Sinagogile Din Iaşi La Mijlocul Secolului Al Xix-Lea (Aspecte Culturale, Sociale, Arhitectonice Şi Urbanistice)

SINAGOGILE DIN IAŞI LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA
(ASPECTE CULTURALE, SOCIALE,

ARHITECTONICE ŞI URBANISTICE)
DAN DUMITRU IACOB∗
SYNAGOGUES OF IAŞI AT THE MIDDLE OF 19TH CENTURY

(CULTURAL, SOCIAL, ARCHITECTURAL AND URBANISTIC ASPECTS)
Abstract. The subject of this study refers to the location of the synagogues in the
urban perimeter of Iaşi town at the middle of 19th century. The main documentary
support of this analysis is an unpublished document, more exactly a list of the
synagogues from Iaşi at the 1st of November 1843 (see annex 1).
The studying of the document has been preceded by the clearing up synonyms of the
synagogue word in the Romanian documents from the middle of the 19th century. We
have also emphasized which were the most important medieval restrictions concerning
the settlement and the location of mosaic cult places on the Romanian territory. In the
Middle Age the Jews were allowed to build synagogues anywhere they wanted to, but
only with the approval of the Moldavian rulers who also decided over the afterwards
activities of the repairing and changes of the buildings.
There are the first certain restrictions of the synagogues settlement during 18th century.
The synagogues had to be built from wood and they had to be placed on the outskirts
of the Christian dwelling places or in isolated places and to have a common architecture.
Even if the restrictions weren’t respected and put in the practice consequently, they had
important discriminatory effects not only on the social level but also on the urban level
which has been transmitted in the 19th century. This is an explanation of the fact that
even after the Jews settled on the central streets of towns, many synagogues weren’t
conspicuous in any kind because they were built or settled in the back of the buildings
from the front side of the streets.
In Moldavia, in the middle of the 19th century there was at least one important
synagogue in all towns and market towns where Jewish community lived. In Iaşi the
number of synagogues increased in the four-five decades while the Jewish population
of this town was increasing in a surprisingly way representing almost half of the
town’s population. For such a significant Jewish community there were approximately
30-40 synagogues and houses for prayers, (3-5 big synagogues) plus a large number of
confessional schools having less importance.
Both interpretations of demographical situation and of the plan with the spreading out
of synagogues on the Iaşi territory made us jump at several simple conclusions. The
synagogues were placed most of the cases in the centre of the places with an important
density of Jewish population but also in the places where Jews has just begun to
establish. The oldest synagogues but also the largest number of them were placed in
∗
Dan Dumitru Iacob, Ph.D. in History, researcher at the Institute of Socio-Human Research
from Sibiu, Bulevardul Victoriei, 40, 550024, Sibiu, Romania, e-mail: iacob@icsusib.ro.
Historia Urbana, tomul XVII, 2009, p. 119–169

Distributed by CEEOL
120 DAN DUMITRU IACOB 2
Târgu Cucului and Târgu de Jos districts, these were traditional areas for dwelling and
for economic Jewish activity.
The neighbourhood relation between synagogues and boyars properties was a
cohabitation one which was motivated by the economical interests; there were more
synagogues which functioned on the hired boyar’s properties. There were also difficult
situations. The authorities were interested to control the increasing of Jewish
population and they introduced new restrictions concerning the setting up synagogues
such as the establishing of a minimal distance of 150 stânjeni (330 m) between
synagogues and churches and the holding of some administrative documents of setting
up. These measurements were on the one hand, an instrument of resistance which was
used by the majority Christian population who felt threatened by a Jewish neighbourhood.
On the other hand these disposals represented an excellent legal cover up for different
interests and arbitrary measures exerted by the private and the authorities of the time
in the detriment of Jewish communities from the towns of Moldavia and Walachia
Principalities.
The document from 1843 offers us also information about social aspects. The
synagogues from Iaşi have been set up and most of them were patronized or
administrated by the rich Jews, guilds and by community. Some of the synagogues
have been set up by the families of some community leaders, rich tradesman and
bankers, we can mention here some of them who are well known such as: Michel
Daniel and his descendents, Naftule Zisu Caufman, Pascal (Hascal) Botoşăneanul,
Şimon Diamant, Iancu and Solomon Feighilis.
Key words: Iaşi, Towns, Synagogue, Jewish Community.
Vechile sinagogi care se mai păstrează astăzi în România reprezintă tezaure

ale spiritualităţii, culturii, identităţii şi istoriei evreilor care au vieţuit aici. Din
nefericire, numărul lor este în continuă scădere, pe măsură ce dispar comunităţile
pe care le-au înfiinţat şi întreţinut.1 Dacă eforturi de restaurare se mai fac în unele
locuri, prin sprijin financiar extern sau prin implicarea autorităţilor locale, acestea
rămân totuşi cazuri izolate. Mult mai vizibile şi consistente sunt eforturile
ştiinţifice – de ordin documentar, analitic şi sintetic – de recuperare a istoriei
edificiilor iudaice, existente sau dispărute, demersuri ale căror rezultate nu privesc
doar istoria comunităţilor evreieşti în sine, ci şi pe cea intercomunitară, interetnică
şi interconfesională. Spre exemplu, studierea repartiţiei teritoriale a instituţiilor
evreieşti (sinagogi, şcoli confesionale, băi rituale, căsăpii, spitale ş.a.), în corelaţie
cu evoluţia demografică şi morfologia urbană, poate servi la conturarea ariilor de
habitat evreiesc dintr-un anumit oraş, precum şi la detectarea unor caracteristici
privitoare la relaţiile de vecinătate cu populaţia majoritară. Acesta este subiectul pe
care intenţionăm să-l tratăm, cu referire specială asupra sinagogilor din oraşul Iaşi
de la mijlocul secolului al XIX-lea.
1
Vezi lista monumentelor de cult mozaic din România la: Comunitatea Evreiască din
România, http://www.romanianjewish.org/ro/fedrom_03.html [10.02.2009]. Un extras cu lista
monumentelor istorice evreieşti, realizat după Lista Monumentelor Istorice, vezi la:
http://www.judaica.ro/files/tabel-1.xls [10.02.2009].
3 Sinagogile din Iaşi la mijlocul secolului al XIX-lea 121
Amplasarea sinagogilor în perimetrul urban este o temă care a mai fost

abordată în istoriografia internă, mai veche sau mai recentă. Istoricii evrei, dintre
care amintim pe Elias Schwarzfeld, au analizat sumar problema, îndeosebi din
perspectiva toleranţei religioase2, pe aceeaşi linie înscriindu-se şi unii istorici
români, printre care Nicolae Iorga.3 Spre deosebire de această viziune clasică, o
abordare foarte recentă, propusă de Mihai Răzvan Ungureanu (într-o comunicare
publicată în colaborare cu Dana Ionescu Lefter), deschide, dintr-o perspectivă
istorică şi sociologică, un orizont mai amplu şi mai relevant cu privire la „situarea
în context urban a evreilor din Moldova” primei jumătăţi a secolului al XIX-lea.4
Cercetarea se focalizează pe „identificarea reperelor constante ale teritoriului
intravilan în care habitatul evreiesc este majoritar”, dintre acestea făcând parte
sediile unor instituţii iudaice cu rosturi religioase şi social-administrative. Spre
deosebire de studiile anterioare, care se opresc doar asupra hotărârilor administrative
emise de către autorităţile centrale din Moldova perioadei regulamentare, Mihai
Răzvan Ungureanu extinde aria documentară prin investigarea unor surse mai ample
şi mai complexe, dintre care se detaşează catagrafiile.
Deşi s-ar putea identifica uşor o serie de similitudini între proiectul amintit
mai înainte şi articolul de faţă, referitoare la metoda de abordare a subiectului,
sursele folosite şi concluziile obţinute – inevitabile, de altfel, în condiţiile subordo-
nării tematice, utilizării unor izvoare comune şi valorificării unei direcţii de
cercetare „patentate” şi validate deja printr-o serie de rezultate excepţionale ale lui
Mihai Răzvan Ungureanu – precizăm încă de la început că nu intenţionăm să
parcurgem traseul propriilor sale cercetări, ci doar să valorificăm la maximum,
dintr-o perspectivă deja consacrată ştiinţific, un document inedit. Este vorba despre
o copie după o Vidomostie di havrile jâdoveşti ci prin cercetare Eforie(i) s-au
dosloşât aice în oraş, din 1 noiembrie 1843, pe care noi o considerăm, deocamdată,
cea mai completă pentru mijlocul secolului al XIX-lea (anexa I).
O variantă mai restrânsă a acestei vidomostii, care provine din acelaşi dosar
de arhivă5, a fost publicată cu două decenii în urmă în colecţia Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România [IMER].6 În linii generale, şi făcând abstracţie de
unele erori de transliterare sau de tehnoredactare, documentul din IMER este
aproape similar cu documentul pe care-l publicăm în anexele acestui articol.
2
Dr. Elias Schwarzfeld, „Aşezămintele evreilor din Moldova în veacul al XVIII[-lea] şi
jumătatea veacului al XIX[-lea]. Studiu istoric”, în Evreii din România în texte istoriografice.
Antologie, Lya Benjamin, ed. (Bucureşti: Hasefer, 2002), 81-82.
3
Nicolae Iorga, „Istorie evreilor în ţerile noastre”, AARMSI 36 (1913):165-205.
4
Dana Ionescu Lefter, Mihai Răzvan Ungureanu, „The Urban Sites of the Jews: Iaşi, the First
Half of the XIXth Century. A Project of Anthropological Research”, în The Jews in the Romanian
History. Papers from the International Symposium, Bucharest, September 30 – October 4, 1996,
Ion Stanciu, ed. (Bucureşti–Tel Aviv: Silex, 1999), 57-61.
5
Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale (în continuare: DJIAN), fond Eforia Iaşi, dos.
40/1843, f. 23-24.
6
IMER, III2, doc. 337, nota 1, p. 335.
Dosarul din care fac parte aceste surse mai cuprinde, pe lângă diferite jalbe şi
dispoziţii administrative, câteva liste intermediare şi ciorne care, cu siguranţă, au
servit pentru redactarea statisticii finale a sinagogilor din Iaşi. Exceptând faptul că
au fost redactate de persoane diferite, la date diferite însă în acelaşi an, deosebirile
majore dintre cele două documente sunt de conţinut. Faptul că documentul publicat
menţionează doar 31 de sinagogi şi case de rugăciune, faţă de 38 consemnate în
lista anexată de noi, demonstrează că avem de-a face fie cu o statistică intermediară
realizată în timpul acţiunii de recenzare – precedentă deci documentului nostru –, fie
cu o situaţie ulterioară, care a înregistrat sinagogile a căror funcţionare a fost
aprobată de către autorităţi.7 De asemenea, informaţiile cuprinse în documentul din
IMER sunt, pe alocuri, mai sintetice. Chiar şi aşa, acest document rămâne deosebit
de util, deoarece cuprinde date despre localizarea sinagogilor şi caselor de
rugăciune, precum şi despre filantropii sau instituţiile care le-au înfiinţat şi
întreţinut. În privinţa referinţelor de localizare, a identităţii sinagogilor şi a numelor
proprietarilor, documentul pe care îl publicăm acum este mult mai complet, fapt
care justifică introducerea lui în circuitul ştiinţific. Prin coroborarea informaţiilor
din cele două documente, în asociere cu alte surse editate sau inedite şi a
bibliografiei de specialitate, încercăm să conturăm o perspectivă mai clară asupra
imperativelor culturale, sociale, administrative şi urbanistice care au influenţat
existenţa sinagogilor din Iaşi la mijlocul secolului al XIX-lea.
Circumstanţele emiterii acestor documente trebuie plasate în contextul mai
amplu al măsurilor politico-administrative privitoare la controlarea dezvoltării
demografice şi teritoriale a comunităţilor iudaice din Moldova. Între instrumentele
la care s-a recurs în acest sens se numără şi reglementările privitoare la înfiinţarea
şi amplasarea sinagogilor în context urban. Principalele documente au fost
publicate şi analizate de către istorici în mai multe rânduri, făcând inutilă o revenire
detaliată asupra lor. Reamintim doar că intervenţiile autorităţilor, concretizate
într-o serie de dispoziţii din anii 1836, 1837, 1843, 1844, 1848 şi 1852 (an în care
au fost şi codificate) au fost motivate, în special, de reclamaţiile epitropilor şi
enoriaşilor unor biserici din Iaşi şi din alte oraşe ale principatului deranjaţi de
vecinătatea dintre lăcaşurile de cult creştine şi cele evreieşti.8 Pentru evitarea
acestor situaţii, dar şi pentru a răspunde unor imperative care ţineau de dezvoltarea
urbanistică şi politica demografică, autorităţile au stabilit în 1843 ca toate
sinagogile „înfiinţate fără învoirea Cârmuirei, precum şi acele ce ar fi în apropiere
de biserici” să fie închise, iar „pe viitorime să nu se îngădue a se mai înfiinţa, decât
prin învoirea Cârmuirii şi la locuri ce, după lămurirea jidovilor, s-ar găsi cu cale”.9
Hotărârea a fost reînnoită în 1852, cu menţiunea că, prin alte dispoziţii, din 18 iulie
7
Sunt menţionate şi sinagogi care apar ca fiind desfiinţate pe alte liste.
8
Manualul administrativ al Principatului Moldovei, I (Iaşi: Tipografia Buciumului Român,
1855), doc. 395, p. 529-530; IMER, III2, doc. 337, p. 334.
9
Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 529; Dr. E[lias] Schwarzfeld, „Evreii din Moldova
sub Reglementul Organic”, în Evreii din România, 154.
şi 4 august 1844, se fixa şi distanţa minimă de 150 de stânjeni între biserici şi

sinagogile care se vor construi/înfiinţa după această dată10.
În acest context, precizăm că şi pentru Bucureşti au existat dispoziţii
privitoare la reducerea numărului de sinagogi din oraş, deşi acestea erau mult mai
puţine decât cele din Iaşi.11 Motivele (sau pretextele) care au determinat deciziile
autorităţilor muntene erau aceleaşi ca şi în Moldova: apropierea de biserici şi
poluarea fonică (larma pe care o făceau evreii cu rugăciunile), situaţii care stârneau
nemulţumirea şi protestele mahalagiilor creştini12.
Înainte de a trece la analizarea documentului din 1843, mai sunt necesare
clarificarea unor aspecte mai mult sau mai puţin cunoscute, referitoare atât la
sensurile unor termeni specifici, cât şi la menţionarea evenimentelor istorice care
au condiţionat înfiinţarea lăcaşurilor de cult mozaic pe teritoriul românesc.
Sinagogă – havră – şcoală: aspecte definitorii
În documentele româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar şi în alte

tipuri de surse, principalele lăcaşuri de cult iudaice din Moldova şi Ţara
Românească erau desemnate prin trei sinonime – şcoală, havră, sinagogă –, primii
doi termeni fiind asociaţi, cel mai frecvent, cu determinativele adjectivale „…
jidovească/evreiască”. Mai rar, se întâlnesc şi alte formule arhaice, unele pleonastice,
însă sugestive în privinţa modului în care erau receptate şi identificate în limbajul
vremii şi în memoria colectivă instituţiile respective şi activităţile lor specifice:
„şcoală de închinăciune”, „şcoale de adunare a jidovilor”, „dăscălii de închinăciuni”,
„sinagogi de rugăciune” ş.a.13 Dincolo de exotismul literar al acestor expresii
vetuste, câteva observaţii privitoare la definirea lor sunt necesare pentru evitarea
unor confuzii de identificare a instituţiilor evreieşti şi pentru o lectură corectă a
documentelor pe care le utilizăm în cadrul acestui studiu. Desigur, aceste precizări
nu se adresează filologilor, istoricilor sau specialiştilor preocupaţi de studiul
iudaismului, ci lectorilor mai puţin familiarizaţi cu arhaismele limbii române şi cu
specificul instituţiilor confesionale evreieşti. Îndrăznim aşadar să conturăm câteva
explicaţii, pornind de la referinţe cunoscute.
În primul rând, fără a apela la un studiu filologic şi fără a ne referi la situaţia
anterioară Evului Mediu românesc, precizăm că ordinea în care am menţionat cele
trei sinonime de mai înainte indică frecvenţa cu care acestea erau utilizate în
documentele epocii şi, implicit, ordinea în care cuvintele respective au intrat în limba
română, fie prin îmbogăţire semantică, cum este cazul cuvântului şcoală (= sinagogă),
fie sub formă de neologisme la vremea respectivă, ca în cazul celorlalte. Nu ne vom
ghida însă după această ordine, ci după alta, care ţine de logica unui referenţial comun,
10
Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 529; IMER, III2, doc. 337, p. 334.
11
IMER, III2, doc. 393, p. 459-460.
12
Ibid., doc. 375, p. 431; doc. 378 şi 379, p. 440-444; doc. 381, p. 446 şi doc. 391, p. 456-458.
13
Vezi anexa V; IMER, III1, doc. 77, p. 430; doc. 115, p. 523; III2, doc. 397, p. 463.
ce merge de la general spre particular, de la cuvinte uzuale şi sensuri îndeobşte

