HST 04 27

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors)
CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016
ISBN: 978-606-8624-17-4
317
Section: History and Cultural Mentalities
THE JEWISH ORGANIZATIONS AND POLITICAL PARTIES IN

ROMANIA THAT FOUGHT FOR THE LEGAL REGLEMENTATION
OF CITIZEN RIGHTS DURING THE INTERWAR PERIOD
Augustin Vasile Fărcaș, Assist. Prof.,PhD, “Dimitrie Cantemir” University of

Tîrgu Mureș
Abstract: It is significant that, before World War I, Romania had an aggressive policy against
the Jews, reminding us of the „7th Article problem” from the last decades of nineteenth
century. This had to change, after the "Great War", Britain, France and Italy forced Romania
to sign a treaty on minority rights, treaty which guaranteed equal status of different ethnic
and religious groups.
In this study we found that after the „Great Union” of Romania, within the Romanian society
jews went for a fight for their rights and also for the achievement of unity at national level.
It should be noted that being „the stranger”, the Jew in this period is used in the political
discourse as a scapegoat for the economic problems of the country or corruption. This reality
was done by deprivation of civil rights or even by deprivation of Romanian citizenship, the
Jew, a stranger already, becomes marginalized.
In the midst of these events of 1920 and especially 1930 there is a need for Hebrew
representative bodies to defend the interests of this comunity, Hebrew Union of Romanian
and The Jew Party of Romania become the main organizations to fight injustice.
Keywords: jew, minority, rights, citizen.
1. Consideraţii preliminare
Demersul de faţă temeinic fundamentat ştiinţific, propune atenţiei o problemă încă
actuală, aceea a drepturilor cetăţeneşti, aprofundând un subiect de mare complexitate şi
dificultate, aflat la răscrucea mai multor discipline socio-umane.
Exprimăm convingerea că studiul va constitui un reper jurisprudenţial în care sunt puse
în discuţie chestiuni legate de drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
ISBN: 978-606-8624-17-4
318
O primă chestiune care trebuie să reţină atenţia este aceea că, observând cursul
evenimentelor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, de la
pogromurile împotriva evreilor, la politicile antisemite şi până la formarea statului Israel, am
putut constata furtunoasa perioadă prin care evreii au trecut. Scopul acestui studiu, este de a
trasa nişte linii generale privitoare la reglementarea legală a drepturilor cetăţeneşti în perioada
interbelică.
Precizăm că, în urma Primului Război Mondial şi alipirii noilor provincii la România,
unitatea evreiască ajunge să fie destul de dificil de realizat. Evreii aşchenazi sau sefarzi,
asimilaţi în mare parte românilor, sau dimpotrivă maghiarilor, vorbind idiş, ebraică, română,
maghiară sau germană şi fiind de diferite orientări religioase, de la atei la evrei ultraortodocşi,
realizarea unităţii a fost posibilă doar sub presiunea discursurilor antisemite care apăsau pe
umerii lor.
Acest fapt, a fost suprapus peste o perioadă de schimbări majore în societate, evreii
acestei generaţii trăind pogromuri, două războaie mondiale, libertate şi sclavagism, până la
eliminarea fizică.
În felul acesta a apărut nevoia puternică de afirmare a drepturilor cetăţeneşti, cu scopul
de a prezerva valorile evreieşti însă şi de a apropia pe evrei de români.
Importanţa temei, are la bază mai mulţi factori, primul fiind numărul redus de evrei care
au rămas în România de azi (aproximativ 6180 după recensământul din 2002). Numărul redus
de evrei înseamnă un interes scăzut pentru această etnie, lucru însă care nu a fost la fel în
perioada interbelică, când ei numărau aproximativ 800 000 şi fiind în atenţia vieţii publice.
Astfel, arătăm faptul că, odată cu momentul 1918 România devine un stat în care
minorităţile aproape atingeau pragul de 30% din totalul populaţiei. Conform recensământului
general al populaţiei din 29 decembrie 19301, 71,9% dintre locuitori erau români, 7,9%
maghiari, 4,1% germani, 4,0 evrei %.
Aşadar, evreii pot fi consideraţi a treia mare minoritate numărând aproximativ 800 000
suflete (cifrele diferă, 756 000 conform recensământului din 1930, 778 000 ş.a.), care numeric
vorbind, constituiau a treia colectivitate evreiască din Europa2. Aceştia locuiau în special la
oraşe, reprezentând 13,6% din populaţia acestora. Aruncând o privire asupra statisticilor,
1A se vedea, în acest sens, Recensământul general al populaţiei din 29 decembrie 1930, apud. Carol Iancu, (2000),
Evreii din România 1919-193. De la emancipare la marginalizare, Editura Hasefer, Bucureşti, p. 29.
2 Pentru o analiză în detaliu, a se vedea, Radu Bălaş, Kocsis Francisko, (2003), 370 de zile de teroare, Editura
Fundaţia Cronos, Târgu Mureş, p. 29.

