Teologia cosmosului 

si indumnezeirea omului. Viziunea Parintelui Staniloae

 
Importanta intelegerii cosmosului1 ca element de legatura intre om si Dumnezeu este cu
atat mai mare cu cat omul nu doar se foloseste de creatie, ci este si responsabil pentru aceasta.
Teologul catolic Thomas Spidlik in acord cu teologii rusi identifica un statut foarte important al
lumii, acela de maica: "omul nu este numai stapan al lumii, ci este fiu al ei, el se naste din
pamant si se intoarce in el". Acest fapt il incarca pe om cu o responsabilitate maxima,
metamorfoza lui ca indumnezeire este legata nu numai de relatia cu semenii sai ca persoane, ci
ea se realizeaza in relatie cu lumea ca intreg. Existenta animalelor, plantelor si mineralelor este
potentata si primeste sens prin indumnezeirea omului. De eforturile lui spirituale, depinde
inserarea lor in Imparatia lui Dumnezeu.
Acest proces spiritual al omului a determinat pe teologi sa vorbeasca de o "creatie
continua a lumii "- nu trebuie rezervat termenul de creatie numai activitatii lui Dumnezeu. Omul
colaborand cu Dumnezeu devine si el participant la creatie, actiune care este complementara
creatiei divine.
Menirea lumii este de a fi cuvant in stabilirea unui "dialog progresiv in iubire"intre om si
Dumnezeu. Natura creata se dovedeste a fi "cuvant"prin rationalitatea sa plasticizata care o
sustine si care se cere a fi la nesfarsit modelata de o constiinta rationala si creatoare. Asadar,
lumea exista pentru om fiind creata pentru a fi umanizata, pentru a fi actualizata in virtualitatile
sale ca mijloc de comunicare si maturizare spirituala a acestuia.
Lumea poate fi inteleasa atat ca cuvant al dialogului om-Dumnezeu, cat si ca ofranda, ca
dar. Parintele Staniloae avea sa afirme: "vom intelege caracterul lumii numai atunci cand ne vom
gandi la ea in termenii conceptului de dar", in aceasta consta teologia ei. Ea este o declaratie de
iubire facuta noua de catre Ziditorul-Dumnezeu spre indumnezeirea noastra. Pe aceasta noi o
intoarcem ca iubire aceluiasi Dumnezeu avand in sine prinosul nostru de recunostinta Celui ce
ne-a iubit dintai. Ea nefiind realitatea ultima in sine, ci numai un mijloc de comunicare intre om
si Dumnezeu este folosita de om ca dar, pe care il aduce ca jertfa lui Dumnezeu in interesul
propriei sale dezvoltari spirituale.
Lumea nu va inceta sa existe. Aceasta impreuna cu omul sunt destinati sa coexiste vesnic
impreuna. Pentru aceasta o dezvoltare sau tratare a unor aspecte de cosmologie vor fi intotdeauna
necesare pentru intelegerea modului implinirii indumnezeirii omului.
Spiritualitatea rasariteana sustine ca lumea nu putea fi creata decat de o existenta plenara,
libera si vesnica, care avand in ea toata multumirea trebuia sa fie o existenta a iubirii si a unitatii
desavarsite. "Dumnezeu, Cel supraplin n-a adus cele create la existenta fiindca avea lipsa de
ceva, ci ca acestea sa se bucure impartasinduse de El pe masura si pe potriva lor, iar El sa se
veseleasca de lucrurile Sale, vazandule pe ele veselindu-se si saturandu-se fara saturare de Cel
de care nu se pot satura."
La originea lumii sta dragostea Sfintei Treimi, tot ce exista in ea sunt expresii ale iubirii
Sale desavarsite, ale vointei Sale divine de a impartasi altora iubirea Sa supraabundenta. Tatal,
Fiul si Duhul Sfant hotarasc din veci ca de existenta de care se bucura Ei trebuie sa se bucure si
alte fiinte constiente, chiar daca intr-o natura infinit mai redusa.
Asadar, intreaga lume a fost creata pentru a participa la existenta si viata dumnezeirii in
toata splendoarea si maretia ei. Pentru a atinge acest stadiu omul trebuie sa parcurga un program
de crestere in comuniune cu Dumnezeu, program ce culmineaza cu ceea ce traditia rasariteana
numeste indumnezeire. Pentru a fi indumnezeita, intreaga existenta poarta in sine elementele
necesare pentru unirea cat mai deplina cu Creatorul ei. Intre acestea esentiale sunt: iubirea lui