cunoscute astăzi spre cele cărora timpul le-a erodat semnificaţiile. Aşadar, ne vom
referi mai întâi la termenul de sinagogă.
Conform definiţiei existente într-una dintre cele mai prestigioase enciclopedii
din lume, sinagoga este
„o casă de rugăciune a comunităţii, care nu serveşte doar pentru serviciul liturgic, ci şi
ca loc de adunare şi de studiu. Aceste funcţii tradiţionale sunt reflectate de trei
sinonime ebraice pentru sinagogă: bet ha-tefilla (casă de rugăciune), bet ha-kneset
(casă de adunare) şi bet ha-midrash (casă de studiu).”14
Din punct de vedere etimologic, termenul sinagogă este de origine greacă
(συναγωγή) şi înseamnă loc de adunare. Cuvântul a fost asimilat şi în latină, iar prin
aceasta s-a răspândit în majoritatea limbilor moderne. Deşi cărturarii noştri
medievali l-au utilizat în scrierile lor redactate în latină, cum este cazul lui Dimitrie
Cantemir15, termenul nu a pătruns în limba română direct din latină, ci din
neogreacă, prin secolul al XVII-lea16, şi, mai ales, din franceză, limba cultă a
Europei moderne, vehiculată în secolul al XVIII-lea de către fanarioţii educaţi şi
uzual folosită în secolul următor de elitele româneşti. Asimilat în limba română
prin filieră cultă, termenul s-a încetăţenit mai greu şi mai târziu faţă de sinonimele
şcoală şi havră, care deţineau deja preponderenţa în limbajul popular.
Funcţia de „casă de învăţătură” (bet hamidraş) a sinagogii a făcut ca aceasta
să fie numită şi şcoală.17 Cuvântul, foarte vechi în limba română, s-a îmbogăţit cu
noul sens (şcoală = sinagogă) prin intermediul evreilor aşkenazi stabiliţi în ţările
române încă din secolul al XV-lea, care desemnau sinagoga prin termenul idiş shul
(după germanul Schule = şcoală).
Cuvântul havră, sinonim cu sinagogă, a pătruns în limba română cel mai
probabil prin filieră turco-levantină (havra), fiind vehiculat atât de turci cât şi de
evreii sefarzi care au emigrat din Imperiul Otoman în ţările române începând cu
secolul al XVI-lea. Lazăr Şăineanu şi Alexandru Ciorănescu menţionează şi
etimologia ebraică havra (hevra), care înseamnă „comunitate”.18
14
Encyclopaedia Britannica:
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/578206/synagogue, [17.02.2009]; mai multe detalii în
Jewish Encyclopedia: http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1212&letter=S,
[17.02.2009]; vezi şi Dicţionar enciclopedic de iudaism, Viviane Prager, ed. (Bucureşti: Hasefer,
2001), „sinagogă”; Mircea Moldovan, Sinagoga - arhitectură a monoteismului (Bucureşti: Paideia,
2003), 48-49.
15
Vezi capitolul al XVI-lea, versiunea latină, „De reliquis Moldaviae incolis”, din Dimitrie
Cantemir, Descrierea Moldovei (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973), 296.
16
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a (Bucureşti: Univers Enciclopedic,
1996), „sinagoga”; pentru conţinutul mai bogat, recomandăm şi DEX online,
http://dexonline.ro/search.php?cuv=sinagoga, [15.01.2009].
17
IMER, II1, doc. 121, nota 3, p. 109.
18
Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române (Bucureşti: Saeculum I.O.,
2002), „havra”; Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. II. Vocabularul
(Bucureşti: Gutenberg, 1900), 213; sau http://dexonline.ro/search.php?cuv=havra [15.01.2009]. Ion
Mitican face o confuzie semantică şi etimologică când trimite spre termenul francez havre: Ion
Mitican, Din Târgu Cucului în Piaţa Unirii. Itinerar sentimental (Iaşi: Tehnopress, s.a.), 101.
Dacă astăzi situaţia este clară, cel puţin sub raport lexical, lucrurile nu par să
fi fost la fel de limpezi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cauza trebuie
căutată, pe de o parte, în caracteristicile instituţionale, funcţionale şi arhitectonice
specifice lăcaşurilor de cult evreieşti şi, pe de altă parte, în educaţia celor care au
redactat documentele respective, majoritatea creştini necunoscători ai religiei şi
tradiţiilor iudaice. Cea mai frecventă confuzie, explicabilă, de altfel, prin suprapunerea
unor servicii şi prin funcţionarea în aceleaşi clădiri, se făcea între sinagogă, casă de
rugăciune şi orice tip de şcoală confesională evreiască. Chiar şi istoricii evrei par să
complice situaţia, amestecând lucrurile şi inducând, voluntar sau nu, diferenţe între
cele trei sinonime care desemnau sinagoga în principatele române.
Dr. Elias Schwarzfeld preciza că fiecare comunitate iudaică din Moldova
avea una sau mai multe sinagogi, în funcţie de numărul credincioşilor. Pe lângă
acestea, comunităţile se foloseau şi de serviciile unor case de rugăciune (bet
hamidraşim).19 Autorul respectiv nu menţionează însă care era diferenţa dintre o
sinagogă şi o casă de rugăciune. În schimb, Moses Swarzfeld afirmă că „fiecare
casă de rugăciune era o adevărată şcoală, cum o şi numesc evreii (Schül), în cari
oameni, tineri sau maturi, îşi petreceau ziua cu cărţile sfinte”.20 Şi tot el afirmă că
şcolile preparatoare se numeau havre.21 Într-adevăr, bet midraş (casă de studiu)
este, în primul rând, un centru de educaţie religioasă, cel mai adesea integrat sau
asociat unei sinagogi. Deoarece aici se studiază Tora şi textele talmudice clasice,
sacralitatea acestui spaţiu este chiar mai mare decât cea a sinagogii. Evident,
rugăciunea şi meditaţia sunt omniprezente, fapt pentru care bet midraş este şi casă
de rugăciune.22 De asemenea, pe lângă studiul cărţilor sfinte, activitate susţinută şi
de existenţa unor biblioteci cu opere ale literaturii sacre iudaice, casele de
rugăciune îndeplineau şi alte funcţii sociale şi comunitare, la fel ca sinagogile. Ele
serveau ca sedii pentru asociaţii confesionale (chevra Mişnaroth) şi ca aziluri
pentru bătrâni, infirmi şi călători.23 Datorită acestor activităţi, pe care le găsim
desfăşurându-se atât în sinagogă cât şi în casa de rugăciune, cele două instituţii
erau uşor de confundat chiar de către evrei, cu atât mai mult de către creştini, fapt
pentru care aceştia le şi denumeau la fel în epocă: şcoală sau havră. De altfel, şi
mai târziu termenul de sinagogă a fost utilizat ca noţiune generică pentru
desemnarea caselor de rugăciune, implicit a şcolilor confesionale importante.
Concludent, în acest sens, este şi Tabloul sinagogilor de la 1939, în care găsim
înregistrate, pe lângă numeroase sinagogi, o casă de rugăciune şi de studiu numită
„Beth Hamidraş” în Socola, o şcoală „Talmud-Thora” pe strada Şipote, o sinagogă
sau sală de rugăciune la Spitalul Israelit şi o alta la zalhana.24
19
Schwarzfeld, „Aşezămintele evreilor”, 81.
20
Moses Swarzfeld, „Excursiuni critice asupra istoriei evreilor din România, de la început
până la mijlocul acestui veac”, în Evreii din România, 234.
21
Ibid.
22
Dicţionar enciclopedic, „bet midraş”.
23
Wilhelm Schwarzfeld, „Instrucţia la evreii din Iaşi, de la începutul veacului actual până la
anul 1866. Schiţă istorico-culturală”, în Evreii din România, 292-293.
24
H. Gherner şi Beno Wachtel, Evreii ieşeni în documente şi fapte (Iaşi: Tipografia „Opinia”,
1939), 177-179.
Confuzia devine cu adevărat supărătoare în cazul în care am încerca să

identificăm, doar pe baza acestor termeni generici menţionaţi în documente, ce tip
de şcoală confesională funcţiona într-una sau alta dintre sinagogi. În acest context,
trebuie să reamintim că, datorită emigraţiei masive a evreilor din Galiţia şi Rusia,
şcolile evreieşti din Moldova erau similare cu cele din Polonia, fiind de mai multe
feluri: cheder sau heder (şcoală elementară privată, după sistemul vechi), Talmud-
Tora (şcoală confesională gratuită, cu mai multe niveluri decât hederul), beth
midraş şi ieşiva (şcoli confesionale superioare).25 Cele mai numeroase erau şcolile
elementare, după cum afirmă Wilhelm Schwarzfeld. Pornind de la o realitate,
conform căreia fiecare evreu trebuia să ştie, cel puţin, să citească în cartea de
rugăciuni, el considera că nu exista uliţă evreiască în care să nu funcţioneze o
şcoală elementară (heder).26 O parte însemnată dintre şcolile respective funcţionau
în sinagogi şi case de rugăciune, precum şi în imediata apropiere a acestora. De aici
şi exagerările, impreciziile sau confuziile localnicilor, dar şi a unor observatori
străini, chiar familiarizaţi cu religia şi tradiţiile evreieşti, referitoare la numărul
sinagogilor şi şcolilor evreieşti din Iaşi. În 1839, misionarii scoţieni Andrew Bonar
şi Robert Mc Cheyne apreciau la 200 numărul sinagogilor din Iaşi27, cifră exagerată
pentru oricine o priveşte ca atare. Însă, mai mult ca sigur, cei doi călători – în
general bine informaţi asupra situaţiei evreilor din principatele dunărene –, au luat
în calcul nu doar sinagogile şi casele de rugăciune, ci şi toate tipurile de şcoli
confesionale evreieşti din oraş. Din această perspectivă, rezultatul statistic obţinut
de ei nu mai pare atât de exagerat, mai ales dacă îl raportăm la o comunitate
evreiască foarte mare, ci doar maniera derutantă în care l-au menţionat.
Conform altui autor străin, Jean Alexandre Vaillant, care a publicat o
statistică referitoare la instituţiile de învăţământ din Moldova şi Ţara Românească,
prin 1843–1844 existau în Iaşi doar 12 şcoli evreieşti, cu 12 dascăli şi 653 de
elevi.28 Preocupat de modernizarea învăţământului din principatele române, el
însuşi fiind profesor pentru o vreme, Vaillant a consemnat, probabil, doar şcolile
elementare evreieşti mai importante, care, deşi promovau un învăţământ
confesional, îndeplineau şi rolul de bază al oricărei şcoli publice: alfabetizarea.
Foarte probabil, şcolile respective funcţionau în cadrul unor sinagogi sau case de
rugăciune. Moses Swarzfeld demonstrează că numărul acestor şcoli, pe care el le
considera hedere – şi implicit al sinagogilor şi caselor de rugăciune în care
25
Pentru specificul fiecărei şcoli vezi: Dicţionar enciclopedic, „bet midraş”, „heder”, „ieşiva”
şi „Talmud Tora”.
26
Schwarzfeld, „Instrucţia la evreii din Iaşi”, 291-292.
27
Andrew Alexander Bonar şi Robert Murray Mc Cheyne, Narrative of a mission of inquiry to
the Jews from the church of Scotland in 1839, ediţia a III-a (Edinburgh: William White & Co., 1849),
408; tradus şi în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, III (1831–1840),
Paul Cernovodeanu şi Daniela Buşă, ed. (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2006), 789.
28
J. A. Vaillant, La Roumanie, ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des
peuples de la langue d'or; Ardialiens, Vallaques et Moldaves résumés sous le nom de Romans, III
(Paris: Arthus Bertrand éditeur, 1844), 94.
funcţionau şcolile respective –, era, în orice caz, mult mai mare decât cel menţionat
de Vaillant, deoarece, după documente certe, numai în Bacău, oraş mai mic decât
capitala Moldovei, „existau deja 13 havre la 1837. Iaşul avea atunci desigur un
număr împătrit”.29
Un important document statistic din 1851, aflat în curs de publicare, dovedeşte
că numărul şcolilor confesionale evreieşti era, de fapt, şi mai mare, deoarece
înregistrează nominal peste 150 de dascăli evrei.30 Situaţia este confirmată şi de
statistica şcolilor evreieşti din 1867, care menţionează 149 de şcoli israelite în Iaşi,
cu 152 de dascăli, cei mai mulţi fără o calificare pedagogică. 31 Majoritatea erau
şcoli confesionale elementare, care continuau tradiţia hederelor, multe dintre
acestea funcţionând în sinagogi sau în clădiri învecinate. Spre exemplu, numai
lângă sinagoga din Podul Roşu funcţionau 17 şcoli.
Observăm deci că, datorită existenţei unor activităţi similare, instituţii
evreieşti diferite, religioase şi de învăţământ, erau numite în mod identic. În acest
context, se cuvine să nuanţăm afirmaţia lui Iţik Şvarţ-Kara, conform căruia „sub
denumirea şcoală se înţelegea şi în secolul al XIX-lea o sinagogă mai
importantă”.32 Este adevărat că în documentele româneşti ale vremii marile
sinagogi sunt desemnate deseori cu acest termen. Spre exemplu, atât în
documentele utilizate de noi la anexe, dar şi în altele mai vechi, găsim Marea
Sinagogă din Târgu Cucului, din Iaşi, numită „Şcoala cea mare evreiască” „havra
mare a naţiei jidoveşti” sau „şcoala jidovească/evreiască”. 33 Chiar dacă mai rar, tot
cam în aceeaşi perioadă, şi tot referitor la marile lăcaşuri de cult mozaic, se folosea
şi termenul de „sinagogă”. Astfel, într-o statistică de la 1830 sunt menţionate
câteva „sinagoguri sau şcoli evreieşti” în Iaşi.34 Situaţia poate fi identificată şi în
sursele din Ţara Românească. În mai multe documente referitoare la construirea
Sinagogii Mari din Bucureşti găsim, deopotrivă, menţionaţi termenii de „havră” şi
29
Swarzfeld, „Excursiuni critice”, 234-235.
30
Marius Chelcu, „Catagrafia locuitorilor evrei din oraşul Iaşi, în anul 1851 (I)”, Revista de
istorie socială 4-5 (1999–2002): 372-475. Consultarea anticipată a celorlalte două părţi ale manuscrisului
(încă cca 100 de pagini), aflate sub tipar la aceeaşi publicaţie, a fost posibilă cu acordul autorului şi al
redacţiei, faţă de a căror amabilitate ne exprimăm întreaga noastră gratitudine.
31
Dumitru Vitcu, „Statistica şcolilor israelite din Iaşi la 1867”, SAHIR 3 (1998): 177-190.
Lista este realizată minuţios, cu repere de localizare a fiecărei şcoli la nivel de stradă sau de mahala,
fapt pentru care, la fel ca sinagogile sau alte instituţii evreieşti, şi şcolile pot fi utilizate ca jaloane
pentru configurarea geografiei comunităţii iudaice din Iaşi.
32
I. Kara, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi (Bucureşti: Hasefer, 1997), nota 1, p. 77.
33
Vezi anexa II; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. III. Acte interne (1691–1725),
Ioan Caproşu, ed. (Iaşi: „Dosoftei”, 2000), doc. 4, p. 3; doc. 36, p. 32; doc. 63, p. 53; doc. 102, p. 83,
şi IV. Acte interne (1726–1740) (Iaşi: Dosoftei, 2001), doc. 288, p. 208; Dan Dumitru Iacob, „Din
istoria străjilor urbane ieşene: culucciii (secolul XVIII – mijlocul secolului XIX)”, IN 2-3, (1996–
1997): 147.
34
Gheorghe Platon, „Populaţia oraşului Iaşi de la jumătatea secolului al XVIII-lea până la
1859”, în Gheorghe Platon, De la constituirea naţiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă
(Istorie socială), IV1 (Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2002), anexa XII.
„casă de rugăciune”, pentru instituţiile de cult existente, şi cei de „sinagog” şi

„sinagoga nouă”, pentru marele lăcaş aflat în curs de finalizare35.
Prin urmare, observăm, în anumite cazuri, că se făcea o diferenţiere
terminologică a lăcaşurilor de cult evreieşti în funcţie de importanţa lor, însă
aceasta nu constituia o regulă. În Vidomostia din 1843 cele opt „havre” înregistrate
în Târgul Cucului sunt numite şi „şcoli” („8 şcoale di sus”), iar Sinagoga Mare
apare menţionată atât ca „havra mare a naţiei zidoveşti” cât şi ca „şcoala di sus”, în
următoarele două rânduri, cu sensul „sinagoga menţionată mai sus” (anexa I). Un
alt exemplu, în acest sens, îl găsim în Listele caselor şi dughenelor Capitaliei, de la
1853, în care toate cele 25 de sinagogi identificate de noi (anexa II) sunt numite
„şcoli”, şi aceasta în condiţiile în care existau deosebiri nete în privinţa importanţei
şi mărimii sinagogilor, aspect uşor de sesizat datorită diferenţelor de localizare
urbană (centrală sau periferică) şi de clasificare gabaritică a clădirilor în care
funcţionau (cinci clase de clădiri). Patru dintre aceste lăcaşuri, localizate în Podul
de Piatră (stradă care făcea legătura între Târgu Cucului şi Moara de Vânt, peste
pârâul Cacaina, astăzi străzile Cucu şi Vântu, traseu care traversează cartierul Podul
de Fier), sunt înregistrate prin sintagma „scoală sau havră evreiască”, mărturie
concludentă a faptului că termenii de „havră” şi „şcoală jidovească” erau folosiţi
deopotrivă în epocă pentru a desemna aceeaşi realitate instituţională şi arhitectonică.
Exemplele amintite mai înainte evidenţiază, pe de o parte, faptul că referirea
la o sinagogă mare (deci şi importantă) se face prin formula adjectivală
„şcoala/havra/sinagoga mare”, eventual „sinagoga nouă”, şi, pe de altă parte, că nu
doar sinagogile mari erau denumite şcoli (sau havre), ci şi sinagogile mici sau
casele de rugăciune. De asemenea, fie că este vorba despre o sinagogă sau o casă
de studiu şi rugăciune (bet hamidraşim), clădirea respectivă era desemnată curent,
în limbajul epocii, prin cuvintele „havră” sau „şcoală” şi, mai rar, prin cel de
„sinagogă”, ultimul termen fiind asociat mai frecvent cu lăcaşurile importante.
Utilizarea simultană a termenilor, în acelaşi document36 şi referitor la aceeaşi
clădire, reprezintă o dovadă clară că pentru majoritatea funcţionarilor administraţiei
locale sau pentru locuitorii neevrei, în general, conta prea puţin tipologia
instituţional-funcţională a respectivelor clădiri, mai ales că, cu puţine excepţii,
acestea nu se diferenţiau nici arhitectonic de cele din jur. 37
Pentru autorităţi, confuzia deranjează doar atunci când se simte nevoia
aplicării unor dispoziţii legale, ceea ce impune o definire mai exactă a termenului
de „havră”. Într-o dispoziţie a Sfatului Administrativ din 1844 se specifica:
„Să se facă cunoscut Departamentului că Sfatul priiveşte havre acele înadins zidite
pentru închinarea jidovilor prin pozvolirea [permisiunea] ocârmuirei”.38
35
IMER, III2, doc. 378, p. 440-441; doc. 381, p. 446; doc. 386, p. 450-451 şi doc. 393, p. 460.
36
IMER, III2, doc. 393 şi 395, p. 460 şi 462.
37
Am întâlnit un singur caz în care, în acelaşi document, se face diferenţa între sinagogă şi
casa de rugăciune (IMER, III2, doc. 393, p. 460).
38
Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 597; vezi şi IMER, III2, doc. 337, p. 334-335.
Precizarea se făcea pe fondul reactualizării unor vechi restricţii privitoare la

înfiinţarea şi amplasarea lăcaşurilor de cult evreieşti în cadrul oraşelor,
problematică în general cunoscută, însă pe care o vom rezuma în continuare, fiind
necesară demersului nostru.
Condiţionări privitoare la construirea şi amplasarea sinagogilor
În afară de prescripţiile talmudice privitoare la realizarea sinagogilor39, mai

existau o serie de condiţionări extracomunitare, diferite în funcţie de regimul politic
şi religia dominantă specifice unei anumite zone în care existau comunităţi evreieşti.
Elias Schwarzfeld observa că, în Evul Mediu, evreii din principatele române aveau
voie să-şi construiască sinagogi oriunde doreau însă numai cu aprobarea Domniei,
care decidea şi asupra activităţilor ulterioare de reparare sau modificare. După acelaşi
autor, sinagogile puteau fi construite şi din piatră, până spre sfârşitul secolului
al XVII-lea, deşi nu avem documente care să confirme acest lucru.40 Cert este că la
începutul secolului al XVIII-lea avem consemnate primele condiţionări privitoare la
construirea sinagogilor, menţionate de Dimitrie Cantemir, conform cărora „evreii
[…] pot avea oriunde sinagogi, dar de lemn, nu de piatră”.41 Indiferent de motivele
care au generat decizia puterii centrale, din perspectivă arhitectonică această limitare
constructivă indică şi o certă influenţă poloneză, deoarece sinagogile de lemn au
apărut pentru prima dată în Polonia, de unde s-au răspândit în toată Europa
răsăriteană, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea.42
Constrângerile discriminatorii se vor înmulţi în timpul domniilor fanariote,
aşa cum reiese dintr-un hrisov din 1780 al lui Constantin Moruzi, referitor la
înfiinţarea târgului Fălticeni, în care se prevedea că evreii vor avea voie să ţină „o
casă pentru închinăciunea lor, de o parte, iar nu între creştini, care să fie aseminea
ca şi a celorlalte case, iar nu întru alt chip”.43 Porunca de a înfiinţa havre în locuri
izolate şi în clădiri obişnuite, cu o arhitectură comună, chiar dacă nu s-a aplicat şi
nu s-a respectat în mod consecvent, a avut efecte discriminatorii importante nu
doar pe plan social, ci şi urbanistic. Pentru că evreii nu puteau locui departe de
propriile lăcaşuri de cult, aşezarea lor în multe oraşe şi în târguri s-a realizat iniţial
la periferie sau în zonele cu o densitate de locuire redusă. Ulterior, evreii care au
pătruns şi pe străzile centrale ale oraşelor, şi-au construit/înfiinţat majoritatea
sinagogilor „la dos”44, adică în spatele clădirilor din fronturile stradale.
În general, măsurile de acest gen constituie un simptom evident al reducerii
toleranţei confesionale în Moldova, şi mai puţin a celei etnice, evreii fiind acceptaţi
39
Moldovan, Sinagoga, 83 şi sqq.
40
Schwarzfeld, „Aşezămintele evreilor”, 81-82.
41
Cantemir, Descrierea Moldovei, 297.
42
Dicţionar enciclopedic, p. 729; Moldovan, Sinagoga, 138.
43
Theodor C. Codrescu, Uricariul, XVI (Iaşi: Tipografia „Buciumului Român”), 130, citat în
Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ediţia a II-a, revăzută (Iaşi: Demiurg, 2007), 390.
44
Vezi şi anexa I, nr. 2, 3, 16.
să rezide în continuare în principat. Impactul trebuie identificat, în primul rând, la

nivelul mentalităţilor colective, instituţiile confesionale iudaice fiind percepute ca
potenţiale ameninţări la adresa religiei, tradiţiilor şi identităţii creştine specifice
majorităţii populaţiei urbane. În al doilea rând, nu putem exclude existenţa unor
imperative urbanistice, desigur tot discriminatorii, prin care alogenilor, minoritari,
li se interzicea să iasă în evidenţă prin clădiri care, printr-o arhitectură specifică şi
străină de cea tradiţională românească, prin mărime sau prin materiale de
construcţie durabile şi scumpe, ar fi constituit elemente distonante faţă de clădirile
populaţiei indigene. Nu trebuie să uităm că în secolul al XVIII-lea majoritatea
clădirilor din oraşele şi târgurile Moldovei, inclusiv din Iaşi, erau încă din lemn.45
Prin urmare, este aproape sigur că primele sinagogi înfiinţate în Moldova, între
care şi Sinagoga Mare, cea mai veche din Iaşi, au fost iniţial din lemn.46 Conform
tradiţiei şi prima sinagogă din Bacău a fost ridicată tot din lemn, la fel ca şi biserica
Precista, cea mai veche din oraşul respectiv47.
Nu ştim cât timp a fost în vigoare interdicţia de a construi sinagogi din
piatră, dar, în orice caz, este cert că au existat şi perioade de toleranţă în care
puterea centrală a permis ridicarea unor sinagogi din materiale durabile. Un
document din 19 iulie 1766 menţionează o sinagogă de piatră „de multă vreme
făcută” în Târgul Piatra, aflată în stare de ruină în perioada respectivă. De
asemenea, marile sinagogi din Roman aveau ziduri de piatră şi cărămidă, fiind
rezultatul probabil al unor refaceri ulterioare perioadei în care au acţionat
interdicţiile domneşti.48 Un alt exemplu îl constituie sinagoga monumentală din
Târgu Neamţ, de piatră, care a ars şi a fost dărâmată la 1774. Domnitorul Grigore
al III-lea Ghica a aprobat refacerea lăcaşului, însă din lemn. Inaugurată în 1777,
sinagoga a ars din nou în 1821. La solicitarea comunităţii evreieşti, domnitorul
Ioan Sandu Sturdza a aprobat, în 1823, reconstruirea sinagogii, de această dată din
cărămidă.49 În consecinţă, observăm că la începutul secolului al XIX-lea, pe fondul
unei toleranţe religioase mai ridicate, dar şi ca urmare a frecventelor incendii,
Domnia a acceptat utilizarea materialelor durabile în construirea sau refacerea unor
sinagogi. De asemenea, dacă arhitectura lăcaşurilor de cult evreieşti a rămas
comună, acestea funcţionând în clădiri obişnuite, s-a tolerat în unele cazuri şi
amplasarea lor în frontul stradal sau cu vedere la stradă50.
45
Ecaterina Negruţi, Structura demografică a oraşelor şi târgurilor din Moldova: 1800–1859.
Contribuţii (Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1997), 39-40.
46
Bădărău şi Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, 391.
47
Swarzfeld, „Excursiuni critice”, 213. La 1836, în Bacău sunt menţionate o sinagogă şi o
casă de rugăciune din lemn, pe care evreii doreau să le prefacă „în clădiri solide zidite din piatră”:
IMER, III2, doc. 215, p. 97.
48
Bădărău şi Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, 390.
49
Swarzfeld, „Excursiuni critice”, 216; IMER, III1, doc. 403, p. 491-492; IMER, II2, doc. 103,
p. 174-175.
50
Vezi cazul Sinagogii Cizmarilor, str. Dr. Ghelerter. Foto la
http://www.jewishgen.org/romsig/pics/PhotoAlbum/Thumbnails/Thumbnails_IASI.html [18.02.2009].
Fig. 1. Sinagoga Mare din Iaşi.

