Ionel SÎRBU

ROMÂNIA INTERBELICĂ.
CADRE INSTITUłIONALE ŞI PRACTICĂ POLITICĂ

Romania between the Wars.

Institutional Backgrounds and Political Practice

A major problem of reunited Romania was the integration of the new

provinces in the economy and legislation of the Kingdom. This difficult mission
failed to succed, although there were many capable people, who handled the
Romanian policy at that time, from Ionel Brătianu to Iuliu Maniu or Ion Nistor
and Ion Inculeţ, to name liders from all the provinces. The old disfunctionalities
from the Romanian policy "said their word again" by creating discontents,
which, finally led to the bankrupcy of the parliamentary democracy from
Romania. The old political class missed the important moments of the new start.
Shortly, the hopes concerning the agricultural reform were also exhausted, the
peasants facing majore difficulties, which led most of them to bankrupcy.
In Romania the old world was about to disappear, the pre-war politicians
being obliged to turn the relay race over. The death of Ionel Brătianu and of king
Ferdinand represented the last moment of this transitory period. The new
politicians, which were no longer part of the social and economical elite, did not
live up to the expectations and failed lamentably. Gheorghe Tătărescu, Gabriel
Marinescu, Octavian Goga, A. C. Cuza, I. G. Duca did not have the necessary
qualities to look at the political stage of Romania with competence and
consciousness.
The solutions to the complicated problems of our country could not come
from the medieval mantle of Alexandru Averescu, from the legislative findings in
order to elude the democratic values and principles, from the "march" against
Bucharest or from the eternal international conspiracy against Romanians.
The historiography from our country presented, with plenty of
objectivity, the economical progress from the inter-war period, progress which
led to the agro-industrial character of the Romanian economy from 1938. When
the political, social, administrative and juridical aspects are being analysed, the
laws adopted in the inter-war period are presented, laws which from the point of
view of the historian meet the standards of the inter-war period. Few are those
198 Ionel Sîrbu

who try to present the application of these laws or to analyse their impact on the
Romanian people.
If you read the journals or the memoirs of the states-men from the inter-
war period, you will notice how many sleepless nights they spent, being
concerned about the country and the Romanian people, you will remark their
sacrifice on the national shrine. The historiography commented upon such
writings, but also had and still has a certain restraint in analyzing the major
disfunctionalities from the inter-war political life. The tendency of not ruffling
the image of a certain period or the desire to obtain positive conclusions
determines many researchers of the inter-war period to have certain reserves in
the presentation of the Romanian political realities.
Any past period is on the whole a stage of economical growth and of
progress in the development of the Romanian democracy. For us the past is
idealized, even if for those who lived it, it was, most of the times, a very hard
period and, above all, full of hindrances, which were put in the way of
democratic values by politicians.

Primul război mondial a adus cu sine o serie de transformări extrem

de importante la nivelul relaŃiilor internaŃionale dar şi în interiorul statelor
participante.
După război raportul de forŃe suferă modificări importante prin
dispariŃia celor trei imperii, otoman, habsburgic şi Ńarist, dar şi prin elimi-
narea – pe termen scurt – a Germaniei din poziŃia dominantă deŃinută la
nivelul continentului la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX. Tratatele de
pace au produs satisfacŃii în multe state, între care şi România, provocând
răni adânci în altele, declanşând curente revizioniste greu de imaginat cu
câŃiva ani mai devreme.
Lumea nouă, rezultată în urma războiului, a avut suficiente contra-
dicŃii şi a generat dezbateri aprinse atât la nivelul SocietăŃii NaŃiunilor cât şi
în raporturile bi şi multilaterale. Dreptul internaŃional public se adapta noilor
realităŃi geopolitice şi încerca să salveze aparenŃele unor relaŃii internaŃionale
bazate pe principii şi nu pe interese.
Pe plan intern, în Europa cel puŃin, dificultăŃile provocate de război au
creat noi realităŃi economice şi politice, provocând profunde convulsii soci-
ale. Himera bolşevică dădea târcoale continentului atrăgând din ce în ce mai
mulŃi oameni. În acest fel erau create premisele pentru oamenii politici cu o
anumită charismă şi un discurs plin de mesaje ce făceau trimitere la
sensibilităŃile istorice naŃionale. În multe cazuri clasa politică tradiŃională a
gestionat defectuos aceste noi realităŃi sau nu le-a conştientizat deloc. Este şi
cazul României.
 România interbelică. Cadre instituŃionale şi practică politică 199

