CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea Forţată În Cauză, Din Oficiu, A Unor Terţi. Aspecte Practice - SINTACT

CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi. Aspecte practice - SINTACT 06.01.
2022, 14:55
CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea forţată în

cauză, din oficiu, a unor terţi. Aspecte practice
Publicaţie: Revista Romana de Drept al Afacerilor 7 din 2015
Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi. Aspecte practice
Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi. Aspecte practice
Ovidiu-Florin CONSTANTINESCU
absolvent Facultatea de Drept
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj
ABSTRACT
The compulsory introduction in the lawsuit of third parties ex officio is indispensable in creating a reliable procedural law system. Therefore, it can be
deffinitely asserted that this institution started taking shape long before the NCPC came into effect, back in 2013, although it was this event the one that
made it generally recognized as an institution.
In spite of the absence of an express and abstract legal regulation, through a rational application of the civil procedure principles and of their
corresponding rules of law, the judges were able to apply the necessary norms for an adequate performance of the civil procedural system. At the same
time, a series of risks existed - the risk of some subtle deviations, the risk of creating a not necessarily fallacious jurisprudence but an inconstant one,
which would lead to the risk that the involved parties would consider themselves (and rightfully be) aggrieved.
The mission of the express regulation of this institution was to eliminate this risk.
The paper below has accomplished an analysis in order to establish the specific standards and boundary lines of this institution, as well as a criticial view
over some of the doctrinaire opinions and cases found in jurisprudence, with the purpose of the disambiguization of specific aspects. After exploring both
the contencious and the non-contencious matters, one can distinguish particular criteria of this institution. Hence, various applications exist for the same
various circumstances.
One of the challenges created by the general regulation of this institution is to observe the role played by the third parties that are summoned in the
lawsuit. The status in the lawsuit of the summoned third parties, as an essential element, reveals general rules that are applicable to them. However,
special procedures, (which will be discussed in depth in the present paper) and other concrete circumstances demand the application of specific rules.
Identifying the status in the lawsuit will also mean identifying the rights and obligations that the summoned third parties may have. Thus, the importance
of the institution also subsists as a tool to fix the court costs.
Keywords: the compulsory introduction of third parties, contentious matter, non-contentious matter, the judge’s active role, transfer by particular title, the
role of the third parties in the lawsuit
REZUMAT
Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi, fiind o instituţie fără de care nu poate fi alcătuit un sistem viabil de procedură civilă, nu putem afirma
că a luat naştere în dreptul românesc în 2013, numai odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă (NCPC), ci doar că a fost recunoscută
expres, în termeni generali, odată cu acest eveniment.
Chiar în lipsa unei reglementări exprese, abstracte a acestei instituţii, instanţelor judecătoreşti le era cu putinţă, prin utilizarea raţională a principiilor de
procedură civilă şi a regulilor consacrate în materie, să aplice normele necesare unei funcţionări corecte a sistemului procesual civil. Dar exista, în acelaşi
timp, riscul unor subtile abateri, riscul creării unei practici judecătoreşti nu neapărat greşite, dar inconsecvente, generând, la rândul său, riscul ca părţile
din proces să se considere şi să fie, pe bună dreptate, nedreptăţite.
Misiunea reglementării exprese a acestei instituţii a fost să înlăture acest risc.
În prezenta lucrare, este realizată o analiză în vederea stabilirii unor criterii şi delimitări specifice acestei instituţii, precum şi o viziune critică asupra unor
opinii doctrinare şi jurisprudenţiale, urmărindu-se limpezirea unor aspecte. Realizând o călătorie în tărâmul contencios, dar şi în cel necontencios, se
disting criterii particulare ale acestei instituţii, în funcţie de localizare. Se regăsesc, astfel, numeroase aplicaţii, într-o diversitate de împrejurări.
Una dintre provocările lansate prin reglementarea generală a acestei instituţii este de a observa rolul în partitura procesuală al celor introduşi forţat, din
oficiu. Calitatea procesuală reprezintă un element esenţial, în urma căruia se evidenţiază reguli comune aplicabile acestora, însă îşi croiesc drum, prin
proceduri speciale, ce vor fi analizate în lucrarea de faţă, criterii pentru delimitarea unor reguli specifice, impuse de concretul situaţional. Inclusiv în urma
identificării calităţii procesuale, vor rezulta şi prerogativele de care cei introduşi pot dispune în cursul procesului, precum şi obligaţiile lor. Astfel,
importanţa subzistă şi în cadrul stabilirii cheltuielilor de judecată.
Cuvinte-cheie: introducerea forţată, procedura (materie) contencioasă, procedura (materie) necontencioasă, principiul rolului activ, calitatea procesuală,
succesor cu titlu particular, litisconsorţiu procesual
Legislaţie relevantă: Noul Cod de procedură civilă, art. 78-79
Capitolul I: Introducerea forţată a terţilor în proces, de către instanţă - o noutate legislativă practicată şi
în trecut
În noua reglementare, este consacrată expres, inclusiv în termeni generali, introducerea forţată în
cauză, din oficiu, a altor persoane, în NCPC, cartea I, titlul al doilea, capitolul al doilea, secţiunea a
treia, art. 78-79.1
1
https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 1 din 27
CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi. Aspecte practice - SINTACT 06.01.2022, 14:55
1
Art. 78 NCPC, având denumirea marginală "Condiţii. Termen", are următorul conţinut:
(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în
cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul
apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol,
dispunând citarea părţilor.
(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului.
Art. 79 NCPC, având denumirea marginală "Procedura de judecată", are următorul conţinut:
(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea
de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la
care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va putea fi
mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.
(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va
putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de
acesta.
Aşadar, cel puţin la o primă citire, ne aflăm în prezenţa unei instituţii cu totul noi, având în vedere că
în Vechiul Cod de procedură civilă (VCPC) nu era reglementată.
Sunt necesare, pentru a evidenţia linii directoare, şi aspecte vizând modul de desfăşurare în vechea
reglementare a situaţiilor avute în vedere de NCPC, deoarece, chiar dacă reglementarea nu exista,
situaţiile concrete nu puteau fi evitate. Aşadar, se putea afirma că nu exista această instituţie? Opiniile
din jurisprudenţă erau variate şi erau bazate pe motive diverse. Era, astfel, de pus în discuţie o
"reglementare implicită" a acestei instituţii, însă existau şi opinii contrare acestei idei în practica
judecătorească: "introducerea în cauză a altor persoane, din iniţiativa instanţei, este nelegală şi nu
poate fi explicată în baza principiului rolului activ al judecătorului, deoarece acesta se referă la
folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit
prin voinţa reclamantului"2. Se considera (cel puţin în cazuri ca cel enunţat) că limitele legii erau
depăşite în situaţia unei introduceri a unei persoane din oficiu, această instituţie nefiind nici măcar
existentă.
2
C. Ap. Bucureşti, s. civ. a IV-a, decizia nr. 794/1997, publicată în Curtea de Apel Bucureşti - "Culegere de practică judiciară
civilă - 1993-1998", Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 262, apud C.E. Alexe, "Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi
arbitrar", Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 602.
În acelaşi sens, era considerat că, "în mod tradiţional, dreptul nostru procesual nu a cunoscut, cu titlu
de principiu general, instituţia introducerii din oficiu a unei terţe persoane în procesul civil"3.
Remarcăm o nuanţare, în sensul că deşi instituţia nu era recunoscută cu titlu de principiu general, era
totuşi implicit deschisă posibilitatea existenţei acestei instituţii, în cazuri particulare, în anumite situaţii
concrete.
3
I. Leş, Noul cod de procedură civilă - comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 134.
Din punctul meu de vedere, nici acum, la fel cum nici atunci, motivul rolului activ al judecătorului nu
era aplicabil (cel puţin în procedura contencioasă), deoarece, într-adevăr, s-ar fi produs o încălcare a
limitelor legii, a principiului disponibilităţilor părţilor, fără o acoperire legală îndestulătoare. Dar, în
acelaşi timp, consider că, la fel ca astăzi, şi sub VCPC era cât se poate de actuală existenţa instituţiei
introducerii în cauză, din oficiu, a unor terţi pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.

Sub egida VCPC, principiul disponibilităţii nu era susceptibil de a suferi o ameninţare în mod expres,
în termeni generali, după cum s-ar putea considera că se poate astăzi, sub imperiul NCPC, prin apariţia
instituţiei de introducere forţată, din oficiu, a unor terţi. Cu toate acestea, în cazuri concret prevăzute
de lege, această instituţie fiinţa şi înainte.
Celelalte instituţii de introducere forţată a unor terţi în proces, la iniţiativa unei părţi, erau expres
prevăzute de lege şi în VCPC, acestea neconstituind excepţii ale principiului disponibilităţii. Aşadar,
era permisă, la fel ca şi în NCPC, chemarea în judecată, printr-o cerere incidentală, a unei persoane
care ar putea pretinde, printr-o cerere principală, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul - instituţia se
numea şi se numeşte (în opinia mea, neadecvat, în termeni prea largi) "chemarea în judecată a altei
persoane", deşi o propunere de lege ferenda ar fi ca denumirea să fie mai exactă - "chemarea în
judecată a unui eventual reclamant", dar aceasta nu face obiectul discuţiei în cauză. De asemenea,
exista şi există posibilitatea părţii de a introduce forţat o terţă persoană prin chemarea în garanţie sau
prin arătarea titularului dreptului.
Existenţa instituţiei introducerii din oficiu a unor terţi îşi are rădăcinile în practica judiciară, prin care
s-au dovedit, de-a lungul timpului, exemple în care, pentru soluţionarea corectă şi completă a cauzei,
era imperios necesară participarea în calitate de părţi şi a unor alte persoane decât cele indicate ca părţi
prin cererea principală.
În NCPC, introducerea forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi apare ca fiind reglementată atât în
procedura contencioasă, cât şi în cea necontencioasă.
Conform art. 78 alin. (3) NCPC, hotărârea prin care judecătorul dispune introducerea în cauză a unei
terţe persoane se numeşte încheiere. Aceasta este o normă specială, dar conform art. 424 alin. (5)
NCPC, text de aplicabilitate generală, este precizat că, dacă legea nu prevede altfel, hotărârile date de
instanţă se numesc încheieri. Întrucât instanţa rămâne legată de încheierea prin care dispune
introducerea în cauză a unui terţ, aceasta are caracter interlocutoriu, având autoritate de lucru judecat,
judecătorul nemaiputând reveni asupra ei.
Capitolul II: Principiul disponibilităţii părţilor versus principiul rolului activ al judecătorului în ceea ce
priveşte introducerea forţată a terţilor în proces. Judecătorul are disponibilitatea sau obligativitatea de a
introduce din oficiu terţi în proces?
După cum se poate observa, existenţa acestei instituţii produce anumite mişcări inclusiv la nivelul
"plăcilor tectonice" ale acestei ramuri de drept - principiile. Aşadar, sunt discutabile limite ale
principiului rolului activ al judecătorului şi ale principiului disponibilităţii părţilor.
Introducerea forţată a terţilor în procesul civil din oficiu poate fi privită ca o aplicaţie a principiului
rolului activ al judecătorului, estompând principiul disponibilităţii părţilor, enunţat în art. 9 NCPC,
conform căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor". După
cum se observă, nu principiul rolului activ al judecătorului este cel incident - judecătorul este obligat a
aplica legea, fără a avea o aşa-zisă putere discreţionară, de apreciere, pentru a introduce din oficiu terţi
în proces. Cel puţin în cazurile evidenţiate până acum în doctrină, şi cele care vor fi prezentate
suplimentar în această lucrare, în opinia mea, nu reiese o astfel de posibilitate. Aceste consideraţii sunt
făcute cu precădere în cadrul incidenţei acestei instituţii în procedura contencioasă.
Astfel, deşi obligatorie fiind punerea acestei chestiuni în dezbaterea contradictorie a părţilor - după
cum rezultă din art. 78 alin. (1) NCPC - instanţa, în procedura contencioasă, va fi obligată, în cazurile
prevăzute de lege şi chiar în pofida opoziţiei tuturor părţilor, să introducă forţat terţi în procesul civil,
dezvoltând cadrul procesual.