http://wikimapia.org/9479538/ro/Sinagoga-Mare-Iasi [02.03.2009]
Sinagoga Mare din Iaşi (Fig. 1), cea mai veche din Moldova, reflectă, prin
propria istorie şi arhitectură, atât efectele interdicţiilor medievale, cât şi beneficiile
perioadelor de toleranţă confesională. Dintr-un document emis în 18 septembrie
1714 la Iaşi, în timpul lui Nicolae Mavrocordat, aflăm că locul pe care s-a construit
Sinagoga Mare a fost cumpărat de obştea evreiască ieşeană în 1670.51 Este posibil
ca, până la sfârşitul anului respectiv, să se fi construit deja sinagoga, probabil din
lemn.52 Documente de vânzare-cumpărare şi de hotărnicire a unor proprietăţi
învecinate cu Sinagoga Mare, ulterioare anului 1686, certifică existenţa „şcolii
jidoveşti” în Mahalaua Curelarilor din Iaşi.53 Lăcaşul medieval a trecut prin mai
multe renovări şi refaceri, între care una în 1762/1763. Stilul este baroc târziu
polonez, cu împrumuturi sefarde. În 1822, după un incendiu care a distrus-o,
sinagoga a fost refăcută în forma actuală, noi renovări desfăşurându-se în 1865–
1866, 1914, 1924–1925, după 1944 şi după cutremurul din 1977.54 Aceste refaceri
51
Bădărău şi Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, 391. Documentul este reprodus în mai multe
publicaţii, din care amintim: IMER, II1, doc. 34, p. 23-25; vezi cea mai recentă ediţie în Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, doc. 480, p. 424-425.
52
I. Kara precizează că locul ar fi fost cumpărat în 1657, iar sinagoga a fost inaugurată în
1670: Kara, Contribuţii la istoria obştii, 14.
53
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II. Acte interne (1661–1690), Ioan Caproşu,
ed. (Iaşi: „Dosoftei”, 2000), doc. 625, p. 551; III, doc. 4, p. 3; doc. 36, p. 32; doc. 63, p. 53; doc. 102,
p. 83 ş. a.
54
Mitican, Din Târgu Cucului, 147.
nu i-au modificat prea mult aspectul iniţial, primitiv, cu ziduri groase de un metru,
adaosurile moderne cele mai importante fiind marea cupolă şi etajul de peste
galeria pentru femei. Un indiciu al vechimii Sinagogii Mari îl constituie şi aşezarea
ei adâncită, cu podeaua la cca un metru sub nivelul străzii. După exegeţii
Talmudului, faptul nu poate fi pus pe seama unui viciu arhitectonic, ci a tradiţiei
potrivit căreia acest mod de amplasare a lăcaşurilor de cult iudaice trebuia să
respecte prescripţiile religioase cuprinse în versetul psalmic: „Din adâncuri
chemat-am către tine Doamne”.55 În ceea ce ne priveşte, considerăm că explicaţia
trebuie căutată mai degrabă în legile discriminatorii ale Europei medievale,
conform cărora sinagogile nu puteau depăşi în elevaţie bisericile din jur. În
consecinţă, pentru a câştiga o înălţime interioară maximă, multe sinagogi erau
construite cu planşeul sub nivelul străzii.56 Nu ştim însă dacă, în cazul Sinagogii
Mari, o asemenea condiţionare a fost impusă de autorităţi sau a fost aplicată în mod
voluntar, ca măsură de prevedere, de evreii obişnuiţi cu deciziile arbitrare ale
puterii centrale.
100 m
Fig. 2. Poziţia Sinagogii Mari din Iaşi.

Detaliu după planul de pe site-ul Primariei Municipiului Iaşi: http://www.primaria-iasi.ro
[24.02.2009]
(http://www.map2web.cc/map4/index.php?fdimx=6&fdimy=4&fpnr=273&PHPSESSID=
2f7e652b87ad6b0d0f1e882ddea74b96).
55
I. Kara, „Unele date istorice cu privire la Sinagoga Mare din Iaşii”, Revista cultului mozaic
(iunie 1961), citat în Bădărău şi Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, 390-391.
56
Dicţionar enciclopedic, 729; Moldovan, Sinagoga, p. 83.
Biserica Str.
Curelari Sinagogilor
Sinagoga
Mare
Biserica Sf.
Pantelimon
Fig. 3. Sinagoga Mare, fosta stradă a Sinagogilor şi bisericile Sfântul Pantelimon

şi Curelari.
Imagine suport preluată de pe http://maps.google.com [24.02.2009].
Iniţial, poziţia Sinagogii Mari a fost una periferică în cadrul oraşului, departe
de curtea domnească. Până în secolul al XIX-lea, cartierul evreiesc din jurul acestui
lăcaş s-a dezvoltat continuu, ajungând locul cu cea mai mare densitate de populaţie
evreiască din Iaşi. Nu întâmplător în jurul Sinagogii Mari au mai apărut în secolul
al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor mai multe sinagogi şi case de
rugăciune.57 Deşi acestea nu mai există, amintirea lor s-a conservat în toponimia
zonei, strada pe care au fiinţat numindu-se până de curând strada Sinagogilor
(cobora din strada Stihi spre capătul de jos al străzii Başotă; Fig. 2 şi 3).58
Situaţia sinagogilor din Moldova
Respectarea canoanelor cultului mozaic, conform cărora până şi comunităţile

cele mai mici trebuiau să aibă un lăcaş de cult, au făcut ca în fiecare localitate în
care s-au stabilit evrei să apară una sau mai multe sinagogi. De exemplu, la 1832,
în afară de Capitală, în Moldova exista câte o sinagogă mai importantă în toate
oraşele şi târgurile în care vieţuiau obşti evreieşti.59 O excepţie pare să fie oraşul
57
Situaţia a fost favorizată şi de faptul că sinagoga dispunea de o curte mare în care s-au
ridicat, treptat, noile construcţii: IMER, II2, doc. 240, p. 356-357; ultima ediţie în Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, IX, Acte interne (1791–1795), doc. 20, p. 22-23.
58
Mitican, Din Târgu Cucului, 103-105.
59
Botoşani, pentru care documentele consemnează 10 sinagogi. Bănuim însă că nu

toţi funcţionarii implicaţi în realizarea statisticii de la 1832 au lucrat cu maximă
rigoare, fapt pentru care, în unele cazuri – cum ar fi cel reprezentat de Botoşani –
au înregistrat la un loc atât sinagogile cât şi casele de rugăciune.60 Numai aşa se
explică de ce la Botoşani sunt înregistrate 10 sinagogi la o comunitate de 1 477 de
evrei, pe când la Fălticeni, pentru o comunitate aproape identică (1 519 evrei), este
menţionată doar o singură sinagogă.61
Deşi alcătuiau una dintre cele mai vechi comunităţi iudaice din Moldova, cu
începuturi atestate în secolul al XV-lea62, evreii ieşeni au avut puţine sinagogi până
la începutul secolului al XIX-lea. Numărul acestora a crescut mai ales în deceniile
patru-cinci, când populaţia evreiască din capitala Moldovei s-a înmulţit într-un ritm
spectaculos ca urmare a marilor emigrări evreieşti din Galiţia şi Rusia.63 Cum
numărul sinagogilor era determinat de numărul credincioşilor, nu putem face
abstracţie de situaţia demografică a vremii, cu referire specială la evoluţia
populaţiei evreieşti din Iaşi.
Evoluţia demografică a comunităţii evreieşti din Iaşi din a doua jumătate

a secolului al XVIII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a început să crească numărul

evreilor care au imigrat în Moldova din Austria (prin Galiţia şi Bucovina), lor
adăugându-li-se, la începutul secolului următor, şi evreii din Rusia. Cauzele
imigrării s-au datorat măsurilor antievreieşti şi transformărilor social-politice din
Prusia, Austria şi Rusia. Foarte mulţi evrei s-au refugiat în Moldova deoarece
aceasta era învecinată cu regiunile de emigrare, era un teritoriu cunoscut, datorită
relaţiilor comerciale şi de rudenie pe care evreii le aveau în această regiune, şi
oferea multiple oportunităţi de realizare a afacerilor. În plus, pentru o perioadă, şi
autorităţile moldovene au fost favorabile faţă de evreii imigranţi, deoarece erau
interesate în sporirea numărului de contribuabili. Spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea au apărut însă şi reacţii negative faţă de acest proces, vizibile în
diversele interdicţii pe care Domnia le-a impus evreilor, privitoare la stabilirea
acestora în sate, deţinerea de cârciumi şi vânzarea de băuturi alcoolice, practicarea
arendăşiei, achiziţionarea proprietăţilor funciare etc. Din cauza incapacităţii şi
corupţiei administraţiei moldovene, măsurile respective nu au împiedicat afluxul de
imigranţi, care prin deceniile trei-şase ale secolului al XIX-lea a atins cote
alarmante.64 Dinamica înfiinţării lăcaşurilor de cult mozaice din Moldova, inclusiv
60
Ibid., doc. 397, nota 1, p. 464.
61
Ibid., doc. 186, nota 1, p. 55.
62
Dr. I. Niemirower, „Ochire asupra istoriei comunităţii israelite din Iaşi”, în Evreii din
România, 363.
63
Schwarzfeld, „Instrucţia la evreii din Iaşi”, 292-293.
64
Ecaterina Negruţi, „Imigrarea evreilor în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în
prima jumătate a secolului al XIX-lea”, în Itinerarii istoriografice. Profesorului Leonid Boicu la
din Iaşi, se desfăşoară deci sub influenţa acestui fenomen demografic, cunoscut în
documentele epocii şi prin sintagma „năvălirea jidovilor”.65 Sursele statistice ne
permit o radiografie edificatoare asupra fenomenului.
După o condică incompletă din 1755, din 1 250 de locuitori impozabili
menţionaţi atunci în Iaşi 66 erau evrei.66 Se prea poate ca, pe lângă aceştia, să mai
fi fost şi alţii înscrişi la categoria supuşi străini, fapt pentru care Gheorghe
Ghibănescu estima întreaga comunitate evreiască la 400 de persoane.67 Două
decenii mai târziu, la 1774, numărul evreilor plătitori de impozite crescuse la 171
(175).68 În Condica Vistieriei Moldovei pe sfertul octombrie 1803 sunt menţionate
367 de familii evreieşti impozabile, dintr-un total de 3 199 de familii ieşene.69 La
1808, în Condica scrierii sufletelor şi a familiilor a stării de gios din târgul Eşii
sunt consemnaţi 16 410 locuitori, exceptându-i pe boieri şi alte categorii
privilegiate, din care 1 926 de evrei pământeni (452 de familii). La aceste cifre mai
trebuie adăugate 53 de familii evreieşti (261 persoane) cu supuşenie rusească şi
147 de familii (682 de persoane) cu supuşenie austriacă, suma rezultată fiind de
2 869 de evrei.70 În Catagrafia din 1820 sunt menţionate 664 de familii de evrei
pământeni şi 489 de familii de evrei sudiţi, care însumau 5 765 de persoane la un
total de 20 830 de locuitori.71 Cu alte cuvinte, se poate observa că, la 1820, evreii
constituiau mai mult de un sfert din populaţia oraşului Iaşi.
Din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea informaţiile furnizate de
sursele statistice sunt mai numeroase, deşi precizia lor lasă încă de dorit. La 1830,
sunt înregistraţi 4 138 de evrei, la un total de 37 047 de locuitori, fără negustori şi
meseriaşi.72 Pentru anul 1831, Gheorghe Platon a calculat numărul evreilor
impozabili din Iaşi la 1 326, din 9 349 de familii, evreii reprezentând mai mult de
14 % dintr-o populaţie estimată la 45-50 000 de suflete.73 Comunitatea evreiască
era însă mult mai numeroasă deoarece, după un extras statistic din 1832, existau în
Iaşi 11 601 evrei (17 032 împreună cu slugile lor) la o populaţie de 48 314 persoane.74
împlinirea vârstei de 65 de ani, Gabriel Bădărău, ed. (Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”,
1996), 385-400.
65
Dan Dumitru Iacob, „Proiecte edilitare în Iaşii primei jumătăţi de secol XIX. Piaţa de la
biserica Sfânta Paraschiva”, IN 4-7 (1998–2001): 129.
66
Gheorghe Ghibănescu, „Catastihul Iaşilor din 1755”, IN 1, fasc. 1 (1921): 15-16.
67
Ibid., 16; Dumitru Ivănescu, „Populaţia evreiască a oraşului Iaşi în perioada 1755–1860”,
SAHIR 1 (1996): 29.
68
Platon, „Populaţia oraşului Iaşi”, anexa IV.
69
Ibid. 18 şi anexa VI.
70
Ibid., 19 şi anexa VII, inclusiv nota 4.
71
Dumitru Ivănescu, „Populaţia evreiască”, 34. Gh. Platon menţionează doar 435 de familii
de evrei sudiţi, fapt care schimbă puţin rezultatele statistice, fără a influenţa prea mult raportul dintre
populaţia evreiască şi totalul populaţiei din Iaşi la 1820. Platon, „Populaţia oraşului Iaşi”, 21 şi anexa
IX, inclusiv nota 6.
72
Platon, „Populaţia oraşului Iaşi”, 24 şi anexa XII.
73
Ibid., 25, anexa XIII.
74
Ecaterina Negruţi-Munteanu, „Date noi privind structura demografică a târgurilor şi
oraşelor moldoveneşti la 1832”, în Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică, I, Ştefan
Pascu, ed. (Cluj-Napoca: Dacia, 1972), anexele I-III.
În fine, Catagrafia din 1845, cea mai apropiată de data care ne interesează pentru
subiectul nostru, consemnează o populaţie totală a oraşului Iaşi de 12 579 de
plătitori de impozite, respectiv, dacă multiplicăm cu 5 această cifră, 62 895 de
locuitori, din care 6 178 de evrei impozabili, adică 30 890 de suflete.75 Aşadar, spre
mijlocul secolului al XIX-lea, comunitatea evreiască a ajuns să constituie aproape
jumătate din populaţia oraşului, fapt confirmat şi de statisticile demografice
ulterioare (Fig. 4).76
70000
62895
60000
Număr de locuitori...
50000
40000
30890
30000
20000
10000
0
1755 1774 1803 1808 1820 1830 1831 1832 1845 1859
Evrei
Populaţia totală (suflete)
Fig. 4. Evoluţia populaţiei evreieşti (raportată la populaţia totală) din oraşul Iaşi
în perioada 1775–1859.
Numărul sinagogilor din Iaşi
În directă legătură cu această comunitate evreiască atât de însemnată, sursele

interne şi observatorii străini, deşi prezintă inconsecvenţe, semnalează un număr
însemnat de sinagogi care funcţionau în oraşul Iaşi spre mijlocul secolului al XIX-lea.
În Adunarea statisticeştilor ştiinţi a oraşului Iaşi, din 1830, pe lângă date
despre populaţie, au fost înregistrate şi informaţii despre numărul edificiilor de cult
75
Platon, „Populaţia oraşului Iaşi”, 31 şi anexa XV.
76
Recensământul din 1859 menţionează 30 460 de evrei la o populaţie totală de 65 745 de
locuitori: ibid., 36-37.
din oraş: 10 mănăstiri şi 34 de biserici din piatră şi 5 biserici din lemn, toate
ortodoxe, două biserici armeneşti, una catolică, una luterană şi, fapt care ne
interesează în contextul subiectului nostru, doar 5 „sinagoguri sau şcoli evreieşti”.
Respectivele sinagogi erau înregistrate pe Uliţa Sfânta Vineri şi în mahalalele
Cacaina, Târgul de Sus, Rufeni şi Tătăraşi.77 Pentru că numărul lăcaşurilor de cult
mozaic este foarte mic raportat la numărul populaţiei evreieşti din oraş, credem că
în statistică au fost înregistrate doar sinagogile mari, nu şi cele mici sau casele de
rugăciune. Acest mod relativ de consemnare a informaţiilor statistice se regăseşte şi
în alte surse contemporane, cum este cazul unui manual din 1846, în care se
menţionează că evreii ieşeni aveau în vremea respectivă trei sinagogi mari şi
numeroase case de rugăciuni78.
În contrast evident cu cifrele reduse vehiculate în cele două surse de mai sus
se situează datele misionarilor scoţieni Andrew Bonar şi Robert Mc Cheyne care,
după cum am mai amintit, apreciau la 200 numărul total al sinagogilor din Iaşi, la
1839, dintre care 30 mai mari. „Într-un cartier sunt 20 numai într-o singură uliţă”79,
consemnau cei doi misionari, referindu-se, probabil, la Târgu Cucului, zonă cu o
mare densitate de locuire evreiască şi cu numeroase sinagogi şi case de rugăciune.
Ei au vizitat cca 12 sinagogi, inclusiv pe cele mai mari din oraş, şi au constatat
supraaglomerarea acestora cu prilejul marilor sărbători evreieşti.
Am arătat anterior că cifrele lor nu sunt atât de exagerate dacă luăm în calcul, pe
lângă sinagogi, şi casele de rugăciune sau şcolile confesionale evreieşti. De altfel, ei
semnalează situaţiile în care informaţiile nu sunt precise, ca în cazul menţionării
populaţiei din Iaşi, pe care nu o pot aprecia cu acurateţe.80 Tocmai de aceea, dacă avem
rezerve faţă de suma totală avansată de ei, considerăm că menţionarea celor 30 de
sinagogi „mai mari” reprezintă o informaţie obiectivă, acestea fiind, de fapt,
principalele sinagogi şi case de rugăciune ale evreilor din Iaşi. Deşi majoritatea
informaţiilor sunt incomplete sau circumstanţiale, analizate împreună ele evidenţiază o
situaţie incontestabilă: în Iaşi, existau în deceniile patru-cinci ale secolului al XIX-lea
cca 30-40 de sinagogi şi case de rugăciune, între care trei până la cinci sinagogi mari, la
care se adaugă, probabil, câteva zeci de şcoli confesionale mai puţin importante.
Descoperirea în arhive a listei cu havre din anul 1843 ne oferă atât şansa verificării
acestor estimări, cât şi posibilitatea extragerii unor concluzii interesante despre ariile de
locuire evreiască din cadrul oraşului şi despre interacţiunea acestora cu lăcaşurile de
cult creştine şi cu locuirea majoritară.
Analiza Vidomostiei din 1843
Statistica din noiembrie 1843 reflectă intenţia clară a autorităţilor de a pune