Bolşevismul cu tentaŃiile sale colectiviste a fost o cauză care a favo-

rizat apariŃia şi dezvoltarea partidelor de extrema dreaptă pe continentul
nostru. Politicianismul, corupŃia, calitatea slabă a oamenilor politici, şubre-
zenia instituŃiilor statului, în cazul României, este o a doua cauză profundă a
radicalizării societăŃii.
Până în 1916, la intrarea în război, obiectivul major al politicii externe
româneşti l-a constituit reîntregirea naŃională. Gestionat defectuos de multe
ori are, totuşi, meritul că a permis o coagulare a forŃelor politice din Regat pe
o platformă politică minimală de maxim interes naŃional.
Marea problemă a României reîntregite consta în integrarea noilor
provincii în cadrul economiei şi legislaŃiei Regatului. Această dificilă misiune
a eşuat, deşi la vârful politicii româneşti se găseau destui oameni politici
capabili, de la un Ionel Brătianu la un Iuliu Maniu sau Ion Nistor şi Ion
InculeŃ, ca să numim lideri din toate provinciile. DisfuncŃionalităŃile mai
vechi ale politicii româneşti şi-au spus din nou cuvântul dând naştere la multe
nemulŃumiri care, în final, au dus la falimentul democraŃiei parlamentare din
România. Vechea clasă politică a ratat marile momente ale noului început. În
scurt timp s-au epuizat şi speranŃele legate de reforma agrară, Ńăranii având de
înfruntat dificultăŃi enorme care pe mulŃi i-au dus la faliment.
Şi în România lumea veche era pe cale de dispariŃie, politicienii
antebelici văzându-se nevoiŃi să predea ştafeta. Moartea lui Ionel Brătianu şi
a regelui Ferdinand a reprezentat ultimul moment al acestei etape tranzitorii.
Noii politicieni, care nu mai proveneau din rândurile elitelor sociale sau
economice, nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor şi au eşuat lamentabil. Un
Gheorghe Tătărescu, Richard Franasovici, Gabriel Marinescu, G. G. Miro-
nescu, Octavian Goga, A. C. Cuza, Armand Călinescu, I. G. Duca, n-au avut
calităŃile necesare pentru a privi cu luciditate şi competenŃă complexa scenă
politică din România.
SoluŃiile la complicatele probleme din Ńara noastră nu puteau veni de
la mantia de tip medieval purtată de Alexandru Averescu, de la "găselniŃele"
de tip legislativ pentru eludarea valorilor şi principiilor democratice, de la
"marşurile" asupra Bucureştiului sau de la veşnicul complot internaŃional
îndreptat împotriva românilor.
Istoriografia din Ńara noastră care analizează perioada ce o propunem
spre dezbatere a prezentat, cu destulă obiectivitate, progresele economice
înregistrate în perioada interbelică, progrese ce au dus la caracterul agrar-
industrial al economiei româneşti în jurul anului 1938.
Când sunt analizate aspectele politice, juridice, administrative şi
sociale, sunt prezentate legile adoptate în perioada interbelică care, în opinia
majorităŃii istoricilor, corespund standardelor democratice din perioada
interbelică. Foarte puŃini sunt cei care merg mai departe şi încearcă să
200 Ionel Sîrbu

surprindă aplicarea acestor legi, încearcă să analizeze impactul lor în viaŃa

românilor.
Dacă veŃi citi jurnalele sau memoriile oamenilor politici din această
perioadă, ca şi din oricare alta, veŃi observa nopŃile nedormite de grija Ńării şi
a poporului român, veŃi constata "jertfa" lor pe altarul cauzei naŃionale.
Istoriografia a consemnat şi comentat critic astfel de scrieri dar, în acelaşi
timp, a avut şi are o anumită reŃinere în analiza gravelor disfuncŃionalităŃi din
viaŃa politică interbelică. Probabil, tendinŃa de a nu "şifona" imaginea unei
anumite perioade, dorinŃa de a obŃine concluzii pozitive determină pe mulŃi
cercetători ai perioadei să aibă anumite rezerve în radiografierea realităŃilor
politice din România.
Orice perioadă trecută, cu precădere din istoria contemporană, este, în
ansamblu, o etapă de creştere economică şi de progrese în dezvoltarea
democraŃiei din România. Pentru noi trecutul este idealizat chiar dacă pentru
foarte mulŃi din cei care l-au trăit a fost, în multe momente, o perioadă extrem
de dificilă şi plină de obstacolele puse de politicieni în calea valorilor
democratice.
Noi judecăm din perspectiva "intereselor naŃionale" şi sacrificăm,
aproape totdeauna, suferinŃele şi nenorocirile generaŃiilor trecute. Pentru noi
nu contează realităŃile trăite de poporul român în diferitele etape ale secolului
XX, ci "Ńara" şi "naŃiunea" ca noŃiuni golite de orice conŃinut. Pe o astfel de
analiză oricine îşi poate justifica măsurile adoptate pentru că, în ultimă
instanŃă, nu trebuie să răspundă pentru calitatea vieŃii şi starea de legalitate
dintr-o anumită perioadă ci pentru "viitorul Ńării". Sub această formulă,
suferinŃele a milioane de oameni se contabilizează în greutăŃile "inerente"
unor transformări de substanŃă. Toate sacrificiile şi necazurile generaŃiilor
trecute, multe dintre ele create de corupŃia, clientelismul politic şi
incompetenŃa clasei politice, le trecem la pozitivul balanŃei naŃionale ca şi
când suferinŃa este o constantă a prezentului pentru toate generaŃiile şi o
"necesitate" pentru cauza naŃională.
Cel puŃin de un secol încoace suntem pe marginea prăpastiei, suntem,
pe rând, generaŃii de sacrificiu sau suntem victimele unor comploturi
internaŃionale menite să ne Ńină într-o stare de sărăcie perenă. Disperarea şi
deznădejdea au devenit constante ale existenŃei noastre, Cioran fiind serios
criticat astăzi nu pentru că nu are dreptate, ci pentru că radiografia făcută de
el, dincolo de unele exagerări, este mai actuală ca oricând.
În momentul când vom începe să căutăm cauzele ce ne-au menŃinut
într-un erzaŃ democratic în toată existenŃa noastră contemporană, vom găsi,
probabil, soluŃiile la gravele noastre probleme. Acestea ar putea fi:
a) fie nenorocirea noastră se trage exclusiv din incompetenŃa şi
corupŃia clasei politice;
 România interbelică. Cadre instituŃionale şi practică politică 201