Rezultă, aşadar, că nu este o aplicaţie a principiului rolului activ al judecătorului, pentru că în baza
acestui principiu, judecătorului îi este conferită o anumită putere de apreciere, posibilitatea de a lua o
hotărâre în baza oportunităţii. Or, trebuie avut în vedere că introducerea forţată din oficiu a unor terţi,
deşi este făcută de judecător, poate avea loc numai în cazurile expres prevăzute de lege şi este
obligatorie. Fiind obligatorie, ce marjă de apreciere sau hotărâre de oportunitate mai poate fi pusă pe
socoteala judecătorului?
Opinii asemănătoare se regăsesc şi în doctrină4: "În cazurile «expres prevăzute» de lege, introducerea
în cauză a unui terţ de către instanţă nu este decât expresia conformării instanţei la dispoziţiile
imperative ale legii, indiferent de «oportunitatea judiciară» a unei asemenea măsuri - prezumată
absolut şi a priori de către legiuitor - şi indiferent de aprecierea părţilor."
4
I. Deleanu, Noul cod de procedură civilă - Comentariu pe articole, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 144.
Conform art. 22 alin. (1) NCPC, "judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi
sunt aplicabile", iar conform art. 22 alin. (3) NCPC, "judecătorul poate dispune introducerea în cauză a
altor persoane, în condiţiile legii".
Art. 78 alin. (1) NCPC concretizează, până la un anumit punct, aceste dispoziţii generale, făcând
anumite diferenţe în funcţie de faptul dacă judecata se află în procedura necontencioasă ori
contencioasă, sau dacă este sau nu prevăzută expres posibilitatea introducerii în proces în situaţii
concrete. Astfel, în procedura necontencioasă, dincolo de criticile ce pot fi aduse reglementării,
consider că judecătorul va dispune introducerea în proces a unor terţe persoane atunci când va
considera necesar (reieşind astfel caracterul facultativ) sau în anumite cazuri, când aceasta ar fi
considerată obligatorie pentru justa soluţionare a procesului, dar şi în cazuri expres prevăzute de lege
(cu precizarea că această opinie nu este formată prin raportare strictă la conţinutul art. 78 alin. (1)
NCPC, ci şi la restul articolelor care definesc procedura necontencioasă), spre deosebire de procedura
contencioasă, unde, după cum vom vedea, judecătorul este ţinut doar de cazurile expres prevăzute de
lege pentru a introduce din oficiu în proces terţe persoane.
Din cele menţionate, reiese cu titlu de evidenţă că în cazul în care în procedura contencioasă
judecătorul ar introduce o terţă persoană din oficiu, deşi această posibilitate nu era expres prevăzută de
lege, ar nesocoti de o manieră ilegală principiul disponibilităţii, dar şi interesul terţului! Terţul,
preferând ca hotărârea să nu aibă caracter obligatoriu faţă de acesta (în sensul art. 435 NCPC), nu a
făcut cerere de intervenţie voluntară, nu şi-a manifestat voinţa de a participa la proces. O asemenea
dispoziţie a judecătorului va putea fi sancţionată cu nulitatea. Pentru că este o încheiere interlocutorie,
instanţa care a dat-o nu poate reveni asupra sa. Neexistând text expres care să precizeze cale de atac
separată asupra acesteia, va putea fi atacată numai odată cu hotărârea finală (sentinţă sau decizie, după
caz), atrăgând nulitatea hotărârii finale. Fiind o stabilire în afara legii a cadrului procesual legal,
realizată chiar de către judecător, consider că interese de ordine publică atrag nulitatea absolută a
acestui act. Introducerea în cauză din oficiu, în sine, reprezintă o chestiune extrinsecă actului de
procedură - prin urmare, nu este necesară stabilirea unei vătămări, fiind aplicabil art. 176 pct. 6 NCPC.
În doctrină, opiniile variază - se consideră, de exemplu, că sub titlul "Introducerea forţată, în cauză, din
oficiu, a altor persoane" se reglementează două ipoteze: "introducerea obligatorie a unui terţ în proces
- în cazurile expres prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă [alin. (1)] şi introducerea
facultativă în cauză a unui terţ; la solicitarea uneia dintre părţile litigiului, dar la recomandarea
instanţei, sub sancţiunea, lăsată la aprecierea instanţei, de respingere a cererii, fără abordarea fondului
[alin. (2)]".5 În urma analizei din prezenta lucrare se va contura o clasificare specifică acestei instituţii,
precum şi particularităţi ale acesteia.
5
Ibidem.

Capitolul III: Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane în materie contencioasă
Secţiunea 1. Când poate fi incidentă şi cum se manifestă această instituţie?
Introducerea forţată, din oficiu, a unor terţi în proces, în materia contencioasă, marchează un
litisconsorţiu procesual subiectiv obligatoriu - este un unic proces, în care este necesar a figura în
calitate de parte, având drepturi şi obligaţii specifice, şi un terţ. Dacă pornim de la ideea că aceasta este
o regulă, în opinia mea, pot fi argumentate excepţii, astfel cum va fi arătat în prezenta lucrare.
Pentru a putea avea incidenţă instituţia introducerii în proces din oficiu a altor persoane, este necesară,
conform art. 78 alin. (3) NCPC, existenţa unui proces pendent, care să nu fi depăşit faza cercetării
procesului înaintea primei instanţe. Conform art. 244 alin. (1) NCPC, "când judecătorul se socoteşte
lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea
fondului în şedinţă publică."
Aşadar, nici între terminarea cercetării procesului şi începerea dezbaterilor pe fond nu putem vorbi
despre posibilitatea introducerii din oficiu a unui terţ (instanţa fiind obligată să revină în faza cercetării
procesuale pentru a proceda la introducerea din oficiu).
Orice introducere forţată în cauză, din oficiu, a unui terţ în afara perioadei de cercetare a procesului
este nulă. Având în vedere că în cauză este avută în vedere nerespectarea principiului
contradictorialităţii şi al dreptului la apărare faţă de cel introdus în proces, atunci când acesta are un rol
asemănător unui pârât, nulitatea este absolută, putând fi invocată de orice persoană interesată, şi
extrinsecă - se încadrează în art. 176 pct. 6 NCPC, astfel încât nu va fi condiţionată de existenţa unei
vătămări pentru a fi pronunţată de către instanţă. Conform art. 78 alin. (4) NCPC, "când necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe
rol, dispunând citarea părţilor." Aceasta este o excepţie [prevăzută în art. 229 alin. (2) pct. 2 NCPC] de
la regula conform căreia părţile care au luat termenul în cunoştinţă o dată nu mai sunt citate pentru
termenele următoare. Aceeaşi soluţie consider că se impune şi în situaţia în care necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane este constatată în timpul dezbaterilor în fond, negăsindu-şi rostul
parcurgerea întregii proceduri a dezbaterilor, pentru a se ajunge la deliberare, şi de-abia în acest
moment să se repună cauza pe rol, de vreme ce necesitatea introducerii în cauză a altor persoane a fost
constatată încă din procedura dezbaterii în fond.
În ipoteza în care, în primă instanţă, judecătorul nu a observat existenţa unui caz legal de introducere
forţată din oficiu a unui terţ, în calea de atac nu va putea opera, pentru prima dată, introducerea din
oficiu a unui terţ, deoarece aceasta, conform art. 78 alin. (4) NCPC, nu poate fi făcută decât până la
terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe. Cu toate acestea, consider că trebuie făcute
anumite distincţii: pe de o parte, dacă prin neintroducerea din oficiu a terţului este defavorizată una
dintre părţi, atunci aceasta va putea să atragă atenţia instanţei despre obligativitatea de a introduce un
terţ din oficiu, printr-o cerere. Dacă instanţa va respinge acea cerere, aceasta va putea fi atacată odată
cu fondul. Altfel, nefiind introdusă din oficiu persoana, deşi exista obligaţia legală, nu poate fi vorba
despre un caracter obligatoriu al hotărârii date în cauză, iar acesta apare ca fiind, de principiu, scopul
pentru existenţa acestei instituţii.
Mai mult decât atât - pasivitatea instanţei în faţa obligativităţii instituite de art. 78 alin. (1) NCPC,
neintroducând forţat un terţ, din oficiu, în proces, deşi legea prevedea expres aceasta, afectează
întreaga hotărâre de nulitate absolută. Fiind un caz de nulitate absolută, extrinsecă, acesta poate fi
invocat de recurent, ca motiv de apel. Iar conform art. 479 NCPC, "motivele de ordine publică pot fi
invocate şi din oficiu".

