31 0 de ani

de existentă
‚
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”

REVISTĂ CULTURALĂ
TRIMESTRIALĂ
I
AX S
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi

NICOLAE LEONTE

L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
ERMIL CARAMAN

Anul XV, Nr. 54,

martie 2022
 Ermil Caraman
- 130 de ani de la naștere -
profesor, publicist și animator cultural
n. 13 ianuarie 1892, Galați – d. 6 octombrie 1979, București
Studii:
Ermil Caraman a frecventat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați
(1903-1911), apoi ale Facultății de Științe, Secția Matematici a Universității din
București (1911-1914), în paralel cu cele ale Seminarului Pedagogic Universitar
(1913-1915). Se distinge ca șef de promoție, iar licența în Științele Matematicii (23
ian. 1915) este apreciată cu calificativul „foarte bine cu distincție”. În perioada
războiului, începe un doctorat, primind o bursă pentru licențiații în domeniul științific
din Fondul „Vasile Adamachi” al Academiei Române.
Activitate profesională:
Ermil Caraman a activat ca profesor, publicist, animator cultural și om politic.
Profesorul Ermil Caraman a predat matematica cu pasiune, fiind apreciat
pentru tehnicile sale inovatoare de expunere; a devenit profesor cu titlu definitiv în
specialitatea matematică (1928), desfășurându-și activitatea la Liceul „Vasile
Alecsandri” (1919-1923, 1945-1946, 1946-1947), apoi la Școala Normală de Băieți
„Costache Negri” (1923-1929); se transferă la București de două ori, la Liceul Teoretic
„Mihai Eminescu” (1946) și la Colegiul „Sf. Sava” București (1947-1952);
îndeplinește și atribuții administrative, fiind director al Școlii Normale de băieți
„Costache Negri” (1923-1929) și al Liceului „Vasile Alecsandri” (1941-1947) etc.
În domeniul publicistic, s-a remarcat prin coordonarea comitetului de elevi
care a editat Foaia Științifică a Liceului Vasile Alecsandri (prima apariție - 15 febr.
1923), editarea și conducerea revistei pedagogice lunare Școala (15 ian.-iun. 1927) a
Școlii Normale de băieți „Costache Negri”, a fost membru în comitetul de redacție al
revistei gălățene Orizonturi (1939-1942) și al Buletinului Asociației „Prietenii
Liceului «V. Alecsandri»” (mar. 1944); a publicat în paginile Analelor Universității
București. Seria Științele naturii. Matematică-mecanică.
E. Caraman a fost membru al Partidului Național Liberal, deputat (1933-1937)
și prefect de Covurlui (19 nov.-28 dec. 1937), consilier comunal al Municipiului
Galați; în calitate de parlamentar, a fost secretar al Comisiei pentru întocmirea
programei analitice în licee, disciplina matematică. A fost fondator și președinte al
Băncii Corpului Didactic Secundar din Galați (din 1939).
A fost membru al Societății „Gazeta matematică” București (din 1 mar. 1920),
al Societății Române de Științe – secția matematică, București, al Societății Regale de
Geografie, membru fondator și secretar general al Societății Culturale „Costache
Negri” Galați.
A fost un prieten autentic al Bibliotecii „V.A. Urechia” – în perioada cât a fost
director al Liceului „Vasile Alecsandri”, a susținut cu fervoare construirea sediului
bibliotecii publice – Palatul Cultural „V.A. Urechia”, sediul actual al Teatrului
Dramatic „Fani Tardini”, fiind unul dintre membrii fondatori ai Societății Culturale
„V.A. Urechia”, îndeplinind funcția de cenzor.
Pentru activitatea sa, a fost distins cu Crucea Comemorativă a Războiului
1916-1918, Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler (1943), dar și cu Premiul
Facultății de Științe pentru lucrarea „Asupra dreptelor invariabil legate de triedul unui
punct mobil pe o curbă strâmtă, care generează suprafețe desfășurabile”, în baza
referatului întocmit de prof. Gheorghe Țițeica (1913).
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Nicolae Leonte
- 80 de ani de la naștere -
profesor, epigramist
n. 21 ianuarie 1942, Tecuci
Studii:
Nicolae Leonte a absolvit Liceul Teoretic Nr. 1 Tecuci (1956-1960), apoi
Facultatea de Filologie, Secția Limba și Literatura Română, din cadrul Universității
„Al. I. Cuza” Iași (1960-1965).
Activitate profesională:
Nicolae Leonte a avut o activitate didactică bogată, care a început în anul 1965,
la Școala Generală din comuna Drăgănești, situată lângă Tecuci. În anul 1969, susține
examenul de definitivare în învățământ.
Între 1966-1967, a fost director educativ, respectiv comandant-instructor al
unității de pionieri, fiind promovat în funcția de instructor la Consiliul Raional al
Organizației Pionierilor Tecuci (1967), apoi este numit președinte al Consiliului
Municipal Tecuci al Organizației Pionierilor (1968). Tot în 1968, organizează la
Buciumeni prima tabără pentru pionieri și școlari din județul Galați, care va fi nucleul
taberei construite ulterior de Inspectoratul Școlar Județean Galați.
În intervalul 1971-1972, a predat la Școala Profesională Comercială. Participă
la concursul de ocupare a catedrelor vacante, obținând titularizarea la Liceul Teoretic
Nr. 7 Galați (1971). Este promovat în funcția de inspector școlar la Inspectoratul
Școlar Județean, unde activează între 1973-1981, când solicită revenirea la catedră.
Parcurge etapele evoluției în activitatea didactică prin obținerea gradului didactic 2
(apr. 1977), apoi a gradului 1 (1985). Aprecierea aptitudinilor sale pedagogice se
materializează în acordarea salariului de merit (1998, 2003), apoi a gradației de merit
(1998-2002), iar în perioada cât a fost inspector școlar, a primit medalia „Profesor
evidențiat”. Se dedică activității didactice la Liceul de Științele Naturii „Emil
Racoviță”, până când se pensionează (1 sept. 2006). După pensionare, mai activează
un timp la Liceul Economic „Virgil Madgearu”, la Grupul Școlar Industrial „Sfânta
Maria” și la Grupul Școlar CFR-Galați. Timp de 2 ani consecutiv, are o colaborare cu
Universitatea „Danubius”, constând în cursuri de pregătire pentru examenul de
bacalaureat la Limba și Literatura Română, cu viitori candidați la admiterea la
facultățile universității menționate.
În anul 1991, alături de alți colegi din învățământul preuniversitar pune bazele
unei organizații sindicale libere, participând la redactarea Statutului, apoi este ales
președinte al noii organizații - Sindicatul Personalului din Învățământul
Preuniversitar Galați.
Pasiunea pentru creația literar-artistică, pentru epigramă în special, îl
determină să fie un membru activ al Cenaclurilor Verva și Serfioti; este cooptat în
colectivul de redacție al revistei Armonii de toamnă, editată de C.A.R.P. Galați.
Nicolae Leonte este unul din epigramiștii mereu prezenți la întâlnirile
Salonului Literar „Axis Libri”, organizat de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Galați.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 3 Spre lectură în Anul European al Tineretului
Dorina Bălan

Profesional

Cuprins
Molière, reinterpretat, în gravura secolelor XVIII-XIX
Letiția Buruiană
V.A. Urechia și trăirile sale sentimentale – amprentă asupra
8 sufletului și devenirii (II)
Dorina Bălan

10 ISBD - Actualizări ale conținutului

Catrina Căluian

12 Dor de Eminescu, dor de natură și iubire...

Cecilia Manolescu
Eminescu - emoție, mândrie, iubire...
15 Maricica Târâlă-Sava
Când Eminescu nu mai este
17 Mihaela Gudană

Întoarcere în timp

19 Întoarcere în timp... În urmă cu 90 de ani, când s-a inaugurat

Academia de Export din Galați
Tena Bezman

22 Parisul pe gheață
Camelia Toporaș

Condeiul fermecat

27 Pisica albastră de pe planeta stranie

Maria Victoria Chifu
Familia Rapidescu
28 Maria-Ioana Ghizdavescu
Papuceii zburători
29 Veronica Petcu
Cronică
Din cărțile colegilor bibliotecari: Dorina Măgărin, Idiomela
31 nababului
Adi G. Secară-Halil
Literatură
34 Poeme
Mirela Burhuc
Poeme
35 Cristian Gabriel Moraru
Poeme
37 Yunus Emre
Poeme
39 Denisa Arcip
Poeme
41 Ciprian Vestemean
43 Poeme pe alb
Luminița Potîrniche

45 Poeme
Ioana Florescu

46 Poeme
Miruna Romanciuc

47 Poeme
Romeo Aurelian Ilie

48 Rubrica nr. 6 - Plantația de cuie

Leonard I. Matei

51 Vecinii (I)
Năstase Marin

54 Ultimele trei luni din viața poetului Panait Cerna

Mihaela-Evelina Cernățeanu

58 Dosar Stephen King

Mirela Gheorghe și Adi G. Secară

62 Irina
Marius Chiru

64 Messiah
Anna Banasiak

66 Derută sau ceva mai grav?

Nona Rapotan

69 Epigrame
Vasile Manole

71 Epigrame
Ioan Fărcășanu

72 Aforisme
Vasile Ghica

74 Invitatul ediției: profesorul Nicolae Leonte la 80 de ani

Ghiță Nazare
Restituiri
79 „Diabolicul Iago“
Theodor Parapiru

81 In memoriam George Bălan

Vasile Savin

85 Profira Sadoveanu (1906–2003)

Radu Moțoc
Tradiția ospeției în cultura turcă
87 Gülten Abdula-Nazare
Artă
90 Mircea Cojocaru, un pictor al omului
Corneliu Stoica

94 Amintiri despre călătorii prin muzee europene

Mariana Tomozei Cocoș
Eveniment
98 Eminesciada de iarnă
Redacția Axis Libri

100 O săptămână dedicată lecturii la Galați

Florina Diaconeasa
ditorial

Spre lectură în
Anul European al
Tineretului

Anul 2022 debutează sub semnul celui mai fericit albastru, al tineretului
implicat în toate domeniile și al îndemnului la lectură sub toate formele. Ce poate
fi mai frumos și mai important pentru o instituție de cultură care le poate cuprinde
pe toate cele trei elemente într-unul singur, decât o participare activă pe toate aceste
dimensiuni ale împlinirii ei ca misiune și viziune.
Aflată în slujba comunității pe care o deservește, instituția culturală cu profil
enciclopedic, Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, continuă să creadă în ceea ce a
constituit deviza începutului său, acum aproape 132 de ani, mai exact a mentorului
spiritual al cărui nume îl poartă, și anume:1 „cărțile nu sunt făcute pentru anume om,
ci pentru toți delaolaltă că, precum văzduhul nu-l închide omul numai pentru sineși,
ci din el trăiesc cu toții, așa și de carte, cade-se a se împărtăși tot neamul românesc”
pentru că, adaugă el: „Cartea este și dânsa armă puternică. La lumina și învățătura
cărții se deșteaptă conștiința națională, iară deșteptăciunea conștiinței naționale este
singura cetate care n-o răpune dușmanul.”
Așadar, pornim sub impulsul tinereții pentru că în plan european, în data de
15 septembrie 2021, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunţat
că dorește să propună desemnarea acestui an ca Anul European al Tineretului.
Consiliul şi Parlamentul European au adoptat această propunere în data de 20
decembrie 2021, Uniunea Europeană2 demonstrând în acest sens că este deschisă
la contribuțiile tinerilor pentru dezvoltarea și bunăstarea societății, evidențiind
„modul în care tranziția verde și cea digitală oferă oportunități pentru tineri”, spre a-i
determina „să devină cetățeni activi și implicați”.
Extrapolând toate aceste deziderate, putem spune că și instituția noastră poate
implica tinerii, și nu numai, în construirea unui viitor mai bun, mai ecologic, mai
incluziv și mai digital, asigurându-se că activitățile Bibliotecii vor avea ca prioritate
includerea lor în proiectele pe domeniul mediului, al educației, al culturii etc., ținând
seama cu precădere de aspectele legate de tineret, raportându-se la Obiectivele de
1
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați. Disponibil la: https://www.bvau.ro/repere.php. Data
consultării: 20220214.
2
Anul European al Tineretului 2022 | Actualitate | Parlamentul European. Disponibil la:
https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/eu-affairs/20211213STO19307/anul-european-
al-tineretului-2022. Data consultării: 20220214.

martie 2022 3
Dezvoltare Durabilă (ODD) ale Agendei ONU 2030. De fapt, având în vedere că „un
european din 6 are vârsta cuprinsă între 15 și 29 de ani”, iar ponderea tinerilor nou
înscriși la bibliotecă, reflectată în statistica instituției noastre, la nivelul anului 2021,
este de 28%, iar activitățile dedicate lor se constituie într-un procent de 19%, se pare că
nu vom face decât să continuăm ceea ce de mult realizam, fără a avea un prilej căruia
să ne circumscriem.
Poate nu întâmplător, ci luând în considerare toate aceste deziderate propuse
de Uniunea Europeană, Parlamentul României a legiferat în luna ianuarie a acestui an,
prin Legea 213, pentru prima dată în istorie, instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua
Națională a Lecturii. În articolul 2 al acestei legi se menționează „Cu prilejul Zilei
Naţionale a Lecturii se pot organiza activităţi culturale, sociale şi educaţionale prin
care să se evidenţieze importanţa lecturii, în special în formarea copiilor şi tinerilor.”,
continuându-se, la alineatul (3), cu textul „Muzeele, bibliotecile publice şi instituţiile
cu atribuţii în domeniile educaţiei şi culturii pot acorda asistenţă de specialitate pentru
manifestările organizate cu ocazia Zilei Naţionale a Lecturii, în vederea încurajării
lecturii şi monitorizării acestei activităţi.”
De altfel, până și culoarea acestui an, Very Peri - o nuanță ce combină tonuri de
albastru cu subtonuri de roșu-violet - pe care o îmbracă și ținuta revistei noastre, Axis
Libri, este una dedicată tinereții, generației Z, cei care au folosit tehnologia digitală de
la o vârstă fragedă și sunt familiarizați cu internetul și cu social media, dar nu sunt
neapărat alfabetizați digital.
„Considerăm că aceasta a fost culoarea perfectă pentru a transmite acele
sentimente despre viitor”, a spus Laurie Pressman, vicepreședintele Pantone Color
Institute, iar Leatrice Eiseman, directorul executiv, a adăugat că: „Nu există nicio
îndoială că jocurile au influențat alegerea Very Peri”, deci pe lângă faptul că este un ton
folosit în jocurile cu contrast ridicat, populare în rândul generației Z, nuanța oferă un
sentiment de calm într-o perioadă haotică.
Iată că Bibliotecile, instituțiile de cultură în sens larg, sunt recunoscute astfel
ca fanioane ale promovării lecturii și culturii, dar și ale alfabetizării în domeniul
tehnologiei în egală măsură. Bibliotecarii au, desigur, un rol esențial de jucat în a-i
ajuta pe utilizatori să descopere plăcerea lecturii, să navigheze informat și să aibă acces
la internet. De aceea, vă așteptăm pentru a vă îndruma în tainele internetului la sălile
dedicate din cadrul bibliotecii și filialelor noastre și vă invităm să împrumutați sau să
consultați documentele tipărite, electronice, digitizate, articolele apărute în publicațiile
bibliotecii sau filmele existente la sala multimedia care vă cheamă să veniți atât pe voi,
tinerii, cărora vă dedicăm cu precădere acest an 2022, cât și pe toți ceilalți utilizatori
din comunitatea gălățeană, și nu numai, pentru a descoperi bogăția colecțiilor noastre!
3
Legea nr. 21/2022 privind instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua Naţională a Lecturii. Disponibil
la: https://lege5.ro/gratuit/geydkmjrgiydc/legea-nr-21-2022-privind-instituirea-zilei-de-15-februarie-
ca-ziua-nationala-a-lecturii. Data consultării: 20220211.

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

4 Axis Libri
rof esional

Molière, reinterpretat, în
gravura secolelor XVIII-XIX

Molière (Jean-Baptiste Poquelin), unul dintre nemuritorii artei

dramatice universale, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta
400 de ani, care s-a inspirat masiv din slăbiciunile comportamentale
umane, a constituit la rândul său o sursă de inspirație pentru unii
reprezentanți ai artei grafice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.
Dintre aceștia, îl menționăm pe Tiburce de Mare (1840-1900),
pictor și desenator francez, portretist, autor de gravuri reproduse
după operele altor artiști și tipograf. A fost elevul tatălui său, Johannes
de Mare, și al lui Fernand
Gaillard. Fiind angajat
o vreme ca „secretar al
muzeelor franceze”, el se
remarcă înainte de toate ca
gravor de reinterpretări și
portrete, executând diverse
copii ale multor maeștri.
De asemenea, a colaborat
la ilustrarea unor cărți
bibliofile pentru edituri
pariziene precum Léon
Conquet și P. Rouquette. A
fost, în plus, un colaborator
permanenet la „Gazette des
Letiția Buruiană Beaux-Arts”.
bibliotecar, Biblioteca În jurul anului 1880,
Județeană
„V.A. Urechia” a publicat la Librairie
Lefilleul, albumul „Suite
d’éstampes des principaux Boucher, François. Les fourberie de Scapin.
sujets des comédies de Gravee par T. de Mare. În: Boucher, François,
Molière, and Tiburce de Mare. Trente-trois
Molière d’après Charles estampes por les oeuvres de Molière. [Nr. 5].
Coypel”1, cu planșe reduse Paris: Lefilleul, Librairie Ancienne, 1881.
și gravate în acvaforte, Cota BVAU: G II 585
1
Mare, Tiburce de. Suite d’estampes des principaux sujets des comédies de
Molière d’après Charles Coypel. Paris: L. Lefilleul, 1800. Cota BVAU: G II 186.

martie 2022 5
 rof esional
Boucher, François. Les femmes savantes. Gravee par T. de
Mare. În: Boucher, François, Molière, and Tiburce de Mare.
Trente-trois estampes por les oeuvres de Molière. [Nr. 30].
Paris: Lefilleul, Librairie Ancienne, 1881.
Cota BVAU: G II 585
după plăcile lui François Joullain. Apoi, în 1881,
a publicat la aceeași editură, sub titlul „Treizeci și
trei de tipărituri pentru lucrările lui Molière”2, un
album care conține lucrările lui François Boucher
(1703-1770), regravate in octavo. Planșele ambelor
albume sunt trase pe hârtie olandeză cu filigran
(Van Gelder), la comanda doamnei Lefilleul (La
Veuve Lefilleul).
Primul dintre artiștii plastici francezi după
care s-a inpirat T. de Mare a fost, probabil, Charles
Antoine Coypel (1694-1752), născut într-o familie
de pictori, care a fost totodată designer de tapiserii,
critic de artă și dramaturg. El a moștenit de la tatăl
său titlul de „Garde des tableaux et dessins du roi”,
funcție care combina rolul de director și curator
al colecției de artă a regelui. Coypel s-a remarcat
printr-un control, dus la rang de măiestrie, asupra
unei varietăți de materiale, în principal pastel, dar
2
Boucher, François, Tiburce de Mare. Trente-trois
estampes por les oeuvres de Molière. Paris: Lefilleul, Librairie
Ancienne, 1881. Cota BVAU: G II 585.
6 Axis Libri
Boucher, François. Le mariage forcé. Gravee par T. de Mare.
În: Boucher, François, Molière, and Tiburce de Mare. Trente-
trois estampes por les oeuvres de Molière. [Nr. 30]. Paris:
Lefilleul, Librairie Ancienne, 1881.
Cota BVAU: G II 585
și cretă sau acuarelă. Și-a publicat el însuși desenele
pentru Don Quijote, de Cervantes (1724) și pentru
comediile lui Molière (1734).
Celălalt artist, după care T. de Mare a lucrat
cantitativ mai mult, a fost François Boucher (1703
- 1770), pictor francez, desenator de costume
și decoruri pentru teatru, care a avut o mare
influență asupra gustului estetic francez din a
doua jumătate a domniei lui Ludovic al XV-lea. În
general, lucrările originale ce aparțin lui Boucher
sunt considerate printre cele mai bune ilustrații de
carte franceză.
Sub aspect estetic, ilustrațiile sale pentru
piesele lui Molière reflectă înclinația sa pentru
stilul rococo și pastoral. Remarcăm, în acest sens,
costumele personajelor specifice epocii, redate până
la detaliu și, de asemenea, interioarele cu bogate
elemente de decor, stucaturi cu motive vegetale,
lambriuri și falduri de draperii. Majoritatea sunt
scene de interior, nelipsind nici cele din cadrul
natural.
 de Mare. Gravurile din acest
set au menționate, ca explicație
la titlu, actul și scena pe care o
ilustrează, aducând un plus de
inspirație asupra perspectivei
scenice pentru specialiștii din
teatru.
Titlurile acestor stampe
sunt, de regulă, omonime cu cele
ale operelor lui Molière. Ambele
albume realizate de T. de Mare,
ce reprezintă doar o mică parte
din colecția de gravuri, litografii
și desene a Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia” din Galați
(2.464), provin din donația
fondatorului.
Coypel, Charles. Les femmes savantes: Act.
3-me, sc. 2. Gravée par T. de Mare. În: Mare,
Tiburce de. Suite d’estampes des principaux
sujets des comédies de Molière d’après Charles
Coypel. Paris: L. Lefilleul, 1800. [Nr. 6]. Cota
BVAU: G II 186.

În „Suite d’éstampes des principaux

sujets des comédies de Molière d’après
Charles Coypel”, prima planșă este,
totodată, și pagina de titlu, la fel ca
originalul. Aceasta reprezintă o scenă de
teatru goală, în care un bărbat privește
de după cortină. Ea este, de asemenea, o
copie a unei plăci gravate de F. Joullain,
după Coypel, în 1726, redusă de Tiburce

Coypel, Charles. L’École des femmes:

Act. 5, sc. 3. Gravee par T. de Mare.
În: Mare, Tiburce de. Suite d’estampes
des principaux sujets des comédies
de Molière d’après Charles Coypel.
Paris: L. Lefilleul, 1800. [Nr. 9]. Cota
BVAU: G II 186

Coypel, Charles. Psiché. L’amour

senvole et le palais s’evanouit: Act.
4, sc. 3. Gravee par T. de Mare. În:
Mare, Tiburce de. Suite d’éstampes
des principaux sujets des comédies
de Molière d’après Charles Coypel.
Paris: L. Lefilleul, 1800. [Nr. 5]. Cota
BVAU: G II 186

martie 2022 7
 rof esional

V.A. Urechia și trăirile sale

sentimentale – amprentă asupra
sufletului și devenirii (II)
Domnișoara Francisca Dominica de Plano

Așa cum mărturiseam în numărul anterior, în semn de omagiu

pentru mentorul nostru spiritual, Vasile Alexandrescu Urechia, am decis
să realizez un periplu pe o latură mai puțin exploatată a personalității
sale, cea sentimentală, dar decisivă pe planul realizării sale profesionale,
mergând pe urma destăinuirilor autobiografice din lucrarea „Din
tainele vieței: Amintiri contimporane: (1840-1882)”, Iași: Polirom 2014.
Ca orice tânăr rănit de prima iubire, pentru care realizase toate
eforturile de până atunci de a se forma și a se transforma în modelul
intelectual corespunzător familiei din care provenea iubirea junelui
Urechia - Domnișoara R... - și față de care nu a mai avut ocazia, așa
cum își dorea, să-și petreacă tot restul vieții, următoarea relație este de
fapt o „dulce răzbunare” pentru rănile primite de la prima experiență
sentimentală. Gândul de a se căsători cu prima partidă ieșită în cale
încolțește în mintea lui Vasile, iar ocazia nu întârzie să apară.
La câteva zile după aflarea tristei vești că Domnișoara R... l-a
părăsit, căsătorindu-se cu un medic, Urechia este invitat la o serată
care se desfășura la pensionatul surorii sale, Victoria. Acceptă invitația
și cu gândul de a o cunoaște pe buna prietenă a Victoriei, despre
care aceasta avea numai cuvinte de laudă. Domnișoara Francisca
Dominica de Plano, Paquita, așa cum avea să o dezmierde mai târziu,
l-a impresionat de la prima vedere pentru că era o spaniolă brună,
frumoasă și, mai mult, „de un caracter vivace, voioasă” (p. 89). Aceste
calități au reușit să-i schimbe starea de spirit a tânărului, ceea ce îl Dorina Bălan
șef birou, Catalogarea
determină ca, la sfârșitul serii, să simtă plăcere de a mai rămâne cu colecțiilor. Control de
ea. Cu biletul Domnișoarei R... la piept, despre care uitase în compania autoritate,
adevăratei andaluze, îi încolțește în gând ideea căsătoriei cu aceasta: Biblioteca Județeană
„Dacă m-aș însura cu Paquita! E frumoasă, e tânără, e bogată, e fiica „V.A. Urechia”
doctorului Isabelei1, regina Spaniei! Ce răzbunare dulce!” (p. 89)
A doua zi, după serată, Urechia își cumpără o gramatică a limbii
spaniole și dedică studiului acesteia câte două ore pe zi.
Hrana insuficientă de la pensionul unde era stabilită Victoria o
îmbolnăvește, fapt ce o determină să se mute în apartamentul unde stătea
Vasile. Buna prietenă a surorii sale, Paquita, împreună cu guvernanta sa,
1
Isabella II (10 octombrie 1830-9 aprilie 1904) a fost regina Spaniei din 1833
până în 1868.

8 Axis Libri
o vizitează periodic pe Victoria și, cu fiecare revedere,
contribuia la dorința tot mai arzătoare din sufletul
tânărului de a o lua de soție.
Primele cuvinte scrise în spaniolă i le
adresează, desigur, Paquitei „Te quiero!...” (te
iubesc), iar răspunsul fu unul pe măsură: „Por fin!”
(și eu) (p. 90).
A doua zi, după reciproca declarație, Victoria
primește o scrisoare în care Paquita îi mărturisea că
ar fi fericită să devină soția fratelui său cu o condiție:
aceea de a o cere părinților ei din Madrid.
Convins că răspunsul părinților Paquitei va fi
unul negativ, fiind un tânăr sărac, fără carieră, dar
cu speranțe că va deveni cineva în viitor, Urechia
le scrie și așteaptă cu înfrigurare mai multe zile,
timp în care părinții fetei se informează cu privire
la posibilul ginere. Răspunsul venit, spre plăcuta sa
surprindere, a fost unul pozitiv. Paquita, logodită
fiind, renunță la guvernantă și așteptă împreună
cu sortitul soț, în „respectuasă intimitate” (p. 90),
câteva luni până la căsătorie.
În data de 13 august 1857, au avut loc atât
cununia civilă, cât și cea religioasă la St. Sulpice
și la Capela romană, iar masa nunții a fost servită
la cel mai bine cotat restaurant din fața Palatului
Luxembourgului. V.A. Urechia (student) cu prima soţie, Francisca
Între anii 1857 și 1858, Urechia își Josefa Domenica de Plano (fiica doctorului de
petrece timpul în Spania cercetând bibliotecile, Plano, medicul Reginei Isabela a Spaniei).
muzeele, pinacotecile de aici, dar și educația
spaniolă. Francisca îl face cunoscut pe soțul său, situată în curtea Bisericii Catolice, sfințită de preot
prezentându-l mai multor figuri din viața culturală și mobilată elegant din banii de dotă ai Paquitei și
și politică a Spaniei: Ramón María de las Mercedes în așteptarea unui prunc, Urechia nu putea fi decât
de Campoamor y Campoosorio - poet, dramaturg fericit de tot ceea ce-i oferea viața.
și filosof spaniol de factură romantică, membru, din Fericirea acestuia a fost de scurtă durată. La
1861, al Academiei Regale Spaniole - Gaspar Núñez data de 25 iulie 1858, Paquita naște un băiețel, botezat
de Arce - poet, dramaturg și om de stat spaniol, Tancred. Nașterea a fost una complicată, asistată,
nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură de ironia sorții, de soțul Domnișoarei R..., prima sa iubire.
cinci ori, dar și viitorii lideri ai Republicii, cum ar fi Doctorul, nefiind expert în cazuri grave, este înlocuit
oratorul Emilio Castelar y Ripoll, politician, istoric, a doua zi de prietenul lui Urechia, Anastasie Fătu, care
jurnalist și scriitor spaniol, președinte al Puterii constată boala și o tratează cum știe el mai bine. Cu
Executive a Primei Republici între anii 1873 și 1874 toate eforturile medicului și întregul devotament cu
și alții cu care a legat strânse prietenii. Om cu o care a supravegheat-o neîncetat soțul său, Paquita se
cultură a prieteniei dusă până la extreme, Urechia va stinge din viață și va fi îngropată în Cimitirul Catolic
fi ajutat de aceștia, mai târziu, în toate demersurile de lângă Grădina publică din Copou, Iași.
sale patriotice sau culturale, întreprinse pentru țară. Durerea morții tinerei soții și faptul că era
În 1858, tinerii căsătoriți se întorc în văduv la numai 24 de ani a fost compensată până
Moldova. Urechia este judecător pentru scurt timp la un moment dat de faptul că Tancred era un
la Iași, apoi profesor de literatură română și latină la copil frumos și deștept, cu trăsături asemănătoare
clasele liceale și la Facultatea de Filosofie. mamei sale, dar despre acestea și încetarea văduviei
Cu mulțumirea sufletească a unei slujbe tânărului voi relata în articolul următor.
bine cotată, cu mândria omului așezat la casa sa (Va urma)

martie 2022 9
 rof esional

ISBD - Actualizări
ale conținutului

Grupul operativ de actualizare a conținutului al ISBD

Review Group a parcurs pași majori în anul 2021 pentru revizuirea
transformatoare a ISBD (Descrierea Bibliografică Internațională
Standardizată). În acest sens s-au organizat o serie de evenimente,
dintre care se evidențiază:
• reunirea Grupului în data de 9 aprilie 2021, când s-a aprobat
recomandarea ca ISBD să rămână prescriptiv, deoarece aceasta îl
diferențiază de alte standarde bibliografice;
• organizarea în 27 mai 2021 a webinar-ului „Noi orizonturi:
standarde și practici emergente de metadate în secolul 21”, în cadrul
căruia ISBD Review Group a împărtășit viziuni și opinii despre lucrările
de revizuire ISBD, realizate și în curs;
• sponsorizarea, în cadrul conferinței WLIC 2021, World
Library and Information Congress, 17-19 august 2021, unei sesiuni
intitulată „ISBD în tranziție”, care a inclus trei prezentări care descriu
mediul complex în care au loc revizuirile ISBD: „Actualizarea ISBD:
satisfacerea nevoilor comunităților de utilizatori” (Elena Escolano),
„ISBD și LRM” (Mikael Wetterstrom) și „ISBD Beyond IFLA” (Gordon
Dunsire).
Anul 2021 a fost unul important pentru Grupul de revizuire
ISBD și prin împlinirea a 10 ani de la publicarea ISBD Consolidated
Edition, moment în care s-a considerat că este necesară o actualizare
a conținutului standardului pentru a satisface nevoile urgente ale
comunităților identificate în această perioadă. Astfel, s-a lucrat intens
la identificarea problemelor cheie care traversează ISBD, inclusiv Catrina Căluian
bibliotecar, Biblioteca
punctuația, sursele de informații, obiectul descrierii bibliografice, Județeană
modelul elementelor și fezabilitatea restructurării prevederilor ISBD, „V.A. Urechia”
iar în 21 decembrie 2021, ISBD Review Group a lansat sub formă de
propunere, actualizări la ediția consolidată din 2011 a standardului
ISBD, publicarea oficială a versiunii actualizate fiind preconizată
la începutul anului 2022, după finalizarea dezbaterilor asupra
modificărilor propuse. Revizuirea s-a impus ca urmare a comentariilor
și propunerilor venite de la comunitățile de interes și ale utilizatorilor
standardului. Procesul de actualizare a fost inițiat și dezvoltat de către
Grupul operativ de actualizare a conținutului al ISBD Review Group,

10 Axis Libri
cu implicarea membrilor ISBD Review Group și
a experților externi din instituțiile specializate în
manuscrise și materiale cartografice, precum și cu
implicarea membrilor deplini ai Secțiunilor Cărți
rare și Colecții speciale din cadrul IFLA.
Actualizarea a vizat o serie de aspecte, și
anume:
• extinderea gamei de resurse (sunt incluse
resursele nepublicate de orice fel, cu accent pe
manuscrise, hărți, părți componente) și stabilirea
modului de descriere a acestora;
• elaborarea unor descrieri bibliografice mai
amănunțite, mai detaliate;
• clarificarea și dezvoltarea unor elemente
bibliografice care aduc mai multe informații în
descrierea unor tipuri de resurse;
• clarificarea anumitor ambiguități și
diferențierea conceptelor apropiate;
• corectarea unor erori tipografice și de
altă natură detectate în acești 10 ani de folosire a
standardului;
• completarea cu prevederi pentru aplicarea
ISBD la descrierea părților componente;
• introducerea unor elemente bibliografice
noi, considerate a fi necesare, în zonele descrierii
și în glosar;
• îmbunătățirea și aprofundarea descrierilor
bibliografice prin reorganizarea zonelor descrierii
ISBD;
• adăugarea unor exemple care conțin noile
prevederi pentru a veni în sprijinul celor care
utilizează standardul.
Revizuirea a avut în vedere și alinierea
regulilor din ISBD cu LRM (Library Reference
Model), care presupune acordarea unei noi forme
a standardului ISBD bazată pe viziunea LRM
asupra universului bibliografic și codificarea
în UNIMARC. Totodată, lucrările de revizuire
au urmărit atât impactul asupra granularității
elementelor, sursele de metadate, aspectul, afișarea,
formatul de publicare, cât și relația cu standardele
non-IFLA, cum ar fi RDA și BIBFRAME.
Rezumativ, noutățile aduse de actualizările
din 2021 fac referire la:
• introducerea resurselor nepublicate
alături de cele publicate. Domeniul de aplicare a
acestei extinderi are în vedere ca ISBD să nu vină
în contradicție cu standardele utilizate în cazul
colecțiilor de arhivă, prin urmare nu mai este un
standard doar pentru resurse publicate. Includerea
acestor tipuri de resurse a necesitat introducerea
unor elemente noi, și anume: Proces de producție
în Zona 0 – Zona formei conținutului și a tipului
de suport, Mențiuni nepublicate în Zona 3 - Zona
datelor specifice anumitor materiale sau tipuri de
resurse, extinderea denumirii Zonei ediției în Zona
ediției, redactării, versiunii etc.
• actualizări aduse resurselor cartografice care
constau în explicații pentru cartografia cerească,
prin trecerea în Zona 3 a unor elemente bibliografice
care se găseau în Zona notelor: emisfera cerească,
epocă și magnitudine, tocmai pentru a obține o
descriere mai aprofundată a acestui tip specific de
resurse;
• adăugarea părții componente ca obiect
nou al descrierii bibliografice, deci resursă, care nu
este publicată separat, ci este publicată cu, în sau
ca parte a unei resurse gazdă, alături de resursa
dintr-o singură parte, cu mai multe părți și resursele
în continuare. Actualizarea conține explicate cele
patru segmente necesare descrierii: descrierea
părții componente, un elementul de legătură, o
identificare a resursei gazdă și detalii privind locul
părții componente în resursa gazdă.
Webliografie
IFLA. Mapping from ISBD to IFLA LRM,
2017 (amended 2018) [on-line]. Disponibil
on-line la adresa: https://cdn.ifla.org/wp-
content/uploads/files/assets/cataloguing/isbd/
OtherDo cumentation/mapping_isb d-lrm_
amd_2018_v.1.0.pdf
ISBD : Descrierea bibliografică
internațională standardizată. Ediție unificată.
Traducere în limba română realizată de Biblioteca
Națională a României. București: Biblioteca
Națională a României, 2019. Disponibil on-
line la adresa: https://www.ifla.org/wp-content/
uploads/2019/05/assets/hq/publications/series/44-
ro.pdf
ISBD: Update 2021 to the 2011 Consolidated
Edition [Draft]. Disponibil on-line la adresa:
https://www.ifla.org/news/isbd-update-2021-
to-the-2011-consolidated-edition-draft/. (data
consultării 20.01.2022)
Warm Wishes for the New Year and
Highlights of 2021 from the ISBD Review Group.
Disponibil on-line la adresa: https://www.ifla.
org/news/warm-wishes-for-the-new-year-and-
highlights-of-2021-from-the-isbd-review-group/
(data consultării: 20.01.2022)
martie 2022 11
 rof esional

Dor de Eminescu
dor de natură și iubire...

„Eminescu e un fapt intim al sufletului nostru,

în tot ce are el mai curat…”
(Nichita Stănescu)

Aniversarea celor 172 de ani de la naşterea „poetului

nepereche” a constituit un bun prilej pentru desfăşurarea
unor activități literar-artistice la Filiala Nr. 1 „Costache Negri” a
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”. Evantaiul de activităţi a avut ca
scop manifestarea sentimentului de iubire faţă de „Luceafărul poeziei
româneşti”, dar şi dezvoltarea simţului artistic, prin abordarea
frumoaselor creaţii eminesciene.
Cum cuvintele, epitetele, metaforele nu-și găsesc locul lângă
numele său, timpul rămâne cel mai bun sfetnic, peste a cărui
nemărginire, din cumpăna gândirii, se ivește înălțător poetul,
prozatorul și publicistul, Mihai Eminescu. Noi, bibliotecarii, suntem
martorii unui eveniment cultural național în care ne ancorăm an de
an, lăsându-ne purtați pe valurile vremii, de versul eminescian.
Acest eveniment al celebrării marelui poet ne-a inspirat
să lansăm și cea de-a doua ediție a proiectului on-line „Dor de
Eminescu, dor de natură și iubire...” I-am provocat pe cititorii noștri
fideli să realizeze câte un filmuleț în care să interpreteze versuri din
lirica eminesciană sau să creeze un poster prin intermediul căruia
să ilustreze o poezie a Poetului Nepereche (eventual să-l intituleze
cu numele poeziei respective). Eminescu implică și condensează o Cecilia Manolescu
pluritate de semnificații, o veșnică prospețime, rămânând, în același bibliotecar, Biblioteca
timp, un motiv inepuizabil în toate genurile literare, deoarece, ca o Județeană „V.A. Urechia”
chemare permanentă, ca o poruncă a înălțimilor, posteritatea se simte
nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte în toată complexitatea
lui profundă, fascinantă și nepieritoare.
Proiectul nostru s-a dorit a fi o cărămidă la temelia edificiului
numit educaţia în spiritul respectului faţă de valorile naţionale şi, în
egală măsură, un mod de a omagia personalitatea şi creaţia Marelui
Poet. Totodată, a fost un bun prilej de a valorifica şi ilustra creaţiile
unice ale poetului, de a da glas creativităţii şi simţurilor celor care au
participat.