1
Dumnezeu ca fundament al existentei, separarea ireductibila intre om si Dumnezeu la nivel
ontologic si cadrul temporal.
Vom incerca in cele ce urmeaza sa definim aceste elemente in relatie cu teologia si
spiritualitatea ortodoxa in liniile lor generale, mai ales ca ele sunt in fapt premisele realizarii
intregii existente create (om-cosmos). Asadar in aceasta parte a analizei noastre vom trata
urmatoarele:
a) erosul dumnezeiesc ca "iesire din Sine"a Fiintei Absolute si forta motrice in procesul
creatural si in creatie;
b) distinctia ontologica intre creat si necreat ce se datoreaza creatiei "ex nihilo"-
importanta teologica a acestei distinctii pentru devenirea continua a creatie in comuniune cu
Creatorul sau;
c) crearea timpului ("la inceput") ce face posibila miscarea omului ca icoana a
dumnezeirii spre Arhetipul lui.
1. Creatia- iubire sau necesitate?
 
"Dumnezeu creeaza lumea din bunatate, pentru ca sa se faca partase si alte fiinte de
iubirea Lui intratrinitara."
Numai Treimea ca iubire putea aduce la existenta si o alta existenta prin creare, deci in
libertate si din adevarata atotputernicie. Creatia, asadar, este rezultatul dragostei interpersonale
a celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi care se manifesta "ad extra" in energie(lucrare) creativa.
Nu o necesitate interna Fiintei Sale s-a aflat la baza creatiei, caci atunci Ea ar fi fost dependenta,
in esenta sa, de existenta lumii.
Sfanta Treime a dorit sa aduca si alte fiinte in comuniune cu Ea, pentru ca acestea sa
poata experimenta dragostea divina prezenta deja in Sfanta Treime si sa poata trai in deplina
partasie cu Creatorul lor. In consecinta creatia implica, o participare reala la viata lui
Dumnezeu(theosis) fapt ce il sustine si Sf. Ioan Damaschin:"asadar pentru ca bunul si preabunul
Dumnezeu nu s-a multumit cu contemplarea Lui proprie, ci, prin multimea bunatatii Sale a
binevoit sa se faca ceva care sa primeasca binefacerile Sale si sa se impartaseasca din bunatatea
Lui "; creatia lumii nu s-a facut din sila, nici din capriciu sau frica, ci din iubirea si din vointa Sa.
Numai iubirea are puterea de a da un sens real existentei. La aceasta iubire
Dumnezeu asteapta un raspuns, adica o alta iubire pe care El sa o primeasca si sa o trimita inapoi
in lume. In acest circuit al iubirii, creatia este mijloc de exprimare atat din partea lui Dumnezeu
care din iubire proniaza omul si fapturile, dar si din partea omului care se aduce pe sine impreuna
cu intreaga existenta prin jertfa, ofranda de iubire Daruitorului. Iubirea lui Dumnezeu este si
premisa, dar si tinta intregii existente. Ea se revarsa peste om si peste lume ca o forta si putere
pentru miscarea acestora spre existenta fericita in comuniunea si ambianta plina de iubire a
Sfintei Treimi.
Despre aceasta iubire care sta la baza existentei Sf. Dionisie Areopagitul spune ca
reprezinta o "iesire din Sine"a lui Dumnezeu. Ea nu inseamna o ruptura in Fiinta divina, caci desi
se exprima in afara Ea ramane totusi neiesita din Sine. Aceasta extaza a Creatorului, Sf. Dionisie
o identifica si o pune pe seama erosului dumnezeiesc, forta a binelui sau a iubirii care unifica si
leaga partile creatiei intre ele, dar si pe om cu Prototipul sau. Dumnezeu se lasa oarecum atras de
fapturi prin puterea erosului dumnezeiesc, pentru aceea ca acest eros este extatic, nelasand pe cei
ce iubesc sa fie ai lor, ci ai celor iubiti.
Sf. Maxim Marturisitorul spune ca existenta patimind pentru vesnica existenta fericita se
si grabeste si isi intensifica incordarea si miscarea pana ce ajunge intreaga la Cel iubit si pana

