Triadele" Sfântului Grigorie Palama: Repere Pentru Cateheza Contemporană

You might also like

Download as pdf or txt
Download as pdf or txt
You are on page 1of 23

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama:

repere pentru cateheza contemporană

Coresciuc ROGER*1

Abstract: The challenge of the modern/contemporary catechesis


as it is approached by the patristic theology is extremely important:
The Triads of Saint Gregory Palamas suggest a vivid theology which
cannot go without the hesychast experiences, results of the ascetical
life. The unity of the theological knowledge is represented, in fact,
by the unity of the hesychast living on its whole. The legitimacy
demands of Varlaam, in a field totally alien to his skills, are a pattern
for the way the modern catechesis should react with regard to the
adaptability requests. The Dionysian concept of `unity` can be seen
along the entire defensive Palamite work. The knowledge of God is a
unitary act, which moves from multiplicity to unity, not by acquiring
multiplicity, but overcoming it in a transcendental way. On a contrary
way, Varlaam, the great rival of the Palamite theology, considered the
results of the philosophical knowledge to be gleams of the eternal
judgments existing within the divine mind. Saint Gregory Palamas

*1
Assistant Professor at the Faculty of Orthodox Theology “Dumitru
Stăniloae” in Iaşi, Romania.
101
Coresciuc ROGER

is categorical in this sense: the human judgment can stray from its
verticality and congruency with its simple truths. The demand of
establishing any kind of catechesis on answers regarding firstly the
scientific primary truth `area` and, then, the truths resulted from the
confessional knowledge is a premise which cannot form the base of a
real catechetical itinerary.

Keywords: theology, Palamas, communication, catechetic, Mount


Athos, hesychasm, philosophy

I. „Raţiunile” filosofiei profane – false paradigme

În studiul de faţă ne propunem o analiză a atitudinii Sfântului


Grigorie Palama în faţa provocărilor pe care intelectualismul lui
Varlaam le ridica la adresa vieţuirii isihaste. Isihasmul era considerat
de o parte dintre intelectualii secolului al XIV-lea drept o mişcare
care ignora mersul şi descoperirile ştiinţei contemporane, ştiinţă care
încerca să combine anumite puncte de vedere teologice cu o parte din
premisele ştiinţifice ale vremii respective. Pe scurt, Varlaam încerca
să impună teoria conform căreia cunoaşterea lui Dumnezeu provine
doar din efortul susţinut de decriptare a tainelor Universului prin
metode şttinţifice. Toată Creaţia ascunde raţiunile existente în Mintea
lui Dumnezeu, şi descoperirea pe cale ştiinţifică a acestor raţiuni este
singura cale de intrare în adevărata cunoaştere teologică.
Ca atare, spune dascălul isihast: „nu e foarte greşit să credem că
nu putem găsi raţiunile unora din aceste (păreri) în Mintea creatoare.
Căci zice Apostolul: «Cine a cunoscut mintea Domnului?»1. Şi dacă
nu există acestea2, atunci nu putem vedea nici în suflet chipurile
acestor raţiuni, care să vină din înţelepciunea cea din afară. Aşadar,
cunoaşterea care urmăreşte, plecând de la această înţelepciune, ceea
ce e după chipul dumnezeiesc, este o falsă cunoaştere. Sufletul care o
1
Romani 11, 34.
2
Raţiunile părerilor în Mintea creatoare.
102
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

are pe aceasta (această cunoaştere), nu va deveni prin ea asemănător


«Adevărului în sine», şi nici nu va condus către adevăr de această
cunoaştere, iar îngâmfarea acelora care se laudă pe această temă, din
pricina ei, este zadarnică”3.
Pretenţia de întemeiere a oricărui fel de filosofie pe „raţiunile”
prime este un deziderat care nu poate fi susţinut în realitate. Şi în acest
punct, provocarea care se ridică atât pentru cateheza contemporană,
cât şi pentru dialogul teologie-ştiinţă este cât se poate de clară: care
sunt datele neutre care mai pot certifica faptul că o anumită direcţie
filosofică sau de cercetare ştiinţifică este în legătură directă cu aceste
raţiuni? Care sunt jaloanele care îl mai pot determina pe teologul
zilelor noastre să aibă aceeaşi atitudine cu cea pe care Sfântul Vasile
cel Mare o predica adesea: atenţie şi fructificare selectivă a filosofiei
păgâne? Sfântul Grigorie Palama nu se fereşte să afirme că o parte
din filosofiile lumii nu se regăsesc în Mintea Originară. Aşadar, cel
care se dedică unei astfel de direcţii filozofice sau ştiinţifice scoase
din contextul „raţional-dumnezeiesc” nu va avea în sufletul său nicio
urmă de relaţie cu acest „context” dumnezeiesc.
Înstrăinarea falselor paradigme culturale, filosofice şi ştiinţifice
sau, mai bine zis, ruperea lor completă de „raţiunile autentice” conduce
inevitabil către un impas teleologic. Angajarea în circuitul acestor
false paradigme oferă sentimentul fals al unui urcuş în cunoaşterea lui
Dumnezeu. Provocările existenţiale raportate la astfel de paradigme
sunt interpretate într-o manieră simplistă, reducţionist, fără a avea
parte de soluţionări autentice.
„Cine a cunoscut Mintea Domnului?” se întreabă şi apostolul
Pavel şi Sfântul Grigorie Palama. Pretenţia îndrăzneaţă de apropiere
şi imersiune în taina Persoanei Dumnezeieşti, în taina Treimii şi a
relaţiei Sale cu lumea, prin simpla decorticare a unor înţelesuri
neadăpate la apa cea vie a harului dumnezeiesc este, pentru Sfântul
Grigorie Palama, un drum cu sens unic, care duce tot mai departe

3
Sfântul Grigorie Palama, Triada I.2, traducere proprie.
103
Coresciuc ROGER

de adevărata cunoaştere. Dobândirea unei astfel de cunoaşteri, ruptă


de orice fel de participare ascetică la viaţa dumnezeiească, precum
şi rămânerea obsesivă în ea, închide orice poartă de scăpare către
cunoaşterea „Adevărului în sine”. Omul rămâne prizonier al propriei
creaţii, creaţie dezgolită de sensul ultim şi profund, şi se afundă tot
mai mult în labirintul trăirilor suscitate de o astfel de cunoaştere:
îngâmfare, siguranţă de sine, necesitatea acoperirii logice, spaima
dărâmării tuturor acestor certitudini, neacceptarea altor universuri
de gândire sau, din contră goana absurdă după certificarea cercetării
tocmai prin cantitatea informaţiei, suspiciunea ştiinţifică, angajarea în
cauze pierdute, etc. Nu mai poate fi vorba, în acest caz, nici de isihie-
liniştire, nici de odihna lucrătoare a minţii şi nici de justeţea atitudinii
creative. Văzute din perspectiva vieţuirii duhovniceşti, toate aceste
nelinişti nu sunt semne ale unei fundamentări în Adevăr!