în practică hotărârea din anul respectiv, referitoare la desfiinţarea havrelor care
77
Ibid., anexa XII.
78
Fabian Vasile Bob şi Dimitrie Gusti, Geografie nouă pentru şcoalele începătoare, ed. a
IV-a (Iaşi: Tipografia Institutul Albinei, 1846), citat în Swarzfeld, „Excursiuni critice”, 220.
79
Bonar şi Mc Cheyne, Narrative of a mission, 408.
80
Ibid., 409.
funcţionau ilicit şi a celor aflate în apropierea unor biserici.81 Într-o primă etapă s-a
procedat la inventarierea tuturor sinagogilor din cele patru cvartale ale oraşului
Iaşi82, autorităţile identificând 38 de lăcaşuri de cult, o cifră care nu depăşeşte cu
mult numărul de 30 de sinagogi „mari” menţionat de Andrew Bonar şi Robert Mc
Cheyne pentru anul 1839. O a doua fază a constat în desfiinţarea efectivă a
sinagogilor care nu se încadrau în prevederile legale, în această situaţie găsindu-se
zece lăcaşuri83.
O analiză succintă a documentului ne oferă o serie de informaţii preţioase de
natură statistică, urbanistică şi confesională. Cu unele excepţii, s-a urmărit în fiecare
caz să se precizeze numele proprietarului sau administratorului sinagogii, localizarea
imobilului, vechimea havrei şi relaţia de vecinătate topografică dintre aceasta şi
lăcaşurile de cult creştine sau alte clădiri importante. Pe baza acestor informaţii,
coroborate cu alte date din surse statistice şi cartografice, am încercat să identificăm
poziţiile celor 38 de sinagogi pe planurile oraşului Iaşi. Reperele menţionate în
document au o precizie relativă, fiind de natură geografică, urbanistică sau
onomastică: cursuri de apă, poduri, străzi, mahalale, biserici, hanuri, cişmele,
apeducte, instituţii administrative, case şi dughene ale unor orăşeni cunoscuţi (boieri
şi negustori). Aceasta este şi cauza pentru care nu am reuşit decât în puţine cazuri să
detectăm cu maximă acurateţe poziţia sinagogilor, în speţă la nivel de clădire. În
schimb, indiciile au fost suficient de clare pentru a permite, de cele mai multe ori, o
identificare la nivel de segment de stradă sau mahala (vezi anexele III şi IV). Chiar şi
aşa demersul este justificat prin prisma faptului că, pe lângă alţi determinanţi, de
natură socială, economică şi administrativ-urbanistică, relaţiile interconfesionale şi
interetnice joacă un rol important în configurarea structurii interne a oraşelor
medievale, afectând, prin moştenire, şi structura oraşelor moderne. Fără îndoială,
relaţia teritorială dintre sinagogă şi locuinţele credincioşilor pe care aceasta îi
deserveşte influenţează geometria mahalalei evreieşti. Din această perspectivă,
identificarea aşezării sinagogilor în topografia urbană ne oferă informaţii despre
dimensiunile ariilor de locuire evreiască, direcţiile de extindere a cartierelor evreieşti,
inserţiile locative iudaice în mahalale locuite preponderent de indigeni sau de alte
etnii84, dar şi despre relaţiile de vecinătate cu zonele de habitat ale populaţiei
majoritare sau cu instituţiile laice şi religioase creştine.
Prin prisma apartenenţei la marile unităţi administrativ-teritoriale ale
oraşului Iaşi, cele 38 de sinagogi erau repartizate astfel: 7 în cvartalul I, 16 în
cvartalul al II-lea, 12 în cvartalul al III-lea şi 3 în cvartalul al IV-lea. Această
situaţie este prea puţin relevantă, în condiţiile în care cvartalele oraşului erau
delimitări convenţionale târzii, care nu constituiau tocmai modele de gândire admi-
81
Vezi supra, notele 9-10.
82
Pentru identificarea celor patru cvartale stabilite la 1832 vezi: Gh. Ghibănescu, „Documente”, IN
4 (1924), doc. CXXVIII, p. 199-201.
83
Vezi anexele VI-VII. Havrele respective au fost marcate cu semnul „+” şi pe documentul
publicat în anexa I, probabil pentru a se menţine o evidenţă cât mai exactă.
84
Ionescu Lefter şi Ungureanu, „The Urban Sites”, 57.
nistrativă deoarece aveau perimetre neregulate şi variau semnificativ ca suprafaţă,

importanţă urbană şi populaţie înregistrată. Totuşi, câteva precizări privitoare la situaţia
sinagogilor raportată la nivel de cvartal sunt necesare, mai ales pentru cititorul
nefamiliarizat cu istoria oraşului Iaşi, care s-ar putea întreba de unde această
discrepanţă majoră între numărul sinagogilor din diferite cvartale şi altul. Cauza o
constituie, după cum am precizat, însăşi diferenţele de mărime şi de importanţă ale
cvartalelor, situaţia fiind identică şi în cazul defalcării populaţiei evreieşti pe cvartale.
După un extras statistic din anul 1832, cei mai mulţi evrei erau concentraţi în
cvartalul al II-lea al oraşului (care cuprindea şi cele mai multe mahalale): 12 500 de
suflete, faţă de 1 650 în cvartalul I (cu 4 mahalale), 2 070 în cvartalul al III-lea (cu
5 mahalale) şi 812 în cvartalul al IV-lea (cu 4 mahalale).85 În conformitate cu
împărţirea oraşului în patru cvartale, din 1832, cvartalul al II-lea avea următorul
perimetru: dughenele negustorului Petre Bacalu, Uliţa Mare, Podul Lung, bariera
târguşorului Nicolina, şanţul oraşului pe sub mănăstirea Frumoasa şi mahalaua
iarmarocului, bariera Socolei, confluenţa Bahluiului cu Cacaina, malul Cacainei,
podul Bucşinescu, Uliţa Agenţiei Austriece până în Târgu Cucului şi Uliţa Goliei
până la intersecţia cu Uliţa Mare, la Petre Bacalu.86 Cvartalul cuprindea partea
centrală a oraşului, cu principalele zone comerciale, şi mahalalele de la periferia de
sud şi sud-est, unde erau principalele căi de legătură cu iarmarocul oraşului, spre
târguşorul Nicolina, şi ieşirea spre Vaslui. Deci avem de-a face cu o delimitare
administrativ-teritorială întinsă, dens populată, mai ales în zona centrală, cu un
potenţial economic major, în care se aflau şi o serie de instituţii centrale şi locale.
În plus, tot aici se afla şi partea cea mai veche a oraşului, unde se conservau câteva
dintre ariile tradiţionale de habitat şi de muncă evreieşti, ca în cazul Târgului de
Jos. Toate aceste elemente constituiau o serie de avantaje care, fără îndoială,
ridicau nivelul de atracţie urbană al cvartalului al II-lea, justificând astfel prezenţa
unei populaţii evreieşti mult mai numeroase decât în celelalte cvartale. Un număr
mult mai mic de evrei exista în cvartalul al treilea, mai ales în excrescenţa dintre
cvartalele II şi IV (delimitată de pârâul Cacaina şi Uliţa Agenţiei Austriece) care
cuprindea Târgu Cucului şi mahalaua Cacaina. Cei mai puţini erau în cvartalul
al IV-lea, care cuprindea partea de est a oraşului, dincolo de Cacaina (cu Rufeni,
Tătăraşi şi Ciurchi), zonă marginală, cu o populaţie rarefiată.
Geografia comunităţii iudaice din Iaşi, după catagrafiile

din prima jumătate a secolului al XIX-lea
Situaţia răspândirii teritoriale a populaţiei evreieşti din Iaşi devine mult mai
clară dacă o raportăm la străzile şi mahalalele principale ale oraşului, acestea
constituind, spre deosebire de cvartale, repere topografice mult mai constante din
perspectivă teritorială şi cronologică. La tabelul respectiv am adăugat o ultimă
coloană cu situaţia sinagogilor din 1843, tocmai pentru a avea o perspectivă asupra
85
IMER, III2, doc. 186, p. 47.
86
Ghibănescu, „Documente”, 200.
repartiţiei populaţiei evreieşti pe străzi şi mahalale conjugată cu repartiţia

sinagogilor pe teritoriul oraşului.
Tabelul 1
Răspândirea populaţiei evreieşti pe uliţe şi mahalale, în 1755, 1774, 1820 şi 1830
Familii evreieşti din Iaşi la: Nr. sinagogilor existente în zonă
Străzi şi mahalale 175587 177488 182089 183090 la 1843
(nr. dintre paranteze corespund cu
nr. crt. din anexele I şi IV)
Uliţa Sfânta Vineri 499 În apropiere, cele din Târgul de
Jos, Uliţa Cizmăriei şi Podul
Vechi.
Uliţa Rusească / 27 44 187 498 4 (nr. 15-18) şi în apropiere (nr.
Târgul de Jos 23).
Târgul Făinii / 8 496 8 (nr. 24-31)
Târgu Cucului
Mahalaua Broşteni 1 7 126 498
Mahalaua de pe Iaz 346 În apropiere, pe Podul Lung.
Uliţa Cizmăriei 296 2 (nr. 13-14), în apropiere (nr. 12)
şi altele din Târgul de Jos.
Podul lung până la 246 6 (nr. 5, 6, 19, 20, 22), dacă
Nicolina socotim şi str. Palat şi Podul Roşu,
plus una în apropiere, pe Şoseaua
Socolei (nr. 21).
Mahalaua Ţigănime 166 Una în apropiere, la Podul
Bucşinescu (nr. 36) şi altele în
Târgul de Jos.
Uliţa Hagioaiei / 22 43 139 160 2 (nr. 34-35) şi în apropiere, la
Târgul de Sus capete, cele din Târgu Cucului şi
Păcurari.
Uliţa Mare 5 12 18 141 2 (nr. 4 şi 9) şi altele în apropiere
(nr. 5, 6, 10, 11).
Mahalaua „de la 140 Cea mai aproape la Podul
mormânturile Bucşinescu (nr. 36).
jidovilor”
Mahalaua Bărboi 4 10 136 În apropiere, cele din Cizmărie şi
Podul Vechi.
Mahalaua 2 (41)91 135 2 (nr. 1-2) şi una în apropiere
Muntenimea de Sus (nr. 3).
(Păcurari-Copou)
Mahalaua Feredeile 7 9 126 În apropiere, cele din Uliţa Mare şi
din Cherestegie.
87
Conform repartiţiei nominale a evreilor pe străzi realizată de Gh. Ghibănescu rezultă un
total de 64 de evrei, diferit de suma de 66 de evrei, specificată de acelaşi autor, sau de 60, menţionată
de Gh. Platon: Ghibănescu, „Catastihul Iaşilor”, 15-16; Platon, „Populaţia oraşului Iaşi”, 15.
88
Platon, „Populaţia oraşului Iaşi”, anexele IV şi V.
89
Ibid., anexa X.
90
Ibid., anexa XII.
91
Pentru cele trei Muntenimi s-a specificat doar suma totală, 125, pe care am împărţit-o la trei.
Familii evreieşti din Iaşi la: Nr. sinagogilor existente în zonă

Străzi şi mahalale 175587 177488 182089 183090 la 1843
(nr. dintre paranteze corespund cu
nr. crt. din anexele I şi IV)
Uliţa Măjilor 1 154 100 Una (nr. 8) şi în apropiere (nr. 9 şi
10).
Podul Vechi 1 16 60 60 2 (nr. 11-12) şi în apropiere
(nr. 13), iar la capete cele din Uliţa
Mare şi Târgu Cucului.
Mahalaua Cacaina 2 96 60 2 (nr. 32 şi 38)
Mahalaua 5 (42) 50
Muntenimea de Jos
Mahalaua 1 (42) 40
Muntenimea de
Mijloc
Mahalaua Rufeni 2 32 30 Una (nr. 37)
Mahalaua Tătăraşi 27 30
Mahalaua Ciurchi 27 30
Uliţa Frecău 5 8
Uliţa Trapezăneasă / 4
Beilicului
Analiza datelor din Tabelul 1 – însă şi a altor informaţii din statisticile pe

baza cărora a fost realizat respectivul tabel – ne permite să urmărim etapele de
extindere a ariilor de habitat evreiesc în cadrul oraşului Iaşi. Deoarece catagrafiile
la care ne referim aveau un rost fiscal, precizăm că datele de care ne-am folosit nu
sunt complete, unele categorii sociale, precum boierii, nefiind recenzate. În schimb,
datele îşi păstrează caracterul uniform, ceea ce permite unele comparaţii.
Informaţiile cuprinse în Catagrafia din 1755 prefigurează principalele zone
urbane în care se vor aşeza evreii începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
După cum afirma şi Gheorghe Ghibănescu, 77 % dintre evreii ieşeni erau concentraţi
pe Uliţele Târgului de Jos şi Hagioaiei.92 Pe ceilalţi îi găsim înregistraţi în Uliţa Mare,
mahalalele Bărboi şi Broşteni, Uliţa Trapezăneasă şi Podul Vechi.
Catagrafia din 1774 confirmă faptul că evreii din Iaşi s-au stabilit în zonele
cu cel mai bun potenţial economic la vremea respectivă. Strada cu cele mai multe
dughene (118) era Uliţa Rusească (sau Uliţa Târgului de Jos). Tot aceasta era şi
strada cu densitatea cea mai mare de populaţie evreiască din Iaşi: evreii ocupau
peste 30 % din numărul clădirilor cu rosturi locative şi comerciale de pe respectiva
stradă. De asemenea, evreii erau prezenţi, după procente descrescătoare, în Uliţa
Hagioaiei (30 %), uliţele Strâmbă şi Sârbească (20 %), Târgul Făinii sau Târgu
Cucului (18,6 %), Uliţa Mare (14,8 %), Podul Vechi (10 %), Mahalaua Broşteni
(9,33 %), Mahalaua Bărboi (6,8 %) şi Mahalaua Feredeilor (6,7 %). Într-un număr
mai puţin semnificativ, ei sunt înregistraţi şi în alte zone ale oraşului: mahalalele
Cacaina, Rufeni, Muntenimi (de Jos, de Mijloc şi de Sus) şi altele93.
92
Ghibănescu, „Catastihul Iaşilor”, 16.
93
Platon, „Populaţia oraşului Iaşi”, anexele IV şi V.
Catagrafia din 1820, deşi înregistrează unele variaţii în privinţa elementelor

de morfologie urbană, conturează o altă etapă de evoluţie a populaţiei iudaice din
Iaşi.94 Deoarece în catagrafie nu a fost înregistrată toată populaţia oraşului, ci
numai categoriile fiscale, procentele obţinute din calcularea ponderii evreilor pe
fiecare stradă nu sunt relevante. Ne-am folosit însă de numărul familiilor evreieşti
repartizate pe străzi sau mahalale pentru a vedea care erau zonele cu cea mai
numeroasă populaţie evreiască (vezi Tabelul 1). Constatăm astfel că situaţia nu
diferă de cea conturată la 1755 şi 1774. Cei mai mulţi evrei erau înregistraţi în
Uliţa Târgului de Jos, mahalalele Hagioaia şi Broşteni, Uliţa Măjilor şi mahalaua
Bărboi – posibil însă ca în aceste ultime două cazuri să fie adunate şi datele unor
străzi sau mahalale învecinate –, Podul Vechi şi Uliţa Mare. De asemenea,
observăm o creştere substanţială a populaţiei iudaice în mahalalele Cacaina, cele
trei Muntenimi şi Rufeni şi pătrunderea în mahalale în care anterior nu s-a constatat
o prezenţă evreiască, precum Tătăraşi şi Ciurchi. Pe baza acestor observaţii, putem
afirma că afluxul sporit de imigranţi evrei care s-au stabilit în Iaşi până la data
respectivă a creat o presiune tot mai mare asupra zonelor tradiţionale de locuire
evreiască, fapt ce a determinat pătrunderea unora dintre noii veniţi în zone limitrofe
centrului, mai puţin populate, în care elementul iudaic era slab reprezentat anterior.
Adunarea statisticeştilor ştiinţi a oraşului Iaşi, din 1830, fără a fi perfectă,
are avantajul de a cuprinde aproape toate categoriile sociale şi profesionale din Iaşi,
precum şi numărul caselor, prăvăliilor, bisericilor şi altele. 95 Pe baza ei se poate
estima densitatea evreilor pe străzile oraşului, cu rezerva că procentele obţinute
sunt totuşi relative şi ar trebui reduse, în unele cazuri, cu cel puţin 10-20 % dat
fiind că un număr însemnat de meşteşugari şi negustori nu a fost înregistrat în
statistică: Târgu Cucului (62,7 %), Uliţa Sfânta Vineri (57,8 %), mahalaua Broşteni
(56,5 %), mahalaua „de pe Iaz” (54,9 %), Uliţa Târgul de Jos (51,2 %), Podul Lung
până la Nicolina (47,6 %), Uliţa Cizmăriei (46,9 %), mahalaua „de la mormânturile
jidovilor” (38,8 %), mahalaua Feredeile (33,6 %), mahalaua Ţigănime (33,4 %),
Uliţa Măjilor (33, 3 %), Târgul de Sus (26,6 %), Uliţa Mare (25,8 %), Mahalaua
Muntenimea de Sus (25,8 %), mahalaua Cacaina (14,1 %), Podul Vechi (11,4 %) şi
mahalaua Rufenii (7,6 %). Pentru o serie de uliţe această situaţie poate fi corijată
cu ajutorul unei statistici foarte precise în privinţa proprietăţilor din fronturile
stradale: Tabla uliţelor ce au a se pardosi cu piatră, cu arătare cuprinderei
părţilor lor îndeosebi pentru fieştecare proprietar, de la 1833.96 Uliţele Târgului de
Jos şi Beilicului (vechile uliţe Rusească şi Trapezăneasă, în prezent str. Grigore
Ureche şi Grigore Ghica Vodă) cuprindeau 115 case şi dughene, din care 54 evreieşti,
ceea ce înseamnă 47 % prezenţă evreiască. Uliţa Sfânta Vineri (în prezent str.
Anastasie Panu) deţinea 77 de case şi dughene din care 22 evreieşti (28 % prezenţă
94
Ibid., anexa X.
95
Lipsesc cca 4 451 de negustori şi meşteşugari, din care 1 326 erau evrei (ibid., 24-25, anexa XII
şi nota 6 a anexei).
96
N. A. Bogdan, „Cu prilejul pavărei câtorva uliţi din Iaşi, în 1833”, IN 1, fasc. 1 (1921): 45-60.
evreiască). Uliţele Golia, Târgu Cucului şi Agenţiei Nemţeşti (în prezent str. Cuza
Vodă şi Elena Doamna) aveau, împreună, 72 de case şi dughene, din care 16 evreieşti
(22 % prezenţă evreiască). Uliţa Târgului de Sus (fostă str. I. C. Brătianu, acum
Bulevardul Independenţei) număra 156 de case şi dughene, din care 22 evreieşti
(14 % evrei). Uliţa Cizmăriei (dispărută – avea traseu pe unde este Hala Centrală,
făcând legătura între str. Armeană şi str. Sfântul Lazăr) avea 30 de case şi dughene,
din care 4 evreieşti (13 % prezenţă evreiască).97 Podul Vechi, cu 77 de dughene,
din care 4 evreieşti, avea o prezenţă evreiască de 5 %.98 Realizată în scopul pavării
unui număr limitat de străzi, Tabla uliţelor nu ne spune nimic despre situaţia din
altele mahalale şi străzi importante, precum Târgu Cucului sau Uliţa Mare (care era
deja podită).
Analiza datelor din Tabelul 1, referitoare la numărul familiilor evreieşti de
pe fiecare stradă, deşi schimbă puţin ierarhia străzilor cu cei mai mulţi evrei la
1830, confirmă faptul că inserţiile evreieşti în vechile arii urbane ocupate de
comunitatea iudaică ieşeană au continuat, concomitent cu apariţia unor noi poli de
atracţie economică şi rezidenţială, atât în centrul oraşului, cât şi spre periferie.
Evreii s-au stabilit în număr mare pe străzile şi în mahalalele din jurul vechii curţi
domneşti (Târgul de Jos, Podul Lung, Ţigănime şi Broşteni). Al doilea pol de
atracţie a fost Târgu Cucului, zonă cu o mare densitate de locuire evreiască, fapt
care a determinat lărgirea ariei de aşezare a evreilor şi în zonele învecinate:
mahalalele Cacaina, Bărboi, Muntenimea de Sus şi Rufeni. Arterele de legătură
dintre curtea domnească şi Târgu Cucului, precum şi altele care iradiau din aceste
puncte de referinţă au fost, de asemenea, preferate de evrei, mai ales din motive
economice, străzile respective prezentând un mare potenţial comercial. Uliţa
Târgului de Jos, Uliţa Sfânta Vineri (care avea şi piaţă) şi Podul Vechi constituiau
vechi artere comerciale. Legătura dintre ele era asigurată spre est de Uliţa Cizmăriei, de
asemenea cu un vechi şi evident specific economic. Uliţa Mare constituia, la rândul
ei, un vad comercial deosebit, datorită atât poziţiei centrale în cadrul oraşului cât şi
profilului economic „elitist” conferit de numeroasele prăvălii cu articole de lux.
Spre nord, Uliţa Târgului de Sus, apărută mai târziu în cadrul oraşului medieval,
devenise deja până la începutul secolului al XIX-lea un bun vad comercial, fiind şi
arteră de legătură între partea de vest a oraşului (cu mahalaua Păcurari, în care se
înmulţeau inserţiile evreieşti) şi cea de est (respectiv cu Târgu Cucului).
Faţă de catagrafiile anterioare, statistica din 1830 indică pentru prima dată
existenţa evreilor şi în alte mahalale ale oraşului. Deşi, în unele cazuri, faptul poate
fi pus şi pe seama omisiunilor sau a utilizării unor repere teritorial-administrative
diferite în catagrafiile mai vechi, este cert că din deceniile trei-patru ale secolului
al XIX-lea, odată cu sporirea considerabilă a numărului de imigranţi evrei care s-au
aşezat în Iaşi, mulţi dintre aceştia au fost nevoiţi să se îndrepte şi spre mahalalele
97
Ibid., 43.
98
N. A. Bogdan menţionează cinci evrei în Podul Vechi, însă lista nominală nu confirmă
decât patru: ibid., 42-44 şi 52-53.
periferice ale oraşului. Încă din Evul Mediu evreii s-au concentrat în jurul unor
instituţii şi proprietăţi comunitare cu un accentuat rol identitar. Tendinţa s-a păstrat
şi în secolul al XIX-lea, când observăm aşezarea unui număr însemnat de evrei în
jurul cimitirului comunităţii, fapt care a dus la formarea mahalalei „de la mormintele
evreieşti”, situată la periferia estică a oraşului.
Interpretarea conjugată şi transpusă în plan a situaţiei demografice şi a
diagramei privitoare la răspândirea sinagogilor pe teritoriul oraşului Iaşi conduce
spre câteva concluzii simple, care reconfirmă, în general, un tablou conturat deja în
bibliografia de specialitate99. Aspectul care se detaşează la prima vedere, logic de
altfel, îl constituie amplasarea sinagogilor preponderent în centrul ariilor cu o mare
densitate de populaţie iudaică şi a celor în curs de coagulare. Evident este şi faptul
că cele mai vechi şi mai multe sinagogi erau localizate în Târgu Cucului şi Târgul
de Jos, zone tradiţionale de locuire şi de activitate economică evreieşti. Tot în
aceste zone – Târgu Cucului şi uliţa Sfântul Pantelimon, în special, dar şi zona spre
Cacaina, Beilic şi Târgul de Jos – se aflau şi alte instituţii ale comunităţii, cu rol
ritual, administrativ şi social, dintre care unele foarte importante: hahambăşia,
desfiinţată în 1834, spitalul evreiesc, căsăpia şi câteva băi rituale. Un indiciu al
vechimii şi importanţei sinagogilor de aici îl constituie şi faptul că multe dintre
acestea funcţionau „pe locuri de veci”, deci pe proprietăţi evreieşti individuale sau
comunitare.
Mai interesante sunt aspectele referitoare la relaţia de vecinătate dintre
sinagogi, pe de o parte, şi instituţiile laice, proprietăţile individuale creştine (curţile
boiereşti) şi biserici, pe de altă parte.
Relaţiile de vecinătate dintre sinagogi şi instituţiile civile,