12 Axis Libri
 Prin urmare, proiectul propus a înlesnit
descoperirea elevilor pasionaţi de arta literară a lui
Mihai Eminescu, menţinând totodată viu filonul
tradiţional al literaturii române.
„Eminescu - dor de absolut” s-a intitulat
activitatea on-line desfășurată marți, 11 ianuarie
2022, la clasa a XI-a C, Liceul Teoretic „Emil
Racoviță”, realizată în colaborare cu Filiala noastră,
având ca invitate pe doamnele directoare Delia
Humelnicu, Corina Rotaru, doamna bibliotecar
Gina Mocanu și doamna psiholog Silvia Banea,
profesor coordonator fiind doamna Mariana
Constantin.
Prin aplicația Mentimenter, elevii au realizat
un wordcloud al simbolurilor referitoare la creația lui
Eminescu, apoi li s-au prezentat aspecte referitoare
la viața și opera sa. Tinerii au participat și la un
joc pe Quizziz, au recitat cu sensibilitate poezii, au
ascultat vocea lui Mihail Sadoveanu recitând „Sara
pe deal” și cântece pe versuri ale poetului. Activitatea
s-a desfășurat on-line, pe Meet, iar eu, în calitate de
bibliotecar, am prezentat elevilor expoziția de carte
dedicată poetului romantic, existentă în biblioteca
noastră.
Sub denumirea Eminescu în veșnicia
Timpului, elevii clasei a X-a de la Liceul de
Transporturi Auto „Traian Vuia”, coordonaţi cu
multă dăruire de către doamna profesor Mihaela
Melinte, au realizat o expoziție cu titlul „Poezia
eminesciană în imagini”, redând conținuturile
unor poezii alese de ei, aparținând poetului.
Recitalul on-line de poezie a fost urmat de o
dezbatere interactivă despre temele și motivele
eminesciene, despre importanța culturii în
conturarea unei identități naționale. Doamna
profesoară le-a prezentat elevilor un material cu
datele biografice ale poetului, cu etapele constituirii
personalității sale creatoare și cu ilustrarea unor
interpretări ale criticilor literari. Filonul tragic
al existenței sale creatoare s-a convertit în spațiul
ocrotitor al iubirii ce motivează esența vieții. La
finalul activității elevii ne-au încântat cu poeziile
„Trebuiau să poarte un nume”, de Marin Sorescu
și „Lui Mihai Eminescu”, de Grigore Vieru, care
sintetizează tezaurul lăsat de Marele Poet urmașilor
săi.
Cu Eminescu reuşim să spunem lumii
povestea unui neam, căci opera lui cântă vraja apei
de izvor, farmecul naturii şi măreţia trecutului. Îl
sărbătorim cu iubire căci el și-a pus întreaga viață
în slujba luminării acestui neam, prin activitatea
sa literară și publicistică. Opera sa i-a asigurat
nemurirea. Generații se vor trece ca floarea
câmpului, dar el va rămâne veșnic.
Cu această ocazie, miercuri 12 ianuarie
2022, elevii claselor a VII-a A și a VII-a B, Școala
Gimnazială „Iulia Hașdeu”, coordonați cu blândețe
de către doamna profesor Oana Crihană și doamna
bibliotecar Iuliana Bălan, au creat o atmosferă plină
de emoție și sensibilitate. Talentații noștri au început
activitatea cu salutul lui Eminescu „Trăiască nația!”,
apoi au fost împărțiți în echipe pentru a participa
la un concurs cu informații despre viața și opera
eminesciană. Creativitatea elevilor a fost pusă la
martie 2022 13
 încercare, având ca sarcină de lucru să continue
cu încă două versuri (la alegere) din poeziile:
„Luceafărul”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”,
„O rămâi”, „Pe lângă plopii fără soț”. Fiecare echipă
ne-a prezentat cu mândrie lucrarea, pe acordurile
melodiei lui Ion și Doina Aldea Teodorovici -
Eminescu.
Un alt moment special intitulat „Pe urmele
marelui poet Mihai Eminescu” a fost creat tot de
către elevii Școlii Gimnaziale „Iulia Hașdeu”, din
clasa a IV-a, împreună cu doamna profesor Daniela
Porumb și doamna bibliotecar Iuliana Bălan, care
ne-au încântat cu sceneta „Scrisoarea III”. Micii
noștri artiști au interpretat foarte bine rolurile și au
încărcat atmosfera cu bucurie și patriotism.
De asemenea, în săptămâna dedicată
„Luceafărului literaturii românești”, i-am
bucurat pe iubitorii de poezie cu o amplă expoziţie
de carte, întărind mesajul că Eminescu este poetul
nepereche a cărui operă învinge timpul, „omul
deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica).
Filiala Nr. 1 „Costache Negri” a Bibliotecii
Judeţene „V.A. Urechia” le mulţumeşte tuturor
colaboratorilor, elevilor și cititorilor care s-au
implicat și l-au omagiat pe Mihai Eminescu, în Eminescu-i remuşcarea
universul nelimitat al cărţilor, prin poezie şi muzică. Dorului de absolut
A fost o atmosferă de sărbătoare, iar sufletele ne-au Dacă unu şi cu unu
fost inundate de vers, cântec, bucurie, emoţie și Nu mai vor să facă doi
iubire… într-un cuvânt, EMINESCU! Eminescu este chipul
Într-o lume relativă Infinitului din noi
Ce-a făcut şi-a desfăcut (Alexandru Zărnescu, Cenaclul „Flacăra”)

14 Axis Libri
rof esional

Eminescu
emoție, mândrie, iubire...

În cadrul manifestărilor dedicate Zilei Culturii Naționale,

organizate de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, instituție
subordonată Consiliului Județean, manifestări care anul acesta s-au
derulat pe parcursul unei săptămâni, în perioada 10.01-15.01.2022,
Secția pentru copii a propus și a realizat mai multe activități dedicate
marelui poet național Mihai Eminescu.
Debutul manifestărilor l-au făcut elevii Școlii Gimnaziale nr.
28, coordonați de prof. înv. primar Bobulișteanu Daniela și Antohe
Gina prin participarea la activitatea „Să ni-l imaginăm pe Eminescu
copil!”. Copiii au recitat și au aflat informații importante despre Mihai
Eminescu. De asemenea, au contribuit la realizarea unei frumoase
expoziții cu propriile desene și cărți din colecțiile Secției pentru copii,
intitulată: „Eminescu și cărțile dedicate copiilor”. Expoziția a putut fi
vizualizată toată luna ianuarie 2022, la sediul central, holul principal,
parter.
Tot în această perioadă au mai fost expuse și lucrările realizate de
preșcolarii Grădiniței cu program prelungit nr. 36 cu tema „Eminescu
prin ochi de copil”.

Maricica
Târâlă-Sava
responsabil, Împrumut la
domiciliu pentru copii,
Biblioteca „V.A. Urechia”

martie 2022 15
 Activitatea „Povești cu și
despre Eminescu” s-a desfășurat
în data de 14 ianuarie 2022,
în Sala „Mihai Eminescu”
a Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia”, cu elevii clasei a VII-a.
Eminescu a fost este și va fi
geniul poporului nostru, „poetul
nepereche” pe care neamul îl va
cinsti în eternitate. Sub semnul
poeziei am dăinuit și vom dăinui,
am sperat și vom spera că „marea
de amar” ne va transforma
sufletele în luceferi. Eminescu,
poetul veșnic tânăr, este ceea ce are
neamul nostru „mai curat și mai
nins” (N. Stănescu). Să ne oprim românești - așa și-a început activitatea doamna profesor Oana Ichim,
și să-l cinstim cum se cuvine pe cel prof. de limba și literatura română la una din prestigioasele școli din
care poartă lumina simțirii pur Galați, respectiv Școala Gimnazială nr. 28. Copiii au prezentat din
viața și opera marelui poet, au ascultat
cele mai frumoase povestiri despre
Eminescu, iar la întrebarea ce reprezintă
cuvântul Eminescu pentru ei, au dat cele
mai ingenioase răspunsuri și au găsit
cele mai reprezentative cuvinte, cum
ar fi: E=emoție, M=mândrie, I=iubire,
N=nestemată, E=erou, S=slove,
C=cunoaștere, U=umbră.
Activitățile s-au încheiat sâmbătă,
15 ianuarie 2022, la statuia marelui
poet național Mihai Eminescu din
Parcul Municipal din Galați, unde
s-au omagiat 172 de ani de la nașterea
„geniului poeziei românești”.

16 Axis Libri
rof esional

Când Eminescu
nu mai este

Nu cred în iarnă, pentru că nu a venit cu adevărat. Altădată, pe

vremea copilăriei mele, la mijlocul lui ianuarie era zăpada bătătorită
pe șosea, marginile drumului erau pline de nămeți. Numai primăvara
avea să rezolve problema zăpezilor mari. Până prin martie nu vedeam
decât alb și copaci, lunecuș și sănii. Începea să se topească timid,
apăreau petece de asfalt prin stratul gros de gheață sticlind.
Și în acest an, ca întotdeauna de altfel, s-a sărbătorit nașterea
marelui nostru Eminescu. Fiecare îl știm din casă, de la părinți, de la
grădiniță începem cu... „somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună”
și continuăm viața cu numele lui sfânt și mare în tot ce înseamnă
literatura română.
Urma să particip la o activitate, invitată fiind de doamnele
educatoare.
Un semicerc făcut din scăunele colorate aștepta copilașii să
își ocupe locurile. În holul grădiniței, cei mari amenajaseră spațiul
generos pentru activitatea ce avea să aibă loc. Se vorbea în șoaptă,
se mergea ușor... cine nu trebuia să fie deranjat? Spiritul marelui
Eminescu? Avea să vină și printre noi, să bucure inimioare de copilași,
cu ajutorul oamenilor mari. Cât de frumos este când ei aduc prin
poveste pe marele poet în cunoștințele celor mici!
Încep să vină copiii de la cele trei clase și holul se umple de ochi
mari și curioși, de râsete, de larmă și de căutarea locurilor. Mă priveau,
Mihaela Gudană se opreau în loc de parcă se blocau mecanismele lor toate, pentru că nu
bibliotecar, Biblioteca știau cine sunt. Așezați la locurile lor, liniștiți de către doamnele lor,
Comunală Ghidigeni copiii își pun mânuțele pe genunchi și devin „cumințenia pământului”
fiecare în parte.
Pe câteva măsuțe aliniate una lângă alta erau așezate lucrări
de-ale copiilor. Lacuri și nuferi, lebede albe treceau pe albastrul de
pe hârtie, unele mai mari, altele mai mici, decupate și lipite erau
creațiile unor mânuțe mici și dibace. Erau minuni pentru ei!
— Gata, începem, vă rog să fiți atenți! s-a auzit glasul cel mare,
care a acoperit vocile subțirele ale copiilor.
— Ce sărbătorim azi, dragi copii? Cine știe?

martie 2022 17
 — Pe Eminescuuuuuuu! au știut multe
glasuri.
— Da, e bine că nu ați uitat și că ați fost atenți
la ce v-am mai spus eu în clasă. Da, pe 15 ianuarie
s-a născut cel mai mare poet al nostru, al românilor.
S-a născut demuuult, acum 172 de ani, el nu mai
este printre noi, a plecat.
Doamna spunea despre poeziile poetului, m-a
prezentat și pe mine ca fiind bibliotecar și poet. Pe
o altă măsuță înșirasem câteva cărți de Eminescu,
poezii și proză, pentru a le arăta copiilor.
Venise momentul să le vorbesc și eu copiilor,
să le citesc ceva din ce scrisesem eu în memoria
marelui poet, pentru slava lui. Erau atenți pentru
că alt glas le spunea poveste, cuvintele erau simple
și ușoare, potrivite minții lor. Voiam să fiu și puțin
jucăușă cu ei, să le placă ceea ce le spun, dar la un
moment dat, ochișorii lor erau îndreptați într-un
singur loc, spre o fetiță care plângea.
— Ce s-a întâmplat, Anais? a întrebat-o
doamna ei educatoare. De ce plângi? Te-a supărat
cineva?
Mâinile fetiței frământau ochii care aveau
boabe de lacrimi dintr-un motiv încă neștiut.
Pentru încurajare, doamna s-a dus spre ea, s-a
aplecat spre trupul ei micuț și o mână cuminte s-a
așezat pe umărul ei fragil.
18 Axis Libri
— Vreau să mă duc acasă, la mami! a spus
printre scâncete fetița care deja se ridicase în
picioare.
— Anais! Nu poți să pleci acum! Te simți rău,
te doare ceva?
— Nuuu, nu mă doare!
— Dar de ce vrei să pleci acasă? Hai, spune-
mi!
— Pentru că ați spus nu mai este Eminescu!
Doamne! Un copil plânge pentru că nu mai
este Eminescu!
Ce a înțeles ea din tot ce a auzit? Ce știe
ea despre moarte? Mai avea explicația unei alte
plecări, a plecării definitive din viață? Este doar un
copil, dar m-a impresionat, fiorii trecând din cap
până în picioare. Sigur că nu știa prea mult de ce
face acest lucru, dar ea, ea sub impresia poveștii,
a gândurilor, a așteptărilor sale mari, ea plângea
pentru că Eminescu nu mai este.
I-am spus că el este cu noi prin poeziile
sale, prin cărțile în care sunt tipărite poeziile
sale. Își ștergea continuu ochișorii, suspina și era
înconjurată de alte fetițe care îi spuneau să nu mai
plângă. I-am dat cărțile în mână și i-am spus că așa
îl avem alături, prin cărți.
Un copil a plâns pentru că Eminescu nu mai
este!
Întoarcere în timp
Întoarcere în timp...
în urmă cu 90 de ani, când
s-a inaugurat Academia de
Export din Galați
Academia de Export din Galați a fost rodul unei mâini de
oameni „hotărâți să realizeze o instituție pentru pregătirea unui gând
ce-i frământa demult: realizarea unei instituții pentru pregătirea celor
tineri și luminarea celor mai în vârstă, asupra nenumăratelor probleme
ce se puneau și se pun și astăzi greu încercatei noastre economii
naționale”1.
Avându-l în frunte pe profesorul Grigore Trancu-Iași, și creată
„din dorința de a vedea îndrumată economia țării pe căile cerute de
actualele împrejurări și de a pregăti elementele necesare în slujba acestei
îndrumări”2, Academia de Export din Galați (cunoscută și sub numele
de Academia Liberă de Export sau Academia de Comerț) a fost
înființată ca un institut liber, fără caracter oficial, aflată sub patronajul
Camerei de Comerț și Industrie din Galați.

Tena Bezman
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

Necesitatea înființării unei academii la Galați fusese susținută

încă de la întemeierea Academiei Comerciale din București, printr-un
1
Dare de seamă asupra primilor cinci ani de activitate. Galaţi: „Moldova”
S.A.R. pentru Ind. Artelor Grafice, 1936, p. 3
2
Ibidem, p. 11.

martie 2022 19
 Întoarcere în timp
memoriu alcătuit de profesorul Ioan G. Munteanu
și înaintat Guvernului și corpurilor legiuitoare.
Memoriul menționa că este nevoie de o astfel de
instituție „pentru conducerea instituțiilor noastre
superioare economice, pentru profesoratul comercial,
pentru consulate și atașații comerciali”, pentru că
„de acum înainte avem necesitate de oameni cât
mai bine pregătiți în această direcție. Academia de
înalte studii comerciale este chemată să umple aceste
lipsuri”3.
Orașul de la Dunăre era cel mai potrivit
pentru înființarea unei astfel de instituții, pentru că
portul Galați era „așezat tocmai în mijlocul regiunei
celei mai comerciale a țărei și unde avem grămădite
cele mai mari și mai variate case de import și export,
de comision, de bancă, de tranzit și expedițiuni, de
asigurări”4 și pentru că orașul se mândrea cu peste
80 de fabrici, de mari sau de mici dimensiuni,
acoperind toate
ramurile comerțului și
industriei.
Era amintit, de
asemenea, faptul că,
tot la Galați, a fost
întemeiată, în anul
1864, prima școală
comercială: „Această
școală, care până acum a
fost frecventată de peste
8000 de elevi, a dat cel
mai mare contingent
de tineri comerțului
și industriei noastre…
Mulți dintre absolvenții
ei ocupă locuri de frunte și fac cinste negoțului și
industriei țărei”5.
Un pas în realizarea acestui deziderat, „ce
avea să folosească nu numai orașului și portului
nostru, ci țării întregi”, s-a făcut odată cu întrunirea,
la 28 decembrie 1931, a inițiatorilor proiectului, în
casa profesorului Alexandru Zaharia, directorul
Școlii Comerciale Superioare din Galați, cu această
ocazie fiind format un Comitet de inițiativă.
La începutul lunii ianuarie a anului 1932, a
avut loc ședința de constituire a Academiei de Export
și alegerea comitetului de conducere. Președinte de
onoare a fost desemnat prof. Grigore Trancu-Iași,
3
„Primul memoriu pentru înființarea unei academii la
Galați”, în Acțiunea, an. 3, nr. 478, 16 ian. 1932, p. 1.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
20 Axis Libri
iar președintele Camerei de Comerț și Industrii
din Galați, Apostol P. Popa, a fost ales președinte
al comitetului de conducere. Din comitet mai
făceau parte D. N. Panaitescu, secretarul general
al Camerei de Comerț și Industrii din Galați și
Alexandru Zaharia, directorul Școlii Comerciale
Superioare din Galați, în calitate de vicepreședinți,
iar membri au fost numiți profesorii: Maria
Zaharia, directoarea Școlii Comerciale de Fete,
Ioan G. Munteanu și Th. Pălănceanu, directorul
Școlii Comerciale Elementare, în timp ce în funcția
de secretar a fost desemnat profesorul Gheorghe
Lăzărescu.
La 17 ianuarie 1932, în amfiteatrul Școlii
Comerciale Superioare din Galați, a avut loc
inaugurarea Academiei de Export. Evenimentul
a fost transformat într-o adevărată sărbătoare
pentru orașul Galați, la solemnitate participând
atât autorități locale,
în frunte cu
prefectul județului,
Dan Sărățeanu și
președintele Comisiei
interimare a orașului,
Emil Codreanu, cât și
delegații Camerei de
Comerț din București,
consuli, intelectuali și
comercianți din Galați.
După slujba religioasă
a luat cuvântul Apostol
P. Popa, care a relevat
greutățile întâmpinate
în înfăptuirea aca­
demiei și a adus mulțumiri prefectului și primarului
pentru sprijinul acordat. După cuvântările
reprezentantului Camerei de Comerț din București
și a prof. Ioan G. Munteanu, au fost deschise
prelegerile Academiei de Comerț, prin cuvântarea
prof. Grigore Trancu-Iași, intitulată „Spre alte
orizonturi economice”.
Despre cum a fost primită inaugurarea
Academiei de Comerț din Galați, scria avocatul
Louis Steuermann, în paginile ziarului local,
Acțiunea:
„Galați – oraș cumplit de negustori – a pus
acum, în dricul iernei, fundamentul unei școli înalte.
Aici, în primul port al Dunării, în acest oraș măreț
prin trecutu-i de aramă, acum letargic, crâmpee de
altă viață apar la orizont. Freamătul zilei de ieri
a dat născare lor și chemarea zilei de mâine le dă
imbold. (…)  Academia din Galați pune bazele unei
cooperări intelectuale între toți fiii acestei Țări. De
aceia scopul acestei școli apare la orizont conform
însăși tradiției intelectuale a României. (…)
Toți cei care au pus bazele acestei clădiri a
muncii sănătoase ce prosperă, toți aceștia speră că -
după cum dorința unei activități și a unei cooperări
era în însuși miezul idealului preconizat de făuritorii
acestei școli, aceiași dorință - și mai puternică, căci
mai fragedă -, aceiași râvnă - și mai mare, căci a
unor forțe poate mai vii - vor manifesta cei ce astăzi
cursurile de aici urmează.
Și dacă mâine, în auroră, ei vor deveni oameni
de ispravă, dacă atunci, va fi mare satisfacția
promotorilor acestui ideal, devenit astăzi realitate,
desigur că supremă va fi mulțumirea lor când târziu,
pe zile de ceață, fiii lor spirituali vor fi scutul moral al
acestei Țări. Căci atunci – gârboviți de vremi – își vor
da desigur seama că suveranitatea gândirii emulilor
lor a fost – în parte barem – culeasă din provizia
de reflecții și de forțe, acumulate în ore de liniște și
reculegere pe băncile Academiei din Galați.”6
Grigore Trancu-Iași, personalitate marcantă
a economiei, politicii și culturii românești era
absolvent al școlii de comerț din Iași, era licențiat în
drept și avea un doctorat în științe economice. Și-a
Grigore Trancu-Iași
6
Louis Steuermann, „Urmând tradiții…”, în Acțiunea,
an. 3, nr. 483, 22 ian. 1932, p. 1.
început cariera profesională ca funcționar al Băncii
Naționale din Iași, iar din anul 1902 s-a stabilit la
Galați, în calitate de șef-contabil al sucursalei locale
a Băncii Naționale. La Galați a fost și profesor de
corespondenţă comercială, la Şcoala Comercială
Superioară. În anul 1907, s-a înscris în Baroul din
Covurlui și, timp de mai multe legislaturi, a fost
ales deputat de Covurlui (1914, 1918, 1920, 1926,
1932). Din 1920, s-a stabilit la București, unde a fost
profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale
din Bucureşti şi la Şcoala Superioară de Război,
ministru de stat, ministru al Muncii şi Ocrotirii
Sociale, precum și ministru al Muncii, Cooperaţiei
şi Ocrotirii Sociale.
Apostol P. Popa, „negustor de baștină,
întreprinzător și de o energie pe care nimeni nu
Apostol P. Popa
i-o contestă”, a fost preşedintele comitetului şcolar
al Şcolii Comerciale elementare de băieţi „Al.I.
Cuza” din Galaţi (din 1929), administrator delegat
al Firmei „Schencker Ltd” din Bucureşti, consul al
Finlandei pentru Moldova, Basarabia şi Dobrogea,
preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din
Galați, vicepreședinte al Uniunii Camerei de Comerț,
senator al Camerei de Comerţ din Bucureşti, secţia
comercială (1928, 1931-1933), distins cu Ordinul
„Coroana României” în grad de Comandor și Meritul
Industrial și Comercial, clasa I.
martie 2022 21
 Întoarcere în timp

Parisul pe gheață
O poveste
pe strada Domnească

„Parisul pe gheață” - o expresie ce trezește amintiri de neșters

în memoria multor gălățeni, în timp ce pentru alții reprezintă reflexia
unui eveniment din trecutul îndepărtat, despre care au auzit informații
vagi de la părinți sau de la bunici.
Dar iată că donația doamnei Mioara Slabu, care a contribuit la
proiectul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” de recuperare a memoriei
fotografice a județului Galați1 cu formatul electronic al unor fotografii
din arhiva personală, ne oferă ocazia de a arunca o privire asupra unei
zone centrale a Galațiului, la mai mult de 50 de ani de la înregistrarea
ei pe hârtia fotografică.
Cele două fotografii, realizate de dna Mioara Slabu în anul
1970 pe când frecventa Cineclubul „Danubius” din cadrul Casei
Pionierilor din Galați, reprezintă astăzi o surpriză plăcută atât pentru
gălățenii care își mai aduc aminte de zona de pe strada Domnească,
înainte de construcția blocului C1, blocului turn și complexului
alimentar, cât și pentru cei care vor să știe cum arăta această zonă în
anii ’70.
În prima dintre aceste fotografii este surprins profesorul
coordonator al Cineclubului „Danubius” din anul 1970 și o parte
dintre elevii acestuia, în dreptul statuii care era plasată în acea perioadă
în parcul din fața celor patru blocuri paralele, în zona cunoscută sub
numele de „Parisul pe gheață”. Statuia, deosebit de expresivă, intitulată
„Maternitate”, a fost realizată de sculptorul bucureștean Tudor Panait,
artistul plastic care a realizat și statuia ecvestră din Craiova care îl Camelia Toporaş
reprezintă pe domnitorul Mihai Viteazul. Opera de artă „Maternitate” şef Serviciu Referințe,
a intrat ulterior în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galați, Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia”
fiind plasată în parcul din fața muzeului. După retrocedarea clădirii,
probabil tematica extrem de potrivită a sculpturii a determinat
mutarea acesteia în curtea interioară a Spitalului Clinic de Obstetrică
Ginecologie „Buna Vestire” din Galați.
1
Fotografia ta, istoria noastră. Amintirile voastre, istoria Galațiului! Despre
proiectul de recuperare a memoriei fotografice a orașului Galați puteți să aflați mai
multe de pe site-ul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, la adresa: https://www.bvau.
ro/fotografia-ta.php

22 Axis Libri
 În fața Cineculubului „Danubius”, în zona „Parisul pe gheață” (1970) Maternitate, Tudor Panait
Cea de a doua fotografie este realizată chiar în fața clădirii care găzduia Cineclubul „Danubius”,
clădire care mai există și astăzi, pe colțul străzii Domnească cu strada Nicolae Holban. Este zona în care, în
anii ’70, se afla un parc, și care, în anii ’60, a găzduit spectacolul de neuitat pentru mulți gălățeni „Parisul pe
gheață”, fapt pentru care zona respectivă a fost cunoscută pentru mult timp sub acest nume, chiar și după
ce pe acel teren au apărut blocurile și complexul cunoscut astăzi sub numele de „Parfumul teilor”.
Întrebarea pe care mulți gălățeni și-au pus-o de-a lungul timpului, de ce se numea „Parisul pe gheață”
acea zonă de pe strada Domnească (cunoscută ca strada Republicii în perioada regimului comunist), și-a aflat
răspunsul fie de la părinți sau de la bunici, fie de la cei care în anii ’60 au fost de față la vizita trupei de patinatori,
în majoritate francezi, la Galați.
Turneul mondial al trupei de patinatori „Parisul pe gheață”, înființată în anul 1951, și ale cărei prime
spectacole au fost susținute în Franța, la Paris și la Chamonix, a poposit pentru prima dată în România în lunile
ianuarie și februarie ale anului 1958.

Zona „Parisul pe gheață” de pe strada Domnească Clădirea de la intersecția străzii Domnească

din Galați (1970) cu str. col. N. Holban
Instituția care a intermediat turneul din România a fost Oficiul de Stat pentru Turnee Artistice
(O.S.T.A.), aceasta având drept scop „organizarea în exclusivitate de spectacole şi turnee cu artişti şi colective
de profesionişti încadrați sau neîncadrați”, conform hotărârii Consiliului de Miniștri, denumirea instituției
fiind prezentă, alături de Circul de Stat, pe frontispiciul programului spectacolului „Parisul pe gheață” din
anul 1958. De fapt un reproș adresat acestei instituții, în acea perioadă, era tocmai predilecția pe care o avea
aceasta pentru organizarea turneelor străine, în detrimentul promovării trupelor din țară, având în vedere că
rolul principal al instituției era acela de reprezentare a artiștilor români2. Nu știm dacă această critică a avut
2
Al. Popovici, „O.S.T.A. și turneele”, în Teatrul, an. 3, nr. 7, iul. 1958, p. 63-64.

martie 2022 23
 Întoarcere în timp
sau nu un efect asupra instituției
cu pricina, cert este că trupa a
revenit în România, pentru o altă
serie de spectacole, la începutul
anului 1960, pe lângă București
vizitând și multe alte orașe.
Înainte de a ajunge
în România, ansamblul de
patinatori a primit aprecierile
spectatorilor din Belgia,
Germania, RDG, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria și
Bulgaria. Despre cum a
fost primită trupa la Praga
mărturisea, în ianuarie 1958,
cunoscutul ziarist Max Bănuș,
redactor al ziarului „Sportul
popular”: „De la primul
spectacol întreaga Pragă a fost
cucerită de finețea patinajului,
de originalitatea numerelor
prezentate, de grația prim-solistei
Nadine Damien, de patinajul
acrobatic al finlandezului Mikko
Virtaanen, de mersul „celor trei”
Jacques Rivolier, Piet Zondervan
și Jacques Davidovics. Și cu toate
că premiera a fost transmisă prin
televiziune, a doua zi s-au vândut
biletele pentru toate spectacolele
programate la Praga”3.
3
Max Bănuș, „Iubitorii patina­
jului artistic în febră. Parisul pe gheață
la București!”, în Sportul popular, an.
13, nr. 3143, 14 ian. 1958, p. 7.
24 Axis Libri
La București, ansamblul a
susținut câte zece reprezentații pe
săptămână, având ca locație, în
anul 1958, Circul de Stat, aflat la
acea vreme pe locul unde se găsesc
astăzi Hotelul Intercontinental
și Teatrul Național. Cu prilejul
următorului turneu, din anul
1960, spectacolul s-a desfășurat,
în capitală, într-un cort mare,
asemănător unei arene de circ,
transformat în patinoar, amplasat
pe locul actualei hale noi din Piața
Obor, acolo unde spectatorii
au stat „înghesuiţi şi îngheţaţi,
dar iremediabil fermecaţi, preţ
de peste două ore”4, așa cum își
amintește unul dintre martorii
evenimentului. Spectacolul
reprezenta o manifestare inedită
pentru acea perioadă, când
secretar general al P.C.R. era
Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar
vizita unor străini, în număr
așa de mare (36 de persoane),
reprezenta o premieră, dar se
încadra în procesul de apropiere
de Occident inițiat de liderul
comunist.
Din trupa de patinatori
făcea parte cuplul format din
patinatoarea Nadine Damien,
4
https://sanuuitam.blogspot.
com/2013/10/asa-cum-fost_20.
html?m=1
campioană națională a Franței la
patinaj artistic (1953) și Mikko
Virtaanen, campion național
al Finlandei. La venirea pentru
prima dată în București, Nadine
Damien oferea amănunte despre
proiectul artistic:
«N-am fost niciodată la
București. Dar știu că oaspeții
francezi sunt primiți cu mare
entuziasm în România, unde am
auzit că foarte mulți cunosc limba
franceză. Cred că spectatorilor
bucureșteni le vor plăcea în mod
deosebit dansurile: „În lumina
rampei” inspirat de celebrul
film al lui Chaplin, „Lupta între
noapte și dimineață”, „Marile
bulevarde” după cunoscută
melodie lansată de Yves Montand,
„Frumusețea patinajului artistic”,
și dansul umoristic „Lupta cu
taurii”. Și bineînțeles un moment
pe care-l pregătim special pentru
spectatorii români».5
Sâmbătă, 18 ianuarie 1958,
a avut loc prima reprezentație a
„Parisului pe gheață” în București.
Trupa venise cu întreaga instalație
pentru realizarea patinoarului
artificial, pentru a se asigura că
sunt îndeplinite toate condițiile
tehnice necesare desfășurării
unui spectacol la cei mai buni
5
Max Bănuș, Op. cit., p. 7.
parametri. Patinatoarea franceză Nadine Damien a
rămas, în mod special, în memoria multora dintre
cei care au urmărit spectacolul-revistă, experiența
devenind un reper în amintirile multor români și
bineînțeles, ale multor gălățeni:
„Ceea ce am văzut a fost fascinant, dar ceea
ce mi-a rămas extrem de viu în minte este numărul
în care patinatorii executau un dans, în întuneric
complet, având pe ei articole de îmbrăcăminte
fosforescente și peruci la fel. Erau iluminați în
ultraviolet, ceea ce ducea la vizibilitatea exclusivă
a elementelor fosforescente, de parcă erau niște
fantome colorate, care alunecau în fața noastră.
Îmi mai amintesc de un număr în care un patinator
venea în viteză și sărea peste obiecte și alți patinatori,
de ți se făcea pielea de găină, gândindu-te că ar putea
răni pe cineva cu patinele sale.”6
Nadine Damien
Pe lângă patinatorii francezi, majoritari în
trupă, aceasta includea și artiști din Anglia, R.F.G.,
Italia, Olanda și Uniunea Africii de Sud, așa cum
o reflectă pliantul spectacolului din anul 1960.
Turneul din România al trupei a inclus orașele
Hunedoara, Iași, Constanța, Roman, Cluj-Napoca,
6
„Așa cum a fost: Parisul pe gheață”, în Îmi pasă,
[citat 20 ianuarie 2022], disponibil în Internet: https://
sanuuitam.blogspot.com/2013/10/asa-cum-fost_20.
html?fbclid=IwAR3lJU3T5-tlJM5jlHyrv3mrmC0Y416pTLc
DW003eOTz6t3LReJxSzQsL6Y
Mikko Virtaanen
Ploiești, Timișoara și, bineînțeles, Galați. În
presa românească a timpului au apărut articole și
comentarii referitoare la prestația trupei:
«Membrii ansamblului fac mai mult decât
să danseze, să realizeze mișcări de balet pe gheață,
ei patinează, folosind într-un chip neașteptat toate
posibilitățile „mijlocului lor de locomoție”: alunecă
lin pe gheață, sar pe vârfuri, frânează cu muchiile,
cu vârfurile și pintenul patinei, plutesc razant cu
podiumul la un unghi aproape neglijabil al părții
laterale al patinei cu gheața, fac piruete, salturi în
înălțime și lungime, figuri acrobatice.»7
Un amplu material ilustrativ, dedicat
talentatului ansamblu parizian, a apărut în revista
„Flacăra”8, fotografiile artistice redând câteva dintre
principalele momente ale spectacolului, în care
patinatorii francezi erau surprinși în posturi inedite,
ce împleteau tehnica perfectă cu arta dansului.
Turneul ansamblului parizian, care a
impresionat atâția români în perioada anilor 1958-
1960, a rămas și în memoria colectivă, inspirând
replici în cuplete celebre, precum cel al actorilor Dem
Rădulescu și Radu Zaharescu, difuzat la televiziunea
română în anul 1973, sub titlul „La Patinoar”:
— Ăsta-i patinaj?
— Lasă, că vine el „Parisul pe gheață”!
7
B. Dumitrescu, „Pe scena de gheață”, în Scânteia
tineretului, an. 12, nr. 2720, 6 febr. 1958, p. 3.
8
Parisul pe gheață, în Flacăra, an. 7, nr. 3(139), 18 ian.
1958, p. 24-25 : fotogr.
martie 2022 25
 — 80 de femei și-un singur bărbat!
— Hai, că poate găsim bilete. Hai să mergem!9
De spectacolul trupei de patinatori francezi își amintea și actrița Carmen Galin, care declara cu
emoție într-un interviu acordat ziarului „Jurnalul național”: «Am fugit de acasă după ce am văzut „Parisul
pe gheaţă”, ca să-i rog să mă ia cu ei, să rămân cu ei. Aşa simţeam atunci, la 8-9 ani. Mama m-a recuperat...».10
Scriitorul Stelian Tănase rememorează, de asemenea, această experiență în scrierile sale: „Prin 1960
a apărut un patinoar. Chiar în acel an a venit – îmi amintesc – revista «Parisul pe gheaţă». Toată lumea s-a
omorât să vadă. Iar am asistat la secvența cu Miliția călare, cu mulți oameni de ordine cu brasarde pe braț, cu
o mulțime nebună care împingea la greu să spargă geamurile. Spectacolul venea din Occidentul decadent (Dej
oferea puțin circ ca să mai uităm) erau primele semne ale deschiderii. Avea o reclamă, ce nu se mai văzuse la
București f.f.f. occidentală”11.
Spectacolul a inspirat chiar și artiști plastici, în catalogul lucrărilor Margaretei Sterian (1897-1992),
cea care s-a aflat în avangarda școlii românești de pictură, găsindu-se o lucrare intitulată „Patinatorul”, cu
explicația: Vedeta din revista „Parisul pe gheață”12.
Tabloul are ca an de realizare 1958, deci exact anul în care spectacolul venise pentru prima dată în
România, la București și redă o parte din farmecul pe care patinatorii francezi l-au adus cu ei în această
reprezentație de neuitat, imprimată atât de profund în amintirea atâtor generații, încât a reverberat peste
atâția zeci de ani, pentru a se imprima în memoria și în istoria locală.
Mulțumim doamnei Mioara Slabu pentru că a împărtășit, cu generozitate, Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” și comunității locale, aceste imagini din trecutul Galațiului, care ne-au prilejuit acest parcurs în
trecutul orașului și al locurilor sale, și care se subscriu proiectului de recuperare a memoriei fotografice a
orașului Galați, la care invităm și alți gălățeni să se alăture.
9
Gala Umorului : Dem Rădulescu şi Radu Zaharescu - La patinoar (1973), [citat 20 ianuarie 2022], disponibil în Internet:
https://www.youtube.com/watch?v=4fC6HWiJiT8
10
Cu Fram în lumea copilăriei, în TVR.ro, [citat 20 ianuarie 2022], disponibil în Internet: http://www.tvr.ro/cu-fram-in-
lumea-copilariei-la-sfarsit-de-saptamana_16868.html#view
11
Stelian Tănase, „Bariera Vergului sub Războiul Rece”, în DeskReport, 5 oct. 2020, [citat 20 ianuarie 2022], disponibil în
Internet: https://www.stelian-tanase.ro/bariera-vergului-sub-razboiul-rece/
12
Margareta Sterian, „Patinatorul”, în Opera pictată, vol. 2, editat de Bianca Zbarcea şi Lidia Vianu, București,
Contemporary Literature Press, 2017, p. 55 [citat 20 ianuarie 2022], disponibil în Internet: https://editura.mttlc.ro/carti/M.%20
Sterian.%20Opera%20pictata.%20vol%202.%20CLP.pdf

26 Axis Libri
Condeiul fermecat

Pisica albastră
de pe planeta stranie

Pașii mei cad greoi pe pietrele închise la culoare și pline de

gândurile trecutului apus ca soarele unei seri de vară. Tărâmul lipsit
de viață mă înconjoară frumos ca într-un tablou. Ape multe și sărate
completează miraculos peisajul creionat în gri asemenea unui clopot
cenușiu de cleștar. Zefirul suflă încetișor aducând o briză călduță,
plăcută, asemănătoare unei îmbrățișări naturale din partea unei
planete straniu de frumoasă și inimaginabilă.
Cerul este cenușiu la fel ca cerneala amintirilor copilăriei. Micul
colț de rai ce se învăluie într-o liniște nostalgică acum este al meu, o
cheie spre poarta eliberării
din singurătate,
un amic uriaș, un ecou
de liniște, o taină a vieții
nespus de frumoasă.
Zăresc o mișcare,
o cutremurare a
pământului. Mă întorc,
văd o pisică... O
pisică ciudată, o stafie
albastră.
— Cine se află aici?
— Eu! Aici, jos! Sunt Astro, pisica!
— Astro?! Ce nume neobișnuit!!!! Deci, nu sunt singur pe
Maria Victoria
Chifu această planetă!
elevă, Şcoala Gimnazială — Sigur că nu ești! Toate planetele au locuitori! Fie că sunt flori,
Nr. 28, Galați pisici, tigri, câini sau uriași. Există viață peste tot, numai că îți trebuie
ochi ca să vezi și urechi ca să auzi... Niciodată nu vei fi singur, căci
întotdeauna există cineva...
Taina armoniei mele în abstinență s-a spulberat în ochii unei
pisici albastre...
— Îți pot fi prietenă fiindcă asta e ceea ce cauți!
Nu am auzit astfel de vorbe în viața mea, d-apoi din partea unei
pisici... Singurul lucru pe care l-am înțeles imediat a fost acela că nu
voi mai fi singur niciodată...

martie 2022 27
 Condeiul fermecat

Familia Rapidescu

A fost odată ca niciodată o familie de leoparzi. În familie erau

trei puiuți și doi părinți.
Pe puișorii de leopard îi chemau: Rapidel, Rapiduță și Rapidela.
Părinții se numeau doamna și domnul Rapidescu.
Ei locuiau în Africa. Hrana lor preferată erau căprioarele și
iepurii.
În fiecare zi, mama leopard se trezea devreme și pleca să caute
mâncare pentru pui.
Mă voi întoarce repede! spuse ea, zbughind-o la fugă.
Mama leopard s-a descurcat foarte bine la vânătoare. Cei trei
puiuți s-au bucurat tare mult când au văzut cât de repede s-a întors
mama lor.

Maria-Ioana
Ghizdavescu
elevă, Şcoala Gimnazială
Nr. 18, Galați

După masă, mama leopard se relaxa, iar tata admira priveliștea

și urmărea cum se jucau cei trei pui de leopard.
Așa au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți, membrii familiei
Rapidescu.

28 Axis Libri
Condeiul fermecat

PAPUCEII ZBURĂTORI

Pe când delicata Primăvară era așteptată să-și etaleze garderoba

multicoloră și miresmele îmbietoare, omenirea căzu pradă unei
molime cumplite. Totul părea pustiu, inert, fără viață.
Într-o dimineață, sătui de stat în casă, Vlăduț și Rex se aventurară
în păduricea din apropiere. După obicei, micul Rex se repezi la
cintezele care îi deranjau urechiușele. Crezând că furia blănosului va
face victime, Vlăduț interveni și, spre marea lui uimire, descoperi sub
lăbuța cățelului… doi pantofiori.
— Ciudat, mi s-a părut că zboară! gândi băiatul, privind uluit
pantofiorii.
— Încalță-ne, n-am mai zburat de mii de ani! se auzi un glas
îndrăzneț.
— Cine a zis asta?
— Noi, pantofiorii! Dar doar tu ne poți auzi! Suntem verișorii
papuceilor zburători ai măritului Hermes, Olimpianul. Încalță-ne și
să zburăm la treabă!
Copilului nu-i venea să-și creadă ochilor. Despre Hermes
știa că era mesagerul zeilor greci, dar pantofii zburători erau prea
de tot.
— Ce treabă? Ce știți voi?
— Noi îi facem munca lui Hermes, călătorim oriunde și tot el
primește laudele. Dar acum avem nevoie de tine. Este primăvară, iar
Veronica Petcu Persefona trebuie să revină în Olimp, lângă mama ei, altfel durerea
elevă, Liceul Teoretic Demetrei va distruge lumea. Îndărătnicul Hades nu vrea să-și
„Emil Racoviță”, Galați elibereze soția. Zeii înspăimântați au aflat de la Oracol că doar tu
ești Panaceul.
— Pana…, cum? Eu sunt doar un copil!
Înțelegând uimirea băiatului, papuceii i-au explicat că mumia
din Delfi nu greșește niciodată. El, Vlăduț, era sortit să zboare cu
pantofiorii lui Hermes în Infern, să o elibereze pe Persefona și să
salveze omenirea.
Curajos din fire, Vlăduț se încălță cu amicii divini și porni spre
Tărâmul de Dincolo. Pe drum, înfometat și obosit, băiatul se cază la

martie 2022 29
 un han ivit miraculous în cale. Localul era foarte — Cine îndrăznește să-mi tulbure somnul?
ciudat, plin de statui care păreau oameni adevărați. Unde este Cerber? urlă cu toată puterea stăpânul
Hangița, cu un prosop pe cap, purta ochelari de țărâmului de dincolo.
soare în miezul nopții. Deodată, de sub prosop — Eu sunt Vlăduț, Cerber s-a dus la joacă.
apăru… un cap de șarpe. Înspăimântat, Vlăduț țipă: Trebuie să o eliberezi pe Persefona, altfel lumea
— Meee… duza! Chiar e adevărat? mea va pieri!
— Da, șoptiră papuceii, și întoarseră repede — Și împărăția mea va avea mai multe victime!
tava de pe masă pentru ca băiatul să nu privească rânji Hades, dar, chiar atunci, fructul din mâna
direct în ochii care îl puteau pietrifica. zeului fu împietrit de ochii ascunși ai Meduzei.
Venindu-și în fire, băiatul puse la grumazul Surprins, stăpânul tenebrelor își eliberă soția.
femeii-monstru un cuțit de bucătărie. Amenințată, Vlăduț și Persefona urcară în Olimp. Împăcată,
Meduza imploră cu lacrimi adevărate: Demetra dădu forță Primăverii, natura reveni
— Nu-mi reteza capul, voiam doar să rămâi la viață, iar molima dispăru. Încântat de curajul
cu mine pe vecie, să fim prieteni! Iartă-mă și promit băiatului, Hermes îi dărui acestuia papuceii
că te voi ajuta la nevoie! înaripați.
Înțelegând singurătatea Meduzei, Vlăduț Rex se împăcă și el cu cintezele-pantofiori.
o lăsă în viață și își îndemnă papuceii zburători
spre Infern. Ajunși pe malul râului Styx, papuceii
comandară un taxi. Din apa neagră ca smoala apăru
un cal cu coadă de pește.
— Urcați la bord! spuse calul-pește.
— Ești un căluț de mare? întrebă uimit copilul.
— Ha, ha, ha, auziți, căluț de mare! Eu sunt
un hipocamp, pot străbate Oceanos, toți monștrii
apelor se tem de mine!
Hipocamp traversă Styxul, ajungând în
sălașul lui Hades. Intrând în palatul umbrelor,
băiatul dădu peste un buldog masiv, cu trei capete.
Vlăduț îi aruncă infernalului patruped mingiuca lui
Rex, liniștindu-l.