2
este invaluita de El intreaga. Dar, neajuns la capatul final al iubirii, omul socoteste ca nici macar
nu a pus inceput ei. El se va simti departe de iubirea pe care o are in sufletul sau, de plinatatea
fara margini a iubirii. De iubire niciodata nu ne saturam ea ne da mereu o noua bucurie.
Generic spus, erosul inseamna miscarea plina de tensiune si de dor din doua parti, avand
in sine un caracter personal. Aici se poate pune intrebarea cum participa lumea la iubirea lui
Dumnezeu daca erosul divin are caracter personal?
Raspunsul este: omul! Iubirea (erosul divin) lui Dumnezeu din care a fost adusa la
existenta lumea este si continutul genetic al omului. Cu alte cuvinte omul nu numai ca este din
iubire, ci este inzestrat si cu iubire ca forta prin care patimeste tensiunea (extasul) spre
Dumnezeu ca spre Cel pe care Il iubeste si Ii poate oferi iubire.
Impreuna cu omul, lumea patimeste aceeasi tensiune spre tinta. Omul nu atrage numai pe
Dumnezeu spre faptura, ci si faptura spre Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu fie ea eros sau agape
implica miscarea fapturilor si a creatiei spre iubirea lui Dumnezeu ca iubire absoluta, iubire care
"ab initio" o misca spre El. Diastema intre iubirea dumnezeiasca si cea a fapturilor determina o
crestere infinita a acesteia din urma care va evolua spre asemanarea tot mai deplina cu iubirea
divina. Asadar, creatia nu numai ca este expresia iubirii divine, dar se afla si pe drumul iubirii,
primindu-si puterea din iubirea treimica.
Despre creatia ex nihilo parintele Staniloae spune ca este un act de chenoza al lui
Dumnezeu prin care pe de o parte isi arata atotputernicia, iar pe de alta nemarginita iubire pe care
o revarsa peste lume. "Creatia lumii din nimic a fost o smerenie, dar si o putere extraordinara.
Sa faci din nimic ingerii, lumea asa cum este ea care ne uimeste cu organizarea ei
formidabila pana in cele mai mici detalii, apoi sa-l faci pe om sa o inteleaga, iar acesta sa vrea
sa urce peste lume mai presus de lume, este neindoielnic o smerenie a lui Dumnezeu."
 
Invatatura crestina nu face nicidecum din termenul "din nimic" un principiu coexistent
lui Dumnezeu, un fel de vid real in afara lui Dumnezeu, din care Acesta avea sa scoata la
existenta intreaga creatie. Nimicul de care vorbesc Parintii se refera la faptul ca Dumnezeu n-a
scos nici din Sine, dar nici din altceva lumea, prin asta aratandu-si atotputernicia Sa. Parintele
Staniloae, despre aceasta problema avea sa afirme:"nimicul nu e un vid real, alaturi de
Dumnezeu ca plenitudine a existentei, sau ca existenta nemarginita; un vid prin care Dumnezeu
ar fi marginit prin fire". Prin urmare, este nepotrivit sa spunem ca lucrurile sunt create dintru-un
vid primordial si plasate in afara lui Dumnezeu.
Acest "in afara"nu poate fi acceptat decat in sensul aparitiei alaturi de Dumnezeu a
substantei si naturii creatiei, care ca existenta reprezinta o picatura eterogena alaturi de
nemarginitul ocean al existentei divine.
In aceasta consta si minunea creatiei in aceea ca apare ceva cu totul nou care, desi este
plasmuit de Dumnezeu se afla la o distanta infinita de Acesta. Distanta dintre faptura si
Dumnezeu, Sfantul Maxim o explica spunand ca asa cum lucrurile sunt facute in afara de minte,
dar primeste inlauntru ei vederea lor, asa si Dumnezeu cel vesnic nemarginit si nesfarsit a daruit
celor ce sunt, existenta care este in afara Fiintei Sale (deci nu are aceeasi esenta), dar de-a
pururea se afla inlauntru Lui; distanta nu este de loc, ci de natura. In felul acesta, se va afirma
atat transcendenta, cat si imanenta lui Dumnezeu."Dumnezeu a creat lumea ca s-o
faca partasa de eternitate sau de comuniunea Sa, nu prin fiinta ei, ci prin har, prin impartasirea
de ea. "Lumea nu e despartita de El nici in existenta ei, nici in sensul ei. Sensul lumii e implicat
in sensul lui Dumnezeu.