ISBN: 978-606-8624-17-4
319
evreii din Vechiul Regat, constituiau aproximativ 10,5% din populaţie, aceştia trăind în
oraşele judeţelor nordice.
Astfel, la Iaşi întâlnim în anul 1899 – 39 441 evrei, dintr-un total al populaţiei de 78 067
de locuitori (50,5%).3 În celelalte oraşe precum Bacău, Bârlad, Botoşani, Dorohoi, Fălticeni,
Focşani, Galaţi, Huşi, Piatra Neamţ, Roman, Tecuci şi Vaslui cuprindeau 86 699 evrei adică
34,5%, în preajma Primului Război Mondial. O mică parte dintre evrei locuiau însă în
celelalte regiuni ale ţării.
Este necesar să se sublinieze, că prin unirea teritoriilor cu România, situaţia populaţiei
evreieşti suferă o schimbare, odată cu venirea a mai bine de 500 000 de evrei din noile
provincii. Conform statisticii oficiale din 1924 întocmită de Direcţia generală a poliţiei şi de
Siguranţa Statului, cifra evreilor din România este de 796 000 din care 238 000 în Basarabia,
200 000 în Transilvania, 128 000 în Bucovina şi 230 000 pentru Vechiul Regat4. În
Bucureşti, numărul evreilor se ridica la 76 480, fiind 11,8% din populaţia oraşului conform
recensământului din anul 1930.
Este evident însă că, ceea ce se poate observa din recensământul din anul 1930 este
caracterul urban al populaţiei evreieşti, rata de urbanizare a acesteia fiind de 68,2%, cea mai
ridicată din ţară, urmată de maghiari 30,7%, germani 25,9% şi români 16,5%.
De asemenea, menţionăm că un alt aspect al evreimii româneşti este că aceştia s-au
declarat într-o mică proporţie ca asimilaţi din punct de vedere etnic aşa încât putem observa o
puternică conştiinţă evreiască (peste 90% dintre evreii din Basarabia şi Transilvania s-au
declarat ca aparţinând naţionalităţi evreieşti). Procentul puţin mai scăzut îl întâlnim în Banat
unde 79,8% se declară ca având limba maternă idiş, aceasta putându-se explica prin vorbirea
limbii maghiare şi germană ca limbă maternă.
Trebuie luat în consideraţie şi faptul că, spre sfârşitul perioadei interbelice, statistica se
schimbă uşor, datorită emigrării unora dintre evrei, iar după pierderile teritoriale din 1940
rămân în România doar 350 000 de evrei. Basarabia şi Bucovina de nord fiind alipite URSS,
trag după ei 285 000 de evrei iar în cazul Transilvaniei de nord care e alipită Ungariei, circa
165 000 de evrei nu mai aparţin României5.
3 În acest sens, a se vedea, Carol Iancu, op. cit., p. 46.

4 Publicată în „Monitorul Oficial”, din 23 februarie 1924 apud. Carol Iancu, op. cit., p. 51.
5 Vezi, Radu Bălaş, Kocsis Francisko, op. cit, p. 29.
ISBN: 978-606-8624-17-4
320
Cel de al doilea factor îl reprezintă politica perioadei comuniste în privinţa evreilor,

care le-a negat existenţa, după principiul „despre ce nu se vorbeşte, nu există”.
În fine, un alt factor este noutatea imagologiei şi a istoriei imaginarului în domeniul
istoriei.
În lumina precizărilor făcute mai sus, arătăm faptul că, România a semnat Tratatul
minorităţilor din 19196, prin care recunoştea protecţia cetăţenilor, fără deosebire de origine,
naţionalitate sau limbă, rasă ori religie. De asemenea, a înfiinţat la Bucureşti un Secretariat de
stat pentru Afacerile Minorităţilor etnice (care a funcţionat între 1921-1938) căruia îi era
mandatată misiunea de a soluţiona problemele minorităţilor.
2. Reglementarea legală a drepturilor cetăţeneşti în perioada interbelică