30 Axis Libri
C

Din cărțile colegilor bibliotecari

Dorina Măgărin, Idiomela
nababului,
David Press Print, Timișoara, 2020

Dorina Măgărin, la a doua carte de proză (prima a fost

„Galeria oglinzilor (proză mai mult sau mai puțin scurtă)”, „Idiomela
nababului” putând fi intitulată „proză mai mult sau mai puțin lungă”
(deoarece trei dintre texte sunt practic scurte romane, ca să nu spunem
nuvele: „Blazonul familiei sau Idiomela nababului”, „În vâltoarea
vieții” și „Răscolitoare toamne”; prin complexitatea construcției,
raportarea la timpuri, spații, comunități), seduce, captează atenția și
bunăvoința cititorului printr-o țesătură textuală (textura textului, sic!)
de o autenticitate aparte, de cetățean-scriitor al lumii întregi, dar și,
particularizând, al Banatului etern în „fruncea” României.
Dorina Măgărin propune o literatură care, dacă este să facem o
primă și ultimă legătură cu cartea de debut (necitită de subsemnatul), te
privește în ochi (adică în suflet, fiind scrisă și cu sufletul!), unul dintre
personaje, chiar din textul ce dă titlul volumului, Ligia, observând la
un moment dat: „Așa a priceput de ce unii oameni o priveau în ochi,
iar alții își aruncau privirile în altă parte, a înțeles că trăiau în lumea
oglinzilor, în interiorul sau în afara lor. Ajungând la concluzia asta,
Ligia a decis să acorde din timpul ei prețios doar celor care știau să o
privească în ochi, direct.” (p. 15)
Nefăcând greșeala de a confunda naratorul/naratoarea cu
scriitoarea, putem observa că și personajele pot fi privite în ochi (de
către cititor sau autor!), și ele pot privi, se prea poate spune că unora li se
acordă mai mult sau mai puțin timp și spațiu și din această perspectivă.
Așadar, mai mult proustian decât stendhalian, Dorina Măgărin reușește
Adi G. Secară-Halil să schițeze ori să finalizeze portrete memorabile, unele devenind
scriitor personaje memorabile. Se ghicește printre rânduri o mare sete de
noblețe: „Doamne! Unii sunt atât de săraci sufletește și spiritual că nicio
avere nu-i înnobilează, din contră, îi coboară până în adâncurile cele
mai întunecate și, totuși, aceștia sunt fruntașii societății noastre. Țara
noastră este mereu în criză și mereu lipsită de speranță, așa că trebuie să
punem în aplicare fuga?... Dincolo de podul tristeții constatărilor sale,
Antonia încerca să le fie aproape celor dragi, împărtășindu-le ceea ce
gândea, scriind.” (p. 95)
La „galeria” personajelor memorabile se adună, deja, Ligia,
Antonia (din „În vâltoarea vieții”), Amelia (în „Răscolitoare toamne”),
trei femei (atâtea cărți și filme cu… trei femei!) care ar fi putut fi „legate”

martie 2022 31
 C
literar cam cum a făcut Michael Cunningham în
„Orele” (m-am gândit să compar stilul Dorinei
Măgărin cu acela din romanul ecranizat cu Meryl
Streep, Julianne Moore și Nicole Kidman în rolurile
principale), rezultând un roman, iar nu trei nuvele
extraordinare, printre cele mai interesante citite în
ultimul timp, texte literare care unesc lumi, destine,
intervale de timp! Refuzând „oglinda” stendhaliană,
după cum scriam mai sus, scriitoarea realizează sui
generis o altă căutare a timpului „pierdut”.
Apropo de titlul ales al cărții (cf. dicționarelor:
idiomelă (Biz.) (< gr. [τροπάριον] ιδιόμελον
[idiómelon]), imn (1) în formă de tropar*, cu text în
proză, care are melodie proprie (neîmprumutată); nu
servește ca model altor cântări. Este alcătuită uneori
din mai multe strofe, chiar și neasemănătoare și
așezate pe melodii diferite.), muzica, muzicalitatea,
armonia (și dizarmonia, prin contrast), trimiterile la
șlagăre, muzica populară, șansonete, muzica clasică
sunt deosebit de importante în construcția întregii
cărți, care are firul său roșu, care leagă totul, indiferent
de dimensiunile textelor sau de faptul că personajele
sunt diferite: dragostea de oameni și de viață!
Așa cum observă și Mirela-Ioana Dorcescu
pe coperta a IV-a, este vorba și despre dezamăgiri,
zădărnicie, dar nu absurdul și existențialismul,
printre altele, au ultimul cuvânt: dacă ne gândim
la nenumăratele personaje copii, la lumina care se
desprinde din paginile cărții când se rememorează
anii copilăriilor diverselor personaje, feminine
majoritatea, dar nu numai, înțelegi că nu totul „stă
sub semnul nimicniciei”! Și al suferinței, deoarece
mai avem și definiții precum aceasta de mai jos, dată
de fratele Ameliei:
„Iubirea este elementul esenţial, care conferă
unitate şi infinitate creaţiei, devenirii, mişcării
universale, este specia superioară conştientă cu scop
a acestei mişcări, care depăşeşte raportarea corporală,
predominant sexuală şi animalică la mediul natural
şi social şi îl transcende, obiectivându-se dincolo
de ordinea instituţională atotcuprinzătoare, prin
constanta creaţie şi recreaţie personală; acestea
generând mai departe, creaţii şi recreaţii familiale,
comunitare, sociale, istorice…
Cine iubeşte suferă! Nu crezi???...” (pp. 183-
184). La pagina 190, se scrie: „Doar dragostea poate
să rezolve multe…” Un aforism de reținut este la
pagina 16: „Întotdeauna dragostea se naște între cer
și pământ, în împărăția lui Hefaistos și-n deșertul
singurătății.”
Dintre multele povești de iubire relatate mai
pe larg sau mai pe scurt în carte, care pot fi și între
parteneri diverși, dar și dintre membrii unor familii,
32 Axis Libri
implicând devoțiune frățească, părintească, filială,
agape care va să zică, ne-am putea opri la câteva,
dacă spațiul tipografic ne-ar permite… Să zicem, din
„Vă place Brassens?”, trimițând oarecum la „Aimez-
vous Brahms?” (cartea lui Françoise Sagan, filmul cu
superbii Ingrid Bergman, Yves Montand și Anthony
Perkins), unde avem un personaj masculin, Gregory,
care a avut patru căsnicii, mai mult sau mai puțin
ratate (în text: „După patru căsnicii ratate…”, p. 241),
și tot se mai gândește la „o iubire-frescă”, Ilioara din
copilărie-adolescență… În finalul aceleiași povestiri,
aflăm și emoționanta legătură dintre un copil și
mama sa care a înnebunit și care putea fi îmblânzită
doar cu cântecele lui Brassens!
Sunt surprinse medii diverse, sociale, dar
parcă este un accent pus în plus pe experiențe din
mediul educațional și cel spitalicesc, al sănătății;
ca de obicei, suntem purtați din perioada celui
de-al Doilea Război Mondial, dar avem și relatări
din Primul Război Mondial, chiar în primul text (mai
exact cu ce se întâmplă „în urmă cu aproximativ o
sută douăzeci și cinci de ani”, p. 21), până în zilele
noastre; de la Paris (cum observă și prefațatorul,
Cornel Ungureanu, spiritul neo-galic este cel mai
prezent, prin muzici, cărți, filme!), Londra, orașe din
Canada și SUA la Istanbul sau Grecia; dar, într-un
fel, cam toate drumurile se… întorc spre Banat, dar
și Oltenia! Oamenii, aproape ca în tragediile grecești
vechi, își propun mai toți să-și depășească condiția,
„grupul karmic”; de aici mulți își încearcă destinul
sau norocul și în țări străine sau pleacă de la sat
la oraș; sunt multe referințe și la filme, câteva și la
teatru; dar cele strict livrești sunt cele la care ne vom
opri: de la „Enuma eliș”, Cartea Facerii din mitologia
sumeriană, și „Cartea egipteană a morților”, Homer,
tragedienii greci, până la Baudelaire, Breton, Joyce
Mansour, Proust, Hugo, Goethe, Romain Gary,
Pessoa, Anne de Noailles, Kavafis, Petros Malamidis,
Nichita Stănescu (nu este vorba serios de vreo
ordine în enumerarea mea!) și multe, multe altele,
toate aceste referințe ajută la realizarea caracterizării
personajelor, la prezentarea epocii (anii ’70, cu Iva
Zanicchi, Georges Brassens, Aznavour, Moustaki
ș.a.)...
Dacă se tot bate apropo la „Lulu” de Alban
Berg (după texte de Wedekind, p. 163), Dorina
Măgărin aproape că propune o operă literară, măcar
parțial… dodecafonică, în care nu numai omului i se
aduce omagiu, ci și Naturii, în pagini antologice, care
ne confirmă ceea ce am schițat mai sus:
„De-a lungul pistei erau flori albe de trifoi
sălbatic, ici şi colo câte un smoc de trifoi roşu, cu flori
violacee, grupate în capitule ovale, maci sălbatici, cu
câte cinci sau mai multe flori pe o plantă îşi fluturau
gingaşele petale roşii, frunzuliţe metamorfozate,
delicate ca şi aripioarele libelulelor, sepale galbene,
răsfirate, întinse, lânoase de-ale unei specii erbacee
numită Piciorul cocoşului, lăptucă, plantă ce-i face
fericiţi pe iepuraşii care o ronţăie, lobodă sălbatică
cu frunze triangulare, urzici cu tulpini şi frunze
acoperite cu peri urticanţi, cu seminţe în vârf,
seminţe care îţi regenerează sângele atunci când le
consumi şi soc, multe flori de soc, parfumul florilor
hermafrodite de soc amestecat cu mirosul ierbii
crescute nebuneşte după ploile de lungă durată,
au făcut-o să încetinească pedalatul şi să absoarbă
culorile vesele din natură, să asculte cântecul cucului:
cu-cu, cu-cu, cu-cu! Forma florilor de soc o făcu
să-şi amintească de angioarhitectonica vasculară
a rinichiului obţinută prin injectarea de substanţă
plastifiantă colorată în roşu pentru artera renală
şi în albastru pentru vena renală, studiată la o oră
de anatomie sau de fantasmele recifurilor de corali
văzuţi pe la Discovery Channel. Din senin Ligia se
trezi cântând: Cucul, sus, pe-o rămurea, tare frumos
glăsuia…
Se pare că Fata de păstor era cântecul preferat
al mamei sale, căci de câte ori se nimerea să meargă
pe la maică-sa, prin clasă, la orele de muzică doar
cântecul acela îl auzea. Doamne, cât de frumos era
concertul greierilor! Broaştele nu se lăsau nici ele
mai prejos cu orăcăitul, pescăruşi mai mici decât
cei ce trăiesc la malul mării, de un alb spălăcit, de
mărimea unui pumn de copil sau aproape cât trei
vrăbiuţe la un loc, zburau alene în toate direcţiile.
Perechi de guguştiuci cu penajul cenuşiu-brun
pe spate şi câte o dungă subţire, neagră, pe gât, de
parcă ar fi fost o bentiţă ce trebuie purtată zilnic,
aşa cum purtau elevele la şcoală, doar că bentiţa de
pe capul şcolăriţelor era albă-albă, nu neagră ca a
guguştiucilor sau fluturi mici, cu aripile anterioare
de culoare albă, un alb străpuns de câte o dungă
subţire-subţire, abia perceptibilă, de un maro închis,
cu câteva puncte maro pe margine, fluturi ce aveau
colorit foarte divers, cu aripi prelungite în formă
de coadă de rândunică, fluturi albaştri, cărora le
ieşeau în evidenţă antenele lungi, plasate lateral, dar
şi picioruşele de dimensiuni medii, păreau că aţâţă
intrigile din comediile lui Marivaux, în timp ce vreun
bărbătuş rătăcit prin iarba necosită îşi chema făzăniţa.
Cu siguranţă că fluturii erau puiuţi, erau copilaşi,
nu se aflau în etapa finală a ciclului lor de viaţă aşa
ca miile de fluturi văzuţi în Petaloúdes, fluturi care
migrează acolo atraşi de mirosul arborilor orientali
pentru a se reproduce. Privea la muşuroaiele de
furnici negre-negre, ce se înşirau de-a lungul pistei
şi ieşeau mai bine în evidenţă în locurile în care
iarba fusese cosită. Micuţele insecte erau liniştite,
doar înainte de zilele ploioase erau agitate nevoie
mare, dar în ziua aceea erau liniştite. Ligia a fost
depăşită de un cuplu de ciclişti. Domnul îi spunea
doamnei: Na, până la urmă aţi ajuns! Doamna îi
răspunse domnului: Da, am ajuns!... Sub influenţa
medicamentelor nu ştiu ce face, ia atâtea! Ligia opri
bicicleta şi se aşeză pe iarbă, într-un loc cu multă
volbură înflorită. Se uită admirativ şi la zecile de fire
încâlcite ale plantei perene, ale căror flori mici, albe,
în formă de trompetă, păreau a fi slujitorii ce aşteaptă
ordinele mai-marilor, adică ale Sânzienelor, zâne
bune, împletite în atâtea cununi de fete, ani de ani,
împletite în atâtea cununi şi tot atâtea vise. Ciulinii,
nu aşa de înalţi şi nici atât de suculenţi, dar nici atât
de frumoşi precum ciulinii văzuţi pe dealurile din
vecinătatea Lacului Razelm, păreau a fi regi mai greu
de abordat. Ei, câteva fire rebele de usturoi sălbatic,
parcă ar fi vrut să le dea peste nas înfumuraţilor
ciulini, iar bănuţeii păpădiilor dădeau impresia
că râd de toate astea, galbenul lor contrastând cu
verdele puternic ce trona peste întreaga întindere
de pământ, verdele puternic ce înseamnă libertate,
sănătate. Rar se înălţa din stufărişul de la marginea
apei curgătoare câte o barză cu vreun sfrijit de şarpe
în cioc, care de jigărit ce era nu avea nici măcar
puterea să se zvârcolească. Vaci bălţate, cu pete mari,
albe şi roşcate sau albe şi negre, precum şi capre
albe, cu blana miţoasă, păşteau în tihnă. Din când
în când se auzea sunetul tălăngii prinse de grumazul
vreunei cornute. Liniştea patriarhală era conturbată
de onomatopee de genul: cri-cri, tvi-tvi-tvi, gara-
gara, cri-cri, tvi-tvi-tvi, gara-gara, cu-cu, cu-cu,
cra-cra-cra, muuuu-muuuu, gu-guştiuc, gu-guştiuc.
Guuuguuştiuc eu sunt turc, guuuguuştiuc eu sunt
turc, spunea actorul principal din filmul de comedie
Păcală.” ș.a.m.d. (pp. 17-20, dar și în alte pagini)
Parcă suntem într-o carte de Gerald Durrell, parcă
ne aducem aminte de Sadoveanu sau de Calistrat
Hogaș, ca să nu ducem până la Odobescu, cu ale sale
pagini încă aproape de neegalat în literatura noastră,
cel din „Pseudo-Kynegetikos”, tot cu foarte multe
referințe culturale…
Bref, dacă „istoria este o necesitate pentru
a învedera adevărul”, după cum se scrie la p. 248,
pentru frumusețe (a adevărului, dar și pentru mai
buna empatizare, după cum bine observa Guzel
Iahina într-un interviu) este necesară beletristica și…
știința refacerii lumii, după cum ni se mărturisește:
„…lumea se reface mâncând fructe și visând!” (p. 97)
Și la final poți avea revelația: cartea poate fi…
citită și ca un fruct! Care are și ochi!
martie 2022 33
P
O
E
Z
I
E

PoemE

Tu ce ai face dacă lumea asta, Ada are aripi albastre

bizară, ar da pe afară, Muiate-n cerneluri măiastre.
Zâmbind într-o sprânceană? Și Ada se face că moare
Ce ai face dacă ți-aș spune Cu fiece clipă ce doare
Că nimic nu e mai mult decât o Dar viața-i se-ntinde pe coapsă,
rugăciune, Atât îi de vie, atât de frumoasă!
Respirație, atunci când te pierzi,
Când nu vrei să crezi, 
Că pământul și chiar tu
Te-aș chema de n-ai spune ba,
Vă legănați într-o naivitate a
De n-ai visa ca un copil
gândului?
Când eu, bărbat te-aș vrea, să
Ce-ai face dacă ți-aș spune
știu
Că sufletul nu-i decât tăciune,
Că m-ai lucra ca din nisip,
Că umbra ce-ți vine-așa bine
Belșug și rod de anotimp,
E doar iluzia ce stă să se-nchine
Și te-aș chema, sticlind, de dor,
La soarele ce-ncet se-ncovoaie
De-aș ști că mâine am să mor,
Când luna se-aprinde-n odaie?
Căci fericirea-i doar un zvon,
Un zvon de șmecher muritor.

Dar eu m-am prins și te-aș
Ada are aripi albastre chema
Și nimeni nu știe că Ada are Doar cât să-mi pot imagina
Aripi albastre C-am să iubesc, strigând,
Precum cerul dintr-o noapte cu urlând, Mirela Burhuc
funii pe coapse. Să-mprăștii raiul din pământ. poetă
Ada are lacrimi pe gene,
Cu iriși în lănci și brațe pe trene,
Zbătând înlăuntrul ei, gândul,
Gândul, amurgul, pământul.
Ada are lacrimi de ducă
Și-o-ncearcă genunchii,
o-aruncă
În linia dreaptă a lumii,
Neghioaba, ea, trista făpturii.

34 Axis Libri

PoemE
Pastel suprarealist
Vântul dezmiardă străjile-înserării,
Semnând pe arbori c-o literă în
plus.
Tăcerile își cos haina disperării,
Strigând frenetic, în gura mare:
Schluss!
Norii se așază-n berjera lunii,
Vizionând telenovela vieții.
Își scutură frunzișul iar alunii,
Intrând în reveria lor poeții...
Întomnare
Șopârle camuflate în iarba verde
Precum sacrul în profanul zilei
Ascultă cântul verii ce se pierde
Prin miriștea arsă a câmpiei.
Păsările străbat văzduhu-n
stoluri
Cristian Gabriel Mari cât ochiul de jar al unui
Moraru vis.
poet Neliniștite sunt aceste zboruri,
Prevestind întomnarea-n
paradis.
Amadorul
Ea dansa ca o hurie
Sub straja privirii lunii,
Stârnind focul pasiunii
În inima purpurie.
P
O
E
Z
I
E
Păru-i mătăsos dezvelea,
La răstimpuri, umerii goi
Ce clamau tainic să-i ogoi
Cu săruturi mii adesea.
Buzele-i aprinse de dor,
Cât era noaptea de lungă,
Invitau să le înfrângă
Cel mai puternic amador.
Iar când se mijea de ziuă,
Ca deșteptată dintr-un vis,
Își atingea al ei pelvis,
C-o mirare ingenuă.
Plonjon în metafizic
Poetului Spiridon Popescu
Nemaifiindu-i teamă de nimic,
Poetul plonjează-n metafizic
Ca într-un bazin de apă cosmic,
Sperând la înc-un titlu olimpic.
Însă, pe la jumătatea cursei,
Sub lumina palidă a Ursei,
Se trezește, vai, ajuns din urmă
De un înger ce tristețea-i scurmă
Precum un porc cu rât
trandafiriu.
„Doamne! strigă el... Cât e de
târziu!...”
Știre senzațională
Într-o zi frumoasă de toamnă,
Toate ziarele au titrat
martie 2022 35
 Că Titanicul frumuseții tale
S-a ciocnit de un aisberg, doamnă,
Din oceanul inimii mele,
În care sublim de lent s-a scufundat.
De atunci, sentimente abisale
Îi dau târcoale neîncetat,
Iar muzica lor se aude
De parcă îngerii un imn intonează...
Prin negură de vremi...
M-adăpostesc în melancolia umbrei
Ce trupul meu o țese pe perete,
Iar mintea-mi se hrănește cu pita sumbrei
Realități a visului din lumi secrete.
Ce dacă fi-va lumina ca leșia
Turnată pe inima ce-n pieptul meu bate
Asemenea unui pendul? Poezia,
Prin negură de vremi, falnic va răzbate...
Singurătatea criticului
În camera de lucru a criticului,
Stive întregi de cărți
Așteaptă să fie citite, fișate
Și fără părtinire comentate
Pentru a primi la vama spiritului
Viza de intrare în Statele Unite
Ale Literaturii.
Cărțile slabe îl indignează peste măsură
Și exclamă: ,,Ia mai bine să ne plimbăm pe-afară!››
Apoi, le așează în felurite cutii
Și le aruncă în prăfuite magazii
Ca să aibă și șoriceii ce ronțăi
Până vor sta cu burțile în sus și vor râgâi,
Sătui de atâta maculatură...
Cărțile bune și foarte bune,
Le va șterge de praful zăuitării
Și le va așeza pe primele rafturi ale bibliotecii
Deoarece le poate folosi ca
Manuale de literatură
Pentru a preda și educa
Sensibilitatea generațiilor prezente și viitoare.
Solaria
Întuneric beznă
Până la gleznă.
E noaptea ca un coș cu fructe
36 Axis Libri
Din care soarele o să se-nfrupte
Până când nu vor mai rămâne decât sâmburii
Pe care îi va scuipa printre dinți
Și din care vor răsări singurii
Copaci, care îi vor scoate din minți
Pe cei cu sinele întunericit.
Ah! Lumina tainic s-a mijit!
Cuvinte melifere
Cuvintele zboară din om în om
Ca un roi de albine melifere,
Apoi, se-ntorc la poetul-albinar,
Care le-ngrijește și recoltează
Mierea sensurilor foarte profunde.
Cuvântul-matcă este dragostea
Zumzăind în inima poetului...
Fără ea, cuvintele lucrătoare
N-ar supraviețui prea mult,
Fiind cuprinse de tumult,
Iar colonia s-ar destrăma...
Gustând fagurele poeziei,
Întrezărim chipul veșniciei.
Canțonetă
Scriitorii se citesc între ei.
Da, doar ei între ei,
Pentru că nu mai au cititori rasați
Care să le devoreze
Cărțile de înțelegere
Ale acestui neorealism
Care este plin tot mai mult
De propagandă ieftină și absurdă.
Mai bine ne-am citi în limba kurdă.
Ar fi un exercițiu de verificare
A rezistenței noastre spirituale
La concretețea vremurilor (f)actuale,
În care oamenii trăiesc din ce în ce
Mai intens
Sentimentul de afundare
În nisipuri mișcătoare
Din care nu mai au parcă nicio scăpare...
Ah! Să bem un pahar cu fiere
În cinstea celor care
Nu încetează să-și desăvârșească
Cu mândrie mișelească
Aparatele de tortură
Și să gustăm o felie de tort
Având în vârf o cireașă de ură!
 P
O
E
Z
I
E
PoemE

(Gânduri la Judecata d-Apoi)

La sfârșit de lume, plata -

Să plângem pentru acea zi!
Va fi zi de socoteală -
Să plângem pentru acea zi!

Atunci pământul va crăpa,

Învia-vor morții-n ceas bun
Al Judecății tuturor -
Să plângem pentru acea zi!

Atunci Cer se va deschide -

Care om nu se va-ngrozi
Și nu va cere-ndurare?
Să plângem pentru acea zi!

Ah, în groaz-acelor clipe,

Cei ce-au fost buni, bine-or găsi
Răii, rău mai mare, chin, iad!
Să plângem pentru acea zi!

Yunus Emre Atunci, când un sfârșit va fi,

poet Femeie, bărbat, orice-ar fi,
Goi vor arde-n jar, foc vor fi!
Să plângem pentru acea zi!

Yunus Emre, te du, frate,

Pe drum, mergi mai departe,
Domnul știe ce va fi, sănătate!
Să plângem pentru acea zi!

martie 2022 37
 Tu nu poți să fii derviș Să ajung îndată

Dervișul, hm, îmi zice: Prietenul știre mi-a dat

Tu nu poți să fii derviș! Să mă opresc din drum îndat’.
E greu, ‘ț-spun acum de ce Îngerului să dau ce-a fost
Tu nu poți să fii derviș! Și-apoi s-ajung degrabă sus.

Rănit de-ai fi, trebuie, Nu prea multă pânză s-adun

Mâhnit de-ai fi, trebuie, Pentru giulgiu; câțiva metri,
Blând, smerit fii, trebuie Trup să-nfășor, cu măsură:
De vrei s-ajungi bun derviș! La locul meu s-ajung degrabă.

Nu-ntoarce palma, trebuie, Hoțul de suflete, să știe,

Nici vorba rea, trebuie, De va veni, moștenirea
Cuminte fii, trebuie Să-mi ceară, la Stăpân o dau!
De vrei s-ajungi bun derviș! Să mă lase s-ajung îndat’!

Cântec să-ți fie graiul, Mult am păcătuit, destul,

Ușor, chiar de-i rău desiș, Ușuratic prin lume-am fost,
S-treci de mânie traiul, Hoinar. La judecată acum!
De vrei s-ajungi bun derviș! Lăsat să fiu s-ajung îndată!

Adevăr tre’ să găsești, Părăsit de suflet sunt: gol,

Desăvârșit, tu de ești, Neputincios, rănit, la drum!
Poat-Allah drept îți va da Dușmani, prieteni, vesel merg,
S-ajungi bun derviș, de vrei! S-ajung cald să-L văd pe El!

Yunus fă-te val acum, Asta a fost viața: haos

Or chiar delfin fii acum, Și destin; griji mi-am făcut,
Una cu marea, sarea, Amintir-am adunat; Yunus
Cartea, de vrei s-ajungi derviș! am fost, s-ajung, voi fi îndat’!

(Traducere Gulten Abdula Nazare și adaptare drd. Adi G.Sekară-Halil)

38 Axis Libri
 P
O
E
Z
I
E

PoemE

copiii următoarelor generații n-ar înțelege

ce se întâmplă înăuntrul meu
când un animal mă privește
cu ochii tăi

**

terasa aproape goală seamănă

cu barca de jucărie 
a unor copii săraci

din celălalt capăt unde mă privești

poate fi nespus de artificială:
ecrane cu secvențe din sport
flori de plastic în ghirlande
angajați vârstnici
care se chinuie să pună în funcțiune
boxe imense 

fac parte din peisaj și nu mai cred de mult

că frumusețea lui e necesară
Denisa Arcip nici în momentele când mă ocolește
poetă
ori mă înfruntă
nici când vrea să-și dovedească 
condiția de resursă intimă

***

se întâmplă uneori
să cari în brațe un copil adormit
să vrei să uiți 
iar respirația lui să 

martie 2022 39
 învelească fiecare gând ți-e teamă să le găsești prin casă
ca pe un obiect de călătorie fragil să participe la formarea iluziei
acvariul cu pești dintr-o autogară săracă
turul orașului e mai greu proiectat în toate dormitoarele
decât atunci când unde oamenii
fiecare promisiune avea nenumărați
martori  își trag singurătatea peste coapse
și locuri unde să se odihnească imaginea transpirației umple
golurile unei cicatrici:
în brațe copilul care  un mini relief
nu e al tău atât de artificial încât odată l-ai atins
ar fi fost un frate bun pentru copilul
pe care l-ai lăsat în urmă acvariul s-ar putea sparge brusc
micile încruntări mișcările nervoase înnebunită aduni bucățile de sticlă
din încheieturile mâinilor le ștergi de haine
prevestesc o prudență acoperi cu ele trupul lui adormit
frumoasă 
a unui arbust care întâmpină în poziție nemișcată cioburile nu intră în piele
furtuna  doar metafora pericolului
singur în câmp rămâne întinsă
și nu îl părăsește
se întâmplă uneori 
să cari în brațe un copil adormit
iar tot ce iubești 
să-și găsească o casă 
în acea parte a lumii
pentru care nu mai însemni nimic

I can’t go on without you

gândul că există persoane în familia ta

care nu se vor cunoaște niciodată unele pe altele
el și bunicul
două blocuri apropiate în jurul cărora sunt
înnodate
funii lungi din buclele de păr ale copiilor

între aceste două blocuri

îți treci inelele de pe o mână pe cealaltă
și poate e bine să le porți pe mâna pasivă
chiar dacă asta înseamnă supunere

întunericul amintește că
mâna ce spală closetul
e aceeași mână în căușul
căreia duci apa la gură
faci curățenie gătești pe întuneric Bunicul și nepotul.
vrei ca obiectele pe care Galați: Foto Paris, [193_?]

40 Axis Libri
 P
O
E
Z
I
E

PoemE

Vis de nea

Întunericul mi se-mpletește
în ochii triști fără icoana ta
și-aud c-afară ninge, cu fulgi moi,
amintiri inutile
într-o prăpastie flămândă.
Ies în câmpul infinit, alerg și
mă opresc ca la răscruce
și-acolo ard precum o lumânare subțirică
uitată-n zăpadă ca far pentru străini.
Sărut fulgii și risc să mor înecat de alb!
Apune iar zăpada peste lume
și mă-nvelesc cu proaspătă
pânză de păianjen,
căci mi-am pierdut mersul.
Te văd aievea, fulgii aleargă, dau concurs
să ajungă pe chipul tău iubit!
Te rog ca în noaptea aceasta
să-mi împrumuți visele tale,
poate-mi este ultima visare!

Emoții

Ciprian Vestemean Sângele mi s-a învinețit

poet Venele mi-s strâmbe
Inima bate a cazan gol
Și ochii mei se pierd
în valuri de nori!
Mă ciupește clipa
Îmi tremură gândurile
Simt cum sunt inundat
de sentimente colorate!
Sunt încordat ca un arc
Pumnii mi se strâng în suflet
Picioarele mi-s incomode

martie 2022 41
 Și vreau să dispar
și s-apar pe Marte
Departe…
Teama mă bate pe spate
Avalanșa de idei mă-mbată!
Slăbesc, mă albesc și mă topesc…
peste noapte…
Tricotând idei
Trăiesc pe viu o eclipsă de inimă
și cerul respiră greu.
În curând mi se vestejește ziua
și simt că a trecut fără să o fi mirosit.
Unele gânduri ne pun pe gânduri
E târziu deja și pe cerul sufletului meu
apar stele, semințe de lumină
Meditez!
Viața e o trambulină
mai lungă sau mai scurtă
care într-o zi
ne va catapulta…
Cum scriu eu?
Noaptea curge pe dealuri ca un râu
Scriu ascultând o muzică celestă,
dar mă simt ca în infern…
cu Dante.
O soprană mă prinde strâns
de gâtul inflamat,
mă ridică până-n stele, la muze.
În vid mă sărută…
simt cum notele cântului ei
îmi dansează pe buze.
Apoi îmi asaltează limba
Am o gură melodioasă, de privighetoare
Dar nu mai pot respira din cauza unui DO
agățat de mărul lui Adam.
Înghit un întreg portativ și mă salvez!
Din nou pot asculta îngerii…
Ce! Am murit?
Iar?
Am întâlnit un titlu
Am două uși la casa în care trândăvesc.
Pe una ies când sunt supărat
iar pe cealaltă când sunt fericit.
Cea a supărării este roșie ca un rac
îmbăiat într-un vulcan.
Iar cea fericită albastră-i precum cerul
42 Axis Libri
când evadezi plecând spre neant.
Sufletul meu are multe clanțe,
dacă intri pe unde nu trebuie,
rănești!
De aceea simt uneori cum viața mea
se pierde printre zdrențe.
Ca și cum aș fi mâncat pateu
de gânduri rele, măcinate, pipărate.
Ei, dar când sunt îndrăgostit
nici nu-mi iau avânt
și zbor pe geam
la ea…
Născând un poem
Versul mi se târăşte-n poală
îl măsor dintr-o privire
și-apoi încep să torc un nou poem.
Croşetez cuvânt după cuvânt,
broderia e-aproape gata.
Oare unde s-o expun?
E pentru tine:
„Vreau să fim împreună
până când bătrâneţea
ne va decoji
şi moartea
ne va închide-nghesuit
într-o coajă de alun!”
Dar tu nu vrei,
Eşti claustrofobă…
Călător de-aș fi…
Ți-am scris niște versuri
și-mi spuneam:
„Ferice de tine poezie!
Tu poți călători,
poți ajunge în mâinile ei…
Să fii atinsă
și strânsă cu gingășie de ea,
poate chiar în brațe
precum o făptură iubită.
Tu o poți vedea
cum ochii îți sorb cuvintele,
îi poți simți mirosul și te bucuri…
poate primești chiar și-o sărutare.
Ce n-aș da ca acum
tu să fii un trist poet
și eu o poezie…
de dragoste!”
 P
O
E
Z
I
E
Poeme pe alb

într-un oraș mort

te duci după acordeon
dacă e alb poate fi duminică
și a expirat o pedeapsă
cântecul lumii e legat cu funia
de un cheu ca o fereastră
va cădea pe masă regele-pește
într-un compromis cu supușii

ceasul cu lut
timpul face vrăji
surogat dintr-o dibăcie
viețuitoarele au atârnat la gât
ceasul cu lut
din meșteșug
arta moare prima
nemaivăzut de frumos
în secunda care sperie doar o dată

parfum de uitat
te-aș putea descrie într-un parfum
amestecul de pur și de păcat
care plutește pe curbele penumbrei
Luminița Potîrniche odată miroseai a zăpadă
poetă și în coșul pieptului aveai o inimă de lemn incandescentă
miroase a brad căldura
în care te uit

plumb
n-am vânat niciodată dar am umblat cu plumbul toată viața în
intenție
câteodată îl aruncam în ceafa ultimului dintr-un șir
care tocmai se pierdea în zare
mi se părea că mi se cuvine și disperarea mea îl putea ucide

martie 2022 43
 plumb aveam chipul înlemnit de un an
alteori îl potriveam între ochii de bufniță capătă cute noi de viață
înțeleaptă care mă priveau dezaprobator din turnul pe o plită omenească
neființelor stranii necesară aici
dar nici nu o nimeream amintire dincolo
plumbul era greu se coc cartofi
nu avea o traiectorie precisă se aurește mămăliga
cădea la întâmplare între agresat și agresor tăiată cu un cuțit ascuțit de zăpadă
adică între mine și mine sfinții se satură din ochi din nări din pomenire
pentru că mioapă fiind aură subțiată de cer
și uitucă întinde mâna peste hatul lumii
și mâinile tremurându-mi prea mult până la uitarea mereu flămândă
toate măcelurile le trăiam cei care nu mai pretind
ca și când plumbul fusese mai demult așteaptă un coltuc de abur
scos din inima mea hrană aburului ce sunt
printr-o rană deschisă ca o fereastră n-ai vrea să știi vreun înger flămând
rămasă într-o pustietate zidită rupe-i o firimitură din tine
un plumb pentru gândul meu
care s-ar cățăra pe ziduri

biletul alb
ecoul trântește ușile
în plăcinta cu răvaș ai găsit biletul alb
obosise prezicătorul
avea literele pline de zahăr
lipise oamenii câte doi
la tine se spălase pe mâini
cu apă de la botezul unui crin
albastru
până la înserare cauți bănuțul din ou
acolo unde stă viața la începuturi
și vede sfârșitul

de-a moartea
nu m-ai învățat
că timpul se leagănă singur
că cel plecat e bun plecat
deși îl căutăm cu lumânarea
nu m-ai învățat
că viii nu-i găsesc niciodată
pe cei care sunt
mai vii decât ei
moartea se joacă într-un colț de bucătărie
de vară de-a mama și de-a tata făcându-ne
pe noi

abur
Marin, Năstase. Iarna la Cătușa
un sfânt de iarnă își spală ochii în ciubăr
Galați, 1973
dă la o parte pojghița de gheață

44 Axis Libri
 „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează literatura scrisă de tinerii J
talentați. De asemenea, periodic selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și U
realizăm stickere (pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic - R
https://www.facebook.com/jurnalpoetic/) N
Alina Neculachi, responsabil rubrică, studentă, poetă A
L
P
O
E
Poeme T
I
C

*** neagă momentul când cineva te

unde e poezia?
unde rămâne cuvântul
atunci când simți că explodezi
de fericire
explorând o viață dincolo de
teamă?
cuvântul rămâne cuvânt
prin frică, durere, jale și dor
pe care le iau în brațe
să prindă contur
lucrurile fără sens ce obișnuiau
să mă atingă.
îndeasă într-o cutie din care să
nu mai ieși
poate numai pe bucăți,
abuzul te reduce la carne și
nimic mai mult.
corpul tău e un tipar
femeia e o matriță fără de
individualitate
matriță din matriță se face
copilul,
pe care societatea îți impune să
îl crești.

simt prea mult uneori fii blândă, docilă

chiar și pentru noi
și nu mai știu limita
dintre mine, tine sau amândoi.
Ioana Florescu
studentă inima mi-e plină
de multă lumină
și de data asta
e suficientă cât să-mi rămână și
mie.
„sensibilitatea e singurul lucru
ce ar trebui să existe la o femeie”
„de ce ești atât de furioasă?”
„poezia nu e scrisă de femei”
neagă valori simpliste ce nu îți
aparțin
cedează-ți autonomia
ajută la creșterea natalității,
contribuie la productivitatea
umană.
fă orice ți se cere
numai nu îndrăzni să pui mâna
pe un pix să-ți scrii povestea
abandonează tastatura
căci ei se tem de tine:
poeta, femeia care scoate flăcări
de furie
când de fapt, tot ce și-a dorit ea
era o voce.

martie 2022 45
J
U
R
N
A
L
P
O
Poeme
E
T
I
C

*** cu care aspir timpul

important e să decojești
încordările dintre omoplați
ca pe niște portocale
pune-le în blender și dă totul
shot
urlă cu zâmbetul tău la tot ce îți
face rău
și nu-ți cere scuze
important e să-ți așezi noaptea
pe piept
ca pe un nou-născut
să-l hrănești cu numele tău
cheamă-i sângele negru
în corpul tău și vezi dacă
trăiește și vezi dacă
trăiești
îl pun într-un borcan
și uit până trece până
dezmembrez
weekendul ca pe o păpușă
azi am nevoie de brațul cu care
să-mi
mângâi oboseala
azi am nevoie să aleg din
plămânul de sâmbătă
doar respirațiile profunde
de ronțăit la cafea
la final mă uit în apus să-mi văd
sângele
închegat pe cer corpul ăsta se
termină
și începe se termină și începe
se termină

***
Miruna Romanciuc
corpul rezistent la zilele medic, poetă
săptămânii
luminează intermitent
trebuie să-ți asumi că
apropierea e un accident pe
stradă
din care nu te trezești imediat’
sau să dispari fără urmă
înainte să-ți lași absența în
ochii cuiva ca pe o cataractă
în ochii mei

