not do simply to advance reasons that one takes to be true
or compelling: such considerations may be rejected by others who are them-
selves reasonable. One must instead find reasons that are compelling to oth-
ers, acknowledging those others as equals, aware that they have alternative
reasonable commitments, and knowing something about the kinds of commit-
ments that they are likely to have –for example, that they may have moral or
religious commitments that impose what they take to be overriding obliga-
tions. If a consideration does not meet these tests, that will suffice for rejecting
it as a reason. If it does, then it counts as an acceptable political reason.”4
The capacity to formulate such arguments is sometimes (but not necessarily)

placed at the abstract level of rational agents, performing hypothetical moral-po-
litical deliberations. These hypothetical deliberations among, for instance, agents
1
Joshua COHEN, ”Deliberation and Democratic Legitimacy”, in James BOHMAN, William
REHG (eds.), Deliberative Democracy. Essays on Reason and Politics, MIT Press, Cambridge MA,
1997, pp. 413-414.
2
Philip PETTIT, ”Deliberative Democracy, the Discursive Dilemma, and Republican Theory”,
in James FISKIN, Peter LASLETT (eds.), Debating Deliberative Democracy, Blackwell, Oxford, 2003,
p. 138.
3
Joshua COHEN, ”Deliberation…cit.”, p. 417.
4
Ibidem, p. 414.

placed in a perfect equality and mutual symmetry (fictional entities that represent
us, real persons) are constructed either as ”ideal speech situations” in Habermas’
account1, or as the ”original position” for John Rawls2.
This abstract, hypothetical level of deliberation among agents offers the de-
parture point for the political justification – and, at the same time, the criteria of
epistemic and normative validity – of the ethical-political principles that should
govern us. Real-life bargaining between unequally situated individuals ought not
to be accepted as such a source for normativity, since it does not correspond to the
premise of equality among the subjects of political justification. Existing inequali-
ties of income and wealth, resources, prestige, or education/information would
lead to strategic positioning of participants (”strategic action”, in the language of
Habermas) such that ”negotiations” would end in a ”compromise” (which has an
invariably depreciatory connotation). In other words, present injustices would be
transferred, through the incorrectly designed procedure (bargaining), and would
determine the illegitimacy of the principles so chosen. For that reason, an ade-
quate procedure of deliberation presupposes not only political equality, but also
stronger forms of equality that can usually be achieved only as attributes of a hy-
pothetical choice-situation.
Cicero’s distinction between conversation and oratory is still valid and ap-
plies to the present controversy. While conversation is meant to discover truth, ora-
tory is meant to inspire political decision. Much of the current public deliberatory
theorizing appears geared up to dissolving the latter into the former. Yet by taking
seriously, from a normative perspective, the rhetorical context of political deci-
sion-making, we can better understand the institutional conditions of neo-Roman
political theory. Such ”circumstances of rhetoric” confer meanings to the orator’s
effort of persuasion, as well as to the public’s role in decision-making. In other
words, political rhetoric makes sense only in certain particular circumstances,
within a particular kind of political community, and supported by certain particu-
lar institutions3.
In public deliberative accounts political legitimacy is understood as a concept
whose content depends on the manner in which we construct a procedure of ra-
tional deliberation and argumentation. Rhetorical political deliberations, obvi-
ously, cannot constitute procedures that ensure the epistemic certification of results.
Even more, according to Habermas they amount to nothing less than ”pathologies
of communication”4. Yet, despite their procedural epistemic unreliability, from a po-
litical point of view, they – crucially – replace violence and make possible political
action. Rhetorical communication generates, and nourishes itself from, ambiva-
lence, ambiguity, incertitude, but this is the nature of future itself – at least in its po-
litical dimension. Rhetorical deliberations, in the Aristotelian tradition, concern
precisely those choices between alternative actions that define the future, choices that
are impregnated with various degrees of uncertainty and imprecision. Or, precisely
1
Jürgen HABERMAS, The Theory of Communicative Action, 2 vols., transl. by Th. McCarthy,
Beacon Press, Boston, 1987.
2
John RAWLS, Political Liberalism, 2nd ed., Columbia University Press, New York, 2005.
3
Brian GARSTEN, Saving Persuasion. A Defense of Rhetoric and Judgment, Harvard University
Press, Cambridge, MA, 2006.
4
Jürgen HABERMAS, ”Political Communication in Media Society: Does Democracy Still
Enjoy an Epistemic Dimension? The Impact of Normative Theory on Empirical Research”, Com-
munication Theory, vol. 16, no. 4, pp. 411-426.

in this context, trust, personal character emotions and passions, become legitimate
elements of political persuasion that should ground collective decisions.
Seen from this perspective, neorepublican normative theorizing attempts to
elaborate precisely the normative and institutional setting in which deliberation that
does not exclude political rhetorical persuasion among free citizens, makes sense.
From this angle, moreover, the much-discussed motivational problem of republican-
ism may turn out to be of a lesser importance. Since neither a strongly rationalist con-
ception of public deliberation nor a radical imperative of political participation are
necessary for the classical and current republican normative constructions, the ques-
tion of motivation and need for virtuous citizens upholding the common good can
be reconsidered. The problem of motivation applies indeed to the participatory de-
liberative accounts precisely because of their conceptual exclusion of rhetorical per-
suasion from the legitimate elements of political justification. Deliberative democrats
appear to ignore the problem of motivation when proposing criteria of admissibility
for citizens’ preferences and arguments, criteria that embody high standards of moral-
ity and rationality. Moreover, most advocates of public deliberation have seemed to
overlook the tension that exists between requiring wider political participation and
imposing more demanding criteria for admitting individuals’ arguments in the justi-
ficatory process. The problem of motivation is thus related to the (ultimately exclu-
sionary) criteria of epistemic justification, and much less to a neo-Roman political
theory that cannot abjure its roots in a legitimate reflection on the role of rhetorical
deliberations and the conditions for non-domination.
According to Habermas, a test regarding motivation is already built into the de-
liberative-justificatory procedure: citizens who consider themselves unable to sup-
port a particular norm can simply reject that norm in the deliberation process. Yet,
such an answer seems to misunderstand the barrier that deliberative proceduralism
itself erects against taking motivation seriously: lack of motivation could simply be
assimilated to personal bias and hence excluded from acceptable reasons. But more
importantly, Habermas’s procedural solution may address the problem of keeping
citizens who are already engaged in the deliberative process, motivationally in-
volved. Yet it does nothing to explain how and why would citizens adopt and par-
ticipate to such restrictive deliberative procedures in the first place.
As it emerges, much of the criticism that Goodin, Brennan and Lomasky ap-
plies in fact to participatory- and deliberative democrats’ procedural accounts, as
long as neorepublicans follow a distinct identity that integrates the context of rhe-
torical political persuasion among free citizens. It is true, then, that public delibera-
tion theorists ”can’t have it all”1: political participation, public reason, democratic
inclusion, impartiality, motivation, and epistemic validation. Furthermore, many
of the deliberative democratic accounts seem to have settled on a particular formu-
lation of the nature, or essence, of the political: we should engage in politics, accord-
ing to these accounts, primarily as truth seekers. Neo-Roman political theory could
not assume such a strong epistemic stance. Yet for many contemporary republican
political theorists, the distance that separates them from deliberative versions of
participatory democracy seems to be still unclear; they risk trying to merge the two
incompatible traditions, and such dissolution would certainly be a pity.
1
Gerald GAUS, ”Reason, Justification, and Consensus: Why Democracy Can’t Have It All”,
in James BOHMAN, William REHG (eds.), Deliberative Democracy…cit., pp. 205-242.

RECENSIONES
CLAUDIA GILIA
Teoria statului de drept
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, 362 pp.
Tema statului de drept este întotdeauna acestui concept. După 1989, odată cu reintro-
de actualitate, o temă pe marginea căreia reducerea sau introducerea unora din aceste
flecţia juridică şi deopotrivă a ştiinţelor po- mecanisme, reflecţia asupra statului de drept
litice a fost şi este deosebit de consistentă. începe să se contureze atât la nivel juridic
Aceasta se datorează în principal faptului că (Tudor Drăganu, Sofia Popescu, etc.), dar şi
prezentarea instituţiilor unui regim politic al ştiinţelor politice (Daniel Barbu). Încă din
trebuie să se raporteze la un tip ideal pentru 1992, Tudor Drăganu (Introducere în teoria şi
a vedea dacă unele carenţe de funcţionare practica statului de drept) a făcut o prezentare
sunt întâmplătoare sau, dimpotrivă, gene- a mecanismelor statului de drept, prin rapor-
rate de însăşi natura acelui regim. Evoluţia tare la practicile generate în alte regimuri poli-
tratării temei statului de drept se află într-o tice şi la noile norme constituţionale interne.
strânsă legătură cu cele mai recente perspec- Ulterior, în 1998, Sofia Popescu (Statul de drept
tive din dreptul comparat. A face comparaţii în dezbaterile contemporane) a surprins teori-
între felul în care sunt reglementate diferite ile actuale privind statul de drept, lăsând de-
instituţii reprezintă o operaţiune care are oparte problema mecanismelor sale. Claudia
unele limite, iar una dintre cele mai impor- Gilia se înscrie într-o evoluţie firească (şi mai
tante limite se referă la felul în care noţiunea ales îmbucurătoare) a contribuţiilor româ-
de stat de drept este reflectată în cultura poli- neşti din domeniu, cartea sa fiind o sinteză
tică şi juridică naţională. Conceptul de rule of reuşită a teoriilor şi mecanismelor statului
law este diferit de cel de État de droit, după cum de drept. Odată cu această apariţie, putem
cel de Rechtstaat nu are o echivalenţă exactă cu afirma că se încheie un capitol care priveşte
primele două. Tocmai de aceea, a vorbi despre receptarea conceptului de stat de drept în re-
statul de drept prin raportare la cele trei tipuri flecţia autohtonă. De acum înainte, orice re-
de teorii care au avut un parcurs teoretic pro- flecţie pe această temă va trebui să pună
priu este o operaţiune intelectuală cu riscuri accentul pe felul în care mecanismele statu-
majore. Neutralitatea, încercarea de a prezenta lui de drept vor fi puse în aplicare, scheletul
o teorie unificatoare, cu atenţia cuvenită dife- conceptual fiind definitivat. Semnificativ
renţelor sunt tot atâtea condiţii minimale pen- este faptul că la ora actuală nici un curs sau
tru abordarea acestui subiect. tratat de drept constituţional scris de autorii
Iată de ce cartea Teoria statului de drept români şi validat ca atare de comunitatea şti-
semnată de Claudia Gilia merită a fi semna- inţifică nu omite referinţe la tema statului de
lată nu numai pentru faptul că autoarea a ac- drept. Nu mai este posibil a scrie despre me-
ceptat aceste provocări, dar mai ales pentru canismele ce limitează puterea statului prin
că a reuşit să ofere un cadru teoretic de sin- drept, a trata despre supremaţia legii într-un
teză, consideraţiile personale fiind integrate context politic dat fără a avea o raportare
acestui cadru în mod armonios. proprie la tema statului de drept.
În spaţiul autohton, primele reflecţii asu- Claudia Gilia prezintă cele două teorii
pra statului de drept datează din perioada in- principale care descriu statul de drept, cea a
terbelică, putând fi amintite în acest context autolimitării (statul se supune întotdeauna
contribuţiile lui Paul Negulescu şi George regulilor pe care le-a edictat) şi cea a heteroli-
Alexianu. La curent cu evoluţiile din spaţiul mitării (dreptul este de natură exterioară,
francez şi, într-o oarecare măsură, din cel ger- anterioară şi superioară statului). Reţine
man, aceşti autori au încercat să impună con- atenţia felul în care autoarea se raportează
ceptul de stat de drept la nivel teoretic, fără la Kelsen care concepe identitatea între stat
a se concentra pe mecanismele adiacente şi drept. Pentru prima oară în literatura de

924 RECENSIONES
specialitate românească avem o prezentare Weimar prin juxtapunerea unor autori pre-
a acestei teorii, a originilor sale intelectuale şi cum Hermann Heller, teoretician al statului
a modului în care a fost pusă ulterior sub de drept social sau Carl Schmitt. Simpla men-
semnul întrebării. După ce autoarea scoate în ţionare a celui dintâi nume este suficientă
evidenţă caracterul polisemantic al acestui pentru a sublinia aparatul vast al literaturii
concept, opţiune justificată de preluarea une- de specialitate pe care autoarea o foloseşte,
ori deformată a sintagmei stat de drept în în condiţiile în care acest autor a rămas prac-
discursul politic, sunt analizate cele trei fa- tic necunoscut în afara spaţiului juridic ger-
ţete ale acestui concept. Referitor la rule of law, man până la apariţia cărţii din 1999 a lui
autoarea nu se rezumă la a prezenta doar con- David Dyzenhaus, Legality and Legitimacy:
cepţia clasică a lui Dicey, ci recurge la o pre- Carl Schmitt, Hans Kelsen and Hermann Heller
zentare mai amplă care se referă la evoluţia in Weimar. Analiza autoarei ia, de asemenea,
common law, la suveranitatea Parlamentului, în calcul dezvoltarea Rechtstaat sub imperiul
etc. Trebuie remarcat felul în care Claudia Legii fundamentale a Germaniei din 1949, fi-
Gilia prezintă stadiul actual al dezbaterilor ind surprinse câteva aspecte care au dus la
asupra rule of law prin teoretizarea unui mo- revalorificarea acestei noţiuni, printre care
del formal (Joseph Raz) şi material (Ronald cel mai important este fără îndoială jurispru-
Dworkin). Tot în acest context, este bineve- denţa Curţii Constituţionale. Singura scă-
nită prezentarea argumentelor pro şi contra dere a acestui capitol este raportarea autoarei
incorporării în sistemul de drept britanic a la concepţia lui Ernst-Wolfgang Böckenförde
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului potrivit căruia Rechtstaat ar fi o creaţie exclu-
prin Human Rights Act din 1998. Însă cea mai sivă a dreptului german care nu are cores-
interesantă abordare a rule of law pe care o pondent în alte limbi/contexte naţionale. Ar
face autoarea ţine de prezentarea relaţiei între fi fost mai indicat să fie prezentate mai multe
primatul dreptului comunitar şi sistemul de argumente pro sau contra acestei afirmaţii
common law deoarece, după cum se remarcă pentru că în funcţie de răspunsul dat putem
pe bună dreptate, supremaţia dreptului co- şti dacă statul de drept poate avea accepţi-
munitar afectează raporturile tradiţionale în- uni diferite sau nu. În opinia noastră, adevă-
tre Parlament şi puterea judecătorească. În rul se află la mijloc: chiar dacă Rechtstaat a
ce măsură aplicabilitatea dreptului comuni- căpătat substanţă indiferent de dezbaterile
tar va afecta concepţia asupra rule of law ră- asupra relaţiei între stat şi drept din afara spa-
mâne o întrebare deschisă pe care Claudia ţiului german, acest concept poate fi folosit
Gilia o observă ca atare. ca model şi în cazul altor regimuri politice,
În capitolul dedicat conceptului de Recht- însă doar în anumite condiţii: transpunerea
staat, autoarea foloseşte aceeaşi metodă, relaţiei dintre demnitatea umană şi drepturile
anume de a face o incursiune în arheologia fundamentale (esenţială pentru centrarea
sa pentru a pune mai bine în evidenţă teori- Rechtstaat pe respectarea drepturilor omului
ile care îi sunt consacrate în mod exclusiv. şi pe găsirea unui fundament axiologic care
Astfel, autoarea identifică o adevărată arheo- să justifice această dimensiune) în cazul Africii
logie a Rechtstaat în scrierile lui Kant, Fichte de Sud în anii 1990 a avut rezultate, după cum
sau Hegel, după care este prezentată aşa-nu- transpunerea altor elemente ale Rechtstaat
mita „doctrina liberală a Rechtstaat“ (Robert poate întâmpina serioase dificultăţi.
von Mohl), criza acesteia din perioada Un capitol distinct este dedicat conceptu-
1848-1919, manifestată prin formalizarea şi lui État de droit. Claudia Gilia recurge la o
depolitizarea acestui concept care se reduce prezentare extrem de bine documentată a
astfel strict la respectul legalităţii, redefinirea concepţiilor aparţinând lui Léon Duguit,
conceptului prin autori precum Stahl, von Maurice Hauriou şi Carré de Malberg. Au-
Gierke, Mayer, teoria autolimitării statului toarea surprinde dispariţia timp de mai bine
prin drept inaugurată de Georg Jellinek, mode o jumătate de secol a conceptului État de
delul propus de Kelsen. Trebuie remarcat fe- droit din limbajul juridic şi al ştiinţelor poli-
lul în care Claudia Gilia prezintă controversele tice; ar fi fost poate indicat să fie oferită şi o
asupra Rechtstaat în timpul Republicii de la explicaţie mai detaliată a acestei absenţe. În