În încercarea de a situa, din perspectivă istorică, cadrul favorabil evreilor înspre
obţinerea drepturilor, arătăm faptul că, el este dat de articolul 7 al Tratatului minorităţilor,
aceştia fiind recunoscuţi cetăţeni români. Entuziasmul iniţial şi luările de poziţie încurajatoare
ale clasei politice româneşti dispar repede, o parte dintre evrei neputând beneficia de drepturi,
decretele-lege de naturalizare stabilind condiţiile de primire a cetăţeniei. Fiind ţinuţi departe
de administraţia statului şi supuşi unor discriminări, evreii iau atitudine, astfel că aceste
discriminări au „fortificat unitatea comunităţilor evreieşti, formându-se partide evreieşti”7.
Aceste partide şi organizaţii evreieşti, au fost principalul motor care au pus în mişcare
emanciparea evreiască a acestei perioade.
Trebuie să precizăm că, Uniunea Evreilor Pământeni (Uniunea Evreilor Români
începând cu 1923) a fost organizaţia principală care a luptat pentru obţinerea drepturilor
evreieşti iar un loc aparte la ocupat Partidul Evreiesc din România care s-a înfiinţat în luna
mai 1931, în acelaşi an, doar după o lună obţinând 2,19% voturi, reuşind să intre în
parlament8. Conştient de pericolele în care se aflau evreii, Partidul Evreiesc s-a concentrat mai
mult pe lupta împotriva antisemitismului şi mai târziu pe emigrarea acestora şi nu atât de mult
pe recunoaşterea drepturilor.
Trebuie precizat însă că, numeric fiind mulţi, evreii au atras atenţia partidelor politice,
iniţial sprijinind prin voturile lor Partidul Ţărănist la alegerile din luna martie 1922, au intrat
6 A se vedea, în acest sens, Tratatului minorităţilor, din 9 decembrie 1919, publicat în „Monitorul Oficial” din 26 septembrie
1920.
7 A se vedea, Radu Bălaş, Kocsis Francisko, op. cit., p. 27.
8 În acest sens, a se vedea, Carol Iancu, op. cit., p. 220.
ISBN: 978-606-8624-17-4
321
în parlament opt evrei. Politica adoptată de ei era denumită „politica săsească”, făcând referire
la şaşii din Transilvania, care în schimbul unor avantaje şi o anumită autonomie, îşi ofereau
sprijinul oricărui regim sau guvern. Această înţelegere încheiată de către evrei se baza pe
anumite revendicări precum punerea exactă în aplicare a Tratatului de Pace de la Paris privind
acordarea cetăţeniei, promulgarea unor legi privitoare la organizarea comunităţilor evreieşti şi
acordarea de subvenţii acestora. Partidul Naţional Liberal care a ieşit învingător nu a uitat
această „trădare” a evreilor, lucru care se va observa în dezbaterile pentru elaborarea noii
Constituţii. Dorinţa evreilor reprezentaţi în principal de Adolphe Stern, era includerea
articolului 7 în cadrul noii Constituţii, însă guvernul român refuza aceasta.
Un exemplu în acest sens este articolul 133 redactat de senatorul Dissescu care prevedea
că: „Evreii care la 2 august 1914 erau domiciliaţi în Vechiul Regat şi care n-au avut supuşenie
străină sunt recunoscuţi cetăţeni români de plin drept şi fără nici o formalitate”9. Acest articol
încălca atât prevederile articolului 7 din Tratatul minorităţilor dar şi sistemul de decrete-lege
denaturalizare, deoarece acum domiciliul era principala condiţie pentru obţinerea cetăţeniei,
astfel încât evreii care nu aveau domiciliul în Vechiul Regat înainte de 2 august 1914 îşi
pierdeau cetăţenia. În aceste condiţii evreii au decis să nu voteze constituţia, astfel că se va
ajunge la o soluţie de compromis, sugerându-se forma următoare: „Evreii care, la 20 august
1920, erau născuţi sau locuiau în unul din teritoriile României Mari şi care nu se pot prevala
de o altă naţionalitate sunt recunoscuţi ca cetăţeni români de plin drept şi fără nici o altă