casele boiereşti şi bisericile cu care acestea se învecinau
Unele sinagogi de la 1843 se învecinau cu instituţii administrative centrale şi

locale (Visteria şi Agia). Alte câteva funcţionau în apropierea unor mari case şi
palate boiereşti, cum este cazul celor stăpânite de logofătul Lupu Balş, hatmanul
Răducanu Rosetti, logofătul Nicolae Rosetti-Roznovanu şi fostul logofăt Grigore
Ghica. Relaţia de vecinătate cu proprietăţile boiereşti era una de coabitare, am
putea spune, deoarece, la fel ca mănăstirile, boierii deţineau un număr considerabil
de proprietăţi urbane cu mare potenţial economic – terenuri, case, prăvălii şi hanuri
–, cele mai atractive fiind situate în centrul oraşului sau în alte zone cu vad
comercial. Cele mai profitabile şi uzuale forme de valorificare a acestor proprietăţi
erau închirierea sau, mai rar, vinderea lor. În această privinţă, evreii alcătuiau
clientela cea mai numeroasă, deoarece – neavând proprietăţi personale şi nici
capitaluri însemnate pentru achiziţii imobiliare, dar fiind interesaţi să-şi desfăşoare
afacerile în cele mai bune vaduri comerciale ale oraşului – închiriau, individual sau
99
Ionescu Lefter şi Ungureanu, „The Urban Sites”, 59-60.
în asociere, prăvălii, case şi locuri de casă de la boieri, dar şi de la mănăstiri.

Achiziţiile de proprietăţi boiereşti erau mai rare, atât din cauză că boierii nu-şi
vindeau proprietăţile decât atunci când intrau în criză de lichidităţi sau îşi ruinau
averile, cât şi pentru faptul că doar evreii bogaţi îşi permiteau asemenea achiziţii.
Un exemplu îl constituie zaraful, ulterior bancherul, Michel Daniel, care, pe la
1847, a cumpărat casele Ghica din faţa vechii curţi domneşti.100 În unele dintre
spaţiile închiriate sau cumpărate evreii înfiinţau sinagogi, case de rugăciune, şcoli
elementare, băi rituale şi spitale, multe dintre acestea învecinându-se cu proprietăţi
şi instituţii creştine. Vidomostia de la 1843 este o mărturie sugestivă în acest sens,
înregistrând 15 sinagogi înfiinţate pe „locuri cu bezmen”. Dintre acestea câteva
erau închiriate de la proprietari care făceau parte din boierimea mare (vornicul
Scarlat Miclescu, Ecaterina Ghica) şi mică (serdarul Grigore Alexandri, comisul
Bantăş, Catinca pităreasa), de la negustori (Chiriechiţă Sava, Badacliul), dar şi de
la biserici (biserica armeană).
Şi mai multe sinagogi se aflau în apropierea bisericilor (Sfântul Neculai-cel
Sărac, Trei Ierarhi, Catolică, Sfântul Andrei, Sfântul Constantin, Razu, Sfântul
Dumitru-Balş, Sfântul Dumitru-Misaiu, Barnovschi, Sfântul Lazăr, Sfântul Nicolae
domnesc, Pantelimon, Sfinţii Voievozi-Rufeni şi Ziua Crucii). În document sunt
menţionate, explicit, 14 biserici în apropierea cărora funcţionau sinagogi, însă
numărul lor era mai însemnat datorită densităţii mari de biserici din zona centrală a
oraşului şi a relativei apropieri dintre ele. De pildă, sinagoga lui David Olemburg
(nr. 2), de peste drum de biserica Sfântul Neculai-cel Sărac, era la mai puţin de
100 de m de respectiva biserică, la cca 200 m de biserica Sfânta Paraschiva din
Păcurari şi la cca 320 de m (la limita celor 150 de stânjeni) de biserica Sfânta
Paraschiva (Mitocul Maicilor). Sinagoga lui Meir Moisă (nr. 8), învecinată cu
biserica Razu, se afla la mai puţin de 150 de stânjeni de bisericile: Sfântul Ilie,
Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Dumitru-Balş, Vovidenia şi Dancu, fără a mai
pune la socoteală capela din palatul Roznovanu. În sfârşit, un ultim exemplu –
relevant prin precizia topografică uşor de verificat datorită poziţiei exacte a
sinagogii –, îl constituie sinagoga lui Naftule Zisu Caufman de la hanul Pârlitei (nr.
9). Dacă delimităm în jurul ei un cerc cu raza de 150 de stânjeni vom vedea că în
interiorul acestei arii sunt prinse nouă biserici şi o capelă: Sfântul Dumitru-Balş,
Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ilie, Talpalari, Sfântul Gheorghe, Mitropolia,
Sfântul Gheorghe (Mitropolia Veche), Razu, Dancu şi capela palatului Roznovanu.
Într-un singur caz se poate semnala o concentrare de sinagogi aflate în
apropierea a două biserici. Este vorba despre cele opt sinagogi din Târgu Cucului,
dintre care – după cum se menţionează în document – două ar fi fost mai apropiate
de uliţa bisericii Sfântul Pantelimon. Însă, dacă avem în vedere că distanţa dintre
Sinagoga Mare şi biserica Sfântul Pantelimon era mai mică de 50 de stânjeni
100
Dumitru C. Moruzi, „Curtea Domnească din Iaşi, Uliţa Mare şi Podul Verde”, Drum drept
1, nr. 4 (1913): 234; Ion Mitican, Uliţa Mare din demult uitate vremuri, ediţia a II-a (Iaşi: Tehnopress,
[2004]), 13-14, 20, 281-282; vezi şi anexa III, nr. 5.
(110 m), iar faţă de biserica Curelari de cca 60 de stânjeni, putem considera că şi
celelalte şapte lăcaşuri din vecinătatea Sinagogii Mari se aflau la mai puţin de
150 de stânjeni de bisericile Sfântul Pantelimon şi Curelari (vezi şi Fig. 3).
Alte numeroase surse colorează acest tablou urban – în care evreii locuiesc şi
muncesc printre creştini, prăvăliile evreieşti sunt învecinate cu palatele boiereşti,
sinagogile şi casele de rugăciune se află la doi paşi de biserici şi mănăstiri –
certificând şi conturând complexitatea şi exotismul aspectelor de vecinătate socială
şi de proximitate interconfesională prezente în Iaşii secolului al XIX-lea.101 Evident
că această convieţuire interetnică este însoţită şi de tensiuni, ale căror efecte sunt
vizibile şi în documentele de care tocmai ne ocupăm. Dacă autorităţile ar fi aplicat
cu stricteţe şi retroactiv criteriul distanţei minime faţă de biserici, de 150 de
stânjeni, încălcând aprobările domneşti de întemeiere a sinagogilor înfiinţate
înainte de 1843, practic toate lăcaşurile de cult evreieşti din centrul oraşului ar fi
trebuit desfiinţate. De asemenea, înfiinţarea unor noi sinagogi în centrul oraşului ar
fi fost imposibilă fără o aprobare specială. Nu în ultimul rând, evreii ar fi fost
obligaţi să locuiască la periferiile oraşului, unde exista o densitate mai mică a
bisericilor şi populaţiei creştine. Din fericire, situaţia nu a fost atât de gravă.
Din cele 38 de sinagogi, zece au fost propuse pentru desfiinţare, ele fiind
marcate cu câte o cruciuliţă în Vidomostia de la 1843 (anexa I). Alte liste din
dosarul destinat acestei probleme enumeră efectiv sinagogile propuse pentru
desfiinţare, criteriul fiind absenţa documentelor care să ateste aprobarea de
funcţionare emisă de Domnie şi distanţa mai mică de 150 de stânjeni faţă de
biserici (anexele VI-VII). Din păcate, aceste surse nu sunt datate102, însă putem
intui modul în care s-au succedat operaţiunile administrative. Până la 1 noiembrie
1843 au fost centralizate datele culese pe teren de comisarii celor patru cvartale sau
de alţi funcţionari ai Eforiei şi s-a decis ce sinagogi vor fi desfiinţate. Unii dintre
epitropii havrelor afectate de decizia Departamentului din Lăuntru, fiind supuşi
străini, au protestat nu numai la autorităţile centrale şi locale, ci şi la reprezentanţele
diplomatice de care aparţineau. Printre protestatari se număra şi Pascal Botoşăneanul,
care s-a adresat Agenţiei Austriece, fapt ce a determinat autorităţile indigene să
amâne închiderea sinagogii administrate de el, aflată în Târgul de Jos, şi să ordone
strângerea unor noi informaţii (anexa V). Mai întâi, s-a verificat distanţa dintre cele
zece sinagogi care intrau sub incidenţa noilor reglementări şi bisericile din jur
(anexa VI), apoi existenţa unor documente oficiale care să ateste dreptul de
înfiinţare a respectivelor sinagogi.103 Pe baza noilor informaţii s-a alcătuit şi lista
finală de închidere a zece sinagogi (anexa VII). În ciuda protestelor şi a actelor
101
Vezi şi Dan Dumitru Iacob, „Consideraţii metodologice privitoare la studiul vecinătăţilor
urbane. Uliţa Târgului de Sus din Iaşi în prima jumătate a secolului al XIX-lea (studiu de caz)”,
Monumentul (Lucrările Simpozionului naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor”) 9 (2008): 370-372.
102
În funcţie de conţinutul celorlalte documente din dosar şi de logica evenimentelor, listele
respective pot fi plasate spre sfârşitul anului 1843.
103
DJIAN, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843, f. 27 v. (Vidomostii).
domneşti de înfiinţare, sinagoga lui Pascal Botoşăneanul a rămas totuşi pe lista

sinagogilor închise, fără să ştim şi dacă hotărârea a fost efectiv aplicată.
Poate că situaţia de mai sus ar putea fi catalogată drept simplu exces de zel,
dacă nu am identifica şi alte aspecte care probează o aplicare abuzivă a dispoziţiilor
privitoare la desfiinţarea sinagogilor. Un exemplu, care ţine de reversul medaliei, îl
reprezintă sinagoga lui Litman Leib (nr. 4), de pe Uliţa Mare, apropiată atât de
biserica Trei Ierarhi cât şi de biserica catolică, pentru care apropierea – cu siguranţă
foarte mică – de cele două lăcaşuri creştine nu a constituit un motiv pentru desfiinţarea
sinagogii. După cum, nu lipsit de importanţă este şi faptul că au fost desfiinţate
sinagogi care nu încălcau distanţa minimă faţă de biserici, ci pe cea, nestipulată,
faţă de instituţiile statului, ca în cazul sinagogii aflate în apropierea Vistieriei
(nr. 34). În sfârşit, şi la fel de semnificativ, au fost închise sinagogi pe motiv că nu
existau evrei în jur, ci doar creştini (nr. 38), autorităţile prevalându-se, probabil, de
recomandarea generală care a stat la baza deciziei de reducere a numărului de
sinagogi, conform căreia aceste lăcaşuri trebuiau „să se mărginească în număr
numai cât ar fi potrivit cu populaţia jidovilor”.104
O relevanţă suplimentară pentru modul în care au fost aplicate reglementările
privitoare la distanţa dintre biserici şi sinagogi reiese şi dintr-un caz pe care l-am
prezentat detaliat cu alt prilej.105 Acum ne limităm doar la o succintă prezentare a
faptelor. La 3 iulie 1844, obştea mahalalei Muntenimea de Sus şi enoriaşii bisericii
Sfânta Paraschiva din Păcurari adresau o jalbă Sfatului administrativ prin care îşi
exprimau nemulţumirea faţă de închirierea de către trei evrei asociaţi a unei
proprietăţi ce aparţinea căminarului Costache Cazimir, direct învecinată cu biserica
parohială, pe care chiriaşii doreau să construiască case şi prăvălii. Iritarea
enoriaşilor din parohia bisericii Sfânta Paraschiva se datora atât distanţei foarte
mici dintre clădirile ce urmau a fi construite şi biserică (3 stânjeni, respectiv cca 6,6 m),
cât, mai ales, suspiciunii că evreii ar fi intenţionat să înfiinţeze o sinagogă în
clădirile respective. Deşi evreii au negat acuzaţiile care li se aduceau, referitoare la
sinagogă, enoriaşii bisericii au solicitat să închirieze ei locul căminarului Cazimir,
în virtutea dreptului de a proteja lăcaşul de cult de o vecinătate sancţionabilă atât de
tradiţia creştină cât şi de dispoziţiile laice privitoare la reglementarea distanţei
dintre biserici şi sinagogi. Autorităţile au adoptat o soluţie de compromis, ba chiar
discriminatorie faţă de contractanţii evrei, păgubiţi în interesele lor economice,
înfiinţând pe locul respectiv o piaţă comercială.
În acest context, merită semnalat faptul că, uneori, vecinătatea iudaică era
condamnată de către creştini şi din alte motive, cum ar fi, spre exemplu, lezarea
bunelor moravuri, după cum reiese dintr-o jalbă adresată autorităţilor de către
câţiva membri ai parohiei bisericii Curelari, scandalizaţi de funcţionarea unei case
de toleranţă evreieşti în vecinătatea propriilor case şi a bisericii parohiale.106
104
Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 529; IMER, III2, doc. 337, p. 334.
105
Iacob, „Proiecte edilitare”, 126-130.
106
Ghibănescu, „Documente”, doc. CXXVIII [corect ar fi: CXXIX], p. 201.
Nu în ultimul rând, obiceiurile şi regulile care afectau vecinătatea dintre

evrei şi creştini constituiau un bun pretext pentru aceştia din urmă de a-şi promova
abuziv interesele economice. Aşa s-a întâmplat în cazul unei sinagogi din Bacău,
pe care proprietarul învecinat, stolnicul Alecu, dorea să o dărâme spre a-şi înfiinţa
un iarmaroc.107
Iată deci că dispoziţiile privitoare la înfiinţarea sinagogilor constituiau, pe de
o parte, un instrument de rezistenţă utilizat de populaţia creştină majoritară ce se
simţea ameninţată de o vecinătate iudaică care – datorită presiunilor demografice şi
economice – se contura tot mai pronunţat în mahalalele şi străzile majoritar locuite
de creştini şi în zonele cu potenţial economic ridicat. Pe de altă parte, aceste
dispoziţii reprezentau un excelent paravan legal pentru o serie de interese şi măsuri
arbitrare exercitate de particulari şi de autorităţile timpului în dauna comunităţilor
evreieşti din oraşele celor două principate dunărene.
Situaţia înfiinţării sinagogilor din punct de vedere cronologic
Transpusă grafic (Fig. 5), statistica sinagogilor de la 1843 ne poate oferi o

imagine de ansamblu despre dinamica înfiinţării sinagogilor în Iaşi pe parcursul
primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Precizăm că am luat în calcul doar 29 dintre
cele 38 de sinagogi consemnate în vidomostia din 1843 (care au anii de înfiinţare
precizaţi în anexele I şi III), deoarece pentru nouă sinagogi nu avem menţiuni certe
de datare (patru nu prezintă niciun indiciu cronologic iar alte cinci sunt înfiinţate
„din vechime”). În privinţa celor cinci sinagogi înfiinţate „din vechime” în Târgu
Cucului considerăm că, cu excepţia Sinagogii Mari, datată în secolul al XVII-lea,
celelalte patru vor fi apărut, cel mai probabil, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului următor. Este perioada în care comunitatea iudaică din Iaşi a
început să se mărească treptat, aspect evidenţiat atât de statisticile demografice cât
şi de înfiinţarea unor noi sinagogi în alte zone ale oraşului, cum sunt cele din Podul
Roşu şi Chiristigie (în apropierea caselor Catincăi Ghica de pe Podul Lung), datate
în 1803.
În consecinţă, se poate constata că, dacă în primele două decenii ale
secolului al XIX-lea au fost înfiinţate doar câte trei sinagogi, în următoarele trei
decenii a avut loc o creştere semnificativă a numărului de sinagogi nou înfiinţate:
opt în deceniul al treilea, opt în deceniul al patrulea şi şapte doar în prima treime a
deceniului al cincilea. Înregistrăm aşadar un ritm tot mai accelerat de înfiinţare a
noi lăcaşuri de cult iudaice (nouă sinagogi în patru ani: 1840–1843), fapt deloc
surprinzător având în vedere creşterea substanţială a populaţiei evreieşti din Iaşi în
această perioadă. Interdependenţa logică dintre evoluţia statistică a populaţiei
evreieşti din Iaşi şi evoluţia numărului de lăcaşuri de cult care deservea
comunitatea respectivă este ilustrată şi prin cele două grafice paralele de mai jos
107
IMER, III2, doc. 215, p. 97.
(Fig. 5). Se poate observa foarte clar că, în mare, oscilaţiile graficelor respective
sunt asemănătoare. Această imagine reflectă atât perioadele de intoleranţă
confesională, cât şi pe cele de relaxarea a măsurilor antievreieşti. De asemenea, ea
ar putea constitui un reper relativ despre evoluţia numărului de credincioşi şi
intensitatea sentimentului religios.
Evoluţia populaţiei iudaice din Iaşi în 1803-1845
35000
30000
Număr de evrei
25000
20000
15000
10000
5000
0
1803 1808 1820 1832 1845
Evoluţia numărului de havre din Iaşi în 1803-1843
30
Numărul de havre
25
20
15
10
5
0
1803 1810 1823 1833 1843
Fig. 5. Paralelism grafic între evoluţia populaţiei evreieşti şi evoluţia numărului de sinagogi
din Iaşi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Proprietarii sinagogilor
Lista sinagogilor ne oferă şi alte indicii, de natură socială, care, deşi par
secundare, sunt la fel importante ca cele urbanistice şi demografice referitoare la
delimitarea ariilor de locuire evreiască în Iaşi.
Sinagogile din Iaşi au fost înfiinţate şi patronate sau administrate, în general,