RECENSIONES 925
continuare, Claudia Gilia prezintă motivele delimitarea lor exactă reprezintă punctul în
care au stat la recuperarea acestui concept care Claudia Gilia reuşeşte să ofere un mo-
începând cu anii 1980, mai ales prin scrie- del nou de interpretare în literatura româ-
rile lui Blandine Barret-Kriegel şi Jacques nească de specialitate. În ceea ce priveşte
Chevallier. Reţin atenţia şi felul în care au- mecanismele, acestea sunt în viziunea autoa-
toarea comentează negarea suprapunerii de rei: contenciosul administrativ, liberul acces
tip kelsian între stat şi drept de către Otto la justiţie, instituţia ombudsman-ului şi con-
Pfersmann, precum şi consideraţiile referi- trolul constituţionalităţii legilor.
toare la coabitarea insuficient motivată între Pe cât de incitantă este interogaţia asupra
État şi État de droit în discursul public fran- posibilităţii apariţiei unui stat de drept la ni-
cez, fără ca legăturile dintre aceste concepte velul Uniunii Europene, pe atât de puţin con-
să fie pe deplin clarificate. sistentă este analiza pe care autoarea o face
Dincolo de prezentarea pe larg a tuturor referitoare la acest subiect. În contrast cu pri-
acestor teorii care subscriu felul în care sta- mele capitole, cel intitulat „Statul de drept –
tul de drept a fost reflectat în contexte mar- valoare juridică a Uniunii Europene?“ nu
cate de cele mai evoluate culturi juridice, prezintă într-o manieră clară premisa discu-
meritul cărţii Claudiei Gilia este de a încerca ţiei, anume dacă un concept dezvoltat în
să ofere un model propriu al mecanismelor dreptul intern şi aplicabil cel mult în cazul
statului de drept. Astfel, potrivit autoarei, unor culturi juridice apropiate poate să fie
statul de drept se materializează prin: dom- aplicat unei ordini juridice supranaţionale.
nia legii, regimul constituţional (cu toate că, Nu este suficient a prezenta drepturile cetăţe-
aşa cum se remarcă pe bună dreptate, nu nilor europeni, creşterea rolului acordat jude-
orice stat care a avut o Constituţie a fost şi cătorului comunitar sau principiile care stau
stat de drept, după cum statul de drept poate la baza vieţii democratice a Uniunii Euro-
exista şi în absenţa unei Constituţii scrise; în pene potrivit Tratatului de instituire a unei
acest context, prezentarea conceptului de Constituţii pentru Europa (nu putem să nu
constituţionalism este binevenită, însă este semnalăm absenţa trimiterii la Tratatul de la
făcută prin raportarea doar la un singur au- Lisabona), indiferent de cât de pertinente
tor – Michel Troper – iar legătura între acest sunt aceste observaţii, pentru a răspunde la
concept şi statul de drept nu este pusă foarte întrebarea enunţată în titlul acestui capitol.
clar în evidenţă), principiul separaţiei şi echi- Un alt capitol care suferă de carenţe simi-
librului între puteri, democraţia (autoarea lare este cel referitor la statul de drept în con-
are câteva consideraţii demne de semnalat text românesc. O discuţie pe marginea acestui
despre legătura dintre democraţie şi statul subiect nu poate ocoli întrebarea cum se tra-
de drept, însă omite unele concepte care ar duce precizarea din Constituţie potrivit că-
ajuta la înţelegerea felului în care această re- reia România este stat de drept. Am fi aşteptat
laţie a fost teoretizată, cum ar fi conceptul ca această întrebare să fie pusă, pentru a ve-
de poliarhie al lui Robert Dahl sau regimu- dea dacă la nivelul legii fundamentale confu-
rile constituţional-pluraliste teoretizate de zia între ceea ce există şi ceea ce este dezirabil
Raymond Aron), societatea civilă (autoarea poate sau nu să fie trecută cu vederea şi, în
pare a fi astfel implicit adepta punerii sem- funcţie de răspunsul dat, să fie dezvoltate
nului de egalitate între societate civilă şi stat consideraţii ulterioare. Din păcate, Claudia
de drept, după mo de lul te o re ti zat de Gilia trece direct la abordarea carenţelor sta-
Dominique Colas), garantarea drepturilor şi tului de drept în forma sa actuală: corupţia,
libertăţilor fundamentale. clasa politică, inflaţia legislativă, lipsurile
Cladia Gilia instituie o distincţie care administraţiei (abuzul de putere, corupţia,
poate fi considerată a fi una dintre cele mai birocratizarea, politizarea), „juristocraţia“
operaţionale variante necesare pentru defi- (excesul de independenţă al puterii judecă-
nirea conceptului de stat de drept. Această toreşti), societatea civilă (nu reiese destul de
distincţie este făcută între modelele teore- clar cum răspunde autoarea la mai multe
tice, formele de materializare şi mecanisme întrebări, cum ar fi: cine face parte din soci-
specifice. Postularea celor trei categorii şi etatea civilă, cât de mult contribuie aceasta

926 RECENSIONES
la edificarea statului de drept, în ce măsură mează acest concept. Păstrarea echilibrului

poate fi o contrapondere la dorinţa de a între cele două dimensiuni, precum şi utiliza-
transpune în aplicare mecanismele statului rea unor surse extrem de relevante care nu au
de drept, oarecum surprinzător, dată fiind mai fost valorificate până acum în lucrările ro-
prezentarea relaţiei stat de drept-societate ci- mâneşti dedicate statului de drept reprezintă
vilă mult mai convingător în capitolul dedi- fără îndoială două mari realizări datorită că-
cat État de droit). Din abordarea acestui rora se poate afirma că această carte este deja
subiect se observă că autoarea posedă un ceea se numeşte instant classic în spaţiul au-
aparat critic al ştiinţei politice, însă nu la ni- tohton. De acum înainte, oricine va dori să
velul celui caracteristic dreptului şi, în con- abordeze tema statului de drept nu va putea
secinţă, ar fi fost mult mai prudent să nu evita această lucrare decât cu riscul, greu
abordeze această temă prin îmbinarea artifi- de asumat, al unor serioase contestări. Prin
cială a celor două domenii. această carte, un extrem de riscant pariu câşti-
Chiar dacă aceste ultime capitole nu sunt gat, Claudia Gilia confirmă şi depăşeşte con-
atât de convingătoare precum celelalte, car- tribuţiile sale anterioare, înscriindu-se astfel
tea Claudiei Gilia trebuie privită unitar, din în categoria autorilor care duc mai departe
perspectiva metodei novatoare în literatura tot ce este şi a fost la un nivel calitativ euro-
noastră de specialitate de a prezenta statul pean în dreptul public românesc.
de drept din punct de vedere al evoluţiei con-
ceptuale, dar şi al mecanismelor care subsu- RADU CARP
CHANTAL DELSOL
La nature du populisme ou les figures de l’idiot
Les Éditions Ovadia, Coll. «Chemins de pensée», Paris, 2008, 218 pp.
La littérature politique récente accorde populisme ou les figures de l’idiot, fait un peu fi-
une place de plus en plus importante au po- gure de cavalier seul. Et non pas parce que
pulisme et à sa version avancée, le néo-po- l’auteur se situerait «du côté du populisme»,
pulisme1. Malgré le fait que les approches mais parce qu’elle explique ce phénomène
sont assez différentes, l’orientation des au- d’une perspective inverse, comme étant
teurs est presque similaire: ils s’attachent l’enfant avorté d’une version pervertie de la
tous à démontrer que le populisme repré- démocratie qu’est l’élitocratie contemporaine.
sente l’un des dangers les plus préoccu- La démarche de Chantal Delsol corres-
pants pour les démocraties contemporaines. pond à la fois au travail scientifique et à
Comparé au chœur des voix anti-populis- l’essai. Si le texte repose sur une bibliogra-
tes, le livre de Chantal Delsol, La nature du phie complexe et interdisciplinaire et pos-
sède une structure rigoureuse, il s’articule
quand même autour d’un ensemble de va-
1
V., par exemple, Ernesto LACLAU, La leurs et de principes dont l’auteur se revendi-
Raison populiste, Seuil, Paris, 2008; Pierre-André que ouvertement. Le résultat est un ouvrage
TAGUIEFF, L’illusion populiste, Flammarion,
dense, captivant, et, sans aucun doute, capa-
Paris, 2007; Michael SHAFIR, «Vox Populi, Vox
ble de susciter nombre de polémiques et
Dei and the [Head] Master’s Voice: Mass and
Intellectual Neo-Populism in Contemporary controverses.
Romania», in V. NEKVAPIL, M. STASZKIEWICZ Dès le début, Chantal Delsol nous pro-
(eds.), Populism in Central Europe, Association pose une réflexion centrée sur la différentia-
for International Affairs (AMO), Prague, 2007, tion entre «l’idiotès» et l’idiot. Dans l’Antiquité
pp. 81-110. grecque, le premier terme désignait bien et

RECENSIONES 927
bel le particulier (en opposition avec le pu- d’une élite qui compense ses propres défauts
blic), que ce fut un homme, un groupe ou en jetant l’anathème sur son adversaire, qu’il
une perspective (pp. 10-12). Mais, au fur et à soit présent ou chimérique. D’où la confu-
mesure où la démocratie athénienne fut sion entre la défense de la particularité et
confrontée à l’avènement des tyrans qui utili- l’exaltation du saut en avant au nom de la
saient le peuple pour s’emparer du pouvoir, même particularité, brillamment analysée
le deuxième terme l’a emporté sur le premier. par l’auteur dans la section où elle nous pré-
Dorénavant, l’homme «d’en bas» devient sente l’incompatibilité foncière entre le na-
l’idiot, celui qui n’est pas uniquement englué zisme et le conservatisme. Ceci n’a pas
dans sa particularité, mais aussi porteur de empêché le développement d’une fautive su-
sa particularité insensée dans l’espace public. perposition entre les deux, histoire de blâmer
Synonyme à l’imbécillité, l’idiotie du menu pour toujours les partisans de l’enracinement
peuple devient sa caractéristique principale, pour les atrocités du nazisme: «Toute criti-
qui le rend tantôt infréquentable, tantôt corri- que de l’émancipation subit une réduction
geable par le fouet ou par la guillotine. ad hitlerum» (p. 133).
L’auteur nous montre, de cette manière, Pour Chantal Delsol, le populisme est
que l’histoire du populisme coïncide avec plutôt le résultat d’une erreur constante com-
l’histoire de l’idéologie de l’émancipation mise par les élites émancipatrices qui ont
par rapport à laquelle il s’oppose ouverte- toujours cru que le peuple n’était qu’une
ment. Et c’est cette opposition qui jette, une masse amorphe qui ignorait son identité et
fois pour toutes, l’anathème sur n’importe ses intérêts. Mais, au XXe siècle, l’idéologie
quelle doctrine, vision ou position qui dé- du progrès tous azimuts se heurte à un para-
fende le particulier face à l’universel, la singu- doxe qu’elle a elle-même généré. Au temps
larité face à la généralité, la tradition face au des Lumières, les élites ont prétendu leur
progrès. L’humanité se retrouve dialectique- place politique au nom du peuple soumis et
ment schématisée dans une série d’oppositions, maintenu dans l’ignorance par des régimes
où les civilisations cherchent à élever les barba- réactionnaires. Or, délivrés de ces régimes-là
ries à des statuts plus hauts auxquels celles-ci au cours du XIXe siècle, les gens simples conti-
doivent naturellement aspirer, même sans le nuent de sombrer dans l’obscurité et refusent
savoir. Ainsi, Chantal Delsol nous explique de devenir les citoyens exemplaires dont
comment, depuis des lustres, les peuples de Rousseau postulait l’idéaltype. Au XXe siè-
la mer, libres et émancipés, se sont efforcé de cle, la faute du peuple cesse donc d’être liée à
civiliser les peuples de la terre, limités et re- son ignorance et devient une manifestation
pliés sur eux-mêmes, comment les capitales de sa mauvaise foi: si, auparavant, il y avait
avancées ont projeté leurs rayons civilisa- la circonstance atténuante de l’inaccessibilité
teurs sur les provinces poussiéreuses, à quel du savoir, dorénavant, le peuple peut être en-
point les États devenus modernes pressaient tièrement responsable et donc coupable de
les empires ringards à s’ouvrir vers le reste ses opinions et de ses actions. Au peuple-vic-
du monde, ou bien de quelle façon l’Amérique time, suit le peuple-démon, dont Chantal
de l’après-guerre était devenue l’avant-garde Delsol dresse le portrait à travers le prisme
d’un reste du monde appauvri et fatigué élitaire: brutal, bête, méchant, replié, frustré
(pp. 175-192). (pp. 160-164). Dans les mots de l’auteur: «Je
Devant l’idéologie de l’émancipation sans ne connais pas de plus grande brutalité, dans
limites, le populisme apparaît comme une dé- nos démocraties, que celle utilisée contre les
fense de la particularité, qui, faute d’une res- courants populistes» (p. 155).
pectabilité donnée par l’officialisation, se Et c’est ainsi que les rôles changent: les
radicalise et parfois s’auto-ridiculise. Au défenseurs du peuple deviennent ses accu-
bon sens du peuple profond, qui «est généra- sateurs, tandis que les anciens réactionnai-
lement plus réticent devant la transgression, res se transforment dans ses porte-paroles.
parce qu’il sait que l’homme est limité, ayant En se revendiquant du peuple, ils nourris-
l’habitude et l’expérience de la limitation» sent l’antipathie viscérale de nouvelles éli-
(p. 204), s’oppose la volonté progressiste tes qui ne vont jamais leur pardonner le fait