46 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L

Poeme P
O
E
T
I
C

Mendeleev Sinuciderea

Nu-mi mai aduc aminte Mazilescu

ce muzică era pe fundal a inventat poezia
în pub-ul în care și apoi,
ne-am băut cafeaua dintâi, rămas fără inimă,
s-a sinucis.
nici dacă pe masă erau
pliculețe cu sare și piper, Eu am inventat
nici dacă fata de la bar tăcerea ta
era elegantă sau dacă și rămas
ne-a servit ca la carte, cu toate cuvintele
în brațe
nici ce bacșiș am lăsat, mă străduiesc
nici dacă trupa de pe afiș să le dau un sens.
ne plăcea sau nu.
Când voi termina
M-aș suspecta de Alzheimer voi muri și eu.
dacă nu mi-ar fi atât de viu
în amintire Tot un fel
faptul că între noi de sinucidere ar fi,
Romeo Aurelian Ilie dar până atunci
poet era o chimie nebună.
poate ai să-mi vorbești.

martie 2022 47
P
L
A
N
T
A
Ț Rubrica nr. 6
I
A Plantația de cuie
D
E
C
U
I Simon Ajarescu are aura unui locuitor eminamente poetic al
E acestei urbe. Spun aură pentru că știu că trăia retras și s-a autodefinit
sfânt spre sfârșitul vieții, chiar punea la îndoială evidența dispariției
lui fizice.
Poezia lui are dese momente când suferă de egotism inițiatico-
autarhic: sublinieri agresive prin care vrea să facă din „arhipoemele”
lui o instanță mistică, cu suspendări ale corespondențelor de iubire
ale aproapelui printr-un lexic pur noțional care se vrea omniscient,
revelat, cu înțelegeri ultime, închizându-se în controale trans-
ontologice predefinite, greu imitabile (dacă vreți: capăt de lirică în
ceea ce privește dezvoltarea unor esteți care să-i calce pe urme). În
„Eminescu versus Eminescu” ceea ce am spus în fraza de mai sus,
cred că este foarte evident. Simon Ajarescu anunță în excrescențele
introductive (demne de revistele de parapsihologie care au invadat
gheretele de după Revoluție) din sus-numita apariție editorială (ultima
de altfel): „sunt un medium paranormal pentru o invocare aproape
spiritistă a lui Eminescu!” Evident, sublinierea punctată (uneori
cu literă mare, dezvoltată în numerotări ideale) prin extinderea
cuvintelor îi aparține - și o folosește ca o posesiune gnoseologică
pe întinderi mari în aceste „arhipoeme”. Pentru mai buna înțelegere
a celor zise voi da câteva exemple: „221. Cine mă citește urmează o
cură spirituală de borangic - o tresărire pe circumvoluțiile răsucite
pe mătase nervală în formă de ștreang!”, „249. Cei Chemați vorbesc
doar în limbile Pământului, Cei Aleși - Leonard I. Matei
convocați și invocați totodată! - vorbesc poet
și în Limbile Cerului!...”, „336. Am fost
cât am fost!”, „337. Voi fi cât voi fi!”
Dar, desigur, nu țin această rubrică
pentru „a îngropa” poeți - ci pentru a
identifica dimensiuni lirice valoroase
care sunt dinamice în ethosul Galați(i)
lor.
„Biopoeme” (1969) și „Meta­
întâmplări” (1990) sunt două cărți
care sunt scrise în același suflu, cu toată Simon Ajarescu

48 Axis Libri
distanța temporală care le separă. Descoperim aici
un poet de calitate care creează un cadru foarte bine
personalizat la nivelul expresiei, cu un lexic care
fixează locații ezoterice și dogmatizează osmoze
mistice. Hermes are asigurată participarea la acest
festival eclectic, plin de prețiozități fenomenologice,
în care fluxul cuvintelor este asigurat prin unică
incriptare poetică.
Saint-Simon Ajarescu pare a fi, mai degrabă,
„un Prinț din Levant”, decât un sfânt cu revelațiile
mistice ale lui Rumi, care în obsesia sa de a scrijeli
cuvântul până la ascuțime estetico-transcendentă,
„croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea”, avertizat
fiind că se îndepărtează din realitatea vânatului
mic, inocent, ajunge să piardă legătura cu imediatul
umanizant, fiind strivit în imponderabilitățile
cuneiforme ale egoului său creator. Dar, să ascultăm
ce spune poetul Iulian Grigoriu - a cărui memorie
efectivă și afectivă se divulgă astfel:
„Când spun că Simon Ajarescu este un poet de
substanţă am în vedere două dimensiuni ale poeziei
sale: cuvântul şi trăirea. S-ar mai putea adăuga un
tip aparte de rezonanţă estetică inconfundabilă şi
recognoscibilă. Travaliul la nivelul morfologiei
cuvântului, a semnificaţiei, a ideii, este dublat de o
percepţie particulară a lumii în care poetul ocupă
un loc de coincidenţia opositorum, conştiinţa lumii
şi retragere, izolare, damnare.
Debutul cu „Biopoeme” (1969, Editura
Tineretului), unul dintre cele mai importante
ale anilor ‘70, anunţa un artifex mundi având ca
profesiune de credinţă elevaţia scriiturii până la
formula ei vie, incantatorie.
„Metaîntâmplări” (1990, Editura Porto-
Franco), titlu fulminant, cu valenţe metafizice
paradoxale, lansează conceptul poetic de
angajament existenţial „cu speranţă limitată”.
Un alt volum reprezentativ pentru lirica
ajaresciană este „Eminescu vs Eminescu sau
presimţirea teitudinii” (2000, Editura pentru
literatură și artă „Geneze”), un monodialog cu
condiţia poetului, cu propria conştiinţă.
Cu atitudine literară, valori bine întemeiate,
propensiune mistică, maestru poetic, Simon
Ajarescu este cel mai important poet al locului,
emblematic pentru Galaţi prin faptul că nu a fost
recunoscut ca atare, trăind modest, împotriva
timpurilor, murind sărac şi cu manuscrisele
pierdute. Ar merita o ediţie a celor mai frumoase
poezii; până la editarea acestei antologii spaţiul
dunărean va consemna un gol de neiertat.
Din „Biopoeme” și „Metaîntâmplări” au
fost selectate poeziile care vor încheia această
prezentare:
BIOPOEM
(naștere în mit)
Din Dunăre m-am născut. Un val viu
M-a adus la mal, pe locul omului.
Gol ca apa intrată în vid incolor,
Gol ca lumina - întunericul se curbează
În atingerile cu mine - gol ca focul,
(El nu îmbracă pe nimeni) am apărut
În fața retinei cosmice, lângă peștii
Umbriți de năluca genezei, am apărut.
Sălciile, valurile știu totul.
Ah, semenii mei de pe lume, cei
Nenăscuți din Dunăre, n-au știut
Până acum, să-mi acopere goliciunea!
Mă mai pot numi încă nud, mai pot
Să mă simt în mijlocul firii proprii,
Centru sufletesc, miez cordial!
POEM CIRCUMSTANȚIAL DE TIMP
Ziua mea pierde lumină! De paltini acum
Se ocupă frunzele, răsfoite cu de-amănuntul,
De casa dintre ei se ocupă fereastra,
De statuia din fața timpului marmora se ocupă.
Vine-ntunericul de-astă-noapte!... Acum
La vârful conului de umbră,
Ce bine-ar fi
Să se așeze luceafărul Sirius!... Drumul
Țiuie de pașii de peste zi. M-aș lua de mână
Și m-aș duce acasă, dar i-am uitat încăperea
Într-un oraș fără gravitație și localitate...
Țiuie de pașii de peste zi. M-aș lua de mână
De-acuma inima mi se lasă, ca un sân
De femeie-ostenită: Lemnul s-a scurs fără jgheab
Din copaci; zidurile au dispărut neruinate
din casă;
Marmora a ieșit din statuie, golind-o, iar eu
Orbecăind mă retrag din propria mea
imagine.
martie 2022 49
 LUARE-AMINTE
Dați-vă seama: ne luminează, ne încălzesc
Uneori, niște sori falși de tot!
Soarele
Trebuie pus în lumină. Numai așa
Îi vom descoperi strălucirea adevărată!
În căldură trebuie pus. Așa doar
Îl vom deosebi adevărata temperatură!
Cine nu are nevoie de înțelesul acestor
Sensuri, acuma, la începutul vitalității,
Când zorii își caută estul de primăvară
De-a dreptul pe anvergura brațelor noastre -
În urma ecoului, în urma umbrei,
În urma miresmei, în urma zării,
În urma fumului, în urma fantasmei,
În urmele efectului morgana rămâne!
POEM CIRCUMSTANȚIAL
DE MOD ȘI DE LOC
Aici, unde sunt despărțit cu aceeași
Depărtare de orice relativitate a tainei - ni-e
dat
Atâta mister cât să aibă farmec necunoscutul -
Mă răsucesc pe călcâie ades, transformându-
mă
Într-un vârtej întocmai spiralat, minunat.
Ah, și durabil ce mă-nvârtesc, îmi dau
seama
Că trebuie să mă rotesc și mai mult; iau
aminte
Că trebuie să mă rotunjesc și mai repede.
Altfel
Nu voi ajunge să răsfrâng niciodată întreaga
Mea greutate; altfel nu voi izbuti niciodată
Să îndes în lumină toate culorile mele.
Imponderabil. Și invizibil. Numai cum
cântăresc eu
Absolutul! Doar cum se vede-absolutul: așa!
Dar încercarea e fără veghe: oricând s-ar
putea
Să mă trezesc îngropat, pe spirală, asemenea
Unui simplu sfredel, vai, la locul acesta, ales
De fapt, pentru-o minune.
50 Axis Libri
ÎN GRĂDINA-LABIRINT
(anti-etopee)
În Grădina-Labirint iarăși lugubrul nostru
meteor: noaptea.
Asta înseamnă (îți spun brusc plesnit
La tâmplă de-o fuzee de lavă elastică), asta
Înseamnă - a nu știu câta oară, lângă scări
Și podeț - că lumina -
luminozitatea dintre clematite, iasomii, liliac,
iluminația fără lămpi dintre zid și grilaj,
luminiscența dintre tine, Octenice, și mine -
lumina cea naturală -
și-a inversat fotonii! și-a-ntors pe nesimțite
fotonul (splendid intens adineauri,
când peste-arcade de lemn florifer columbe
gata
drogate și berze
purtând în cloacă spermă de vulturi, vâsleau
prin miresme încă circadian)
cu partea lui neagră-nspre ochii noștri,
fațada sa infernală
spre noi!
BIOPOEM
(sau profeția întâi)
Curând pe planeta Pământ vor veni
S i g u r! niște zei încă neomologați de niciuna
Dintre mitologiile cunoscute -
Ochii mei sunt caleidoscoape vii înlăuntrul
Cărora iată! apar
Acum îmi clatin dalbul meu cap
Stranii montaje de imagini-morgana
Instabile viziuni ale figurilor zeiești presimțite -
Viața mea nu-i altceva, oh: puru-adevăr!,
Decât un imens efort de-a fi-n orice clipă
Gata să tălmăcesc pământenilor năuciți
Primul mesaj în deo-pronunție! Umblu
Cu vestminte fosforescente la întuneric
Mereu vizibil simbol ambulant
Descifrez lapidariile zeilor de odinioară
Nostalgic: ele nu-mi sugerează nimic
presupus! grav
Eu însumi din deznădejde și grabă
Necesar mă simt viețuind întru-arhetipul
Măreței lor eventualități -
Adun date biografice care să i se
Potrivească măcar unui singur zeu viitor!”
 P
R
O
Z
Ă

Vecinii (I)

Soarele cobora leneș spre asfințit, ascunzându-și razele jucăușe

prin vârfurile salcâmilor din fundul grădinii. Vasile ieșise din nou pe
bătătură, tacticos, la masa de sub nuc. La insistențele aprige ale Drinei
și după o discuție aprinsă cu ea, acceptase să-și pună o cămașă curată
și pantalonii de stofă de la unicul costum pe care îl avea. Cică pentru
Floarea și băiatul ei, care o să ne viziteze (mama lor!.., că nu merită!)
și pentru fata noastră, care... (bine, ea merită!).
Acum privea trist la razele răsfirate printre crengile salcâmilor.
Amurgul îi provoca un fel de nostalgie a vieții sale, care începu să-i
picure printre fibrele sufletului, tot mai împietrit și înstrăinat de cei dragi
din jurul său. Nu înțelegea ce se petrecea cu el, deși, în adâncul sufletului
simțea că-i iubește foarte mult. El ar fi vrut să nu iasă din vorba lui, să
facă numai ce spunea el. Dar, uite la copiii ăștia!.. Îi dovediseră, cu joaca
lor, că se descurcă și fără poruncile lui, fără sfaturile lui. Nu-i convenea
că terminaseră treaba fără ordinele lui. Cu eleganță îl înlăturaseră din
treburile gospodărești, fără să-l mai întrebe ce și cum să facă. În sinea
lui era mulțumit că făcuseră o treabă bună, dar așa..., fără dădăceala lui?
Cel mai mult nu putea suporta afrontul ăstuia... al Floarei. Io-te,
mă! Se comportă ca un șef al familiei sale! Parcă ar fi murit sau ar fi ajuns
un boșorog de neluat în seamă. Ba, este și obraznic, cu pretenția lui de a
se logodi cu Ioana! Vrea să vină cu mă-sa la mine? Să vină! Îl desființez
eu! O fi strâns el ceva euroi, de se dă mare că vrea să cumpere un tractor.
Mă sfidează și râde de mine? Adică, ce? Îl cumpără înaintea mea? Îmi
face concurență? Bă, mucosule, dacă-mi vrei fata, atunci să-mi dai mie
Năstase Marin euroii, să cumpăr eu tractorul, că eu sunt șeful aici! Eu fac S.R.L.-ul și
scriitor
sunt administratorul. Tu?.. Du-te-n... acolo, în străinătate, unde lucrezi.
Vezi-ți de afacerea ta și trimite-mi euroii pe care îi câștigi, ca să susțin
și să dezvolt S.R.L.-ul nostru, adică al vostru, că voi o să-l moșteniți,
după ce faceți nunta. Când o veți face!.. Păi... când o să termine Ioana
școala și facultatea. Că ea nu trebuie să rămână ca tine, un neisprăvit.
Asta e! Își frecă el palmele gândului ăstuia deștept care i se strecurase în
scăfârlie și-l făcu să zâmbească fericit. Asta e, tăticule! Facem logodna
și trimiți bani până termină fata facultatea. Și îți fac nunta! Dar până
atunci, nu te atingi de fată! Că... nu se știe. S-ar putea să se răzgândească
și desfacem logodna. Da’, stai liniștit, că până atunci, am eu grijă de voi.

martie 2022 51
 Cam așa gândea Vasile, care rânjea că-i venise
gândul cel „bun”.
— Ce stai, mă, cu fălcile-n mâini? îl trezi
Drina din reverie. Ce tot pritocești acolo? Hai să ne
pregătim, că acu’ vine vecina cu flăcăul ei!
— Păi, ce, nu-i las eu să vină? Adu și tu o sticlă
de țuică. Să ne cinstim, de... cu ăștia!
— Țuică, ai? Trimite, mă, băiatul să cumpere
câteva sticle de bere și niște pișcoturi, că suntem și
noi, de, niște gospodari, nu alde cârpă-n cur.
— Ce-ai, mă? Nu cumva ăștia vin de la Județ
sau de la București, de la guvern? Dă-i mă...
— Bună seara, oameni buni! Sunteți acasă,
băă? auziră strigătul Floarei de la poartă.
Drina și Vasile tresăriră la apariția vecinilor
în curtea lor. Vasile se uita înciudat la javra întinsă
la soare, care dădea bucuros din coadă, în loc să-i
latre și să se repeadă la intrușii în curte. Ăstuia îi
dau pâine degeaba, gândi Vasile, că nu scoate niciun
scheunat când îmi calcă cineva bătătura. Lasă că te
pun eu în lanț și la post negru, potaie puturoasă!.. Și
apoi schiță un rânjet amiabil către vecinii săi:
— Bine ați venit! Hai, intrați, intrați! Că
leneșul de Grivei este bucuros de oaspeți.
— Daa, el este cel mai bucuros, îl înțepă
Floarea pe Vasile. Speră să se capete și el cu ceva.
— Păi câinele, de, ca și oamenii, pară Drina,
zâmbind larg. Apoi schimbă vorba rapid: Da luați
loc, luați loc, să ne simțim bine și să ne stea pețitorii,
să fie și ei mulțumiți! Și făcu discret cu ochiul la
Ionuț. Văzându-i încă stingheriți pe vecini, mai ales
că Vasile era mut, spre ciuda ei, Drina insistă: Hai,
așezați-vă, așezați-vă! Să vă servim cu ceva?
— Nu te mai obosi, Drino, spuse Floarea, care
observă cum fuseseră primiți. Ionuț m-a rugat să-i
fac niște plăcinte cu brânză și stafide, așa cum îi
place lui. Și v-am adus câteva și vouă, ca să le gustați.
Apoi, scoase din coșul de răchită lustruită, cu
care ducea de obicei coliva la biserică, un platou oval
de faianță, învelit în șervet. Îl puse pe masă, cam în
dreptul lui Vasile și îl dezveli. Bucățile de plăcintă,
aurii și calde, răspândiră o aromă de vanilie, care-i
strâmbă nasul lui Vasile:
— Mmm!.. Da’ ce miroase!.. Însă nu-i plăcu
deloc ideea că Floarea vrea să facă pe gazda și aruncă
săgeți: Vai, vă gândirăți voi să ne scutiți de cheltuială.
Că, de, aveți euroi... și rânji către Ionuț: noi?... nu prea...
— Și noi ne făcurăm planul să vă primim cum
se cuvine, sări și Drina, roșie de ciudă, dar omu’ ăsta
al meu veni cam târziu de la câmp și ne apucă seara cu
pregătirea... Acum... bine-ați venit! Data viitoare și noi...
52 Axis Libri
— Lasă, Drino, o întrerupse Floarea, suntem
între noi, vecinii, ne cunoaștem de-o viață! o scuză
elegant Floarea.
— Ce mai stai, mă, ca zăpăcita? o repezi
Vasile pe Drina. Adu farfuriile alea și paharele, să
ne cinstim cu vecinii, că d-aia au venit! Nu uita și
sticla aia cu țuică...
— Nu vă mai obosiți, bă, cu țuica, zise abia
șoptit Floarea, că Ionuț... nu bea tării!
— Haida de! râse zgomotos Vasile. Nu cumva
a trecut la adventiști?
— Lasă, mamă! spuse încet Ionuț. Am să gust
și eu puțin.
— Așa te vreau, băiatule! Fii bărbat, că te
întrec muierile la pahar!.. Apoi, schimbă vorba: Bă,
da astea aduse de voi țipă că se sufocă de căldură
și trebuie să fie stropite cu ceva. Trimite, Drino, pe
băiatul ăla, să cumpere niște sticle de bere!
Biata Drina, cătrănită, fugi în bucătărie, că nu
mai putea să rabde. Acolo o găsi pe Ioana, cu ochii
plânși și roșie de rușine. La masă, tot Floarea salvă
situația:
— Lăsați, mă, că Ionuț a cumpărat bere. Și
scoase vreo patru sticle din coș, punându-le pe masă.
Vasile se făcu că nu observă ce face Floarea și
strigă spre ușa bucătăriei:
— Ce faceți, mă, acolo? Nu vedeți că avem
musafiri la masă? Aduceți o dată farfuriile alea!
— Săru’-mâna și bine ați venit! spuse timid
Ioana, aducând farfuriile, tacâmurile și un pachet
de șervețele. Aduc imediat și paharele!
— Bine te-am găsit, Ioana! îi zâmbi Floarea.
Da’ frumoasă mai ești, fată! Ca un boboc de
trandafir. Plin! Să nu-ți fie de deochi! și făcu semnul
crucii spre ea.
— Da ce-ai crezut tu, mă? Se umflă în pene
Vasile. Ce putea să răsară din ce-am semănat eu?
Păi, ce, eu cum sunt?
— Apoi, nu te mai lăuda! Fosta-i lele, ți s-a
dus vremea!
— S-o crezi tu, râse Vasile. Dacă ți s-au uscat
ție crăcile, m-am uscat și eu?
Între timp, Ionica aduse și sticla de țuică. O
trânti pe masă, uitându-se urât la taică-său. Vasile
nu-i băgă în seamă gestul și, voios, îi spuse:
— Ia toarnă țuică, Ionico! La adventistul ăsta
de Ionuț, că vreau să ne îmbătăm în seara asta!
Ioana turnă doar câteva picături în paharul
lui Ionuț. Vasile se supără:
— Ce faci, mă? Umple-i paharul, că nu e
copil, e bărbat zdravăn!
 — Lasă, tăticule, că știu eu ce este Ionuț!
— Hopaa! Ce știi tu, mă, ce știi tu și eu nu știu?
Ionuț roși, privind jenat la câinele care dădea
din coadă lângă el. Cu privirile în grădină, Floarea
schimbă vorba:
— Se duce și vara asta, bă, se duce...
Drina, care venise la masă, după ce-i trecuse
supărarea, o ajută și ea cu vorba:
— Se duce, mă, se duce... și cu ea, ne ducem și
noi. Noroc că are cine să rămână în urma noastră.
— Așa e, Drino, continuă vorba Floarea, spre
interesul ei. Uite că ni se făcură copiii oameni mari.
— Ia mai terminați cu flecăreala, le-o reteză
Vasile. Hai, noroc! Că i se usucă gâtul omului lângă
voi și plăcintele astea ard. De nerăbdare, bă! Vor să
se rostogolească în burțile...
— Așa e, sări Drina cu vorba, să-i reteze prostiile
lui Vasile. Hai, bine ați venit! Hai, noroc și inimă bună!
— Că bine ziseși! continuă Floarea. La toată
lumea, Drino, la toată lumea! Da luați, bă, câte o
plăcintă! Hai, Ionico, fată, gustă și dacă ți-o plăcea,
am să te învăț să faci plăcinte pe gustul lui Ionuț.
De ce stai, mă și nu-i torni fetei un pahar de bere?
— Mai încet cu învățătura, Floareo! i-o reteză
Vasile. Fata mea are de învățat altceva. Încă vreo opt
ani și ceva, de-acum înainte.
— Și ce, mă, îi strică dacă, între timp, învață
și rosturile casei?
— Să nu ne pripim, Floareo, îi domoli Drina
elanul. Fata mea o să le învețe pe toate. Dar... la
timpul lor, fă! Toate la timpul lor.
— Eh, oftă Floarea, nu vedeți cât de repede
trece timpul? La toate le trece timpul. D-aia zic eu, să
le orânduim noi pe toate, înainte să le treacă timpul.
— Bă, văz că țuică nu băurăți, dar bag seama
că vă amețirăți de tot. Ia să lăsăm tinerii să-și spună
părerea despre plăcinte, că trece timpul și se răcesc.
Ha, ha, ha, râse Vasile, înfulecând ultima bucățică
dintr-o plăcintă, lingându-se pe buze.
El încerca să ducă vorba cât mai departe
de subiectul vizitei. Mai luă o bucată de plăcintă,
înfulecând cu poftă din ea.
— Mmm! da ce bună e! Hai, copii, luați și voi,
că sunt tare gustoase. Ia, Drino, să-mi faci și mie
plăcinte cu stafide, d-alea care îmi plac mie!
Drina se uită jenată la Floarea și i-o trânti
tăios lui Vasile:
— Păi ziseși că îți plac plăcintele astea din care
tot înfuleci. Mai lasă și celorlalți, nu te îndopa numai
tu! Și mai spuse cu obidă: Și mai lasă otrava aia de țuică!
Bea și tu bere, ca toată lumea, că merge la plăcinte!
— Mda! mârâi Vasile. Ia toarnă Ionuț și mie P
un pahar cu bere! Și... spune-mi și mie, ce afaceri R
învârtești tu prin Italia de făcuși atâția euroi? O
Ionuț îi turnă bere în pahar și îi spuse calm, Z
dar apăsat:
— Mai întâi, nu învârtesc nicio afacere.
Ă
Muncesc la o firmă de construcții și scot de acolo
aproape o mie de euro lunar. Uneori, când nu
avem comenzi, nu câștig nimic și trăiesc din ce am
câștigat în alte luni. Totuși, una peste alta, reușesc să
economisesc ceva.
— Adică... hâială la greu. Și dacă reușești să
sugi laba, când e secetă, îți rămâne ceva mărunțiș de
buzunar. Da, mă, este și asta o afacere. În câteva zeci
de ani poți să-ți cumperi chiar un tractor. Jucărie,
mă, pentru...
— Ia mai termină, tăticule, că m-ați înnebunit
cu cel tractor.
— Da ce, mă, n-am voie să glumesc cu flăcăul
ăsta?
— Unchiu Vasile, știu că dumneata și bietul
tata asta v-ați dorit să vă cumpărați tractor. Visul
vieții voastre. Eu nu mi-am stabilit ca obiectiv al
vieții doar un tractor. Mai precis, nu mi-am făcut
tractorul ca obiectiv al vieții mele.
— De ce, mă băiatule, de ce? Aveți ceva
pământ, mai avem și noi..., mai au și alți oameni
din sat, așa că...
— Auzi, unchiule, am pierdut trenul! Vorba
mamei: toate la timpul lor. V-ați lăsat păcăliți
amândoi, când trebuia să fiți uniți. Acum, când
trenul ăla a plecat din gară, în el circulă doar urmașii
celor care l-au apucat. Adică, cei care v-au dus de
nas. Iar urmașii voștri sug laba ursului prin Europa.
După un timp de muțenie, Vasile oftă și vorbi
încet, gânditor:
— De, mă băiete... poate ai și tu dreptate,
dar, spune tu, acum ce-i de făcut? Că, am înțeles eu
bine? Vrei să te-nsori sau am înțeles greșit?
— Ai înțeles bine, unchiule! Și trebuie să vă
spun... aici... acum! Și la toți cei de față, că... mie îmi
place de Ioana!
Toți lăsară capul în jos, până și Ioana, roșie până
dincolo de urechi. Apoi, pe furiș, schimbară privirile,
fiecare, de la unul la altul. Nu îndrăznea niciunul să
vorbească primul. Văzând că toți tac, Ionuț continuă:
— Da, vreau să mă însor cu ea, ce nu pricepeți?
Greșesc cu ceva în dorința și hotărârea mea? I-am
spus-o și ei, care a fost de acord cu mine. Cred că
acum e simplu de înțeles.
(Va urma)
martie 2022 53
P
R
O
Z
Ă ULTIMELE TREI LUNI DIN VIAȚA
POETULUI PANAIT CERNA
Jurnal Imaginar

Vineri, 3 ian. 1913. Azi încep un caiet nou. Nădăjduiesc că nu

voi scrie aici decât de bine, căci până acum nu mi-a fost deloc uşor.
Sunt cu încă o zi mai aproape de clipa când voi termina ce am
început şi-mi voi vedea de drumul meu. Mă simt mai obosit ca oricând.
Pesemne plimbarea obişnuită de dimineaţă nu mă mai înviorează ca
înainte. Orele petrecute până după faptul nopţii de câtva timp încoace
îşi spun cuvântul. Mă simt epuizat de-atâta studiu. La universitate -
ore de audieri, acasă – citit, citit şi iar citit. Aş vrea să mă eliberez cât
mai curând de partea şcolărească şi să colind câtăva vreme prin lume
cu sufletul scuturat de această grijă. Totuşi nu am de ce să mă plâng.
M-am acomodat mai bine la Lipsca. Mă simt bine în orice mediu de
activitate şi mai ales acolo unde munca e unită cu cinste şi se prezintă
sub o haină frumoasă. Am scăpat de oraşul oamenilor de bronz. Aici,
la Leipzig, este mai bine decât la Berlin, mai multă linişte, universitate
mai mândră. Vreau să-mi petrec Paştile acasă, ca înainte, sau la Sinaia.
De sărbătorile astea am fost iar printre străini. Asta mă umple de
tristeţe. Nu-i vorbă, niciodată n-am fost eu vesel de sărbători, dar
parcă acum m-am simţit mai singur ca niciodată.
Mi-e dor de zilele când mergeam în vizită la nenea Iancu pe
vremea şederii în Berlin. Mereu m-am simţit bine la dânsul. A fost, cu
siguranţă, una dintre cele mai bogate inteligenţe pe care le-a produs
neamul nostru. Ce împletire curioasă de sofismă şi adevăr, de ironie
şi duioşie! Nu ştiu cum, dar când mă gândesc la dânsul, o combinaţie
imposibilă îmi vine în minte: un mărăcine care ar face flori rare! Un
partener ilustru de discuţii şi un mare meloman. Mereu bucuros
de oaspeţi români, pândea veşti din ţară cu însetare. Păcat pentru
literatura română de pierderea suferită, dar pentru noi, cei care l-am Mihaela-Evelina
Cernăţeanu
cunoscut, şi mai adâncă jale. scriitoare
Am început să lucrez, dar nu prea am fost în stare. Mii de gânduri
mi se-nvârt în minte în ultima vreme. S-apuc să termin lucrarea, apoi
examenul... să mă-ntorc în ţară! Să-mi văd de drumul meu în ale
literaturii. Parcă nu mai reuşesc să-nvârt condeiul cum mi-aş dori.
N-am trimis de mult timp o poezie spre publicare.
*
Duminică, 5 ian. 1913. Am primit iar o scrisorică de la mama.
S-o dăruiască Domnul cu sănătate pe sora Vasilica. Dacă n-ar fi ea,

54 Axis Libri
cum aş primi veşti de acasă? Toţi sunt bine. Mama
mă doreşte şi mă aşteaptă acasă de Paşti. Cu drag
le-aş face plăcerea de a sta mai mult însă să reuşesc
măcar o zi-două. Vreau să cutreier şi prin lume
după ce termin aici. Le voi trimite 20 de lei luna
viitoare când primesc bursa. Acum nu am nici
cât să-mi asigur cele necesare. Se vede că e scris
ca arginţii să îşi ascundă mereu faţa de mine. Dar
toate trec şi am să ies eu la lumină. Aflat şi eu
departe de casă, caut cu înfrigurare veşti din ţară.
Când eram la Bucureşti, mă mulţumeam de multe
ori să citesc numai sumarele ziarelor şi revistelor şi
rareori isprăveam până-n capăt vreo bucată. Aici,
când îmi cade-n mână o foaie din patrie, o citesc
din scoarţă-n scoarţă şi uneori chiar o recitesc.
Acum trebuie să mă odihnesc. Mâine
dimineaţă asist la o prelegere la universitate. Limba
germană nu mai are acum nicio taină pentru mine.
* coborît în abisul valurilor, să culeagă singur perla
Luni, 6 ian. 1913. Prelegerea m-a obosit.
Credeam că voi afla mai multe despre ceea ce-mi
foloseşte la examen. Însă nu, s-a pus accentul mai
mult pe literaturile nordice cu care eu nu prea am
de-a face. M-a bucurat însă faptul că am cunoscut
un profesor renumit din Germania. S-a vorbit şi
despre Goethe. Mi-au fost întărite multe dintre
ideile pe care le dedusesem şi eu descifrând Faust.
Aştept de pe o zi pe alta impresii asupra studiului
publicat.
Trebuie să mă gândesc serios la examenele
ce le voi susţine în curând. De ele depind multe
dintre deciziile majore pe care va trebui să le iau
în privinţa viitorului meu. Catedra de literatură
ce mă aşteaptă mi-ar acorda şi timpul necesar
scrisului. Trebuie să am o bază materială. Dacă ar
fi fost după mine nu aş fi venit niciodată aici să mă
ostenesc cu literatura, mai ales cu cea engleză. Îmi
ajungea filozofia studiată în facultate. Dar tot greul
spre bine, acum sunt la final, mai am puţin şi voi
fi eliberat. Mă aflu într-o stare de agitaţie psihică,
nu ştiu, îmi trec mii de gânduri prin minte, am o
mulţime de visuri. Simt că pot să le împlinesc pe
toate însă pe rând, cu răbdare. Şi să fiu sănătos. Unii
oameni cresc după ce au căzut; cei mai mulţi cad pe
măsură ce cresc... Eu am credinţă că voi izbândi tot
ce mi-am propus şi încă altele. Viaţa nu mai poate
fi aşa crudă cu mine la câte am îndurat. Trebuie să
iasă soarele.
* am două capitole şi gata. Amicul Pogoneanu mi-a
Marţi, 7 ian. 1913. Lucrarea mea despre Faust
a fost lăudată de majoritatea. Nici n-am crezut că va fi
aşa bine primită. Mă rugam la Dumnezeu să-mi scoată
în cale vreo minune ca să-mi dea curajul necesar unei
asemenea îndrăzneli literare. Mă gândeam adesea, la
început, când mi-a venit prima dată ideea să scriu un
studiu despre opera lui Goethe, că e o îndrăzneală
prea mare să-mi ridic glasul şi eu dintr-un colţ al
unei depărtate ţărişoare şi să spun: N-aţi priceput
gândul lui Goethe! Cu siguranţă e unul dintre cei
mai mari lirici care au existat şi pe care i-a dat ţara
asta. Ce e Faust? Un suflet superior în faţa naturii şi a
vieţii. Un om veşnic activ şi nemulţumit de sine, care
caută cheia fericirii omeneşti. Vreme îndelungată
a îmbrăţişat cu mintea sa existenţa întreagă şi i-a
pus întrebare după întrebare. Dar natura a rămas
mută în faţa lui: o enigmă în faţa altei enigme. Ani
de-a rândul a contemplat de pe ţărm nemărginita
mare a vieţii şi a aşteptat ca furtunile şi norocul să-i
azvârle la picioare mărgăritarele din adâncimile ei.
Dar aşteptarea i-a fost zadarnică. Atunci s-a aruncat
el însuşi în mare. Ca un scufundător îndrăzneţ, s-a
cea fără de preţ. Fericirea omenească cu siguranţă
există undeva, dar trebuie să ştii să o cauţi. Faust o
cheamă din tot sufletul său, dar nu primeşte niciun
răspuns. Ecourile care vin de la dânsa sunt înăbuşite
de valurile sufletului său. Numai când se va face
tăcere într-însul, când va putea îmbrăţişa în iubirea
şi activitatea sa umanitatea întreagă, va coborî până
la el o rază senină din idealul urmărit de-a lungul
vieţii sale. Sunt eu oare un Faust care vrea cu orice
chip să găsească fericirea? Am eu sufletul pregătit
s-o găsesc? Îmi va fi dat s-o cunosc vreodată? Cât de
adâncă este semnificaţia versului: Clipă, opreşte-te,
eşti atât de frumoasă!!! Ce binecuvântat m-aş şti să
trăiesc momentul când să exclam şi eu aceste vorbe?!
Am de gând să scriu şi partea a doua a
studiului dar, va urma…
*
Miercuri, 8 ian.1913. Mă simt mai bine astăzi.
E rece şi zăpada e încă cenuşie însă nu mai bate vântul
aşa de tare. Am fost la facultate de dimineaţă. Cu
pălăria trasă pe ochi şi cu paltonul cel lung nu simt
deloc frigul. Am mai primit de la profesor câteva
cărţi şi mi-am propus să le parcurg cât mai curând.
Voi să-mi termin lucrarea până luna viitoare. Se
pare că nu chiar aşa de uşor cu poezia de gândire.
E un subiect destul de vast. Văd că dorinţa mea
de a o termina mai repede nu se va împlini, mai
ales că nu am libertatea s-o fac cum mă taie capul.
Trebuie să urmez metoda profesorului. Dar mai
spus în scrisoare să mă limitez doar la câţiva poeţi.
Se gândeşte la boala mea, să nu mă ostenesc prea
tare. I-am mulţumit pentru doftoriceştile-i sfaturi
dar mă simt mai bine ca oricând. Sunt scăpat de tot!
Vacanţa la Sinaia de astă toamnă m-a întremat cu
martie 2022 55
 totul. Acolo am găsit tot ce aveam nevoie: prieteni
care îndeamnă la vorbă, adieri care predispun spre
rătăciri fără ţintă şi spre visare, şi toate culminând
într-o hotărâre de a tăia orice cablu de comunicaţie
cu restul omenirii. I-am cerut, cu mare greu, câţiva
bani. Nu mai am deloc.
Acum trebuie să mă aplec doar asupra
studiului. Mai am de adăstat vreo două luni şi am
să-mi văd visul cu ochii. Toate grijile se vor sfârşi.
* abia reuşesc să îmi ţin hârtiile în ordine. Trăiesc cu
Joi, 9 ian. 1913. Sunt, aici, la Lipsca două-trei
studente care îmi cunosc poeziile. Nu ştiu de unde
au aflat de ele, poate din revistele de literatură
româneşti care circulă şi pe-aici. Sunt rusoaice şi
bulgăroaice şi spun că au rude în România şi că
mi-au citit chiar volumul de poezii. Se proclamă
admiratoare declarate şi aprinse ale poeziilor mele,
lucru ce mă face să roşesc deseori dar totodată
şi să râd. Atunci când m-au văzut pentru prima
dată şi au aflat că eu sunt poetul Cerna, mi-au
mărturisit cu un aer supărat că se aşteptau să fiu
mai înalt, mai puţin grăsuliu şi nu aşa rumen la
faţă. Cu o dureroasă nedumerire mi-au spus că
nu pot împăca poeziile mele cu chipul pe care-l
văd. I-am povestit amicului Zarifopol despre
aceste ciudăţenii. Spiritual răspunsul lui: sunt
nişte biete fete inimoase şi crude la minte. La
cafenea, unde am fost astăzi împreună, iar a venit
vorba despre asta. Am conchis împreună, într-o
atmosferă ludic-serioasă că, în general, mare parte
a oamenilor, indiferent de vârstă, clasă socială,
cultură, poartă în minte un chip al artistului, fizic
şi moral, care aduce mult cu visul fetelor naive: să
fie înalt, subţire, cu obrazul palid, cu păr mult şi
frumos, dacă se poate ondulat. Zarifopol zâmbea
spunând: în mintea unora, artistul trebuie să fie
om tare simţitor, cu nervii delicaţi. Dacă se poate
chiar bolnav. E ciudat cum gândesc unii; ca şi cum
cel care scrie texte frumoase trebuie să fie frumos
şi pe dinafară şi să nu aibă niciun cusur. Marea
majoritate a artiştilor nu au altă calitate decât
talentul lor. Oare faptul că poetul e strâmb la trup
dăunează scrisului său? Nu cumva în mintea acelor
fete se proiectează imaginea unui Făt-Frumos
absolut ivit din dorinţele şi frustările personale?
Oare acest ideal nu este produsul lecturilor de doi
bani care au clădit ca ideal suprem un mozaic de
reflecţii naiv şi neverosimil? (citat din Zarifopol).
Trebuie eu să fiu supărat de asta? Nu, nici vorbă.
Sau, poate...
Mă gândesc serios să scriu o piesă de teatru
cu titlul Făt Frumos. Am nişte schiţe pe undeva
însă mă voi ocupa de ele după examen. Mai am de
aşteptat. Aşteptarea n-ar fi ea chiar aşa chinuitoare
56 Axis Libri
dar gândul la examene nu mă lasă să dorm prea
liniştit. Sunt clipe care ţi se par o veşnicie şi ceasuri
lungi care ţi se pare clipe. Depinde de ce parte a
clipei te afli.
Slujnica a urcat azi la mine şi mi-a dereticat
prin odăiţă. Mi-a dereticat, vorba vine, mai mult
mi-a umblat prin lucruri şi mi le-a schimbat locul.
Noroc că nu am aşa de multe. Cu hârtiile nu aş vrea
să umble, în rest... fără grijă. La cât de mică e camera,
gândul că n-o să mai îndur mult toate astea.
*
Vineri, 10 ian. 1913. Dragul de Vasile mi-a
trimis 100 de lei. Mă întreabă dacă îmi ajunge. Să
mă-ntrebe mai degrabă dacă mă bucură. Când n-ai
nimic şi zero e ceva, dar încă două zerouri după unu.
Vorba lui nenea Iancu: şi nimica mişcă. De când
m-am mutat aici nu m-aş fi descurcat dacă acest
frate al meu nu mi-ar fi făcut surpriza nepreţuită de
a mă bombarda cu 60 de mărci. Dar a trecut ceva
timp de-atunci şi până azi am volatilizat tot căci
de! şi solidele se volatilizează la presiunea nevoilor
mele. Niciodată nu am fost un cheltuitor, dar se duc
banii, bată-i să-i bată!!! Taxele s-au întreit, nevoile
sunt mai mari...
E seară. Gândul mă poartă iar la vremurile
trecute. O imagine plăcută care îmi vine acum în
minte e cea a surorii Despina care venea în fiecare
seară în odaia mea să îmi aducă ceaiul. Parc-o văd:
subţirică, cu mâinile crăpate, cu şorţul mereu pătat,
întrebându-mă cu glasul ei dulce şi sfios de copilă:
Ai avut mult de învăţat astăzi? Ţi-e bine acuma? Să
nu te oboseşti prea tare. Era tare bucuroasă când
îi aduceam dulciuri sau când îi cumpăram mici
daruri. Vorbeam aşa de puţin cu ea, deşi locuiam
sub acelaşi acoperiş! Eu, mai mereu plecat de-acasă,
ea cu treburile prin casă. Mă simţeam rău când mă
vedeam servit de ea. Cât a slujit în casa unchiului ca
să plătească nevoile mele din timpul liceului! Asta e
una dintre amintirile frumoase de-atunci. Tare îmi
doresc s-apuc s-o răsplătesc pe surioară pentru tot
ce-a făcut pentru mine.
Ce trist e să petreci de sărbători printre
străini! Îmi amintesc primăverile când petreceam
cu amicul Veras consolându-ne unul pe altul în
singurătatea noastră. Stăteam în balconul lui de pe
Bd. Maria, el pregătea ceaiul, eu scriam la Isus pe
când clopotul cel mare de la Mitropolie purta peste
tot oraşul grava şi străbătătoarea lui chemare la taina
patimilor Învierii. L-aş asculta acum ca şi atunci,
ca să simt iar fiorul ce-l încercam odată laolaltă.
Vai, cum a trecut anul acela! Oare la farmecul de
atunci nu adăuga ceva şi numele Bulevardului? Altă
poveste spulberată şi aceea în mod trist.
 * cu lumina aprinsă. Mi-e cam frig şi mi-am mutat
Sâmbătă, 11 ian. 1913. Abia mai am timp
pentru mine. Vreau să termin cât mai repede cu
universitatea. E frumoasă ramura de studii ce
mi-am ales, dar e un chin şi aproape imposibil să
studiezi în străinătate în condiţiile de nesiguranţă în
care mă aflu de când mă ştiu. Şi-apoi, Muza sufere;
partea cea mai bună a mea o jertfesc pentru lucruri
trecătoare de care ar fi capabili şi alţii cu oarecare
muncă. Însă se pare că filozofia a venit la putere,
aşa că-i dăm înainte cu asta. Mă tem să nu fie prea
mulţi filozofi deodată c-atunci o să ne procopsim.
Când Maiorescu mi-a obţinut bursa pentru studiul
în Germania mi-a impus oarece condiţii: teza
de doctorat să fie în filozofie, să renunţ la poezia
socială şi să ader la cercul literar din jurul revistei
Convorbiri literare. Niciuna dintre cele trei condiţii
nu le-am îndeplinit cu toată convingerea, dar acum,
facă-se voia lui, sunt la final... Mă voi lepăda eu de
toate şi-mi voi vedea de drumul meu, aşa cum îl văd
eu, nu cum dictează alţii. Ştiu că umblă zvonuri că
generozitatea lui Maiorescu nu este chiar gratuită
şi că el de fapt urmăreşte să facă din mine un
propovăduitor al filozofiei reacţionare, aşa cum
încercase odinioară cu Eminescu. Aceste bănuieli
eu nu le bag în seamă, căci cea mai mare obligaţiune
este a avea diplomă de doctor în filozofie cu care
trebuie să justific cheltuielile, restul... eu îl voi decide
când va veni vremea. E drept, gândul dintâi era să
stau numai un an în străinătate şi am fost bucuros la
plecarea din ţară. Dar de-atunci au trecut vreo trei...
prea mult faţă de cât poate duce sufletul meu...
Prietenii îmi reproşează că le scriu prea rar
sau prea puţin. De parcă vorbele multe valorează
mai mult. Vorbele! Ce pot spune ele? Şi de câte ori
nu spun altceva decât gândul nostru? Întreabă ele
totdeauna inima noastră? Şi dacă o întreabă, ce spun
oare sugestiunilor ei? Vorbele sunt nedisciplinate şi
ipocrite: îşi trădează mama lor, inima sau mintea
care le-a dat naştere. O privire face uneori mai mult
decât o mie de cuvinte. Cu mama mă înţelegeam
din priviri. Ştiam când am greşit cu ceva numai
uitându-mă la ea. Aşa e şi cu prietenii. Le citesc pe
chip starea la un moment dat. Ochii sunt cei care
reflectă cel mai bine sufletul. Acum ochii mei sunt
trişti.... Cu toate că ştiu că în curând voi fi absolvit
de tot ce înseamnă studiu şi voi fi liber să merg unde
vreau şi să fac ce vreau, parcă o tristeţe s-a cuibărit
în sufletul meu şi nu mai vrea să plece. Aştept...
* progres.
Duminică, 12 ian. 1913. E o zi rece şi urâtă.
Ceaţă şi umezeală. Cer întunecat mai toată ziua.
Îmi displace vremea asta. În odaie am stat decât
P
măsuţa mai aproape de soba de gătit. Slujnica R
mi-a făcut un ceai de tei. Aroma s-a răspândit în
toată casa. Sorb puţin câte puţin. Parcă m-am mai O
încălzit. Z
Ă
Am făcut legământ să termin lucrarea luna
asta. Dacă izbutesc, sunt salvat. Voi fi liber, liber de
orice. Vreau să văd lumea. Simt că nu mai am aer
aici, nu-mi ajunge să-l respir. Mereu trag aer adânc
în piept când ies afară sau când deschid fereastra.
Vreau să simt aerul libertăţii, al eliberării de orice
greutate ce îmi apasă pe suflet de o vreme-ncoace.
Dar voi lăsa o dată toate la o parte şi voi porni pe
drumul meu vesel şi uşor ca un nor.
Banii s-au împuţinat prea repede. Iar trebuie
să-l trag pe dracul de coadă. Mai am până la
primirea bursei şi am cheltuit cam tot. Am cheltuit
mult în ultima vreme. A trebuit să plătesc taxa de
exmatriculare la Berlin, de înmatriculare la Lepzig,
taxele de studiu care sunt destul de mari. Ba a
trebuit să-mi fac un rând de haine negre, ca să mă
pot prezenta profesorului Volket. Cu ultimii bani
trimişi abia am reuşit să-mi mai iau vreo două cărţi
şi câteva lucruri foarte necesare. Însă mă bucur că
vizitele au fost erfolsvoll, cum zice neamţul. Numai
că am rămas sărac de tot. Mi-e greu să apelez la
prieteni pentru bani, mai ales că lui Vasile i-am
cerut şi astă-vară şi m-a refuzat când am vrut să-i
restitui suma. Am stat în cumpănă dacă să-i scriu
iar sau nu. Tocmai îmi trimisese 100 de lei. Nu
cunosc o durere mai mare ca aceea de a întinde
mâna şi a pleca fruntea, dar nu am ce face, cum să
mă descurc singur, aici, în străinătăţi?
Azi am scris o poezie. I-am aşternut două-trei
rânduri domnului Maiorescu în fuga condeiului şi
i-am trimis-o. Dacă nu-i va fi pe plac, facă-se voia
coşului! Înţeleagă şi dumnealui, poezia nu vine
când o chemi, ci când îi vine vremea; trebuie s-o
aştepţi. Decât în fiecare săptămână câte o poezie
proastă, mai bine două pe an, dar să fie poezii.
Şi-aşa, sufletul meu nu e pe deplin liber. Primind
bursa, am contractat oarecare obligaţiuni, pentru
îndeplinirea cărora mă văd silit să jertfesc anii cei
mai buni ai vieţii şi productivităţii artistice. Mă
mângâie nădejdea că după trecerea acestor ani de
muncă, după moartea celor şapte vaci slabe să vie
alte şapte vaci grase.
Cititul îmi prieşte, odihna îmi tihneşte, numai
de cursuri de literatură engleză să nu aud. Încolo,
binecuvântată pace. Politica merge strună... Niciun
martie 2022 57
E
S
E
U
Dosar Stephen King
un scriitor mereu de
redescoperit