de evreii bogaţi, breslele profesionale şi comunitate. Mai multe sinagogi au fost
înfiinţate de familiile unor fruntaşi ai comunităţii, bancheri şi negustori înstăriţi,
între care amintim pe unii foarte cunoscuţi, precum Michel Daniel şi urmaşii săi,
Naftule Zisu Caufman, Pascal (Hascal) Botoşăneanul, Şimon Diamant, Iancu şi
Solomon Feighilis. Renumitul şi bogatul bancher şi negustor Michel Daniel, „un
evreu prea pios, mare filantrop şi protector al semenilor”108, sora sa, Etla, şi fiul său
mai mare, Israel Chaim (Strul Haim) Daniel, au înfiinţat şi întreţinut mai multe
sinagogi în Iaşi, localizate în Târgul de Jos şi Târgu Cucului, zone comerciale şi de
rezidenţă preponderent evreieşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Familia
avea în aceste zone mai multe proprietăţi, după cum reiese şi din Lista caselor şi
dughenelor Capitaliei de la 1853: numai pe uliţa Târgului de Jos deţinea două case
de clasa a II-a (la nr. 84 şi 125) şi alta de clasa a III-a (la nr. 129).109 Tot pe această
uliţă mai aveau sinagogi rude şi prieteni ai familiei Daniel, precum familiile
Feighelis şi Caufman. La fel ca şi Michel Daniel, familia Feighelis mai administra
o sinagogă şi în Târgu Cucului. La rândul său, şi Naftule Zisu Caufman avea două
sinagogi, una în Târgul de Jos şi alta pe Uliţa Mare.
Nu doar bărbaţii înfiinţau şi patronau sinagogi, ci şi femeile. Sora lui Michel
Daniel, Etla, avea o sinagogă în Târgu Cucului, şi tot acolo mai exista sinagoga
Hanei Berăriţa – lăcaş care a purtat şi numele berarului Meer Sâmca, în lista de la
1843 / Meer Simhes, în lista din 1939 (anexele II şi III). Pe lângă fabrica de bere
din Uliţa Lipovenească, nr. 308, Hana Berăriţa a deţinut numeroase proprietăţi
imobiliare în Iaşi: câte o casă de clasa a IV-a în Târgul de Sus şi în uliţa Sfântul
Pantelimon, una de clasa a V-a tot în uliţa Sfântul Pantelimon, câte două dughene
de clasa a II-a în Uliţa Mare şi Podul Vechi, patru dughene de categoria a IV-a în
Târgul de Sus, şase dughene de categoria a IV-a în Podul Vechi şi încă o dugheană
de categoria a V-a în Târgu Cucului.110
Vedem astfel că evreii bogaţi întreţineau mai multe sinagogi localizate în
zone importante ale oraşului. Unele au fost înfiinţate pentru obşte, în timp ce altele,
aflate în imediata apropiere a locuinţelor proprii, erau destinate familiei şi rudelor
apropiate. O dovadă în acest sens sunt sinagogile din Uliţa Târgului de Jos întreţinute
de Michel Daniel, Zisu Caufman, Hascal Botoşăneanu şi Iancu Feighelis, personaje
apropiate nu doar prin aceeaşi apartenenţă etnică şi confesională, ci şi prin strânse
relaţii de rudenie, prietenie şi afaceri. Graţie mijloacelor economice de care au
108
Dumitru Vitcu, „Personalităţi ale vieţii economice din secolul al XIX-lea: bancherul
moldovean Israil Chaim Daniel”, SAHIR 4 (1999): 54-55.
109
Lista caselor şi a dughenelor Capitaliei supuse la vremelnica dare a somelor pentru
îmbunătăţirea uliţelor Capitaliei, legiuite de Divanul Obştesc <şi> încuviinţate de Preaînălţatul
Domn (Iaşii: Institutul Albinei, 1853), 36 (clasa a II-a de case), 73 (clasa a III-a de case).
110
Ibid., 52, 113, 116 (clasele III-IV de case), 38 (clasa a V-a de case), 7, 9, 10, 17, 40, 67
(clasele III-V de dughene).
dispus familiile respective111, sinagogile pe care le-au patronat au dăinuit timp

îndelungat, majoritatea regăsindu-se înregistrate şi pe lista din 1939112.
Numeroase erau şi sinagogile patronate de breslele profesionale. Pe lista din
1843 avem menţionate doar sinagogile ciubotarilor şi croitorilor din Târgu Cucului,
sinagoga pitarilor de la Podul de Piatră, cea a breslei precupeţilor din preajma
bisericii Rufeni şi o alta de pe Podul Lung, la care era epitrop „Moişă staroste”,
breasla nefiind amintită. Pe lângă acestea, în lista sinagogilor publicată în IMER
mai sunt menţionate sinagogile casapilor şi şepcarilor.113 Ele erau însă mai multe,
dar nu s-a specificat în mod consecvent ce bresle deserveau. La 1853 sunt
menţionate explicit şapte sinagogi de breaslă (anexa II), iar la 1939 sunt menţionate
cca 30 de sinagogi aparţinând diferitelor bresle: croitori, cojocari, stoleri,
ceaprazari, cizmari, butnari, truncheri sau măcelari, muzicanţi, pietrari, cotiugari,
covrigari, telali, zugravi şi altele.114 Specificul lor profesional reflectă, desigur,
meseriile cele mai frecvent practicate de evrei, aspect care reiese şi din faptul că
cele mai importante bresle aveau mai multe sinagogi răspândite pe teritoriul
oraşului: croitorii, croitorii tineri, croitorii mici, telalii şi telalii mici, pietrarii,
stolerii ş.a.115
La 1843, comunitatea administra direct, prin reprezentanţii săi (cahalii), sau
prin alţi administratori, câteva sinagogi, între care Sinagoga Mare din Târgu
Cucului, Sinagoga Mare din Podul Roşu, sinagoga de la Râpa Galbenă, cea de pe
uliţa Căldărarilor şi cea a lui Meir Sâmca (sau a Hanei Berăriţa) din Târgu Cucului.
Se poate observa că este vorba despre sinagogile mai vechi sau mai importante,
precum şi de cele care, din diverse motive (decesul sau falimentul proprietarilor,
dezinteresul urmaşilor) au fost trecute în patrimoniul imobil al comunităţii.
Concluzii
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, sinagogile şi casele de rugăciune

din Iaşi – desemnate preponderent prin termenii arhaici şcoală şi havră – erau
numeroase. Vidomostia havrelor din 1843 şi contextul istoric în care a fost realizată
ne oferă o serie de informaţii statistice, sociale şi urbanistice pe baza cărora putem
extrage câteva concluzii. În primul rând, se pot detecta încă, la mijlocul secolului
111
În testamentul din 1847 al lui Michel Daniel era menţionată o avere estimată la 40 000 de
galbeni, respectiv peste un milion şi jumătate de lei vechi: Vitcu, „Personalităţi ale vieţii economice”,
54-55.
112
Gherner şi Wachtel, Evreii ieşeni, 177-179. Localizarea sinagogilor pe o hartă a Iaşilor din
preajma celui de-al doilea război mondial poate fi consultată la Muzeul obştii evreieşti, găzduit în
Sinagoga Mare din Iaşi (Silviu Sanie şi Şeiva Sanie, Muzeul obştii evreieşti ieşene, în SAHIR 2
(1997): 203.
113
IMER, III2, doc. 166, p. 21, nota 1 şi doc. 337, p. 334, nota 1.
114
Gherner şi Wachtel, Evreii ieşeni, 177-179; Kara, Contribuţii la istoria obştii, 71-80.
115
Kara, Contribuţii la istoria obştii, 24-28, 34.
al XIX-lea, persistenţa unor restricţii medievale privitoare la construirea şi

amplasarea sinagogilor, vizibile în arhitectura modestă a majorităţii edificiilor de
cult evreieşti şi în poziţiile obturate vizual dinspre stradă, multe lăcaşuri fiind
retrase în fundul curţilor sau ascunse în spatele fronturilor stradale – „la dos”, după
cum mărturisesc documentele vremii.
De asemenea, se poate constata o interdependenţă firească între situaţia
demografică şi geografică a comunităţii iudaice din Iaşi, pe de o parte, şi numărul
şi poziţia topografică a sinagogilor din oraş, pe de altă parte. În afară de cele opt
sinagogi concentrate în Târgu Cucului, restul lăcaşurilor de cult evreieşti erau
dispersate pe aproape întreg teritoriul oraşului, într-o reţea care acoperea
necesităţile spirituale, culturale şi educative ale populaţiei evreieşti. Precizăm însă
că poziţiile unor sinagogi au fost determinate şi de interesele filantropilor care le-au
înfiinţat, acestea fiind destinate să deservească, în primul rând, familiile şi rudele
ctitorilor. Înfiinţate în apropierea locuinţelor celor care le patronau, aceste sinagogi
familiale îndeplineau, în mare, rosturi similare cu cele ale bisericilor şi capelelor
care deserveau unele curţi boiereşti.
Măsurile oficiale de reglementare a numărului de sinagogi şi a distanţei
dintre acestea şi biserici au fost aplicate arbitrar de autorităţi, producând
nemulţumiri în rândurile comunităţilor evreieşti. În Iaşi, de exemplu, datorită
numărului mare de biserici din zona centrală, cazurile de apropierea dintre biserici
şi sinagogi sub limita de 150 de stânjeni erau cu mult mai numeroase decât cele
identificate de autorităţi. Practic toate sinagogile din zona centrală a oraşului intrau
sub incidenţa acestei hotărâri administrative. Din fericire, legea nu avea efect
retroactiv decât în cazul sinagogilor care nu îndeplineau criteriul distanţei minime
faţă de biserici şi care, totodată, nu dispuneau de documente care să le justifice
dreptul de funcţionare. Chiar şi aşa, autorităţile au desfiinţat un sfert din numărul
sinagogilor şi caselor de rugăciune înregistrate la 1843 în Iaşi, în condiţiile în care
populaţia evreiască era foarte numeroasă şi numărul lăcaşurilor de cult insuficient.
Situaţia s-a ameliorat în timp, dovada cea mai elocventă fiind cele 140 de lăcaşuri
de cult iudaice care existau în Iaşi un secol mai târziu116.
116
Kara, Contribuţii la istoria obştii, 71 şi 79.
Anexa I
Lista sinagogilor şi caselor de rugăciune din Iaşi, din 1 noiembrie 1843.
<f. 7 r.>
Vidomostie di havrile jâdoveşti ci prin cercetare Eforiei s-au dosloşât aice

în oraş1
Cvartal 1-iu Nr.

crt.∗
1 Havra a lui Mendel căsapu, pi Uliţa Păcurariului, înfiinţată de 16 ani, 1
cu loc di veci al său, nu are apropieri de vreo bina însămnătoare.
1 Havra a lui David Olenburg, cu loc di veci a lui, înfiinţată di 9 ani, 2
pisti uliţă di casăle logof(ătului) Lupu Balş şi di Sv(ântul) Neculai,
zidită în dos.
1 Havră cu voie cafhalilor, cu loc di veci, înfiinţată di 15 ani la Râpa 3
Galbină, zidită în dos, nu are apropiere cu vreo zidire însămnătoare.
1 Havră pi Uliţa Mare, a lui Litman Leib, de aice, în casăle 4
dum(i)s(ale) Chiriechiţă Sava, cu învoire lui, aproapi di bisărica
ungurescă şi Tri(i) Sfetitile, înfiinţată de 20 ani.
1 Havră în dughenile d(umneaei) logof(etea)s(a) Catinca Ghica, di 40 5
ani de când să adună, esti a lui Iosăp olariu, cu apropiere di casăle
c(u)c(oanei) Catincăi.
1 Havră a lui Avram croitoriul, di vali di Hiristigie, pi locul 6
logof(ete)s(ei) Catinca Ghica, cu bezmăn, înfiinţată de trei ani, nu-i
cu apropiere de vreo bina însămnătoare.
+1∗∗ Havră în casăle d(umnealui) Mincu făclieriu, pi Podul Lungu, ci şăde 7
şi un rabin acolo, cu apropiere de Sv(ântul) Andrei, cu voie lui
Mincu înfiinţată de 2 ani.
Cvartal al 2-lea
+1 Havră a lui Moişi Meir, cu loc di veci, piste drum di casăle 8

hat(manului) Răducanul Rosăt, înfiinţată de 25 ani, cu apropiere di
bisărica c(u)c(onului) Ştefănachi Catargiul, ci să numeşti Razu.
1
DJIAN, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843, f. 7-8v.
∗
Rubrică care nu există în original. Am alocat fiecărei sinagogi un număr curent pentru a fi
mai uşor de identificat în articol şi anexe.
∗∗
Simbolul “+” indică faptul că sinagoga respectivă a fost propusă pentru desfiinţare.
+1 Havră a lui Naftule Zisu, la hanul Pârlitei, cu apropiere de Sv(ântul) 9

Dimitrie, înfiinţată de 20 ani pi al său loc.
<f. 7 v. >
Tot cvartalul al 2-le
1 Havră <a lui> Şmil dascalu, pi Uliţa Nemţască, pisti uliţă di Adgie, 10
loc cu bezmăn pi mulţi ani, înfiinţată di un an i cu apropieri di casăle
vist(iernicului) Roznovanu şi Iorgu Ghica, în dos.
1 Havră a lui Şămon Diamant, în dughenile Badacliului, cu apropiere 11
di Tri(i) Sfetitile, înfiinţată de 3 ani.
1 Havră a lui Iosăf zaraf, în dughenile bisăricii armineşti, înfiinţată de 12
10 ani, nu ari apropiere cu vreo bina însămnătoare pi uliţa Podului
Vechiu.
1 Havra lui Mendel Şchiopu, în chipu Cizmării, di(n)spre Podul Vechi, 13
în dughe(a)na lui Naftule Cofman, înfiinţată di 8 ani, nu ari apropiere
cu vreo bina însămnătoare.
1 Havră în casăle com(i)s(ului) Bantăş, înfiinţată di 6 luni, a lui Aron 14
mort2, piste drum di cişme(a)oa Cizmării.
+1 Havră în Târgu di Gios, cu loc di veci, supt epitropii Pascal 15
Botoşăneanul şi a naţii dară di3, înfiinţată de 30 ani, ari şi feredeu
piste drum de hanul lui Paliologu, cu apropiere di bisărica Sv(ântul)
Lazăr, atât şi di Bărnovschi.
+1 Havră în casăle d(umnealui) Iancu Făigălis, di veci, esti di vro 20 ani, 16
esti zidită în dosul dughenii di la uliţă, cu apropiere di bisărica
Sv(ântul) Lazăr, atât şi di Bărnovschie.
1 Havră în casăle d(umnealui) Mihel Daniil tot pi Uliţa Târgului 17
1 Havră în casăle d(umnealui) Naftule Zisu di Gios. 18
+ 1 Havră în casăle dum(i)s(ale) sărd(a)r Grigorie Alixandri, pi Podul 19
Lungu, cu apropieri di Sv(ântul) Costandin, esti epitrop Moişă
staroste, înfiinţată de doi ani.
1 Havră pi Podul Roş, mari, cu locul ei di veci, naţia toată epitropă, 20
înfiinţată de 40 ani, şi purtători di grijă David căsapu şi Herşcu
casapu şi alţii, nu ari apropieri cu vro bina însămnătoare.
<f. 8 r.>
Tot cvartal <al> 2-le
1 Havră a lui Şaim Bercu, cu loc cu bezmăn pi Soşaoa Socolii, 21
2
Lectură incertă.
3
Lectură incertă.
înfiinţată di 8 ani, nu ari vreo bina însămnătoare împregiur.

1 Havră a lui Zalman rachieriu, în casăli lui Elievici, înfiinţată di 20 22
ani, pisti uliţă di Zioa Crucii, pi Podul Lungu.
+1 Havră a naţii pi Uliţa Căldărarilor, în casă cu chirii a cucoanii 23
Catincăi pităreasă, înfiinţată de 5 ani, cu apropiere de altariu
Sf(ântului) Neculai.
Cvartal <al> 3-le
1 Havra mare a naţii zidoveşti, di la vali di Târgul Cucului, cu loc di 24

veci, înfiinţată din vechime, nu ari apropieri cu vro bina
însămnătoari; epitropi cahalii.
1 Havră iarăşi vini cu apropieri di şcoala di sus. 25
1 Havră a sorii lui Mihel Daniil, lipită cu şcoala di sus, iarăşi din 26
vechime.
1 Havră al lui Mihel Daniil, iarăşi din vechime. 27
1 Havră a cibotarilor, di 15 ani, pi loc di veci. 28
1 Havră a croitorilor, cu loc di veci, din vechime. 29
1 Havră a lui Meir Sâmca, cu loc di veci, naţia epitropă. 30
1 Havră a lui Solomon Feighilis, cu loc cu bezmăn, din vechime. 31
Acesti toate 8 havri sînt cu apropieri una di alta, numai doă

dintr-însele să apropie cu uliţa bisăricii Pandelimon, iarăşi celilanti
n-au vro bina însămnătoare cu apropiere.
1 Havră aproape di podu di lemn, Bercu Sămionovici cotar, cu locu lui 32

di veci, nu ari vreo bina însămnătoare cu apropiere.
1 Havră <a lui> Avram Cioară, cu locu di veci, aproapi di podu di 33
piatră, să strâng pitari, nu are vreo bina însămnătoare cu apropiere.
+1 Havră a lui Meer Musămovici, cu locul lui di veci, din dosul 34
căminariului Filipescu, cu apropiere di Vistierie, înfiinţată di 4 luni.
<f. 8 v.>
Tot cvartal al 3-le
1 Havră a lui Ceauşu Ilie, în dughenile dum(i)s(ale) vor(ni)c Scarlat 35

Miclescu, pisti drum di hanu lui Coroiu, înfiinţată di 18 ani.
Din 8 şcoale di sus 2 sînt mai cu apropiere di uliţa ci să apropie cu

Sv(ântul) Pandilimon, una a lui Mihel Daniil şi <alta> a lui Meer
Sâmca.
Cvartal al 4-le
1 Havră <a lui> David Iancunovici blanari, aproapi di podu 36

Bucşănescului, înfiinţată di 6 luni.
+1 Havră a breslii precupeţilor, cu loc cu bezmăn, aproapi di bisărica 37
Rufenii, înfiinţată di 12 ani.
+1 Havră a lui Iancu Bruhovici Barbăracă, aproapi di zidu apilor4, lângă 38
Căcaina, cu loc cu bezmăn, înfiinţată di 1 an, cari împregiurul acestii
havri sînt numai creştini, jidovii sînt cu totul dipărtaţi.
38 Havri pisti tot.