formalitate”10. Această formă recunoştea drepturile tuturor evreilor de pe teritoriul României,
însă un alineat adăugat ulterior, aducea din nou mari probleme evreimii dar situaţia nu a mai
putut fi salvată.
Arătăm faptul că, următoarea etapă care a reglementat situaţia evreilor a fost „Legea
pentru aplicarea tratatelor de pace cu privire la constatarea, dobândirea şi pierderea
naţionalităţii române”, elaborată de ministrul de justiţie Mârzescu. Ministrul venea cu noul
proiect de lege, pentru a se fixa şi verifica cu precizie naţionalitatea locuitorilor din teritoriile
alipite, făcând aluzie la refugiaţii veniţi din Rusia. Această lege ataca direct comunitatea
evreiască întrucât apărea necesitatea dovedirii prin documente apartenenţa sau domiciliul în
ţara noastră.
9 Pentru o analiză pertinentă, a se vedea: „Viitorul” şi „Curierul Israelit” din 4 februarie 1923 apud. Carol Iancu, op. cit., p.
90.
10 A se vedea: „Curierul Israelit” din18 martie 1923, în Carol Iancu, op. cit., p. 92.
ISBN: 978-606-8624-17-4
322
Uniunea Evreilor Români a reacţionat împotriva acestui proiect însă a fost în zadar
deoarece legea a fost votată de Parlament la 24 februarie 1924. Rezultatul acesteia a fost
pierderea cetăţeniei a unui număr mare de evrei, între 80 000 şi 100 000, care de acum sunt
excluşi de societate, nemaiavând drept de muncă într-o serie mare de profesii, nu mai puteau
accede la funcţii publice, nu puteau să devină proprietari de terenuri, copii acestora erau
excluşi din şcolile publice şi în final puteau fi expulzaţi după un an în afara ţării.
Trebuie adăugat totodată că evreii încep o luptă prin presă, mii de procese în justiţie,
dar şi în arena politică pentru a obţine modificarea acestei legi, Wilhelm Filderman, care
ajunsese preşedintele Uniunii Evreilor Români declara: „Zi de zi, an de an, reveneam,
insistând neobosit”11.
Până în anul 1932 situaţia a rămas aceeaşi, an în care o nouă iniţiativă guvernamentală
privitoare la minorităţi, a ministrului justiţiei Valer Pop a produs nemulţumiri mai mari în
rândul evreilor.
Noul proiect de lege agrava situaţia, el prevedea dovedirea continuităţii de locuire între
1 decembrie 1918 şi data prezentă (februarie 1932) a celor ce intrau sub incidenţa legii cât şi
dovedirea plăţii taxelor şi impozitelor de către aceştia cât şi de către părinţii lor. Nerespectarea
acestor condiţii puteau atrage sancţiunea cu amendă între 50 000 lei şi 100 000 lei cât şi
pedeapsa cu închisoarea. Din fericire pentru minorităţile din România, acest proiect de lege nu
a fost acceptat, statutul rămânând cel oferit de „Legea Mârzescu” până în anul 1938 şi noua
legislaţie a guvernului antisemit condus de Octavian Goga.
Legea minorităţilor din 1924 a aplicat în continuare principiul naturalizării individuale,
contrar celei colective, prevăzute de articolul 7 al Tratatului minorităţilor, creând pentru evrei
o situaţie similară cu cea din Vechiul Regat dinainte de 1918, apărând o categorie de evrei
fără cetăţenie.
Trebuie menţionat, de asemenea, că toate aceste prevederi au afectat dezvoltarea
societăţii evreieşti per ansamblu, creând probleme interioare în rândul cultelor evreieşti, a
învăţământului şi funcţionării sistemului educaţional evreiesc dar şi a folosirii limbii materne.
Este necesar să se sublinieze că, comunitatea evreiască din România, fiind împărţită
între aşchenazi şi sefarzi, ortodocşi şi modernişti a întâmpinat dificultăţi în privinţa
11 În acest sens, a se vedea, W. Filderman, (2004), Mémoires, Memoirs and Diaries, Editura Jean Ancel, Tel Aviv, p. 239.
ISBN: 978-606-8624-17-4
323
reprezentării sale. Împărţirea aceasta ducea la dispersarea evreiască şi slaba reprezentare a