b) fie, concepŃia este mai veche, fiecare popor îşi merită soarta şi
atunci putem aduce în discuŃie ataşamentul românilor la rigorile şi valorile
democratice. Această soluŃie ne poate duce, pe o legislaŃie ce pedepseşte
delictul de opinie, sub incidenŃa codului penal.
Dacă din punct de vedere economic, între 1919 şi 1939, progresele
economice sunt sesizabile, componenta politică s-a degradat continuu până la
instaurarea primei dictaturi din istoria noastră contemporană.
ViaŃa politică interbelică a fost o luptă între democraŃie şi totalitarism.
Componenta democratică a acestei ecuaŃii a fost, la început, incomparabil
mai bine situată, majoritatea partidelor şi a opiniei publice susŃinând această
importantă valoare politică. În acelaşi spectru politic, din nefericire, s-au găsit
şi obstacolele în calea unei evoluŃii normale, în care cadrul democratic să fie
îmbunătăŃit constant, întrucât incompetenŃa şi corupŃia clasei politice au
generat nemulŃumiri profunde care au dus la radicalizarea unei părŃi a naŃiunii
române.
Dacă vom încerca să căutăm aceste obstacole, cred că putem găsi:
- apatia şi lipsa de experienŃă politică a masei de Ńărani;
- impactul votului universal a fost limitat, aproape toate alegerile fiind
falsificate;
- politica de dragul politicii în scopul unor avantaje pe termen scurt;
- încurajarea unor guvernări autoritare, dincolo de orice cadru
democratic;
- apariŃia şi consolidarea unei oligarhii financiare şi industriale, strâns
legate de lumea politică;
- instituirea unor lungi perioade de stare de necesitate şi de cenzură a
presei (după moartea lui Duca şi până la război).
Agonia şi sfârşitul sistemului democratic din România este opera
exclusivă a politicienilor din Ńara noastră şi nu reprezintă consecinŃa unui
context internaŃional favorabil regimurilor totalitare. Politicienii români au
fost mult mai "prevăzători" şi au reuşit să terfelească valorile democratice cu
mult înainte ca Hitler să ajungă la putere. Faptul că prima dictatură din
România s-a instaurat în 1938 nu este un merit, cum pretind unii istorici,
pentru că ea nu este legată de contextul internaŃional ci de obsesiile şi
dorinŃele unui aventurier – l-am numit pe Carol al-II-lea – secondat cu
bravură de majoritatea "bărbaŃilor de stat" din România. Actul din 1938 nu
poate fi pus în nici un fel pe seama factorului extern.
Mentalul colectiv al românilor a fost influenŃat de trei factori esenŃiali:
unirea, războiul şi reformele. Primii doi factori s-au desfăşurat în strânsă
conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului continent. Al treilea factor,
ce depindea aproape exclusiv de situaŃia internă, este cauza eşecului
sistemului democratic din România.
202 Ionel Sîrbu

Prezent la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918, Lucian Blaga avea să

scrie: "În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naŃional, sincer,
spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiŃi totul, chiar şi
stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună". Drumul
suveranului spre Bucureşti a fost un adevărat triumf. Un martor ocular relata:
"Am văzut gările înŃesate de mulŃimea care se apropia ca valurile mării,
îndesându-se să vadă pe rege şi pe regină, să-i atingă şi să se bucure de ei.
Noi, care am trăit acele momente, niciodată nu vom putea uita entuziasmul
acelei bucurii naŃionale"1.
"Primenirea morală" a fost, de la început, un foc de paie, justiŃia
acceptând cu generozitate banii celor ce doreau să scape de "braŃul legii".
Entuziasmul general s-a stins destul de repede pentru că liderii politici au
adăugat la fraudele din timpul războiului altele noi. Nichifor Crainic sesiza cu
amărăciune că: "Eroii războiului, obosiŃi, s-au apucat nu de organizarea
victoriei, ci de exploatarea ei, socotită ca un drept ce ar decurge din sacrificii,
din datoria împlinită. Această transformare a spiritului de pe front în spirit de
afaceri sporea şi mai mult pustiul moral al epocii şi făcea şi mai amarnic
dezgustul faŃă de viaŃă"2.
Când în decembrie 1918 parcurgea cu regele Ferdinand drumul de la
Calea Victoriei şi până la statuia lui Mihai Viteazul din PiaŃa UniversităŃii,
Regina Maria afirma: "Oraşul înnebunise complet. Aveam senzaŃia că până şi
casele şi pietrele din caldarâm strigau, ovaŃionau, se bucurau împreună cu
mulŃimea. Peste tot fluturau steaguri la ferestre şi pe acoperişuri era plin de
lume, ca să nu mai vorbim de străzi"3.
După nici un an, regina constata cu stupoare: "Marele război nu a
făcut omenirea mai bună, ci mai rea, eroismul s-a terminat şi acum ei (oame-
nii) sunt lacomi şi necinstiŃi, lăcomia şi necinstea sunt ceea ce domină acum
lumea şi de asemenea lenea"4.
Dezamăgită de tot ceea ce putea să vadă în jurul său, continua:
"Lumea după război nu se arată la înălŃimea eroismului dovedit în timpul
giganticului efort de a câştiga. Am câştigat, dar omenirea a rămas mică,
sordidă, lacomă şi egoistă. Se ruinează unul pe altul, sunt invidioşi şi egoişti,
lacomi şi meschini în scopurile lor. PuŃini, foarte puŃini se ridică deasupra
mocirlei, cu idealuri curate şi dorinŃe de bine"5.