1843 noemv(rie) 1-iu
Iscălit d(umnealui) Nicu sardar
4
Apeduct.
ANEXA II
Lista centralizată a sinagogilor de la 1853, după cum reiese din Lista caselor şi a dugenelor Capitaliei1.
Nr. Strada / Nr. la Unitatea Sinagoga Clasa de case sau Taxa de Nr. Pag. în
crt. mahalaua stradă administrativ- dughene pavare crt. în orig.
teritorială (lei) orig.
1. Spre Sărăr(ie) 482 Despărţirea a 3-a Şcoala jidovilor Clasa a 2-a de case 700 89 32
2. Spre Şcoale – D. 4 Şcoala cea mare 2 c. 700 113 35
Evreeşti Evreească
3. Măjilor, la dos 379 D. 3 Şcoala jidovilor de 3. c. 300 128 60
breasla croitorilor
4. Târgu Cucului – D. 4 Şcoala Hanii Berăriţa 3. c. 300 207 69
5. Târgu Cucului – D. 4 Şcoala lui Strul Haim 3. c. 300 208 69
Daniel
6. Podu Lung 589 D. 5 Şcoala jid(o)v(ească) de 3. c. 300 269 75
la Podu Roşu şi fered(eul)
7. Podu Verde – D. 1 Casa şi şcoala evreească a 4. c. 100 17 78
lui Mihil Iancolovici
8. Uliţa Mare – D. 1 Feredeul şi scola evrească 4. c. 100 71 85
a jid(oavcei) Maria, soţia
lui Iancu Spiţeru
9. Târgu Cucului – D. 4 Şcoala ciobotarilor 4. c. 100 385 114
10. Spre Şcoala – D. 4 Şcoala croitorilor 4. c. 100 405 116
evreească
1
Lista caselor şi a dughenelor Capitaliei supuse la vremelnica dare a somelor pentru îmbunătăţirea uliţelor Capitaliei, legiuite de Divanul Obştesc <şi>
încuviinţate de Preaînălţatul Domn, Iaşii, Institutul Albinei, 1853.
11. Spre Şcoala – D. 4 Şcoala şapcarilor 4. c. 100 406 116
evreească
12. Beilic 263 D. 5 Şcoala şi feredeul lui 4. c. 100 518 125
Nahman Prelis
13. Uliţa Butucu – D. 1 Şcoala evreească a 5. c. 20 67 7
jid(o)v(ului) Strul
Mingrov
14. Sub 251 D. 2 Şcoala evreească 5. c. 20 225 22
Cherestegie proprieta a naţiei
15. Ciric 1020 D. 6 Şcoala evreească 5. c. 20 1081 83
16. P(odul) de 1?6 D. 6 Şcoala sau havră 5. c. 20 1191 90
Piatră evreească
17. P(odul) de 227 D. 6 Şcoala sau havră 5. c. 20 1192 90
Piatră evreească
18. P(odul) de 286 D. 6 Şcoală sau havră 5. c. 20 1194 90
Piatră evreească
19. P(odul) de – D. 6 Şcoală sau havră 5. c. 20 1201 91
Piatră evreească
20. M(ahalaua) – D. 1 Şcoala evreească 5. c. 20 1219 93
Arminească
21. (Uliţa) Golia 334 D. 3 Una şcoala breslei Clasa a 4-a 40 115 30
stolerilor dughene
22. (Uliţa) – D. 4 Una (dugheană) breasla 4. d. 40 234 40
Pantelimon lăutarilor, cu şcoala
23. (Podul Lung,) 606 D. 5 Una şcoala evreească 4. d. 40 354 50
piste Bahluiu
24. P(odul) Lung 640 D. 5 Una şcoala evreicei Liea 4. d. 40 364 50
25. Curărarii – D. 5 Una şcoala casapilor 5. d. 20 250 71
Anexa III
Referinţe topografice pentru localizarea sinagogilor din Vidomostia

de la 1843
Cvartalul I
1. Nu avem suficiente indicii pentru o localizare precisă. Într-o altă variantă a
vidomostiei de la 1843, casa pe care Mendel casapu o cumpărase în 1827, an în
care a şi fost înfiinţată sinagoga, se afla în Uliţa Păcurari, mahalaua
Muntenimea de Sus.1 În lista sinagogilor din 1939 sunt menţionate două
sinagogi pe str. / şos. Păcurari: Sinagoga Mare (sau a lui Strul Aron), la nr. 24,
şi sinagoga Toiras Moişe, la nr. 12.2
2. Sinagoga lui David Olemburg se afla peste drum de casa logofătului Lupu Balş
şi de biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, biserică dispărută aflată pe locul
actualei Case de Cultură a Studenţilor, str. Vasile Conta, nr. 30. Sinagoga a fost
înfiinţată în 1834. În alte documente numele proprietarului este ortografiat
diferit: „David sin Solomon Olibov”.3 „David Olimbov” este menţionat şi la
1853, în aceeaşi zonă, în calitate de proprietar al unei dughene de categoria a
cincea.4
3. Sinagoga se afla la Râpa Galbenă şi a fost înfiinţată în 1828. Proprietarul
anterior se prea poate să fi fost tot „David sin Solomon Olibov”, menţionat în
alte documente cu două havre la Râpa Galbenă, una dintre ele înfiinţată în
1828. Din 1842 sinagoga era stăpânită de „Epitropia Cahalei”.5 Este posibil să
fie aceeaşi sinagogă cu cea condusă de Strul Mingrov, menţionată în 1853 pe
Uliţa Butucu (astăzi strada Anastasie Fătu) (anexa II, nr. 13). În 1939, la Râpa
Galbenă funcţiona sinagoga tapiţerilor.6
4. Sinagoga se afla pe Uliţa Mare (b-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în prezent),
lângă biserica Trei Ierarhi şi biserica catolică. A fost înfiinţată în 1823. În alt
document din 1843 se precizează că a fost înfiinţată de o lună (o reinaugu-
rare ?), „cu ştirea cahalului Litman”, deşi a fost „făcută de 20 de ani” (sic!).7
5. Sinagoga se afla lângă casa logofetesei Ecaterina Ghica (născută Cantacuzino-
Paşcanul, 1776–1850), soţia marelui logofăt Grigore Ghica (Herţanul, 1765–
1838)8 şi a fost înfiinţată în 1803. Casele Ghica se aflau în colţul Uliţei Mari cu
1
2
Kara, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, p. 77-78, nr. 90 (vezi şi explicaţiile de la
nr. 91) şi 106.
3
4
Lista caselor, 56 (clasa a V-a de dughene).
5
6
Kara, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, p. 78, nr. 102.
7
8
Referinţe genealogice la: Mona şi Florian Budu-Ghyka, „Arborele genealogic al familiei
Ghika”, Site-ul Familiei Ghika, http://www.ghyka.com/Arbre/A21.pdf, [02.02.2009].
uliţa care cobora la Podul Roşu (în prezent str. Palat).9 În alt document din
acelaşi an se precizează că sinagoga a fost „înfiinţată de 6 ani de la sine”,
respectiv în 1837, şi se afla în Olărie (anexa I). În casă locuia un evreu, Iosip
Olariu.10
6. Sinagoga se afla „la vale de Hiristigie”, pe loc boieresc al logofetesei Ecaterina
Ghica. A fost înfiinţată în 1840. Uliţa Herestegiei sau Chiristigiei (Uliţa
Gunoaielor / Gunoiului Gospod sau Podul Spânzurătorilor, în vechime; Podul
Lung11, în planul lui Fréderic Peytavin12 – str. Palat, în prezent) avea un traseu
care cobora dinspre vechea curte domnească spre Podul Roşu, pe lângă biserica
Sfântul Andrei. La capătul din deal al uliţei se aflau curtea boierească şi
dughenele logofetesei Ecaterina Ghica. Sinagoga se afla, probabil, în spatele
acestor proprietăţi, pe una dintre ulicioarele sau hudiţile care coborau spre
Bahlui. Sinagoga este amintită şi la 1853: „şcoala evreiască proprieta a naţiei”,
aflată sub Cherestegie, la nr. 251 (anexa II, nr. 14).
7. Sinagoga funcţiona în casele lui Mincu făclierul de pe Podul Lung (str. Palat,
în prezent), în apropierea bisericii Sfântul Andrei. Mincu făclierul ar putea fi
una şi aceeaşi persoană cu Mincu cherestigiul, amintit şi în alte documente, a
cărui proprietate se afla pe la mijlocul segmentului de stradă dintre casele
Ghica şi biserica Sfântul Andrei.13 Sinagoga a fost înfiinţată în 1841 şi
desfiinţată în 1843 (anexa I). Imobilul, având acelaşi proprietar, este menţionat
şi în 1853, la categoria caselor de clasa a III-a, pe Podul Lung, la nr. 165.14
Cvartalul al II-lea
8. Sinagoga lui Meer Moisă croitor se afla peste drum de casele hatmanului
Răducanu Roset, aproape de biserica lui Ştefan Catargiu (Razu). A fost
înfiinţată în 1818. Casele hatmanului Răducanu Roset se aflau pe Uliţa Goliei
9
Câteva referinţe de identificare a poziţiei exacte: „Registrul măsurării uliţelor oraşului Iaşi
după cum urmează mai jos <1811>”, în Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi. I. (1755–1820)
Ioan Caproşu şi Mihai-Răzvan Ungureanu, ed., (Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
1997), 280 şi 300; Dan Dumitru Iacob, „Din istoria străjilor urbane ieşene: culucciii (secolul XVIII –
mijlocul secolului XIX)”, IN 2-3, (1996-1997): 138 şi 146; Dumitru C. Moruzi, „Curtea Domnească
din Iaşi, Uliţa Mare şi Podul Verde”, Drum drept 1, nr. 4, (1913): 234; Ion Mitican, Uliţa Mare din
demult uitate vremuri, ediţia a II-a (Iaşi: Tehnopress, [2004]), 13-14, 20, 281-282, cu schiţe la p. 6 şi
12 şi fotografii la p. 8 şi 14.
10
11
Anterior începutului de secol XIX „Podul Lung” desemna uliţa care avea traseul de la
Podul Roşu la Vamă (Carvasara), cunoscută şi sub numele de Uliţa Carvasaralei sau Broştenilor
(trecea prin mahalaua Broşteni), acum str. Sfântul Lazăr. La 1811 numeroşi evrei deţineau deja
proprietăţi pe această uliţă: „Registrul măsurării uliţelor”, 292-96. La 1844, „Podul Lung” se numea
uliţa dintre Podul Roşu şi podul Nicolina: N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială,
ilustrată, ediţie anastatică după ediţia a II-a, din 1913–1915 (Iaşi: Tehnopress, 1997), 87.
12
Fréderic Peytavin, Planul Iaşilor, ridicat şi redus de inginerul… [plan litografiat], 1:5 000,
[Iaşi]: Litografia lui Partheni, 1857.
13
Iacob, „Din istoria străjilor urbane”, 143 şi 147.
14
Lista caselor, 52.
(str. Cuza Vodă), la vest de biserica Sfântul Ioan Botezătorul (biserica

Măjilor), cu care se învecinau direct. Proprietatea boierească este clar
delimitată pe hărţile oraşului de la mijlocul secolului al XIX-lea, atât pe planul
lui Hodocin15, cât şi pe planul lui Peytavin, fiind uşor de recunoscut şi în
planurile ulterioare după poziţia ei oblică faţă de frontul stradal. Peste drum de
casele hatmanului Roset existau un grup de cca 10 dughene evreieşti,
înregistrate la 1833 în Tabla uliţelor.16 Mica biserică Razu (de pe Uliţa
Răzoaiei, în prezent str. Gh. I. Brătianu), menţionată ca paraclis pe planul lui
Peytavin, se afla în spatele acestui şir de dughene. Sinagoga se afla la cca 10
stânjeni (22 m) de biserică (anexa VI).
9. Sinagoga a fost înfiinţată în 1823 şi, după alte mărturii, se pare că funcţiona
chiar în hanul Pârlitei, clădire închiriată de Naftule Zisu Caufman şi familia
sa.17 Hanul, numit mai târziu Hotel Dacia, se afla pe Uliţa Mare, la nr. 314, şi
era o clădire de clasa I, conform unei statistici de la 1853.18 Iniţial hanul nu
avea intrarea pe Uliţa Mare, ci pe o străduţa laterală care făcea legătura între
Uliţa Mare şi biserica Sfântul Dumitru-Balş. 19 Distanţa dintre biserică şi
sinagogă era de cca 30 stânjeni (66 m) (anexa VI).
10. Sinagoga se afla „pi Uliţa Nemţească, piste uliţă di Adgie”, în spate
învecinându-se cu palatul Roznovanu şi casele lui Iorgu Ghica. A fost înfiinţată
în 1842. Deşi dispunem de mai multe repere cunoscute, identificarea exactă a
poziţiei sinagogii rămâne incertă. Pe planul lui Hodocin sediul Agiei (Poliţiei)
se afla, la 1843, pe Uliţa Răzoaiei (astăzi str. Ion Brătianu), fiind departe de
Uliţa Nemţească. Amplasarea sinagogii efectiv peste drum de Agie, pe Uliţa
Razului, este improbabilă, deoarece acolo erau o curte boierească şi biserica
Razu. O altă posibilă poziţie ar putea fi în spatele Agiei, pe Uliţa Dancului,
deşi ar fi fost prea aproape de mănăstirea Dancu şi departe de palatul
Roznovanu. Palatul, care avea şi o capelă, se afla ceva mai departe de Agie,
spre sud, fiind despărţit de aceasta de câteva proprietăţi şi de o stradă. Spatele
curţii boiereşti era riveran la o stradă care continua traseul Uliţei Nemţeşti
Mari.20 Aici ar fi cea mai plauzibilă poziţie a sinagogii, cu rezerva că şi în acest
15
[Carol] Mihalic de Hodocin, Planul drumului apelor Capitaliei redicat în anul 1843 şi pus
în aplicaţie de domnitorul Prinţul Mihail Sturdza / Plan des aqueducs de Yassy, exécutés pendant le
règne du Prince Michel Stourdza, [plan litografiat], [1:4 000], [Iaşi]: Institutul Albinei, 1857.
16
Tabla uliţelor ce au a se pardosi cu piatră, cu arătare cuprinderei părţilor lor în deosebi
pentru fieşte care proprietar, publicată de N. A. Bogdan, „Cu prilejul pavărei câtorva uliţi din Iaşi în
1833”, IN 1, fasc. 1 (octombrie 1921), 51 (casele de la nr. 8-19).
17
Constantin Botez şi Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti. Prin hanurile Iaşilor
(Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1989), 44.
18
Lista caselor, 17.
19
Wilhelm de Kotzebue, Lascar Viorescu. O icoană a Moldovei din 1851, (Bucureşti:
IG. Haimann, 1892) citat în Vasile Panopol, Pe uliţele Iaşului (Bucureşti: Allfa, 2000), 58. Vezi şi
planurile lui Hodocin, Raşec şi Peytavin.
20
Precizăm că existau două uliţe „nemţeşti”, învecinate, care porneau din Podul Vechi şi
treceau pe la est de palatul Roznovanu: Uliţa Nemţească Mare şi Uliţa Nemţească Mică.
caz distanţa faţă de mănăstirea Dancu ar fi fost foarte mică. În orice caz, este
surprinzător faptul că funcţionarul care a întocmit lista havrelor nu precizează
relaţia de vecinătate dintre biserica mănăstirii şi sinagogă, când tocmai acesta
era scopul pentru care s-a întocmit respectiva listă.
11. Sinagoga se afla în apropiere de biserica Trei Ierarhi, probabil pe una dintre
străduţele din spate. A fost înfiinţată în 1840.
12. Casa de rugăciune a lui Iosef zaraf se afla pe Podul Vechi, în dughenele
bisericii armeneşti. După Tabla uliţelor din 1833, biserica armenească deţinea
două mari proprietăţi pe Podul Vechi, la numerele 14 şi 26, care măsurau, în
total, 70,5 stânjeni (cca 155 m) în frontul estic al uliţei, de o parte şi de alta a
intersecţiei cu Uliţa Cizmăriei.21 Sinagoga, înfiinţată în 1833, funcţiona
într-una dintre dughenele aflate pe aceste proprietăţi. Iosif zaraf mai avea o
dugheană pe uliţa Sfânta Vineri, la nr. 28.22
13. Conform documentului, sinagoga se afla în capătul dinspre Podul Vechi al
Uliţei Cizmăriei, deci în apropierea bisericii armeneşti arse, şi a fost înfiinţată
chiar în 1843. Este posibil să fi fost vorba, mai curând, de o casă de rugăciune
şi nu de o sinagogă, care a fost probabil mutată dintr-o casă într-alta, în mai
puţin de un an. Nu excludem însă şi posibilitatea unei erori sau confuzii în
documentul pe care îl analizăm, respectiv sinagoga să fi fost în capătul dinspre
Uliţa Sfânta Vineri a Uliţei Cizmăriei. O dovadă directă în sprijinul acestei
ipoteze o găsim într-o altă listă cu sinagogi din 1843, unde este menţionată o
havră a lui Naftule Zisu în cvartalul al II-lea, „în hanul de pe uliţa Sf(ânta)
Vineri”.23 De asemenea, nu putem face abstracţie nici de faptul că, în listele cu
proprietari din 1833 şi 1853, negustorul Naftule Zisu Caufman nu apare
înregistrat cu vreo proprietate pe Uliţa Cizmăriei, ci în imediata apropiere, pe
Uliţa Sfânta Vineri, şi în alte zone centrale ale oraşului (Uliţa Mare, Uliţa
Târgului de Jos).24
14. Sinagoga se afla peste drum de cişmeaua Cizmăriei. Anul înfiinţării: 1843.
Poziţia clădirii este uşor de apreciat deoarece cişmeaua Cizmăriei este marcată
pe planul lui Hodocin, din 1843, la intersecţia uliţelor Cizmăriei, Sfânta Vineri
şi Târgului de Jos.
15. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, peste drum de hanul sulgerului
Panait Paleologu25, în apropierea bisericilor Sfântul Lazăr şi Barnovshi. A fost
înfiinţată în 1813 şi desfiinţată în 1843. Distanţa dintre sinagogă şi biserica
mănăstirii Barnovschi era de cca 35 de stânjeni (77 m), iar cea dintre sinagogă
şi biserica Sfântul Lazăr era de cca 45 de stânjeni (99 m) (anexa VI). Este
posibil să fie vorba chiar despre casa de rugăciune înfiinţată la 1825 de Iosip
21
Tabla uliţelor, 52.
22
Ibid., 54.
23
24
Ibid., 55-57; Lista caselor, 36 (clasa a II-a de case), 121 (clasa a IV-a de case), 122 (clasa
a IV-a de case), 48 (clasa a V-a de case), 1 (clasa a I-a de dughene), 8 (clasa a II-a de dughene).
25
Botez şi Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti, 48.
Nahman, lângă un feredeu şi un han mai vechi.26 Pascal Botoşăneanul a preluat

sinagoga de la Nahman Botoşăneanul (anexa V). La 1833, Pascal Botoşăneanu
avea o proprietate pe Uliţa Târgului de Jos, la nr. 51.27 La 1853 este menţionată
„şcoala şi feredeul lui Nahman Prelis” din Beilic, clădire de clasa a patra aflată
la nr. 263 (anexa II, nr. 12). Ar putea fi vorba despre una şi aceeaşi sinagogă,
evident, cu alţi proprietari.
16. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, în spatele dughenei din frontul
stradal, în apropierea bisericilor Sfântul Lazăr şi Barnovshi. A fost înfiinţată în
1823 şi desfiinţată în 1843. Era aproape de sinagoga lui Pascal Botoşăneanul,
fiind la aceeaşi distanţă de bisericile mai sus menţionate (anexa VI). La 1833,
Iancu Feighelis ţinea pe Uliţa Târgului de Jos, la nr. 63, dughene închiriate de
la mănăstirea Barnovschi.28 În 1853, este menţionat ca proprietar de case de
categoria a III-a în Beilic, la nr. 140.29
30
17. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, în „ograda lui Mihel Daniel”.
Nu se precizează anul înfiinţării. La 1811, Michel Daniel avea trei dughene
pe la mijlocul segmentului delimitat în frontul nordic al uliţei Târgului de Jos
de ulicioarele care duceau una spre biserica Sfânta Vineri şi cealaltă spre
Cizmărie. De asemenea, în aceeaşi insulă parcelară, dar în frontul Uliţei Sfânta
Vineri, avea o proprietate mai mare, care cuprindea „ograda şi casa”.31 Deşi
aveau o poziţie uşor excentrică una faţă de alta, este posibil ca aceste
proprietăţi să fi fost unite în partea din spate sau să fi avut o cale de
comunicaţie directă între ele. Proprietăţile respective sunt înregistrate şi în
Tabla uliţelor din 1833: cea din Uliţa Târgului de Jos, la nr. 43, şi cea din Uliţa
Sfânta Vineri, la nr. 26.32 Sinagoga funcţiona, probabil, la nr. 43.
18. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, în „ograda lui Naftuli Zisu”.33 Nu se
precizează anul înfiinţării. În 1833, Naftule Zisu Caufman avea mai multe
proprietăţi pe Uliţa Târgului de Jos: la nr. 10 (proprietate mai mare, aflată însă
prea aproape de biserica Sfântul Nicolae domnesc), la nr. 12 (ţinea o dugheană
cu chirie a mănăstirii Sfântul Spiridon, deci nu putea fi acolo sinagoga) şi la nr.
41 (proprietate mai mare, lângă cea a lui Michel Daniel).34 Se prea poate ca
sinagoga să fi funcţionat pe această din urmă proprietate, lângă sinagoga lui
26
IMER, III1, doc. 115, p. 523.
27
Tabla uliţelor, 57.
28
Ibid.
29
Lista caselor, 73 (clasa a III-a de case).
30
31
„Registrul măsurării uliţelor”, 281, 286.
32
Tabla uliţelor, 54, 56.
33
34
Tabla uliţelor, 55-57. La 1853 deţinea şase case în Târgul de Jos: două case de clasa a II-a,
la nr. 116 şi 124; patru case de clasa a IV-a, la nr. 86, 106, 117 şi 118 şi un teren la nr. 105: Lista
caselor, 36 (clasa a II-a de case), 121 (clasa a IV-a de case), 122 (clasa a IV-a de case), 48 (clasa
a V-a de case).
Michel Daniel. Un argument în acest sens îl furnizează şi faptul că aceste