II. Păcatul – bariera înţelegerii curate a raţiunilor creaţiei


prezente în suflet

Diferenţa dintre înţelegerea duhovnicească şi cea filosofică


este dată tocmai de conţinutul acestei înţelegeri. Sfântul Grigorie
Palama precizează că păcatul este principalul obstacol care se poate
interpune în încercarea de desluşire a adevărurilor lumii. Înceţoşarea
puterii contemplative a sufletului îl aruncă pe om în necunocutul
soluţiilor epistemologice proprii. Aşa cum spune şi Sfântul Maxim
Mărturisitorul, „păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor
(facultăţilor) sufletului, a celei poftitoare, irascibile şi raţionale.
Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale.
Ura şi necumpătarea din reaua întrebuinţare a puterii irascibile
(iuţimea) şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vine
cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din
cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău”4.

4
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste,
104
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

Reaua întrebuinţare a puterii raţionale atrage după sine şi


înceţoşarea puterii contemplative a sufletului. Ochiul minţii nu
mai vede lămurit şi atunci intervine neştiinţa. Varlaam a ignorat
cu desăvârşire aceste avertismente, care nu erau o simplă invenţie
palamită, ci erau omniprezente în tradiţia patristică. Nu adeziunea
la o cunoaştere ne-înduhovnicită va potenţa puterea contemplativă,
ci reflexul apropierii de actul cunoaşterii în Duh. Sfântul Grigorie
Palama afirmă că nu lipsa cunoaşterii profane este cea care îl rupe
pe om de Dumnezeu. Există foarte multe mărturii de sfinţi, care nu
au manifestat nicio aplecare faţă de ştiinţa „cea din afară” şi, care,
totuşi, nu au fost împiedicaţi de această lipsă să acceadă la adevărurile
veşnice. „Curăţia mântuitoare” de care vorbeşte adesea în Triade este
garanţia că ochiul luminat al minţii va fi ferit de intrepretări eronate
ale informaţiilor de orice natură ar fi ele (de ordin creat sau necreat).
Un om împătimit nu poate înţelege, în adevăratul sens al cuvântului,
toată complexitatea şi teleologia actului cunoaşterii în sine. El poate
fi un excelent savant, un renumit om de ştiinţă, un candidat strălucit la
titlul de laureat al premiului Nobel; dacă însă viziunea sa se va limita
la realităţile lumii create, şi dacă această vizune va fi dublată de o
ignorare continuă a propriei înduhovniciri, rezultatul nu va fi decât
unul limitat la datele lumii acesteia, date nepătrunse de niciun sens
teologic.
Spune Sfântul Grigorie Palama în acest sens: „Căci ştiu că
există o ignoranţă cărei nu i se poate reproşa ceva, după cum există
şi o cunoaştere blamabilă. Nu separându-te de aceea (ignoranţa
profană), ci separându-te de ignoranţa celor despre Dumnezeu şi
dogmele dumnezeieşti, ignoranţă pe care au interzis-o Teologii noştri,
şi îmbunătăţindu-ţi tot felul vieţurii urmând sfaturilor lor, te vei
umple de înţelepciunea lui Dumnezeu şi vei deveni cu adevărat chip
şi asemănare a lui Dumnezeu, desăvârşindu-te doar prin împlinirea

în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 2, traducere, introducere şi


note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2013, p. 114.
105
Coresciuc ROGER

poruncilor evanghelice”5. Ignoranţa, lipsa de cunoaştere în domeniul


„celor din afară” nu este reproşabilă. Reproşabilă este ignorarea
adevărurilor revelate care se referă la Dumnezeu, la învăţăturile despre
El şi la vieţuirea creştină, în general. O astfel de lipsă de cunoaştere
întunecă ochiul sufletului şi îl fac pe om foarte puţin transparent
realităţilor diferite de universul oferit de cunoaşterea care provine din
„cele din afară”. Împlinirea poruncilor evanghelice – concept esenţial
în exprimarea teologică a Sfântului Grigorie Palama - este singura cale
către desăvârşire. Nu o acumulare haotică de informaţii este soluţia
punerii în lucrare a chipului imprimat în toate puterile sufletului, ci
angajarea plină de discernământ pe drumul ascetic.
Pentru cateheza contemporană, acest element cheie – împlinirea
poruncilor evanghelice – ar trebui să fie motto-ul oricărei acţiuni cu
scop catehetic. Dincolo de tot angrenajul logistic modern, catehetul
are datoria să îşi însuşească viziunea patristică autentică referitoare
la înduhovnicire şi curăţire de patimi. Nu putem prezenta adevăruri
de credinţă, adânci în conţinutul lor, fără să atragem atenţia că aceste
adevăruri pot ajunge extrem de deformate în mintea celui care le
primeşte fără un discernământ ascetic. Dacă suntem înconjuraţi
de foarte multe exemple de creştinism neasumat dogmatic şi care
e socotit drept o sumă de acte şi gesturi neînţelese, aducătoare de
beneficii efemere, trebuie să fim conştienţi că această realitate vine
şi din lipsa conştientizării, atât din partea catehetului, cât şi a celui
catehizat a apelui patristic la „împlinirea poruncilor”. Această realitate
păgânizată a multor practici care se află la limita de jos a raţiunii este
o consecinţă a acestei lipse de asumare ascetică.