A 4-A DIMENSIUNE KINGIANĂ:

CIMITIRUL ANIMALELOR (PET SEMATARY, 1983)

„Ar putea Stephen King să scrie o poveste care să-l sperie chiar pe el
însuşi? Să-l sperie într-un asemenea hal încât să-i fie frică să o scrie până la
sfârşit?”

Înainte de a apărea, spre sfârşitul anului 1983, pe rafturile librăriilor

din State, romanul Pet Sematary căpătase deja reputaţia de a ascunde între
coperţile sale o poveste mult prea terifiantă chiar şi pentru King însuși…
Într-o conferinţă ţinută un an mai târziu, în 1984, fanii autorului erau
avertizaţi că el nu va răspunde nici unei întrebări legate de roman, lucru
care, de altfel, s-a şi întâmplat, impresia generală fiind că Pet Sematary era,
de departe, cartea cea mai înspăimântătoare scrisă, vreodată, de King.
Dincolo însă de orice publicitate, susţinută, între altele, de aprecierile
hiperbolice ale librarilor, romanul în cauză desfăşoară, generos, (pe mai bine
de 400 de pagini), o tulburătoare şi captivantă poveste, structurată în trei
capitole – Cimitirul Animalelor, Cimitirul indienilor Micmac şi Oz cel Male şi Mirela Gheorghe
scriitor
Telibil, - cărora, în pur stil kingian, li se adaugă un Epilog pe cât de concentrat
(doar o pagină), pe atât de bogat în implicaţii.
Cimitirul animalelor este, fără îndoială, povestea cea mai sumbră a
lui King, fapt ce nu se relevă cititorului decât în a doua parte a romanului,
atunci când evenimentele puse în mişcare la început capătă substanţă şi se
transformă, după principiul bulgărelui de zăpadă, într-o enormă greutate
morală şi psihică.
Aşa cum fanii lui King sunt deja obişnuiţi, cartea debutează printr-un
scurt prolog, nenumit însă ca atare, din care reţinem o afirmaţie ce ne-ar putea
da o oarecare idee despre ceea ce are să urmeze: „Moartea este un mister, iar
înmormântarea este un secret”. Şi tot ca de obicei, autorul nu-şi pierde vremea
cu introduceri sinuoase, atât de plăcute producătorului şi consumatorului
de critică universitară: Dintr-o alternare eficientă şi oarecum abruptă de
analepse (întoarceri în trecut) şi de prolepse (anticipări) ce pregătesc şi Adi G. Secară
rezumă, în doar câteva rânduri, o mare parte a capitolului, cititorul află tot scriitor
ceea ce îi este necesar pentru a se întâlni cu groaza: personaje, motivaţii,
decor.
Înscriindu-se în acelaşi grad de previzibilitate, Partea Întâi se deschide
printr-un moto (la începutul fiecărui capitol ne va întâmpina câte unul) şi

58 Axis Libri
anume parafraza unui citat biblic din care aflăm, cu un
fior incipient de nelinişte, că Iisus intenţionează să-l
învie pe Lazăr din morţi… Amploarea acestei prime
părţi ascunde o ancorare expozitivă într-un realism
fragil, în care mustesc germenii conflictului, fără însă
ca indici precişi să anunţe oroarea ce va urma; în stilul
său tipic, King îşi cizelează personajele şi decorul, în
special cimitirul însuşi, ce adăposteşte, ascunzând,
în acelaşi timp, sumbrele morminte ale indienilor
Micmac. Personajele, precum Louis Creed, Rachel Creed
şi bătrânul Jud Crandall primesc din partea autorului o
atenţie specială şi o doză substanţială de empatie; mult
înainte de primul act încărcat de implicaţii teribile –
îngroparea de către Louis Creed a lui Church, motanul
familiei, în cimitirul indienilor Micmac-, cititorul se simte
foarte bine în compania familiei Creed, acomodându-se,
în mod firesc, cu situaţia ei, cu dragostea ce-i uneşte pe
membrii săi şi, mai ales, cu spaimele lor secrete, ce îi vor
împinge spre decizii catastrofale.
Partea a Doua, de dimensiuni mai reduse,
propune o izbucnire bruscă a conflictului propriu-zis,
urmată de evoluţia sa galopantă, ce basculează întreaga
acţiune pe panta ireversibilului; personajele lui King
alunecă din ce în ce mai mult pe o spirală a durerii,
a pierderii, a tragediei, a nebuniei şi a morţii, în lipsa
oricărei licăriri de optimism şi de speranţă. Coborârea
devine rapid inevitabilă şi irevocabilă; chiar şi acţiunile
cele mai generoase (ca, spre exemplu, atunci când Judd
Crandall îi arată lui Louis cimitirul) se dovedesc a fi de
fapt subterfugii, tentative -repetate şi din ce în ce mai
agresive- ale unei forţe malefice de a se insinua în viaţa
familiei Creed şi de a pune stăpânire pe ea.
Când Louis desenează, distrat, o spirală, în
pământul încă proaspăt al mormântului fiului său, ucis
în mod stupid în faţa casei de către un camion uriaş, el îşi
acceptă în mod inconştient profunzimea obsesiei, dând
o identitate simbolică efectului sufocant al romanului:
o spirală descendentă ce se strânge în ea însăşi şi, în
acelaşi timp, în jurul personajelor.
În Partea a Treia, conflictul se dezlănţuie,
apocaliptic, în toată oroarea sa, urmând ca Epilogul,
departe de a oferi certitudini, să deschidă larg porţile
imaginaţiei cititorilor spre o multitudine de posibile
episoade, în stil de „va urma”. Când cititorul ajunge la
ceea ce pare a fi una din cele mai oribile fraze concluzive
din toate romanele lui King, şi anume, ultima frază –
„Iubitule, spuse ea.”,- tocmai simplitatea formulării,
căreia i se alătură implicaţiile gestului lui Louis Creed,
acoperind ochii damei din cărţile cu care îşi dă pasienţe,
este terifiantă.
Temele în jurul cărora se organizează trama
narativă din Cimitirul animalelor exprimă acele lucruri
„mai rele decât moartea”: vidul agonizant al doliului,
desprinderea de pe orbita securizantă a „normalităţii”,
alunecarea treptată şi chinuitoare pe pantele demenţei,
otrava amară a îndoielii şi pierderea dureroasă a tuturor
reperelor.
Autorul construieşte, cu dragoste și răbdare,
relaţia foarte puternică ce-l leagă pe Louis Creed de fiul
său, pentru ca apoi să o surpe, abrupt. Moartea lui Gage-
tratată într-un mod foarte fin şi foarte indirect, amănunt
ce surprinde, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în faţa unui
roman de groază, în care oroarea joacă rolul principal -este
piesa a cărei cădere va antrena, în mod direct, prăbuşirea
întregului joc de puzzle. Dincolo însă de motivaţiile pur
personale ale lui Louis Creed şi de responsabilităţile pe
care acesta crede că le are, King formulează un laitmotiv
ce defineşte întregul roman, redat de fraza pe care Louis
Creed şi Judd Crandall o repetă, obsesiv: „Solul din inima
omului este pietros… Cultivi în el ceea ce poţi… şi trebuie
să ai grijă de ceea ce cultivi”.
Deciziile fatale şi consecinţele lor nefaste se
află în inima cercurilor concentrice ale romanului:
îngropându-şi animalul în cimitirul indienilor Micmac
şi aducându-l, astfel, în mod paradoxal şi cutremurător,
la viaţă, Louis înţelege că a devenit responsabil de
acţiunile acestuia, cu mirosul său de dincolo de moarte,
cu noul său temperament, agresiv, şi mai ales cu şoarecii
şi cu păsările pe care începe să le omoare, în accese de
sadism deloc întâmplător.
Şi cum toate acestea nu ar fi fost suficiente pentru
a-i susţine povestea, King îşi anunţă, clar, intenţia de a
atinge, în romanul său, profunzimi de neimaginat: în
primul paragraf al părţii a doua, „Cimitirul indienilor
Micmac”, putem citi:
„Probabil că nu este bine să ne imaginăm că ar
exista vreo limită a ororilor pe care le poate trăi mintea
omenească. Dimpotrivă, se pare că se obţine un efect
exponenţial atunci când bezna devine tot mai adâncă
- şi, oricât de greu ne-ar fi să recunoaştem, experienţa
omului are tendinţa, în multe privinţe, de a aduce
argumente în favoarea ideii că, în cazul în care coşmarul
devine suficient de întunecat, oroarea ţese altă oroare,
o nenorocire întâmplătoare dă naştere altor nenorociri
nu atât de întâmplătoare, până când, în cele din urmă,
întunericul pare să acopere totul. Şi cea mai cumplită
întrebare dintre toate este: cât de multă oroare poate
suporta mintea omenească, păstrându-şi încă sănătatea
neştirbită şi lucidă?”
Cu aceste cuvinte, King rezumă structura
ultimelor două părţi ale romanului: oroare fără nume
şi fără limite, succedând firesc ororii fără nume şi fără
limite… Lipsit de pauze narative, romanul pătrunde în
tenebre, la rândul lor situate în inima tenebrelor, până în
acel punct în care singurele certitudini rămân moartea
şi demenţa.
Rezultatul este una din puţinele istorii ale lui King
care înaintează fără oprire spre un pesimism debordant.
Optimismul prudent din Shining, Flagelul, Talismanul
sau Oraşul bântuit nu se regăseşte în Cimitirul animalelor,
martie 2022 59
 ceva din acest roman părând să fi depăşit însăşi limita de
toleranţă a lui King (limită extrem de elastică, de altfel),
cu atât mai mult cu cât circulă legenda conform căreia
autorul l-ar fi păstrat ani buni în sertar, înainte de a se
decide să-l publice…
Povestea avea să traseze noi frontiere în literatură
de groază, creând o lume crepusculară mişcătoare, în
care toate valorile, antrenate într-un „dans macabru
cu spaima şi cu moartea” alunecă, ireversibil, pe panta
distrugerii, un fel de a 4-a dimensiune halucinantă, unde
nimic nu este ce pare a fi, dar totul ascunde profunzimi
mâloase, ameninţătoare.
**
Cine-i mai Carrie decât Carrie?
O nouă traducere în limba română
a unui debut celebru
Stephen King, Carrie, Nemira, 2021, în traducerea
lui Bogdan Coșa
De data aceasta, erou(l traducerii) este Bogdan
Coșa, care revine în viața literară și cu un nou roman,
bine primit, „Cât de aproape sunt ploile reci”...
Revenind la titlul cronicii, primul răspuns la
întrebare ar fi chiar… scriitorul, născut la 21 septembrie,
ca și eroina sa din romanul de debut, scriitorul văzând
lumina acestei lumi în 1947, pe când Carrie (era să scriu
că a văzut lumina tiparului) a fost adusă pe lume în
1963, de către personajul mamei sale, Margaret White,
despre care putem spune, după o primă sau o a doua
lectură, dacă nu chiar mai multe, ca să nu mai spunem
de vizionările ecranizărilor, slavă Domnului că nu a avut
puterile paranormale ale fiicei!!!
Alegerea datei nașterii personajului cu siguranță
nu a fost întâmplătoare, fiind una dintre multele glumițe
sau apropouri pe care autorul le strecoară în cărțile sale,
fără a fi strident!
Așadar, se poate spune: Carrie c’est moi! Adică așa ar
putea spune Stephen King, care a debutat cu acest volum,
fiind de fapt al patrulea său manuscris finalizat (nu ne
referim la proze scurte!), în ziua de 5 aprilie 1974, adevărata
zi de naștere literară a unui personaj pe care numai cititorii
neatenți și o parte a opiniei publice din roman o consideră
un monstru demn să ardă în flăcările Iadului!
Dacă tot pricinuiește moartea a aproximativ 450
de concetățeni, de ce nu ar fi așa?
Practic, povestea este foarte cunoscută, (dar noua
traducere și) savoarea povestirii în sine, problemele pe care
le ridică făcând însă cartea una de recitit, măcar din când…
Și pentru că, observă un personaj secundar, mai
degrabă citat decât existent ca personaj, Jack Gaver,
cu toții tindem să ascundem „o lume mai întunecată -
lumea adevărată, unde se-ntâmplă coșmarurile.” (p. 32)
60 Axis Libri
Într-un fel, această lume întunecată este principala
sursă de inspirație a unei mari părți din opera lui King,
operă actuală și pe plaiurile mioritice, chiar astăzi
descoperind o postare pe o rețea de socializare, care era
cam așa:
„Mai bine să te strângă Dumnezeu... decât să ne
faci de râs în oraș!” Asta am citit în dimineața asta. Apoi
am continuat, tulburat, să parcurg și restul mesajului.
O elevă a văzut dialogul online pe care l-am purtat cu
psihoterapeuta V.V. Acolo am abordat și tema „accesului
celorlalți la propriul corp”, pornind de la multe intruziuni
ale părinților în intimitatea copiilor. Ori ale soților, care
vor sâni MAI MARI și MAI MAAARI... Iar soțiile /
partenerele acceptă să le fie schimbat corpul, din ochi,
după dorința altuia, din exterior. Tânăra care mi-a scris
îmi povestea că a mers la psihologul școlii să o întrebe
dacă mama are dreptul să o ducă - forțat și periodic - la
ginecolog - pentru „a vedea dacă mai este virgină”... Și
doamna psiholog nu doar că i-a spus elevei că „mama
este obligată să o verifice, mai ales în vremurile astea”, ci,
a și sunat-o pe mamă, să-i spună „ce fel de copil are” și
că „trebuie să o strunească”...
Am pus doar niște inițiale în locul numelui
psihoterapeutului, deși, evident, nu are vreo... vină,
aceasta militând pentru combaterea fenomenului. Dar
situația este una dintre dovezile asaltului/reînvierii/
continuității bigotismului, obscurantismului, dorinței
de control, motive și ale romanului lui King, pe lângă
existențialismul mascat în spatele rețetei S.F., cu genele
care pot transmite mai departe puteri telekinetice. Scrie
Susan Snell, unul dintre personajele cheie, ultimul om
care o întâlnește pe Carrie vie, într-o scenă tulburătoare
(de o frumusețe stranie, p. 203), la final, fragmentul de
aici, de mai jos, fiind inserat pe la mijlocul cărții:
„...pentru Carrie îmi pare rău.
Știți, lumea a uitat de ea. Au făcut din ea un fel de
simbol și au uitat că a fost o ființă în carne și oase, la fel
ca voi, cei care citiți rândurile astea, cu speranțe și visuri
și așa mai departe. Dar bănuiesc că este inutil s-o mai
spun. Odată ajunsă în gura presei, nimic n-o mai poate
transforma înapoi în persoana care a fost. Nimeni nu-i
mai poate auzi durerea. Care a definit-o mai mult decât
ne-am putea închipui noi, v-o spun în față.
Acesta este regretul meu. Dar sper că i-a plăcut la
bal, până să se dezlănțuie iadul, sper că i-a plăcut și că a
fost bine și frumos și minunat și magic…” (p. 121)
Sunt mai multe astfel de inserții, care întrerup
nararea evenimentelor: anchete, articole de presă,
comunicate, este și certificatul de deces ș.a.m.d.,
contribuind la consolidarea sentimentului că un
asemenea eveniment chiar a avut loc, fiind comparat cu
asasinarea lui Kennedy, ca impact…
Printre rânduri, este și o satiră a societății
americane, dar și o mărturie istorică, un portret credibil
sociologic chiar, sau mai ales antropologic (pentru cei
care o cunosc în special din filme și literatură). Iată, de
pildă, în câteva rânduri, condiția unui cadru didactic,
care nu reușește să-și identifice elevii, ajungând să
vorbească și despre mama lui Carrie:
„- Sunt atât de mulți… După cinci ani, cam așa,
te dai bătut. Nu poți reține atâtea fețe, toate încep să se
amestece și să semene între ele. Pe băieți îi strigi ca pe
frații lor mai mari. E complicat. (...) Încep să-ți vină elevi
pe care-i știi de undeva parcă, după ce afli că și tăticul lor
ți-a fost elev, la începutul carierei. Eu n-am mai prins-o
pe Margaret White (nota BH: „măicuța”, „mămica”, -
„Momma” în traducerea lui Mihnea Columbeanu, din
1993, tot de la Nemira; fiind vorba între noi, una dintre
cele mai monstruoase mame din istoria literaturii, și
ea mai… Carrie decât Carrie!), slavă cerului. Și sunt
profund recunoscător. Știi ce i-a zis doamnei Bicente,
odihnească-se în pace? Că Domnul i-a pregătit un loc
special în iad, asta pentru că le-a vorbit despre Teoria
evoluției lui Darwin.” (p. 23)
Când Iadul pe pământ, mai exact în orășelul
Chamberlain, statul Maine (unde s-a născut King și a
și trăit o parte din viață; mă refer la stat!), se dezlănțuie
(clar, nu spun mai multe, nici pentru cunoscători, nici
pentru cei care vor citi prima oară cartea: chiar ar fi
păcat să deconspir „farmecul, magia și strălucirea”,
alta decât cea din „Shining”, unei anumite părți din
carte, mai ales începutul balului de absolvire, pe lângă
partea de horror), eroina simte nevoia să se refugieze
într-o biserică (mama și tatăl fuseseră baptiști, dar după
moartea tatălui, fundamentalismul deviant, terorizant al
mamei a făcut-o, tot pe mamă, să inventeze un fel de
biserică personală, de familie):
„Se rugase cu tărie și emoție, uneori cu voce tare,
alteori în gând. Inima îi zvâcnea obosită. Venele i se
umflaseră pe față și pe gât. În mintea ei se înghesuiau
PUTERILE sale extraordinare și conștiința unui ABIS.
S-a rugat în fața altarului, în genunchi, în rochia ei udă,
ruptă și plină de sânge, în picioarele goale, murdare și
însângerate - călcase în cioburi. Inspira și expira printre
suspine. Puterile ei paranormale iradiau împrejur, astfel
încât biserica se zguduia și se disloca vuind. Stranele se
năruiau, cărțile de rugăciuni fâlfâiau prin aer; un potir
argintat de împărtășanie a plutit tăcut prin bezna boltită
a naosului, izbindu-se de peretele din fund. Carrie
se ruga, dar nu-i răspundea nimeni. Nu era nimeni
la capătul celălalt - sau, dacă era, se ascundea de ea.
Dumnezeu își întorsese fața de la ea, cum altfel? Oroarea
aia era înfăptuită de El în egală măsură. Așa că a plecat;
a luat-o spre casă; voia să o găsească pe măicuța și să-și
desăvârșească distrugerea.” (p. 178)
Cartea în sine are atributele, puterile și abisul
(de conștiință al) lui Carrie - ba chiar și naivitățile și
candorile, visele de Cenușăreasă și de Julietă ale acesteia;
din acest punct de vedere, și opera literară este… mai
Carrie decât Carrie; poate întreaga omenire, cu toate
crimele ei, în general, societatea americană, în particular, E
este mai Carrie decât Carrie! Din acest ultim punct de
vedere, King are și o anume premoniție (de fake news?),
S
sesizată și de editori, care au ales un anume fragment E
pentru una dintre clapete, din care cităm o parte: U
„...măicuța zicea că toți politicienii sunt escroci
și păcătoși și că, în cele din urmă, o să le vândă țara
Comuniștilor ălora Fără-de-Dumnezeu, care o să aibă
grijă să-i pună pe toți credincioșii - chiar și pe catolici
- la zid…”
Întrebarea morală care apare și ea, la un moment
dat, (p. 199), ne permite să ne imaginăm cum ar ecraniza
cartea un nou Tarkovski, un spielbergian, Lanthimos (o
abordare prin prisma unei tragedii grecești vechi ar fi
cred mai mult decât provocatoare! Ca să nu mai spunem
și de o altă grilă de interpretare freudiană, cu un alt fel
de Complex, quasi-oedipian), Rainer Sarmet sau un Lars
von Trier:
„Când un copil este testat pozitiv pentru
tuberculoză, acesta poate fi tratat sau izolat. Dacă un
copil este testat pozitiv pentru gena TK (nota BH: cea
responsabilă de telekinezie și forțele sale; posibilă, după
sugestia lui King), nu există niciun tratament în afară de
a-i trage un glonț în cap. Or, cum am putea să izolăm o
persoană care, eventual, ar fi în stare să dărâme pereții
cu puterea minții?
Și chiar dacă izolarea ar putea fi o adevărată
măsură fiabilă, ar permite oare poporul american ca o
fetiță micuță și drăguță să fie smulsă de lângă pereții ei
la primul semn al pubertății și să fie închisă într-un seif
pentru tot restul vieții ei?”
Misterele omenirii (printre care putem enumera
și Răutatea, cu forțele ei iraționale) pot implica și regrete.
Dar, aflăm din „Carrie”, „Adevăratele regrete sunt la fel
de rare ca iubirea adevărată.” (p. 121)
Aceasta o gândește și o scrie Sue-Susan Snell, cea
care își pierde iubitul în dezastrul provocat de Carrie,
iubit împins chiar de către Sue să îi ceară lui Carrie să
îi fie parteneră la balul de absolvire; Sue, a cărei ultimă
intervenție în carte nu o poate transforma, totuși, într-o
altfel de Carrie (în niciun caz una Carrie mai Carrie
decât Carrie, sic!):
„Această poveste se termină aici. Sper că se va
vinde bine, astfel încât să pot pleca undeva unde nimeni
nu mă va cunoaște. Îmi doresc să regândesc lucrurile, să
decid ce voi face în răstimpul pe care-l mai am până când
luminița mea va fi transportată de-a lungul tunelului
întru întunecime.” (p. 215)
De fapt, povestea lui Carrie va continua la
nesfârșit, ca și legenda lui Stephen King!
Doar nu degeaba un narator bate apropo și la
cruzimile posibil shakespeariene:
„Macbeth ucis-a somnul, iar Carrie ucis-a
timpul.” (p. 196) – O primă variantă a acestui text a fost
publicată mai întâi pe site-ul Bookhub.ro.
martie 2022 61
P
R
O
Z
Ă

IRINA

„Constantine, ce faci Constantine?” îl întreba bunica în timp ce

îi aranja hainele în buza dimineţii... Apoi pleca cu bunicul pe zăpada
scârţâind scârţ-scârţ, ciulea urechile şi distingea paşii înfundaţi ai
bunicului, paşii lui mici şi sunetul grav al unei cucuvele... Fluierul unei
locomotive şi zborul năvalnic al unui stol care s-a înălţat, scârţ-scârţ,
spre răsărit mijesc zorii bleu...
Au lăsat în urmă gara şi merg cu pas egal pe lângă un deal mare,
în dreapta un pâlc de case, ale ceferiştilor. Fumuri subţiri ies din
hornurile mici, cerul spre Prut se desface într-un roz frumos. Bunicul
nu vorbeşte, e taciturn în dimineaţa asta, îşi mestecă gândurile, cu
pletele albite prea devreme, bătrânul pescar îşi duce nepotul la Brateş
să îi arate cum se câştigă pâinea. Au intrat în stufărişuri, măcănitul
speriat al raţelor, umbre care se înalţă sfidător în sus. Lacul e bocnă
şi bunicul şi-a ales locul, sparge gheaţa bătând puternic cu toporul
în apă... se vede apa în gaura adâncă de două palme...
Omul taie gheaţa să lărgească gaura, plasa geme de peşte sub
marmora iernii, băiatul se bălăngăne de pe un picior pe altul să se
încălzească, e cu un fir de trestie în mână şi de sus prinde a ninge,
soarele stând într-o ceaţă nesigură, parcă atârnat dintr-un cer prea
înalt bântuit de vânturi reci şi stele nevăzute, la fel atârnate aşteptând
venirea surorei lor luna... De sub gheaţa albastră iese încet plasa,
băiatul l-ajută, plină cu bogăţia Brateşului unde pescuia pe vremuri şi
Petru Rareş, domn al Moldovei, mare Moldovă, din muntele Vrancei
în Bălţile Ismailului şi din codrul Bucovinei pân’ la Galaţiul cu vase cu Marius Chiru
ofițer, scriitor
pânze...
„Vreau să vă scriu o singură dată, cu sentimentul că mă veţi
evita. Sunt doar o elevă care studiază foarte multe ceasuri pe zi.
Nu vă cunosc, nu consideraţi că este o piedică, un impediment,
condiţiunea socială. Trăiesc în acest oraş de când m-am născut.
Nu sunt fiică de greci sau de români, sunt o fată simplă pe care văd
că o cunoaşteţi. Dar, vă rog, nu insistaţi! Nu insistaţi pentru că nu
sunt interesată de efuziunile sentimentale, de chestiile lumeşti, de
probleme pe care şi le pun poate unele fete la vârsta mea. Sunt doar
o fată simplă, preocupată de studiu. Căutaţi pe o alta dacă vreţi să

62 Axis Libri
vă întemeiaţi o familie. Nu sunt în măsură să
vă dau sfaturi, nu am destulă experienţă. Vă
rog să mă iertaţi dacă am întrecut măsura! Nu
mă mai căutaţi! Cu respectul şi deferenţa unei
eleve din Galaţi,

I. Ianuarie 1910”

Se uita la scrisoarea trimisă prin Panait,

o strângea între degete şi parcă frângea scrisul
acesta ondulat ceva în el. Mirosea hârtia, nimic,
vreun indiciu despre fata la care îi stătea mintea
de ceva timp. Ar fi vrut să simtă un miros vag
de parfum, de scorţişoară, de haine, dar nimic...
Eleva de la şcoala de fete era tot acolo şi el aici,
vai, i se părea că e atât de departe şi nimeni şi
nimic nu îl mai putea salva. Stătea aşa ca o redută
asaltată de gânduri, cu nodul în gât, credea că e
primul îndrăgostit şi că nimeni în lumea asta
nu mai iubeşte ca el, căci ochii aceia căprui
încadraţi de frumoasele sprâncene şi pielea
albă cu o fină nuanţă de bronz, părul închis
la culoare căzut peste umerii drepţi, degetele
lungi şi toată înfăţişarea aceea gingaşă nu mai
puteau fi găsite nicăieri pe lumea aceasta, străin
de el orice gând urât când vedea aievea fata în
faţa lui şi asta se întâmpla tot timpul...
Se vedea murind pentru ea într-un duel Marin, Năstase. Pescarii Dunării, 1974
cu un ofiţer misterios, ea, îmbrăcată cu o rochie
albă cu voaletă şi mănuşi tot albe îl ţinea la piept, mijea un punct negru, mirosul ierbii scăldate de
iar el, da, era chiar el, îşi trăia ultimele clipe întins lumină şi gâze, acel punct negru se mărea devenind
pe o iarbă verde crud într-o poiană de mesteceni, o gaură în soarele ce se mărea portocaliu într-o
cerul azuriu şi înalt, liniştea deplină din jur şi febră crescând sidefiu într-o alergare a gândurilor,
şuviţa de sânge la colţul gurii, îmbrăcămintea ei gaura se mărea şi devenea mare cât un univers
albă inocentă, nu i se vedeau lacrimile, dar le aproape estetic smuls dintr-un vis aruncat pe mal
simţea, el era dus dar era tot acolo cu ea şi fi-va şi de valuri maiestuoase ale unei mări îndepărtate,
dincolo de moartea care nu poate lua în stăpânire prea îndepărtate...
o inimă care bubuie de fericirea de a-şi vedea Trezirea, era nebun după ea şi nici Panait
acolo fiinţa mai mult decât iubită... şi totul se şi nici nimeni nu îl puteau scoate din ale lui. Nu
învârtea cu ei doi într-o infinită simfonie, trăiau putea face altceva decât să murmure ca un nebun:
acolo în acea poieniţă veşnic tineri şi netulburaţi Irina, Irina, Irina... Culoarea din obraji îi fugise,
de lume, rivalul său nici nu existase, fusese doar vroia doar să vadă acea fată, nu să fie cu ea sau să
un pretext pentru tot acest tablou în care el murea o-ntrebe ceva, vroia doar s-o vadă, să-nvingă-ntr-
ţinut în braţe de ea în desfătarea unor glasuri de un fel acea pornire bolnăvicioasă, nu putea, aşa
paseri care acum se auzeau şi a bubuitului unor c-o luă la pas pe Domnească, doar, doar o da de
tunete care aveau să trimită o ploaie fierbinte Irina, pe care o avea şi în suflet şi în toţi porii, era
peste o pădure de un verde închis ce se învârtea răvăşit, el, Constantin ce fusese a lu’ taică-su şi-a lu’
apocaliptic, topindu-i pe cei doi într-o singură maică-sa, iubea şi nu putea altcumva să facă decât
bucată de soare... vedea râsul ei şi auzea depărtat o să meargă şi să-şi vadă iubita, pe Irina.
fanfară, intuia al ei zâmbet ce îngreuia acel astru ce
se-nvârtea şi se se-nvârtea până ce în mijlocul lui

martie 2022 63
P
R
O
Z
Ă

Messiah

In the days of distant past, a mysterious being commonly

known as Messiah was believed to come and change the world into
the kingdom of unknown heaven. He was imagined as an average
man of perseverance, indifference and oblivion, who was becoming
more and more distant as if one day he was about to disappear.
While years were passing by, I got the impression of having
already missed more than one could ever name or visualize. More
and more often, I wanted to be left alone. Silence and impeccable
peace of mind seemed to be tempting me to immerge myself in that
role of an anonymous writer, who spent her childhood among piles
of books turned into the shades cast on the eternal library. Day
by day, every single element of the visible but doubtful dimension
seemed to be once otherworldly, pitchy- dark, other time elusive,
solemn and bitterly endeavoring like a golden cage.
Lilith was talking to me in words of gloomy hopelessness
calling for my attention, which I had focused on the upcoming
sunset. Her voice gave the impression of being torn by sudden
movements of terrifying thoughts which even for her must have
been unbearable.
— Once, there was a garden, which seemed to be ablaze with
vivid, infallible creations crafted by an illustrious Creator, who
must have been quidly absorbed by the continuity and perfection
of his work. Shaping endlessly our bodies and mind which still
were far from being satisfactory, perfect, such an impeccable being Anna Banasiak
happened to sculpt a piece of considerably significant dust of life- I poetă, prozatoare
(Polonia)
recollected the story I heard so many times.
— In the days of yore, when infesting swarms of bees were
crackling – Lilith whispered.
Nestled among two desserts, we were given apparently
meaningless responses to our thoughts being pronounced by
sudden gusts of wind.

64 Axis Libri
 Mesia
Demult, în trecut, o ființă misterioasă știută
în mod curent ca fiind Mesia se credea că vine să
schimbe lumea în împărăția unui rai necunoscut.
Era imaginat ca un om obișnuit, cu perseverență,
indiferență și uitare, ce a devenit tot mai distant,
astfel încât într-o zi fu gata să dispară.
În timp ce treceau anii, am avut impresia că am
pierdut deja mai mult decât cineva poate numi sau
vizualiza vreodată. Din ce în ce mai mult am vrut să
rămân singură. Tăcerea și impecabila pace a minții
păreau să mă tenteze să mă scufund în rolul unui
scriitor anonim, care și-a petrecut copilăria printre
vrafuri de cărți transformate în nuanțele întunecate
ale umbrei aruncate peste eterna bibliotecă. Zi
după zi, fiecare element al dimensiunii vizibile, dar
îndoielnice, părea să fi venit cândva din altă lume,
sumbră, insesizabilă, solemnă și străduindu-se
amarnic, ca un car de aur.
Lilith îmi vorbea în cuvinte de o deznădejde
mohorâtă, cerându-mi atenția pe care mi-o
(Traducere în limba română de Mariana Tomozei Cocoș)
concentrasem spre apusul ce sta să vină. Vocea ei
dădea impresia că e sfâșiată de mișcări bruște din
cauza unor gânduri terifiante, insuportabile chiar
pentru ea.
— Cândva, aici a fost o grădină, ce părea să
fie înflăcărată cu vii, infailibile făpturi făurite de
un ilustru Creator, care trebuie să fi fost absorbit
de continuitatea și perfecțiunea lucrului său.
Modelându-ne la nesfârșit corpurile și mintea,
care erau totuși departe de a fi satisfăcătoare,
perfecte, o ființă atât de impecabilă s-a
întâmplat să sculpteze o fărâmă de viață atât de
semnificativă. Mi-am amintit povestea auzită de
atâtea ori.
— În zilele de altădată, când roiuri de albine
bâzâiau – șopti Lilith.
Cuibărite între două deșerturi, dădeam
răspunsuri aparent lipsite de înțeles gândurilor
noastre ce răbufneau ca niște bruște rafale de
vânt.