1
Neamul românesc din 19 decembrie 1918.
2
Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre. Memorii, vol. I, Editura Gândirea, Bucureşti, 1991,
p.143.
3
Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918 – decembrie 1919), vol. I,
Editura Albatros, Bucureşti, 1966, p.4.
4
Ibidem, p.361-362.
5
Ibidem, p.363.
 România interbelică. Cadre instituŃionale şi practică politică 203

O stare de apatie, la nici un an de la entuziasmul general, cuprinsese

România, moravurile şi morala prăbuşindu-se cu desăvârşire. "Pe dreapta şi
pe stânga automobilele îŃi iau ochii cu viteza lor vertiginoasă şi nu exagerăm
când afirmăm că numărul lor este egal cu al trăsurilor. Recunoşti din când în
când feŃele simandicoase ale câtorva ciocoi bogaŃi, restul foşti chelneri,
birtaşi, mici negustori, şoferi, foşti agenŃi de percepŃie, plutonieri de armată,
oameni de serviciu pe la autorităŃi, subcomisari, tinichigii, oameni care
înainte de război abia aveau banul zilnic pentru pâine, se lăfăiesc astăzi în
echipaje proprii şi învârtesc sute de mii de lei, ba chiar milioane. Sunt pro-
copsiŃii războiului, foşti şefi popotari de pe la regimente sau de la depozitele
de provizii, toŃi cei care în timpul războiului având scutul puternicilor au
strâns averi în paguba sărmanei sărăcimi a oraşelor şi satelor", nota un ziar al
vremii6.
Până şi învăŃământul superior fusese contaminat în profunzime:
"Părerile sunt unanime în a constata o decădere simŃitoare a învăŃământului
superior. Profesorii se selectează adesea după criterii politice, iar în unele
părŃi se pare că s-a instaurat nepotismul papal, catedrele fiind ereditare.
Profesorii sunt absenteişti, fără interes pentru catedră, astfel că a trebuit o
aspră modificare a legii pentru a fi chemaŃi la datorie. StudenŃii sunt în genere
slab pregătiŃi, preocupaŃi de materialism şi politicianism …. Şi cercul e
vicios: profesorii de la Universitate acuză pe cei de la liceu că le trimit ele-
mente slabe, iar cei de la liceu răspund că Universitatea trimite slabi profesori
secundari, care mai sunt, după aceea şi împovăraŃi cu ore nenumărate, prost
plătiŃi, deprimaŃi", spunea Mihail Ralea7.
La nici un an de la reîntregirea naŃională, moravurile se degradaseră
accentuat în România, entuziasmul şi coeziunea naŃională fiind concepte fără
prea multă acoperire în practica politică. O clasă politică responsabilă ar fi
trebuit să caute căile şi mijloacele prin care Ńara noastră ar fi putut reveni la
normalitate, cu toate dificultăŃile create de război şi de integrarea provinciilor
unite cu Regatul României.
Liderii politici au agravat confuzia generală, prin nepricepere şi
corupŃie, au călcat în picioare aproape toate principiile democratice adâncind
boala democraŃiei de pe malurile DâmboviŃei.
Dacă înainte de 1918 viaŃa electorală se desfăşura într-un cadru
închis, un deputat fiind ales de 400 de cetăŃeni, după război pentru obŃinerea
unui mandat era nevoie de 50.000 de voturi. Extrem de grav este faptul că
majoritatea alegerilor din perioada interbelică au fost falsificate de partidul
aflat la putere. FervenŃi adepŃi ai moralei şi corectitudinii în viaŃa politică