Introducerea forţată din oficiu a altor persoane este permisă numai în faţa primei instanţe, spre
deosebire de intervenţia voluntară accesorie sau principală [conform art. 478 alin. (1) NCPC, "prin
apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe"].
Prin parte în proces înţelegem, aşa cum este enumerat la art. 55 NCPC, "reclamantul şi pârâtul, precum
şi terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces." Deşi în acest articol nu se vorbeşte şi
despre terţele persoane care sunt introduse forţat în proces (art. 78 NCPC), nu este de apreciat decât că
vor fi incluse în categoria intervenienţilor forţat, astfel încât şi acestea vor fi considerate părţi în
proces, diferenţa de ordin terminologic neprezentând importanţă sub acest aspect.
Secţiunea 2. Sesizarea instanţei versus solicitarea părţilor - o introducere din oficiu sau la cerere? Art.
78 alin. (2) NCPC
2.1. Noţiune
Este reglementată în art. 78 alin. (2) NCPC situaţia în care raportul juridic dedus judecăţii ar impune
introducerea în cauză a unei terţe persoane, chiar dacă nu există o reglementare ce să-i permită
judecătorului a o include forţat, din oficiu, în proces. Judecătorul va avea numai dreptul şi obligaţia de
a pune în discuţia părţilor "necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. În cazul în care părţile nu
vor considera necesară introducerea terţului în proces, iar judecătorul va considera că pricina nu poate
fi soluţionată fără participarea acestuia, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."
Aşadar, în această situaţie, judecătorului nu îi este permis a introduce în cauză o terţă persoană în lipsa
solicitării vreunei părţi, deoarece art. 78 alin. (2) NCPC apare ca un hibrid între principiul rolului activ
al judecătorului şi cel al disponibilităţii părţilor: judecătorul nu poate introduce terţa persoană în lipsa
unei solicitări, la fel cum nici părţii nu-i poate fi aprobată solicitarea în lipsa sesizării prealabile, de
către judecător, a necesităţii ca terţul să fie introdus. Termenul folosit în art. 78 alin. (2) NCPC este
acela de "solicitare", judecătorul neavând de ales totuşi dacă să îi dea sau nu curs - de aceea se poate
susţine că nu este o solicitare, ci un acord de care judecătorul trebuie, în mod obligatoriu, să ia act şi în
baza căruia să acţioneze ca atare.
Cu toate acestea, consider că părţile într-adevăr solicită judecătorului introducerea acestor terţi, iar
acesta va avea obligaţia de a aproba solicitarea: instanţa, din oficiu, doar le pune în vedere necesitatea
ca terţul să fie introdus şi că au posibilitatea de a face o asemenea solicitare - rolul activ al
judecătorului limitându-se în acest punct. Mai departe, este la latitudinea părţilor dacă vor acţiona sau
nu astfel încât cadrul procesual să fie legal întrunit, iar cererea să nu fie respinsă încă din acest stadiu
procesual.
Subzistă întrebarea dacă necesitatea participării unor terţi este o chestiune lăsată la aprecierea instanţei
sau dacă aceasta acţionează printr-o aplicare strictă a legii. Se observă că în textele de lege în care este
specificat de o manieră imperativă un anume cadru procesual, fără însă ca instanţa să aibă prerogativa
de a introduce fără concursul părţilor un terţ, nu ne aflăm în faţa unei aplicări propriu-zise a
principiului rolului activ al judecătorului, acesta având obligaţia de a aplica art. 78 alin. (2) NCPC. Pe
de altă parte, dacă chiar şi în lipsa unui text de lege expres, judecătorul apreciază că este necesar un
anume cadru procesual pentru soluţionarea cauzei, este vizibil rolul activ al judecătorului, iar
aprecierea sa va putea fi, la rândul ei, cenzurată de instanţa de control judiciar.
2.2. Aplicaţii practice
Un exemplu din jurisprudenţă, evidenţiat şi în doctrină6, este cel în care partea care a pretins, sub
imperiul VCPC, că "neexecutarea obligaţiei sale contractuale s-a datorat culpei altei persoane,
nechemate în judecată, nu a putut solicita introducerea în cauză a acesteia din urmă [considerând că se
află în situaţia prevăzută astăzi de NCPC la art. 78 alin. (2) NCPC, adică faptul că raportul dedus
judecăţii o impune - n.n.], deoarece o asemenea modalitate nu era prevăzută de lege, ci trebuia să se
folosească de instituţia reglementată de art. 60-63 VCPC". Într-adevăr, cererea era inadmisibilă atât
sub imperiul vechii reglementări, cât şi al celei actuale, întrucât partea în cauză avea la îndemână
instituţia introducerii forţate, din iniţiativa părţii, a unei terţe persoane în proces, chemând-o pe aceasta
din urmă în garanţie (în prezent, reglementată în art. 72-74 NCPC). În cauză, partea de fapt era
decăzută din dreptul de a formula o chemare în garanţie, deoarece nu o formulase în termenul în care
trebuia să depună întâmpinarea. Astfel, nici pe actuala reglementare, instanţa nu avea obligaţia de a-i
acorda dreptul de a solicita, în baza art. 78 alin. (2) NCPC, introducerea acelei persoane în proces.
6
Ibidem.
Au fost evidenţiate în jurisprudenţă cazuri practice, în care situaţia prevăzută la art. 78 alin. (2) NCPC
a fost incidentă7: "acţiunea în anularea actului juridic prin care s-au constituit drepturi în favoarea unei
persoane nu poate fi soluţionată fără chemarea în judecată a titularului dreptului. Omisiunea
reclamantului de a-l chema în judecată dădea dreptul şi obliga pe judecător să pună în discuţia
contradictorie a părţilor această împrejurare".
7
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I - Teoria Generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 405, n.s. 563.
De asemenea, s-a considerat că "atunci când se atacă un contract, chemarea în judecată a ambelor părţi
este o necesitate juridică obiectivă, deoarece nu este de conceput ca acelaşi act, expresie a unuia şi
aceluiaşi consimţământ, să fie în acelaşi timp valabil pentru o parte şi nevalabil faţă de cealaltă."8
8
Idem, p. 405, n.s. 563.
Remarcabil este faptul că, şi în lipsa art. 78 alin. (2) NCPC, în cazul ivirii situaţiei pe care acesta o
reglementează, instanţa putea ajunge la aceeaşi soluţie, întrucât nu era constituit cadrul procesual legal,
iar instanţele nu puteau soluţiona o astfel de cerere, continuarea firească fiind de a o respinge fără a se
pronunţa pe fond. Totuşi, prin reglementarea expresă este tranşată situaţia, astfel încât instanţele să
judece uniform.
Mai mult decât atât, este important de observat că, din cadrul art. 78 alin. (2) NCPC, nu rezultă a se
face o diferenţiere între poziţia procesuală a părţilor - aşadar, fie că este reclamant, pârât, intervenient
principal (dar nu şi accesoriu) sau forţat, judecătorul le va pune în discuţie şi le va acorda dreptul de a
solicita introducerea în proces a unui terţ. Astfel, este avut în vedere că nu doar reclamantul poate avea
interesul ca cererea sa să nu fie respinsă pe acest temei, ci şi celelalte părţi. Dacă din strategia acestora
rezultă că este benefic pentru ele ca procesul să continue, este conferit dreptul de a putea solicita
introducerea în cauză a altei persoane chiar şi celorlalte părţi.
În cazul în care niciuna dintre acestea nu solicită introducerea, este precizat că cererea va fi respinsă,
fără ca instanţa să se pronunţe pe fond. Calea prin care este respinsă cererea este excepţia. În această
ipoteză, hotărârea dată nu poate intra în autoritate de lucru judecat cu privire la fond, reclamantul
putând formula din nou o cerere, în care de data aceasta cadrul procesual să fie legal constituit. Dar cu
privire la faptul că nu a fost legal constituit cadrul procesual legal, există autoritate de lucru judecat, în
sensul art. 430 alin. (1) NCPC, astfel încât o cerere de chemare în judecată identică, în care nu
figurează ca parte persoana indicată de instanţă în procesul anterior, în virtutea art. 78 alin. (2) NCPC,
va fi respinsă ca având autoritate de lucru judecat, pe cale de excepţie, conform art. 432 NCPC. O
atare situaţie, în care este respinsă o cerere conform art. 78 alin. (2) NCPC, nu poate marca
întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune.
Un alt exemplu discutabil din practica judiciară9 este acela în care, deşi reclamanta a solicitat prin
acţiune anularea unui proces-verbal de control fiscal, instanţa a omis să ia măsurile procedurale impuse
de principiul rolului activ - de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză, în calitate de
pârâtă, a emitentei actului constatator, iar prin măsura de anulare a acestui proces-verbal, aşadar de
admitere a cererii reclamantei chiar fără formarea cadrului procesual legal, instanţa de fond a pronunţat
o hotărâre care încalcă principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Astfel, chiar dacă
pentru instanţă ar fi fost evident că cererea reclamantului este justificată, a nesocotit principiul
contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
9
C. Ap. Timişoara, s. com., decizia nr. 113/2003, apud C.E. Alexe, op. cit., p. 602.
Este de menţionat că această soluţie a fost pronunţată când era în vigoare VCPC. Chiar dacă nu era
reglementată introducerea forţată din oficiu, instanţa avea posibilitatea (dar şi obligaţia) de a atenţiona
reclamantul despre necesitatea introducerii unor terţi în proces, iar în cazul în care acesta nu se
conforma, putea respinge cererea fără a se pronunţa pe fond. Soluţia este menţinută în art. 78 alin. (2)
teza a doua NCPC. După cum am arătat, spre deosebire de vechea reglementare unde, tradiţional, doar
reclamantul era cel care putea cere introducerea unui terţ, în noua reglementare este conferită şi
părţilor această posibilitate, din raţiunea că, de vreme ce a luat parte la proces şi a investit inclusiv
timp în acel proces, există posibilitatea ca şi pârâtul (sau alt intervenient) să dorească să se judece,
pentru a clarifica situaţia litigioasă.
Introducerea în cauză a unor terţi nu este o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de
terţi, deoarece aceştia, în cadrul intervenţiei, respectiv introducerii în proces, vor dobândi calitatea de
părţi din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenţie, respectiv a introducerii din oficiu de
către instanţa de judecată, astfel încât efectele hotărârii pronunţate vor avea, în continuare, caracter
obligatoriu doar faţă de părţile din proces, iar faţă de veritabilii terţi vor fi doar opozabile.
2.3. Partajul judiciar - litisconsorţiu procesual obligatoriu
Conform art. 980 NCPC, reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care urmează a
avea loc partajul. Este de neconceput ca partajul să poată avea loc fără participarea tuturor
coproprietarilor, din raţiuni evidente. De aceea, ne aflăm în faţa unui litisconsorţiu procesual
obligatoriu, astfel încât în ipoteza în care, din indiferente motive, reclamantul nu indică toţi
coproprietarii, instanţa de judecată, în baza art. 78 alin. (2) NCPC, va trebui să pună în discuţia părţilor
necesitatea ca toţi coproprietarii să participe la proces, şi să acorde dreptul tuturor părţilor a solicita
introducerea celor ce lipsesc. Deoarece o astfel de cerere nu poate avea loc decât în faţa primei
instanţe, doar în faza cercetării judecătoreşti, şi deoarece necesitatea de a fi prezenţi toţi coproprietarii
consacrată imperativ, fiind şi o obligaţie a instanţei de a judeca numai în formulă completă a
coproprietarilor, este nulă absolut (nulitate extrinsecă) o hotărâre de partaj pronunţată doar în ceea ce
priveşte o parte dintre coproprietari. Este indiferent dacă aceştia participă sau nu în concret la judecată,
însă trebuie să fie citaţi în cauză.
Este de observat că în această ipoteză, puterea de apreciere a judecătorului este redusă la aplicarea
textului de lege: acesta observă existenţa mai multor coproprietari şi pune în discuţia părţilor,
obligatoriu, necesitatea ca aceştia să fie părţi în proces.
2.4. Concluzii în legătură cu art. 78 alin. (2) NCPC
Ipoteza de la art. 78 alin. (2) NCPC este aceea că există necesitatea ca un terţ să intervină în proces,
sesizată de instanţa de judecată. În urma punerii acesteia în discuţia părţilor, dacă, prin ipoteză, cel
puţin o parte este de acord ca terţul respectiv să participe la proces, nu avem situaţia unei introduceri
din oficiu a unui terţ în proces, ci a unei introduceri la cerere (în textul de lege este specificat că
instanţa pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii unui terţ, iar o parte solicită introducerea
acestuia).

Deoarece instanţa nu poate introduce terţul decât în baza unei solicitări, opinia mea este că
introducerea acestuia se face la cererea părţii şi nu din oficiu, deoarece posibilitatea instanţei de a
efectua din oficiu un act presupune o prerogativă concretă, fără a mai fi ţinută de voinţa altor
participanţi la proces.
Având în vedere că instanţa deja a constatat existentă necesitatea ca terţul să participe la proces, nu
mai există motive pentru desfăşurarea procedurii admiterii în principiu, la fel cum nu este necesar ca
cererea părţii să se încadreze în unul din criteriile de introducere forţată a unei terţe persoane în proces.
Posibilitatea instanţei de a realiza din oficiu un act presupune în mod obligatoriu că aceasta nu este
ţinută de voinţa părţilor pentru a-l realiza. Avem, astfel, un alt criteriu de introducere forţată a unei
persoane în proces la cererea unei părţi, chiar dacă acesta este enunţat în partea referitoare la
introducerea forţată, din oficiu, a altor persoane, iar procedura de judecată este aceeaşi ca cea din
situaţia unei veritabile introduceri forţate din oficiu a unui terţ în materie contencioasă: terţul va prelua
procedura în starea în care se afla în momentul introducerii, va putea cere readministrarea unor probe
etc.
Astfel, actul la care este de fapt îndrituită instanţa din oficiu este acordarea către părţi a dreptului de a
introduce un terţ, printr-o cerere, odată cu punerea în discuţie a acestei necesităţi. Acordarea unui drept
către părţi nu echivalează cu o introducere din oficiu. Astfel, tot principiul disponibilităţii părţilor este
cel care prevalează, şi tot solicitarea părţilor este cea hotărâtoare în introducerea sau nu a unui terţ,
spre deosebire de veritabila introducere din oficiu, cea de la art. 78 alin. (1) NCPC, în care instanţa
introduce terţi din oficiu chiar şi prin împotrivirea părţilor.
Astfel, spre exemplu, în speţa enunţată anterior10, în care reclamanta a solicitat prin acţiune anularea
unui act fiscal, fără însă a chema în judecată şi emitentul actului, se observă că o cerere de intervenţie
forţată nu putea fi fundamentată pe niciunul din celelalte trei motive de chemare în judecată: referitor
la motivul enunţat la art. 68-71 NCPC, evident că emitentul actului nu putea pretinde, pe calea unei
cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. De asemenea, nu subzista nici motivul de chemare
în garanţie (art. 72-74 NCPC), aceasta chiar dacă autoritatea publică avea, în fapt, posibilitatea să se
îndrepte împotriva emitentului în cazul în care se dovedea culpa acestuia, ci pentru că motivul esenţial
care prezintă importanţă în discuţia de faţă este acela că principiul contradictorialităţii şi al dreptului la
apărare, inclusiv al autorităţii publice, este nesocotit prin neparticiparea emitentului actului. Nici
despre arătarea titularului dreptului nu poate fi vorba, astfel încât este existent un al patrulea motiv de
cerere de intervenţie forţată, în care intervenientul poate dobândi calitatea de parte în proces.
10
C. Ap. Timişoara, s. com., decizia nr. 113/2003, apud C.E. Alexe, op. cit., p. 602.
Cu titlu general, este de evidenţiat că, fiind aplicabil principiul rolului activ al judecătorului, în virtutea
art. 22 alin. (7) NCPC, "ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să
ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile
generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă."
Capitolul IV: Introducerea forţată, din oficiu, a altor persoane în cazuri expres prevăzute de lege în
procedura contencioasă
Această formă de intervenţie este una judiciară: chiar dacă este o obligaţie legală a judecătorului,
acesta poate introduce din oficiu terţi în proces numai dacă această obligaţie este prevăzută de lege -
păstrează astfel caracterul judiciar: nu are loc ope legis, dar nici nu este realizată în virtutea
principiului rolului activ al judecătorului - deoarece acesta este ţinut să acţioneze automat: nu are doar
un drept, ci şi o obligaţie de a introduce terţi din oficiu.