Rembrandt. Iisus izgonind negustorii din templu, 1635

Acvaforte, dăltiță, point sèche, 164 x 240 mm U 2512

martie 2022 65
T
E
A
T
R
U Derută sau ceva mai grav?
despre spațiul gol, dar nu cel
al lui Peter Brook

Premise generale
Cei aproape doi ani de pandemie au schimbat profund relația
artelor frumoase cu publicul. Că vorbim de artiști plastici sau de actori,
de muzicieni sau de artiștii de circ, cu toții au fost nevoiți să învețe din
mers să-și reevalueze produsul final, dar mai cu seamă au fost nevoiți
să-și ajusteze întreg procesul de creație, în funcție de restricțiile impuse
de răspândirea cu o viteză uluitoare a coronavirusului. După o primă
etapă de perplexitate absolută – etapă prin care mai toți am trecut, să
recunoaștem – era de așteptat ca artiștii (printre cei mai afectați dintre
toate categoriile socio-profesionale, căci obiectul muncii lor devenise
peste noapte inutil) să studieze asiduu, astfel încât creativitatea lor să
n-aibă de suferit, să caute soluții și să se adapteze la noile condiții.
Toată lumea este afectată din punct de vedere economic, căci acum
prioritar este sistemul sanitar și investițiile într-acolo merg în general,
dar statele dezvoltate au avut grijă să-și elaboreze din timp planuri
de redresare economică și de susținere a sectoarelor puternic afectate.
Vorbim despre aceleași state în care mecenatul artistic este o practică
curentă, care a contribuit decisiv în această perioadă la o menținere pe
linia de plutire a sectorului artistic. Așa a devenit posibilă (între timp
e practică curentă) transmisia live on-line - la început gratuit, ulterior
contracost – a concertelor și spectacolelor, ba chiar și a lansărilor de
carte ori a vernisajelor. Pasul următor a fost folosirea din ce în ce mai
mult a practicilor care țin de creația filmică – spectacolele au parte
integrată camera de filmat, care devine ceva mai mult decât un obiect Nona Rapotan
profesoară, jurnalist
sau corp străin, estetica vizuală depinde esențial de felul cum regizorul
îi acordă filmării în sine, ca proces, rol artistic etc. Chiar dacă folosirea
instrumentelor multimedia nu s-a inventat în pandemie, ea a devenit
pivot al actului de creație, mai cu seamă în domeniul teatral și în cel
al artelor vizuale (instalațiile de orice tip tind să ocupe din ce în ce
mai mult spațiu, în dauna expozițiilor clasice, pe simeze). Dar apelul
la aceste instrumente și tehnici înseamnă bani, ceea ce în statele
dezvoltate nu e neapărat o problemă insurmontabilă – independența
financiară (teatrul de proiect e o realitate în multe state, iar teatrul
de repertoriu din ce în ce mai izolat) există și este perpetuată, pentru

66 Axis Libri
că artiștii sunt obișnuiți să-și asigure resursele
financiare, lucrează în mod constant în echipe
de proiect și găsesc relativ ușor calea de acces la
surse de finanțare, sponsori sau oameni dispuși să
investească în artă.
Realitatea românească
La noi? Artele plastice s-au repliat cel mai
rapid, în ultima jumătate de an, cel puțin, am văzut
rostogolindu-se în mass-media o avalanșă de știri
despre vernisaje, performance-uri și instalații
de tot felul, ceea ce înseamnă că artiștilor le-a
fost cu folos experiența pandemiei, au reușit să
convertească depresia, suferința, pierderea și multe
alte stări și sentimente în acte artistice. În teatru?
Dacă e să pun un diagnostic, e tragedie curată.
Deși tot caut scuze – care de cele mai multe ori
țin de aspectul economic, pentru cultură n-au
fost niciodată bani, cu atât mai puțin acum – tind
să cred că problema nu ține de acest aspect, cât
de cel de pregătire intrinsecă, profesională. Am
văzut zeci de spectacole în ultimii doi ani, foarte
multe dintre ele la limita acceptabilității. Pentru
că acum, mai mult ca niciodată, se vede că avem
mult prea mulți actori slab pregătiți, care nu doar
că n-au cultură profesională solidă, n-au nici
măcar o minimă cultură generală (atât de necesară
dezvoltării unui parcurs profesional de top). Se
vede cu ochiul liber că nici regizorii nu sunt foarte
stăpâni pe meserie (în cazul lor mi-ar plăcea să
cred că e depresia vinovată, dar știu sigur că nu e
așa), altfel nu-mi explic avalanșa de spectacole care
mă trimit cu gândul la realismul din anii ’70, cel
care a făcut ravagii în mediul teatral românesc. De
prea multe ori am avut senzația că asist la montări
parcă special pregătite pentru brigada artistică sau
pentru Cântarea României, spectacole care astăzi
n-ar cuceri nici măcar publicul aciuat într-un
cămin cultural dintr-un cătun de munte. Înșiruiri
de monologuri fără cap și fără coadă, dar mai ales
golite de sens, de emoție și de orice gust estetic. Ce
e mai prost e că astfel de spectacole au fost prinse
în programele unor festivaluri, iar publicul n-a fost
tocmai mulțumit de ceea ce a urmărit.
Sărăcia de natură economică n-ar trebui să
devină echivalentul unei sărăcii de ordin estetic.
Despre scenă ca spațiu gol se tot vorbește de la Peter
Brook încoace, despre Furtuna și alte spectacole în
regia lui Giorgio Strehler la fel, ele sunt referințe
obligatorii pentru orice student la arte teatrale. Dar
martie 2022 67
 spațiul gol e un construct foarte special, căci scena
nu e golită de sens, nu devine un loc în care actorii
vin și-și spun monologurile și pleacă. Spațiul gol
e locul unde se întâmplă creația, locul unde se
produce miracolul și unde actorii se întâlnesc cu
personajele. E locul unde regizorul are deplina
libertate de a umple, de a încărca artistic, până
la limita suportabilității, provocând imaginația
spectatorului să accepte convenția teatrală și s-o
reinventeze cu fiecare nouă întâlnire. Ce-am văzut
însă pe scenele românești în ultimul timp mă
sperie de-a dreptul. Cu câteva excepții notabile,
dar extrem de puține, am văzut spectacole fără
scenografie, montări în care nici măcar luminile
nu-și fac treaba și nu devin parte dintr-o estetică
vizuală care să susțină conflictul scenic; am văzut
spectacol montat pe una dintre scenele TNB în care
sărăcia scenografică m-a blocat efectiv, iar regizorul
nu era dintre cei slabi cotați, dimpotrivă; am ieșit de
la spectacolul în cauză cu gustul amar al penibilului
și cu gândul la actori – ce păcate or avea la activ, de-
au ajuns în situația respectivă? Am văzut montări în
care se folosește rotativa, dar fără folos, căci ori nu
i se dă sens, ori rotirea personajelor devine mișcare
și atât (dar actorii s-ar putea să aibă de câștigat,
nu mai au nevoie să meargă la sala de sport). Am
văzut spectacole, producții independente care
s-au rezumat la o documentare (precară și aceea)
pe marginea unui subiect de importanță locală și
aducerea acestuia la scenă ca și cum ar fi fost vorba
de o șezătoare. Și atunci, la ce bun să învățăm tehnici
teatrale? Am văzut spectacole de improvizație
teatrală complet ratate pentru că actorilor le lipsea
68 Axis Libri
cultura dialogului! Da, da, am spus bine! Și atunci
la ce bun să faci show de improvizație? Cel mai
proaspăt spectacol pe care-l am în minte și despre
care am scris deja este al unui regizor foarte bine
cotat în România, cu spectacole selectate în mod
constant în FNT sau în alte festivaluri din țară; ce
m-a surprins la montarea în sine a fost sărăcia de
limbaj scenografic; am avut de multe ori senzația
că s-a mulțumit cu absența resurselor economice
(financiare, în principal) și a redus toată montarea
la o muncă a actorului, nici măcar la o muncă cu
actorul. Pentru spectatorii avizați, cultivați, pare a
fi semn de resemnare, ca să mă exprim eufemistic;
pentru spectatorii mai puțin pretențioși pare a fi o
alternativă de moment la show-urile televizate, dar
mă îndoiesc că cei din urmă vor reveni curând în
sala de teatru după o astfel de reprezentație.
Să nu uităm
absența viziunii
manageriale, mulți
dintre directorii de teatre
nu știu și nici nu vor să
știe cum se gestionează
o situație de criză, cum
se elaborează un plan
de intervenție în situații
de criză. De menționat
în context o mai veche
tară a manageriatului
artistic în lumea teatrală
românească: prea puțini
dintre ei sunt preocupați
de atragerea de fonduri
financiare și de perfecționarea trupei; în statele cu
tradiții vechi în artele teatrale, master-class-urile
sunt ceva obișnuit, iar preocuparea pentru atragerea
de sponsori este punct decisiv în menținerea pe
post a directorului în cauză.
Ce e de făcut?
Studiu intens, căutare continuă și stimularea
creativității din toate punctele de vedere! Cât timp
nu se vor întâmpla toate acestea, teatrul românesc
nu va evolua foarte mult! Excepțiile vor rămâne
întâmplări frumoase și cam atât! E loc pentru
reinventare și recreație (ca să parafrazez una din
secțiunile FNT 2021), dar înainte de orice e loc
pentru studiu serios.
 E
P
I
G
R
A
M
Epigrame E

BIBLIOTECARA
În femeia foarte cultă
Văd o operă de artă,
Toată lumea o ascultă
Şi în inimă o poartă.

„CUM AŢI FĂCUT PRIMUL MILION?”

Un bătrân pensionar
Spune cu sinceritate:
Am ajuns milionar
În facturi neachitate.

AI NOŞTRI TINERI
(EMINESCIANĂ)
Ai noştri tineri până la Paris s-au dus,
Să vadă-un răsărit de soare în Apus
Şi s-au întors de-acolo foarte mulţumiţi,
Că dintre toţi ei fură cei mai răsăriţi.

SUPLICIUL PENSIONARILOR
Pensia când o primesc,
Cât ar fi de indexată,
Pare că-s în mod firesc
Vasile Manole În concediu fără plată.
epigramist
TRADIŢIE OLTENEASCĂ
Încălzirea de-i globală,
Ne spunea adesea muica,
Pe la noi e corporală,
C-o simţim când facem ţuica.

FILOSOFIE DE VIAŢĂ
S-aştepţi momentul potrivit
Nu este-o cale înţeleaptă,

martie 2022 69
 Că poţi oricând fi depăşit
De toţi acei ce nu-l aşteaptă.
CANDIDATUL LA PRIMĂRIE
Mă gândesc acum la voi,
Când vreau să votaţi cu mine,
Că aveţi mereu nevoi...
Dar nici eu nu am puţine.
METODĂ ALTERNATIVĂ DE PREDARE
Să pot ţine tocu-n mână,
Dăscăliţa cea bălaie,
Învăţatu-m-a română
Dându-mi un toc de bătaie.
UNUI SCRIITOR GURMAND CU POFTĂ
DE SCRIS
Când e-n pană de hârtie
Şi talentul nu-i dă pace,
Pe foi de plăcintă scrie
Iară soaţa i le coace.
UNUI MILITAR DE CARIERĂ
Mult i-a mai plăcut armata
Pentru ordine, prestanţă,
De-aia i s-a pus şi pata
Să se facă… ordonanţă.
COPIII SECOLULUI
XXI
Când le-au pus tableta-n
mână
Nu ştiau nici alfabetul,
Însă dup-o săptămână
Cunoşteau tot internetul.
POLITICIANUL ROMÂN
Am vrut mereu ca să muncesc
Şi sunt complet nevinovat,
De muncă dacă nu găsesc
Mă mulţumesc cu... „Om de stat”.
RECIPROCA MAXIMEI „TIMPUL
ÎNSEAMNĂ BANI”
Foarte-ndrăgostiţi de viaţă
Strâng bătrânii ban pe ban,
Timpul dacă-i mai răsfaţă,
Să mai „cumpere” un an.
70 Axis Libri
LENEŞUL
Cum de lene vreau să scap
Da-s prea mulţi cei ce muncesc
Şi de ei nu mai încap,
Sunt forţat să m-odihnesc.
PROFESOARA DE MATEMATICĂ
Fiind de ea supuşi la teste,
Elevii nu au copiat,
Aşa de vigilentă este,
Ridică ochii „la pătrat”.
PĂSTOREL, SIMBOL AL IAŞULUI
Sigur că-l veţi recunoaşte
Ca epigramist cu har,
Ce pupa în loc de moaşte
Câte-o sticlă de Cotnar’.
STATISTICĂ OPTIMISTĂ
E faină viaţa sub papuc
Îşi spun cam doi bărbaţi din doi,
Aminte dacă îşi aduc
Cum este ea sub amândoi.
LA PRIMUL
ADULTER
A fost aşa de
încântat,
Făcând cu
doamna cunoştinţă,
Ce-l întrebă în plin păcat:
— Mai ai mustrări de conştiinţă?
UN TIP DE... NĂRAVURI UŞOARE
Cu firea lui meditativă
Spunea un leneş, foarte grav:
Nu îmi doresc, în perspectivă,
Să fac din muncă un nărav.
EMINENTUL
După două masterate
S-a înscris la facultate,
Dar la doctorat, săracul,
I-au pretins ca mită bacul.

Epigrame
Precizare
— Domnule, nu insista,
Inima, eu nu-ţi pot da!
— Doamnă, dar eu v-am mai spus:
Nu râvnesc atât de sus...
Planuri de viitor
— Dacă ne-om căsători,
Doi copii ţi-oi dărui!
— De unde ştii, draga mea?
Sunt la mama! Ni-i dă ea!
Gratitudine
Doctore îţi mulţumesc,
Că ai fost eficient;
Unchiul mi-ai tratat recent
Şi de ieri îl moştenesc...
La judecătorie
dialog judecător – inculpat
— Cu furtul ceasului s-a lămurit,
Completul v-a găsit nevinovat!
— V-am ascultat şi-s foarte
mulţumit:
Deci pot ca să păstrez ceasul furat...
Ioan Fărcășanu
epigramist Atmosferă încărcată
— Fato, du-te de priveşte,
Barometru-a coborât?
— Nu s-a mişcat nici de cât:
— E-n acelaşi cui, fireşte...
Inspecţie la şcoală
— Sunteţi cei mai buni şcolari,
Cunoaşteţi ce oameni mari,
S-au născut şi sunt de-aici?
— Când s-au născut, erau mici...
E
P
I
G
R
A
M
E
Bogații și săracii noștri
Cei bogați plini de huzur
Stau pe Coasta de Azur,
Iar săracii – milioane
Se hrănesc din tomberoane.
Corupție generalizată
Mită, şpagă sau ciubuc:
Nu plăteşti, intri-n bucluc!
Nimic nu poţi rezolva;
Toată lumea-ţi spune: - Ba!
Discurs electoral
— Cu toții ați constatat:
Fostul primar v-a furat;
Eu, vă rog cu modestie,
Dați-mi o șansă și mie...
Prognoză meteo
Plouă-n Nord, Sud, Est și Vest
Și în centru, iar în rest (?!)
Se prevede cald și soare
Dacă nu va fi răcoare...
Paradox
Un post tv ce-i agreat de fani
Prezintă un concurs de câţiva ani:
El „Vocea României” se numeşte
Dar concurenţii cântă englezeşte...
La piaţă, ca la biserică
Când te duci în piaţa mare
Şi vezi preţurile care
Urcă tot mereu, năuce,
Te închini şi îţi faci cruce.
martie 2022 71
A
F
O
R
I
S
M
E Aforisme

SURÂSURI MIGDALATE

În România de astăzi, s-a rezolvat chestiunea gloriei literare. Cele

cinci mii de edituri vând zilnic nimburi de mucava.

În legendă nu poți să intri, decât dacă mori în plină glorie.

În artă, chiar și opiniile unanime, sunt uneori eronate.

Dacă vrei să fii Sisif, convinge-te, mai întâi, că împingi spre pisc o
stâncă, nu un bolovan.

Religia care derapează spre ideologie este pândită de fundamentalism.

Încearcă să te scoli zilnic înaintea soarelui!

Prostul crede că modestia este un banal complex de inferioritate.

În loc de urgente ajutoare militare, Papa Sixtus al IV-lea i-a acordat lui
Ștefan cel Mare o diplomă. Acest tip „generos’’ de ajutoare occidentale
se practică și astăzi.

Scriu, dar nu mai știu pentru cine o fac.

Dau muza și jumătate din împărăție aceluia care îmi poate spune
Vasile Ghica
unde s-au ascuns cititorii noștri de altădată.
scriitor
Scriitorii noștri nu mai pot lepăda doliul. Pentru că cititorii dispar
unul câte unul și alții nu se mai nasc.

Dragostea târzie poate însemna flori de câmp îmbobocite în decembrie.

Dar și vâlvătaie în luna lui Cuptor.

Nu te grăbi! Se știe că nici Dumnezeu nu a făcut lumea într-o singură

zi.

Dragostea, nu timpul, vindecă rănile sufletului.

72 Axis Libri
Șansele ratate de mine nu vor mai fi valorificate de
nimeni.
Străduiește-te ca salutul tău să fie numai zâmbet!
Facebook-ul presupune viteză de autostradă. Nu
lectură și nici pic de răgaz pentru meditație.
Se pare că la sfârșitul Primului Război Mondial
și câțiva ani după, principalul bărbat în politica
românească a fost Regina Maria.
SURÂSUL LUI ICAR
Între târgurile de carte de azi și cele de fete de
altădată există o mare deosebire: cărțile rămân,
aproape toate, virgine.
În lumea animală, nu orice jigodie poate să ajungă
șef de haită. În jungla umană, totul este posibil.
Fă ceva azi, ca să meriți ziua de mâine.
România a trecut de la carul cu boi, la boi cu carul.
Ce i-ar face românca soțului infidel? Colivă.
În privința opțiunilor sentimentale, nimic nou sub
soare: ori în brațele persoanei care te iubește, ori la
picioarele celui (celei) pe care îl (o) iubești.
Unele dorințe nu pot fi potolite. Pentru că se
circumscriu absolutului.
Fără reglementări clare nu se poate face ordine în
grajd. Și nici la Academie.
Se pare că literatura viitorului nu va mai ajunge
la cititori, decât sub formă de aforisme. Aceste
pastiluțe homeopatice.
Oamenii foarte bogați vor să călătorească pe Lună
și pe Marte. De croaziere pe Styx nu am auzit încă.
Este adevărat, pragmatismul generează prosperitate.
Dar și răni spirituale.
Am suportat mizeriile dictaturii. Iar acum simțim
din plin hachițele democrației.
Încet-încet, ortografia limbii române a devenit
facultativă și pentru unii scriitori.
Românii nu vor muri niciodată de foame. Pentru că
se mănâncă unii pe alții.
România întreagă stă de șase, ca să se poată fura pe
ea însăși.
De când lumea, există doar două etnii: oameni și
neoameni.
Conducătorii comuniști se temeau de literatură. Cei
postcomuniști au făcut-o, în câteva decenii, praf și
pulbere.
Fărâma de Absolut din noi ne-ar putea transforma
viața în punte.
A dispărut vegetarianul Homo Sapiens și va rezista
acest... hamburgerinsis?
Internetul - acest Turn Babel al comunicării
interumane de astăzi.
Lasă lucrurile în doi peri. Și vei avea șansa să treci
drept filosof.
E necesară o revrăjire a lumii. Misterele vechi s-au
cam ramolit.
Metafizica ia sub frământata ei cupolă marile
întrebări fără răspuns ale lumii.
Uneori, din impozanta metropolă, timpul reține
doar necropola.
Proștii sunt blindați de certitudini.
Animalele știu mai bine decât oamenii când nu mai
trebuie să-și țină odraslele în cârcă.
Sunt zile când ratez și extazul și îndoiala.
martie 2022 73
I
N
T
E
R
V Invitatul ediției
I
U PROFESORUL NICOLAE LEONTE
LA 80 DE ANI

Ghiță Nazare: Dragă Nicu, întreaga carieră ai slujit cu profesionalism

școala, ca profesor de limba și literatura română și, o vreme, ca inspector
școlar pentru această disciplină de învățământ. Așadar, este firesc să
începem dialogul nostru cu o întrebare la temă, în domeniu. „Limba
română este patria mea” (Nichita Stănescu), „Limba noastră-i o comoară”
(Alexei Mateevici), „Limba română este actul meu de naștere” (Fănuș
Neagu), sunt doar câteva expresii semnificative pentru ceea ce înseamnă
limba noastră românească. Cum ai putut să convingi zeci de generații
de elevi, de tineri, de frumusețea acestor expresii și de realitatea graiului
nostru strămoșesc? Vrei să mai faci o demonstrație?
Nicolae Leonte: Nu știu dacă sunt eu cel mai competent să fac o
așa demonstrație. Desigur, adevărurile, metaforic exprimate de marii
noștri artiști ai cuvântului meșteșugit „pe românește”, sunt incontestabile.
Dincolo de ele există însă un adevăr mult mai profund, ce se raportează la
inconștientul abisal al speciei „homo”, mai mult sau mai puțin „sapiens”.
Jack Lacan, psihanalist și psiholingvist francez, definea omul drept
o ființă rațională predestinată prin cuvânt. Ne naștem și evoluăm într-un
univers preexistent – al limbii, al cuvintelor – și tot ce vom fi, de la naștere
până la moarte – e conștientizat de noi prin cuvânt, prin limbă, prin vorbire,
care ne relevă întregul Univers. Spre a mă face mai bine înțeles, apelez la
o analogie: cuvintele limbii în care vom procesa informația sunt matrițele
în care va fi turnat metalul topit - existența noastră primordială - care va
îmbrăca haina acestora, făcându-ne ceea ce suntem doar în măsura în care
„îmbrăcăm” forma lor și doar astfel devenim „funcționali”. Mai adaug,
spre a nu monopoliza discuția, un singur argument: cazul copiilor-fiară, Ghiță Nazare
profesor, publicist
crescuți în colectivități de animale din primele momente ale existenței
lor, care nu au putut fi readuși niciodată la condiția umană, ci, doar, cel
mult „dresați”. Acesta a fost și este crezul meu pe care am încercat să-l
transmit elevilor mei, ca să-i conving că însușirea limbii române cât mai
aproape de perfecțiune este mai mult decât o obligație sau o datorie: este
însăși rațiunea noastră de a exista, de a fi o cărămidă în zidirea temeinică
a civilizației universale. Mai mult, avem privilegiul de a vorbi una dintre
limbile cele mai evoluate, aptă să exprime cele mai subtile nuanțe. Datoria
noastră este de a o cultiva și a o îmbogăți, căci este comoara neprețuită pe
care o putem transmite urmașilor.

74 Axis Libri
 Gh.N.: Cum ai reușit să iubești atât de mult limba
română încât să-ți devină profesie, cine ți-a inoculat
acest sentiment? Chemarea interioară, educația din
familie, efortul profesorilor?
N.L.: Dragul meu, îți voi face o mărturisire ce poate
părea surprinzătoare la prima vedere. Limba română nu
a fost „prima mea dragoste”. În cursul anilor de liceu
făcusem o mare pasiune pentru Științele naturii. Misterul
nașterii și evoluției Universului, a lumii vii, mă atrăgeau
cu o forță irezistibilă. De altfel colegii mă porecliseră
„Paleontologul”, chiar dacă unii nu aveau habar ce ar
putea însemna acest cuvânt. Suna însă impresionant și
eram flatat să trec drept un „original”. Pasiunea pentru
literatură s-a insinuat treptat și aș zice pervers, oarecum,
luându-mă prin învăluire. De aceea, cred, a și devenit
așa de puternică, pentru că mi s-a relevat la vârsta
adolescenței, în perioada de conturare a personalității.
Știam sau intuiam deja ce înseamnă pasiunea. Nu mai era
atracția exercitată de colega de băncuță de la grădiniță, ori
de fetița blondă cu ochi albaștri și două codițe împletite
în coc din anii de gimnaziu. Era ceva mult mai profund și
mai temeinic. Cine mi-a inoculat acest sentiment, întrebi
tu? Ei bine, e vorba de două dintre cele mai importante
ființe din viața mea. Prima a fost chiar propria-mi mamă.
Era o cititoare pasionată, citea cu exaltare aproape
orice carte îi cădea în mână. Având o profesie care-i
devora orice moment ce s-ar putea numi „timp liber”,
își sacrifica nopțile și rarele clipe de răgaz pentru a citi.
Ca orice autodidact, nu avea pic de metodă în selectarea
lecturilor, citea orice cu aceeași pasiune, fie că era vorba
despre „Elevul Dima dintr-a VII-a”, de „Cișmigiu et
Company” de Grigore Băjenaru ori „Cămașa lui Hristos”
de Lloyd Douglas sau de opere care presupuneau inițiere
și cunoaștere a unor subtile concepte științifice. Avea o
precisă orientare intuitivă și era de părere că nu atât ce,
cât mai ales cum citești și ce mesaje selectezi e important.
Datorită ei am făcut cunoștință cu mari capodopere ale
literaturii universale, „Kristin” Lavransdatter de Sigrid
Undset, laureată a Premiului Nobel (1928), „Agonie și
extaz” de Irving Stone etc. În clasa a II-a citeam „Legende
sau Basmele românilor” de Petre Ispirescu și „Zânele din
Valea Cerbului” de Nestor Urechia. În anii de gimnaziu
citeam romanele lui Jules Verne dar și „Iliada și Odiseea”,
traduceri în proză ale marilor epopei ale Antichității. Tot
pe atunci, fără să prea înțeleg, citeam și „Purgatoriul” de
Dante, tradus și transpus în proză de Alexandru Marcu.
Și câte altele, Doamne! Pândeam să le termine și, până să
le restituie, le devoram cu aceeași lăcomie.
Cea de-a doua persoană care m-a influențat
decisiv și m-a orientat spre profesia căreia i-am fost
fidel toată viața a fost DOAMNA Eliza Băicoianu,
profesoara mea de limba română din liceu. În epoca
„realismului socialist”, când Ion Păun Pincio sau Th.
Neculuță erau geniile liricii românești și o obscură
postumă eminesciană, „Viața”, parcă, o capodoperă a
marelui poet, când capodoperele lui Sadoveanu erau
„Mitrea Cocor”, „Păuna mică” etc., ea avea curajul să
ne vorbească despre romantismul liricii eminesciene
(curent repudiat, socotit decadent), despre capodoperele
lui Sadoveanu etc. Cu fin umor, cu un zâmbet îngăduitor
și cuvinte meșteșugit alese, ne făcea să intuim că „Uzina
vie” a lui Al. Sahia nu e nici pe departe o capodoperă a
prozei scurte și câte și mai câte...! Înțelegi, cred, acum,
de ce mi-e așa greu să răspund lucid, fără o nostalgică
implicare emoțională, la o astfel de întrebare.
Gh.N.: Dacă ne plimbăm pe străzile Galațiului
sau ale oricărui alt oraș din țară, fie el și foarte mic,
suntem agresați tot mai mult de textul firmelor de
servicii, economice, comerciale etc., scrise mai ales în
limba engleză. Cum percepi o asemenea anomalie? Nu
influențează această situație acuratețea limbii noastre?
N.L.: Fără nicio urmă de îndoială că da! Și nu
numai în mediul citadin – orașe mari sau mici – ci și
în acela mult mai conservator al universului rural. Nu
e sat cu măcar două-trei sute de locuitori în care să nu
întâlnești o firmă pe care se lăfăie ademenitor invitația
la „Bar de zi” sau ceva similar. Undeva, lângă Bârlad,
la Bădeana, nu mult după ’90, pe săteni îi găseai încă
de dimineață la „Bardezi”- pronunțat într-un cuvânt
cu accent pe a doua silabă. Noul cuvânt a exilat rapid
din lexicul tradițional cinstita „crâșmă” (Crâșmăriță
din Buzău), „cârciumă”, „bodegă” etc. În satul și orașul
românesc găsești din ce în ce mai puține piețe și târguri,
dar tot mai multe „Marketuri”. Fenomenul e universal.
Îngrijorat de amploarea lui, guvernul francez a adoptat
cu vreo 50-60 de ani în urmă o lege care interzicea
folosirea abuzivă, nejustificată, a cuvintelor din limba
engleză, stabilind sancțiuni contravenționale aspre.
După câte știu, nu prea a avut efectul scontat, căci nu te
poți împotrivi unei tendințe generale.
Am trăit, din această perspectivă, aici, în orașul
nostru, o inedită experiență personală: cu câțiva ani în
urmă s-a jucat în premieră (mondială, dacă nu mă înșel)
pe scena teatrului gălățean piesa unui dramaturg francez
contemporan. Premiera a fost o reușită artistică și autorul,
prezent și el la eveniment, a fost invitat să vorbească
spectatorilor. Cu politețea specific franțuzească, acesta
s-a scuzat că nu vorbește limba română și a întrebat
spectatorii în ce limbă doresc să li se adreseze: franceză
sau engleză. Desigur i se spusese că România e o țară
francofonă și se aștepta ca spectatorii, fie și din politețe,
să-i solicite să vorbească în limba franceză. Ei bine,
martie 2022 75
 majoritatea publicului i-a cerut să se exprime în limba
engleză! După un scurt moment de derută, a vorbit și
a răspuns la întrebări, cum i s-a cerut, în engleză! Nu-ți
spun cum m-am simțit eu, mai ales știind că majoritatea
spectatorilor erau studenți la secția de limbi străine a
Facultății de Litere de la Universitatea gălățeană!
Gh.N.: Nu este și un afront la sentimentul
patriotic sau un semn că sentimentul patriotic este
căzut în dizgrație?
N.L.: Nu, nu neaparat. Sentimentul patriotic
are resorturi mult mai complexe, mai profunde, dar
este afectat, desigur, de acest fenomen. O componentă
fundamentală a sentimentului patriotic o constituie ceea
ce numim „mândrie națională”. Îți amintești la ce cote
crescuse acest sentiment în momentul în care români ca
Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, echipa
Steaua etc. au devenit campioni mondiali sau europeni?
Limba română însăși era percepută ca o limbă universală
și simțeam că „purtăm cu fală-n lume” mesajul valorii
noastre ca neam, ca națiune, „româna națiune”. La
aceste lucruri ar trebui să mediteze mai profund, să dea
dovadă de viziune, politicienii de la vârful statului. Într-o
lume globalizată, caracterizată prin valul de migrații
de o amploare nemaiîntâlnită, interferența culturilor,
schimbul de valori și, în consecință, împrumuturile
lingvistice sunt inevitabile. Problema este una de
amploare și de discernământ. Păguboasă este preluarea
necritică a conceptelor insuficient „ingerate”; un singur
exemplu: „locație”, cuvânt împrumutat din limba engleză
și folosit total aiurea, cu sensul de „adresă”, fără nicio
legătură cu etimonul său britanic. Deci: nu atât erodarea
sentimentului patriotic mă îngrijorează, cât posibilitatea
de a folosi astfel de evoluții, motivate într-un fel, drept
pretext al unor manifestări extremiste, naționaliste.
Gh.N.: În context, care consideri că este locul și
rolul limbii și literaturii române în formarea tânărului
de astăzi? Care sunt rezultatele acestui demers al școlii
în cultura cetățeanului român?
N.L.: În contextul dat, limbii și literaturii române
îi revine un rol fundamental în formarea viitoarelor
generații. Așa cum afirmam, ne naștem și evoluăm într-un
univers care ne preexistă și de care luăm cunoștință prin
cuvânt. Pentru noi, românii, limba română este patria
noastră, cum spunea în versul citat Nichita Stănescu.
Așadar, pentru noi, cunoașterea, însușirea temeinică a
limbii române, este mai mult decât obligație, este o datorie
sacră față de înaintași și, mai ales, față de urmașii noștri. De
aceea nu mă îngrijorează, mă cutremură numărul mare al
analfabeților funcționali, al celor care nu știu și nu pot să
se exprime coerent în limba lor maternă. Este dovada cea
mai concludentă a eșecului metodelor actuale de formare
76 Axis Libri
și educare a tinerelor generații. După părerea mea, pe baza
experienței acumulate atât în activitatea de îndrumare și
control, cât și la catedră, acest eșec este consecința ponderii
inadecvate consacrate componentelor actului educațional:
în învățământul românesc se acordă un timp exagerat de
mare transmiterii/însușirii informației, a conceptelor, în
detrimentul celorlalte laturi: transformarea acestora în
deprinderi și priceperi, adică în capacitatea de a le aplica în
toate situațiile. Soluția? Descongestionarea programelor,
flexibilizarea lor, creșterea rolului, a importanței laturii
aplicative prin exercițiu, integrare și interdisciplinaritate.
Gh.N.: Mai mult, au elevii și studenții de astăzi
literatura de specialitate care să le asigure o pregătire
performantă, competitivă? Valorifică ei în suficientă
măsură bibliotecile școlare/universitare? Au preferințe
pentru sursele de informare clasice, pe suport de hârtie
sau pentru cele electronice?
N.L.: Da, fără îndoială, elevii și studenții de azi au
la dispoziție o bază generoasă de informare, capabilă să
le asigure cea mai performantă și competitivă pregătire.
Nu se mai confruntă, ca-n vremea studenției noastre,
cu cenzura draconică de atunci: pentru a avea acces la
unele surse de documentare, făceai cerere la decan, la
profesorul îndrumător, obțineai – pe durată limitată -
un permis sub controlul strict al temutei Securități. Dar,
cum totul se plătește, au dispărut emoția contactului
direct, tactil cu cartea mult dorită/așteptată cu nerăbdare,
ambianța sobră, academică a bibliotecilor. Tot mai mult
acestora li se substituie computerul, laptopul. E, într-un
fel, normal: sunt constrângeri impuse de economia de
timp, de economia de piață! Solicitantul nu mai e silit să se
deplaseze până la o stație de autobuz, să aștepte un mijloc
de transport, să comande și să aștepte să vină bibliografia
comandată la sala de lectură sau la împrumut etc. Toate
acestea sunt evitate printr-un simplu click! Economie și
de banii pentru biletul de călătorie! Din fericire, pentru –
încă – numeroase situații, biblioteca rămâne o Catedrală
a Culturii spre liniștea mea sufletească!
Gh.N.: Împărtășește-ne, te rog, ceva din
experiența unui inspector școlar de acum o jumătate
de secol.
N.L.: Iată un alt subiect asupra căruia mi-e
greu să mă pronunț. Activitatea vechilor Inspectorate
școlare era organizată pe mai multe paliere, potrivit
responsabilităților ce le reveneau prin lege: administrarea
bazei materiale care implica întreținerea, igienizarea/
construcția unităților de învățământ; achiziționarea de
material didactic, substanțe și aparatură de laborator,
mobilier, cărți pentru bibliotecile școlilor; îndrumarea
și controlul procesului de învățământ – funcție de bază,
având ca principală formă inspecția școlară: individuală,
pe specialități, în vederea susținerii examenelor de
promovare a gradelor didactice; colectivă, brigăzi
complexe multidisciplinare de îndrumare și control.
Recunosc, „profesia” de inspector școlar am învățat-o
„din zbor”, cu ajutorul generos al colegilor și, la rândul
meu, i-am învățat pe alții, după ce m-am dumirit eu
însumi. Aș vrea să cred că nu am fost un inspector
rigid, inflexibil. Recunosc, acum, vechi păcate: nu
făceam mare caz că portretele „tovarășilor” sunt așezate
invers în unele săli de clasă; nu puneam mare preț pe
„documente”: planuri de lecții, planificări etc., dacă
rubricile sunt riguros respectate ș.a.m.d. Apreciam mai
ales colegii dedicați, unii mult mai în vârstă ca mine, și-
mi promiteam să le urmez exemplul când voi reveni la
catedră. Nu cred să fi fost un inspector grozav, dar am
ținut să-mi fac în mod onest și conștiincios datoria.
Impresia despre instituția zilelor noastre este că i s-au
amputat multe atribuții și nu cele mai puțin importante.
S-au schimbat, repet – impresie strict subiectivă –
prioritățile: activitatea de îndrumare/control a trecut în
plan secundar, pe primul loc trecând cea de administrare
a bazei materiale. Dacă așa stau într-adevăr lucrurile,
nu mă pot abține să nu observ un paradox: prevederea
privind depolitizarea învățământului intră în contradicție
cu creșterea atribuțiilor administrative, administrația, de
pretutindeni, nu numai de la noi, fiind manageriată politic,
drept consecință a rezultatelor alegerilor locale.
Gh.N.: Ești un pătimaș cititor al revistelor de
cultură și de educație. Se pare că Galațiul beneficiază
de o revuistică bogată și de calitate. Amintim aici de
Antares, Axis Libri, Porto-Franco, Dunărea de Jos,
Boema, Tecuciul literar-artistic, Școala gălățeană,
Armonii de toamnă etc. Ai o explicație?
N.L.: Am mai spus și repet: după 1989 s-a produs
o dezinhibare a forțelor creatoare ale națiunii, nu
numai la Galați, ci în toată țara. Desființarea cenzurii,
proclamarea libertății de creație cu asumarea, firește,
a responsabilității individuale, garantate și în legea
fundamentală a națiunii – Constituția – au avut, printre
rezultate, și această surprinzătoare emulație. Ca să pot
redacta o modestă revistă a școlii, dactilografiată în
câteva exemplare, trebuia, înainte de 1989, să merg la
Comitetul Județean al PCR, ca să obțin „T-eul”, râvnitul
„bun de tipar” – știi și tu la fel de bine despre ce e vorba!
După ’89, o vreme m-am temut că numărul mare al
revistelor apărute „ca ciupercile după ploaie” va afecta
calitatea conținutului acestora. Curând însă, am răsuflat
ușurat: apar, desigur, și materiale mai puțin reușite,
e inevitabil, dar nota dominantă este dată de calitatea
corespunzătoare a creațiilor, dovadă a implicării și
responsabilității colectivelor redacționale.
Gh.N.: Îți propun să trecem discuția noastră
pe un alt palier, cu intenția deschisă de a valorifica
experiența unui om care cunoaște școala românească
de peste 70 de ani, ca elev, ca student, ca profesor.
Tocmai de aceea te rog să încerci o radiografie a
evoluției acestei importante instituții (calitatea actului
instructiv-educativ, evaluarea cunoștințelor elevilor/
studenților, relația școală-comunitate, relația elev-
profesor, finanțarea învățământului, statutul social al
profesorului etc.).
N.L.: Dificilă întrebare, greu răspuns... cum să
sintetizezi în câteva rânduri experiențe de pe durata
a aproape un secol? La grădiniță, la Câmpina, în anii
primei copilării, ziua de școală începea cu intonarea
imnului regal: „Trăiască Regele, vlăstarul din Bucegi...”
etc. La Tecuci, în clasele primare am învățat că e bine
să fii sărac: cei săraci primeau gratuit rechizite: caiete,
creioane, tăblițe etc. Eu nu eram „sărac” și sufeream. Și
fiindcă nu m-au făcut pionier odată cu ceilalți colegi am
suferit. M-au primit mai târziu și, fericit, am desenat pe
„Angajament” cel mai frumos Kremlin cu cea mai mare
și mai roșie stea cu putință. Din clasa a IV-a am început
să învățăm limba rusă. Tovarășa (altă noutate) ne punea
să cântăm (în limba română) „Privesc din Doftana
prin gratii de fier...” Învățământul primar/gimnazial
– un dezastru: modelul rusesc preluat necritic era un
hibrid monstruos, total nepotrivit tradiției autohtone:
anul școlar excesiv fragmentat în pătrare; note de la 5
la 1, manuale traduse din limba rusă etc. Anii de liceu
au contribuit semnificativ la conturarea personalității
mele de adult. Reforma învățământului a redat liceului
românesc vechiul său prestigiu. S-a revenit la liceul
cu o durată de studii de patru ani: primii doi - trunchi
comun, cultură generală; următorii doi - specializare pe
secții: învățământ umanist; secție reală (științe exacte);
selecție mai riguroasă, examen de admitere; la finalul
anilor de liceu – bacalaureatul (examenul de maturitate,
cum era denumit). În programele rațional concepute,
cu chibzuință, era loc pentru toate disciplinele de
învățământ care puteau contribui la modelarea gândirii
viitorului adult: Logică, Psihologie, două limbi străine,
până și Astronomie, activități de practică în producție
etc. Ca om și intelectual m-am format în anii studenției,
la Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași. Am devenit student în
anul Centenarului Universității, 1960. S-a investit mult
pentru acest eveniment, nu numai în baza materială, ci și
în „materialul” uman. Au fost rechemați la catedră vechii
profesori înlăturați de autoritățile comuniste pe motive de
incompatibilitate ideologică. Am avut astfel privilegiul să
fiu studentul unor personalități excepționale, profesorul
Agavriloae, ginerele lui G. Ibrăileanu, Teofil Simenschy,
martie 2022 77
 poate cel mai mare indoeuropenist român, Ștefan
Cuciureanu ș.a. Lor li se adaugă spre veșnică recunoștință
și amintire profesorii Constantin Ciopraga, Al. Husar și,
mai ales, Alexandru Dima. De la fiecare și de la toți am
învățat nu numai tot ce știu, ci și cum să fiu.
Dincolo de evocările subiective, analizând
„la rece” evoluția învățământului românesc, câteva
observații se impun de la sine. Învățământul românesc
a cunoscut o evoluție fluctuantă după Al Doilea Război
Mondial, dar ascendentă după emanciparea de sub
influența modelului sovietic. Ritmul – ascendent –
dar mai lent față de celelalte țări ale lumii civilizate, a
creat un decalaj ce a devenit tot mai vizibil după 1989.
Condiția cadrelor didactice, statutul lor social au devenit
tot mai precare. Niciuna dintre guvernările din ultimii
30 de ani nu a performat în privința atenției acordate
învățământului. Niciuna nu a atribuit învățământului
românesc nici măcar jumătate din procentele din PIB
promise și statuate prin lege. În domeniul cercetării
științifice, lucrurile stau chiar mai rău! De aceea nici
nu-i de mirare că unii dascăli, mai ales din învățământul
superior, dar nu numai, sătui de umilințe și de disprețul
grobian al noii „tagme a jefuitorilor”, și-au încălcat
statutul profesional, cedând tentațiilor.
Gh.N.: Se spune tot mai des și de către tot mai
multă lume că în ultimele decenii instrucția și educația
în școlile noastre sunt în derivă. De aproape 30 de ani
domeniul școlii este într-o permanentă reformare.
Legile educației nu au viață prea lungă, fiind modificate
printr-o sumedenie de amendamente. Avem anul și
ministrul. Cum comentezi?
N.L.: Răspunsul pe scurt ar fi: fără comentarii!
Puține sunt domeniile vieții sociale în care rezultatele
unor reforme să poată fi constatate după un timp mai
îndelungat ca în învățământ. Pentru că în acest domeniu
e vorba de cicluri legate și succesive de câte patru ani,
cu o durată totală de cel puțin 16 ani, la care se adaugă
cel puțin încă trei-patru pentru evaluarea rezultatelor.
În locul unei viziuni coerente, unitare, se recurge la
improvizații și cârpeli care fac tabloul în ansamblul său
și mai grotesc. Ne-am năpustit bezmetic asupra unor
modele oferite de alte state europene, mai ales, fără a ține
seama de specificul autohton, de experiența acumulată
de învățământul românesc. La nivel decizional,
funcționează la noi drept principiu călăuzitor „Câte
capete, atâtea păreri”. Și tot atâtea orgolii. Fiecare ține
să-și impună punctul de vedere în elaborarea legilor
învățământului, a planurilor și programelor școlare
și, de la cele mai bune intenții, se ajunge la aglomerări
care îi reduc adesea pe elevi la condiția de sclavi,
obligați să muncească până la 12 ore pe zi spre a se
78 Axis Libri
achita decent de sarcinile ce le revin. Argumentelor
raționale li se substituie cu ocazia dezbaterilor pentru
adoptarea acestor documente, cele emoționale: „Cum?
Să eliminăm/diminuăm cutare sau cutare capitol?
Sacrilegiu! Nu se poate” etc. Admit, în principiu, ideea
că sunt invocate și argumente aparent perfect justificate,
de exemplu: „Păi, dacă diminuăm/eliminăm, ce facem
cu dascălii noștri?”, dar totul pentru că lipsesc criteriile
ferme, obiective, autentic științifice, lipsește perspectiva
evoluției, a continuității.
Gh.N.: Ești un colaborator al revistei Axis Libri,
revistă în care apare și dialogul nostru, un participant
constant la manifestările culturale inițiate și organizate
de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, aflată în cel
de-al 132-lea an al existenței. De la înălțimea unui
octogenar, te rog să privești cu un ochi critic publicația
trimestrială ajunsă în cel de-al XV-lea an de apariție/
nr. 54.
N.L.: Iarăși mă obligi la confidențe intime,
subiective pe care încerc să le evit spre a nu fi suspectat
de parti-pris-uri. Da, trebuie să mărturisesc, că
mă simt legat emoțional de câteva dintre revistele
gălățene. Una dintre ele este Școala gălățeană, de care
mă leagă nostalgia ultimilor ani la catedră, pe care am
„adoptat-o” de la primele numere. Sunt afectiv legat de
Tecuciul literar-artistic, revista orașului meu natal, unde
am trăit primele experiențe de dascăl al școlii românești.
Apropiată sufletului meu este și Armonii de toamnă, la
care colaborez de la primele numere, reînnodând o mai
veche pasiune pentru creația literară. Și da, Axis Libri
se numără printre preferințele mele. La Salonul literar
al Bibliotecii „V.A. Urechia” și în paginile revistei am
regăsit vechi prieteni și am legat noi prietenii. M-au
impresionat ținuta sobră, grafica și caseta redacțională
a revistei, în care apar numele unor personalități de
mare prestigiu, ca al academicienilor Dinu C. Giurescu,
Gheorghe Buzatu și Constantin Gh. Marinescu. Și,
de ce să n-o spun, cu regret am privit chenarele negre
care ne vesteau plecarea într-o lume fără început și
fără sfârșit a unora dintre aceste mari personalități. Mă
impresionează generozitatea revistei care găzduiește în
paginile ei scriitori de pretutindeni. Regret că acum sunt
constrâns să „răsfoiesc” ecranul laptopului pentru a o
citi. La vârsta și la experiența mea de viață și profesională
rămân, totuși, un fan al revistei care miroase a hârtie de
bună calitate și a cerneală tipografică.
Gh.N.: În numele întregii redacții, al cititorilor
revistei, îți dorim, dragă Nicu, La mulți ani, sănătate,
sănătate și iar sănătate!
Restituiri
„Diabolicul Iago“
„Iago le diabolique”
„The devilish Iago/
diabolical Iago”

Maurul Othello este luptătorul providenţial în slujba Veneţiei.