3
 Creatia din nimic este una din cele mai insemnate probe ale puterii Sale covarsitoare. Cu
toate acestea rasaritul crestin va sustine perfectiunea Creatorului, dar si insuficienta creatiei prin
ea insasi. Desi a avut loc prin Cuvantul Sau, lumea nu este o emanatie de particule din Fiinta
divina. Creatia nu-si are sursa existentei in sine, ci depinde de voia lui Dumnezeu pentru a exista,
depinde de energiile lui Dumnezeu facatoare de viata.
Daca creatia n-ar avea un inceput si n-ar fi din nimic, deci n-ar fi opera exclusiva
a libertatii si a iubirii lui Dumnezeu n-ar putea fi destinata unei existente in plinatatea lui
Dumnezeu, ci forma ei relativa si imperfecta ar fi singura esenta fatala a realitatii.
De aceea faptul ca lumea si omul sunt din nimic, confera intregii existente posibilitatea
de evolua si de a fi ridicata continuu la un plan superior de perfectiune.
Acest lucru este posibil mai ales pentru faptul ca la creatie prin aducerea la existenta din
nimic a omului si a lumii, se realizeaza ceea ce teologic numim distanta intre creat si necreat. Ca
efect al acesteia omul, cat si creatia intreaga tinde spre o tinta desavarsita pe care nu o are in el si
pe care niciodata nu o va avea in el- Fiinta Divina.
Iar cata vreme se misca inseamna ca nu au ajuns la tinta desavasita si astfel continua
miscarea naturala pana ce ajunge in sfarsit la odihna lui Dumnezeu. Asadar, consecinta cea mai
importanta a invataturii acestui subcapitol din teologia ortodoxa, consta in deschiderea unei
infinite perspective a indumnezeirii.
Numai pentru ca omul si lumea sunt din nimic, sunt destinati catre o perfectiune din afara
lor printr-o continua sustinere a lor din partea Creatorului.
1.Timp si creatie-expresia "La inceput"
 
De vreme ce lumea nu este o emanatie din Dumnezeu si de vreme ce nu rezulta din Fiinta
Sa sau din vreo materie eterna preexistenta, ci este creata din nimic rezulta ca are un inceput, dar
si un scop. Sf. Grigorie de Nyssa spune ca expresia "la inceput"(Fc. 1,1) inseamna in rezumat ca
Dumnezeu a creat lumea din prima miscare a vointei Lui, apoi elementele constitutive lumii s-au
desfasurat intr-o succesiune si ordine concretizandu-se prin timp atunci cand li se cuvenea.
Parintele Staniloae vorbeste de expresia "la inceput" ca fiind prima clipa a dialogului lui
Dumnezeu coborat la creatura, dialog care are in vedere nesfarsita comuniune cu Persoana
divina. "Intru inceput"indica si prima unire a vesniciei cu timpul cand se produce actul creator si
apare creatia. De asemenea, expresia arata ca "la inceput" este in fapt inceputul timpului care ia
fiinta prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.
Asadar, Dumnezeu este si creatorul timpului, dar totodata si in afara lui ca Cel ce e
Cauzatorul a tot timpul si veacul, ca Vechi de zile, ca Cel ce e inainte de vreme si mai presus de
timp dinainte de veacuri. El este adus la existenta odata cu creatia fiind de aceeasi natura cu ea,
dupa cum arata si Sfantul Vasile cel Mare: "cand, insa, a trebuit adusa intre existente lumea
aceasta, atunci, de aceeasi natura cu lumea, cu vietuitoarele si cu plantele din lume, a adus la
existenta si scurgerea timpului "
Atat Sf. Grigorie de Nyssa, cat si Sf. Vasile cel Mare identifica expresia "la inceput" cu
termenul platonic apax (deodata) adica un fel de moment atemporal in sine prin care se trece de
la non existenta la existenta.
In inceput este implicata toata distanta ce are sa o parcurga lumea creata in timp, dar si
voia lui Dumnezeu de a fi in relatie continua cu ea pentru a o duce la sfarsitul voit de El. Relatia
implica coborarea Lui continuu in creatia Sa in toata miscarea lumii in timp. Timpul ca atare nu
ramane exterior creaturii, ci el devine de la inceput o conditie a urcusului ei, urcus prin care
creatura trebuie sa depaseasca miscarea si chiar timpul sub care sta. Pentru a invinge aceasta