sinagogi sunt înregistrate identic şi succesiv în document. Menţionăm că o
sinagogă atribuită lui Naftule Caufman mai funcţiona în 1939 pe fosta Uliţă a
Târgului de Jos (redenumită str. Rosetti), la nr. 39.35 Ar putea fi vorba de una şi
aceeaşi sinagogă.
19. Sinagoga se afla pe Podul Lung (str. Palat, în prezent), pe partea cu biserica
Sfântul Constantin, la o distanţă de cca 60 de stânjeni (132 m) de această
biserică (anexa VI). A fost înfiinţată în 1841 şi desfiinţată în 1843.
20. Sinagoga Mare din Podul Roşu a fost înfiinţată în 1803. Între epitropi este
amintit şi „Maer Faerştein”.36
21. Sinagoga se afla pe Şoseaua Socolei (str. Socola, în prezent). Nu putem să-i
precizăm exact amplasamentul. A fost înfiinţată în 1835.
22. Sinagoga se afla pe Podul Lung, peste drum de biserica Ziua Crucii (în prezent,
str. Nicolina, în apropierea căii ferate). A fost înfiinţată în 1823.
23. Sinagoga se afla pe Uliţa Căldărarilor (sau Căldărăriei, clar indicată pe planul
Peytavin37), la cca 25 de stânjeni (55 m) de biserica Sfântul Nicolae domnesc
(anexa VI). Uliţa Căldărarilor făcea legătura dintre Uliţa Târgului de Jos şi
Uliţa Sfânta Vineri, fiind flancată pe unul dintre fronturi de curtea bisericii
Sfântul Nicolae. Sinagoga a fost înfiinţată în 1838 şi desfiinţată în 1843.
Cvartalul al III-lea
24. Sinagoga Mare se află în Târgul Cucului, locul fiind binecunoscut. Data
înfiinţării: „din vechime” (1670).
25. Sinagogă localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari. Data
înfiinţării: neprecizată.
26. Sinagogă localizată în Târgul Cucului, „lipită” de Sinagoga Mare. Data
înfiinţării: „din vechime”. Aparţinea surorii lui Michel Daniel, Etla.38
27. Sinagogă localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari. Data
înfiinţării: neprecizată.
28. Sinagoga ciubotarilor era localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii
Mari. Anul înfiinţării: 1828.
29. Sinagoga era amplasată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari (pe str.
Sinagogilor, de mai târziu, la nr. 1). Într-un document se precizează că se afla
„pe locul lui Aroneanu, făcută cu bezmen”.39 Aparţinea breslei croitorilor. Data
înfiinţării: „din vechime”. Sinagoga a fost distrusă într-un incendiu din 1822 şi
refăcută în 1824. A fost dezafectată în 1978.40
35
36
37
În Planul oraşului Iaşi executat de Gheorghe Bejan în 1896–1897 strada respectivă se
numea str. Dreaptă. Astăzi nu mai există, pe locul ei fiind construit hotelul Moldova.
38
39
Ibid., doc. 337, nota 1, p. 335.
40
30. Sinagoga era localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari.

Probabil este vorba despre sinagoga patronată de Hana Berăriţa, cunoscută şi
ca sinagoga lui Meer Sâmca (Meier Simha, berar). Sinagoga se afla pe str.
Cucu (de mai târziu), la nr. 52, şi mai funcţiona încă în 1939.41 Data înfiinţării
nu este precizată. Este posibil ca sinagoga să fi fost inaugurată pe la începutul
secolului al XIX-lea, dacă Meir Simha berar este acelaşi cu Meir rachier, care,
împreună cu soţia sa Hana şi un copil, apare înregistrat în Condica scrierii
sufletelor şi a familiilor stării de gios din Târgul Iaşii, 1808 iulie 15.42
31. Sinagoga era localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari. Data
înfiinţării: „din vechime”. În 1939 sinagoga este menţionată pe str. Sinagogilor
la nr. 13, purtând numele unui fruntaş al obştii de la mijlocul secolului al XIX-lea,
Zalmina Feighelis, descendent direct sau rudă apropiată a lui Solomon
Feighelis (numit şi „Solomonică postăvarul”?43), proprietarul de la 1843.44
32. Sinagogă în zona Podul de Lemn. Data înfiinţării: 1835.45 Podul de lemn, de
peste Cacaina, la est de biserica Albă, apare clar identificat pe planul lui
Peytavin, din 1857. Uliţa Podul de Lemn este menţionată şi în planul lui Iosif
Raşec46, din 1844, având un traseu care ducea de la Beilic la Salhana.47
33. Casă de rugăciune a lui Avram Cioară în Podul de Piatră. Data înfiinţării
neprecizată, însă în altă variantă a vidomostiei din 1843 se menţionează că „de
un an este lucrătoare” (deci funcţiona din 1842). Era patronată de breslele
pitarilor şi casapilor.48 Pe planurile lui Raşec şi Peytavin Uliţa Podul de Piatră
avea un traseu care începea la intersecţia Uliţei Sărăriei cu Uliţa Târgului de
Sus, lângă casele logofătului Anastasie Başotă, şi mergea la vale, spre podul de
piatră de peste Cacaina, de unde continua spre Moara de Vânt (astăzi străzile
Başotă, Târgul Cucului, Rufeni şi Moara de Vânt).49
34. Sinagoga se afla în spatele casei căminarului Dimitrie Filipescu, în apropierea
Vistieriei (Palatul administrativ – a nu se confunda cu vechea curte domnească)
şi la cca 50 de stânjeni (110 m) de bisericile Sfântul Ilie şi Sfântul Ioan
Botezătorul (anexa VI). A fost înfiinţată în 1843.
35. Sinagoga se afla peste drum de hanul lui Coroi, în dughenele vornicului Scarlat
Miclescu. A fost înfiinţată în 1825. Hanul comisului Gheorghe Coroi se afla pe
Uliţa Târgului de Sus sau uliţa Sfântul Spiridon (b-dul Independenţei, în
41
Ibid., p. 72, nr. 6.
42
IMER, III1, doc. 31, p. 329.
43
Ibid., III2, doc. 337, nota 1, p. 335.
44
Gherner şi Wachtel, Evreii ieşeni, 177; Kara, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi,
p. 74, nr. 36.
45
46
Iosif Raşec, Planul topografic al oraşului Iaşi, [plan]. Iaşi: 1844. Copie la DJIAN, fond
Planuri, nr. 704.
47
Bogdan, Oraşul Iaşi, 87.
48
49
Bogdan, Oraşul Iaşi, 87.
prezent), la nr. 180, fiind clasificat la 1853 în rândul caselor de clasa a II-a.50
Hanul era în apropierea bisericii Sfânta Paraschiva (Mitocul Maicilor), peste
drum fiind dughenele şi piaţa vornicului Scarlat Miclescu.51
Cvartalul al IV-lea
36. Sinagogă în apropiere de Podul Bucşinescului. Anul înfiinţării: 1843. Atât
podul propriu-zis cât şi Podul (uliţa) Bucşinescului, de peste Cacaina, apar clar
marcate pe planurile lui Raşec şi Peytavin.
37. Sinagoga breslei precupeţilor se afla la cca 60 de stânjeni (132 m) de biserica
Rufeni (Sfinţii Voievozi), „mai la vale” (anexa VI). Anul înfiinţării: 1831.
38. Sinagoga se afla pe malul Cacainei, lângă „zidul apelor” (apeduct marcat pe
planurile oraşului Iaşi), la o distanţă de cca 80 de stânjeni (176 m) de biserica
Sfântul Dumitru-Misai. Anul înfiinţării: 1842. Proprietarul este un anume
Iancu croitorul.52 În 1857 se confirmă o donaţie din partea unor enoriaşi.53 La
1939, încă mai funcţiona o sinagogă numită „La zid”.54
50
Lista caselor, p. 33; Botez şi Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti, 45.
51
Vezi planul lui Peytavin şi Tabla uliţelor, 45-46.
52
53
54
Gherner şi Wachtel, Evreii ieşeni, 179.
Anexa IV. Poziţiile aproximative ale sinagogilor din Iaşi la 1843, marcate pe Planul Iaşilor, realizat de Frederic Peytavin, 1857 (prelucrare de Mariana Vlad).
Anexa V
Adresa Departamentului din Lăuntru către Eforia oraşului Iaşi privitoare la

reclamaţia suspusului austriac Pascal Botoşăneanul, nemulţumit de închiderea
unei sinagogi, cu dispoziţii de a se măsura distanţa dintre sinagogi şi bisericile
învecinate şi de a se verifica documentele de înfiinţare a sinagogilor.
f. 19 r.
No. 2203 Pr(imită în) deche(m)v(rie) 1-iu
Departament(ul) Trebilor din Lăuntru cătră Eforia din Iaşi1
K. K.2 Aghenţie, cu nota supt no. 7183, alăturând Departamentului jalba

supusului ei Pascal Botoşineanul, reclemarisitoare că de cătră un cinovnic a Adgiei
ar fi urmat a să închide cu totul o şcoală de închinăciune aflătoare din dosul Uliţii
Târgului de Gios, lasată supt epitropia lui de cătră mortul Nahman Botoşineanu, să
scrie Eforiei că, atât pentru această havră, câtu şi pentru toate celelante picate în
catigoria disfiinţării, să cercetezi ca de ce întindere de stânjeni să găsăscu departate
de svintele beserici creştineşti, pentru care împregiurare sîntu hotărâte a să desfiin-
ţa, asămine să să cei de la toate câte să arată cu învoire cârmuirei făcute titlurile
doveditoare împuternicirei de a le face şi să să pridslavisască la Dep(a)r(tament)
spre observarisire. Iar pentru această di faţă să o lasă vremelniceşti slobodă păr la
al 2-le poroncă ce ar urma după înfăţişarea lămuririlor cerşute mai sus.
Cercetat
Secsia (a) 2-a Şef secţii:
No. 24557 Mih(ai) <indescifrabil>
1843 dechemv(rie) 8
<Rezoluţie: >
Să se scrie Adgiei ca, potrivit aceştii poronci, se sloboadă de supt oprire
havra din dosul Uliţii Târgului de Gios ce să află supt epitropia supusului
austriecescu Pascal Botoşăneanul, iar pentru titlurile havrilor înfiinţate cu voea
cârmuirii, trii aflându-se lipsă3, pentru asămine havre com(i)s(a)r(i)lor se li se scrie
ca pe proprietarii acelora se-i triimită la Eforie cu titlurile ce vor fi având spre a le
înfăţoşa. Totodată şi cinovnicului Eforiei i se va pune însărcinare ca împreună cu
com(i)s(ari)i se s(e) facă măsurătoare întinderii locului de la toate havrile ce vor fi
cu apropiere de bisăricile creştineşti, după lista ce să află în Eforie triimiasă de
Departament, şi grabnic se prestavlisască Eforiei asămine lămurire.
Mavr(ocordat)
1
DJIAN, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843.
2
Kaiserliche und Königliche (cezaro-crăieşti).
3
Lectură incertă.
ANEXA VI
Listă cu cele zece sinagogi propuse pentru a fi desfiinţate şi cu menţionarea

distanţei dintre acestea şi bisericile cu care se învecinau.
<f. 26 v.>
Cvartalul 1-iu1
1-iu. O havră în casăle lui Mincu făclieru, aproape de beserica Sfântului Andrei.
Această havră s-au desfiinţat cu totul, pe care o am găsât pustie.
Cvartalul al 2-le
1-iu. Havră a lui Moisă Meer, piste drumu de casăle hatmanului Răducanu Roset, i
această havră este aproape de beserica aflătoare în ograda caselor răp(o)s(a-
tului) boier vor(ni)c Ştefan Catargiu ca de 10 stânjini.
2-le. Havră a lui Naftule Zisu, în hanul Pârlita, aproape de beserica Sfântului
Dimitrie ca de 30 stânjini.
3-le. Havră în Târgul de Gios, supt epitropiea lui Pascal Botoşeneanul şi a naţii lor,
aflătoare între m(ănăstirea) Bărnovschi şi beserica Sfântului Lazar, cu depăr-
tare de m(ănăstirea) Bărnovschi ca de 35 stânjini, iar de beserica Sfântului
Lazar ca de 45 stânjini.
4-le. Havră a lui Iancu Feigălis, în asămene depărtare de m(ănăstirea) Bărnovschi
ca de 35 stânjini, iar de beserica Sfântului Lazar ca de 45 stânjini.
5-le. Havră în casăle d(umnealui) sărdar Alexandri, cu depărtare de beserica
Sfântului Costandin ca de 60 stânjini.
f. 27 r.
6-le. Havră a naţii evreieşti, pe Uliţa Căldărăriei, cu apropiere de beserica Sfântului
Necolai ca de 25 stânjini.
Cvartalul al 3-le
1-iu. Havră a lui Meer Musănovici, aproape de Palatul administrativ, între beseri-
cile Sfântului Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul, în depărtare, atât de o
beserică, cât şi de alta, ca de 50 stânjini.
Cvartalul al 4-le
1-iu. Havră a breslei precupeţilor, în depărtare de beserica Rufeni ca de 60 stânjini.
2-le. Havră a lui Iancu Bruhovici Barbaracă, aproape de zidiul canalului apelor, în
depărtare de beserica Sfântului Dimitrie Misaiu ca de 80 stânjini.
Bălăceanu sluger
1
DJIAN, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843, f. 26v.–27r.
ANEXA VII
Listă cu cele zece sinagogi care au fost desfiinţate.
f. 11 r.
Însemnare de havrele care după hotărârea Sfatului s-au desfiinţat1
Cvartalu 1-iu
1 Havră în casile dum(i)s(ale) Mincu făclier, aproape de Sv(ântul)

Andreiu.
Cvartalu (al) 2-le
1 A lui Moişi Meer, cu loc de veci, piste drum de casile hat(manului)

Răducanu Roset.
1 A lui Naftule Zisu, di la hanu Pârlitei, aproape de Sv(ântul) Dimitrie.
1 În Târgu de Gios, supt epitropia lui Pascal Botoşineanu şi a naţiei.
1 Havra în casile dum(i)s(ali) Iangu Feigălis, aproape de Sv(ântul)
Lazar.
1 În casile dum(i)s(ale) sardar Grigori Alecsandri, aproape de Svântul
Constantin.
<f. 11 v.>
1 Havră cu chirie pe Uliţa Caldararilor, aproape de Sv(ântul) Nicolai.
Cvartalul (al) 3-le
1 A lui Meer Musimovici, cu loc de veci, aproape de Visterie.
Cvartalul (al) 4-le
1 A breslei precupeţilor, aproape de biserica Rufenii.

1 A lui Iancu Bruhovici Barbaracă, aproape de zidu apilor.
1
DJIAN, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843, f. 11.

Sinagogile Din Iaşi La Mijlocul Secolului Al Xix-Lea (Aspecte Culturale, Sociale, Arhitectonice Şi Urbanistice)

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Sinagogile Din Iaşi La Mijlocul Secolului Al Xix-Lea (Aspecte Culturale, Sociale, Arhitectonice Şi Urbanistice)

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

SINAGOGILE DIN IAŞI LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA

(ASPECTE CULTURALE, SOCIALE,

DAN DUMITRU IACOB∗

SYNAGOGUES OF IAŞI AT THE MIDDLE OF 19TH CENTURY

Historia Urbana, tomul XVII, 2009, p. 119–169

120 DAN DUMITRU IACOB 2

Key words: Iaşi, Towns, Synagogue, Jewish Community.

Vechile sinagogi care se mai păstrează astăzi în România reprezintă tezaure

Amplasarea sinagogilor în perimetrul urban este o temă care a mai fost

şi 4 august 1844, se fixa şi distanţa minimă de 150 de stânjeni între biserici şi

Sinagogă – havră – şcoală: aspecte definitorii

În documentele româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar şi în alte

ce merge de la general spre particular, de la cuvinte uzuale şi sensuri îndeobşte

Confuzia devine cu adevărat supărătoare în cazul în care am încerca să

„casă de rugăciune”, pentru instituţiile de cult existente, şi cei de „sinagog” şi

Precizarea se făcea pe fondul reactualizării unor vechi restricţii privitoare la

Condiţionări privitoare la construirea şi amplasarea sinagogilor

În afară de prescripţiile talmudice privitoare la realizarea sinagogilor39, mai

să rezide în continuare în principat. Impactul trebuie identificat, în primul rând, la

Fig. 1. Sinagoga Mare din Iaşi.

Fig. 2. Poziţia Sinagogii Mari din Iaşi.

Fig. 3. Sinagoga Mare, fosta stradă a Sinagogilor şi bisericile Sfântul Pantelimon

Situaţia sinagogilor din Moldova

Respectarea canoanelor cultului mozaic, conform cărora până şi comunităţile

Botoşani, pentru care documentele consemnează 10 sinagogi. Bănuim însă că nu

Evoluţia demografică a comunităţii evreieşti din Iaşi din a doua jumătate

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a început să crească numărul

Numărul sinagogilor din Iaşi

În directă legătură cu această comunitate evreiască atât de însemnată, sursele

Analiza Vidomostiei din 1843

Statistica din noiembrie 1843 reflectă intenţia clară a autorităţilor de a pune

nistrativă deoarece aveau perimetre neregulate şi variau semnificativ ca suprafaţă,

Geografia comunităţii iudaice din Iaşi, după catagrafiile

repartiţiei populaţiei evreieşti pe străzi şi mahalale conjugată cu repartiţia

Familii evreieşti din Iaşi la: Nr. sinagogilor existente în zonă

Analiza datelor din Tabelul 1 – însă şi a altor informaţii din statisticile pe

Catagrafia din 1820, deşi înregistrează unele variaţii în privinţa elementelor

Relaţiile de vecinătate dintre sinagogi şi instituţiile civile,

Unele sinagogi de la 1843 se învecinau cu instituţii administrative centrale şi

în asociere, prăvălii, case şi locuri de casă de la boieri, dar şi de la mănăstiri.

domneşti de înfiinţare, sinagoga lui Pascal Botoşăneanul a rămas totuşi pe lista

Nu în ultimul rând, obiceiurile şi regulile care afectau vecinătatea dintre

Situaţia înfiinţării sinagogilor din punct de vedere cronologic

Transpusă grafic (Fig. 5), statistica sinagogilor de la 1843 ne poate oferi o

Evoluţia populaţiei iudaice din Iaşi în 1803-1845

Evoluţia numărului de havre din Iaşi în 1803-1843

Sinagogile din Iaşi au fost înfiinţate şi patronate sau administrate, în general,

dispus familiile respective111, sinagogile pe care le-au patronat au dăinuit timp

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, sinagogile şi casele de rugăciune

al XIX-lea, persistenţa unor restricţii medievale privitoare la construirea şi

Lista sinagogilor şi caselor de rugăciune din Iaşi, din 1 noiembrie 1843.

Vidomostie di havrile jâdoveşti ci prin cercetare Eforiei s-au dosloşât aice

Cvartal 1-iu Nr.

+1 Havră a lui Moişi Meir, cu loc di veci, piste drum di casăle 8

+1 Havră a lui Naftule Zisu, la hanul Pârlitei, cu apropiere de Sv(ântul) 9

1 Havră a lui Şaim Bercu, cu loc cu bezmăn pi Soşaoa Socolii, 21

înfiinţată di 8 ani, nu ari vreo bina însămnătoare împregiur.

Cvartal <al> 3-le

1 Havra mare a naţii zidoveşti, di la vali di Târgul Cucului, cu loc di 24

Acesti toate 8 havri sînt cu apropieri una di alta, numai doă

1 Havră aproape di podu di lemn, Bercu Sămionovici cotar, cu locu lui 32

1 Havră a lui Ceauşu Ilie, în dughenile dum(i)s(ale) vor(ni)c Scarlat 35

Din 8 şcoale di sus 2 sînt mai cu apropiere di uliţa ci să apropie cu