928 RECENSIONES
de leur avoir ravi la fonction tribunicienne. res à l’ouverture, il faudrait surtout éduquer
Les Haider, Vadim et Le Pen s’assument les élites à l’exigence de la limite et au sens
des rôles abandonnés et méprisés par des de la réalité» (p. 213).
élites qui «servent au peuple des idéologies Le livre de Chantal Delsol a le mérite de
qu’elles ne vivent pas» (p. 147). Mais ils le présenter l’autre face d’une réalité que l’on a
font d’une manière radicale, outrancière et cru avoir comprise et décortiquée jusqu’à
démesurée, d’autant plus qu’ils sont poussés son dernier élément: si on savait que ce
dans de telles directions par des élites éman- n’était pas sans le concours de nos politiques
cipées qui ont divorcé des masses dont, pour- «fréquentables» que le populisme s’était in-
tant, ils avaient été les ténors: «Cette élite qui stallé en Europe et en Amérique latine, on
a passionnément voulu sortir le peuple de sa découvre que le mépris élitaire du peuple
condition ne supporte pas ce qu’il est de- peut être suffisamment fort pour que le
venu, une fois le rêve accompli» (p. 172). populisme s’enracine et s’empare des idées
Avec les masses électorales populaires, fondatrices de la démocratie. Au point de se
les populistes ont subtilisé aussi les thèmes demander si le populisme n’est pas lui-même
qui ont constitué jadis le bagage rhétorique plutôt un remède à la fracture de nos sociétés
des élites illuminées. Chantal Delsol nous qu’un fléau qu’il faudrait éliminer.
fait comprendre que, devant l’universalisme Ce que l’on peut quand même reprocher
qui demande des sacrifices au nom des prin- à ce livre, c’est peut-être le fait de n’avoir pas
cipes abstraits (tels les interventions huma- analysé les conséquences profondes du dé-
nitaires dans des régions éloignées du globe placement des débats politiques «réels» des
ou l’ouverture illimitée des frontières pour cadres institutionnels aux cadres informels,
l’accueil systématique de tous les immigrés de la sphère publique au domaine du privé.
demandeurs d’asile), le populisme avance En fait, quelque soit l’opinion de l’auteur sur
parfois des propos qui soient plus citoyens le populisme (dans les «Conclusions» du li-
et plus consistants avec les principes des Lu- vre, Chantal Delsol parle plutôt de l’existence
mières que l’amalgame de leurs adversai- d’une accusation de populisme que d’un po-
res. La force du populisme réside justement pulisme proprement dit, p. 215), il ne serait
dans cette inadéquation des courants de pas sans intérêt d’inventorier l’impact d’un
l’establishment par rapport aux besoins du tel déplacement sur la légitimité des cadres
peuple réel. Par exemple, l’idée du bien pu- décisionnels des régimes démocratiques eu-
blic et national devient pour les élites dog- ropéens. Au cas où, tout en suivant le raison-
ma ti que ment cos mo po li tes une va leur nement de Chantal Delsol, on peut continuer
dépassée qui est pragmatiquement reprise aujourd’hui de parler de régimes démocrati-
et brandie par les ténors populistes. D’où la ques en Europe…
conclusion de l’auteur: «Aujourd’hui, s’il
faut toujours éduquer les milieux populai- SERGIU MIŞCOIU
GIORGIO AGAMBEN
Homo Sacer. Puterea suverană şi viaţa nudă (Homo Sacer, I)
trad. de Alexandru Cistelecan
IDEA design & print, Cluj, 2006, 157 pp.
The project of translating into Romanian ticed. IDEA design & print pub lishing
the works of one of the most important liv- house from Cluj took upon itself to put forth
ing Italian philosophers went rather unno- Giorgio Agam ben’s four-vol ume Homo

RECENSIONES 929
Sacer1 series in the hope of apprising Roma- the start up of a different way of musing
nian readers to challenging new perspec- over what constitutes and what continues to
tives on political conjectures as long lasting as be viewed as the foundation of the political
they are persistently recondite. Notwithstand- community. Agamben’s intricate reflections
ing, the diffusion of Agamben was rather stand out under the auspices of enigma. Rest-
sparse, confined to a niche of intellectuals ing on the Aristotelian definition of enigma
debating his insights in reviews such as Cul- as conjunction of opposites, all his key con-
tura, supported by the Romanian Cultural cepts seem somehow enmeshed inside this
Foundation, or looked upon in the briskness conundrum. Whether he attempts to shed
of a moment’s thought as it is the case with light on the archaic Roman legal figure of
reviewing Remnants of Auschwitz on the web- homo sacer (p. 6) or discern back in time the ori-
site of The Institute for the Investigation of gins of the sovereignty of law (p. 45), Agam-
Communist Crimes in Romania. ben is compelled to admit over and over
Indeed, Agamben is not easily read, let again that he is faced with it. Likewise, in as
alone painlessly comprehended. His essays much as most scholars, when confronted
hardly cover 100 pages, and yet the abun- with the 20th century totalitarian phenome-
dance of ideas and the entanglement of his non, still fail to capture the affinity between
articulations make this narrative journey Nazism and Stalinism, this is precisely be-
rather sinuous, in the fashion of an obstacle cause, he argues, the topic is not situated in
race. Born in Rome in 1942, Agamben com- the realm of biopolitics, and thus we still
pleted studies in Law and Philosophy with face it as enigmatic (p. 120).
a doctoral thesis on the political thought of Homo Sacer advances three provisional
Simone Weil, and participated in Martin Hei- theses which, faced in their entirety, have
degger’s seminars on Hegel and Heraclites the effect of fulmination. Political moder-
as a postdoctoral scholar. In the 1970s he nity relies heavily on social contract theories,
worked primarily on linguistics, philology, whether we follow Hobbes or Rousseau. The
poetics, and medieval topics, while being unanimous call and support for human
granted a fellowship at the prestigious War- rights cannot do without this conceptual
burg Institute. During the early 1990s, he be- background that spells out the appearance
gan to be mainly concerned with the concept of the polity. Against this milieu, Agamben
of biopolitics. In point of fact, his first at-
proposes a radical shift in political theory. In
tempt to re-address not only Foucault’s in-
his own words, it follows that the original
sights, but also core ideas of notable political
political relation is the ban or the exile (the
thinkers such as Carl Schmitt, Walter Benja-
state of exception as zone of indistinction be-
min, and Hannah Arendt dates back to a se-
tween outside and inside, exclusion and in-
ries of essays gathered afterwards under the
clusion). Consequently, the fundamental
title of Means without ends2. It is therefore
activity of sovereign power is the production
these writings that somehow echo what
would latter become Homo Sacer. of ”bare life” as the real authentic political ele-
Homo Sacer. Sovereign Power and Bare Life ment – threshold of articulation between na-
should be taken not as the aftermath, but as ture and culture, zôê and bios. And if all this is
not disconcerting enough, we should realize
that, since the paradigm of the West today is
1
IDEA design & print published 3 volu- radically biopolitical, it is the lager rather
mes translated by Alexandru Cistelecan, na- than the city-state that defines our horizon.
mely: Homo Sacer. Puterea suverană şi viaţa nudă Recovering the Aristotelian definition of
(Homo Sacer, I) 2006, Ce rămâne din Auschwitz.
the polis which exists for the good life, it al-
Martorul şi Arhiva (Homo Sacer, III) 2006, Starea
most goes without saying that for the an-
de excepţie (Homo sacer, II, 1) 2008, while the se-
cond volume of Homo Sacer II, Împărăţia şi Gloria. cient Greeks, the natural/biological life (zôê)
Pentru o genealogie teologică a economiei şi a gu- of humans is a reality confined to oikos. In
vernului, is due to be released in 2009. modernity, on the other hand, what is presup-
2
Giorgio AGAMBEN, Mezzi senza fine. Note posed or given comes into question. With
sulla politica, Bollati Boringhieri, Torino, 1996. the advent of la gouvernementalité, Foucault

930 RECENSIONES
argues, there is a reverse in the sense that poli- nature; and so, the founding of polity can-
tics contests and disputes man’s existence as not do without recapturing within its ambit
a living being. Thus, modern times confront what it has initially cast aside. This compels
us with this incessant quest to blur the two us to rethink Hobbes’s Leviathan as the only
opposing aspects of human existence to the one who conserves its ius contra omnes, pre-
point that the ill-founded conflation leads to serving alone what it denies others.
a zone of indistinction and ambiguity where Hereupon, it can be limpidly inferred
politics, so far, wills not to disentangle itself. that the law, articulating sovereign violence,
Agamben shows how this came about. has a force of its own, a vigor which is best
Following the Schmittian line of thought re- delineated in the state of exception. In order
garding politics as essentially a decisional to outline this, Agamben reads Kafka’s writ-
process, the sovereign is the one who de- ings on law and justice in Walter Benjamin’s
cides both the norm and the exception. There key. The latter, although at odds with the
can be no validity of order, unless the sover- conservative political spectrum, is known
eign decides upon a threshold between inte- to have closely followed the Schmittian line
rior and exterior, between friend and foe. of thought to the point where he would de-
Thus, sovereignty is mainly about circum- velop his own critical reinterpretation of it.
scribing its own topos. Schmitt underlines Benjamin-Schmitt dialogue is still nowa-
that the exception could not precede the state days seen as controversial3 as it was during
of normality, for there can be no determina- the Weimar republic; nonetheless, this only
tion over chaos. The sovereign, by issuing goes to show how capital was the conceptu-
norms subsequently creates a homogeneous alizing of the state of exception from left to
situation, it creates the normalizing itself. right. Coming back to the force of law, what
When the state of exception is instituted, it is worth withholding is the pure law, which
is ”the real life” that ”breaks the crust of a is in its most extreme might when it is with-
mechanism rigidified through repetition” out significance.
(p. 60). Therefore, Agamben interprets the How else could we make sense of those
birth of the political community as residing horrifying moments when a knock on the
not in any form of consensus or execution of door in the middle of the night set in motion
norm, but in the practice of exile or ban. The the most uncontrollable events? It is now
law makes no sense unless it captures within that we realize the stakes above and beyond
what is decidedly excluded (the void of law, Agamben’s own reflection. The danger that
la vita nuda). awaits us is when the state of exception is
Today, the connection between polity regularizing, where it becomes impossible
and the rule (i.e. force) of law is almost bro- to discern between the transgression and
mide. However in Agamben’s own interpre- the execution of the law: ”The tradition of
tation, the principle according to which the oppressed teaches us that the state of ex-
sovereignty belongs to law furthers on the ception in which we live is the rule. We must
quandary. Reassuming the most ancient re- arrive at a concept of history that corre-
corded formulation of this principle – that of sponds to this fact. Then we will have the
Pindar – he argues how, in point of fact, the production of the real state of exception be-
nomos of sovereignty is defined by means of fore us as a task” (p. 50). Conclusively, the
a justification of violence. That is why, for ex- law becomes indistinguishable from the life
ample, during the state of exception, exem- it ought to rule.
plary punishments follow. So what does the If the paradoxical ”inclusion of the exclu-
principle of sovereignty encompass? Is there sion” is the fundamental political act, who
an outright opposition between violence inhabits the zone of indistinction that is
and law, physis and nomos, or an indistinc- hereby created? If we think the foundation
tion, a continuum between them? Regardless
of this apparent contradictory conceptualiza- 3
Horst BREDEKAMP, ”From Walter Ben-
tion, what matters is emphasizing the politi- jamin to Carl Schmitt, via Thomas Hobbes”,
cal state which encapsulates the state of Critical Inquiry, vol. 25, no. 2, 1999, pp. 247-266.

RECENSIONES 931
of the polity in relational terms, who, then, Tributary to Hannah Arendt’s reflections
is the exilé facing the sovereign? Leaving with respect to the decline of the nation state,
aside what he identifies as the misconceiv- Agamben bethinks the spectrum of human
ing of the sacred in social sciences, Agam- rights, revivifying its most controversial im-
ben takes the Roman enigmatic figure of the age: the refugee, and thus, soon-to-be inhabi-
sacred man and bounds it in juridical-politi- tant of the lager. Its persona signals the crisis
cal terms: ”Homo sacer is the one whom the of political modernity, exposing its original
people have judged on account of a crime. It exiguity. During world war two, and still
is not permitted to sacrifice this man, yet he nowadays, when people have been de-
who kills him will not be condemned for prived of all their possessions – from prop-
homicide” (p. 63). Sacratio is thus a double erty to propriety – but for the quality of still
exception (i.e. a double exclusion and a dou- being universally (and not nationally!) hu-
ble inclusion). Being denied religious sacrifi- man, it is precisely this professed humanity
cial rituals (ius divinum) as well as penal that has been incessantly denied to them.
punishment for its murder (ius humanus), Above and beyond the literal ambiguity of
homo sacer is the original life taken into the the Déclaration des droits de l’homme et du ci-
sovereign ban. Mapping out the two extremi- toyen 1789, Agamben claims that the refugee,
ties of the order, we see now how the sover- on highlighting the distance between nascita
eign and homo sacer represent symmetrical and nazione, recaptures in se the ”bare life”.
figures: the sovereign is the one with respect Roughly put, when a person is divested of
to whom all men are potentially homines citizenship- as several European states have
sacri, and homo sacer is the one with respect done through the denationalization laws
to whom all men could act as sovereigns. in-between the two world wars, what are
Human life becomes political only by we left with if not the body of homo sacer?
and through an unconditional surrender, if The insistence with which international or-
you will, to the thanatotic power (of the sov- ganizations of all sorts hypocritically appeal
ereign). Homo sacer is (bio)politics in the to the humanitarian as against the political
making, bare life wandering in no man’s only goes to show how far we went in sever-
land between oikos and city-state. If homo ing human from citizen.
sacer might want in imagery, Agamben does Only by identifying this biopolitical back-
not run short of mythical and for that, more ground, can we make sense of the Nazi’s Le-
vivid characters. The werewolf, hybrid be- bensunwerten Lebens or Versuchspersonen.
tween man and beast belongs nowhere (ei- Additionally, the 20th century totalitarian
ther in the forest, or in the city), thus fully phenomena have opened the dramatic pos-
illustrating the banned which reappears on sibility of recruiting, side by side with the
the inside. And if even this does not prove sovereign, the doctor and the scientist in
appealing enough, we can rest sure that bounding the modern lager. The juridical-po-
Hobbes’s homo homini lupus est will be more litical status of the concentration and ex-
than edificatory. What he means by dissolu- termination camps is that of an exceptional
tio civitas is definitely not a return to the state becoming permanent. Only in a void
state of nature, quite the contrary; this is in- of law, could the Nazi have built the lager
deed the threshold between natural life and and subsequently populate it with homini
polity, the state of exception were law re- sacri. Hitler’s thanatopolitics aimed at creat-
cedes and a twofold metamorphosis is in ing The People by incising whatever was
place: the ”lupization” of man and humani- considered expandable, i.e. the people. This
zation of the wolf, continuously undistin- fundamental political scission between Peo-
guishing themselves. Thus, the political ple (as political body) and people (”the nu-
foundation is not an act accomplished in illo merous and the miserable”, included by
tempore, as the social contract theory would exclusion in the political body) is what West-
want us believe, but an ongoing sovereign ern modern politics has yet to acknowledge
decisional process regarding the life (and and possibly – although Agamben himself
not the free will!) of its citizens. is quite pessimistic – overcome.