intereselor sale.
Acordarea statutului juridic comunităţilor evreieşti, astfel încât acestea să poată fi
reprezentate în justiţie, să primească moşteniri sau donaţii în nume propriu, să posede bunuri,
să ceară subvenţii, a fost reglementată nu mai devreme de Legea cultelor 1928. Această lege a
rămas în vigoare până în anul 1940 când este interzisă existenţa acestor comunităţi odată cu
venirea la putere a guvernului Antonescu. Nu este de uitat însă că articolul 72 al Constituţiei
din 1923, prevedea că erau numiţi membrii ai Senatului toţi şefii confesiunilor recunoscute de
stat şi care numărau peste 200 000 credincioşi, astfel că evreii au fost reprezentaţi în Senat în
principal de rabinul Iacob Niemirower din 1926 până în 1939 când a decedat, iar mai apoi a
fost ales rabinul Alexandru Şafran.
După cum bine ştim, învăţământul în cadrul societăţii evreieşti12, este deosebit de
important însă a întâmpinat probleme deosebite. Această realitate o putem observa şi în
România Mare a perioadei interbelice, când lupta evreilor s-a dus şi pentru recunoaşterea
drepturilor la învăţământ.
Realitatea şcolilor evreieşti dinaintea Primului Război Mondial, din Bucovina şi
Transilvania era foarte diferită de cea din Basarabia. În cazul primelor două regiuni amintite,
spre exemplu, evreii au reuşit să dezvolte un anumit număr de şcoli evreieşti sau să studieze la
şcoli de stat. În Basarabia în schimb, legislaţia discriminatorie şi antisemitismul au făcut ca
evreii să îşi dezvolte de timpuriu o reţea de şcoli particulare. În Moldova, deşi aceştia primeau
autorizaţie pentru funcţionare a şcolilor, existau o sumedenie de restricţii, printre care cea de a
elibera diplome de absolvire a studiilor sau taxe pentru susţinerea examenelor.
După 1918, pentru a crea o imagine bună în ocident, autorităţile române au promovat o
politică încurajatoare învăţământului minorităţilor, dorind să se alinieze prevederilor
Tratatului de la Saint-Germain. Schimbarea, a avut loc odată cu venirea Partidului Liberal la
putere care a impus un proces de românizare forţată, iar o nouă idee a apărut şi anume cea de
12 Educaţia în cultura ebraică ocupă un loc aparte, pe care îl putem observa încă din rândurile Bibliei, când unul din
rolurile conducătorilor poporului evreu era de a îi învăţa pe oameni. În acest sens îl putem aminti pe Moise care primeşte
tablele legii ca şi cod după care evreii să se ghideze, Solomon care scrie pilde cu acelaşi scop dar şi Isus care în timpul vieţii
lui învăţa pe oameni. „Biblia, literatura veche şi istoria evreească nu trebuie să ne fie simple „obiecte” de învăţătură în
accepţiunea şcolărească a acestui cuvânt, ci trebuie să trăiască viaţa vie în noi” este menţionat de către Ruth Weiss în articolul
„Educaţia culturală evreească”, apud Ruth Weiss, „Educația culturală evreească” în Femeia Evree – No. 8, Sâmbătă 9
Februarie 1929, p. 1.
De asemenea, educaţia se face în vederea participării cu putere creatoare la cultura universală, limba ebraică fiind
mijlocul prin care aceasta să se realizeze.
ISBN: 978-606-8624-17-4
324
şcoli confesionale, conform căreia elevii nu puteau studia în alte şcoli de altă credinţă
religioasă decât cea căreia aparţineau. Chiar Nicolae Iorga afirma „şcolile minorităţilor ne
privesc prea puţin”13.
Noul context s-a dictat printr-un număr de ordonanţe ale guvernului în 1923 şi 1924.
Printre prevederile acestora se numărau şi cea a examenelor care trebuiau susţinute în faţa
unei comisii speciale, profesorii să fie cetăţeni români şi să fi trecut examene de istorie,
geografie, limbă şi drept constituţional. Efectul acestora a fost închiderea liceului numărul 4
din Chişinău, care era singurul liceu de stat, interzicerea ebraicii ca limbă de învăţământ şi
închiderea grădiniţelor care foloseau această limbă, imposibilitatea de a se ţine ore duminica.
Este necesar să se mai observe că, evreii au reacţionat prin intermediul presei evreieşti
dar şi a unor moţiuni sau chiar un memorandum intitulat „Dezastrul şcolilor noastre: ce se
petrece în Basarabia”. Ceea ce aceştia cereau era ca autorităţile române să respecte
prevederile Tratatului de la Saint-Germain.