Prezintă relevanţă, pentru observarea funcţionării în concret a mecanismului de introducere forţată în

cauză, din oficiu, a altor persoane, evidenţierea mai multor cazuri expres prevăzute de lege, pentru a se
observa particularităţi ale instituţiei, dar şi ipoteze în care, de fapt, nu ne aflăm în prezenţa unei
introduceri forţate din oficiu.
Secţiunea I. Analiza art. 39 NCPC
1.1. Noţiuni introductive
"Actul juridic cu titlu particular vizează transmiterea unui drept subiectiv civil privit individual (ut
singuli), precum contractul de vânzare, contractul de donaţie, legatul unor bunuri determinate etc.
Actul juridic cu titlu particular poate fi încheiat între vii - inter vivos (efectele juridice se produc
independent de moartea autorului) sau pentru cauză de moarte - mortis causa (efectele juridice se
produc exclusiv în momentul şi sub condiţia morţii autorului)."11
11
D.N. Teohari, în colectiv, coord. G. Boroi, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Art. 1-526, Ed.
Hamangiu, 2015, p. 111.
"Spre deosebire de soluţiile adoptate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă,
potrivit art. 39 alin. (1) teza I, dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii
cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale."12 Se consideră că sub imperiul VCPC, în
cazul menţionat, judecata nu mai putea continua între părţile iniţiale.
12
Idem.
Este observabil că cele două reglementări, vechiul cod de procedură civilă, respectiv noul cod de
procedură civilă, în privinţa introducerii în cauză a succesorului cu titlu particular, nu se intersectează:
noua abordare apare superioară faţă de vechea abordare sau, mai bine spus, faţă de lipsa de abordare
din VCPC. În codul de procedură civilă anterior, era stipulat la art. 243 alin. (1) VCPC că judecata
cauzei se suspendă de drept prin moartea uneia din părţi, "afară de cazul când partea interesată cere
termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor." În opinia mea, aplicându-se principiul ubi lex
non distinguit, nec nos distinguere debemus, nefiind făcută diferenţiere între moştenitori universali sau
cu titlu universal ori cu titlu particular, se putea considera că în cauză transmisiunea opera
moştenitorilor concreţi, deci şi al celor cu titlu particular. Neexistând o reglementare expresă, totuşi,
soluţiile puteau varia. Deşi art. 243 alin. (1) VCPC este reluat şi în noua reglementare, prin art. 412
alin. (1) pct. 1 NCPC, situaţia succesorului cu titlu particular este stabilită neechivoc, prin art. 39
NCPC.
În art. 39 NCPC, intitulat "Situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi", este consacrat un
caz legal important privind introducerea forţată din oficiu a unor terţi, şi anume acela în care terţii sunt
dobânditori cu titlu particular al dreptului litigios.
Textul prezintă importanţă practică, stabilind o diferenţiere în funcţie de faptul dacă moştenitorii sunt
succesori universali sau cu titlu universal, pe de o parte, şi dacă sunt succesori cu titlu particular, pe de
altă parte.
Conform art. 39 alin. (1) teza a doua NCPC, "dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin
acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu
universal al autorului, după caz." Aceasta poate fi considerată o paralelă a primei teze a aceluiaşi
articol ("Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular,
judecata va continua între părţile iniţiale."), în sensul că nu succesorul cu titlu particular este cel care
urmează a avea calitate de parte în proces, prin transmiterea cu titlu particular, ci deţinătorul
patrimoniului din care a fost transmis cu titlu particular bunul va avea calitatea de parte în proces -

indiferent că deţinătorul este autorul însuşi ori un succesor universal sau cu titlu universal. Succesorii
universali sau cu titlu universal, preluând patrimoniul defunctului, adică atât elemente de activ, cât şi
de pasiv, vor înlocui, în virtutea art. 39 NCPC, defunctul în procesul pendent.
1.2. Calitatea procesuală
Referitor la calitatea procesuală, este de menţionat că în situaţia în care decedează reclamantul în
cursul procesului, din cuprinsul art. 39 alin. (1) NCPC, teza a doua, rezultă că va continua procesul cu
succesorii universali sau cu titlu universal ai autorului. În acest caz, nu avem o introducere forţată din
oficiu a unor terţi, ci operează o înlocuire a persoanei ce are calitatea de reclamant (este o transmisiune
a calităţii procesuale care operează în baza unei cereri de introducere a moştenitorilor). Este adevărat
că succesorul universal sau cu titlu universal al părţii iniţiale, până la momentul decesului acesteia,
este un terţ faţă de proces. Deşi acceptarea succesiunii produce efecte retroactive [conform art. 1114
alin. (1) NCC, "acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data
decesului."], nu poate rezulta că şi înlocuirea persoanei ce are calitate de parte în proces va opera tot
retroactiv - această ficţiune juridică nu operează în situaţia de faţă. Din momentul decesului persoanei
care este parte în proces şi până în momentul introducerii moştenitorilor în proces, noţiunea de parte în
proces are un caracter abstract, neputând fi o anume persoană.
Conform art. 412 alin. (2). pct. 1 NCPC, până la momentul introducerii moştenitorilor în proces, acesta
este suspendat de drept.
De asemenea, se poate susţine că introducerea moştenitorilor are un caracter mai degrabă voluntar
decât forţat, deoarece prin acceptarea succesiunii, succesorul universal sau cu titlu universal acceptă şi
a înlocui reclamantul iniţial.
1.3. Cine poate introduce succesorul cu titlu particular?
Conform art. 39 alin. (2) NCPC, "în toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să
intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului."
"Introducerea în cauză a acestor persoane este obligatorie, de vreme ce judecata «va continua» - iar nu
«poate continua» - cu aceste categorii de persoane.13 Într-adevăr, din punctul de vedere al instanţei de
judecată, introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular este o obligativitate. Se poate pune,
însă, problema dacă această obligativitate există şi în sarcina succesorului cu titlu particular. Conform
art. 39 alin. (3) NCPC, "succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are
cunoştinţă de existenţa procesului". În opinia mea, este instituită, cel puţin aparent, o obligativitate
lipsită de o sancţiune, sau mai exact spus, o obligativitate având acelaşi efect şi în lipsa unei
obligativităţi, deoarece fie că succesorul cu titlu particular ştia despre existenţa procesului şi a
intervenit sau nu, fie că nu ştia, nu poate fi afectat prin aceasta faptul că ar fi dobândit bunul cu bună-
credinţă şi că nu ar mai putea fi evins, astfel cum este arătat în art. 39 alin. (3) NCPC.
13
M. Tăbârcă, op. cit., p. 220.
Cu toate acestea, a lua parte la procesul pendent nu poate prezenta decât avantaje pentru succesorul cu
titlu particular: acesta va putea să apere atât poziţia autorului său de a fi fost proprietar, cât şi pe a sa,
de a fi dobânditor ce nu (mai) poate fi evins. Chiar dacă, în lipsa participării sale, hotărârea
judecătorească pronunţată împotriva autorului succesorului cu titlu particular nu ar avea caracter
obligatoriu faţă de acesta din urmă, fiind necesar un nou proces în care acesta să poată să-şi apere
titlul, în privinţa faptului că autorul său a fost un neproprietar există autoritate de lucru judecat.
Aceasta deoarece în acel proces s-a urmărit a se stabili existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul
autorului său la un moment dat, şi nu al succesorului cu titlu particular, astfel încât nerespectarea
dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii nu vor putea fi considerate nerespectate în

ipoteza în care succesorul cu titlu particular nu a fost introdus din oficiu în proces şi nici nu a făcut
cerere de intervenţie. Nu se poate susţine nici că dreptul la apărare al autorului ar fi încălcat în ipoteza
în care nu este introdus succesorul cu titlu particular, chiar dacă acesta din urmă ar avea rolul de a-l
apăra. Apare astfel ca o excepţie de la nulitatea absolută a nerespectării cadrului procesual legal
obligatoriu, inclusiv din necesitatea de a fi ocrotite şi interesele celui declarat proprietar prin hotărârea
judecătorească. În această situaţie, succesorul cu titlu particular nu poate rămâne proprietar decât în
situaţia de la art. 39 alin. (3) NCPC, ca dobânditor ce nu mai poate fi evins, ca urmare, spre exemplu, a
dobândirii bunului mobil prin posesia de bună-credinţă sau în virtutea altor principii de drept.
Referitor la faptul că este lipsită de o sancţiune propriu-zisă pasivitatea succesorului cu titlu particular
ce cunoştea existenţa procesului - aşa-zisa rea-credinţă a acestuia - este de evidenţiat faptul că în art.
39 alin. (3) NCPC este menţionat elementul bună-credinţă, însă referitor la momentul dobândirii
bunului, şi nu la inerţia persoanei. Aşadar, dacă ulterior dobândirii bunului, succesorul cu titlu
particular află despre existenţa procesului, acesta va fi obligat să intervină în proces, dar chiar dacă nu
îşi îndeplineşte obligaţia, efectele bunei-credinţe vor fi considerate tot prin raportare la momentul
dobândirii bunului.
Aşadar, în ipoteza în care succesorul cu titlu particular ştie despre existenţa procesului, însă rămâne
pasiv, dacă totuşi din anumite motive nu mai poate fi evins, este indiferent faptul că alege să participe
sau nu la proces, deoarece hotărârea judecătorească din procesul pendent nu va avea caracter
obligatoriu faţă de el - chiar dacă, probabil, se va desfăşura un nou litigiu având ca obiect acelaşi drept
de proprietate, o sancţiune propriu-zisă pentru pasivitatea intenţionată a acestuia nu este la orizont.
1.4. Judecătorul are o obligaţie sau o facultate de a introduce succesorul cu titlu particular în proces?
Până când poate fi introdus succesorul cu titlu particular? Litigiu asupra titlului de succesor cu titlu
particular
Din art. 78 alin. (1) NCPC, rezultă că judecătorul este obligat să introducă terţi în proces în procedura
contencioasă, în cazurile prevăzute de lege.
În art. 39 alin. (2) NCPC însă, sunt evidenţiate trei modalităţi prin care succesorul cu titlu particular
poate interveni în proces: prin intervenţie voluntară, prin intervenţie la cererea unor părţi sau prin
introducere oficiu. Judecătorul este obligat să admită cererea de intervenţie, respectiv să îl introducă în
proces, din oficiu, atunci când are cunoştinţă despre existenţa acestui succesor.
De către părţi, cererea nu poate fi făcută decât până la finalizarea cercetării judecătoreşti, deoarece
acesta este ultimul moment procesual în care acestea mai au dreptul de a depune cereri. Cu toate
acestea, în cazul în care instanţa ia cunoştinţă despre existenţa unui succesor cu titlu particular, chiar
dacă nu va admite cererea/notificarea părţilor, va avea obligaţia de a introduce din oficiu succesorul cu
titlu particular, dar şi să repună cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.
În ipoteza în care se cere introducerea acestuia, se pune întrebarea dacă judecătorul are dreptul să
respingă cererea. În doctrină14, este arătat că judecătorul trebuie automat să admită cererea şi că
aceasta nici "nu trebuie să fie admisă în principiu, în aşa fel încât doar din acest moment să devină
parte în proces, aşa cum prevede art. 65 alin. (1) C. pr. civ."
14
Ibidem.
Deşi în principiu sunt de acord cu opinia prezentată, consider că trebuie făcută precizarea că titlul de
succesor cu titlu particular trebuie să prezinte cel puţin o aparenţă de legalitate pentru a fi admisă o
cerere de intervenţie.

Chiar dacă prezintă o aparenţă de legalitate, calitatea de succesor cu titlu particular poate fi una incertă
- în cazul în care este contestată calitatea de succesor cu titlu particular, până la obţinerea unei hotărâri
judecătoreşti, asupra persoanei în cauză planează un dubiu referitor la faptul dacă este un veritabil
succesor cu titlu particular. În această ipoteză, instanţa care judecă dreptul litigios, în sensul art. 39
alin. (1) NCPC, va stabili şi dacă persoana introdusă este într-adevăr succesor cu titlu particular, având
aşadar obligaţia de a admite cererea de a o introduce în proces sau, după caz, să o introducă din oficiu
în proces.
Apare aproape de neconceput ideea de a se putea respinge cererea de introducere, voluntară sau
forţată, a unui succesor cu titlu particular, instanţa având obligaţia de a judeca, în cazul în care devine
un aspect litigios, şi asupra calităţii de succesor cu titlu particular, însă consider că nu trebuie exclusă
de plano această soluţie (de exemplu, în cazul în care susţinerea unei persoane nu prezintă nici cea mai
mică aparenţă de a fi succesor cu titlu particular - nu aduce acte necesare, nu prezintă un minim de
credibilitate etc.)
1.5. Poate succesorul cu titlu particular - introdus forţat, din oficiu - să ceară readministrarea unor
probe?
Conform art. 79 alin. (2) NCPC, regula de aplicabilitate generală este aceea că intervenientul forţat "va
lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces." Spre deosebire de toate
celelalte forme de intervenţie - atât voluntară, cât şi forţată, este specificat faptul că cel introdus forţat
nu doar că va putea cere administrarea de noi probe, dar va putea şi cere a se readministra probe ce au
fost anterior administrate. Cererile în cauză vor putea fi încuviinţate de instanţa de judecată, potrivit
regulilor de drept comun.
Pe de altă parte însă, la art. 39 alin. (2) NCPC este specificat că "dacă înstrăinătorul sau, după caz,
succesorul universal ori cu titlul universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai
cu succesorul cu titlul particular, care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care
acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză." Este astfel deschisă problema dacă succesorul cu titlul
particular (intervenientul forţat, din oficiu) poate să ceară readministrarea unor probe.
Dacă trasăm câteva paralele, observăm că în art. 79 alin. (2) NCPC, la fel cum este scris textual şi în
art. 39 alin. (2) NCPC, intervenientul "va lua procedura în starea în care se află în momentul
introducerii în proces." Această precizare are caracter de regulă în toate cazurile celelalte de
intervenţie în proces, fie voluntară, fie forţată: nu este de conceput ca cel introdus forţat, din oficiu, să
poată cere a se readministra probe. Dar în art. 79 alin. (2) NCPC există excepţia de la această regulă (o
excepţie ce are însă caracter general în cadrul introducerii din oficiu, constituind mai degrabă ea,
practic, regula, aplicându-se în toate cazurile de intervenţie forţată din oficiu). Conform acestei reguli,
cel introdus forţat din oficiu poate cere inclusiv readministrarea unor probe.
În art. 39 alin. (2) NCPC întâlnim o reiterare a regulii conform căreia intervenientul va lua procedura
în starea în care se află în momentul introducerii în proces, fără însă a fi specificată vreo excepţie,
astfel încât se poate constata o derogare de la "excepţia cu caracter general" din cadrul introducerii
forţate din oficiu, prin revenirea la starea iniţială, astfel cum este prevăzut în cazul intervenţiei
voluntare sau forţate, la cerere. Se observă astfel că în situaţia în care succesorul cu titlu particular este
introdus forţat din oficiu în proces, conform art. 39 alin. (2) NCPC, acesta nu va putea să ceară
readministrarea unor probe, în virtutea principiului lex specialis generalibus derogat - există derogare
de la regula în materie de introducere forţată din oficiu, conform căreia cel introdus forţat din oficiu
poate să ceară readministrarea unor probe.