932 RECENSIONES
”The impossible came true” means that blurred. And in the mist of it all, the con-
there is no way back to the ancient Greek tour of homo sacer alone appears discern-
clear division between zôê and bios, pri- able in a state of exception that has become
vate life and political existence. From the la- the rule.
ger we cannot find our way home. The lines
of dis tinc tion have been un forgiva bly ALEXANDRA SINDREŞTEAN
ROBERT GELLATELY
Lenin, Stalin, and Hitler. The Age of Social Catastrophe
Alfred A. Knopf, New York, 2007, 696 pp.
Robert Gellately’s tremendous work of- century. To put it briefly it is a complete

fers the reader a general view of what was work of what is considered to be one of the
for the human history the age of social catas- darkest pages in human history.
trophe. Nevertheless, there is one particular The topic of the book that might, as the
element that differentiates Gellately’s re- author states it, ”disturb some people” refers
search from what has been written on the to Lenin, more precisely to his association
subject; more precisely the scrutiny of Lenin’s with Stalin and Hitler. From most of the
contribution to the disaster of the twentieth works concerning the Soviet regime or the to-
century, which gave him the ”honor” to be talitarian regimes, the reader discovers the im-
placed alongside Stalin and Hitler. From the age of an intellectual, an idealist Lenin who
author’s point of view Lenin is not just the has to do more with the sophisticated world
theoretician of the Soviet regime, the idealist of ideas and less with the atrocities that took
who wanted to spread the revolution abroad, place under his command. Gellately rejects
the well-intended communist leader; he was this approach, underlining Lenin’s signifi-
the architect of the repressive Soviet dictator- cant role in the attempt of comparing the
ship and the promoter of Stalin, ”a heartless Soviet Union under Stalin with other dictator-
and ambitious individual who was self-right- ships. Lenin was the one who established
eous in claiming to know what was good for the framework for his successor, the new re-
humanity, brutal in his attempt to subject his gime, complete with secret police, suppres-
own people to radical social transformation” sion of civil rights and concentration camps.
(p. 579). The communist leader was familiar with
Lenin, Stalin and Hitler focuses on the mass terror and political executions which
dominant powers of the time, the Soviet Un- were, after his death, perpetuated by Stalin
ion and Nazi Germany, but at the same time at a larger scale.
analyzes the catastrophe itself in global By reading Lenin’s work The State and
terms. In Gellately’s terms, the study offers the Revolution one can have a clear picture of
a social-historical account of the Soviet and the true Lenin, the one who thought that vio-
Nazi dictatorships and documents their lence was the only possible mean to imple-
similarities and differences (p. 14). This im- ment the proletarian state, and perceived the
pressive research is not only a book about state as a special organization of force and
dictators or dictatorships; it is a book about violence with the purpose of annihilating a
dictators and their dictatorships, about the certain class1. Richard Pipes describes Lenin
rise and fall of the Third Reich, about the as one of the greatest conquerors in history,
atrocities both regimes committed, it is the
story of the great social and political disas- 1
Vladimir Ilici LENIN, Statul şi revoluţia,
ter that enveloped Europe in the twentieth Editura Politică, Bucureşti, 1964, pp. 25-32.

RECENSIONES 933
who approached politics in terms of war final decision of exterminating the Jewish
aiming to destroy the enemy. However, people, which however does not mean that
Richard Pipes acknowledge the connection the Final Solution did not have his approval.
between Leninism and Stalinism, more pre- A totally different personality was the Com-
cisely Lenin’s responsibility for Stalin’s evo- munist leader, ”utterly lacking in charisma,
lution, since he inherited from the former workaholic, and the ultimate bureaucratic
practices and institutions such as collectivi- pencil pusher” (p. 15). As his predecessor,
zation, mass terror and secret police. There- Stalin ignored public opinion and was ob-
fore, Gellately’s material on Lenin is nothing sessed by the idea of enemy, which is totally
new; however, he proves the ability to make reasonable taking into consideration that
use of it in order to promote the portrait of a the regime needed a crisis to justify its des-
dictator, as capable as Stalin and Hitler to potic powers and an enemy, and when there
employ any means to achieve his political was none it had to be invented. Fidel Castro
goals. Lenin’s conclusions following War- once gave an explanation to this judgment:
saw experience were that the Red Army ”The revolution needs the enemy…the revo-
must never again be used abroad as an in- lution needs for its development its antithe-
strument of revolution, and what is more sis, which is counterrevolution”3.
important, that the best chance for spread- Hitler’s dictatorship was different in
ing revolution abroad was to instigate an- style and in substance, according to Gel-
other world war. The plan was for the Soviet lately’s thesis. In order to explain his per-
Russia to interfere only when the belliger- spective the author introduces the idea of
ents had exhausted themselves2. Things did consensus dictatorships, defined as an au-
not happen exactly like Lenin wanted. How- thoritarian regime backed by the people.
ever, Stalin did his best to emphasize the So- This has also to do with the fact that Hitler
viet Union impact on the final victory addressed himself to a larger category of
against the Nazi Germany. This explains his people; his speech was not oriented only to-
determination and ambitious to reach Ber- wards workers or peasants. In contrast with
lin before others. Lenin and Stalin who used terror against
Whereas Hitler was for years perceived their own people, Hitler aimed terror primar-
as outstandingly evil, Stalin only gains this ti- ily against social outsiders. Nevertheless,
tle after the acknowledgement of the Soviet both Communism and Nazism ”regarded
crimes. People discovered the Gulag and the human beings as expendable raw material
atrocities of the regime through the shock- for the construction of a new social order
ing work of Solzhenitsyn, and this took place and the creation of a new man”4, a judgment
late, in the seventies. In his scrutiny of the that led to a vast number of killings. Differ-
two regimes the author’s approach is more ences between Communism and Nazism
related to François Furet perspective on Com- can also be traced at the ideological level.
munism and Nazism. From an ideological While Lenin based its theory on Marxism,
point of view Gellately identifies the origins Hitler blended an ideology out of national-
of the two dictatorships in the First World ism, anti-Semitism and anti-Bolshevism, this
War, rejecting the thesis that Nazism was the explaining Lenin’s ideal to ”bring the Soviet
answer to the Russian revolution. His analy- paradise to the world, whereas the Nazi Uto-
sis is the proof that it is difficult to under- pia was designed for Germans only” (p. 583).
stand one of the regimes without taking into In Furet perspective this could be translated
account the other. in terms of radicalization of the national and
For Gellately, Hitler was a charismatic the international idea.
leader who delegated the process of decision The atrocities committed by both regimes
making to others. There is no document tes- are the undeniable evidence that indeed we
tifying Hitler’s official involvement in the are dealing with an age of catastrophe. As
2 3
Richard PIPES, Communism. A History, the Ibidem, p. 62.
4
Modern Library, New York, 2001, p. 51. Ibidem, p. 100.

934 RECENSIONES
mentioned earlier, in Soviet Russia the use dent. For Hitler, the Jewish people posed a
of terror was completely arbitrary, as anyone mortal political and racial threat to the Ger-
could run afoul of the terror. Victims of the man nation, therefore they had to perish.
regime were also the political enemies, those However, the extermination of the Jews was
considered to be a threat for the Party and its not Hitler’s purpose when he came to power;
leader, the victims of what was defined the it was implemented after all alternatives
Great Terror. To these one will have to add failed, proving themselves neither practical,
those killed during the ethnic cleansing, the nor feasible. Mass killing is never perpetra-
Red Army soldiers executed by their own vari- tors’ first plan; it usually comes as plan C, as a
ous grounds, and all those who died or were rational strategy chosen to achieve a certain
killed in the Gulag (p. 583). Victims of commu- aim. Gellately manages to surprise two impor-
nist mass killing have been drawn from the tant episodes that led to the Final Solution,
same ethnic, social and economic group as more precisely the conquest of Poland, which
their killers. According to Benjamin Valentino meant not only the radicalization of terror,
we are discussing about ”dispossessive” but also the moment which set in motion the
mass killing, meaning that communist mass search for a new type of solution to the Jew-
killing is explained as the extermination of a ish question. The second relevant episode is
group, which occurs when leaders become operation Barbarossa that spread the horror
aware of the fact that this is the best avail- and began the bloodiest chapter in the age of
able strategy to accomplish specific goals social catastrophe (p. 585), and marked the
and policies. Valentino emphasizes that moment when the final decision was made.
mass killing in communist regimes has as- Robert Gellately’s research is an attempt
sumed two related forms: ”the systematic to record the evils perpetrated by Soviet
violence associated with the implementa- Communism and German Nazism, it is the
tion of radical communist agrarian poli- story of history’s most infamous and bloody
cies”5 and the killing of large numbers of episodes. The author’s aim is to convince the
people in political purges. reader that Lenin was as much responsible
In what concerns the Nazi contribution of the age of catastrophe as Hitler and Stalin;
to the social catastrophe of the twentieth cen- his contribution to the dreadful episodes of
tury, Gellately underlines that the mass mur- the twentieth century is undeniable.
der in the Nazi camps constructed expressly
to exterminate the Jews was without prece- DIANA ONCIOIU
TONY JUDT
Postwar – A History of Europe since 1945
Penguin Press, 2005, 878 pp.
Tony5Judt is a British historian and pro- Twentieth Century, University of Chicago

fessor in European history. Apart from au- Press, 1998; A Grand Illusion?: An Essay on
thoring books and studies, (Reappraisals: Europe. Douglas & McIntyre, 1996), he also
Reflections on the Forgotten Twentieth Century, contributes frequently to the New York Re-
Penguin Press, 2008; The Burden of Respon- view of Books.
si bility: Blum, Camus, Aron, and the French The present book, Postwar – A History of
Europe since 1945, is a complex, extensive
5
Benjamin VALENTINO, Final Solutions: and highly comprehensive piece of work ad-
Mass Killings and Genocide in the Twentieth Century, dressing any reader who takes vivid inter-
Ithaca, Cornell University Press, 2004, p. 97. est in recent European history. Unlike most

RECENSIONES 935
books concerned with the study of history, sizing the cultural influence brought by the
Postwar manages to attain an opinionated American civilization.
standpoint, launching controversies and Part three discusses the 1971-1989 period
never hesitating to touch more sensitive under the title ”Recession”. Apart from the po-
topic matters of history. Tony Judt treats the litical and economic perspectives, Tony Judt
study of European history as an endeavor makes an impressive account of the emer-
meant not necessarily to clarify and surface gence of the Punk and Rock (p. 482) currents
truth, but most of all to be enjoyed, to pro- and their adjacent subcultures and their influ-
vide essential data and to always leave room ence on society in Europe. For any reader inter-
for debate. The book is valuable among ested in a global understanding of European
other things because it never gives defini- historical events in the aforementioned point
tive verdicts on historical events but merely in time, the brilliant structuring of this part
offers the readers sufficient data to extract makes it a must to read. On the same note as
conclusions on their own. the previous parts, Recession deals with the
The book is structured in four parts, each rise and fall of regimes in Europe, offering a
discussing a different postwar period in clear account of their inner mechanism com-
Europe. The first part is entitled ”Post-War: bined skillfully with details transposing the
1945-1953” and it is concerned primarily reader into that age. The depiction of the Ro-
with what the author calls the ”rehabilitation manian Communist period between 1971 and
of Europe” (p. 63), a process during which 1989 (that the author lucidly refers to as a
Europe had to gather its strength back and ”neo-Byzantine satrapy”, p. 622) is particu-
correctly evaluate the damages of war. Per- larly good, vibrant and rich in information.
haps the most interesting point made in this The last part of the book focuses on the
chapter is that of the fate of Eastern European 1989-2005 period, with a clear emphasis on
states that have been taken under the influ- the aftermath of Communism, declaring that
ence of the Soviet Union; the author observes the ”worst thing about Communism is what
in detail what he calls the ”indifference of the comes after” (p. 665). Here, Tony Judt dis-
Western Europe” (p. 196) regarding the states cusses the new reshaping of Europe, the sec-
considered to be at the ”edge of European civi- ond one in less than a century. This part of the
lization” (p. 196). With a bitter tone, Judt points book highlights the new balance of power in
out the prevalence of the ”Russian solution” Europe and the pre-eminence of the Euro-
(p. 197) in Eastern Europe. Furthermore, the au- pean way of life as opposed to the American
thor insists on the cultural wars between the model. However, the author underlines that
Capitalist and the Communist worlds thus cre- the European way of life is actually nothing
ating a very vivid image of the spirit of the more at the moment than cultural and social
time, giving way to the exposé on the Cold enjoyment of variety. Judt points out the great
War. The general tone of this first part of the benefits of the fall of Communism; however,
book is poignant and yet objective, focusing he avoids doing so in an enthusiastic tone
mainly on the struggles of a weakened Europe due to the fact that he considers the under-
to re-emerge in the world in a new light. standing of the aftermath much more impor-
The second part, ”Prosperity and its Dis- tant then the fall itself, the same as in the case
contents: 1953-1971”, sheds a light on the of the aftermath of the Second World War.
postwar economic boom and depicts the six- The book ends with an essay for an Epi-
ties as a decade whose passing no one will logue. The essay is entitled ”From the House
regret, a decade of incipient efforts for politi- of the Dead: An Essay on Modern European
cal stability and assertion of the Great Power Memory” and it underlines swiftly, in the
status of the Soviet Union. The author’s dis- same registry as the rest of Postwar the fate
course is focused on the actions and further of the European Jews after the Holocaust.
consequences of the European political ac- Without being excessive in terms, the
tors. Going into further detail, this part of book is brilliant. Tony Judt’s endeavor to write
the book points out again the status of the such a historical account of postwar Europe is
relations between European states, empha- impressively successful on all accounts. It is a

936 RECENSIONES
book worth reading even by individuals who Postwar is as complex a work as a dic-
have no professional propensity towards the tionary and as exciting and pleasant to read
study of history. It is one of the few recent as a good novel.
history books that have a style leaving the
reader with a desire for a sequel. GENŢIANA TRANCĂ
STÉPHANE COURTOIS (sous la dir. de)

Dictionnaire du communisme
Éditions Larousse, Coll. „À Présent“, Paris, 2007, 639 pp.
Numele lui Stéphane Courtois, sub direc- maţia anterioară referitoare la distincţia netă
ţia căruia a fost alcătuit Dicţionarul comunis- între forma şi conţinutul volumului, putem
mului1, rămâne strâns legat, la modul general, deduce cu usurinţă faptul că unei simple şi
de studiul comunismului atât ca fenomen cât previzibile aşezări alfabetice a conceptelor, i
şi ca devenire istorică, iar în sens restrâns de se substituie în esenţă o abordare interdisci-
prestigioasa Carte neagră a comunismului2. plinară a fenomenului comunist, expusă
În acest sens, volumul intitulat Dicţiona- într-o manieră ordonată între coperţile unui
rul comunismului, cea mai recentă lucrare a dicţionar.
sa, concepută aparent sub foma unui dic- Formal, cartea este structurată în trei mari
ţionar, dar în esenţă sub cea unei poveşti au- capitole: „Comunismul în cauză“, „Vremuri
tentice şi închegate – o „sinteză“ (p. 19) aşa grele“ şi „Dicţionarul“ propriu-zis. Cel mai
cum autorii înşişi îşi intitulează lucrarea –, a important lucru ce se cere însă menţionat este
comunismului, aşa cum a fost el şi încă este, acela că primele două capitole trebuie luate
umbrind largi părţi ale lumii. în considerare ca fiind cheia înţelegerii modu-
Alături de Courtois şi-au pus amprenta lui în care se desfăşoară întreaga analiză.
asupra conceperii şi redactării Dicţionarului Primul capitol intitulat „Comunismul în
o serie de alţi autori şi istorici, sociologi şi cauză“ este cel care introduce cititorul în lu-
politişti, prestigioşi cercetători ai fenomenu- mea generată de Măreaţa Idee, a autorilor săi,
lui, dintre care Marc Lazar, autorul aplauda- a evoluţiei sale şi a interpretărilor pe care le-a
tei lucrări Communisme, une passion française cunoscut de-a lungul timpului. „Prin interme-
(Perrin, 2002), Jean Baudouin (Introduction diul diversităţii definite de timp şi spaţiu,
à la sociologie politique, Seuil, 1998), François acest dicţionar se autointitulează Dicţionarul
Bafoil (Europe centrale et orientale: Mondialisa- comunismului, în măsura în care autorii săi
tion, europénisation et changement social, Presses doresc să sublinieze dubla unitate a fenome-
de Sciences Po, 2007), Jean-Luc Domenach, nului: aceea a oamenilor şi grupurilor care
Jacques Rupnik, Françoise Thom (La langue s-au legitimat în mod constant de la Idee“
de bois, Julliard, 1987) etc. (p. 9) notează Courtois.
Observând, aşadar, această varietate de În ceea ce priveşte întrebările pe care auto-
specializări ale autorilor, şi considerând afir- rii le formulează, acestea au calitatea de a re-
duce comunismul, mai mult sau mai puţin, la
1
esenţa sa dură: Comunism sau comunisme?
Stéphane COURTOIS (ed.), Dicţionarul co-
De ce în Rusia şi de ce în 1917? Comunismul:
munismului, trad. M. Ungurean, A. Ardeleanu,
G. Ciubuc, Editura Polirom, Iaşi, 2008. un ideal măreţ prost aplicat? Teroarea: fruc-
2
IDEM (ed.), Cartea neagră a comunismului, tul circumstanţelor sau al ideologiei leniniste?
trad. I. Busuioc, M. Ivănescu, D. Jela Despois, Partidul Comunist Francez: un partid totali-
E. Marcu, B. Prelipceanu, L. Schidu, Editura tar? Comunism şi nazism: le putem com-
Humanitas, Bucureşti, 1998. para? Cu ce fel de memorie a comunismului