III. Pustie versus filosofie

Elistismul intelectual al lui Varlaam este unul din punctele


principale ale teoriilor sale, care se află în conflict direct cu tradiţia

5
Sfântul Grigorie Palama, Triada I.4, traducere proprie.
106
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

patristică. Dacă e adevărat că doar cei care se dedică studiului au


un acces cuprinzător la Adevăr, oare ce se întâmplă cu toţi ceilalţi?
Am pus tangenţial această întrebare câteva rânduri mai devreme
însă acum e momentul să luăm în considerare mai serios perspectiva
Sfântului Grigorie Palama: „Dacă omul poate să găsească şi să
vadă ceea ce e «după chipul», plecând de la educaţia cea din afară,
ca una care transformă spre mai bine caracterele şi scoate afară din
suflet întunericul ignoranţei, înseamnă că înţelepţii elinilor sunt mai
asemenea cu Dumnezeu şi îl contemplă mai bine pe Dumnezeu decât
Părinţii cei dinainte de Lege şi decât cei care au profetizat sub Lege,
ca unii care mai toţi au fost chemaţi la această vrednicie dintr-o viaţă
simplă/lipsită de educaţie. Iar Ioan, cel mai înalt vârf al profeţilor6,
nu şi-a petrecut viaţa în pustie, din cea mai fragedă pruncie până la
sfârşit? Şi nu oare spre el, ca spre un arhetip, îşi îndreaptă privirile,
pe cât le stă în putere, cei ce se despart de lume? E clar că da! Unde
sunt aşadar în pustie şcolile acestei filozofii deşarte, pe care aceştia o
numesc «mântuitoare»? Unde sunt cărţile cele cu multe pagini şi unde
sunt cei care-şi consumă toată viaţa cu ele şi îi conving şi pe alţii să
facă acelaşi lucru)? Şi unde găsim în cărţile acestea sfaturile scoase
din vieţile unor astfel de pustnici si feciorelnici şi mărturia scrisă a
luptelor, care să-i incite pe cei care le citesc să le imite?”7.
Atitudinea Sfântului Grigorie Palama este tranşantă şi cred
că va ridica multe semne de întrebare dacă va fi contextualizată
demersului epistemologic actual. Posibilitatea ca filosofia păgână să
fie o cale sigură pentru punerea în lucrare a „chipului” este inexistentă
în teologia palamită. În concepţia dascălului isihast, filosofia şi ştiinţa
sunt prea atinse de întunericul firii căzute pentru a putea constitui
în vreun fel repere pentru o poziţionare duhovnicească. Ea nu are
nici capacitatea de a corecta caracterele şi nici forţa şi dinamica de a
conduce către siguranţa adevărului. Într-o traducere foarte personală a

6
Este vorba despre Sfântul Ioan Botezătorul.
7
Sfântul Grigorie Palama, Triada I.4, traducere proprie.
107
Coresciuc ROGER

acestei atitudini, pot spune că pentru Sfântul Grigorie Palama educaţia


cea „din afară” poartă în sine doar un slab reflex al educaţiei adevărate,
hrănitoare a naşterii şi creşterii în Duh. Luată în sine, ea e neutră, atâta
timp cât nu incită la deviaţii comportamentale şi gnoseologice. Dar din
păcate, realitatea de zi cu zi ne demonstrează că de cele mai multe ori,
educaţia, filosofia, ştiinţa, în general, nu poartă în ele seminţele unei
cercetări care să trimită către realităţile veacului cel veşnic. Desigur,
ştiinţele pot fi „încreştinate” şi repuse într-un circuit epistemologic ale
cărui cadre pot fi înduhovnicite, însă acest demers nu este o constantă
care să ofere jaloane regulate şi clare. Deşi există, nu sunt frecvente
cazurile în care un eventual lucrător al poruncilor evenghelice s-ar
putea dedica ascetic „cunoaşterii lumeşti”. În fond, toată argumentaţia
Sfântului Grigorie Palama nu se îndreaptă împotriva actului de ştiinţă
sincer şi devotat, ci împotriva alipirii pătimaşe şi exclusiviste de acest
act. Nivelul cercetării ştiinţifice actuale determină însă o abordare
mecanicistă, care de multe ori este desprinsă de viziunea teleologică
şi teologică a actului de ştiinţă. Nimeni nu va blama aşadar un demers
ştiinţific sau filosofic onest şi ascetic, însă riscurile nepăstrării liniei
oneste şi ascetice este foarte mare.
Dacă nu ar fi considerată doar un simplu reflex al „paideii
dumnezeieşti”, ci un element cheie în urcuşul către cunoaşterea
adevărată, s-ar deschide calea către interpretări din cele mai năstruşnice:
Platon ar fi mai mare decât Moise, Aristotel l-ar depăşi pe Apostolul
Pavel, iar Diogene ar fi egalul apostolului Ioan. Totuşi, paradigmele
de vieţuire creştină arată contrariul. Sfântul Grigorie Palama oferă
exemplul clasic al Sfântului Ioan Botezătorul: proorocul s-a dezvoltat
şi a ajuns la maturitatea cunoaşterii, nu prin aplecarea către filosofie
şi ştiinţă, ci prin asumarea aşteptării ascetice a Mântuitorului: „Iar
Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi cingătoare de piele
împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică”8.
Întemeierea lui Ioan pentru toată activitatea lui misionară şi profetică

8
Matei 3, 4.
108
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

nu era un proiect filosofic sau ştiinţific, ci chemarea directă din partea


lui Dumnezeu: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era
Ioan”9. Ioan este numit de către Sfântul Grigorie Palama arhetip al
vieţuitorilor care-şi dedică viaţa ascezei şi contemplaţiei dumnezeieşti.
Primul lucru pe care îl propovăduieşte Ioan nu este altceva decât
lucrarea poruncilor împletită cu pocăinţa: „În zilele acelea, a venit
Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-
vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”10. Măreţia acestei aşteptări a
Împărăţiei, tensiunea eshatologică şi asumarea penitenţială a acestei
aşteptări sunt coordonatele prezenţei lui Ioan la râul Iordan. O astfel
de atitudine, dezbrăcată de orice pretenţie de „multiculturalitate” şi
„interdisciplinaritate” îi oferă lui Ioan posibilitatea unui discurs liber,
direct, neatins de diplomaţia culturală a conceptului de „politically
correct language”.
Sfântul Grigorie Palama îl consideră pe Ioan un „contemplativ”,
văzător cu Duhul: „Aşadar Ioan, apropiindu-se de Acesta, fiind văzător
cu duhul, cunoscându-L pe El, a grăit către mulţime...”11. Viaţa
de asceză şi de pocăinţă îi deschide proorocului Ioan posibilitatea
apropierii de Taina Cuvântului Întrupat, descoperită ochilor curăţiţi ai
minţii12. Sfântul Grigorie Palama este categoric atunci când descrie
antagonismul pustie&filosofie: Ioan nu s-a dezvoltat la umbra unei
şcoli filosofice sau oratorice, ci s-a format sub lucrarea nemijlocită a
9
Ioan 1, 6.
10
Matei 3, 1.
11
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 59-a, în Omilii, vol. 3, traducere de
Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2007, p. 368.
12
Urmând aceleiaşi idei, Sfântul Grigorie Palama îl numeşte văzător şi pe
vameşul Zaheu: Hristos îl vindecă de orbirea sufletească, ca pe unul „care
avea întunecaţi ochii cei dinlăuntru ai inimii”. Zaheu, ca şi orbii, sunt
vindecaţi de orbirea noetică, „intelectuală-înţelegătoare”. oferindu-li-se
şansa unei cunoaşteri prin vedere şi nu prin raţiune sau adeziune intelectuală.
Doar Hristos este Cel care dăruieşte o astfel de vedere, într-un act de recreare
a „omului nou” (a se vedea Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 62-a, op.cit.).
109
Coresciuc ROGER