6
łara nouă din 2 iulie 1920.
7
ViaŃa românească, nr.3 din 1928.
204 Ionel Sîrbu

când erau în opoziŃie, politicienii români uitau aceste concepte când ajungeau
la putere şi perpetuau o stare de lucruri degradantă şi în afara oricărui interes
naŃional. Scopul suprem era reprezentat de dorinŃa de putere, interesele perso-
nale sau de grup, dorinŃa nesăbuită de fraudare a banilor publici.
România interbelică avea legi ordinare, după 1923 şi ConstituŃie, avea
instituŃii abilitate să apere şi să aplice legea, de la instanŃele de judecată la
Înalta Curte de CasaŃie şi JustiŃie. Deşi acuzele şi dovezile în dovedirea
fraudării diferitelor alegeri generale au fost nenumărate, nici o instanŃă nu s-a
sesizat şi nimeni nu s-a simŃit responsabil să oprească sau să tempereze acest
dezgustător spectacol. În timp ce-şi declarau "ataşamentul" faŃă de valorile
naŃionale, faŃă de suferinŃele şi necazurile celor mulŃi, în timp ce-şi treceau
"bunele intenŃii în jurnale sau memorii, oamenii politici generau o criză
politică extrem de profundă, cu consecinŃe incalculabile pe termen lung.
Chiar dacă alegerile din 1919 au reprezentat o afirmare hotărâtă a românilor
spre o nouă viaŃă politică, dând câştig de cauză partidelor din provinciile
unite, "stâlpii societăŃii" şi-au revenit şi, în scurt timp, au îngropat toate
speranŃele şi idealurile românilor.
Până în 1922 şi guvernarea Blocului Parlamentar şi cea a generalului
Averescu şi-au epuizat capitalul de încredere, alegerile din martie 1922 dând
câştig de cauză liberalilor pentru că "ei, cel puŃin, sunt sătui". Nu este prea
greu să ne imaginăm ce s-a întâmplat în cei 3 ani postbelici, care a fost atitu-
dinea guvernanŃilor faŃă de banul public. "Era nouă" promisă de naŃional-
Ńărănişti s-a năruit la fel de repede, ca urmare a politicii promovate de
guvernul Maniu. Încă din 1926 P. P. Negulescu avertiza: "După cele ce se
aud la întrunirile publice, după cele ce se citesc prin ziarele de partid şi chiar
din cele independente, lumea noastră politică se împarte în trei mari categorii:
în hoŃi, imbecili şi trădători. Şi fiindcă unii sau alŃii din cei azvârliŃi în aceste
grozave categorii trebuie, neapărat, să vină la putere, lumea nu poate să mai
aibă încredere în autorităŃi"8.
În martie 1922 s-au desfăşurat cele dintâi alegeri falsificate sub
regimul votului universal. Rezultatul alegerilor a fost contestat de partidele
din opoziŃie, Ion Mihalache afirmând că: "Nu au fost alegeri. Suntem în plină
revoluŃie a oligarhiei contra democraŃiei (…). Mă întreb cu groază ce garanŃii
mai poate avea în viitor cea mai perfectă lege electorală când ar fi chemat să
o aplice un guvern compus din fantezia MajestăŃii Sale". Partidul Poporului,
până recent la guvernare, supralicita şi afirma că "nu recunoaşte legalitatea
unor alegeri făcute prin călcarea ConstituŃiunii şi a legilor în vigoare".
Alegerile din 1926, câştigate de Partidul Poporului, l-au determinat pe
Nicolae Iorga să afirme: "A fost bătaie cu băŃul şi puşca şi a fost, de la un

8
P. P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti, f.a., p.37-38.
 România interbelică. Cadre instituŃionale şi practică politică 205

capăt la altul al Ńării, bătaie, cea mai urâtă şi mai necinstitoare bătaie, ca la
sălbatici, care se pomeneşte în viaŃa cea nouă a Ńării noastre încă nenorocite"9.
Doctorul Nicolae Lupu era de aceeaşi părere când spunea că: "De fapt, în
România nu au avut loc alegeri legislative, ci o bătaie în toată regula"10.
Liberalii, ajunşi în opoziŃie prin proprie voinŃă şi în urma maşinaŃiunilor lui
Brătianu la Palat, se plângeau că: "Aceste alegeri au avut caracterul unei
furtuni ce a trecut asupra Ńării întregi, măturând legalitatea, ordinea şi chiar
încrederea în legi şi aşezăminte"11.
Odată ajunşi la putere, politicienii români începeau "opera" de
căpătuială proprie şi de dispreŃ la adresa celor ce i-au trimis să-i reprezinte.
Numirea, în 1927, a lui Dimitrie Burileanu, prieten al lui Octavian Goga, în
funcŃia de guvernator al Băncii NaŃionale, l-a făcut pe Mihail Manoilescu să
aibă următoarea reflecŃie: "Să numeşti în posturile publice cele mai grele
prieteni de masă; să avansezi funcŃionari incorecŃi pentru că au intervenit în
favoarea lor doamne irezistibile; să împarŃi fondurile statului la ziarişti care te
adulează; să treci în Parlament legi alcătuite de funcŃionarii tăi şi pe care tu
nici măcar nu le-ai citit; să periclitezi, pentru o glumă bună urmată de
aplauze, un interes de stat; să vii în fruntea unui departament atunci când
nimic nu te cheamă acolo ca să primeşti audienŃe prelungite cu o notă
galantă; să accepŃi la inspecŃiile făcute în Ńară ca subalternii să-Ńi aranjeze
mese ce încep ca un banchet oficial şi sfârşesc ca un chef de mahala, iată
atâtea forme de neseriozitate care pot părea anodine, dar care, în realitate,
sapă în chip nevăzut prestigiul conducătorilor faŃă de mulŃimea ce vede şi
înŃelege totdeauna mai mult decât îngăduie distanŃa la care este Ńinută"12.
Pertinente observaŃii din partea unui intelectual rafinat, a unui economist de
mare valoare şi a unui … viitor membru de bază al camarilei lui Carol al-II-
lea.
După falsificarea alegerilor, după comportamentul generalizat
prezentat de Manoilescu, adăugaŃi şi faptul că o caracteristică a perioadei
interbelice o constituia creşterea puterii executive pe seama celei legislative,
fapt care a avut consecinŃe extrem de negative asupra evoluŃiei sistemului
democratic. Un clasic al cinismului politic, C. Argetoianu, ministru de interne
în 1921, scria: "În cele două-trei zile care au precedat votul (este vorba de
proiectul legii agrare – n. n. I. S.) am lucrat grupurile şi în ziua scrutinului am
pus oamenii mei să ceară votul pe faŃă cu apel nominal. M-am aşezat în
momentul scrutinului pe treptele biroului, în faŃa băncilor – era să zic a