RECENSIONES 937
avem de-a face? Şi nu în ultimul rând, cu ce fel fără o ordine precisă. Cel mai important lu-
de istorie a comunismului avem de-a face? cru ce trebuie reţinut este însă acela că „în rea-
Din mijlocul acestei suite de interogaţii litate, o lectură atentă a scrierilor lui Lenin,
se iveşte o concluzie preliminară, referitoare Stalin, Guevara sau Troţki arată limpede că
la problematica emergenţei comunismului toţi aceşti lideri revoluţionari nu s-au anga-
în Rusia anului 1917. Se vorbeşte astfel des- jat nicicând să lupte în numele unui ideal
pre despre trei cauze esenţiale. Prima cauză, umanist lăudabil. Toţi erau în schimb preo-
de natură conjuncturală, survine de pe urma cupaţi în mod exclusiv de modalităţile de
constrângerilor socio-economice impuse Ru- cucerire a puterii absolute, la înălţimea for-
siei întregi, de către participarea la Marele midabilei lor voinţe, visând la dominaţie to-
Război. Cea de-a doua cauză, de data aceasta tală asupra partidului, şi ulterior asupra
de natură structurală, provine din faptul că întregii societăţi“ (p. 11).
în spaţiul rusesc ai acelor ani se putea con- În concluzie, nu va putea fi niciodată for-
stata lipsa unor elite specializate, crescute în mulată o teză care să includă dihotomia co-
spiritul valorilor liberal democratice ale ves- munişti buni vs. comunişti răi, sau alternativ,
tului european; timp în care, în modul cel varianta unui comunism bun, prost aplicat.
mai nefericit, sporea în intensitate o manieră Şi aceasta pentru că în mod esenţial, indife-
extrem de nedemocratică de a face politică, rent de variaţiunile pe temă, comunismul se
definită de violenţe de orice tip. Finalmente, va reduce întotdeauna la Ideea sa originară,
avem de-a face cu cea de-a treia cauză, poate şi respectiv la teroare – sub toate aspectele
chiar cea mai importantă, şi anume Lenin în- sale – ca acel unic mijloc de punere în prac-
suşi, definit sugestiv ca fiind omul potrivit la tică a idealului.
momentul şi în locul potrivit. Cel de-al doilea capitol al volumului
Poate fi, bineînţeles, susţinută ipoteza aduce împreună întregul puzzle al istoriei co-
conform căreia toate cele de mai sus sunt munismului, sub egida unor „vremuri grele“,
într-adevăr reale, dar ele nu constituie o teo- începând cu orginile şi terminând cu 1956,
rie în sine inovatoare. Obiectiv însă, nici nu anul marii rupturi.
este nevoie, dat fiind că poate fi de ajuns în Astfel, autorii Dicţionarului aşază cumva
acest context simpla plasare a lui Lenin la baza orginile comunismului pe trei piloni de bază.
originilor istoriei Ideii comuniste. Pentru că, Primul este Babeuf, „omul care a inserat
aşa cum notează Alain Besançon în Originile Ideea Măreaţă într-un peisaj revoluţionar“
intelectuale ale leninismului3 „este imposibil de (p. 23), prin înfiinţarea aşa-numitei La societé
afirmat că ar fi avut loc revoluţia dacă Lenin des égaux, şi predicând pe străzile Parisului,
nu ar fi făcut-o şi nu ar fi ţinut-o în mână. incitând la revoltă şi insurecţie. Cel de-al do-
Lenin este autorul, iniţiatorul şi referinţa con- ilea a fost, bineînţeles, Marx, omul care a
stantă a unui regim de tip nou care s-a întins „conferit Ideii un corp doctrinar şi o strategie
fără a-şi schimba natura pe mai mult de un a proletariatului, care devine în acest fel, în
sfert de univers“ (p. 234). mod implicit, şi subiect revoluţionar“ (p. 25).
Este însă la fel de adevărat şi reversul: În cele din urmă, cel de-al treilea pilon este,
comunismul nu poate fi redus exclusiv la oarecum surprinzător, Durkheim, sociologul
Lenin şi/sau la Stalin; comunismul este re- francez care „disociază pentru prima dată so-
prezentat, de asemenea, chiar dacă nu în cialismul de comunism, şi invers“ (p. 25).
egală măsură, şi de Esenieni, înapoi în seco- Urmează în continuare seria cunoscutã
lul al-II-ea î.Cr., apoi de Marx, Gramsci, Rosa de momente strâns legate între ele ºi definite
Luxemburg şi Clara Zetkin, Troţki şi Georg de cãtre comunism, dintre care primul, situat
Lukács, Mao, Kim Il Sung, Pol Pot, Castro, între 1789 şi 1871, este un excelent prilej pen-
Che Guevara, o sumedenie de intelectuali tru ca autorii să pună în paralel anii Revolu-
francezi şi artişi de avangardă, toţi amintiţi ţiei Franceze şi pe cei ai Revoluţiei Bolşevice,
reuşind astfel sã sublinieze tot ceea ce a fost
3
Alain BESANÇON, Originile intelectuale mai specific pentru cea din urmã. Pentru cã
ale leninismului, trad. L. Văcar, Editura Humani- dacã în timpul Revoluþiei Franceze teroarea
tas, Bucureşti, 2007. era tradusã, extrem de fizic, prin termenul şi

938 RECENSIONES
acţiunea ghilotinei, pentru Lenin se pare că 1991 poate fi uşor recunoscută ca stând sub
asta nu mai era de ajuns: „Noi nu trebuie sã ne semnul prăbuşirii blocului sovietic, respec-
limitãm la eradicarea opoziþiei active! Noi tre- tiv implozia Uniunii Sovietice.
buie să scăpăm inclusiv de rezistenţa pasivă!” Ca o altă concluzie preliminară se poate
(p. 30). Iată, aşadar, justificarea verbală a ne- spune că volumul editat de Stéphane Courtois
cesităţii absolute a supravegherii de orice nu surprinde cu nimic. Nu dezvoltă nici o
naturã, începând cu represiunea ºi culminând teză nemaivăzută, şi nici nu îşi propune să
cu îndoctrinarea ºi reeducarea. alcătuiască o istorie exhaustivă a fenomenu-
Apoi, cu toate că legătura strânsă dintre lui comunist. Ţinta sa principală devine în
cele două momente istorice a fost reliefată în aceste condiţii, tentativa unei introspecţii
repetate rânduri de către liderii comunişti, şi concise şi riguroase în inima procesului de
mai târziu, descrisă de către istorici (dintre devenire a comunismului, surprinzând ast-
care numele lui François Furet nu poate fi tre- fel, în modul cel mai natural, tot ceea ce ţine
cut cu vederea), trebuie totuşi notat faptul că de conceptele sale fundamentale, de perso-
Revoluţia Franceză a fost săracă în două ele- najele principale, de geografie sau de eveni-
mente, de altfel indispensabile comunismu- mentele definitorii.
lui: „Ideologia – marxismul – care ajunge să Şi dacă cele două capitole introductive
fie dogma şi ortodoxia – marxism-leninis- descriu practic unitatea comunismului ca fe-
mul, şi organizarea revoluţionarilor de profe- nomen, şi parcursul său evenimenţial, partea
sie. Şi aceste două chestiuni sunt extrem de care se constituie în dicţionarul propriu-zis,
importante, pentru că întocmai îmbinarea şi care cuprinde peste 130 de intrări, dă seama
lor a ajuns să dea naştere Partidului Bolşevic de vocabularul esenţial al acestui fenomen.
şi totalitarismului care a caracterizat între- Aşadar, ne amintim că realitatea comu-
gul secol XX“ (p. 31). nistă a constat în: birocraţie, conspiraţie,
Următorul set de ani este, în ordine cro- deportări, foamete, Omul Nou, ideologie,
nologică, cel situat între 1917 şi 1922, ani des- dezinformare, limbă de lemn, Partid, Poliţie
crişi de către Războiul Civil din Rusia, Politică, Revoluţie Culturală, teroare, totalita-
izbucnit odată cu prăbuşirea guvernului pro- rism, utopie, Armata Roşie, penurie şi privile-
vizoriu, atunci când bolşevicii au preluat pu- gii, eroi ai clasei muncitoare şi intelighenţie,
terea la Petrograd; se poate spune că aceştia iar lista poate continua.
au fost anii glorioşi ai lui Troţki şi ai Armatei Constatând însă un lucru relativ simplu,
sale Roşii, simbolul terorii par excellence. şi anume că din întreaga componenţă a dic-
Urmează apoi Revoluţia stalinistă (1928- ţionarului lipseşte orice cuvânt ce ar putea
1941), definită „de acei ani de după demara- avea o conotaţie pozitivă, realitatea miraju-
rea procesului de colectivizare, pe deplin lui pe care l-a provocat comunismul în lu-
caracterizaţi de valurile de epurări în rându- mea întreagă rămâne totuşi una extrem de
rile PCUS. Pe plan ideologic, Stalin impune problematică. Aşadar, de unde această atrac-
«clasicismul» sovietic la nivel cultural, aban- ţie năucitoare pentru un lucru atât de odios,
donând implicit avangardismul artistic şi lite- atracţie simţită intens şi de către Occident?
rar în numele «realismului socialist», în timp Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum
ce la nivelul istoriei propune o reabilitare par- notează de altfel chiar autorii volumului,
ţială a imaginii ţarilor, ca arhitecţi ai Statului „entuziasmul intelectualilor comunişti a
rusesc. Intelighenţia este definitiv înregimen- atins climaxul în acele momente de maximă
tată, regimul combinând de acum linguşeala, intensitate totalitară“ (p.169).
gratificaţia şi constrângerea“ (p. 41). Răspunsuri logice pot fi în mod cert for-
Între anii 1945 şi 1949 autorii identifică mulate; de la dorinţa obsesivă a „generaţiei
acea perioadă definită de cuceriri şi consoli- tranşeelor“ de a-şi regla conturile cu Războ-
dare. Cu alte cuvinte, metaforic vorbind, iul, şi până la argumentul conform căruia în
aveam de-a face acum cu „alcătuirea lumii vremuri de acută criză economică, industria-
comuniste“ (p. 48). lizarea părea o soluţie ceva mai logică decât
1956 este bineînţeles anul marii rupturi, cea propusă de capitalismul haotic. Se mai
în timp ce perioada cuprinsă între 1988 şi adaugă la acestea şi faptul că pe fundalul

RECENSIONES 939
ascensiunii nazismului şi fascismului, pro- noţiunile tradiţionale de adevăr şi neadevăr

misiunile comunismului păreau într-adevăr, încetează a mai exista. Enunţarea oricărui ade-
în mod cu totul paradoxal, atât de priete- văr se află sub imperativul copleşitor al or-
noase. Însă, în ciuda tuturor acestor argu- todoxiei ideologice şi al liniei oficiale dată
mente, explicaţia autorilor Dicţionarului este politicii acelui moment“ (p. 306). Pe de altă
una mult mai scurtă, dar şi mai dezamăgi- parte, „în ciuda solidei critici aduse de către
toare, reducând pur şi simplu totul la „fasci- Marx socialiştilor utopici, în încercarea sa de
naţia continuă a oamenilor pentru forţă“. a fundamenta socialismul ştiinţific, utopiile
În final, încercarea de a rezuma cât mai au continuat să fie mereu izvoarele primare
fidel derularea intelectuală a conţinutului ale comunismului de secol XX“ (p. 588). Iar fa-
volumului scoate la iveală două elemente in- limentul aproape complet al comunismelor
dispensabile în economia oricărei înţelegeri a de peste tot dovedeşte întocmai această impo-
ceea cea fost, şi încă poate fi, fascinaţia feno- sibilitate a utopiilor de orice natură.
menului comunist. Pe de-o parte, faptul că
„în universurile leninist şi respectiv stalinist, IOANA PAVERMAN
THOMAS FAIST, PETER KIVISTO (eds.)