În răgazul dintre lupte, el trăieşte o emoţionantă poveste de dragoste
pentru Desdemona, fiica senatorului Brabanţio. Vrednicul general
se căsătoreşte cu frumoasa veneţiană, declanşând astfel, fără să
aibă habar, tenebrele sufleteşti ale unui personaj shakespearean
din capodopera dramatică „Othello“. Ofiţerul Iago este cătrănit de
supărare că ambiţiile sale nu găsesc împlinire în preajma vestitului
luptător. El îl urmăreşte pretutindeni pe Othello, ca o umbră
otrăvită de ură. Îl consideră vinovat de insuccesul său, pentru că
acesta îl avansase în funcţia de locotenent al său pe Cassio, un tânăr
care îi purtase scrisorile de dragoste către Desdemona şi‑i adusese
de la ea fiorul speranţei şi rostul vieţii, cum i se părea asprului
maur iubirea gingaşei fete. Pentru Iago, este sfârşitul lumii: „Când
ale mele fapte‑aş da pe faţă / Ascunsul chip al sufletului meu, / Pot
să‑mi arăt şi inima în palmă / Să ciugulească ciorile din ea! / Căci

Theodor Parapiru
profesor, scriitor

martie 2022 79
 eu nu sunt ceea ce par a fi.“ (W. Shakespeare, şi apoi se sinucide, cerând trimisului Veneţiei să
Othello). consemneze faptele, întocmai cum au fost: „Să
Demonicul personaj împleteşte intrigi scrii de‑un om / Care‑a iubit prea mult, dar nu
perfide care provoacă nefericirea celor vizaţi de cuminte, / Nu prea gelos, dar, amăgit fiind, / Fu
înverşunarea lor vindicativă. Întâi, iscă revolta lui orb şi pătimaş.“ (op. cit.). Pentru tot ce făcuse, Iago
Brabanţio. Acesta îl cheamă pe Othello înaintea este condamnat să suporte cele mai grele cazne şi
consiliului Veneţiei, acuzându‑l că i‑a sedus apoi să fie executat.
copila. Mărturia Desdemonei înlătură presupusa Expresia „diabolicul Iago“ s‑a constituit
vinovăţie a generalului. Ea cere dogelui să‑i fie în metaforă pentru orice carierist intrigant sau
îngăduit a urma pe iubitul ei soţ în Cipru, locul personaj malefic, lipsit de scrupule, care, din
noii sale misiuni. Iago primeşte însărcinarea de a ambiţie, din invidie, sau din josnice dorinţe
o aduce pe Desdemona în Cipru, unde soţia lui de ură şi răzbunare, provoacă mari suferinţe şi
să‑i fie prietenă apropiată. O furtună puternică nefericire celor din jur, profitând de slăbiciuni
scufundă cea mai mare parte a flotei turceşti, omeneşti, de neştiinţă, ori chiar de calităţi
înlăturând primejdia războiului. Iago unelteşte stimulate în forme perfide ce conduc la erori
abil, lovind în credinciosul Cassio. El înscenează grave, ireparabile.
un scandal şi bietul ofiţer îşi pierde rangul de
curând dobândit. Ticălosul îl sfătuieşte, aparent
binevoitor şi dezinteresat, să ceară ajutorul
Desdemonei („Nevasta generalului este acum
adevăratul general“).
Pledoaria tinerei femei îl determină pe
Othello să renunţe la aspra lui sancţiune aplicată
lui Cassio, dar Iago îl conduce, prin insinuări şi
proteste, la ideea infidelităţii Desdemonei. Bun
cunoscător al firii omeneşti, sinistrul personaj
stârneşte gelozia cumplită în temperamentalul
maur.
Treptat, pentru Othello, bănuiala căpătă
puterea convingerii şi a condamnării. Ceea ce
urmează are aspect formal. Soţia lui Iago găseşte
o batistă primită în dar de frumoasa Desdemona
de la Othello şi o dă bărbatului ei, care îi ceruse
mai demult să o fure. El face ca batista să ajungă
la Cassio. Othello suferă groaznic. Pentru el nu
mai există nici o îndoială că Desdemona este o
desfrânată, iar Cassio, un trădător. Erori în lanţ îl
îndreaptă spre faptă ucigaşă. Iago îi dă ideea: „Nu
folosi otrava. Sugrum‑o în patul ei, în chiar patul
pe care ea l‑a pângărit.“ (op. cit.). Orbit de gelozie,
Othello nu acceptă mărturia Emiliei, soţia lui
Iago, despre nevinovăţia Desdemonei. Învinuirile
nedrepte ale maurului o încremenesc de uimire
pe tânăra lui soţie. Neînduplecat de jurămintele
ei, Othello o sugrumă, trăind apoi coşmarul
adevărului, pe care Emilia îl scoate la iveală, cu
sacrificiul propriei vieţi. Ea îl demască pe Iago, iar
dovezile sunt găsite asupra complicelui Rodrig.
Disperatul Othello îl răneşte pe maleficul personaj

80 Axis Libri
Restituiri

IN MEMORIAM
GEORGE BĂLAN

„Muzicologul și autorul George Bălan a decedat luni, 3.01.2022,

la 18:15. Motivul decesului: COVID.“ Anunțul a fost făcut de șeful
Școlii Internaționale de Musicosofie din Sankt Peter (Germania),
Gebhard von Gültingen. George Bălan (născut la Turnu Măgurele
pe 11 martie 1929) a fost muzicolog și autor a zeci de cărți scrise în
limbile română, germană și franceză, pe teme muzicale, filosofice și de
identități LGBT. În ultimul an, 2021, a susţinut în revista  „Observator
cultural” rubrica „Amintirile unui dezrădăcinat“. Din opera acestei
personalități amintim:
- Muzica, artă greu de înțeles?, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1955-1956,
1960; Der philosophische Gehalt der musik, Dissertation, Moskau, 1961;
Enescu - mesajul, estetica, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor
și Muzicologilor din România, București, 1959-1960; Enescu - viața,
Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România, București, 1962; Gustav Mahler, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor și Muzicologilor
din România, București, 1962;
Tragicul, București, 1961-1962;
Muzica, temă de meditație filosofică,
Editura Științifică, București, 1955-
1956, 1960; Sensurile muzicii,
Editura Tineretului, București,
1965; Înnoirile muzicii, Editura
Vasile Savin Muzicală a Uniunii Compozitorilor
profesor
și Muzicologilor din România,
București, 1966; Eu, Richard
Wagner, Editura Tineretului,
București, 1966; Dincolo de
muzică, Editura pentru Literatură,
București, 1967; Întrebările
conștiinței wagneriene, Editura
Muzicală a Uniunii Compozitorilor
și Muzicologilor din România,
București, 1968; În dialog cu Emil George Bălan

martie 2022 81
 Restituiri
Cioran, Editura Cartea Românească, București,
1968-1969, 1996; Noi și clasicii, Editura Tineretului,
București, 1968; Venirea antimuzicii, Editura
Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor
din România, București, 1968; Procesul lui Socrate,
Editura Albatros, București, 1968-1969, 1993; În
căutarea Maestrului, Editura Institutul European,
București, 1968-1972, 1999; Pelerinaj oriental,
București, 1965; Le sens de la musique, București,
1965; Arta de a înțelege muzica, Editura Muzicală
a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România, București, 1970; Meditații beethoveniene,
Editura Albatros, București, 1969-1970; Via
meditativa, Editura Eminescu, București, 1972-
1974, 1997; Cazul Schönberg, Editura Muzicală
a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România, București, 1974; Inițiere muzicală,
București, 1974; Pneumatologie-Morții noștri,
București, 1973-1974; Mică filosofie a muzicii,
Editura Eminescu, București, 1975; Nebănuitul
Eminescu, Editura Universal Dalsi, București,
1975, 1984, 1999; O istorie a muzicii europene,
Editura Albatros, București, 1975; Demnitatea
melomanului, Casa de Editură Max Blecher, 2013.
**
Colaboratorul nostru, scriitorul, profesorul și
traducătorul Vasile Savin ne-a propus în noiembrie
anul trecut o serie de texte în legătură cu maestrul
George Bălan, de care a fost legat printr-o frumoasă
prietenie. Din nefericire, începem publicarea lor
după despărțirea de acesta. Fotografiile sunt din
colecțiile domnului V. Savin.
Ascultând… BĂLAN
pe treptele devenirii
Anul 1968. Tânărul învăţător care eram
pe atunci, ajuns într-un sat de munte aproape de
capătul liniei ferate pe care trecea mocăniţa de
două, trei ori pe zi, iar seara, cei întârziaţi la lucru
se întorceau acasă cu rola, într-o încercare disperată
de a mă „salva” din existenţa pe care o simţeam ca
o carapace, am adresat o scrisoare celui care ţinea la
radio conferinţe despre muzică. De fapt, partea ei
importantă era o întrebare: „Ce trebuie să existe în
discoteca unui om dornic să cunoască muzică ?”…
Cele câteva cărţi, discuri cumpărate din
puţinii bani pe care îi primeam ca salariu, şi pick-
up-ul „Supraphon” (de 1010 lei) erau singurele
82 Axis Libri
mijloace care îmi deschideau calea către universul
muzicii clasice. Din când în când mai puteam
asculta, atât cât îmi permiteau împrejurările, şi
câte o conferinţă despre Bach sau Mozart, Mahler
sau Wagner la un difuzor – nu la radio – atârnat
sus, pe un perete al gazdei. Un puzzle pe care nu
reuşeam să-l încropesc, dat fiind prea multele piese
lipsă. Acul pick-up-ului adâncea şanţurile de pe
discuri, iar dorinţa mea se încăpăţâna să reziste
vicisitudinilor.
Priveam fâşia de cer, ca o reflectare în înalt
a râului Agăştin al cărui zbucium printre pietrele
şi stâncile căzute în albie îl auzeam noaptea când
mă gândeam la rostul meu în lume. Să rămân un
învăţător aşezat la casa lui, ca orice tânăr, în creierul
munţilor din Moldova sau să încerc să-mi aflu calea
pe care chemarea interioară mi-o arăta ca prin negura
ce acoperea vârful munţilor în zilele de toamnă.
Pe un tăpşan, aflat în faţa şcolii dincolo de
râu, creştea un mesteacăn ca o torţă albă. Înfrunzea
primul, iar toamna era cel dintâi care îşi aprindea
rugul frunzelor înainte să cadă. Brazii nu-mi
spuneau aproape nimic. El, mesteacănul, era ca o
făclie. Un semn.
Era nevoie şi de altceva. Am început să caut.
Şi am constatat adevărul din zicerea: Cine caută,
găseşte.
Am început să cercetez mai amănunţit
rafturile librăriei din orăşelul aflat la vreo 15
kilometri, la ieşirea dintre munţi, când puteam
ajunge, iar când regăseam oraşul de reşedinţă, unde
îmi făcusem studiile pedagogice, mă afundam şi
în rafturile anticariatului. Recolta începea să aibă
consistenţă: „Muzica – artă greu de înţeles?”. Era
o întrebare pe care mi-o puneam cu obstinaţie şi
eu, constatând că, autodidact, este realmente o
întreprindere dificilă. „Dincolo de muzică…”, „Noi
şi clasicii”, „Sensurile muzicii” – cărţi în paginile
cărora încercam să descopăr, credeam eu, naiv,
„Muzica”, da, cu „M”. Mă hotărâsem.
… Scrisoarea mea, trimisă ca o sticlă în apele
oceanului, a ajuns la destinaţie, la Radio. Răspunsul
a venit pe câteva pagini unde omul cu glas profund,
cu o frazare şi accentuare aparte a cuvintelor îmi
indica operele muzicale ce nu ar trebui să lipsească
din nici o discotecă.
„Felicitându-vă pentru nobila pasiune pe care
o aveţi, încerc să vă dau unele sugestii. Fundamentul
unei discoteci de calitate, cuprinzând adică valorile
majore ale muzicii, trebuie să conste[a] din:…”
(Sinaia, 7 febr. 69).
 Pentru prima dată am avut o viziune fugară
a destinului. Şi pentru ca „miracolul” să fie deplin,
la puţin timp am primit şi un pachet cu discuri.
Bach, Mozart s-au aşezat pe platanul pick-up-ului
trimiţându-mi, fie zguduitor, acordurile Toccatei şi
fugii în re minor, fie un vioi Rondo.
„Stimate prietene, Un foarte modest dar
din discurile mele, cu dorinţa ca el să întărească
baza viitoarei dumitale discoteci. Nu sunt discuri
extraordinare, dar nici de lepădat. Vă urez audiţie
plăcută. George Bălan.” (20/II/69).
Ce trebuia să urmeze?
„Patru bătăi în bas, prefigurare a începutului
Simfoniei a V-a.”, aşa începea comentariul din
23.03.1969, orele 23,07 la Appassionata, transmis la
„difuzor” pe programul II.
Învăţătorul se zbătea între datoria socială şi
datoria faţă de sine. A rămâne, a pleca? A rămâne,
pentru ce? A pleca, unde? A face, dar Ce?
„Lupta lui Iacob cu îngerul”, continua
comentariul, „Talazuri ameţitoare”, „Strigăte
deznădăjduite”. „Meditaţia intră dintr-odată în
furtună”, ecou al crizei de la vârsta de 33 de ani când
Beethoven şi-a scris testamentul.
…Mai trece un an. Învăţătorul cedează
dorinţei de a-şi întregi cunoştinţele crezând
că acumularea de informaţii îi va deschide noi
perspective atât în viaţă cât şi sufleteşti.
„Îţi trimit cartea pe care ţi-o doreai – Albert
Camus, Mitul lui Sisif. Nu ţi-aş fi recomandat-o, căci
îi lipseşte puterea ziditoare de suflet (…) Asta însă
ţi-a fost dorinţa…”
Pentru cel ajuns student, muzica devine o
preocupare constantă şi oarecum metodică în
noile condiţii. Puterea ei ziditoare încercată pe un
scepticism personal care se insinuează în sufletul
prea larg către lume, cât şi pe cerinţele trupeşti ale
vârstei, are încă fisuri.
„Simt imboldul să fiu aspru cu tine, ca unul
care-şi muştruluieşte fratele mai mic. Mă gândesc
totuşi că, în luna care s-a scurs de când mi-ai trimis
ultima scrisoare, s-ar putea să-ţi mai fi ieşit din cap
gărgăunii erotici.”
Viaţa îşi urmează cursul ştiut numai de ea.
Muzica se îndepărtează puţin, fără a se pierde
cu totul. Lecturile se înmulţesc. Vin „Meditaţii
beethoveniene”, urmate de „Muzica şi lumea
ideilor”, „Arta de a înţelege muzica”… Preocupările
inerente unui student în pregătirea ştiinţifică sunt
sprijinite de ideile ce curg tumultuos din paginile
acestor cărţi întru edificare. „Lupta neobosită cu
inerţia şi comoditatea este deci necesară nu numai
cuceririi dar şi păstrării lucidităţii”. Pe ce drum mai
provocator ca acesta putea să pornească studentul?
Totul se cuantifică în experienţa personală. Îi
mărturiseşte într-o scrisoare că ar vrea să ducă o
martie 2022 83
 viaţă „comme tout le monde” (erau primele încercări
de aprofundare a limbii franceze ale celui pornit în
speranţa găsirii unei alte lumi printr-o altă limbă!).
Reacţia a fost şfichiuitoare, menită să trezească
forţele care zăceau în adâncul unui suflet care îi mai
mărturisise că „pe prieteni îi iubesc până la uitarea
de sine”. Trezirea nu fusese deplină. Nici nu putea fi,
la vârsta şi în împrejurările respective. Acum, într-
un mediu studenţesc cu orizontul său limitator,
zbaterea nu putea fi decât şi mai chinuitoare pentru
un suflet cu năzuinţe romantice. „Pune-ţi, dragul
meu, în faţă ţeluri mai îndrăzneţe şi mai înalte decât
„tout le monde”, care degeaba trăieşte, pentru că nu
ştie de ce trăieşte.” (Sinaia, 20/11/70), îi scria Celălalt.
Din nou „Lupta lui Iacob cu îngerul”. De data
aceasta tumultul vieţii îl „învaţă” pe Ascultător şi
altceva. Cel ce îl sfătuia să lupte trece el însuşi prin
tunelul întunecat al cercetărilor şi prelucrărilor de
partid şi nu numai. Sensul sintagmei „cortina de fier”
începea să capete contur tot mai precis. Cutremurul
din ’77 din care iese neatins fiziceşte, îl zdruncină şi-l
face să-şi ia destinul pe cont propriu. Pentru el nu
era prima ieşire în vest, dar promitea să fie definitivă.
Dincolo de cortina care cădea tot mai
ameninţător, acesta încearcă să-şi găsească drumul
noii vieţi. Şi ce altceva putea să gândească cel
care vorbea despre sensurile filosofice din muzică
în teza de diplomă? Şi unde putea să se nască
„Musicosophia”, dacă nu în Germania de Vest?
Muzica şi înţelepciunea erau înmănuncheate acum
în cineva care nu putea fi decât filosof-muzicolog sau
un muzicolog-filosof. Dezrădăcinatul porneşte în
răspândirea valorilor muzicii pe spaţii mai întinse.
Europa, mai ales, devine spaţiul manifestării sale.
Un nou glas românesc, auto-exilat, se aude în eter.
Cel rămas în ţară îşi continuă drumul prescris,
dar singur. Trec ani de tăcere. Zidirea începută
pornea, mioritic, să se surpe. Spaţiul românesc
văduvit de încă un gânditor se întunecă tot mai
mult pentru el, iar deasupra nu mai străluceşte
decât „soarele negru al Melancoliei”.
„Revoluţia” îi readuce din nou „faţă către
faţă”.
Multe lucruri s-au schimbat. Alte generaţii,
alte priorităţi, altă mentalitate. Cele câteva
conferinţe anunţate la Ateneu nu-i mai spun mare
lucru nici Maestrului, iar „Ascultătorul”, însoţit de
fiica sa, asistă la o asemenea primă conferinţă. Nu
ştie cum au fost celelalte, dar în aceasta simte că un
fir rupt nu va mai fi niciodată la fel, deşi poate fi mai
trainic. Oameni mai maturi?
84 Axis Libri
În întâlnirea directă cel rămas îi face dovada
de preţuire păstrată în ani: corespondenţa.
Răspunsul Celui întors dintre străini, lăsat la recepţia
hotelului Bucureşti pe un petic de hârtie albastră,
poartă rândurile cu acelaşi scris de altădată: „Îţi
mulţumesc pentru această dublă întâlnire pe care
mi-ai prilejuit-o: cu tine, însoţitor fidel de-a lungul
anilor, şi cu mine însumi – cel de atunci.”
Nici nu putea fi altfel. Continua să-i caute
cărţile, care, de acum, vin pe rând: „Misterul Bach”,
„În căutarea maestrului”, „Procesul lui Socrate”.
A fost surprins să-i descopere o latură nouă prin
„Celălalt Eros”, „Iubirea interzisă”. Dar o surprindere
şi mai mare i-a prilejuit-o „În dialog cu Emil Cioran”.
Constată că în vreme ce el îi trimitea acele scrisori
naive din munţi, Celălalt purta o corespondenţă
intensă şi edificatoare cu una dintre cele mai
strălucite minţi româno-franceze: Emil Cioran. Cel
ce-şi împărtăşea admiraţia pentru Emil Cioran avea
timp să vegheze şi asupra unui novice. Acesta, ce-i
drept, văzuse în locuinţa din Trandafirilor 4, Sinaia,
o lucrare a unui anume Emil Cioran, se adâncise în
lectura de o noapte de găzduire a unei cărţi intitulată
ciudat: „Lacrimi şi sfinţi”, îşi notase pe nişte hârtii
unele reflecţii ameţitoare, dar nu-i cunoştea nici
amploarea şi nici fascinanta putere seducătoare.
Prezentul îi arată că unele lucruri au un sens în
viaţă. Toţi trei iubeau Mozart, fiecare la nivelul său.
L’Art d’écouter MOZART este, într-un fel, o asemenea
piatră de hotar. Invităm cititorul, ascultând Mozart,
la cercetarea sinelui prin intermediul unuia dintre
cei mai mari neliniştiţi pe care i-a dat România.
Mereu supus încercărilor, după cum reiese
dintr-o scrisoare adresată lui Emil Cioran în 23 iunie
1969, mărturiseşte: „Trebuie să moară un fel de a iubi
şi să se nască altul (aceasta şi este de altfel, schematic
formulată, esenţa întregii mele transformări
interioare).” Dar cum tocmai schimbarea este
constanta lumii, George BĂLAN, prin lucrările sale
jalonează drumul spre cunoaşterea de sine.
Cel tânăr a purces la trecerea în limba
maternă a cărţii despre Mozart scrisă de „fratele
mai mare”. Şi, pentru ca lucrurile să-şi urmeze calea
lor fără sfârşit, continuă să înveţe „arta de a asculta
…” Mozart şi… Bălan.
Nu există prea târziu, ci doar renunţare! Nu
există uitare pentru Mozart, aşa cum, personal, nu-l
pot uita pe George BĂLAN – pentru mine omul
ziditor.
Galaţi, 14-16 ianuarie 2006 – noiembrie 2021.
Restituiri

PROFIRA SADOVEANU
(1906–2003)

Apariția volumului DESTĂINUIRI, scris de Profira Sadoveanu,

la Editura Eminescu, în anul 1989, a fost un motiv să citesc acest volum
scris cu mult har, în stilul lui Ion Creangă, adică cu multe amintiri din
viață.
Profira Sadoveanu este fiica lui Mihail Sadoveanu (1880-1961)
și a soției sale Ecaterina Bâlu, cu care s-a căsătorit în anul 1901, pe
când scriitorul avea doar 21 de ani. Au avut împreună 11 copii, însă
unul a murit imediat după naștere.
Cei 11 copii ai lui Sadoveanu au fost: Paul-Mihu, Profira,
Bogdan, Livia-Lucia, Ecaterina–Tincuța, Despina, Teodora, Dimitrie,
Mircea, Alexandru și Ligia-Mărioara. Dintre fiii scriitorului,
Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor, în timp ce Paul-Mihu, cel mai
tânăr dintre ei (născut în 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului,
publicat postum. A murit
prematur pe Frontul de
Vest, în anul 1944, ca ofițer
și a fost înmormântat în
cimitirul eroilor din Alba
Iulia.
Profira Sadoveanu
s-a născut la Fălticeni, pe
21 mai 1906, fiind al treilea
copil din cei 11 ai marelui
Radu Moțoc nostru scriitor. Fiind fată,
inginer, publicist a fost botezată cu numele
mamei lui Sadoveanu,
Profira.
Ea avea să devină
una dintre Doamnele
scrisului românesc. Pentru
tatăl său, Profira nu a fost
numai fiică, ci și secretar
literar, editor, arhivar, Profira Sadoveanu.
corector și traducător. Tablou realizat de Aurel Băeșu

martie 2022 85
 Despre cariera literară a Profirei
Sadoveanu, cu ambianța caldă, romantică în care
a trăit în casa părintească din București, str. Barbu
Ștefănescu Delavrancea nr. 47, vorbește elocvent
scriitoarea în volumul Destăinuiri, cu precădere
în capitolul intitulat sugestiv „De vorbă cu mine
însumi”.
Este o autoportretizare revelatoare în
deslușirea destinului Profirei Sadoveanu.
Urmează cursurile liceale la Colegiul Național
„Nicolae Gane” din Fălticeni și Liceul „Oltea
Doamna” din Iași.
Apoi studiază filosofia la Facultatea de Litere
și Filosofie, pe care a absolvit-o la Iași (1925-1929).
Intenționa să studieze arta dramatică la Paris, dar
nu a obținut consimțământul tatălui.
A debutat ca reporter la „Universul literar
și artistic”, folosind pseudominul Valter Donea, și
a editat romanul Mormolocul, în anul 1933. Acest
volum este o carte de evocare a copilăriei, apropiată
mult de atmosfera din La Medeleni, descrisă de
Ionel Teodoreanu.
Publică și lucrări memorialistice unde îl
evocă pe tatăl său, Viața lui Mihail Sadoveanu, în
1957. Sadoveanu, Profira. Destăinuiri
În perioada dec. 1923 - mai 1924, face o
călătorie de studii la Praga, împreună cu prietena A tradus foarte mult din Cehov, Honoré de
și colega ei Valeria Mitru (viitoare soție a lui Mihail Balzac, Alexandre Dumas, Anatole France, Charles
Sadoveanu). Dickens etc.
Realizează multe interviuri în anii 1936-1937, Profira Sadoveanu a murit la vârsta de 97
cu Neculai Iorga, Cella Delavrancea, Demostene de ani, pe 3 octombrie 2003, foarte săracă, într-o
Botez, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Lucia locuință modestă din Berceni.
Sturdza Bulandra, Cezar Petrescu, N. Toniza, Tudor Cu cinci ani înainte să moară, a fost alungată
Arghezi, G. Călinescu, G. Ibrăileanu, pe care le din casa din Barbu Ștefănescu Delavrancea nr. 47,
publică în volumul Domniile lor domni și doamne, unde locuise cu tatăl său.
în anul 1937. Toate lucrurile care o înconjurau, mobilierul,
Abordează și proza, cu multă vibrație lirică, documentele de arhivă, mii de cărți, manuscrisele
unde conturează peisaje apuse, evocă atmosfera olografe ale ei și ale lui Sadoveanu, tablourile de
patriarhală a orașelor de odinioară sub vraja artă, pianul vienez și multe alte obiecte rare, i-au
dangătului clopotelor, a foșnetului teilor și farmecul fost luate de oameni nemernici cu inima haină.
ninsorilor. A fost înmormântată fără lumânare, fără o
În volumul DESTĂINUIRI, apărut în anul floare, fără nicio binecuvântare creștinească, la
1989, la Editura Eminescu, Profira Sadoveanu Cimitirul Străulești 2 din București.
portretizează personalitățile pe care le-a cunoscut Dumnezeu s-o primească în Împărăția
îndeaproape: G. Topârceanu. Jules Cazaban, cerurilor Sale !
Demostene Botez, George Enescu, Panait Istrati, Vă invit să citiți superba carte de amintiri a
Mihail Ralea etc. Profirei Sadoveanu, intitulată DESTĂINUIRI.
În ultima parte a vieții, scriitoarea revine la
versuri și povestiri destinate copiilor.

86 Axis Libri
Restituiri

Tradiția ospeției
în cultura turcă

Tradiția ospeției ocupă un loc important în cultura turcă.

Fiecare casă are mereu ușa deschisă spre a întâmpina un oaspete. Se
spune că Hazret-i İbrahim- aleyhisselâm - (Profetul Avraam) - iubea
musafirii pe care-i ospăta cât mai bine. De aceea, masa pusă fiecărui
musafir era cinstire adusă sfântului. Se spune că Hazret-i İbrahim –
aleyhisselâm - (Profetul Avraam) era foarte trist atunci când nimeni
nu-i deschidea ușa casei și nu poposea la el ca musafir. Își jurase să
nu se așeze niciodată la masă fără să aibă un musafir alături. Trecuse
ceva timp și nimeni nu mai poposise în casa lui. Supărat a pornit
în căutarea unui om care să-i fie oaspete măcar câteva ceasuri. Se
depărtase multișor de casă, când zări un drumeț venind spre el. Se
apropie și-i spuse: „Caut un musafir să-l poftesc la masă. Am jurat să
nu mănânc fără el. Au trecut trei luni de când nimeni nu mi-a trecut
pragul. Mulțumesc lui Allah (Dumnezeu) că te-am găsit! Te poftesc la
mine!” În ziua aceea, Hazret-i İbrahim - aleyhisselâm fu foarte fericit.
În amintirea lui, ușa unei case va fi mereu deschisă să primească
oaspeți.
Proverbială este și zicala „Musafirul mănâncă ce găsește și nu
ce-și dorește!” Această zicală este întâlnită și în cultura poporului
român. Dar, indiferent de locul sau de importanța musafirului, acesta
este întâmpinat cu același zâmbet și vorbă plăcută. De fapt ospitalitatea
turcească a trecut de mult hotarele țării sale.
Cândva în fiecare casă se afla camera rezervată musafirilor ce
urmau să înnopteze și o cameră unde erau poftiți musafirii veniți
Gülten
pentru o durată scurtă de timp.
Abdula-Nazare
Oaspeților li se ofereau felurite mâncăruri, după sezon.
scriitoare
Gazdele mâncau împreună cu musafirii, din respect, chiar dacă
erau sătui. Înainte de culcare se purtau lungi discuții despre istorie,
cultură, basme, amintiri de familie etc., în așa fel încât musafirul
să se simtă bine. Generozitatea cu care era întâmpinat musafirul
era considerată ca o datorie de onoare pentru fiecare membru al
familiei și, în același timp, o binecuvântare a lui Allah, musafirul
fiind considerat un trimis al acestuia. Acesta era și motivul pentru
care gazda se întrecea a-l onora cât mai bine pe musafirul sosit de
departe.

martie 2022 87
 Restituiri
Camera de oaspeți
Generozitatea gazdei era o mulțumire și
onoare adusă lui Allah, prorocilor săi, îngerilor
care la rândul lor binecuvântau gazda. Întotdeauna
primul fel de mâncare era o ciorbă caldă.
Astăzi, multe familii de turci care locuiesc
la bloc au grijă să se retragă și să lase musafirului
venit de departe, camera cea mai frumoasă unde să
înnopteze.
Făcând o trecere în revistă al cultului ospeției
în vechiul Istanbul, vă pot spune că nu diferă cu
nimic față de cel al turcilor din Balcani, în speță cel
al turcilor din Dobrogea.
Cultul ospeției în lumea vechiului
Istanbul
Să facem o trecere în timp și să vedem cum
erau găzduiți oaspeții, în trecut, la Istanbul și care
erau atributele femeii și ale bărbatului în acest
sens. Așa cum am văzut și mai înainte, oaspeții
erau considerați o binecuvântare a lui Dumnezeu.
Din acest motiv, fiecare familie aștepta cu mare
nerăbdare și bucurie ca vreun oaspete să le treacă
pragul. Casa în care nu poposea în timp niciun
musafir nu era văzută cu ochi buni de vecini.
Musafirul de zi nici nu apuca bine să bată la ușă
că imediat soțul (gazdă) îi și deschidea poftindu-l
cu mare bucurie, conducându-l spre odaia de
oaspeți.
Dacă musafirul sosit la conac era de rang
înalt, acesta era întâmpinat de șeful haremului și
condus spre sectorul feminin, dacă era femeie,
sau la cel al bărbaților, dacă acesta era bărbat.
Musafirii erau dintre cei ce
veneau seara, în vizită, aceștia erau
întâmpinați la lumina felinarelor
cu cafele și narghilele pregătite în
prealabil. Narghileua era oferită, mai
întâi oaspetelui. Cafeaua ce urma să
fie servită cu precădere unor oaspeți
speciali, era pusă dinainte în pungi
speciale. După ce cafeaua era servită,
musafirilor li se ofereau roșcove,
struguri, zmeură și șerbeturi din
cele mai alese și specifice orașului
Istanbul. După șerbet, în mod
obligatoriu se serveau fructe și
băuturi răcoritoare sau calde, după
sezon, cum ar fi: în timp de iarnă,
bragă cu năut cald, salep, iar celor
care rămâneau la cină li se ofereau
mâncăruri alese, în special din carne și delicatesuri.
Celor care rămâneau să înnopteze, li se
pregătea iatacul pentru musafiri. Pentru ei se
scoteau din ladă lenjeria de pat și pernele frumos
brodate, păstrate doar pentru musafiri. Dacă era
iarnă se aprindea și mangalul, care era lăsat în
odaie peste noapte. O atenție deosebită se acorda
prosopului pentru oaspete. Aceste prosoape erau
cusute cu diferite motive florale, dintre care unele
procesate cu epigrame și cuplete care-ți dădeau o
stare bună. Cel mai des erau întâlnite cuvintele:
„Sabah-ı şerifler hayırlı olsun” (Binecuvântată să-ți
fie dimineața!).