9
N. Iorga, După bătaie, în Neamul românesc din 1 iulie 1926.
10
Aurora din 4 iunie 1926.
11
Viitorul din 7 iunie 1926.
12
M. Manoilescu, Memorii, vol. I, p.77.
206 Ionel Sîrbu

ieslelor – şi la chemarea fiecărui nume din partidul nostru mă uitam în ochii

chematului şi sub uitătura mea n-a îndrăznit nici unul să zică "contra"13.
O situaŃie similară s-a întâmplat în martie 1923, când Ionel Brătianu a
chemat majoritatea liberală să voteze, în unanimitate, proiectul de ConstituŃie
şi în 1928 când Iuliu Maniu a solicitat tuturor senatorilor şi deputaŃilor Parti-
dului NaŃional-łărănesc să-şi depună demisia în alb, astfel încât conducerea
partidului să poată uza de ea atunci când credea de cuviinŃă. Ce comentarii
pot fi făcute în faŃa unor situaŃii de acest gen, care deveniseră o practică
curentă în viaŃa politică din România?
După 1933, guvernul a început să aplice practica decretelor-legi,
parlamentul devenind o simplă anexă a executivului. Legea privind simpli-
ficarea serviciilor publice şi pentru luarea unor măsuri economice sau
financiare urgente, din 9 iulie 193414, preciza că decretele date în baza acestei
legi erau "supuse spre ratificare Adunărilor legiuitoare", iar prin respingerea
lor "nu-şi vor pierde puterea obligatorie decât pentru viitor". Altfel spus,
măsurile aplicate deja îşi produceau efectele, chiar dacă parlamentul nu le-a
aprobat. Numai că, grijulii cu propria lor situaŃie şi cu locul pe viitoarele liste
electorale, parlamentarii români n-au demonstrat că reprezintă puterea legis-
lativă în stat. Viitorul lor economic şi statutul social depindeau de partid şi de
bunăvoinŃa şefilor politici, activitatea parlamentară fiind trecută cu precădere
la rubrica "preocupări secundare".
În iunie 1927 Ionel Brătianu, abil cunoscător al scenei politice din
România, afirma: "Ni s-a întâmplat uneori să renunŃăm la guvern, nu ni s-a
întâmplat niciodată să cerem guvernul şi să nu reuşim (…). Ei bine, îl
revendicăm în aceste împrejurări"15. Liderul liberal îşi impunea voinŃa în faŃa
regelui Ferdinand, care nu-şi putea îndeplini una din principalele prerogative
constituŃionale: numirea miniştrilor.
La 22 iunie 1927 Brătianu a depus jurământul la Scroviştea. În
"campania electorală" ce a urmat, la sugestia lui I. G. Duca, ministrul de
interne, comandanŃii de brigăzi şi de regimente ai Jandarmeriei au fost
convocaŃi şi li s-a comunicat că "dorinŃa regelui" este ca P.N.L. să câştige
alegerile. Ca de obicei, rezultatul alegerilor a fost contestat, justificat spunem
noi, Partidul Poporului spunând că alegerile au fost "o comedie ruşinoasă şi
tristă"16. Maniu, amplificând frauda, considera că în urma acestor alegeri nu a

13
C. Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Memorii, vol. VI,
Editura Machiavelli, Bucureşti, 1966, p.235-236.
14
Monitorul oficial, nr.155 din 9 iulie 1934.
15
Viitorul din 9 iunie 1927.
16
Îndreptarea din 9 iulie 1927.
 România interbelică. Cadre instituŃionale şi practică politică 207

rezultat un parlament, ci "o adunare particulară culeasă prin furt şi fraudă din
toate părŃile, fără nici o morală politică şi fără nici un prestigiu"17.
Ca un aspect pitoresc, plin de semnificaŃii însă, după moartea lui Ionel
Brătianu, C. Argetoianu îi trimite o scrisoare lui I. G. Duca şi îi declară că
cere să fie înscris în P.N.L. pentru că după ce a trecut prin mai multe "borde-
luri" politice vrea să-şi sfârşească activitatea "într-o casă curată şi cinstită"18.
"Era nouă" promisă de naŃional-Ńărănişti putea să reprezinte un înce-
put de transformare în activitatea legislativului şi executivului din România,
numai că principiile şi valorile morale au fost abandonate extrem de repede,
sfârşitul guvernării naŃional-Ńărăniste fiind primit cu satisfacŃie de opinia
publică. Venit la putere pe un val de simpatie populară, P.N.ł. părăsea
puterea într-un oprobiu general.
Alegerile din iunie 1931, organizate de guvernul Iorga-Argetoianu,
l-au determinat pe Grigore Gafencu să afirme: "Mai grozavă decât năvălirea
tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt
înŃelese şi practicate de români, de administraŃia română, de armata română,
de magistraŃii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănŃuită de sus în
jos peste o populaŃie paşnică şi liniştită…. S-au arestat delegaŃii şi candidaŃii,
s-au furat urnele şi cărŃile de alegător, s-au bătut mai ales, s-au schingiuit şi
snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători"19.
Alegerile din decembrie 1933, care au marcat revenirea liberalilor la
putere, au confirmat comedia "democratică" şi au scos în evidenŃă, din nou,
"zestrea guvernamentală".
CarenŃele democraŃiei româneşti s-au agravat continuu după 1930 şi
au dus, inevitabil spunem noi, la dispariŃia sistemului parlamentar de pe
malurile DâmboviŃei. Între legislaŃia românească şi modul ei de aplicare era o
distanŃă uriaşă. Ion Mihalache afirma: "Am avut totdeauna impresia că
această ConstituŃie e o haină largă, dar cu un guler strâmt care sugrumă,
pentru că ConstituŃia a sugrumat clasa Ńărănească căreia i-a lipsit orice
mişcare politică (…). Nu se poate zice că pentru Ńărănimea românească a
existat vreodată ConstituŃie în această Ńară; jandarmul, dorobanŃul, primarul,
aceştia au fost ConstituŃia pentru Ńăranul român totdeauna. Şi sunt cunoscute
cazuri ca acelea când însăşi ConstituŃia a fost confiscată ca broşură
subversivă la sate, de administraŃia partidelor politice"20. O apreciere
pertinentă din partea unui … lider politic care nu votase ConstituŃia din 1923
şi pe care o declarase "de drept nulă".
17
Patria din 12 iulie 1927.
18
Dreptatea din 30 noiembrie 1927.
19
Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991,
p.143.
20
D.A.D., nr.32, şedinŃa din 28 iulie 1937, p.558.
208 Ionel Sîrbu