Pe de altă parte, se poate susţine că formularea textului în cauză, de la art. 39 alin. (2) NCPC, nu
întruneşte cerinţele necesare pentru claritatea unui text de lege - pentru a fi lipsit de dubiu că persoana
introdusă forţat, din oficiu, nu poate să ceară readministrarea unor probe, trebuia specificat expres
acest lucru, astfel încât să fie curmat orice echivoc.
Se poate observa totuşi că art. 39 alin. (2) NCPC apare ca o derogare de la regula generală în materie
de intervenţie forţată, întrucât intervenientul forţat nu poate să ceară readministrarea unor probe,
inclusiv pe considerentul că intervenţia sa poate fi făcută din oficiu, însă şi la cerere. În cazul în care
introducerea ar fi făcută la cerere, efectul este identic cazului în care ar fi făcută din oficiu. În situaţiile
reglementate de introducere forţată a unor terţi, la cerere, nu este permisă readministrarea unor probe,
astfel încât, în această situaţie, aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care introducerea este făcută din
oficiu.
Mai mult decât atât, lăsând la o parte analiza literală a textelor, ce ar trebui totuşi să oglindească
raţiunea textului, este de observat că succesorul cu titlu particular are un dublu rol: în principal, acela
de a-şi apăra propriul titlu, şi indirect, ca o consecinţă a rolului principal, mai are rolul de a apăra titlul
autorului. Deoarece a apăra titlul autorului său este doar rolul său secundar, iar probele administrate
până în momentul intervenţiei sale sunt strâns legate de titlul autorului său, putem conchide că
succesorului cu titlu particular, deşi îi este recunoscut şi dreptul de a-l apăra pe autorul său din
momentul introducerii, să nu mai poată cere şi readministrarea probelor.
Cu toate acestea, inclusiv în acest context, pentru respectarea principiului aflării adevărului, instanţa
poate dispune din oficiu readministrarea unor probe.
1.6. Opozabilitate versus caracter obligatoriu: ce efecte are hotărârea judecătorească faţă de succesorul
cu titlu particular?
În art. 39 alin. (3) NCPC este prevăzută încă o derogare de la regulile generale privind opozabilitatea şi
caracterul obligatoriu al unei hotărâri judecătoreşti: regula generală este enunţată în art. 435 NCPC,
privind obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii. Alineatul întâi al articolului precizează că "hotărârea
judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora." Conform
următorului alineat, "hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu
face, în condiţiile legii, dovada contrară."
În cuprinsul art. 39 alin. (3) NCPC este folosit cuvântul "opozabilitate" - "hotărârea pronunţată contra
înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de
drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă."
În primul rând, observăm că hotărârea pronunţată în cauză poate fi favorabilă sau nefavorabilă
înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia.
În cazul în care este favorabilă, nici succesorul cu titlu particular nu poate fi stânjenit în vreun fel.
În cazul în care este nefavorabilă, efecte se pot răsfrânge şi asupra succesorului cu titlu particular. În
situaţia în care acesta nu este participant la procesul în care se dezbate dacă a fost sau nu proprietar
înstrăinătorul ori succesorul universal sau cu titlu universal, din art. 39 alin. (3) NCPC reiese că
hotărârea îi va fi opozabilă întotdeauna, cu excepţia situaţiei în care nu mai poate fi evins. Aşadar, în
cazul în care este participant la proces, nu va putea să existe un nou litigiu întemeiat pe aceleaşi motive
şi aceeaşi stare de fapt, în care s-ar dezbate dacă a fost sau nu proprietar succesorul universal sau cu
titlu universal.

Terţul neintrodus în proces nu se va putea prevala de faptul că nu ar fi fost respectat principiul

contradictorialităţii şi al dreptului la apărare - aceasta în virtutea faptului că în cauză nu a fost discutat,
în concret, dreptul său, ci dreptul pe care autorul său l-ar fi avut înainte de a i-l înstrăina. Aşadar, nu
avem o veritabilă excepţie de la aceste principii (excepţie ce, existentă, ar fi fost de nepermis). Cu
toate acestea, în cazul în care succesorul cu titlu particular sau partea interesată a făcut cerere de
intervenţie, hotărârea pronunţată în cauză va fi afectată de nulitate, întrucât judecătorul a nesocotit
dispoziţia imperativă de a-l introduce, având cunoştinţă despre acesta.
Prin excepţie, în cazul în care succesorul cu titlu particular, potrivit legii, nu mai poate fi evins,
hotărârea judecătorească pronunţată în contra succesorilor universali sau cu titlu universal nu va putea
fi de drept opozabilă şi faţă de acesta.
În situaţia în care succesorul cu titlu particular va ajunge să fie evins de către adevăratul titular, acesta
va avea mijloace de reparare a prejudiciului suferit în temeiul garanţiei pentru evicţiune, dacă sunt
îndeplinite condiţiile din art. 1695-1707 NCC.
Secţiunea II. Rolul în partitura procesuală al celui introdus din oficiu
Din exemplele existente, rezultă mai multe particularităţi ale acestei instituţii, spre deosebire de
celelalte cazuri de intervenţie în proces.
Nu în toate situaţiile, în caz de introducere forţată, din oficiu, a altei persoane, aceasta va avea drepturi
şi obligaţii specifice unui reclamant sau pârât.
Se remarcă, astfel, o deosebire importantă faţă de celelalte cazuri de intervenţie în proces, fie că este
voluntară (mai puţin intervenient accesoriu), fie că este forţată - în aceste cazuri, persoana
intervenientă, în cazul în care intervenţia sa în proces este admisă, devine parte, prin aplicarea art. 65
alin. (1) NCPC. Va fi ori un cvasi-reclamant, ori un cvasi-pârât, în funcţie de circumstanţele în care
intervine, dar numai în aceste limite va putea fi încadrată în proces: drepturile şi obligaţiile acesteia vor
fi corelative unui reclamant sau unui pârât.
Pe de altă parte, în cazul introducerii forţate în cauză, din oficiu, a altor persoane, situaţia apare ca
fiind diferită - în cazurile prevăzute de lege, celui introdus nu îi poate fi întotdeauna atribuit un rol cu
drepturi şi obligaţii specifice unui pârât - deşi acesta este participant la proces, în calitate de parte.
Texte legale prin care este aplicabilă instituţia introducerii forţate din oficiu existau chiar înainte de a
intra în vigoare NCPC. Aşadar, chiar în lipsa unei reglementări exprese a acestei instituţii (aşa cum
este în VCPC), ea exista, fiind permisă în cazurile concrete prevăzute de lege.
Art. 78 alin. (1) NCPC, teza I este o normă abstractă, aplicabilă unui număr nedeterminat de situaţii.
Chiar în lipsa reglementării exprese a instituţiei, ipotezele prevăzute de lege ar fi oricum aplicabile,
însă în felul acesta este reglementată o procedură de judecată comună, în virtutea art. 79 NCPC.
Prezintă importanţă reglementarea expresă a introducerii forţate în cauză din oficiu a terţilor inclusiv
pentru delimitarea situaţiilor în care aceasta nu este permisă, pentru precizarea întinderii şi a
posibilităţii de exercitare de către judecător a rolului activ sau a îndeplinirii unei obligaţii legale.
În doctrină au fost evidenţiate mai multe ipoteze de introducere forţată, din oficiu, a altor persoane.15
15
Idem, p. 403.
Cu titlu neexhaustiv, voi evidenţia unele exemple de introducere forţată, din oficiu, a unor terţi în
materie contencioasă, urmate de o scurtă analiză, pentru a evidenţia unele trăsături particulare
referitoare la rolul în partitura procesuală al celui introdus în cauză forţat, din oficiu.
2.1. Plângerea împotriva actelor tutorelui

În cuprinsul art. 155 alin. (2) NCC, este precizat că plângerea împotriva actelor sau faptelor tutorelui
considerate păgubitoare de către reclamant se soluţionează "cu citarea părţilor şi a membrilor
consiliului de familie".
Faptul că membrii consiliului de familie, indiferent dacă au contestat în judecată sau nu actele
tutorelui, vor fi citaţi în cauză, marchează faptul că avem ne aflăm în prezenţa unui caz de introducere
forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi. Această reglementare este justificată, având în vedere rolul de
supraveghere al consiliului de familie asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte atribuţiile. Putem
spune că cei introduşi forţat în cauză din oficiu au o calitate incertă din punct de vedere al ralierii sau
nu asupra faptului dacă este sau nu păgubitor actul tutorelui. Indiferent dacă aceştia sunt pro sau contra
actului tutorelui, vor participa la proces pentru a-şi expune punctul de vedere, înspre deplina clarificare
a instanţei. Membrii consiliului de familie, după cum se poate observa, nu îndeplinesc un rol apropiat
celui de reclamant sau pârât, dar sunt părţi în proces: dacă opinia acestora este în consens cu cea a
reclamantului, am putea să-i considerăm reclamanţi. Dar opiniile membrilor consiliului de familie pot
varia - unii pot considera că dimpotrivă, actele sau faptele tutorelui nu sunt păgubitoare, astfel încât
reiese reala lor calitate şi rol principal în proces: acela de a ajuta la stabilirea adevărului, pentru
ocrotirea celui aflat sub tutelă.
2.2. Schimbarea, pe cale judecătorească, a locatarului în contractul de închiriere
Conform art. 324 alin. (3) NCC, "atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas
definitivă."
Deşi nu este evidenţiat expres în doctrină, în opinia mea, şi acest caz reprezintă o formă de introducere
forţată, din oficiu, a unui terţ, care va avea loc în situaţia în care sunt împlinite cumulativ următoarele
condiţii: dreptul asupra locuinţei familiei, în sensul dat de art. 321 NCC, este de creanţă, în baza unui
contract de închiriere, iar beneficiul asupra acestui drept urmează a fi acordat unui singur soţ, prin
hotărâre judecătorească.
Citarea locatorului are scop informaţional, dar mai ales de a marca faţă de locator caracterul
obligatoriu al hotărârii judecătoreşti, astfel încât aceasta să poată fi pusă în executare faţă de locator,
care va avea cunoştinţă despre proces şi despre cine rămâne a fi cealaltă parte în contractul de
locaţiune. Normele de la art. 324 alin. (3) NCC marchează o situaţie imperativă, astfel încât locatorul
nu va avea la îndemână mijloace pentru rezilierea contractului de locaţiune pentru aceste motive,
indiferent de care dintre soţi va figura ca locatar. De regulă, pe parcursul procesului, locatorul nu va
formula pretenţii, raporturile juridice în cadrul unui proces de divorţ fiind oricum atipice având ca
participanţi soţul, soţia şi locatorul. Numai în situaţia în care locatorul ar contesta însăşi existenţa sau
validitatea contractului de locaţiune, acesta este susceptibil a formula pretenţii în cursul procesului.
Consider că citarea locatorului se face, după cum am mai menţionat, pentru asigurarea caracterului
obligatoriu a hotărârii judecătoreşti faţă de acesta, şi nu a opozabilităţii, astfel cum poate fi întâlnit în
doctrină.16
16
C. Nicolescu, în colectiv, coord. Fl.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole - art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012, p. 343.
2.3. Cauzele referitoare la filiaţie
Conform art. 436 NCC, "Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la filiaţie, chiar şi
atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât." Observăm, aşadar, un caz de introducere forţată,
din oficiu a altor persoane - un caz prevăzut de lege, în sensul art. 78 alin. (1) NCPC. Raţiunea acestei