Dual Citizenship in Global Perspective. From Unitary to Multiple Citizenship
Palgrave Macmillan, Hampshire and New York, 2007, 296 pp.
The collective work edited recently by Audrey Macklin calls ”securitization of

Thomas Faist and Peter Kivisto addresses dual citizenship” (p. 42), the tightening of re-
the range of studies of dual citizenship that strictions on international migration, includ-
is still in its infancy, as the editors acknowl- ing making dual citizenship less attainable.
edge. The book contains eleven authored ar- This trend towards the extension of dual citi-
ticles, an introduction, and a conclusion zenship is likely to persist, according to the
written by the two editors, and it is based authors. Part two of the book – focused on
on selected contributions to the conference the relation between nation-states, dual citi-
”Dual citizenship: democracy, rights and zenship and transnational bonds – exam-
identity in a globalizing world” held in ines the case of dual citizenship in Hungary
March 2005 at the University of Toronto. and North America, together with its recent
The articles, many of which are case-studies introduction in Mexico and in the Domini-
on European states, North America and can Republic, as well as the case of three
Latin America, are organized into four parts European countries that have varying poli-
that focus each on different aspects of the cies on dual citizenship: Germany, Nether-
matter: states and human security, national- lands, and Sweden. The authors argue that,
ism and nationhood, postnational and trans- for the West European states in question,
national citizenship, and citizenship and dual citizenship is less related to the politics
democracy beyond borders. of nationhood, and more related to satisfy-
The majority of the articles tackle dual ing demands for the respect of individual
citizenship from the perspective of the ex- rights (p. 136); while in the case of East Eu-
tension and internationalization of human ropean states, like Hungary or Romania,
rights, globalization, and economic integra- multiple citizenship is an instrument of ex-
tion; only few contributions use a more panding the national community outside
state-centered approach. As it follows, the the borders in the context of the sensitive is-
first two articles conclude that the security sue of transborder kin minorities (pp. 70, 94).
dilemma, raised after 9/11, portends what In Mexico and in the Dominican Republic,

940 RECENSIONES
the introduction of dual citizenship had were very polarized because of the aggres-
other reasons, especially economic ones. It sive nationalism of some Hungarian politi-
was a means of ensuring the continuous cians; the gov ern men tal pro posal of
flow of remittances and promoting naturali- introducing state-membership for transbor-
zation in the receiving states, as well as a re- der Hungarians met the hostile response of
sponse to bottom-up pressures from migrant the neighbouring states, as well as that of
communities. the EU. Moreover, the Status Law of 2001
The third part discusses the emergence had to be modified by eliminating the refer-
of postnationalism in relation to the spread- ence to the ”unitary Hungarian nation”, as
ing of dual citizenship, analyzing how it claimed by the European Commission. In
can undermine the state (p. 201); but in the this context, it is not a surprise that dual citi-
same time, it rejects the claim that dual citizenship was seen as an instrument for the
zenship is a measure of convenience and fulfillment of this ideal. One main problem
not of commitment, therefore debasing na- of the proposal was that it entailed political
tional mem bership (p. 220). Finally, the rights for up to five million people living
fourth part studies the use of dual citizen- outside the Hungarian borders. This could af-
ship in the European integration process, fect Hungary’s sovereignty and self-determi-
and the changes brought to state sovereignty nation, and could lead to the empowerment
and to popular sovereignty. Seyla Benhabib of extreme-right groups. Another problem
argues that the reconstitution of citizenship was that the proposal was based on the jus
triggers also the reconfiguration of sover- sanguinis principle that granted the oppor-
eignty by decoupling citizenship from na- tunity to descendants of the citizens of the
tional belonging (p. 262). However, she Hungarian state before First World War, to
argues that cosmopolitan rules and interna- regain Hungarian citizenship, therefore vio-
tional law can aggregate some form of ”re- lating the Peace Treaties. The author raises
publican federalism” that reinforces popular the constraints of international law, mainly
sovereignty at the expense of state sovereignty the respect of the European Convention on
(p. 265), that is, making states more respon- Nationality, against such a plan, together
sive to popular demands. with the unilateralism of this step that is con-
Three contributions have been selected frontational for states like Romania (p. 104).
here for an expanded presentation, since After pointing out that number of European
they may lead to enlightening comparisons. states, like Italy, Portugal, and Spain, grant
Moreover, Spiro’s article was chosen for its citizenship on ethnic preference without the
theorizing potential. objection of the EU, Maria Kovacs concludes
The fist article we propose is that of that the adoption of the project granting dual
Maria Kovacs, ”The politics of dual citizen- citizenship for external minorities would
ship in Hungary”. The article proceeds with lead to internal destabilization of democ-
the study of the 2003 debate for the intro- racy itself, and to the rise of the nationalistic
duction of non-resident citizenship for eth- right (p. 107).
nic Hungarians living abroad. This issue The second article to discuss is that of Pe-
was subjected to a referendum that failed ter J. Spiro, ”Dual citizenship: a postnational
due to low participation. However, since view”. One observation is that Spiro’s contri-
then, this question has been under public bution is more state centered that the rest of
scrutiny; Kovacs points out the fact that the the contributions. In fact, it is the only one
situation of dual citizenship in Hungary is that raises the question of the future of the
very similar to the policy of the Romanian state nation-state in the context of the increasingly
concerning ethnic Romanians in Moldova: tolerated multiple citizenship. It is not by
thus explaining why Romania was very sensi- chance that a professor of international law
tive to the Hungarian proposal. Another is the most concerned with this issue, since
similar situation is that of German citizen- international law considered – until recently
ship for Silesian Germans living in Poland. In – dual citizenship as an undesired absurdity.
Hungary, the debates around the referendum For example, the European Convention on

RECENSIONES 941
Nationality (1997) formulates dual citizen- of dual citi zen ship and Euro pean com-
ship as a right. Therefore, political theorists munity-building. It argues that dual citi-
conceive naturalization in the perspective zenship is a ”catalyst for furthering the
of human rights. The author discusses this construction of European identity” (p. 229).
issue in the context of ”postnationalism”, Considering that nation-states were built as
seen indeed as ”the decline of the state as ”social closures” (as Rogers Brubaker put it),
brought about by a dilution in state-based the author states that dual citizenship is one
identity and the rise of non-state attachments” way to transcend the national framework
(p. 190). Contrary to the other contributors, that forges an anti-liberal citizenship (p. 233).
Spiro argues that this trend will destabilize The European integration aims to change
the protection of human rights rather than this national framework, according to the au-
enforce it (p. 191). Even if in the short-run thor, and to create a transnational solidarity.
dual citizenship may be seen advantageous The Schengen Agreement as well as the
for states, in the long-run it will lead to the European Convention on Human Rights re-
dilution of national membership. Until the stricts the domaine réservé of the states, of
late twentieth century, dual citizenship was granting citizenship, by extending the lib-
considered a threat by international law. eral dimension of citizenship beyond the na-
Therefore, naturalization in another state en- tion-state (p. 236). A step further towards
tailed the renunciation to original citizen- this supranational liberal democracy would
ship. However, the latest developments of be a full European citizenship as sui generis.
the citizenship laws allow retention of the The author stresses this unique character of
home-country citizenship because the latter the European citizenship and argues that it
allows repatriation and facilitates remit- is not just a mere extension of the national
tances. Nevertheless, state ties are not neces- citizenship (p. 239). Therefore, it is not con-
sarily reinforced, the author underlines, as nected to states and nationhood. For Skro-
turnouts in elections for non-resident citizens backi, European citizenship is the ideal of a
are very low (p. 193). Dual citizenship also post-Westphalian European civic republican-
dilutes community solidarity as it comes at ism derived from the French Revolution.
little cost but brings many benefits. There- Based on this civic republicanism, European
fore, the author points out the fact that the membership transcends national belonging,
United States will become ”a community of and it is thus convergent with multiple citi-
second choicers with a corresponding loss zenship (p. 241). In his support, Skrobacki in-
of filial intensity” (p. 196). Another impor- vokes Habermas’ concept of ”constitutional
tant observation is that the division of state patriotism” to explain the possible conflicts
power triggered by dual citizenship erases of allegiances. As a conclusion, the author
the connection between the state and the citi- states that the acceptance of dual citizenship,
zen by creating overlapping spaces of mem- based on civic republican values, will facili-
bership, which affect state sovereignty and tate the development of the European iden-
give rise to trans- or supranational powers tity, because it bridges national and European
(pp. 197-198). As the prerogative of states to citizenships.
legislate dual citizenship is restricted by hu- The book edited by Faist and Kivisto is a
man rights norms and international law, na- useful tool for the study of dual citizenship try-
tional barriers are less effective (p. 200). Spiro’s ing to encompass different perspectives by ex-
conclusion is that citizenship becomes ”just amining multiple legislative changes on plural
another form of belonging” (p. 201) by the membership in different settings; however,
loss of its exclusivity. theorizing dual citizenship more extensively
The third and last article to present here is and analyzing its relation to the sovereign
that of Waldemar Skrobacki, ”Dual citizenship, state and the nation more deeply would have
European identity and community-building been an asset to this collective volume.
in Europe”. The contribution tries to estab-
lish a connection between the extension ANA MARIA TANAŞOCA

942 RECENSIONES
ABDULLAHI AHMED AN-NA’IM

Islam and the Secular State. Negotiating the Future of the Shari’a
Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts and London, 2008, 336 pp.
In recent years the academic field has Another element of novelty that can be
been overrun with studies attempting to found in the book is the author’s approach
grasp the relation between Islam and politics. on the clear separation that should be estab-
Therefore, it has become extremely difficult lished between religion and state. In this re-
to find books that truly bring new contribu- spect he is closer to Western scholars, mainly
tions to the issue. Generally, when discussing to those academically attached to French po-
Islam, researchers tend to focus mainly on Is- litical philosophy, than to any type of Mus-
lam’s compatibility with democracy. There lim scholars. His separation of religion and
are scholars, such as John Esposito and more politics does not mean that he intends to
recently Bassam Tibi, who try to demonstrate relegate religion, in this case the Islamic law,
that such compatibility, depending on certain solely to the private sphere of the individ-
circumstances, exists, while nameless many ual. For An-Na’im obedience to religious
others are less optimistic in this respect. laws is a personal choice, and therefore can
Notwithstanding, there are shades of gray never be the attribute of the state (he does
and researchers who, while strongly rejecting not believe in the creation of an Islamic state
this pre-existent framework, have endeav- as is the case of Iran). However, because reli-
ored to develop a third path, focusing more gious values are important for individual
on accommodating Islam within the democ- identity, the state should use the Shari’a and
ratic framework than establishing its overall other similar religious works as a source for
compatibility with the aforementioned po- law-making. As a consequence, members of
litical system. Abdullahi Ahmed An-Na’im, a certain religious community may bring
a Law Professor of Sudanese origin from the forth in the public sphere projects of law
Emory Law School is but one of them. His based on religious values. Still, these pro-
newest book Islam and the Secular State, a rejects will have to survive the test of open
sult of his vast experience in the study of in- public debate and then submit to the will of
ternational law, human rights and Islamic the majority. More or less, the role proposed
law, deals with finding a place for the Shari’a by An-Na’im for the Shari’a is the role attrib-
within the frame of a democratic state. uted nowadays in many countries, like Bra-
From the very beginning An-Na’im makes zil and Spain, to the Catholic religion – a
some methodological clarifications that are source to be taken into consideration in the
of significant importance in understanding process of policy-making.
the purpose and content of his study. First, In addition, An-Na’im’s brings forth a
he renounces any claim to a general objectiv- novel perception of both the state and the
ity as throughout the book he more than Shari’a. According to him the state is not a co-
once states his position as a Muslim writing hesive entity, a supra-structure, but a group
a book addressed mainly to other Muslims. of individuals, each acting according to their
This book is not intended to be just another own interests and value-systems. There-
well-written theoretical piece, it is meant to fore, if the state decides to promote Islam, it
be a starting point for a true debate on the does not in fact promote general Islamic
new role that should be assigned to the principles but personal perspectives on the
Shari’a within countries with a Muslim ma- subject, which may lead to significant nega-
jority. Paradoxically enough, despite the fact tive consequences. In a similar manner,
that An-Na’im acknowledges so strongly his An-Na’im does not believe in state-spon-
personal attachment to Islam, his study and sored promotion of the Shari’a as there is no
his arguments are very much embedded in one Islamic law, but several schools of inter-
Western culture. pretation, each equally valid. Moreover, the

RECENSIONES 943
use of Shari’a as positive law is inappropri- Perhaps the only moment when the au-
ate as it does not allow reform. If Muslims thor’s experience as a Muslim becomes evi-
accept that the Shari’a is decreed by God, dent is when he deals with the reformation
then they cannot resist or change its applica- of the Shari’a. An-Na’im starts his argument
tion in practice, which comes against the by analyzing the prototype for the ideal Is-
principles of positive law. Therefore, the lamic society, which is the Medina model es-
state should always remain secular and place tablished by the Prophet after his flight from
religion in its proper position within society. Mecca. He states that if we are to acknowl-
Shari’a should only be used as a source of edge the fact that Prophet Muhammad is
state law because it encompasses certain the final prophet then the model of state he
values and traditions that are important for established at Medina cannot be replicated
the Muslim community. after his death. By this he does not support
In support of his arguments, An-Na’im the total elimination of the Medina model
develops the concept of civic reason, inspired from Islamic political thought but simply ar-
from John Rawls and Jurgen Habermas’ pub- gues that while re-creating that particular
lic reason. The main difference between the structure is not possible, Muslims should
two is that civic reason is less complex than strive to preserve the underlying values and
public reason and less focused on the experi- rationale of the Medina ideal and use it to a
ence of Western societies being solely de- certain extent in policy making.
fined as ”the requirement that the rationale Despite his continuous emphasis on the
and purpose of public policy or legislation interpretational potential of the Shari’a as an
be based on the sort of reasoning that most efficient tool for active reformation, at the
citizens can accept or reject and use to make end, An-Na’im has to accept that there are
counterproposals through public debate parts of the Islamic law that come in direct
without reference to religious belief as such” conflict with the theory of human rights and
(p. 100). It is important to mention here that constitutionalism. His main solution for this
civil reason cannot exist without the sup- situation is to use the educational system as
port offered by constitutionalism, human a tool for creating better awareness for these
rights and citizenship. problems while promoting genuine plural-
An-Na’im’s analysis of the dhimma system ism. When the author states that these Shari’a
(the status of non-believers in Islam) reveals principles should not be enforced nor ac-
yet another innovative element. The author is cepted by Islamic societies, he does not sim-
very blunt when he rejects the dhimma system ply refer to the situation when the secular
as being outdated stating that despite any state abstains from imposing legal conse-
ideals and dreams that some Muslims may quences but believes that scholars should
preserve, Western colonization has managed strive to address the traditional Islamic ration-
to permanently introduce the model of the ale behind these principles in order to make
territorial state. If Muslims must live nowa- the reformation efficient. An-Na’im con-
days with the Western institutions intro- cludes his argument of Islamic reform with
duced during colonization then instead of an interesting quotation from a renowned Is-
inefficiently criticizing their compatibility lamic reformist Ustadh Mahmoud who was
with Islam, they should try to benefit from asked by someone ”Your ideas are good, but
the safeguards developed by Western socie- when will people come to accept them?” and
ties for protecting the rights of individuals he responded “You are the people – when are
and communities within these systems. Ac- you going to accept these ideas?”.
cording to An-Na’im, rejecting a Western un- Throughout the book, An-Na’im uses
derstanding of citizenship and human rights three case-studies in order to illustrate his ar-
as being foreign to Islam should then be ac- guments: India, Turkey and Indonesia. Per-
companied by a rejection of international haps the most challenging of these three is
trade, financial institutions and territorial his analysis of Turkey, a country whose pro-
states as well, otherwise it is simply a hypo- found state sponsored secularization comes
critical attitude. against An-Na’im theoretical framework.