Valorile şi principiile democratice în România interbelică au fost

simple concepte teoretice, golite de orice conŃinut practic, au fost teme
frumoase pentru simpozioane şi colocvii academice şi au fost, din nefericire,
extrem de puŃin prezente în practica politică.
În urmă cu 70 de ani, Emil Cioran făcea următorul comentariu:
"Oricât am vrea să ne mângâiem de condiŃia existenŃei noastre, prin
împrejurările vitrege ale vremurilor – năvălirea barbarilor, ocupaŃia turcească,
maghiară, fanariotă … nu vom reuşi totuşi: istoria este o explicaŃie, dar nu o
scuză. Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puŃin sânge
pentru libertate …. Salvarea României sunt virtuŃile şi posibilităŃile ei
ascunse. Ceea ce am fost nu este decât un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim
atât de laşi încât să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură
grea"21.
Nimeni nu poate trece cu vederea eforturile ce s-au făcut în încercarea
de modernizare a României reîntregite. Eforturile delegaŃiei României la
ConferinŃa de Pace de la Paris sunt evidente, rezultatele, în urma unui fericit
concurs de împrejurări, fiind pe măsura aşteptărilor. Nu poŃi să nu constaŃi o
creştere economică, în unele sectoare consistentă, în perioada pe care o
analizăm. Demersul nostru nu-şi propune să treacă sub tăcere aceste realizări;
în acelaşi timp, considerăm că disfuncŃionalităŃile majore care au afectat
sistemul democratic nu mai pot fi prezentate ca aspecte colaterale, inevitabile
unor schimbări de asemenea amploare.
Avem dovezi suficiente, cele prezentate de noi au fost alese şi pentru
"culoarea expunerii", prin care putem analiza, cu obiectivitate şi luciditate,
practica politică din România interbelică. Falsificarea alegerilor, prin voinŃa
generală a tuturor reprezentanŃilor partidelor aflate la putere, a fost o practică
curentă în peisajul politic românesc. Falsificând alegerile, pornind de la
"principiul": "daŃi-mi internele că vă fac alegerile", era violată voinŃa alegă-
torilor, în ultimă instanŃă impactul votului universal fiind aproape nul.
Această importantă componentă a valorilor democratice ar fi putut contribui
la educaŃia unei mase de Ńărani pentru care exerciŃiul electoral nu existase
până atunci. În faŃa acestor infracŃiuni de o gravitate majoră, comise de
instituŃiile statului chemate să apere legea – în special Ministerul de Interne –
justiŃia din România a rămas impasibilă, deşi existau zeci de mii de reclamaŃii
ce aduceau probe în care erau prezentate gravele încălcări ale legii. Cei
chemaŃi, conform prevederilor legale, să apere şi să aplice legea îşi începeau
activitatea cu o încălcare flagrantă a legilor Ńării. Grigore Gafencu a văzut
aceste carenŃe grave ale sistemului când afirma că: "Nici o conştiinŃă nu s-a
revoltat, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. SimŃeam, în faŃa acestei

21
Emil Cioran, Schimbarea la faŃă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.42.
 România interbelică. Cadre instituŃionale şi practică politică 209

laşităŃi generale, sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul
şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanŃurile şoselelor noastre naŃi-
onale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte şanŃuri prăfuite şi
înglodate mai are şi biata noastră conştiinŃă naŃională. Câte moravuri din alte
vremi, ce educaŃie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simŃ al dreptăŃii şi al
demnităŃii individuale"22. În continuarea gândurilor sale, Gafencu făcea
aprecieri, deloc onorabile pentru categorii largi de cetăŃeni, în esenŃă pentru
majoritatea poporului român: "Dacă masa Ńărănească aparŃine Orientului, prin
sărăcie şi ignoranŃă, în schimb aparatul administrativ, inclusiv ofiŃerii şi
magistraŃii, aparŃin Orientului, printr-o nemaipomenită lene, printr-o desă-
vârşită neputinŃă de reînnoiri, de primenire intelectuală şi morală"23.
În ceea ce priveşte starea "oştirii" române, cuvânt drag politicienilor,
un memoriu al generalului Ion Antonescu, din anul 1934, este mai mult decât
relevant: "Putregaiul este aşa de mare, încât a rămâne în mijlocul lui
înseamnă a-mi lega şi eu numele de un dezastru care este inevitabil, dacă
continuăm sistemul şi metodele de lucru actuale (…). ToŃi şefii de Stat major
de la război şi până astăzi, toŃi fără nici o excepŃie, în cap cu mine, trebuiesc
daŃi în judecată"24.
A treia putere în stat, justiŃia, a rămas legată la ochi în faŃa acestei
evidenŃe infracŃionale în continuă dezvoltare. Ceea ce ni se pare foarte grav
este faptul că majoritatea oamenilor politici români acceptau corupŃia şi
compromisurile grave ca mod de existenŃă. Istoricul american Nicholas
Naghy-Talavera spune tranşant că, în perioada interbelică, în România au
existat doar trei oameni politici oneşti: Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu
şi Ion Antonescu. Nu dorim ca precizarea ce am reprodus-o după istoricul
american să fie interpretată din perspectiva opŃiunilor politice a doi dintre cei
trei oameni politici menŃionaŃi.
Dacă la nivel central aceasta era "starea de normalitate", dovezile ce
probează corupŃia, clientelismul şi infracŃionalitatea din diferitele judeŃe ale
României sunt cel puŃin la fel de numeroase. Cum putem caracteriza un
sistem politic în care alegerile sunt falsificate, în care legislativul are rol
decorativ în faŃa executivului, în care se guvernează prin decrete-legi, în care
starea de asediu şi cenzura erau realităŃi aproape constante, în care legile erau
făcute doar pentru lectura din sălile bibliotecilor sau din seminariile
universitare şi nu erau, în cele mai multe cazuri, aplicate, în care oamenii
politici, cu foarte puŃine excepŃii, aveau ca singură preocupare căpătuiala