harului Duhului Sfânt, această formare avându-şi începutul încă din


primele momente ale vieţuirii sale: „Ioan s-a semănat şi s-a format ca
trup sufletesc în pântecele maicii sale, şi în chip de neînţeles s-a uns
cu ungerea Duhului Sfânt şi a fost arătat trup duhovnicesc”13.
Pustia este pentru Ioan sălaşul cel mai potrivit pentru un astfel
de demers ascetic. Lipsa de alipire de tentaţiile lumii acesteia – tentaţii
la nivelul trupului, dar mai ales al duhului – se împlineşte prin fuga de
lume, într-o asumare continuă a curăţiei şi a atenţiei la descoperirea
tainelor. Proorocul Ioan nu a atras mulţimile către pocăinţă printr-
un discurs elaborat sau printr-un sistem filosofic nou. Nu subtilitatea
filosofiei a fost cea care a mişcat mii de inimi îndemnându-le către
schimbarea vieţii, ci însăşi vieţuirea sa care era conformă cu mesajul
transmis. „Mărturia nescrisă a luptelor” este argumentul esenţial în
„propedeutica” Botezătorului. El introduce în taină, este iniţiatorul
în practicarea virtuţii, cel care deschide calea către „Cuvântul Viu”.

IV. Învăţătura Mântuitorului – fără aluzii pozitive la ştiinţa


„cea din afară”

Îndemnul Mântuitorului „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui


Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” este
deosebit de actual în contextul disputei isihaste a secolului al XIV-
lea. Continuându-şi argumentarea din prima Triadă, Sfântul Grigorie
Palama se întreabă legitim, de ce Mântuitorul nu a acordat nicio
importanţă dedicării şi îmbrăţişării totale a învăţăturii profane: „Dar
«Cel Care e mai înainte de veci»14, şi Care S-a arătat după acesta15,
«Care a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr»16 şi ca să

13
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 40-a, în Omilii, vol. 3, traducere de
Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2007, p. 61.
14
Cfr. In. 8, 58.
15
Cfr. In. 1, 1; I Cor. 2, 7; Col. 1, 15.
16
Cfr. In. 18, 37; In. 1, 8.
110
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

înnoiască «după chipul», şi să-l ridice către arhetip, de ce nu ne-a oferit


această înălţare prin metodele cele din afară? De ce nu a zis: «Dacă
vrei să fii desăvârşit, dobândeşte educaţia cea din afară, străduieşte-te
să asimilezi disciplinele, agoniseşte-ţi ştiinţa celor ce sunt»17, ci a zis:
«Vinde cele ce ai, dă-le săracilor18, ia-ţi crucea şi străduieşte-te să-Mi
urmezi»”19. Mesajul Evangheliei nu lasă loc de intrepretare.
Întreaga teologie a lui Varlaam se întemeiază pe o construcţie
raţională20, fără o corelaţie minimă cu realitatea vieţii concrete.
Achindin, deşi o vreme apropiat de Sfântul Grigorie Palama, a
adoptat în cele din urmă aceeaşi soluţie a combaterii teoretice, fără
corespondent în concret.
Pentru că articolul de faţă îşi propune o relecturare a anumitor
pasaje din Triadele palamite într-o cheie de intrepretare catehetică, e
momentul să zăbovim un pic asupra situaţiei catehezei contemporane,
17
Pretenţia de universalitate a ştiinţei, fără integrarea unei teleologii adecvate
intră şi în atenţia filosofilor contemporani. A se vedea Martin Heidegger,
Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2003, p.50: „Spunând că antropologia, psihologia
şi biologia nu pot să dea un răspuns univoc şi ontologic suficient întemeiat
la întrebarea privitoare la  felul de a fi  al acestei fiinţări care sîntem noi
înşine, nu am formulat nici o judecată la adresa activităţii pozitive a acestor
discipline. Însă, pe de altă parte, trebuie mereu să fim conştienţi de faptul
că aceste fundamente ontologice nu pot fi niciodată deschise ulterior în chip
ipotetic pornind de la un material empiric; aceste fundamente, dimpotrivă,
sunt întotdeauna deja «prezente», de îndată ce materialul empiric este fie şi
numai adunat . Faptul că cercetarea pozitivă nu vede aceste fundamente şi
le consideră subînţelese nu dovedeşte câtuşi de puţin că ele nu stau la bază
şi că nu deschid problema într-un sens mult mai radical decît poate s-o facă
oricare dintre tezele ştiinţei pozitive”.
18
Mt. 19, 21.
19
Cfr. Mt. 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23.
20
A se vedea în acest sens Juan Nadal Cañellas, La résistance d’Akindynos à
Grégoire Palamas. Enquête historique, avec traduction et commentaire de
quatre traités édités récement, vol. 1-2, Leuven, 2006.
111
Coresciuc ROGER