944 RECENSIONES
He criticizes the fact that Atatürk decided to research with a very coherent framework of
relocate religion solely to the private sphere analysis. An-Na’im manages to construct
because in his opinion the main problem here very strong arguments in support of his the-
is to make a thorough distinction between ory, generating new debates on this particu-
the private and the public sphere. He gives lar topic. The one criticism that can be brought
the example of the active debate concerning to this book is connected to its pragmatic
women’s decision to wear the veil in differ- character. Though the author is right when
ent institutions, and whether their condem- he dismisses the current debate on Islam’s
nation for this is a violation of human rights compatibility with democracy as being a
and stimulates discrimination. Moreover, fruitless one, the fact still remains that this is
An-Na’im strongly supports the policies the main concern in Muslim countries nowa-
adopted by the new Islamic government in days. The role he envisions for the Shari’a is
Turkey, perceiving them as a basis for pro- highly remarkable, but it is dependant on
gress and in accordance with his own argu- the existence of constitutionalism and respect
ments regarding the role that religion should for human rights and citizenship, elements
play within a society. However, his analysis that are not present nowadays in the majority
here is open to criticism as he fails to ac- of Muslims countries. There is still no sphere
knowledge the reasons that stood behind for open public debate in many of these
Atatürk’s secularization and the long-run states, as there is little respect for the freedom
benefits of such a policy. Additionally, the of speech and many other basic rights and lib-
benefits brought on by the new Islamic Turk- erties. Therefore, despite the practical orienta-
ish government should be analyzed after a tion of this study, it still remains a book that
longer time span in order to give political sci- mostly focuses on a rather distant future than
entists the opportunity to see not only the on the present, dealing with problems that
short-term effects of these decisions but also are not yet accessible as there are many oth-
the long-term ones. ers problems to be addressed before.
In conclusion, Islam and the Secular State is
a well-written, well-documented piece of AITANA RADU
MARK MACKINNON
The New Cold War. Revolutions, Rigged Elections and Pipeline Politics
in the Former Soviet Union
Carroll&Graf Publishers New York, 2007, 313 pp.
Mark MacKinnon realizează o radiogra- sau ai sistemului judiciar, martori de rând ai

fie a peisajului politic din spaţiul ex-sovietic evenimentelor). Autorul propune un studiu
în perioada care urmeză după venirea la asupra noului Război Rece dintre SUA/ Oc-
putere a lui Vladimir Putin. Corespondent cident şi Rusia, care nu mai este unul cu impli-
al Globe and Mail în fostul spaţiu sovietic, caţii militare, ci unul care are ca obiectiv
McKinnon surprinde evenimentele în desfăşu- instaurarea modelelor politice ale democraţiei
rare şi reuşeşte să ofere amănunte din culisele vestice (alegerile libere, presă independentă,
„revoluţiilor colorate“, despre schimbările in- existenţa societăţii civile) sau al „democraţiei
terne din Rusia şi alte republici ex-sovietice. controlate“ („managed democracy“) a regimu-
Lucrarea se remarcă prin abundenţa surse- lui Putin. Spaţiul pe care se poartă noul Răz-
lor directe (interviuri realizate cu personajele boi Rece este cel al teritoriului fostei URSS
direct implicate în schimbările de regim – li- sau al Serbiei, iar „armele“ celor două tabere
deri politici, reprezentanţi ai societăţii civile sunt gazele (cu care Putin şantajează vecinii

RECENSIONES 945
care nu au resurse energetice) şi ONG-urile din 2004. Prosperitatea adusă de sistemul

sau diplomaţii occidentali. Miza noului con- politic al democraţiei administrate este însă
flict Vest-Est este una economică, a rezerve- o imagine de faţadă a regimului care îşi con-
lor sau a traseelor conductelor care transportă struieşte puterea pe eliminarea adversarilor
hidrocarburi. SUA şi UE încearcă să obţină politici, suprimarea libertăţii presei, a so-
accesul la resursele energetice din republi- cietăţii civile şi pe o politică externă agresivă
cile ex-sovietice, iar Rusia are ca obiectiv care foloseşte gazele ca mijloc de negociere
păstrarea controlului asupra pieţei de petrol în raporturile cu statele vecine.
şi gaze din acestă regiune. Capitolele următoare sunt dedicate unei
Cartea lui MacKinnon este împărţită în analize descriptive a evenimentelor care au
16 capitole, cele mai multe fiind dedicate re- avut ca obiectiv schimbarea regimurilor poli-
latărilor care surprind „asamblarea“ schim- tice din Serbia, Belarus, Georgia şi Ucraina.
bărilor paşnice de regim din Serbia, Belarus, Autorul dezvăluie că protestul societăţii ma-
Georgia şi Ucraina. Autorul alege o abordare nifestat prin „revoluţiile colorate“ este de-
cronologică a subiectului, iar importanţa departe de a fi o mişcare spontană, lipsită de o
mersului său, deşi este unul de natură empi- organizare prealabilă, fiind mai degrabă „re-
rică, este dată de faptul că plasează în centrul voluţii ale ONG-urilor“ occidentale. Mani-
studiului procesul care are ca obiectiv schim- festaţiile mişcărilor Otpor, Zubr, Kmara,
barea de regim prin acţiunea societăţii civile Pora2 fuseseră pregătite de ONG-uri occiden-
ca instrument de realizare a intereselor de tale pentru momentul alegerilor, cu scopul
politică externă. Cele mai multe studii care de a răsturna prin proteste paşnice regimu-
au abordat relaţiile SUA/Occident în raport rile autoritare. Scenariul după care sunt or-
cu politica energetică a Rusiei în spaţiul ex-so- ganizate răsturnările de regim este acelaşi
vietic au pornit de la consideraţii de ordin pentru toate statele: crearea unor structuri
geopolitic1 sau teoretice fără a acorda atenţie puternice ale societăţii civile cu susţinerea
acţiunilor de schimbare a puterii politice din finaciară a Occidentului (investiţiile Funda-
fostele republici sovietice. ţiei Soros, National Democratic Institute,
Primul capitol este dedicat unei analize ajutoare trimise prin USAID), sprijinirea
a schimbărilor apărute în Federaţia Rusă pe mass-mediei independente cu o poziţie cri-
fondul venirii la putere a lui Vladimir Putin tică la adresa regimului (B92-Serbia, Rustavi
şi al instaurării regimului politic al „demo- 2-Georgia, Canal 5-Ucraina), organizarea de
craţiei controlate“, „regim politic cvasi-auto- training-uri pentru educarea tinerilor în spi-
ritar camuflat pentru a reprezenta voinţa rit civic. Modelul, inspirat de metodele de re-
populară prin intermediul alegerilor aparent zistenţă nonviolentă propus de Gene Sharp3,
libere, a unui sistem de partide pluralist şi a este aplicat statelor care îndeplinesc trei con-
mass-mediei parţial libere“ (p. 9). Aspectele diţii: un regim politic autoritar detestat de
care definesc regimul democraţiei adminis- populaţie şi care se menţine la putere prin
trate sunt introduse după o scurtă incursiune fraudarea alegerilor, o opoziţie care are sus-
în tentativele eşuate de guvernare între- ţinere populară (p. 53). Descrierea momen-
prinse de Boris Elţân. Venirea lui Vladimir te lor re vo lu ţionare este pre ce dată de o
Putin la conducerea Rusiei aduce schimbări
introspecţie în viaţa politică a regimului
majore: Federaţia înregistrează creşteri econo-
mice impresionante, bazate pe exporturile de
2
hidrocarburi care aduc „stabilnost“ (stabili- Mişcări de tineret, sprijinite financiar de
tate) pentru populaţia care-l susţine puternic Occident care au participat la organizarea cam-
pe preşedinte în cursa pentru prezidenţialele paniilor electorale şi care au dat start-ul pro-
testelor antiregim după anunţarea rezultatelor
falsificate ale alegerilor.
1 3
Este cazul lui Dmitri TRENIN, The End of Cercetător în ştiinţe politice la Institutul
Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics Albert Einstein, SUA, propune în eseul From
and Globalization, Carnegie Endowment for Dictatorship to Democracy: A Conceptual Frame-
International Peace, Washington DC şi Mos- work for Liberation, 198 de metode de rezistenţă
cova, 2002. paşnică la regimurile autoritare.

946 RECENSIONES
autoritar şi a societăţii guvernate de un apa- inte de comunicarea rezultatelor oficiale fal-

rat de stat a cărui trăsătură definitorie este co- sificate ale scrutinului. După o încercare ratată
rupţia. Populaţia peste care guvernează aceşti de a frauda alegerile şi după ce se confruntă
lideri este sărăcită şi cunoaşte doar realitatea cu proteste de stradă masive, Milosevici re-
distorsionată oferită de mass-media contro- cunoaşte victoria lui Vojislav Kostunica.
lată de stat, care selectează informaţia după Aplicată cu succes la Belgrad, metoda re-
regulile transmise de regim în „temnyki“ (ca- voluţiei paşnice este preluată de opoziţia po-
zul Ucrainei). Politica externă a statelor res- litică din Georgia şi Ucraina care solicită
pective înseamnă relaţii apropiate cu Rusia sprijinul artizanilor occidentali şi experi-
care descoperise că „nicio armată nu ar putea enţa practică a sârbilor pentru a asambla în
să anihilieze mai bine manifestările de inde- propriile state răsturnarea regimurilor poli-
pendenţă ale unui stat“ (p. 77), ca gazele. tice. În 2003, Georgia, condusă de Eduard
Serbia, primul caz despre care relatează Şevardnadze, era un stat obedient Moscovei
MacKinnon, este guvernată de un lider care (după ce Vladimir Putin aplicase cu succes
provine din establishment-ul comunist al şantajul energetic în ianuarie 2001) unde mo-
Belgradului şi care, pe fondul războiului delul „democraţiei controlate“ putea fi apli-
din fosta Iugoslavie, căpătase un important cat cu succes în condiţiile în care puterea
capital de antipatie din partea Occidentului. pierduse sprijinul financiar al SUA pentru
Alegerile prezidenţiale din 2000 sunt prile- că nu adoptase reforme anticorupţie. Alege-
jul pe care Occidentul îl foloseşte pentru a rile din noiembrie 2003 oferă prilejul ideal
pregăti prăbuşirea regimului lui Slobodan pentru punerea în practică a scenariului de
Milosevici prin mijloace non-violente şi spre a la Belgrad al revoluţiei paşnice. Metoda este
dovedi că metoda rezistenţei paşnice aplicată identică celei folosite în Serbia: finanţare din
cu succes în Slovacia şi Croaţia va avea succes partea ONG-urilor occidentale pentru opo-
şi în Serbia. Statul, condus de Milosevici avea ziţia politică, manifestaţii paşnice antiregim
toate atu-urile pe care Occidentul se bazase ale unei mişcări de tineret (Kmara), susţinere
atunci când orchestrase prăbuşirea regimu- din partea mass-mediei necontrolate politic
rilor lui Meciar şi Franjo Tudjman: o opozi- şi exit-poll-uri care prezintă rezultatele alege-
ţie cvasipopulară (care va deveni mai bine rilor înainte de falsificarea acestora. După ce
cunoscută prin eforturile ONG-urilor, ale încearcă fără succes să fraudeze rezultatul
Otpor şi mass-mediei necontrolate de re- scrutinului şi apelează la sprijinul lui Vla-
gim), un post de radio independent şi o dimir Putin, care îi propune o soluţie de com-
populaţie care îi dispreţuia pe cei aflaţi la promis greu de acceptat, Eduard Şevardnadze
putere. Otpor, deşi se proclamă nepartizană, renunţă la putere. Opoziţia se dovedeşte câş-
organizează (cu fonduri de la NED, Freedom tigătoare şi la Tbilisi, iar organizatorii revolu-
House, NDI, IRI, Fundaţia Soros pentru o ţiilor aleg o nouă ţintă – Ucraina.
Societate Deschisă) manifestaţiile de diver- Schimbările de regim de la Belgrad şi
tisment ale campaniei electorale a opoziţiei, Tbilisi, al căror model putea fi preluat cu suc-
reuşind să surprindă populaţia cu tehnici ces în Ucraina, este perceput de liderii de la
de marketing politic care luau în râs puterea Kremlin ca o ameninţare la adresa intereselor
politică sau îndemnau la vot prin distracţie. Rusiei. Analiza pe care MacKinnon o face asu-
Străzile Belgradului şi ale altor oraşe sâr- pra evenimentelor desfăşurate în Ucraina este
beşti, în care Otpor înfiinţase ONG-uri, se precedată de o incursiune în istoria postco-
transformă în spaţiul manifestărilor artis- munistă marcată de refome eşuate a statului
tice ironice la adresa regimului politic al lui ucrainean. Autorul menţionează, de aseme-
Milosevici. În paralel, membrii Otpor parti- nea, importanţa Ucrainei („Malorossiia“ –
cipă la training-uri (organizate în afara Ser- mica Rusie în limbajul colocvial al ruşilor)
biei) în care se predau tehnicile rezistenţei care pentru liderii de la Kremlin este locul
paşnice ale lui Sharp. Momentul cel mai impor- de naştere al naţiunii ruse. Pentru noiem-
tant al programului stabilit pentru 24 sep- brie 2004, în Ucraina erau programate ale-
tembrie 2000 (data alegerilor) era anunţarea geri prezidenţiale, prilej pe care organizatorii
rezultatului exit-poll-ului făcut de CeSID, îna- de revoluţii şi opoziţia îl folosesc pentru a

RECENSIONES 947
răsturna de la putere vechiul regim politic, sau de modul în care liderii politici se ra-
susţinător al liniilor politice promovate de portează la percepţia pe care le-o atribuie
Moscova. Campania electorală a opoziţiei Occidentul.
politice din Ucraina se desfăşoară conform Pentru toate cele cinci cazuri despre care
modelului, aplicat deja cu succes de două relatează MacKinnon este surprinzătoare
ori după 2000. ONG-urile occidentale finan- poziţia diplomaţilor occidentali care se im-
ţează mass-media antiregim, acţiunile din plică direct în procesul de înlocuire a vechiu-
campania electorală, manifestaţiile ironice lui regim politic.
antiregim ale tinerilor organizate de Pora şi Concluzia lui MacKinnon este că, după
exit-poll-ul independent. Comportamentul orchestrarea cu succes a patru schimbări de
regimului ameninţat de pierderea puterii regim, Occidentul nu se poate declara câşti-
este acelaşi ca şi în Georgia: încercarea de a gător al noului Război Rece pe care îl duce
falsifica rezultatele alegerilor şi apelul la aju- cu Rusia, pentru că accesul la resursele ener-
torul Moscovei. Revoluţia paşnică reuşeşte getice din spaţiul ex-sovietic nu este permis
să prevină instaurarea la putere a unui lider, de regimurile politice autoritare din Asia
reprezentant al vechiului regim. Centrală. Pe de altă parte, regimurile poli-
Metoda rezistenţei paşnice aplicată cu tice aduse la putere cu sprijinul Occidentu-
succes în cinci state se dovedeşte ineficientă lui sunt instabile şi pot fi uşor readuse sub
în cazul regimului din Belarus. După venirea tutela Moscovei, care se vede ameninţată de
la putere, în 1994, a lui Alexandr Lukaşenko, perspectiva „pierderii influenţei în afacerile
regimul politic din Belarus este reformat cu internaţionale“ printr-o alianţă a fostelor re-
scopul asigurării stabilităţii prin revenirea la publici sovietice cu Occidentul.
practicile sovietice. Spre deosebire de cele- Deşi cartea lui Marc MacKinnon se re-
lalte state, unde Occidentul aplică modelul marcă prin minuţiozitatea cu care autorul
revoluţiei paşnice, Belarus-ul este lipsit de o suprinde declaraţiile oficialilor sau particula-
opoziţie populară, de cel puţin un reprezentant rităţile fiecărui stat şi prin multitudinea sur-
al mass-media care să asume critica la adresa selor primare oferite de interviuri şi memorii,
regimului politic. Totuşi, organizatorii de re- autorul foloseşte puţine surse de specialitate
voluţii aplică metoda experimentată până în elaborarea lucrării. MacKinnon oferă, mai
atunci în Slovacia, Croaţia şi Serbia. Metoda, degrabă, o perspectivă descriptivă asupra
utilizată cu prilejul alegerilor prezidenţiale schimbărilor de regim prin revoluţia paş-
din 2001 este identică celei care avusese suc- nică, iar demersul analitic este limitat doar
ces cu un an mai devreme în Serbia. Finanţa- la explicarea intereselor SUA şi ale Rusiei în
rea de către ONG-urile vestice a acţiunilor spaţiul ex-sovietic din perspectiva accesului
unei organizaţii de tineret, Zubr, manifestaţii la resursele energetice, neacordând atenţie
paşnice antiregim, un exit-poll care prezintă intereselor micilor puteri care reprezintă
rezultatele scrutinului înaintea anunţului ofi- miza noului „Război Rece“. Studiul lui
cial. Situaţia din Belarus îi oferă lui MacKinnon McKinnon este totuşi important pentru cer-
posibilitatea de a explica succesul revoluţi- cetarea academică datorită încercării de a
ilor din Serbia, Georgia şi Ucraina care nu de- construi un model de instrument de politică
pinde doar de acţiunile opoziţiei susţinute externă prin acţiunea nonviolentă de schim-
de Occident ci şi de natura regimului politic bare a regimului politic intern.
(care în Belarus este mai dur şi dovedeşte o
mai mare eficienţă în reprimarea contestării) ILEANA RACHERU