22
Grigore Gafencu, op. cit., p.144.
23
Ibidem, p.145.
24
Pe marginea prăpastiei, vol. I, Bucureşti, 1942, p.61.
210 Ionel Sîrbu

proprie şi a clientelei de partid sau de familie? Despre ce "epocă de aur" a

democraŃiei româneşti putem să mai discutăm în aceste condiŃii?
Din 1919 şi până în 1938 sistemul democraŃiei parlamentare din
România s-a degradat continuu până a ajuns la metastază. Instaurarea regi-
mului de autoritate monarhică, în 1938, denumirea suavă, patriotică, a dicta-
turii regale, nu a fost rezultatul factorilor externi. A accepta o astfel de
ipoteză înseamnă să excludem din analiza istorică obiectivele politice ale
RestauraŃiei Carliste. A visat, şi-a dorit cu ardoare să guverneze singur,
deasupra partidelor, încă din 1930 şi a atins acest obiectiv în 1938. I-au
trebuit opt ani pentru a-l vedea pus în practică, opt ani de planuri şi măsuri
gândite pentru distrugerea partidelor politice şi a democraŃiei parlamentare.
Ar fi nedrept să-l acuzăm exclusiv pe Carol al II-lea de distrugerea sistemului
democratic din România. Oamenii politici l-au secondat cu entuziasm şi
abnegaŃie prin tarele lor morale şi prin micimea caracterului lor. Împreună,
rege şi politicieni, au dus Ńara la dezastrul din februarie 1938 şi nu forŃe
politice sau state străine care nu aveau nimic mai bun de făcut decât să
instaureze dictatura carlistă în România.
În februarie 1938 pericolul german nu era perceput ca iminent de nici
o Ńară continentală. Încă nu fusese anexată Austria, iar Cehoslovacia era un
obiectiv îndepărtat. Dinspre răsărit, sovieticii nu reprezentau nici ei o ame-
ninŃare iminentă, Stalin având răfuieli importante în procesul epurării parti-
dului şi a structurilor de comandă din armată.
Exista un pericol intern, în creştere după 1936. Este vorba de
Legiunea Arhanghelului Mihail care obŃinuse 15% din voturile românilor.
Cine a sprijinit această mişcare până în 1938? CâŃi oameni politici şi-au
arogat dreptul că i-au fost "naşi"? CâŃi oameni politici i-au inspirat mesajul
electoral? De ce legionarii au fost prietenii lui Carol al II-lea până când
acesta i-a cerut lui Codreanu să-l proclame căpitan al legiunii? De ce, brusc,
după refuz, au devenit inamici declaraŃi ai Palatului? Un sistem democratic se
apără cu glonŃul sau cu legea? Unde a fost "eficienŃa" instituŃiilor care erau
abilitate să apere democraŃia din România? Nici acest pericol intern nu a
reprezentat o cauză serioasă pentru a distruge un sistem ce funcŃiona de
aproape 70 de ani. Necesitatea strângerii rândurilor în jurul Coroanei, pentru
apărarea României, a început prin distrugerea sistemului democratic, prin
desfiinŃarea acestui sistem invalid. Era, totuşi, un preŃ mult prea mare şi care
a avut, în doi ani, consecinŃe dramatice. A trece la un cult al personalităŃii la
limita nebuniei, a te ralia unui proiect politic periculos, destinat să salveze un
om şi nu o Ńară, iată atitudinea celor ce au acceptat – cu mici excepŃii – să
îmbrace uniforma Frontului. Cu ironie, Martha Bibescu spunea că uniforma
Frontului era albă pentru a mai lumina "jegul interior al celor ce-o îmbră-
caseră".
 România interbelică. Cadre instituŃionale şi practică politică 211

Pentru agonia democraŃiei româneşti interbelice este caracteristic

faptul – prezentat de St. Fischer GalaŃi – că "în preajma instaurării dictaturii
regale, bătălia finală nu s-a dat între suveran şi forŃele democratice, ci între
promotorul monarhiei de dictatură şi totalitarismul de extremă dreaptă"25.

GalaŃi

25
Apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enci-
clopedic, Bucureşti, 1997, p.348.