observată din punctul de vedere al mesajului evanghelic prezentat mai


sus. Dacă teologia lui Varlaam se întemeia pe un eşafodaj raţional,
ignorând datele clare ale Evangheliei, cateheza contemporană
trebuie să se încadreze într-o perspectivă total opusă abordării lui
Varlaam. Structura ancorată în concret a vieţii Bisericii este firul
roşu al intuiţiei catehetice actuale. Altfel, riscurile sunt enorme:
„Abandonând modelul patristic tradiţional în Ortodoxie al teologiei ca
disciplină formativă integrală, de tip liturgic şi duhovnicesc, teologia
românească academizată a adoptat astfel şi ea la sfârşitul secolului
XIX modelul de tip occidental al unei ştiinţe pozitive şi sistematice
de origine scolastică. Divizată pe secţii – biblică, istorică, sistematică
şi practică –, teologia academică devenea un demers raţional de
analiză intelectuală şi sistematizare teoretică şi practică a Revelaţiei
divine: pe baza datelor pozitive oferite de ştiinţele biblice şi istorice
– care prezentau Scriptura şi Tradiţia Bisericii în pozitivitatea lor –,
teologia sistematică realiza expunerea raţională a sistemului doctrinei
şi moralei creştine, iar teologia practică analiza aplicarea concretă a
principiilor biblice, dogmatice şi morale în viaţa liturgică, pastorală şi
canonică a Bisericii”21.
Cum se poate plia cateheza contemporană pe direcţia solicitată
de Evanghelie? Cum poate evita situaţia descrisă de părintele Ioan I.
Ică jr. în pasajul de mai sus? Riscurile de a înregimenta propovăduirea
Cuvântului viu sunt cu atât mai mari cu cât direcţia generală de
cercetare este orientată către o super-profesionalizare şi specializare.
În Epistola către Filadelfieni, Sfântul Ignatie Teoforul atrage
atenţia asupra riscului înregimentării propovăduirii şi a distrugerii
spontaneităţii acesteia: „Pentru că am auzit pe unii spunând: «Dacă
nu-L găsesc pe Hristos în arhive, nu cred în Evanghelie»[...]. Pentru
mine, însă, arhivele sunt Iisus Hristos, arhive sfinte, crucea Lui,
moartea, învierea Lui şi credinţa dată prin El. În arhivele acestea

21
Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Sibiu, Ed. Deisis, 2008, pp.
21-22.
112
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

vreau să mă îndreptăţesc prin rugăciunile voastre”22.


Modelul patristic tradiţional, aşa cum reiese şi din teologia
Sfântului Grigorie Palama, propune un mers neadaptat vitezei lumii
„din afară”. Hristos nu cere altceva decât vieţuirea marcată de ideea
Împărăţiei şi a mizei vieţii veşnice. Orice demers catehetic, dacă se vrea
un demers onest, nu poate face abstracţie nici de mesajul Evangheliei
şi nici de avertizarea Sfântului Grigorie Palama din subcapitolul
de faţă. Orice împrumut din tehnica „lumii” este adaptabil doar în
măsura în care rămâne un simplu instrument. Esenţialul rămâne însă
în continuare transfigurarea omului şi urcuşul lui către paliere mai
înalte de înţelegere duhovnicească. Cateheza îl dispune pe om pentru
această transformare, îi oferă cadrul de acţiune propice unei astfel de
creşteri. Un pasaj extraordinar care aparţine Sfântului Ignatie Teoforul
adânceşte reflecţiile de faţă: „Mai bine este să taci şi să fii, decât să
vorbeşti şi să nu fii”23. Raţionalizarea excesivă distruge existenţa
adevărată, îl face pe om un simplu „gânditor pasiv”, incapabil să intre
în universul nesfârşit al Tainei dumnezeieşti. Acelaşi sfânt Ignatie
spune în continuarea epistolei citată mai înainte: „Cel care are cu
adevărat cuvântul lui Iisus, acela poate să audă chiar tăcerea Lui, ca
să fie desăvârşit, pentru ca să facă prin cele ce spune şi să cunoască
prin cele ce tace”.
Tăcerea Mântuitorului de care vorbeşte Sfântul Ignatie trimite
tocmai la ideea de contemplaţie, care este prin sine actul cuprinzător
şi revelator al înţelesurilor ultime şi adânci ale lumii şi ale persoanei
(omeneşti şi dumnezeieşti). Desigur că activitatea catehetică are nevoie
de o structurare, de un plan, care să corespundă nevoilor duhovniceşti
specifice unui timp şi loc anume. Nu se poate însă rămâne doar la
schiţă, plan şi proiect. Ele sunt ţesătura minimă, care ar trebui să ofere

22
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor Apostolici,
traducere, note şi indici de Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995,
p. 217.
23
Ibidem, p. 194;
113
Coresciuc ROGER

cadrul pentru liniştire – isihie – tăcere, stări atât de obişnuite vieţuirii


filocalice neatinse de curentul raţionalist scolastic. Ascultarea tăcerii
pline de adânc de taină a lui Dumnezeu este starea către care trebuie
conduşi credincioşii invadaţi şi asaltaţi din toate părţile de informaţie,
analiză, statistică, provocare mediatică, înregimentare culturală.
Este surprinzătoare în acest sens o altă afirmaţie a Sfântului
Ignatie făcută în Epistola către Efeseni: „Cu cât vede cineva pe episcop
că tace, cu atât mai mult să-l respecte”24. Aceeaşi idee se regăseşte
şi în Epistola către Filadelfieni: „Sunt uimit de bunătatea lui, care,
prin tăcerea sa, poate mai mult decât cei care grăiesc deşertăciuni. Că
este în armonie cu poruncile cum este chitara cu coardele”25. Punerea
în discuţie a tăcerii episcopului, care probabil că nu se referea la o
încetare a propovăduirii adevărurilor de credinţă, ci la o tăcere care
nu se mai raporta la conţinuturile cunoaşterii profane, deschide o
perspectivă interesantă asupra propovăduirii26.
24
Ibidem, p. 191.
25
Ibidem, p. 214.
26
Literatura filocalică este bogată în reflecţii asupra tăcerii şi corespondenţei
ei cu virtutea. Redăm mai jos un mic fragment care aparţine Sfântului
Nicodim Aghioritul, reprezentativ pentru discuţia de faţă: „Tăcerea e o mare
împuternicire a războiului nevăzut şi o durabilă nădejde de biruinţă. Ea este
foarte iubită de cel ce nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ea
este o păstrătoare de sfinţită rugăciune şi un minunat ajutor în practicarea
virtuţilor (de aceea Avva Isaac în cuvântul al treilea zice că «tăcerea-i
ajutătoare în lucrurile bune», «mai înaltă decât toate lucrurile vieţii
monahale» şi «taină a veacului ce va veni»; iar marele Varsanufie zice că
tăcerea în cunoştinţă este mai înaltă chiar decât Teologia). Tăcerea mai este
şi un semn de înţelepciune. Pentru că, deşi cineva tace, neavând cuvânt a
spune: «tace fiindcă n-are nimic de răspuns» (Sirah 20, 5), iar altul aşteaptă
vremea potrivită să răspundă: «el tace fiindcă cunoaşte vremea» potrivită;
iar altul pentru alte pricini.  Dar, în genere, totdeauna cel ce tace arată că
e prudent şi înţelept: «Cel ce tace se află înţelept» (Sirah, 20, 4). Ca să
te deprinzi a tăcea, socoteşte adesea pierderile şi pericolele provenite din
vorbărie, şi, în acelaşi timp, marile bunătăţi ale tăcerii” (a se vedea Nicodim
114
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