reglementări este evidentă, şi anume că în materia filiaţiei, persoanele direct interesate şi cele mai
îndreptăţite la a participa la proces sunt părinţii şi copilul, dar şi faptul că stabilirea adevărului, scopul
principal al instanţei, apare ca fiind cel mai facil de realizat prin ascultarea acestora.
2.4. Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă
Art. 439 NCC are următorul cuprins: "În cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie
poate fi pornită împotriva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantă, acţiunea poate fi introdusă
împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în
proces a renunţătorilor, dacă există, este obligatorie." Au fost evidenţiate anumite motive în
doctrină17, pentru a contura o raţiune a acestui text.
17
A se vedea E. Florian, în colectiv, coord. Fl.A. Baias, op. cit., p. 482 pentru următoarele: "Raţiunea este aceea de a li se oferi
prilejul valorificării eventualelor drepturi de natură morală decurgând din posibila remodelare a raporturilor de rudenie prin
includerea unei persoane sau prin excluderea uneia (a se vedea F. Granet-Lambrechts, în Droit de la famille, p. 595, nr. 213.103).
Suntem de părere că citarea moştenitorilor renunţători poate avea relevanţă şi în legătură cu posibilitatea recunoscută instanţei
prin art. 438 alin. (2) NCC de a se pronunţa cu privire la dreptului copilului de a avea legături personale cu persoana care l-a
crescut".
2.5. Citarea părinţilor în cadrul unei cereri privind decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
O altă ipoteză ce marchează un caz legal de introducere forţată în cauză, din oficiu, este cea prezentată
în art. 508 alin. (2) NCC. Este specificat în acest articol că cererea se judecă cu citarea părinţilor.
Cererea la care se referă este cea de la art. 508 alin. (1) NCC: "instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor
administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din
exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului
prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă,
prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior
al copilului."
Observăm o introducere în cauză forţată, din oficiu, a altor persoane, chiar dacă în cerere acestea nu
sunt chemate în judecată. Este cât se poate de firesc, având în vedere că părinţii sunt subiecţii
principali avuţi în vedere în cerere, alături de copil, şi asupra acestora se vor răsfrânge efectele
hotărârii judecătoreşti. Aceştia sunt citaţi pentru a fi respectat principiul contradictorialităţii şi al
dreptului lor la apărare. Nu poate fi imaginat cum ar putea avea caracter obligatoriu faţă de părinţi o
hotărâre judecătorească pronunţată fără ca aceştia să fi participat la proces.
În lipsa acestui text, instanţa nu ar fi avut procedeu legal de a introduce din oficiu părinţii, astfel încât
consider că ar fi fost incident art. 78 alin. (2) NCPC (caz ce reglementează, după cum am precizat, tot
o introducere la cererea părţii), putându-se ajunge la respingerea cererii fără pronunţare pe fond, cadrul
procesual neputând fi constituit în mod legal fără chemarea în judecată a acestora. Având în vedere
interesul de ordine publică în ceea ce priveşte protecţia copilului, este bine-venită reglementarea ce
permite ca în cazul în care părinţii nu sunt chemaţi în judecată de reclamant, aceştia să fie totuşi
introduşi forţat, din oficiu, în proces pentru ca instanţa să se poată pronunţa pe fond atunci când este
făcută o cerere privind decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.
Consider că şi această procedură este una contencioasă, având în vedere participanţii la proces: fie că
se numesc pârâţi sau introduşi forţat, părinţii alcătuiesc un pol contrar: astfel, de o parte se află
autoritatea administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, reprezentând interesele
minorului, iar de cealaltă parte se află părinţii minorului, ale căror drepturi părinteşti sunt în joc.
2.6. Art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia contravenţională, astfel încât instituţia
privind introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane este valabilă şi în dreptul contravenţional.
În art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se precizează că "în cazul în care fapta a avut ca
urmare producerea unui accident de circulaţie, judecătoria va cita şi societatea de asigurări menţionată
în procesul-verbal de constatare a contravenţiei."
Acest text prezintă legătură cu Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările. În această
situaţie, însă, ne aflăm în prezenţa unei plângeri a asiguratului împotriva procesului-verbal de
constatare a contravenţiei.
2.7. Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările
Potrivit acestei legi, asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule este obligatorie.
Conform art. 49 al Legii nr. 136/1995, "asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care
asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum
şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil."
Conform art. 54 din legea enunţată, "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească,
drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor
asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei
acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de
producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi."
Observăm că persoana răspunzătoare de producerea accidentului este numită intervenient forţat. Este
interesant că la acel moment, deşi nu era reglementată instituţia introducerii forţată în cauză, din
oficiu, fiind în vigoare VPCP, aceasta era recunoscută nu doar doctrinar, ci şi în unele texte de lege,
marginal. Astăzi, textul este pliat pe textul de lege, fiind o situaţie ce concretizează art. 78 alin. (1)
NCPC.
Asigurătorul va fi cel împotriva căruia persoanele păgubite de către asigurat îşi vor exercita drepturile,
în baza răspunderii civile delictuale, chiar dacă vor fi analizate condiţiile răspunderii, conform Noului
Cod civil (NCC), în persoana asiguratului, adică în funcţie de conduita litigioasă pe care acesta a avut-
o.
Această modalitate de introducere forţată în cauză, din oficiu, prezintă o raţiune practică mare. În
virtutea necesităţii aflării adevărului şi a respectării dreptului la apărare al asigurătorului, este imperios
necesară participarea asiguratului - cel suspectat a fi produs, în concret, prejudiciul.
Astfel, observăm că această modalitate de introducere forţată din oficiu este făcută în beneficiul
asigurătorului, care nu are posibilitatea, pe altă cale, să introducă el autorul faptei ilicite în proces - cea
mai apropiată formă de intervenţie forţată fiind chemarea în garanţie, însă este de esenţa contractului
de asigurare ca asigurătorul să nu se poată întoarce împotriva asiguratului.
În acelaşi timp, deşi pârât este asigurătorul, iar reclamant persoana păgubită, evident că nu se poate
discuta despre ascultarea asiguratului în calitate de martor, el fiind de fapt posibilul autor al faptei.
2.8. Art. 161 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ
Conform acestui articol, "instanţa de contencios poate introduce în cauză, la cerere, organismele
sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora,
precum şi a altor subiecte de drept."
În legătură cu acest articol, s-a considerat în doctrină18 că "textul nu excelează printr-o rigoare
deosebită."
18
I. Leş, Noul cod..., p. 135.
În prima ipoteză prezentată în articol, este reglementată o introducere voluntară, la cerere, (deci nu din
oficiu), a unor organisme sociale (dar nu şi a altor "subiecte" de drept). Deoarece este folosit termenul
"interesate", referindu-se la organismele sociale, se observă că este o intervenţie voluntară.
În cea de-a doua ipoteză este considerat de o parte a doctrinei19 că avem de-a face cu o introducere
forţată în cauză, din oficiu, în sensul art. 79 alin. (1) NCPC. Astfel, este arătat faptul că instanţa, din
oficiu, poate pune în discuţie necesitatea introducerii în cauză a unor organisme sociale, dar şi a altor
"subiecte" de drept. Se consideră în doctrină că "textul, în forma sa iniţială şi în absenţa NCPC, nu
oferea instanţei temeiul de a dispune, din oficiu, introducerea unui terţ în litigiul de contencios
administrativ. Ea avea doar posibilitatea de a pune în discuţia părţilor introducerea unui terţ în litigiu.
În baza NCPC şi a prevederilor legale cuprinse în art. 161 din Legea nr. 554/2004, instanţa poate
dispune introducerea în cauză din oficiu chiar dacă părţile se împotrivesc."
19
Idem; M. Tăbârcă, op. cit., p 403.
Din punctul meu de vedere, nu s-a schimbat nimic, cel puţin în această ipoteză, odată cu prezenţa
NCPC. De ce acum instanţa poate să introducă forţat, din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc, iar
înainte nu avea această prerogativă? Sau mai exact - de ce acum instanţa poate să introducă forţat din
oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc? Conform art. 79 alin. (1) NCPC, instanţa dispune din oficiu
introducerea altor persoane în cauză, atunci când legea prevede aceasta în mod expres. Or, în această
cauză, legea nu prevede expres obligativitatea instanţei să introducă alte persoane - legea prevede în
mod expres că judecătorul, din oficiu, are facultatea de a pune în discuţie necesitatea introducerii în
cauză persoanelor evidenţiate.
Aşadar, în opinia mea, textul este destul de riguros alcătuit - poate nu destul de oportun - dar
interpretarea pe care textul o permite consider că este numai aceea că textul se corelează de fapt cu art.
78 alin. (2) NCPC - astfel încât, dacă după ce judecătorul pune în discuţia părţilor, din oficiu,
necesitatea introducerii în cauză a persoanelor evidenţiate, iar acestea nu solicită introducerea în cauză
a terţului, instanţa va ridica excepţia neconstituirii cadrului procesual legal şi va respinge cererea fără a
se pronunţa pe fond.
Dacă textul art. 161 din Legea nr. 554/2004 este pasibil a produce inechităţi, soluţia nu ar trebui să fie
o astfel de interpretare, în contra sa, ci modificarea lui. În acelaşi timp, consider că dacă alţi subiecţi de
drept sunt necesari în proces, ca titulari de drepturi şi obligaţii, instanţa poate pune aceasta în vedere
părţilor, în virtutea art. 78 alin. (2) NCPC, iar dacă aceşti terţi sunt necesari pentru anumite informaţii,
vor putea fi citaţi, chiar şi din oficiu, ca martori.
2.9. O infracţiune a unui judecător, martor sau expert
Un caz atipic de introducere forţată în cauză, din oficiu, îl constituie art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC.
Acesta se abate de la caracterul obişnuit prin aceea că introducerea în cauză nu are loc în faţa primei
instanţe, ci într-o cale de retractare - revizuirea. Conform art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC, "Revizuirea
unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...)
3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o
infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris fals în cursul ori în
urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care
constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va
pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest
ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii."

Din acest text, extragem faptul că subiecţii ce urmează a fi introduşi forţat în cauză, din oficiu, pot fi
judecătorul, martorul sau expertul care a luat parte la judecata cu pricina.
Prima condiţie este ca aceştia să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză.
Având în vedere gravitatea faptei lor, aceasta trebuie a fi judecată, în principiu, pe tărâmul dreptului
penal. Astfel, se evidenţiază cea de-a doua condiţie: constatarea infracţiunii să nu se mai poată face
printr-o hotărâre penală (de exemplu, subiectul a decedat), astfel încât instanţa civilă să rămână a o
constata (situaţia este de excepţie). Cele două condiţii sunt cumulative.
Concluzii referitoare la calitatea terţului introdus forţat în proces din oficiu şi la cheltuielile de judecată
ce îi incumbă acestuia (sau care ar putea fi stabilite în favoarea acestuia)
Din exemplele concrete arătate, observăm că, prin aplicarea art. 78 alin. (1) NCPC, în procedura
contencioasă, cel introdus forţat poate avea roluri diverse: poate avea rol asemănător unui reclamant
(de exemplu, prin aplicarea art. 39 NCPC, dar, în funcţie de caz, poate avea şi rol de pârât) sau rol
asemănător unui pârât [părinţii, în cadrul unei cereri privind decăderea din exerciţiul autorităţii
părinteşti - art. 508 alin. (1) NCC], poate fi introdus în scopul de a avea hotărârea instanţei caracter
obligatoriu faţă de acesta [art. 324 alin. (3) NCC - locatorul este introdus în proces pentru ca hotărârea
judecătorească să aibă caracter obligatoriu faţă de acesta], sau, ca rol principal, nici de reclamant, nici
de pârât, ci pentru lămurirea unor aspecte esenţiale ale cauzei (art. 155 NCC, art. 54 din Legea nr.
136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România), sau din considerente de ordin moral, în caz
de moştenire vacantă.
În doctrină20, este considerat că "terţul poate să săvârşească acte procesuale de dispoziţie asemenea
unui reclamant sau pârât", şi că astfel "s-ar putea considera că el dobândeşte calitatea de reclamant sau
de pârât - pe care trebuia, practic, să o aibă de la începutul procesului - iar nu de intervenient". În
continuare, se arată că, din motive secundare - pentru a fi deosebit de cei introduşi în proces în
condiţiile art. 68-77 C. pr. civ., terţul va dobândi calitatea de "introdus în proces". Din punctul meu de
vedere, nu este o regulă aceea că terţul poate săvârşi acte de dispoziţie asemenea unui reclamant sau
pârât, ci doar în anumite cazuri concrete. De exemplu, în legea privind asigurările, ce acte de dispoziţie
poate face asiguratul? Nu poate să achieseze la pretenţiile reclamantului sau să încheie o tranzacţie,
deoarece asiguratul, tocmai în virtutea unui contract, a conferit acest rol asigurătorului. Aceeaşi
situaţie subzistă şi în cazul citării membrilor consiliului de familie, în condiţiile art. 155 alin. (2) NCC
etc. De asemenea, în virtutea art. 324 alin. (3) NCC, privind atribuirea beneficiului contractului de
închiriere: trebuia locatorul să fie reclamant sau pârât? Într-adevăr, sunt şi ipoteze precum cea de la art.
39 NCPC, în care succesorul cu titlu particular este introdus forţat, din oficiu în proces - acesta are
drepturi şi obligaţii ale unui reclamant sau, după caz, ale unui pârât, dar aceasta nu este o regulă, ci
doar un caz concret.
20
Idem, p. 410.
Discuţia nu este lipsită de importanţă practică, întrucât în doctrină21 se susţine că "având în vedere
specificul motivaţiei care stă la baza introducerii terţului în proces - faptul că el trebuia să fie parte în
judecată încă de la debutul procesului - problema cheltuielilor de judecată la care ar putea fi obligat cel
introdus în proces, atunci când cade în pretenţii, sau la care acesta este îndreptăţit atunci când câştigă
procesul, se rezolvă potrivit regulilor obişnuite în materie."
21
Idem, p. 412.
În continuare, se consideră că "este lipsit de relevanţă modul în care terţul a devenit parte în proces, ci
faptul că prezenţa lui în proces a fost necesară, lucru dovedit de soluţia dată în privinţa sa."