ABSTRACTS
BOGDANA PETRICĂ, La fatigue de l’élargissement de l’Union européenne (The Fatigue

of EU Enlargement).
The fatigue of EU enlargement became a constant of the current political de-
bates. There are many factors that tend to account for a break in the enlarge-
ment process such as: the reintroduction of the criteria of EU capacity
absorption and the supplementary political requirement for the Western Bal-
kans that are making the accessions conditions difficult. One should not forget
that the EU member states have also the possibility to oppose their veto to any
further accession. Moreover, with the difficulties of ratification of the Lisbon
Treaty and the recent financial crisis the EU is not ready to pursue the enlarge-
ment process. The candidate states hope to join the EU as soon as possible but
the Union is in need of a deep institutional reform before any other enlarge-
ment will occur. However, if the EU continues to keep the candidate countries
apart, it is not impossible to witness another fatigue – the one of the permanent
reform in the aspirant countries.
Keywords: EU enlargement, Lisbon Treaty, candidate countries, enlargement
policy, differentiation.
MIHAI CHIPER, Memoria baricadelor. Anul 1848 în context comparativ (The Memory
of Barricades. 1848 in A Comparative Context).
The paper offers a comparative perspective at a European level of the memo-
ries of the 1848 revolutions, unveiling the discontinuities and fractures of the
national traditions. Some nations or states although deeply damaged by these
events are more likely to forget the 1848: France, Austria, Poland; other coun-
tries managed to transform it in a point of reference for their political and even
social modernity: Hungary, Italy and Germany. The different types of practice
and commemoration of the memory of the revolution were strongly linked to
the political culture each managed to develop. A common factor for such coun-
tries that underwent revolutionary events is that of socially remembrance influ-
enced by political interest that results in different forms of commemorative
practices taking place. Political figures tried to mobilize the memories of 1848,
commemorating heroes, using funeral rituals, unveiling statues, attending pro-
cessions and political debates that started to crystallize around these anniversa-
ries. With respect to societies, the group didn’t share the same version of the
past; the reason was that their political, social and national goals proved to be

950 ABSTRACTS
contradictory. Some political currents, especially the liberals were celebrating

the parliamentary fight in 1848, others emphasized the fight against the foreign
influence (Central and Eastern Europe), whereas socialists built up upon the
connotation of the dead on barricades.
Keywords: 1848 revolution, commemorations, national memory, political ritu-
als, Europe.
OANA-VALENTINA SUCIU, Metamorfozele cenzurii româneşti sau Tertium Non

Datur (The Metamorphoses of Romanian Censorship or Tertium Non Datur).
The article is an attempt to draw a brief historical comparison between censor-
ship in inter-war and in communist Romania respectively. Paradoxically, there
are not too many genuine scientific studies on censorship, in a country
well-known for its repressive approach against culture during its recent and
not so recent history. The analysis uses the works of the novelist and historian
of religions, Mircea Eliade, as an illustrative case study among other prior to
1989 examples, especially in order to prove the much harsher nature of the com-
munist regime.
Keywords: censorship, freedom of thought, publications, intellectuals, dis-
sidence.
CĂTĂLINA MIHALACHE, Antireformă şi reformă în şcoală, la căderea regimului

comunist (Reformation and Anti-reformation of the educational system at the End of
the Communist Regime).
The present study investigates the major problems and challenges faced by the
Romanian educational system during the last years of Nicolae Ceauşescu’s re-
gime. My main focus is on the so-called ”polytechnic” education as a mean to
reform and improve the system, and the debates it generated starting with the
late 1970s. Consequently, the paper also examines the evolution of the debate
and the top-down and bottom-up projects and initiatives to reform the educa-
tional system during the first decade following the collapse of the communist
regime in Romania in December 1989. The aim is to present the clashing vi-
sions of different actors over the idea of reform and the urge to implement it,
nonetheless to reveal the long term deadlock generated by this situation within
the Romanian educational system.
Keywords: communist regime, public discourse, reform, school crisis, ”poly-
thecnic” education.
CATERINA PREDA, «Enclaves autoritaires» artistiques au Chili? Art et politique dans

la démocratie retrouvée (Artistic ”Authoritarian Enclaves” in Chile? Art and Politics
in the Rediscovered Democracy).
After more than a decade of dictatorship, Chilean arts were confronted, in
1990, to a democratic framework: the common enemy was gone; or not? In this
sense, my investigation seeks to answer to two interdependent questions.
Which path did the Chilean state follow so as to grant an artistic institutional
framework after authoritarianism? How did Chilean artists perceive this trans-
formation, and how did they regard (report themselves to) the past in their
works? Besides this double intention, this article seeks additionally, as its title
indicates, to verify the persistence or not of ”artistic authoritarian enclaves”. I
will verify how this formula introduced by Manuel Antonio Garretón gains a

ABSTRACTS 951
different sense if we think about it from the point of view of the relation be-
tween art and politics.
Keywords: art, politics, democratic consolidation, artistic memory.
AITANA RADU, The Rise of Islamic Fundamentalism and the Birth of Hamas.
This short study analyses the different faces of political Islam in an attempt to
shatter the common myths associated with this phenomenon. The final goal of
the article was to offer a detailed definition for the concept of Islamism that
would allow policy-makers to expand their understanding of Islamist organiza-
tions, like Hamas. To achieve my aim I have encompassed here a brief incursion
into the world of Islamic political thought, using as a methodological frame-
work the works of two important Muslim thinkers: Sayyd Qutb and Muham-
mad Abduh. Hamas’ Islamist character has been another focus of this study, as
I have been interested in identifying the possible factors that may lead this type
of Islamist resistance movements to evolve into legitimate political parties.
Keywords: islamic fundamentalism, Hamas, islamic revival, jihad.
CAMIL-ALEXANDRU PÂRVU, Neorepublicanism and Its Critics. Deliberation, Rhetoric

and Republican Freedom.
This article attempts to clarify some of the recent debates concerning the con-
ceptual and normative autonomy of a contemporary neorepublican political
theory. Critics of the political-theoretical extension of the ”republican revival”
usually tend to challenge such autonomy, by claiming that neorepublicanism
ultimately dissolves either into varieties of political liberalism, or into delibera-
tive democracy. In addressing this latter charge, I argue that despite apparent
affinities, neorepublicanism and recent accounts on deliberative democracy
are not only rooted in separate political traditions, but they also construct the
requirements of participation and deliberation in significantly different ways.
Keywords: republicanism, deliberative democracy, rhetoric, political participa-
tion, liberalism.

AUTORES
MIHAI CHIPER
Researcher at the ”A.D. Xenopol” Institute of History, Romanian Academy.
Ph.D. in History, expected Spring 2009, Alexandru Ioan Cuza University, Iaşi.
Main research interests: Romanian History in the 19th century, especially
na tional memory, 1848 revolution, commemorations, political funerals.
(mihaichiper75@yahoo.com)
CĂTĂLINA MIHALACHE
Ph.D. in History (2008), researcher at the ”A.D. Xenopol” History Institute of the
Romanian Academy (Iaşi). Fellowships at Georg Eckart Institut (Braunschweig,
2003); Open Society Archives (Central European University, Budapest, 2003);
Südost Insitut (Münich, 2004, 2005). Recent publications: Şcoala şi artizanatul. In-
terpretări culte ale artei populare, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2007, and many studies
and articles in several academic journals. Fields of interest: cultural history, his-
tory of education, recent history. (catalinamihalache@yahoo.com).
CAMIL-ALEXANDRU PÂRVU
Ph.D. in Political Science. Lecturer, University of Bucharest. Former Jean Mon-
net Fellow of the European University Institute, his works cover various top-
ics in normative political theory. (camil.parvu@fspub.ro)
BOGDANA PETRICĂ
Lecturer in European Studies and International Relations, University of Bu-
charest. Ph.D. (2004) and M.A. (1997) in European and International Law from
the ”Jean Monnet” Law School – Paris Sud University (XI) and a M.A. in Euro-
pean Studies from the University of Bucharest (Department of Political Sci-
ence). Recent publications: Politica de extindere a Uniunii Europene, Editura All,
Bucureşti, 2007 (bogdana.petrica@fspub.ro).
CATERINA PREDA
Ph.D. in Political Science, Department of Political Science, University of Bucha-
rest. B.A. in Political Science and a M.A. in Comparative Politics and Political
Theory from the same Department and a D.E.A. en Science Politique from the
Université Libre de Bruxelles. (caterinapreda@gmail.com)
AITANA RADU
B.A. in Political Science, University of Bucharest, M.A. candidate in Compara-
tive Politics, University of Bucharest. (aitanaradu25@yahoo.com)

954 AUTORES
OANA-VALENTINA SUCIU
Ph.D. in Political Science, Department of Political Science, University of Bucha-
rest. Former OSI/Chevening scholar at the University of Oxford and Fullbright
Scholar at NYU. Lecturer, Department of Political Science, University of Bucha-
rest. An AFP/HESP scholar since 2005, she is interested and works on issues
such as ethnic minorities, political parties and recent history in Central and
Eastern Europe. (oanavalentina_suciu@yahoo.co.uk)

Editorial Policies and Instructions to Contributors
Manuscripts submitted for review are evaluated anonymously by two scholars, one of
which will be often a member of the Advisory Board. However, the Editors alone are
responsible for every final decision on publication of manuscripts. The Editors may
suggest changes in the manuscript in the interest of clarity and economy of expression.
Such changes are not to be made without consultation with the author(s). The authors
should ensure that the paper is submitted in final form. Page proofs will be supplied, but
only errors in typesetting may be corrected at this stage. Proofs should be corrected and
returned within 10 days of receipt.
Three hardcopies of all manuscripts along with a digital copy in Microsoft should be
submitted. Two of three copies will have all self-references deleted. An author’s note and
biographical sketch may be included. Manuscripts will be accepted on the understanding
that their content is original and that they have not been previously published in a different
form or language. No manuscript will be considered for publication if it is concurrently
under consideration by another journal or press or is soon to be published elsewhere.
Articles will be edited to conform to Studia Politica style in matters of punctuation, capita-
lization and the like. References should conform to the following format:
– references to books should list author(s), title, publisher, place of publication, year;
– references to journal articles should list author(s), title of article, journal name, volume,
year, and inclusive pages;
– references to works in edited volumes should list author(s), essay title, volume editor(s),
volume title, publisher, place of publication, year, and inclusive pages.
All correspondence regarding contributions and books for review should be sent to the Editors:
Institute for Political Research at the University of Bucharest
Strada Spiru Haret nr. 8, 010175 Bucureşti 1, ROMÂNIA
tel. (4021) 314 12 68 / fax (4021) 313 35 11
studia.politica@icp.ro
http://studiapolitica.ro
Information for Subscribers
All sample copies requests, orders, subscriptions and advertising should be sent to:
GRUPUL EDITORIAL NEMIRA

B-dul Ion Mihalache nr. 125, sector 1, Bucureşti, ROMÂNIA
tel.: 224.10.08; 224.14.28; 224.18.50
tel./fax:224.16.00
e-mail: difuzare@nemira.ro
Subscription rates for volume VIII, 2008:
Romania: 40 RON
Outside Romania: 100 USD; 70 €
University of Bucharest
Department of Political Science
Institute for Political Research
The Department of Political Science at the University of Bucharest was founded in 1991
with the purpose to act as a focal point for training and research in political science. The
Department offers its over one thousand undergraduate students a full curriculum in three
languages: English, French and Romanian. The Department fosters the highest standards of
scholarly inquiry while addressing issues of major political and social concern in the fields
of political theory, comparative politics, Romanian politics, international relations and
European government ands policies. The Department benefits from an exchange of students,
and, occasionally, faculty with numerous universities in France, Germany, Italy, Belgium,
Canada and the United States. Several members of the faculty went on to serve as high
officials and policy advisors for different post-communist administrations, whereas others
helped transform the scope and methods of political science in Romanian academia.
The Institute for Political Research was established within the Department of Political
Science in 1995, in order to provide faculty and students with the opportunity to get rigorous
training while focusing their research on a set of broad theoretical themes and empirical
topics. Four years latter, in 1999, the Institute became a graduate school and received
authorization to offer M.A. and Ph.D. degrees on behalf of the University of Bucharest.
To this end, the Institute has mounted a number of innovative programs that build on the
interests of both faculty and students. The M.A. programs in Political Theory, Romanian
Politics, Comparative Politics, International Relations, and the Government, Politics and
Policies of the European Union, as well as a Ph.D. program in political science enroll over
two hundred graduate students. The Institute offers students the opportunity to work with
scholars from Western Europe and North America. In this international setting, those
interested in studying Romanian politics and society do so in a comparative perspective.
By editing its own journal, Studia Politica. Romanian Political Science Review, the Institute
tries to facilitate and promote more extensive cooperation among scholars interested in
Romanian polity, post-communist transition and the study of democracy.

Studia Politica 2008

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Studia Politica 2008

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Romanian Political Science Review

vol. VIII, no. 4

Believing that ideas do matter, the Editors share a common commitment as

Romanian Political Science Review

STUDIA POLITICA vol. VIII, no. 4

Romanian Political Science Review

International Advisory Board

© Institutul de Cercetãri Politice

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Plusieurs facteurs nous mènent à la conclusion que le prochain élargissement de

Analyse critique de la méthode du dernier élargissement

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Quelle méthode pour le prochain élargissement?

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

la Moldavie, la Biélorussie, mais aussi des pays méditerranéens comme le Maroc,

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

l’harmonisation des législations nationales avec l’acquis communautaire. De

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

À la même occasion l’Union donne une réponse favorable à la Turquie1, pays

Entre fatigue de l’élargissement de l’UE

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Le ministre irlandais des Affaires étrangères Micheál Martin a déclaré le 15 no-

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

des pays candidats, celui de la capacité d’absorption de l’UE. Ce changement an-

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Le scénario optimiste d’une UE incluant les Balkans dans un avenir proche, a

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Privind retrospectiv, revoluţiile din 1848 se plasează în umbra evenimentelor

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Reinhard Koselleck ne reaminteşte, 1848 a fost ultima revoluţie care nu poate fi

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

europene. El pune în lumină faptul că Mazzini vedea o Europă a popoarelor libere

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

continentul. Eric Hobsbawm a văzut „prima şi ultima revoluţie europeană“ ca un

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

toria unei ţări, interpretările istorice au favorizat o perspectivă naţională, anali-

Franţa: revoluţia uitată

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

istorie-memorie-comemorare poate fi înţeles ca un simptom al crizei, o boală de

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

fluturarea unui steag tricolor1 ori datarea corespondenţei cu „anul 55 al calendaru-

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

declarată, totodată, zi liberă cu ocazia aniversării luării Bastiliei în 1789. În 1889,

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Germania – între cultul baricadelor

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

omniprezenţei simbolurilor naţionale şi sublinierii puternice a sacrificiului patrio-

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

au încercat astfel să transmită dorinţa lor de reconciliere potrivit regulilor Consti-

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

paşoptismului, în care au continuat să vadă o revoluţie violentă şi populară. Franz

Imperiul Habsburgic: uitarea impusă a revoluţiei

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Josef Radetzky. Amplasat la 50 kilometri de Viena, în Klein-Wetzdorf Lower, parc

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008

paşoptişti, foşti membri ai Reichstag-ului revoluţionar, oferind o contrapondere

Ungaria: cultul naţional al zilei de 15 martie

Romanian Political Science Review • vol. VIII • no. 4 • 2008