O cateheză informativă care pune accent prea mult pe metodă


şi mijloc de comunicare nu va face altceva decât să devină o altă
sursă de informare printre atâtea sute de mii de surse de informare de
cele mai multe ori superioare în conţinutul lor. Catehetul trebuie să
devină călăuzitor, mistagog, iniţiator în taina tăcerii lui Dumnezeu, a
Cuvântului rostit ontologic, şi nu un simplu transmiţător de informaţie
teologică.
Spune Sfântul Ignatie: „Să nu vă ungeţi, deci, cu mirosul cel
greu al învăţăturii stăpânitorului veacului acestuia, ca să nu vă ducă
în robie din viaţa ce vă stă în faţă”27. Cuvântul Mântuitorului, aşa
cum spune şi Sfântul Grigorie Palama în pasajul prezentat anterior,
este clar în ceea ce priveşte asumarea vieţuirii creştine. Poruncile
Evangheliei nu sunt simple pagini de literatură, ci îndemnuri către o
angajare existenţială totală. Nimic nu trebuie să devieze cursul acestei
anagajări, nici chiar o eventuală aplecare către ştiinţa „cea din afară”:
„Pentru ce te îndoieşti de poruncile pe care ţi le-am dat? Sunt bune!
Nu te îndoi deloc, ci întăreşte-ţi credinţa în Domnul şi să umbli în ele!
Eu te voi întări în ele. Aceste porunci sunt de folos celor care au să se
pocăiască; dacă nu vor umbla în ele, zadarnică le este pocăinţa lor”28.
Hristos nu îndeamnă la o viaţă petrecută în „tainele” ştiinţei profane,
şi de aici tragem concluzia că nici cateheza contemporană nu trebuie
să fie construită pe tipare neînduhovnicite, doar de dragul de a ţine
pasul cu evoluţia ştiinţelor.

Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 83).


27
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor Apostolici,
traducere, note şi indici de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995,
p. 195.
28
Herma, Păstorul, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici
de Dumitru Fecioru,Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995, p. 335.
115
Coresciuc ROGER

V. Cultura Duhului şi a muceniciei – paradigma adevăratei


propovăduiri

În contextul disputei isihaste, Varlaam insista pe acurateţea


actului ştiinţific, această acurateţe fiind singurul garant al înaintării
în cunoaşterea sigură a lui Dumnezeu. Anticiparea eshatologică, care
este prin excelenţă caracteristica monahismului, despre care vorbeşte
şi părintele Jean Meyendorff în lucrarea sa dedicată teologiei Sfântului
Grigorie Palama29, nu reprezenta nicio importanţă pentru Varlaam şi
adepţii săi. Legitim, dascălul isihast se întreabă: „De ce ucenicii pe
care i-a chemat erau pescari, neînvăţaţi, fără educaţie, şi nu înţelepţi?
Oare nu a făcut aceasta ca «să-i ruşineze pe înţelepţii cei din afară»30,
după cum spune Pavel? De ce i-a ruşinat pe cei care, după cum spun
aceia, ne călăuzesc către El? De ce «a dovedit nebună înţelepciunea
lor»31? Din ce pricină «a binevoit să mântuiască pe cei ce cred, prin
nebunia propovăduirii»32? Nu pentru că «prin înţelepciune, lumea nu
a cunoscut pe Dumnezeu»33?
Tensiunea aceasta între cultura Duhului şi cultura lumii,
între necunoaşterea care devine cunoaştere în sens transcendent şi
cunoaşterea care se limitează la imanent este o temă care a frământat
în mod deosebit istoria secolului al XIV-lea, deşi ecourile acestei
frământări sunt prezente în mai toată istoria omenirii. Nimeni nu
poate însă contesta realitatea pregătirii intelectuale a majorităţii
Apostolilor: pescari, fără educaţie, neînţelepţi ( neinstruiţi în cultura
profană ). Legitim, ne putem întreba şi noi: de ce Hristos nu a ales o
altă perioadă pentru întrupare, de ce taina înomenirii nu s-a realizat
într-un centru de efervescenţă culturală, de ce Hristos nu s-a înconjurat
29
Jean Meyendorff, Introduction a l’étude de Saint Grégoire Palamas, Paris,
Ed. Seuil, 1959, p. 273.
30
I Cor. 1, 27.
31
I Cor. 1, 20.
32
I Cor. 1, 21.
33
Ibidem.
116
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

de savanţi? Oare Mântuitorul a fost constrâns să îşi aleagă astfel de


ucenici: pescari, fără educaţie, neînţelepţi? Sau această alegere poartă
amprenta unei înţelepciuni negrăite, plină de sensuri şi înţelesuri încă
nedescoperite? Evident, într-o înţelegere plină de acrivie a purtării de
grijă a lui Dumnezeu, nimic din toată taina Întrupării şi a prezenţei
lui Hristos pe pământ nu are cum să poarte pecetea arbitrariului.
Dumnezeu a ştiut foarte bine de ce a ales astfel de oameni: pescari, fără
educaţie, neînţelepţi, într-un moment foarte bine definit al istoriei. Nu
este o alegere de moment, circumstanţială, ci este o asumare deplină a
unei realităţi. Dumnezeu îi ridică la o altfel de cunoaştere, necuprinsă
în cadrele obişnuite ale lumii34, o cunoaştere care izvorăşte din
experienţă, din realitatea contactului direct cu Însuşi Hristos, şi nu
dintr-o speculaţie reieşită din scheme de gândire.
Apostolul Pavel este conştient de această stare de fapt, de
caracterul nearbitrar al hotărârilor dumnezeieşti: „Căci Hristos nu
m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea
cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos”35. Conştiinţa
martiriului trupesc, a Crucii, devine de asemenea şi conştiinţa unei
mucenicii „raţionale”, marcate de prezenţa luminii neapropiate a
harului dumnezeiesc. Catehetul nu propovăduieşte un sistem filosofic,