Regulile obişnuite în materie sunt cele din art. 453 alin. (1) NCPC, conform căruia "partea care pierde
procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."
Conform următorului alineat, "când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura
în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul,
judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."
După cum am argumentat, analiza făcută referitor la rolul celui introdus din oficiu în cauză, forţat,
diferă faţă de cea doctrinară, astfel încât şi optica relativă la cheltuielile de judecată diferă - într-
adevăr, cel introdus din oficiu, forţat, va putea fi ţinut la cheltuielile de judecată atunci când acesta are
rolul unui reclamant sau unui pârât, însă, în numeroasele cazuri prezentate în care nu are un asemenea
rol, nu va putea fi obligat, în principiu, la cheltuieli de judecată.
Secţiunea III. Procedura de judecată a introducerii forţate în cauză, din oficiu, a altor persoane în
materie contencioasă
În teza întâi a art. 79 alin. (1) NCPC se precizează că celui introdus i se va comunica, odată cu citaţia,
în copie, "şi încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
precum şi înscrisurile anexate acestora." Deoarece îi este conferit un avantaj celui introdus forţat - spre
deosebire de ceilalţi intervenienţi - de a putea să ceară readministrarea unor probe, nu înseamnă
automat că acesta trebuie, pe altă cale, dezavantajat. Celorlalţi introduşi forţat, după cum este precizat
în NCPC, le sunt comunicate înscrisurile de la dosar, şi nu doar înscrisurile anexate cererii de chemare
în judecată şi întâmpinării, după cum este precizat în cazul celui introdus forţat din oficiu. Apare,
aşadar, o suspiciune legată de faptul că textul nu prezintă consecvenţă, continuând cu întrebarea dacă
ar trebui interpretat conform cu celelalte feluri de intervenţie forţată, astfel încât şi în cazul celui
introdus forţat din oficiu, instanţa de judecată să aibă obligaţia de a-i comunica toate înscrisurile de la
dosar.
Referitor la această chestiune, în primul rând voi preciza că din punctul meu de vedere, sintagma
"înscrisurile de la dosar" nu poate fi interpretată în mai multe moduri, ci numai în acela că semnifică
totalitatea înscrisurilor de la dosar, articolul hotărât "le" întărind această perspectivă. Acestea fiind
spuse, în toate cazurile de intervenţie forţată la cererea unei părţi, regula enunţată de cod este să fie
comunicate toate înscrisurile de la dosar. Este o interpretare literală, însă nu tratează o situaţie
complexă, încât ar trebui să poată reflecta şi raţiunea textului. Cu toate acestea, consider că în cazul
introducerii din oficiu, în funcţie de ipoteza concretă, nu există necesitatea comunicării tuturor
înscrisurilor de la dosar. Persoana introdusă forţat va avea, oricum, posibilitatea de a consulta
înscrisurile de la dosar, chiar fără ca acestea să îi fie comunicate de către instanţa de judecată. Cele
enunţate sunt avute în vedere mai ales pentru că, după cum am arătat, persoana introdusă forţat din
oficiu poate avea în economia procesului un rol diferit de cel al unui reclamant sau pârât (aşa cum se
întâmplă în cazul celorlalte modalităţi de intervenţie în proces), astfel încât poate apărea lipsa
necesităţii de a-i fi comunicate toate înscrisurile de la dosar.
Este precizat în art. 79 alin. (1) NCPC că "cel introdus în proces va fi citat." În doctrină22, se consideră
că "în vederea citării terţului, în îndeplinirea obligaţiei impuse de art. 11 C. pr. civ, care stabileşte că
părţile trebuie să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului şi să urmărească tot astfel
finalizarea acestuia, instanţa va pune în vedere reclamantului, pentru că el trebuia să formuleze cererea
de chemare în judecată şi împotriva terţului, să indice domiciliul sau sediul acestuia." În continuare, se
arată că reclamantul ar putea fi amendat dacă nu îşi îndeplineşte obligaţia.
22
Idem, p. 409.
Asupra acestor consideraţii consider că pot fi aduse unele critici:

1. Nu se face diferenţa între procedura contencioasă şi cea necontencioasă - în procedura

necontencioasă neputând fi vorba despre un reclamant;
2. Reclamantul nu trebuie să formuleze cerere de chemare în judecată şi împotriva terţului - în sensul
contrar ce a fost exprimat, terţului îi este dat un rol de cvasi-pârât, or, consider că nu poate fi stabilită o
astfel de regulă, după cum am arătat anterior. Cu toate acestea, sunt de acord că instanţa poate să pună
în sarcina reclamantului să indice domiciliul sau sediul pârâtului, în caz contrar putând chiar şi
suspenda procesul din cauza culpei acestuia.
Conform art. 79 alin. (2) NCPC, terţul introdus forţat din oficiu va lua procedura în starea în care se
afla în momentul introducerii în proces. Această afirmaţie, privită izolat, presupune faptul că terţul nu
are dreptul de a cere ca actele de procedură efectuate anterior introducerii sale să fie refăcute. Însă
această regulă este imediat urmată de o derogare, conform căreia instanţa va putea dispune
readministrarea probelor (administrate anterior introducerii sale), dacă cel introdus face o astfel de
cerere. Acest text este de aplicabilitate generală, dar pot fi evidenţiate excepţii, după cum am arătat,
spre exemplu la art. 39 alin. (2) NCPC, despre care se poate interpreta că "derogă de la derogare".
Capitolul V: Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane în materie necontencioasă
Secţiunea I. O reglementare necesară sau inferioară?
Legat de faptul dacă prezenţa acestei reglementări era necesară în acest mod, referitor la materia
necontencioasă, există opinii în doctrină23, cărora mă raliez, ce susţin că "«ascultarea» terţelor
persoane interesate nu poate fi convertită, în opinia noastră, într-o formă de introducere forţată, din
oficiu, a unui terţ în soluţionarea cererii, mai ales că într-o astfel de procedură nu se dobândeşte, strico
sensu, calitatea de parte în proces, iar încheierea pronunţată nu are autoritate de lucru judecat. Singura
raţiune a «ascultării» unor terţi în procedura necontencioasă rămâne, credem, necesitatea adoptării unei
încheieri comune pentru toţi cei interesaţi."
23
I. Deleanu, op. cit., p. 144.
De asemenea, s-a observat că "precizarea făcută în fine la art. 78 alin. (1) C. pr. civ. - «chiar dacă
părţile se împotrivesc» este neinspirată, în procedura necontencioasă neexistând părţi cu interese
contrarii."24 Putem observa că totuşi referirea în această ipoteză nu este, de fapt, la faptul că ar exista
părţi cu interese contrarii, ci la faptul că părţile, chiar în ansamblul lor, se împotrivesc măsurii luate de
către instanţă de a introduce din oficiu terţi în cauză. De asemenea, în ipoteza în care o parte nu s-ar
împotrivi măsurii, iar altă parte s-ar împotrivi, nu este complet exclusă existenţa, în procedura
necontencioasă, a unor părţi cu interese contrarii. Aceasta rezultă şi din art. 532 alin. (2) NCPC,
conform căruia instanţa poate asculta, în procedură necontencioasă fiind, persoane ale căror interese ar
putea fi afectate de hotărâre, sau din art. 534 alin. (4) NCPC, conform căruia orice persoană interesată
poate face apel.
24
Idem, p. 145.
Se poate pune întrebarea dacă instituţia introducerii din oficiu a unor terţe persoane, astfel cum este
reglementată la art. 78-79 NCPC permite judecătorului să introducă terţi din oficiu atunci când
consideră necesar sau doar instituie obligaţia ca acesta să-i introducă atunci când prevede legea. Din
formularea textului de lege, reiese mai degrabă că ambele situaţii sunt posibile. De asemenea,
judecătorului îi este permis să "asculte" terţe persoane, în virtutea principiului rolului activ al
judecătorului, astfel cum reiese din art. 532 alin. (2) NCPC - astfel se ridică întrebarea dacă textele de
lege se suprapun, şi dacă acest lucru este firesc.

Conform art. 527 NCPC, sunt supuse procedurii necontencioase judiciare "cererile pentru soluţionarea
cărora este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o
altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri
legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare."
Conform art. 532 alin. (2) NCPC, "instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile cauzei.
Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum şi pe acelea ale
căror interese ar putea fi afectate de hotărâre." În acest mod, hotărârea va fi comunicată celor introduşi.
În materie necontencioasă, citarea nu este o regulă [conform art. 532 alin. (1) NCPC, "judecata se face
cu sau fără citare, la aprecierea instanţei", cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.] Conform art. 79
alin. (1) NCPC, "cel introdus în proces va fi citat". Se observă un posibil conflict între cele două norme
- putem considera că dispoziţia de la art. 79 alin. (1) NCPC privind citarea, deşi este prezentată ca
având caracter general, deci atât în procedura contencioasă, cât şi în cea necontencioasă, în realitate
este aplicabilă doar în procedura contencioasă? În doctrină, s-a considerat25, opinie căreia cel puţin
parţial mă raliez, că în ciuda neconcordanţelor dispoziţiilor de la introducerea forţată din oficiu în
materie necontencioasă şi însăşi procedura necontencioasă, art. 79 alin. (1) NCPC prezintă caracter
derogator, astfel încât întotdeauna când ar fi incidentă introducerea forţată din oficiu în materie
necontencioasă, se impune, obligatoriu, citarea [apare totuşi anevoios a stabili dacă se aplică art. 532
alin. (2) NCPC sau art. 78 alin. (1) NCPC].
25
I. Leş, Noul cod..., p. 136.
Este de menţionat faptul că, în materie necontencioasă, încheierea prin care se încuviinţează cererea
este executorie, conform art. 534 alin. (1) NCPC. Prin esenţa acesteia, nu presupune stabilirea unui
drept potrivnic faţă de o altă persoană. Aceasta poate fi atacată nu doar de către persoanele ce au luat
parte la proces, ci inclusiv de către terţi, conform art. 534 alin. (4) NCPC: "apelul poate fi făcut de
orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii, termenul de apel curgând
de la data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunţării."
Persoanele pe care instanţa va considera că este necesar a fi ascultate (potrivit art. 532 NCPC),
indiferent că pentru a aduce lămuriri sau pentru că interesele acestora ar putea fi afectate de hotărâre,
vor fi citate, pentru a se putea prezenta la proces. Având în vedere că acestea sunt fost participanţi la
proces, le va fi aplicabilă dispoziţia art. 534 alin. (3) NCPC, conform căreia "termenul de apel va curge
de la pronunţare, pentru cei care au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare,
pentru cei care au lipsit."
Se pune, astfel, problema dacă oricărei persoane ce a fost ascultată îi va fi comunicată hotărârea. Dacă
putem conchide că nu orice persoană ce este chemată pentru a da unele lămuriri îi trebuie comunicată
hotărârea instanţei, consider, pe de altă parte, că în cazul în care judecătorul a chemat spre ascultare un
terţ tocmai în considerarea faptului că i-ar putea fi afectate interesele prin hotărâre, va trebui să îi fie
comunicată hotărârea judecătorească, pentru a o putea ataca în timp util în primul rând, dar şi pentru a
nu se crea confuzii referitor la momentul de când începe să curgă termenul de apel.
Contrar celor scrise în art. 79 alin. (1) NCPC, text care ne forţează să sustragem elementele aplicabile
procedurii necontencioase ori contencioase, este observat în doctrină26 că "problema comunicării
cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării nici nu se pune în cadrul unei proceduri prin care nu se
urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană."
26
Ibidem.