88 Axis Libri
 Sau „Safa geldin gözümün nuru kusura
hiç nazar etme /Bu yaz burada ye iç eğlen sakın
kış gelmeden gitme” (Bine ai venit lumina pură a
ochilor mei/ Rămâi aici toată vara, mănâncă, bea și
petrece-ți timpul plăcut și nu pleca până la iarnă!”
Musafirii sosiți în perioada de vară ședeau
câteva luni. Motivul era frumusețea incomparabilă
a Bosforului. Mulți dintre acești oaspeți rămâneau
Masa oferită oaspeților
o săptămână. Cei care erau acceptați pentru o vară
întreagă, erau găzduiți în conace separate. Aceștia
veneau însoțiți de servitori și calfe.
Musafirilor obișnuiți li se trimiteau din
timp mesageri prin care îi invitau la Istanbul, iar
la plecarea acestora, gazdele ofereau oaspeților flori
din grădina lor și pachete cu cadouri și fructe. La
rândul lor, și oaspeții aduceau gazdelor daruri,
obicei păstrat și astăzi.
Masa se încheia cu rugăciuni de mulțumire
aduse lui Allah. Rugăciunea era spusă de oaspete.
Camera sau apartamentul dedicat oaspetului era
mereu primenit și nimeni, în afară de musafir, nu
avea voie să intre cât timp era ocupat de acesta.
Să nu credem că femeile nu știau și ele să se
distreze. Ca și bărbații, obișnuiau să meargă de la
una la alta, în grup. Doamnele din cartier își anunțau
de cu ziuă venirea la una dintre doamne. Aceasta,
imediat ce primea vestea, începea pregătirile. Era o
adevărată forfotă. Nelipsitul pilaf, tăvi cu plăcintă,
baklavale și alte bunătățuri erau preparate pentru
viitoarele musafire. Odată sosite, musafirele serveau
din bucate, din halvaua gustoasă, sorbeau cafele și
beau siropuri rafinate și gustoase, după care stăteau
la taifas, făceau glume, dansau și se veseleau. Într-
un târziu, plecau acasă însoțite de un paznic trimis
de soț.
Astăzi, stilul de viață în schimbare a eliminat
multe dintre obiceiurile tradiționale sau au suferit
modificări considerabile.
În speranța că v-a plăcut, vă aștept la o cafea
și o baclava! E suficient să mă anunțați din timp.
martie 2022 89
 Mircea Cojocaru
un pictor al omului

Orașul Tecuci a dat picturii, sculpturii, graficii și artei decorative

din țara noastră artiști care prin creația lor au devenit nume de
notorietate națională și internațională. Aici s-au născut Gheorghe
Petrașcu (1872 – 1949), Grigore Romano (1868 – 1917), Nina Arbore
(1889 - 1942), Ion Țarălungă (1928 – 1999), Horia Mureșan (1939
– 2019), Octavian Covaci (n. 1941, stabilit la București), Ecaterina
(Tina) Popa (n. 1942, stabilită la Râmnicu Vâlcea), Mihaela Profiriu-
Mateescu (n. 1945, stabilită la București), Valentin Meiu (n. 1955,
stabilit la Iași), Aurelia Tudorache (n. 1953, stabilită la Buzău), Liliana
Grecu (n. 1959, stabilită la Botoșani), Constantin Tănăsache (n. 1962,
stabilit la Bacău), Mariana Manea-Câmpeanu (n. 1970, stabilită în
București), Gabriel Bălașa (n. 1984, stabilit la București). De Tecuci
și-au legat numele, prin activitatea desfășurată în învățământ sau prin
studiile urmate în școlile de aici, Dimitrie Hârlescu (1872 – 1923),
Stavru Tarasov (1883 – 1961), Dumitru Brăescu (1886 – 1947), George
Nichita (1899 – 1968), Clara Cantemir (1905 – 1993), Ioan N. Peiu
(1913 – 1944), Ștefan Sevastre (1926 – 2017), George Apostu (1934 -
1986), Ion Brăduț Covaliu
(1924 – 1991), Tudor Ioan
(n. 1958, stabilit la Galați),
Carmen Poenaru (n. 1964,
stabilită la Bacău) sau
Valeriu Șușnea (n. 1960,
stabilit la Buzău). În Tecuci
Corneliu Stoica
trăiesc astăzi și creează
scriitor, critic de artă
Nicolae Placicov, Dan
Mateescu, Ștefan Buțurcă,
Mircea Cojocaru și Eduard
Sandu, fiecare aducându-
și, în felul său, contribuția
la îmbogățirea zestrei
artistice românești și la
întreținerea în orașul de
adopție a unei atmosfere
culturale elevate. Mircea Cojocaru

90 Axis Libri
 Pictorul Mircea Cojocaru,
căruia îi consacrăm aceste
rânduri, coboară dintr-un vechi
sat moldovenesc din nord-vestul
judeţului Galați, aparţinând
comunei Nicoreşti, Coasta Lupei,
unde s-a născut la 6 octombrie 1955.
Localitatea este cunoscută și ca loc
de naștere al poetului, jurnalistului
și traducătorului Constantin Z.
Buzdugan, cel care a tradus pentru
prima oară în limba română textul
celui mai cunoscut cântec socialist
din întreaga lume, „Internaționala”
(„L’internationale”, versuri Eugène
Pottier; muzica – Pierre Degeyter).
Cu mai mulţi ani în urmă, Mircea Cojocaru, Fuga în Egipt, u.p., 53x74 cm
Mircea Cojocaru s-a stabilit în Tecuci,
s-a afirmat ca pictor, fiind în peisajul cultural-artistic chiar de arta renascentistă („Cina cea de Taină”,
al acestuia o prezenţă activă, dinamică, reţinând „Golgota”, „Răstignirea”, „Coborârea de pe Cruce”,
atenţia prin iconica șocantă a tablourilor sale, „Punerea în Mormânt”), deși unele motive le-a
realizate într-o viziune constructivist-decorativă pictat și într-o factură abstractă sau care nu ține
sau cu ecouri din arta suprarealistă şi abstractă. seama de erminii („Adam și Eva”, „Fuga în Egipt”,
Nu a renunţat însă nici la forţa artei realiste atunci „Iisus în fața lui Pilat”). În urbea care l-a adoptat,
când a imortalizat pe pânză secvenţe ale peisajului artistul este cunoscut și prin poezia pe care o scrie
urbanistic al Tecuciului („Strada Mare”, „Foișorul și o citește în cadrul Cenaclului „Calistrat Hogaș”,
de foc”, „Catedrala Sf. Mare Mucenic Gheorghe), nereușind până acum să o strângă în volum.
De-a lungul timpului, Mircea Cojocaru
şi-a organizat mai multe expoziţii personale
la Tecuci (1980, 1995, 2000, 2003, 2005, 2009,
2012, 2017, 2019, 2021), Iaşi (1980, 1989,
1999), Galaţi (1998, 2014, 2019), Bucureşti
(1998, 2000), Focşani (2003), Bârlad (1999,
2002, 2003), Douai şi Lille (Franţa, 2008),
participând şi la unele manifestări colective de
profil din Iaşi, Galaţi şi Tecuci. Are lucrări în
colecţii de stat şi private din România, Franţa,
Israel, Belgia, Suedia, Anglia, Austria, Canada.
Despre pictura şi grafica sa au scris criticii de
artă Valentin Ciucă, Radu Negru, Eugen Radu
Lazăr, scriitorii Ana Blandiana, Romulus Rusan,
Ştefan Andronache, Vasile Ghica, pictorii
Ion Ţarălungă şi Vasilian Doboş. Numele său
figurează în monumentalele volume ale lui
Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în
Moldova”, vol. II (Editura Art XXI, Iaşi, 2004)
şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din
Mircea Cojocaru, Domnișoarele din Tecuci, Moldova, 1800-2010” (Editura Art XXI, Iaşi,
u.p., 60x60 cm, 2018 2011), în micul dicţionar enciclopedic al lui
aspecte din Veneţia sau scene de inspiraţie biblică. Vasile Ghica „Nasc şi la Tecuci oameni” (Editura
În acestea din urmă, am putea spune că se apropie Pim, Iaşi, 2008) şi în „Dicţionarul artiştilor plastici

martie 2022 91
 Mircea Cojocaru, George Enescu, u.p., 82x82
gălăţeni” al subsemnatului (ediția I, Muzeul de Artă
Vizuală Galați, Editura „Terra”, Focșani, 2007; ediția
a II-a, Editura „Axis Libri”, Galaţi, 2013).
Universul picturii şi graficii lui Mircea Cojocaru
este bogat şi divers. El este populat de o lume fascinantă
de forme de o deosebită acurateţe, care şochează
prin culoarea strălucitoare, de esenţă fovistă, şi prin
exprimarea liberă, ce nu pare a fi umbrită de inhibiţii
ale celui care nu trăiește într-o localitate cu o mișcare
plastică de anvergură. Din capul locului reţinem ca o
constantă a operei sale preocuparea aproape obsesivă
pentru figura umană, fixată pe pânză sau pe carton
fie în compoziţii, fie în portrete cu trimiteri directe
la personalităţi care au marcat cultura românească
şi pe cea universală sau, dimpotrivă, la persoane a
căror identitate rămâne sub semnul anonimatului. Nu
lipsesc din preocupările sale nici cultivarea peisajului,
naturii statice sau a genului floral.
Unele lucrări sunt de sorginte livrescă,
fiind inspirate din „Decameronul” lui Giovanni
Boccacio, din „Iscusitul Hidalgo Don Quijote de
la Mancha” al lui Cervantes, fondatorul romanului
realist modern, din poezia lui Jorge Luis Borges, din
mitologia greacă şi cea biblică. Altele sunt expresii
ale erosului sau îşi au originea în frumuseţile naturii
şi ale mediului în care se mişcă pictorul. După cum
o serie de alte tablouri sunt plăsmuiri ale fanteziei
sale bogate, materializări grafice și cromatice ale
unor idei ce ţin de existenţa şi condiţia umană, de
raporturile omului cu semenii săi şi cu Divinitatea.
Structurile geometrice la care recurge, desele
alunecări în suprareal şi abstract, ni-l recomandă
92 Axis Libri
Mircea Cojocaru, Richard Wagner, u.p., 82x82 cm
pe Mircea Cojocaru ca fiind un pictor mai mult
cerebral, însă cromatica tablourilor, linia elegantă
şi mlădioasă a desenului lasă să descoperim un
artist foarte sensibil, un liric sub penelul căruia
culoarea dobândeşte sonorităţile muzicii. De
altfel, muzica îi este chiar foarte apropiată, dovadă
portretele remarcabile ale lui Ciprian Porumbescu,
George Enescu, Ludwig van Beethoven, Hector
Berlioz, Wolfgang Amadeus Mozart, Richard
Wagner, concepute într-o viziune modernă (liniile
și culorile utilizate evocă parcă însăși muzica
acestora), compoziţiile cu instrumentişti sau cele
intitulate simplu „Muzicală”. Cercul, semicercul,
triunghiul, pătratul, rombul, piramida, arcada,
scara, linia curbă, crucea, îngerii sunt simboluri
frecvent întâlnite în picturile sale, iar când în
compoziţii introduce elemente din natură, ele
suferă metamorfoze, sunt descompuse, suprapuse,
combinate după o logică personală în ansambluri
pe care ochiul le savurează. Abordarea unor aspecte
ale satului și ale portului popular specific zonei îl
preocupă de asemenea și le obiectivează vizual
în tablouri în care se simte dragostea artistului
pentru tradițiile, datinile și obiceiurile oamenilor
din mediul rural („Balada toamnei”, „Fântâna”,
„Fuiorul”, „Maternitate I”, „Bătrânul cobzar”,
„Blânda păstoriță”, „Tors”, „Fete din Oaș” etc.).
Mircea Cojocaru are tendinţa alungirii
personajelor, siluetele feminine sunt graţioase,
conturate cu o linie şerpuitoare („Izgonirea din
Paradis”, „Visul”, „Alei în necuprins”, „Începutul”,
„În căutarea Paradisului”). Adesea se străduieşte,
cu rezultate inegale, să picteze într-un stil ce evocă Brâncuși, după cum, într-o altă lucrare, „Izgonirea
mozaicul („Floarea-soarelui”, „Flori în vas de cristal”, din rai”, este inclus, foarte discret, cuplul îmbrățișat
„Natură statică cu floarea-soarelui”, „Nud”, „Clovn”). din „Sărutul” marelui sculptor român.
Abordările în cheie abstractă sunt combinaţii de Privite în contextul artei românești
forme plăsmuite pentru a ilustra anumite idei („Oul contemporane, tablourile lui Mircea Cojocaru sunt
lui Columb”, „Tunelul”, „Boul pe acoperiş”, „Baladă”, realizări de factură modernă, pictate într-un stil
„Jucătorul de șah”, „Fantoma de la Operă”), iar în constructivist-decorativ la care el a ajuns în urma
unele tablouri, iniţial pornite de la elemente concrete, unor ani de munca asiduă, care îl individualizează și-i
accentele suprarealiste sunt evidente („Femeia fac recognoscibile lucrările în manifestările colective
îndărătnică”, „În travesti”, „Cal circumscris”, „Balenă de profil. Scriitura lor este elegantă şi cursivă, formele
înghiţind un cal”, „Ruigby”, „Adam şi Eva”). sunt riguros construite și organizate în structuri care
Şi în expoziţiile de la Galaţi, pe care i le-am cuceresc prin noutatea imagistică şi ritmica dinamică,
văzut la Cafeneaua Actorilor de la Teatrul Dramatic prin echilibru compozițional, prin sensibilitatea şi
„Fani Tardini” (2014) și la Galeriile de Artă „Nicolae puritatea culorilor. Metaforele și simbolurile frecvent
Mantu” (2019), Mircea Cojocaru a prezentat o folosite sunt purtătoarele unor conotații majore,
suită de lucrări în care care adesea nu se lasă atât
apar motive cunoscute ale de ușor lecturate. Materia
picturii sale: dansatoare picturală este în general din
cu forme gracile („Vals”, registrul foviștilor. Pictorul
„Moartea lebedei negre”), utilizează din abundenţă
odalisce („Odaliscă”), roşul de diferite nuanţe,
cai stilizaţi („Duet”, pe care-l acordă cu tonuri
„Amazoană”, „Zbor”, „Nu de verde, ocru, albastru,
privi înapoi cu mânie!”, negru, alb, violet, griuri
„Singur”), monahi și colorate, răspândite cu o
monahii („Părintele pensulaţie lisă, îndeosebi
Arsenie Boca în chilia sa prin juxtapunere. În
meditând”, „Călugăriţă”), construcția personajelor din
instrumentişti („Mioritică”, compoziții, artistul și-a făcut
„Mica ţiganiadă”, „Concert un obicei de a nu insista
la pian”, „După concert”, prea mult asupra expresiei
„Naistul”), elemente figurii lor, de cele mai multe
cosmice şi vegetale ori limitându-se doar la
(„Amurg suprapus”), Mircea Cojocaru, Primăvara, u.p.,75 x 65 cm conturarea unui oval. Linia
personaje în ipostaze desenului este întotdeauna
hieratice („Fructele roşii”), scene biblice („Fuga mlădioasă, elegantă, formele sunt adesea descompuse
în Egipt”. „Blândul păstor”), figuri din mitologia și combinate în ansambluri, compozițiune după o
greacă („Dezlănțuirea lui Prometeu”, „Icar”, „Leda”). logică proprie. Imaginația pictorului este bogată și
Uneori, Mircea Cojocaru conferă lucrărilor o notă întotdeauna găsește echivalențe plastice adecvate
de umor subtil, așa cum se întâmplă, de pildă, a ceea ce vrea să exprime. Varietatea fundalurilor
în „Efectul razelor de lună asupra silicoanelor”, și introducerea în spațiul plastic a unor elemente
„Cruciada femeilor”, „Dansând în ploaie” și care, asociate, îmbogățesc lucrările cu noi sensuri,
„Domnișoarele din Tecuci”. Aceasta din urmă, stimulează procesul gândirii și îndeamnă la meditație.
prin titlu, ca și prin prezența grupului feminin, Artist ajuns la vârsta maturității depline,
amintește de celebra lucrare a lui Pablo Picasso Mircea Cojocaru este un pictor cu un discurs plastic
„Domnișoarele din Avignon”, prin care marele profund original, cu o operă de substanță, care
maestru spaniol anunța, în 1907, cubismul. De constituie dovada cea mai elocventă a talentului și
asemenea, artistul obișnuiește ca în unele compoziții harului său, a strădaniilor sale din fața șevaletului
ale sale să introducă elemente din operele unor de a găsi cele mai bune soluții plastice pentru a
mari artiști. În tabloul „Candelă în vânt” distingem da viață, în forme și culori, ideilor, gândurilor,
forme ce amintesc de „Domnișoara Pogany” a lui sentimentelor, stărilor și trăirilor sale sufletești.

martie 2022 93
 AMINTIRI DESPRE CĂLĂTORII
PRIN MUZEE EUROPENE

În prezent, călătoriile imaginare sunt cele mai sigure, dar ele se

bazează - în ceea ce mă privește - pe călătorii cât se poate de reale
făcute în Europa, în deceniile precedente, având ca principal scop să
ajung în apropierea (fizică) a capodoperelor admirate și studiate până
atunci doar în albume de artă.
Anul 1995 a însemnat un moment memorabil, deoarece am
petrecut o lună la Paris, o lună bine gestionată pentru a vedea Luvrul,
Centrul „Georges Pompidou”, Muzeul d’Orsay, Muzeul Orangerie și
Muzeul Picasso, adică principalele mari muzee care dau o imagine
cuprinzătoare a ceea ce putem numi „istoria artei”. Desigur, Luvrul
l-am vizitat metodic, adică i-am destinat o săptămână întreagă în care
l-am parcurs de la zona dedicată antichității până la arta secolului al
XIX-lea.
Cronica mea nu-și propune o descriere a acestor muzee
emblematice - ar fi inutil și nerealist, deoarece internetul oferă
documentații ample. Arta înseamnă reacții subiective. Evocând aceste
lăcașuri celebre - în tăcerea fermecată a unei „călătorii imaginare” prin
lumea imaginară adăpostită de ele - tocmai trăirile unice declanșate,
apar incredibil de vii. Aceste trăiri subiective îmi doresc să le exprim.
Luvrul a însemnat, în afară de zona antichității, bucuria întâlnirii cu
Renașterea italiană, cu mult admirata „Gioconda” a lui Leonardo,
cu fastuoasele picturi ale barocului, sau cu lumea picturii romantice
și realiste din secolul al XIX-lea. Ca și alţi vizitatori am dorit să mă
apropii de „Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci, dar cordoanele de Mariana
siguranță îi țin pe vizitatori la distanță, în timp ce caseta ce protejează Tomozei Cocoș
tabloul de posibilele deteriorări ale mediului înconjurător fac dificilă critic de artă, pictor
o contemplare mai amănunțită a magicului clar-obscur creat de
Leonardo. Vizavi de ea se află monumentala „Nuntă din Cana” a lui
Veronese (1528-1588), enormă și complexă ca sugestie a spațiului. Dar
– am constatat ușor amuzată - grupurile de admiratori neobosiți se
înghesuie de fiecare dată în fața misteriosului portret al lui Leonardo,
în timp ce pictura lui Veronese este relativ ignorată de public. Pictura
flamandă și olandeză, pictura franceză din secolul al XVII-lea și al
XVIII-lea, cu magnificul Nicolas Poussin, dar și cu lucrările pline

94 Axis Libri
de intimitate și mai ales de o subtilitate specială a
culorii ale lui Chardin, fastuoasa Galerie Medicis,
apoi școala Flamandă și olandeză sunt săli în care
poți să uiți în ce secol te afli, să te lași absorbit de
măreția unor timpuri trecute.
E greu să ai preferințe într-un spațiu care se
adresează cu atâta generozitate privirii și minții.
Și totuși, lucrările lui Vermeer din Delft (1632-
1675), maestrul olandez din a cărui operă se mai
păstrează doar 34 (după unii specialiști 36) de
lucrări, au fost pentru mine o țintă importantă
de câte ori am vizitat Luvrul și alte muzee din
Vermeer din Delft - Dantelăreasa - Luvru
Europa unde se găsesc operele lui. „Dantelăreasa”,
ca și „Astronomul”, lucrări de mici dimensiuni,
fascinează printr-un fel de liniște inefabilă ce se
degajează din lucrările lui Vermeer. Personaje
surprinse în interioare obișnuite ale epocii, în
timpul unor activități banale, am putea spune
astăzi: o femeie care lucrează o dantelă, un bărbat
urmărind globul pământesc așezat pe o masă.
După numeroasele picturi de mare anvergură,
de mari dimensiuni din perioada barocă, multe
dintre ele transpunându-ne în lumea fantastică
și fastuoasă a mitologiei (de unde se inspiră
uneori filmele fantasy de astăzi, cu șarjări și
simplisme contemporane) aceste mici lucrări ale
lui Vermeer pot trece neobservate. Și totuși, o
armonie lipsită de ostentație a gesturilor, dar mai
ales LUMINA sunt factori care îl rețin cu farmecul
lor special pe vizitator. Este cunoscută tehnica
lui Vermeer de a păstra prospețimea cromatică
prin mici puncte de culoare pură așternute în
zonele de lumină, tehnică ce ne duce cu gândul la
procedeele impresioniștilor, dezvoltate abia peste
două secole. Iar, la o privire atentă, firele de ață
din partea de jos a compoziției „Dantelăreasa” au
un gestualism de pictură abstractă, întalnită abia
Vermeer din Delft - Astronomul - Luvru
în pictura secolului XX. În schimb, „Astronomul”
m-a captivat printr-un efect neașteptat: privit de
aproape, globul pământesc din lucrare dă senzația
fizică a rotirii, desigur, datorită aceleiași tehnici
picturale, unice a maestrului olandez de a capta
jocul imaterial al luminii. Astfel, deși scena se
petrece într-un interior burghez liniștit, din secolul
al XVII-lea, artistul introduce acolo, prin procedee
foarte personale, greu de identificat, senzația ușor
amețitoare a universului.
Un obiectiv neașteptat, o adevărată surpriză
a acelei călătorii, a fost expoziția retrospectivă
Constantin Brâncuși (1876-1957) aflată în acea
martie 2022 95
 Paolo Veronese - Nunta din Cana - Luvru
vară la Centrul „Georges Pompidou”. Expoziția
durase 6 luni și în perioada cât am fost eu atunci, la
Paris, afișele s-au schimbat pentru a atrage atenția
publicului că ea se apropie de sfârșit. Fiindcă, în
peisajul stradal plin de atracții vizuale de tot felul,
al celebrei capitale europene, afișele anunțând
expoziția lui Brâncuși erau foarte vizibile,
imposibil de ignorat. În afară de mulțumirea de
a vizita unul dintre cele mai mari centre ale artei
secolului XX, retrospectiva sculptorului român,
care cuprindea lucrări din cele mai mari muzee
ale lumii, însemna un punct maxim de interes
pentru mine. În prima sală se afla o singură
lucrare, iar pe perete, în spatele ei, era un text
succint prezentându-l pe sculptorul român.
Lucrarea era una binecunoscută: „Rugăciunea”
(1907) aparținând Muzeului Național de Artă al
României. Prima reacție a fost una de surpriză:
dintre atâtea mari muzee din lume, care dețin
opere de Brâncuși, iată, expoziția se deschidea cu
96 Axis Libri
una dintre lucrările lui aflate în țară. Lucrare prin
care-și afirma originalitatea, desprinzându-se de
influența lui Rodin. Începusem să citesc cuminte,
textul de prezentare a maestrului scris cu litere mari.
Și atunci am avut o reacție emoțională neașteptată.
N-am citit prea mult, fiindcă – fără să vreau - am
constatat că în dreapta și în stânga mea se aflau
alți oameni, care citeau ca și mine: „Constantin
Brâncuși, născut la Hobița, în România....”, oameni
de pe diferite continente, am remarcat privindu-i
discret. Oameni care se reculegeau în fața primei
lucrări, „Rugăciunea” și care aflau nu numai că
există acest mare sculptor, datorită lui, aflau că
există România. Aceasta a fost o revelație care m-a
dominat pe tot parcursul vizitei. La ea s-a adăugat
o alta, care se desprindea – pentru mine - din
toate sculpturile acelea cu forme simple. Sculpturi
expresive și totuși sofisticate, în ciuda clarității și
simplității perfecte a configurației lor spațiale. O
viziune solară, clasică aș spune, a viziunii asupra
lumii (desigur nu clasic, în sens tradițional) în
opera unuia dintre înnoitorii sculpturii secolului
al XX-lea. Într-o perioadă când arta cuprinde tot
mai des categoria estetică a „urâtului” (care, nu
avem încotro, există în lume), arta lui Brâncuşi
ne oferă o viziune a unei armonii cosmice, a unui
echilibru al formelor ce capătă muzicalitate.
La această impresie subiectivă pe care mi-a
lăsat-o întâlnirea la Paris cu opera lui Brâncuși
s-a adăugat ca o replică ce-o reconfirmă,
descoperirea lui la Tate Modern, în Londra, după
mai mult timp, în 2016. Evident, din expunerea
monumentalului, amplului muzeu de artă
contemporană londonez, nu putea să lipsească
maestrul român, „patriarhul sculpturii moderne”,
cum îl numește prezentarea de la Tate. Acolo
am întâlnit, alături de Picasso – și alți artiști
ai secolului al XX-lea - „Măiastra” (1911) lui
Brâncuși. Termen care n-a fost niciodată tradus,
ci a îmbogățit vocabularul universal cu acest
Constantin Brâncuși - Măiastra - Tate Modern Londra-2016
cuvânt românesc. Lucrarea am recunoscut-o
imediat; dar soclul ei, de o înălțime neobișnuită,
mi-a stârnit mirarea pentru câteva secunde.
Familiarizată cu soclurile cuminți, din muzeele
noastre, m-a făcut să constat un dezechilibru
ciudat. Imediat, însă, am înțeles. Acel soclu
plasa superba, magica făptură creată de Brâncuși
mult deasupra noastră, a trecătorilor vremelnici,
într-o lume a aspirațiilor senine. Obișnuită cu
mesajele transmise de concepția curatorială, am
înțeles imediat: cei care concepuseră expoziția
permanentă a muzeului, precizaseră astfel
semnificația sculpturii și în același timp - din
punct de vedere valoric - și locul lui Brâncuși în
istoria artei.
martie 2022 97
 veniment

EMINESCIADA DE IARNĂ
2022 - prima ediție

Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, Biblioteca cum se poate „învia”, ștergând colbul de pe vieți
noastră a organizat o serie de evenimente, dintre trecute în legendă, personalități, dar mai ales o lume
care cronicarul de serviciu a selectat câteva pentru în care vechi sunt toate, dar și noi în același timp!
a le consemna. Cum se întâmplă deseori, o singură Dramaturgul l-a interpretat pe bibliotecarul gradul
zi pentru o sărbătoare este prea puțin. De aceea, noi unu Ion Lețcaie, „un bătrânel acrit bine”, iar Conu’
am început mai devreme. Mișu, la 24 de ani, fără melon, dar cu papion, a fost
În data de 13 ianuarie 2022, ora 12, în Sala interpretat de Adi G. Secară! Piesa a fost „montată”
Eminescu, în prezența altor invitați scriitori și chiar în Sala Eminescu, tot în ziua de 13 ianuarie,
jurnaliști gălățeni și brăileni, dintre care amintim orele 14.
pe Tudorița Tarniță, Vasile Mandric, Virgil Serbând de curând o frumoasă aniversare (70
Andronescu, prietenul Bibliotecii „V.A. Urechia”, de ani la 11 ianuarie, pentru care îi urăm „La mulți
cărturarul Nelu Ivan, președintele Asociației ani cu sănătate!”), Valeriu Valegvi a fost oaspetele
Filatelice din Brăila, Bibliotecii noastre întru
a dăruit câteva zile de spiritul eminescian, în
bucurie tuturor iubitorilor seara aceleiași zile, 13
de Eminescu, dar și de ianuarie, dăruind tuturor
filatelie, prin vernisajul celor interesați cea mai
expoziției intitulată nouă carte de poeme a
„Regele Eminescu și domniei sale, „Nestinsele
filatelia”. Au luat cuvântul trăiri”, apărută la editura
sus menționatul Vasile Detectiv literar. Invitați,
Mandric, Vergil Matei, din București, dar și din
Jenică Chiriac, care au țară: scriitorii și editorii:
prezentat câteva dintre Florin Dochia, Firiță
tainele eminesciene,
Neculai Băcanu și, nu în ultimul rând, Stela Șerbu-
Răducan, care ne-a descrețit frunțile cu epigramele
sale.
Jurnalistul, prozatorul, poetul, dar mai ales (în
condițiile surprizei propuse!) dramaturgul Victor
Cilincă „s-a întors” la Biblioteca „V.A. Urechia”,
instituție subordonată Consiliului Județean Galați,
cu o lectură publică extraordinară: piesa scurtă
de teatru „Luceafărul de bibliotecă”, care îl are ca
personaj principal pe Mihai Eminescu, în zilele în
care era director al Bibliotecii Universitare din Iași.
Cu umor și solemnitate, Victor Cilincă a demonstrat

98 Axis Libri
Carp și Florin Ciocea. Au moderat evenimentul: Valegvi, dar și participanți din rândul publicului,
Corina Emanuela Dobre și A.G. Secară, ultimul emoționant fiind momentul liric susținut de o
observând într-o cronică la cartea lansată: „Poezia fetiță de cinci anișori. Din partea oficialităților, au
lui Valeriu Valegvi mărșăluiește așadar în continuare, fost prezenți doamna vicepreședinte a Consiliului
în campanii anti-... militare, propovăduind Județean Galați, Doina Cucu, și viceprimarul
«desăvârșirea» (chiar dacă conturile par să se fi Lucian-Valeriu Andrei.
încheiat!), ridicând fortărețe piranesiene, pe care Pe tot parcursul evenimentului, membri ai
este ridicat, după cum Ansamblului „Doina Co­
scriam și la prefața la vurluiului” al Centrului
«Ochi de șoim», drapelul Cultural „Dunărea de Jos”
libertății de creație!” au oferit participanților
Vineri, 14 cărți poștale ilustrate cu
ianuarie, ora 14, la sediul Mihai Eminescu și alte
central al Bibliotecii personalități ale orașului,
„V.A. Urechia”, în Sala editate de CCDJ.
Eminescu, s-a desfășurat Evenimentul s-a
simpozionul intitulat încheiat cu depuneri de
Poezia contemporană flori la statuia poetului,
în Țara lui Eminescu, cu cei prezenți având cel
lansări de carte, mini- puțin câte o floare la ei,
conferințe și recitaluri, acestea fiind oferite, în
cu participarea scriitorilor Florina Zaharia, Marilena timpul evenimentului, de reprezentanții Primăriei
Apostu, Florin Ciocea, Florin Dochia, Firiță Carp, Municipiului Galați.
Gabriel Gherbăluță, Ghiță Nazare, A.G. Secară, Ana Participarea la eveniment s-a făcut cu
Maria Cheșcu ș.a., membri ai Uniunii Scriitorilor respectarea măsurilor legale în vigoare: asigurarea
din România sau ai altor asociații de creație. unei distanțe de 2 metri între persoane și a unei
Sâmbătă, 15 ianuarie 2022, la ora 10:30, la suprafețe de minimum 4 mp pentru fiecare
complexul statuar „Eminescu și muza”, realizat în persoană, precum și cu purtarea măștii de protecție,
anul 1911 de sculptorul Frederik Storck, (prima având în vedere că rata de incidență cumulată la 14
statuie din România dedicată poetului!) din Parcul zile a fost mai mare de 1/1.000 de locuitori. (Am
Municipal din Galați, s-a organizat momentul menționat acestea pentru a aminti urmașilor, ca
tradițional, de întâlnire și de omagiere a „poetului orice cronicar, câte ceva din... specificul acestor zile
nepereche al poeziei românești“ - la 172 de ani de dintre 2020 și 2022!).
la nașterea sa.
Evenimentul a fost inițiat și organizat de
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, Consiliul
Județean Galați, Primăria Municipiului Galați și
Direcția Județeană pentru Cultură Galați, cu sprijinul
Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, cu participarea
unităților de învățământ gălățene și împreună cu
Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sud-Est.
Programul, care a început la ora 10:30, a
cuprins un moment muzical susținut de Fanfara
„Valurile Dunării” a Centrului Cultural „Dunărea
de Jos”, fiind urmat de scurte alocuțiuni ale
autorităților și personalităților culturale gălățene,
printre care actori și scriitori locali, membri ai
Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sud-Est.
Au luat cuvântul Corina Emanuela Dobre, Florina
Zaharia, Carmen Andrei, Vera Crăciun, Luminița
Potîrniche, Victor Cilincă, A.G. Secară, Valeriu Redacția Axis libri

martie 2022 99
 veniment

O săptămână dedicată
lecturii la Galați

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați a sărbătorit Ziua

Națională a Lecturii, marcată pentru prima dată în România,
împreună cu cititorii săi mari și mici. Pentru această primă celebrare
au fost organizate numeroase activități pentru comunitatea gălățeană,
dedicând o întreagă săptămână lecturii. Manifestările s-au desfășurat
sub mottoul „Citim împreună!”.
Atât la sediul central al bibliotecii, cât și la celelalte filiale din
municipiu au avut loc numeroase sesiuni de lectură interactivă cu
cititorii mici și mari, care s-au desfășurat atât fizic, cât și în mediul
on-line. Echipe de bibliotecari au fost prezente fizic în șapte unități de
învățământ din municipiul Galați (grădinițe, școli și licee), unde, în
cadrul unor întâlniri distractive și interactive, copiii și elevii au citit,
au aflat mai multe despre Bibliotecă, despre cum pot deveni cititorii
noștri, dar și despre cât de mult lectura le poate dezvolta imaginația.
În paralel cu aceste vizite atât la sediul bibliotecii, cât și la cele
două filiale, s-au desfășurat întâlniri on-line, unde au participat
cadrele didactice și elevii de la 24 de instituții de învățământ din
județul Galați. S-a vorbit despre cărți, s-a citit, s-a povestit, s-a dat
frâu liber imaginației și s-a ajuns în unanimitate la aceeași concluzie
că „cititul îmbogățește și desăvârșește”.
În data de 15 februarie, la ora 10:30, o echipă de bibliotecari,
împreună cu reprezentanți ai Centrului Multifuncțional pentru
Persoane Vârstnice Galați, au organizat, la sediul centrului, o lectură
publică și o prezentare a noii cărți a scriitorului Iulian Mardar, Florina Diaconeasa
șef Serviciu Relații cu
Publicul,
Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia”

100 Axis Libri

intitulată „Uimitorul Jack: Jack A.
Wesome”, apărută la Editura Eikon,
București, în anul 2021. Aici, nu a
fost numai despre lectură, a fost mai
mult de atât. A fost emoție, bucurie,
talent, îndemânare, zâmbet, inimi
deschise, terapie. De această dată
rolurile s-au inversat: nu bunicii
au fost cei care au citit povești, ci
bibliotecarii și scriitorii. Au ascultat
cuminți, cu ochii blânzi, cu interes
și dorință de a se pierde printre
povești și rânduri bine scrise, pentru
a descoperi lumi noi. S-au bucurat
de lectură, de poveste, de o
vorbă bună.
De asemenea, cititorii
care au trecut pragul bibliotecii
în această săptămână au
primit cu bucurie provocarea,
din partea bibliotecarilor
gălăţeni, de a citi în direct,
pe pagina de socializare
a instituţiei, un fragment
dintr-o carte preferată.
Pentru că anul
acesta este dedicat marelui
dramaturg I.L. Caragiale, de
la a cărui naștere s-au împlinit recent 170 de ani,
cu sprijinul Teatrului Dramatic „Fani Tardini”, mai
multe colege bibliotecare, îmbrăcate în costume
specifice personajelor din opera lui Caragiale, au
oferit cititorilor scurte sesiuni de lectură din opera
acestuia, în mediul on-line, dar i-au și întâmpinat
îmbrăcate astfel pe gălăţenii care au ajuns la
Bibliotecă. Cititorii noștri au fost încântați de
această idee și de transpunerea
ei în practică și ne-au transmis
mai multe dintre aprecierile lor,
dintre care menționăm doar
una „în această zi Biblioteca s-a
transformat într-o bibliotecă
de poveste, iar bibliotecarele au
fost personaje ieșite din paginile
unor cărți”.
Președintele Consiliului
Județean Galați, dl Costel Fotea,
pe lângă faptul că ne-a sprijinit
în organizarea evenimentului,
a fost în permanență alături de
noi în această săptămână, declarând printre altele:
„Lectura are un rol foarte important în dezvoltarea
și evoluția copiilor, în a forma valori și principii,
fiind cel mai rapid mod de a le îmbunătăți gândirea
și comunicarea. Datorită lecturii, copiii înțeleg viața
și își dezvoltă imaginația. De aceea, unul dintre cele
mai frumoase daruri pe care le putem oferi copiilor
noștri este universul cărților.”
martie 2022 101
 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Dobre
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Catrina Căluian
Redactori Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Cătălina Popa
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Mariana Tomozei Cocoş
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Victor Cilincă
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Ion Zimbru
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Dan Plăeșu
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Eugen Holban
Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra conținutului opiniilor
exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.

Consiliul Județean Galați

BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
 Ermil Caraman
- 130 de ani de la naștere -
profesor, publicist și animator cultural
n. 13 ianuarie 1892, Galați – d. 6 octombrie 1979, București
Studii:
Ermil Caraman a frecventat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați
(1903-1911), apoi ale Facultății de Științe, Secția Matematici a Universității din
București (1911-1914), în paralel cu cele ale Seminarului Pedagogic Universitar
(1913-1915). Se distinge ca șef de promoție, iar licența în Științele Matematicii (23
ian. 1915) este apreciată cu calificativul „foarte bine cu distincție”. În perioada
războiului, începe un doctorat, primind o bursă pentru licențiații în domeniul științific
din Fondul „Vasile Adamachi” al Academiei Române.
Activitate profesională:
Ermil Caraman a activat ca profesor, publicist, animator cultural și om politic.
Profesorul Ermil Caraman a predat matematica cu pasiune, fiind apreciat
pentru tehnicile sale inovatoare de expunere; a devenit profesor cu titlu definitiv în
specialitatea matematică (1928), desfășurându-și activitatea la Liceul „Vasile
Alecsandri” (1919-1923, 1945-1946, 1946-1947), apoi la Școala Normală de Băieți
„Costache Negri” (1923-1929); se transferă la București de două ori, la Liceul Teoretic
„Mihai Eminescu” (1946) și la Colegiul „Sf. Sava” București (1947-1952);
îndeplinește și atribuții administrative, fiind director al Școlii Normale de băieți
„Costache Negri” (1923-1929) și al Liceului „Vasile Alecsandri” (1941-1947) etc.
În domeniul publicistic, s-a remarcat prin coordonarea comitetului de elevi
care a editat Foaia Științifică a Liceului Vasile Alecsandri (prima apariție - 15 febr.
1923), editarea și conducerea revistei pedagogice lunare Școala (15 ian.-iun. 1927) a
Școlii Normale de băieți „Costache Negri”, a fost membru în comitetul de redacție al
revistei gălățene Orizonturi (1939-1942) și al Buletinului Asociației „Prietenii
Liceului «V. Alecsandri»” (mar. 1944); a publicat în paginile Analelor Universității
București. Seria Științele naturii. Matematică-mecanică.
E. Caraman a fost membru al Partidului Național Liberal, deputat (1933-1937)
și prefect de Covurlui (19 nov.-28 dec. 1937), consilier comunal al Municipiului
Galați; în calitate de parlamentar, a fost secretar al Comisiei pentru întocmirea
programei analitice în licee, disciplina matematică. A fost fondator și președinte al
Băncii Corpului Didactic Secundar din Galați (din 1939).
A fost membru al Societății „Gazeta matematică” București (din 1 mar. 1920),
al Societății Române de Științe – secția matematică, București, al Societății Regale de
Geografie, membru fondator și secretar general al Societății Culturale „Costache
Negri” Galați.
A fost un prieten autentic al Bibliotecii „V.A. Urechia” – în perioada cât a fost
director al Liceului „Vasile Alecsandri”, a susținut cu fervoare construirea sediului
bibliotecii publice – Palatul Cultural „V.A. Urechia”, sediul actual al Teatrului
Dramatic „Fani Tardini”, fiind unul dintre membrii fondatori ai Societății Culturale
„V.A. Urechia”, îndeplinind funcția de cenzor.
Pentru activitatea sa, a fost distins cu Crucea Comemorativă a Războiului
1916-1918, Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler (1943), dar și cu Premiul
Facultății de Științe pentru lucrarea „Asupra dreptelor invariabil legate de triedul unui
punct mobil pe o curbă strâmtă, care generează suprafețe desfășurabile”, în baza
referatului întocmit de prof. Gheorghe Țițeica (1913).
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Nicolae Leonte
- 80 de ani de la naștere -
profesor, epigramist
n. 21 ianuarie 1942, Tecuci
Studii:
Nicolae Leonte a absolvit Liceul Teoretic Nr. 1 Tecuci (1956-1960), apoi
Facultatea de Filologie, Secția Limba și Literatura Română, din cadrul Universității
„Al. I. Cuza” Iași (1960-1965).
Activitate profesională:
Nicolae Leonte a avut o activitate didactică bogată, care a început în anul 1965,
la Școala Generală din comuna Drăgănești, situată lângă Tecuci. În anul 1969, susține
examenul de definitivare în învățământ.
Între 1966-1967, a fost director educativ, respectiv comandant-instructor al
unității de pionieri, fiind promovat în funcția de instructor la Consiliul Raional al
Organizației Pionierilor Tecuci (1967), apoi este numit președinte al Consiliului
Municipal Tecuci al Organizației Pionierilor (1968). Tot în 1968, organizează la
Buciumeni prima tabără pentru pionieri și școlari din județul Galați, care va fi nucleul
taberei construite ulterior de Inspectoratul Școlar Județean Galați.
În intervalul 1971-1972, a predat la Școala Profesională Comercială. Participă
la concursul de ocupare a catedrelor vacante, obținând titularizarea la Liceul Teoretic
Nr. 7 Galați (1971). Este promovat în funcția de inspector școlar la Inspectoratul
Școlar Județean, unde activează între 1973-1981, când solicită revenirea la catedră.
Parcurge etapele evoluției în activitatea didactică prin obținerea gradului didactic 2
(apr. 1977), apoi a gradului 1 (1985). Aprecierea aptitudinilor sale pedagogice se
materializează în acordarea salariului de merit (1998, 2003), apoi a gradației de merit
(1998-2002), iar în perioada cât a fost inspector școlar, a primit medalia „Profesor
evidențiat”. Se dedică activității didactice la Liceul de Științele Naturii „Emil
Racoviță”, până când se pensionează (1 sept. 2006). După pensionare, mai activează
un timp la Liceul Economic „Virgil Madgearu”, la Grupul Școlar Industrial „Sfânta
Maria” și la Grupul Școlar CFR-Galați. Timp de 2 ani consecutiv, are o colaborare cu
Universitatea „Danubius”, constând în cursuri de pregătire pentru examenul de
bacalaureat la Limba și Literatura Română, cu viitori candidați la admiterea la
facultățile universității menționate.
În anul 1991, alături de alți colegi din învățământul preuniversitar pune bazele
unei organizații sindicale libere, participând la redactarea Statutului, apoi este ales
președinte al noii organizații - Sindicatul Personalului din Învățământul
Preuniversitar Galați.
Pasiunea pentru creația literar-artistică, pentru epigramă în special, îl
determină să fie un membru activ al Cenaclurilor Verva și Serfioti; este cooptat în
colectivul de redacție al revistei Armonii de toamnă, editată de C.A.R.P. Galați.
Nicolae Leonte este unul din epigramiștii mereu prezenți la întâlnirile
Salonului Literar „Axis Libri”, organizat de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Galați.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 31 0 de ani
de existentă
‚
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”

REVISTĂ CULTURALĂ
TRIMESTRIALĂ
I
AX S
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi

NICOLAE LEONTE

L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
ERMIL CARAMAN

Anul XV, Nr. 54,

martie 2022