34
Tertulian din Cartagina vorbeşte clar despre această reaşezare a „ştiinţei”
apostolilor. Cunoaşterea lor este una atipică pentru o înţelegere contemporană.
A se vedea Tertulian din Cartagina, Despre prescrierea ereticilor, în Diac.
Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 525:
„Ei ( ereticii, n.n ) obişnuiesc să spună că apostolii n-au ştiut toate, după
care, bântuiţi de aceeaşi nebunie întorc vorba şi spun că apostolii au ştiut
toate, dar n-au predat tuturor toate, în ambele cazuri, făcând reproşuri lui
Hristos că a trimis apostoli, fie mai puţin învăţaţi, fie prea subtili. Dar care
om cu minte teafără ar putea crede că n-au ştiut ceva cei pe care Domnul i-a
aşezat învăţători, avându-i în tovărăşie, în ucenicie şi convieţuire; cărora
le explica deoparte cele ce erau obscure, spunându-le că lor li s-a dat să
cunoască cele ascunse, a căror înţelegere nu e îngăduită poporului?”.
35
1 Corinteni 1, 17.
117
Coresciuc ROGER

ci conştiinţa dogmatică, eclezială, liturgică şi pastorală reieşită


din filonul patristic format în urma asumării constante a Crucii şi
muceniciei trupeşti, sufleteşti şi raţionale. În acest sens, interesantă
este o altă afirmaţie a Sfântului Ignatie: „Nu vă poruncesc ca şi cum
aş fi cineva. Chiar dacă sunt pus în lanţuri pentru nume, nu sunt încă
desăvârşit în Iisus Hristos; pentru că eu acum încep să învăţ în şcoala
lui Iisus şi vă grăiesc vouă ca unor tovarăşi de învăţătură”36. Pus în
faţa evidenţei martiriului, fiind deja în lanţuri, viitorul mucenic avea
conştiinţa că nu cunoaşte încă aproape nimic din măreţia şi adâncul
tainei. Era pătruns de ideea că pentru a ajunge mistagog, nu e de niciun
folos ancorarea în repere teoretice, ci gustarea cu deplină vitalitate a
provocărilor existenţiale.

VI. Lumina lui Hristos – singura lumină a cunoaşterii


adevărate

Împlinirea Legii şi deschiderea drumului către participarea


concretă şi deplină la harul lui Dumnezeu au fost posibile prin
Întruparea Mântuitorului. Evenimentul crucial al istoriei umanităţii
este punctul zero al oricărei creşteri duhovniceşti. Nimic nu poate
depăşi realitatea acestei taine. Totul se concentrează în acest Adevăr
Ultim, sursă a tuturor interpretărilor ulterioare a adevărurilor existente
în creaţie. Matricea paideii creştine, Întruparea lui Hristos, reprezintă
conţinutul desăvârşit al propovăduirii creştine.
O rugăciune păstrată într-unul din cele mai vechi Euchologii
bizantine face referire directă la acest lucru: „Binecuvântează şi
acum, Doamne, pe robii Tăi catehumenii aceştia, pe care i-ai chemat
cu chemare sfântă37 la minunata lumină a cunoaşterii Tale; dă-le să

36
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor Apostolici,
traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed. IBMBOR,
1995, p. 189.
37
2 Timotei, 1, 9.
118
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

cunoască certitudinea cuvintelor care sunt învăţaţi”38. Cunoaşterea


Tainei lui Hristos nu se poate face decât prin chemare. Starea de
catehumen este treapta care îl conformează pe viitorul creştin chemării
la cunoaşterea cea adevărată. Această cunoaştere este una luminată de
certitudinea adevărului, certitudine care se fundamentează tocmai în
realitatea Întrupării. Catehumen, însă, nu este doar cel care aşteaptă
botezul, ci, şi cel care, botezat fiind, este conştient că intrarea în taină
nu se poate face fără simţirea vădită a chemării la cunoaşterea „cea
luminată”. Nu este, aşa cum am mai amintit şi cum voi mai aminti
de-a lungul acestui volum, o rămânere la nivelul „informativ” al
cunoaşterii, ci o participare – împărtăşire de plenitudinea adusă de
Cuvântul Întrupat, Cuvântul Creator.
În acest context de înţelegere teologică a catehumenatului şi a
cunoaşterii tainei Întrupării drept izvor al oricărei cunoaşteri autentice,
redăm câteva cuvinte ale Sfântului Grigorie Palama, reprezentative
pentru discuţia de faţă: „Însă cei despre care îmi vorbeşti ce învaţă?
Din moment ce Cuvântul lui Dumnezeu a petrecut trupeşte, El «Care
pentru noi a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu»39, din moment
ce a răsărit lumina «care luminează pe tot omul care vine în lume»40,
şi «ziua a strălucit şi Luceafărul a răsărit în inimile noastre»41, ale
celor credincioşi, după cum zice corifeul apostolilor, ei au nevoie de
un fitil care trebuie reparat – cunoaşterea care provine din filosofia
cea din afară, care să-i călăuzească către cunoaşterea lui Dumnezeu;
ei îi îndeamnă şi pe alţii să se depărteze de curăţirea cea din isihie care
vine din stăpânirea gândurilor, şi de înălţarea către Dumnezeu prin
rugăciunea neîntreruptă, şi să îmbătrânească în zadar, aşezaţi alături
de o feştilă fumegândă”42.
38
Cel mai vechi Euchologion bizantin: Barberini graecus 336, în Diac. Ioan
I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Sibiu, Ed. Deisis, 2008, p. 941.
39
1 Corinteni 1, 30.
40
Ioan 1, 9.
41
Cfr. 2 Petru 1, 19.
42
Sfântul Ioan Scărarul recomandă de asemenea să nu se stăruie până la
119
Coresciuc ROGER