Conform tezei a doua a art. 79 alin. (1) NCPC, celui introdus forţat din oficiu i se va comunica prin
citaţie "şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de
care înţelege să se folosească." Din nou subzistă aceeaşi incertitudine referitoare la nesuprapunerea
acestui text peste esenţa procedurii necontencioase. Totuşi, textul poate fi aplicabil în situaţia în care
terţul este introdus în cauză ca având interese ce ar putea fi afectate.
Ca o concluzie, consider că reglementarea în materie necontencioasă a acestei instituţii nu era necesară
în această modalitate, întrucât ar fi trebuit o pliere mai riguroasă a regulilor stabilite în ceea ce priveşte
instituţia introducerii în cauză din oficiu a altor persoane în materie necontencioasă.
Secţiunea II. A fi sau a nu fi contencios. Plângerea împotriva încheierii de respingere a cererii de
înscriere în cartea funciară
O situaţie ce prezintă interes practic ridicat în legătură cu introducerea forţată din oficiu în procedura
necontencioasă este în materie de carte funciară.
În materie necontencioasă, este de remarcat că într-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un
recurs în interesul legii - decizia nr. 72 din 15 octombrie 2007, s-a statuat că "în cauzele ce au ca obiect
plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată,
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă."
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat corect punctul de vedere potrivit căruia "din
moment ce în cauzele care au ca obiect plângeri formulate împotriva încheierilor de carte funciară
instanţa nu trebuie să stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept al Oficiului de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză, acesta nu poate fi citat
ca parte în proces, singurele persoane susceptibile să aibă calitate fiind cele prevăzute în dispoziţiile
art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, respectiv persoanele interesate potrivit menţiunilor
din cartea funciară."
În Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, în ipoteza în care unei persoane i se
respinge cererea de înscriere a unui drept în cartea funciară, este precizat, conform art. 31 alin. (3), că
"împotriva încheierii registratorului-şef emise potrivit alin. (2), cei interesaţi sau notarul public pot
formula plângere, în termen de 15 zile de la comunicare (...)." Din următorul alineat rezultă că este
facultativă plângerea îndreptată către registratorul-şef pentru a putea ataca încheierea registratorului la
judecătorie, întrucât "plângerea împotriva încheierii se poate depune de cei interesaţi sau notarul public
şi direct la judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul (...)."
Având în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sus-menţionată, ce statuează că Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă, se poate interpreta că procedura
este necontencioasă, acest punct de vedere fiind aprobat de o parte a doctrinei şi jurisprudenţei. Chiar
mai mult, se apreciază astfel: "caracterul necontencios al procedurii administrativ-jurisdicţionale de
soluţionare a cererii de înscriere în cartea funciară se păstrează şi în etapa judecării plângerii împotriva
încheierii de carte funciară, chiar dacă sunt citate în calitate de intimaţi persoanele împotriva cărora
urmează să aibă loc efectuarea operaţiunii de carte funciară, deoarece în cadrul acestei proceduri nu se
stabilesc drepturi potrivnice faţă de ele."27 Faptul că se menţionează că faţă de intimaţi nu se stabilesc
drepturi potrivnice marchează o contradicţie în termeni: împotriva unor persoane citate ca intimaţi
tocmai asta se urmăreşte - stabilirea unor drepturi potrivnice faţă de ele, iar instanţa ce îi citează într-o
astfel de calitate tocmai asta are în vedere.
27
T. Dârjan, în Curierul Judiciar nr. 8 din 2010, pp. 441-444 apud I.D. Chiş, Cartea Funciară - Legea nr. 7/1996, Vol. I, Ed.
Universul Juridic, 2013, p. 418.

Tranşant, în cuprinsul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 72/2007, este menţionat cum
"caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară este subliniat în dispoziţiile art. 47
alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit cărora «înscrierile în cartea funciară se efectuează la
cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede înscrierea din oficiu», precum şi
în alin. (6) al aceluiaşi articol, prin care se precizează că «întabularea sau înscrierea provizorie poate fi
cerută de orice persoană care, potrivit înscrisului original, hotărârii judecătoreşti sau hotărârii
autorităţii administrative, urmează să strămute, să constituie, să modifice, să dobândească sau să stingă
un drept tabular»." În continuare, se precizează că actul este unul administrativ.
Este susţinută în doctrină28 şi părerea contrară, conform căreia într-o atare situaţie nu ne vom afla
întotdeauna în cadrul unei proceduri necontencioase. Considerând că în faţa instanţei de judecată ar
subzista caracterul necontencios, este neglijat aspectul că prin admiterea sau respingerea cererii de
înscriere a unei persoane, aceasta ar putea însemna automat că se face împotriva, respectiv în favoarea
unei alte persoane, fiind în legătură directă cu un drept de proprietate (de regulă) al acesteia. Luând în
calcul această ipoteză, în joc este un drept subiectiv pe care două persoane pretind că îl au: cel care
atacă încheierea registratorului, respectiv cel împotriva căruia este înscris dreptul - este de prezumat că
o persoană înscrisă ca titulară a unui drept pretinde că într-adevăr îl deţine. Procedura poate căpăta
caracteristici contencioase - devine contradictorie şi apare necesitatea respectării dreptului la apărare.
28
A.-A. Chiş, Curs universitar 2014-2015.
Conform art. 56 din Legea nr. 7/1996, "notarul public care a întocmit un act prin care se transmite, se
modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar este obligat să ceară, din oficiu, înscrierea
în cartea funciară. În acest scop, va trimite cererea de înscriere a acestui act, în ziua întocmirii lui sau
cel mai târziu a doua zi, la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază de activitate se află
imobilul, în afară de cazul în care partea interesată şi-a rezervat dreptul de a face diligenţele necesare
pentru înscriere." Faptul că este înmânat un contract translativ de proprietate (sau orice act supus
înscrierii în cartea funciară), în formă autentică, nu marchează o obligativitate absolută de înregistrare
în cartea funciară de către registrator, de aceea el poate să o respingă, conform art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 7/1996. Spre exemplu, poate exista un dubiu referitor la existenţa unui viciu de
consimţământ, semnalat de cealaltă parte.
De asemenea, cu atât mai mult reiese caracterul contencios în cazul în care o cerere de înscriere în
cartea funciară este admisă, iar o altă persoană interesată face plângere împotriva acestei cereri, spre
exemplu, urmărind declararea ca fals a înscrisului autentic, în condiţiile art. 270 alin. (1) NCPC, sau
urmărind a face proba contrară a declaraţiei sale cuprinse în înscrisul autentic, în condiţiile art. 270
alin. (2) NCPC.
Dacă am accepta că este contencioasă procedura, ar fi necesară şi participarea celui împotriva căruia se
doreşte a se înscrie dreptul în cartea funciară sau, dacă acesta este reclamant, şi a celui în favoarea
căruia s-a făcut înscrierea în cartea funciară.
Prin prisma celor enunţate, se observă că ne aflăm în situaţia enunţată de art. 531 NCPC, conform
căruia "prin însuşi cuprinsul ei ori prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin,
prezintă caracter contencios".
Dar deoarece decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin RIL este obligatorie pentru
instanţe, conform art. 517 alin. (4) NCPC, este impus a se urma procedura necontencioasă. Consider
totuşi că în practică va trebui urmată, cel puţin în cazurile prezentate, o procedură cât mai apropiată de
cea contencioasă, chiar necontencioasă fiind: în situaţia în care, conform art. 532 alin. (2) NCPC,
persoana împotriva căreia se înscrie dreptul în cartea funciară nu doar că poate aduce lămuriri în cauză,
dar mai ales are interese ce ar putea fi afectate de hotărâre. Fiind procedură necontencioasă, nu poate fi

acceptată o cerere de intervenţie voluntară, sau chiar forţată (chemarea în judecată a altei persoane -
art. 68-71 NCPC), pentru a lua parte la proces cel care se consideră proprietar în dauna celui care a
formulat cererea principală în materie aşa-zisă necontencioasă.
Având în vedere aceasta, se poate susţine că în ipoteza în care sunt afectate direct interesele unui terţ,
după cum am arătat, instanţa va trebui să introducă în cauză din oficiu persoana împotriva căreia se
cere a fi înscris dreptul. Am putea astfel vorbi despre o aplicare a art. 78 alin. (1) NCPC, ca o măsură
imperativă, instanţa fiind obligată a o lua.
Menţionez totuşi că această interpretare propusă este făcută având însă la bază decizia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în RIL-ul amintit, pe care o consider criticabilă, conform căreia în ipoteza prezentată
ne-am afla întotdeauna într-o procedură necontencioasă.
În vechea reglementare, fiind în vigoare VPCP, în articolele privind procedura necontencioasă şi din
doctrină, nu era specificată puterea judecătorului de a chema spre ascultare alte persoane, în cazul în
care considera că aceasta este necesar. Nu era prezent un articol precum art. 531 NCPC, la fel cum nu
era prezentă expres nici instituţia introducerii în cauză, din oficiu, a altor persoane. Cu toate acestea, în
virtutea principiului rolului activ, şi fără a constitui o imixtiune în principiul disponibilităţii părţilor,
judecătorul avea aceeaşi putere pe care o are şi astăzi prin art. 532 NCPC. Dacă era necesară o măsură
utilă cauzei, pentru edificarea judecătorului şi pentru aflarea adevărului, acesta avea dreptul, în baza
principiului rolului activ, să asculte orice persoană ce putea aduce lămuriri în cauză, deci inclusiv pe
acelea ale căror interese puteau fi afectate de hotărâre.
Secţiunea III. Procedura de judecată a introducerii forţate în cauză, din oficiu, a altor persoane în
materie necontencioasă
Având în vedere cele expuse, subzistă întrebarea: cele reglementate la articolele 78 şi 79 NCPC,
privind procedura de judecată în cazul introducerii din oficiu a unor terţi în materie necontencioasă, se
consideră a fi în completarea art. 532 NCPC în ceea ce priveşte posibilitatea judecătorului de a
introduce terţi în proces? Se aplică posibilitatea judecătorului de a face introducerea numai în faza
cercetării judecătoreşti, posibilitatea celui introdus de a cere readministrarea unor probe, îndeplinirea
actelor ulterioare şi faţă de acesta, comunicarea înscrisurilor anexate "cererii de chemare în judecată şi
a înscrisurilor anexate acestora"? Răspunsul apare a fi pozitiv, întrucât cele două texte par a se
suprapune: judecătorul are facultatea de a introduce în proces atât prin aplicarea art. 78 alin. (1) NCPC,
cât şi prin aplicarea art. 532 alin. (2) NCPC, deoarece reglementarea de la art. 78 alin. (1) NCPC nu
este făcută doar în legătură cu ipoteza în care judecătorul este obligat să introducă un terţ în materie
necontencioasă.
Art. 532 alin. (2) NCPC şi art. 78-79 NCPC, în ceea ce priveşte procedura de judecată, vor fi adaptate
pentru a fi compatibile procedurii necontencioase, inclusiv în temeiul art. 536 alin. (1) NCPC, conform
căruia "dispoziţiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile
de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura
necontencioasă a cererii."
Capitolul VI
În dreptul românesc, instituţia introducerii forţate în proces din oficiu a altor persoane, deşi
jurisprudenţial are o etate avansată, ce ar putea face obiectul unei cercetări istorico-juridice asupra
căreia nu ne-am încumetat a ne antrena în această lucrare, din punct de vedere al consacrării legale
exprese, în tablou abstract, de-abia recent îşi trage seva maternă din noua reglementare a codului de
procedură civilă, ocupând un bine-meritat loc în cadrul capitolului dedicat părţilor.

Jurisprudenţa viitoare rămâne să demonstreze dacă regulile consacrate acestei instituţii pot fi aplicate
în modul în care au fost stabilite, aşa cum se cuvine să se procedeze în cazul unor texte de lege, sau
dacă necesităţi practice vor demonstra alte sensuri unor cuvinte neechivoce.
Publicat în "REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR" cu numărul 7 din data de 31 iulie
2015

CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea Forţată În Cauză, Din Oficiu, A Unor Terţi. Aspecte Practice - SINTACT

Uploaded by

Document Information

Original Description:

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea Forţată În Cauză, Din Oficiu, A Unor Terţi. Aspecte Practice - SINTACT

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a unor terţi. Aspecte practice - SINTACT 06.01.

CONSTANTINESCU Ovidiu-Florin, Introducerea forţată în

Legislaţie relevantă: Noul Cod de procedură civilă, art. 78-79

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 2 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 3 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 4 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 5 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 8 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 9 din 27

Prezintă relevanţă, pentru observarea funcţionării în concret a mecanismului de introducere forţată în

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 10 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 11 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 12 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 13 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 14 din 27

Terţul neintrodus în proces nu se va putea prevala de faptul că nu ar fi fost respectat principiul

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 15 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 16 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 17 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 19 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 20 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 21 din 27

1. Nu se face diferenţa între procedura contencioasă şi cea necontencioasă - în procedura

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 22 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 23 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 24 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 25 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 26 din 27

https://sintact.ro/#/publication/151009769?cm=URELATIONS Pagina 27 din 27

You might also like