Nu în ultimul rând, precizăm faptul că, în luna mai a anului 1925 apare proiectul Legii
Angelescu, sau „Proiect de lege asupra învăţământului particular”, prin care se întăreşte mai
mult autoritatea guvernului asupra sistemului educativ particular. După prevederile noului
proiect, şcolile aveau nevoie de un aviz prealabil pentru funcţionare, puteau avea propriile
programe dar nu puteau să elibereze diplome, elevii nu aveau dreptul să se prezinte la
examenele instituţiilor de învăţământ superior şi trebuiau să plătească taxe pentru susţinerea
examenelor, dar lovitura cea mai puternică a fost paragraful 35 care prevedea ca limba de
învăţământ a minorităţilor să fie cea maternă în afară de evrei. Acest paragraf impunea de fapt
limba maternă la evrei, care acum devenise limba română. Problema limbii de predare era
vitală în mod aparte pentru evreii din Transilvania, care maghiarizaţi fiind, având ca limbă
maghiara sau germana, trebuiau să frecventeze şcoli româneşti. Tratatul minorităţilor din 1919
care garanta dreptul minorităţilor de a studia în propria limbă era şi în felul acesta încălcat.
În legătură cu aspectele prezentate anterior, subliniem următorul fapt, Rabinul I.L.
Ţirelon, Natan Lerner, Adolphe Stern, Iacob Pistiner au fost câţiva dintre cei care luptat
împotriva acestui proiect. Natan Lerner ironiza pe ministrul Angelescu care a venit cu „noua
teorie” potrivit căreia limba maternă a unui popor poate fi stabilită printr-o decizie
ministerială. Adolphe Stern remarca că: „nu prin constrângere se poate naşte şi dezvolta
13 A se vedea, în acest sens, „Neamul Românesc”, din septembrie 1924, apud. Carol Iancu, op. cit., p. 127.
ISBN: 978-606-8624-17-4
325
dragostea de ţară” iar Iacob Pistiner spunea că, presiunea impunerii limbii ar putea provoca
efectul contrar asimilării acesteia, oferind exemplul românilor de sub regimul maghiar din
Transilvania perioadei dualiste.
Rezultatul acestor acţiuni a produs însă o modificare a legii astfel că se permite în cele
din urmă folosirea limbii evreieşti ca limbă de predare însă nu se precizează şi posibilitatea de
examinare finală în această limbă. De asemenea, treptat un număr mic de şcoli obţin dreptul
de a aproba certificate, taxele de examen scad treptat iar duminica dimineaţa este acceptată ca
zi de studiu.
Este necesar să se sublinieze de asemenea că, nici tratativele cu Iuliu Maniu din
fruntea Partidului Naţional Ţărănesc nu aduc mari schimbări a acestei legi aşa încât legea va
rămâne în vigoare până în anul 1940. Este drept că acest proces de românizare nu îi viza doar
pe evrei, chiar şi numărul şcolilor primare şi secundare cu limba de predare în maghiară sau
germană a scăzut.
În fine, în tot acest context, putem constata o emancipare treptată dar foarte lentă a
evreilor, care este în contrast cu o puternică atitudine antisemită, atmosferă care caracteriza
întreaga Europă interbelică.
BIBLIOGRAPHY:
1.Carol Iancu, (2000), Evreii din România 1919-193. De la emancipare la marginalizare, Editura Hasefer,
Bucureşti
2.Constituţia României din 1866
3.Radu Bălaş, Kocsis Francisko, (2003), 370 de zile de teroare, Editura Fundaţia Cronos,
Târgu Mureş
4.Ruth Weiss, „Educația culturală evreească” în Femeia Evree – No. 8, Sâmbătă 9 Februarie
1929
5.Tratatului minorităţilor, din 9 decembrie 1919, publicat în „Monitorul Oficial” din 26 septembrie 1920
6.Wilhelm Filderman, (2004), Mémoires, Memoirs and Diaries, Editura Jean Ancel, Tel Aviv

HST 04 27

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

HST 04 27

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors)

CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication

THE JEWISH ORGANIZATIONS AND POLITICAL PARTIES IN

Augustin Vasile Fărcaș, Assist. Prof.,PhD, “Dimitrie Cantemir” University of

Keywords: jew, minority, rights, citizen.

Fundaţia Cronos, Târgu Mureş, p. 29.

3 În acest sens, a se vedea, Carol Iancu, op. cit., p. 46.

Cel de al doilea factor îl reprezintă politica perioadei comuniste în privinţa evreilor,

2. Reglementarea legală a drepturilor cetăţeneşti în perioada interbelică

reprezentării sale. Împărţirea aceasta ducea la dispersarea evreiască şi slaba reprezentare a

You might also like