Exprimarea plastică a Sfântului Grigorie Palama ne oferă


această imagine a feştilei fumegânde – simbol al căutărilor lipsite
de sens şi de finalitate. Însuşi Sfântul Grigorie Palama nu a fost
străin de educaţia profană, de care a avut parte la cel mai înalt nivel
în palatul împărătesc al lui Andronic II Paleologul. Parcursese tot
compendiul ştiinţelor abordabile în secolul al XIV-lea, însă acest
lucru nu l-a împiedicat să aleagă să nu-şi dedice întreaga viaţă acestui
fel de cunoaştere. În Icosul al II-lea al Acatistului care-i este închinat
se precizează acest lucru: „Toată ştiinţa cea din afară ai dobândit,
preafericite, ca un cunoscător şi preaînţelept; dar te-ai arătat, mai
apoi, înfocat iubitor al frumuseţii celei nepieritoare a înţelepciunii lui
Dumnezeu”.
Acest parcurs educaţional este de fapt parcursul pe care
l-au avut mare parte dintre Părinţii Bisericii, începând cu Părinţii
Capadocieni şi până la reprezentanţii de seamă ai neopatristicii
contemporane (mă refer, în special, la părintele Sofronie Saharov). La
un moment dat al vieţii lor, într-un punct anume ale acestui parcurs,
sensul şi finalitatea teologiei – iniţiatoare în Taina Întrupării – au

bătrâneţe în studiul ştiinţelor. A se vedea Sfântul Ioan Scărarul, Scara


dumnezeiescului urcuş, 26, 14, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
9, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed.
IBMBOR, 2013, pp. 306-307: “Cei care au învăţat carte ştiu care învăţături
se potrivesc începătorilor, care celor de mijloc şi, care învăţătorilor. Să luăm
aminte cu chibzuială, ca nu cumva întârziind în învăţătură să vieţuim încă în
nevoinţele celor începători. Căci e ruşine mare să vezi un bătrân mergând
la şcoală alături de copii. Alfabetul cel mai bun pentru toţi este acesta:
ascultarea, postul, sacul pocăinţei, cenuşa, lacrimile, mărturisirea, tăcerea,
smerenia, privegherea, bărbăţia, frigul, osteneala, vieţuirea în greutăţi,
defăimarea, zdrobirea, nepomenirea răului, iubirea de fraţi, blândeţea,
credinţa simplă neiscoditoare, negrija lumii, ura fără de ură a părinţilor,
nepătimirea, simplitatea împreunată cu nerăutatea, nepreţuirea din partea
altora”. Paradigmele oferite de Sfântul Ioan, deşi sunt normative pentru
viaţa monahală, pot fi adaptate cu succes şi vieţurii creştine în general.
120
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

luat complet locul studiului înregimentat raţional. Lumina neclară


a „feştilei fumegânde”, de care aminteşte Sfântul Grigorie Palama,
nu poate rezista în faţa universalităţii „ofertei” de cunoaştere adusă
de Hristos43. Dacă nu ar fi existat evenimentul Întrupării Cuvântului,
insistenţa căutărilor minore în alte direcţii nu ar mai fi fost atât de
condamnabilă, pentru că nu ar fi existat niciun altfel de reper care să

43
Am ales să reproducem aici un text mai larg al Avei Dorotei, reprezentativ
pentru discuţia de faţă: „Când am intrat în cele ale ştiinţei dinafară, ne
osteneam mult la început. Şi când am ajuns la carte, eram ca unul care
s-a atins de un animal sălbatic. Dar stăruind să mă forţez pe mine însumi,
Dumnezeu mi-a ajutat şi aşa am ajuns la deprinderea cu ea, încât nu mai
ştiam ce mănânc, sau ce beau, sau cum dormeam, din aprinderea pentru
cele ce le citeam. Şi niciodată n-am fost atras la vreun ospăţ cu vreunul din
prietenii mei. Ba nu mergeam nici la vreo întâlnire cu ei în timpul citirii,
măcar că eram iubitor de întâlniri şi iubeam pe prietenii mei. Când ne
slobozea învăţătorul, făceam o baie (căci aveam nevoie în fiecare zi să fac
o baie, pentru că mă uscam de mulţimea citirilor) şi mă retrăgeam unde
locuiam, neştiind nici măcar ce am să mănânc. Căci nu mă puteam opri
de la învăţătură, nici ca să rânduiesc acolo ce să mănânc. Dar aveam un
slujitor credincios şi el îmi pregătea ceva ce voia. Deci, luam ce găseam
pregătit de el, având şi cartea alăturea de mine în pat, aplecându-mă din
timp în timp şi asupra ei. Şi adormeam, având cartea iarăşi alături de mine
pe un scăunel. Şi fiind răpit puţin, îndată săream la citire. Iar seara, când
mă retrăgeam, după vecernie, aprindeam lumina şi citeam până la miezul
nopţii. Şi aşa eram, că nu simţeam nici o altă dulceaţă decât din citiri. Când
am venit, deci, în mânăstire, îmi ziceam: «Dacă pentru învăţătura de afară
se naşte o astfel de dorinţă şi o astfel de aprindere, prin faptul că cineva se
ocupă cu citirea şi se deprinde cu ea, cu cît mai mult nu va fi aşa cu virtutea
?» Şi luam multă putere din acest gînd”. (Avva Dorotei, Diferite învăţături
de suflet folositoare, X, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
9, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed.
IBMBOR, 2013, p. 575.

121
Coresciuc ROGER

condiţioneze căutarea. Dar, de vreme ce s-a descoperit plenitudinea


adevărului, nimic nu mai poate înlocui participarea la acest adevăr:
nici filosofia, nici ştiinţa, nici cultura în întregul ei. Regresul în
cunoaştere rezultat în urma refuzului plenitudinii este cu atât mai
generalizat, cu cât acest refuz tinde să fie sistematic promovat.

References:

1. Avva Dorotei, Diferite învăţături de suflet folositoare, X, în


Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 9, traducere,
introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed.
IBMBOR, 2013.
2. Cañellas, Juan Nadal, La résistance d’Akindynos à Grégoire
Palamas. Enquête historique, avec traduction et commentaire
de quatre traités édités récement, vol. 1-2, Leuven, 2006.
3. Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu
şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Ed. Humanitas 2003.
4. Herma, Păstorul, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere,
note şi indici de Dumitru Fecioru,Bucureşti, Ed. IBMBOR,
1995.
5. Ică, I. Ioan, jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Sibiu, Ed. Deisis,
2008.
6. Meyendorff, Jean, Introduction a l’étude de Saint Grégoire
Palamas, Paris, Ed. Seuil, 1959.
7. Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 40-a, în Omilii, vol. 3,
traducere de Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia,
2007.
8. Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 59-a, în Omilii, vol. 3,
traducere de Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia,
2007.
9. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor
Apostolici, traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru,
Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995.
122
„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

10. Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, 26, 14,


în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 9, traducere,
introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed.
IBMBOR, 2013.
11. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre
dragoste, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 2,
traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti,
Ed. IBMBOR, 2013.
12. Sfântul Nicodim Aghioritul,  Războiul nevăzut, Editura
Egumeniţa, 2005, Galaţi.

123

You might also like