4
distanta omul trebuie sa tinda spre finala si deplina uniune dintre el si Dumnezeu cand timpul va
fi transformat in eternitate, in eon.
Ca si lumea si timpul progreseaza spre un sfarsit, un scop. Lumea este creata in timp si
trebuie sa se sfarseasca in timp. In aceasta perspectiva a progresului, timpul este mijloc de urcus
continuu catre indumnezeire. "Indumnezeirea, - zice Sfantul Maxim, - este concentrarea si
sfarsitul tuturor timpurilor si veacurilor si a celor din timp si veac."Dumnezeu s-a coborat la
nivelul ei (creatiei) temporal fara sa inceteze sa ramana totodata in eternitatea spre care vrea sa o
ridice.
Asadar, "la inceput" implica timpul care este masura miscarii, si temeiul schimbarii
existentelor create care vizeaza fiintarea lor fericita eterna in Dumnezeu.
Parintele Staniloae observa, urmand Sfantului Maxim, trei dimensiuni ale timpului care
surprind atat caracterul, cat si constitutia acestuia: eonul initial, existenta istorica si eonul
final toate fiind caracterizate de miscare. Cu toate acestea numai cea din cadrul existentei istorice
reprezinta o miscare propriu-zisa spre o tinta anume, caci celelalte doua sunt miscari stabile si
eterne ce Il inconjoara pe Dumnezeu. In Ambigua aceste trepte Sf. Maxim le completeaza prin
alte trei:
a) existenta simpla
b) realizarea existentei prin miscare si libertate
c) starea de invesnicire a desavarsirii prin care se trece de la conditia naturala la conditia
zilei a opta.
In consecinta, inceputul, mijlocul si sfarsitul existentei este in Dumnezeu, inceputul ca
Facator, mijlocul ca Proniator si sfarsitul ca Cel ce le circumscrie pe toate. Este o gradatie
obisnuita la Sf. Maxim: faptura primeste la inceput simpla existenta cu aspiratia spre existenta
fericita, ca apoi sa dobandeasca existenta fericita pentru veci. Fiecare clipa are la baza voia libera
a lui Dumnezeu cel etern, Care sustine lumea in dezvoltarea ei si o cheama continuu la un
raspuns si o legatura responsabila cu El. Exista, deci ca posibilitate a indumnezeirii
omului, timpul in care se maturizeaza intalnirile omului cu Dumnezeu, spre transfigurarea
acestuia tot mai deplina.
b. Cosmologia ortodoxa dimensiunea teonoma a creatiei
 
Potrivit invataturii crestine existenta lumii depinde de om si omului de lume, de aici si
intrebarea daca trebuie inteles omul prin cosmos sau cosmosul prin om. Adevarul este ca ambele
depind, in ultima instanta si se explica prin Dumnezeu. Tocmai in aceasta consta teologia
cosmosului in faptul ca lumea ca realitate contingenta sta sau cade prin Cel ce o a conceput si o
proniaza -Dumnezeu. El este si inceputul si sfarsitul precum si sustinatorul intregii existente,
lucrare ce se reflecta in atributele Creatorului care marturisesc puterea si maretia existentei Lui.
Desi lumea creata este caracterizata de finitudine, fiind astfel dependenta si conditionata
de infinitate, putem vorbi de o ontologie a cosmosului pe temeiul existentei lui Dumnezeu in
creatie, nu in sens panteist, ci pan en teist.
 
Intelegerea lumii in dimensiunea ei teonoma, ca revelatie a lui Dumnezeu, presupune
intelegere functiei iconice sau epifanice a ei, functie care este indeplinita de rationalitatea
dumnezeiasca a acesteia, dar si de prezenta efectiva a lui Hristos cosmic in aceasta.
Rationalitatea lumii implica la randu-i o alta rationalitate la nivel interpersonal intre oameni si
Dumnezeu. Rostul ei se vadeste in comuniunea pe care o realizeaza omul prin aceasta, atat cu

5
semenii sai, cat si cu Dumnezeu. Rationalitatea lumii transmite omului o infinitate de sensuri,
pentru a creste prin ele in iubire, in cadrul unei Liturghii cosmice.
Cum vom vedea in cele urmeaza cosmologia ortodoxa este caracterizata atat de
rationalitatea lumii ce are implicatii ontologice, cat si de specificul ei dialogic cu implicatii
inexpugnabile in contextul desavarsirii si indumnezeirii omului.
1.Ontologia cosmosului
 
Daca afirmam ca lumea are in constitutia sa elemente ale prezentei lui Dumnezeu putem
si trebuie sa vorbim si de o ontologie a cosmosului. Ontologia intregului univers creat consta in
participarea acestuia prin om la dumnezeire. Toata creatura este un act al harului si toate
participa la dumnezeire, dar fiecare lucru participa la har dupa capacitatea care o are prin creatie.
In acest context al prezentei lui Dumnezeu in creatie, Sf. Maxim vorbeste de Cosmos ca
lacas a lui Dumnezeu, asemenea Bisericii care participa la viata lumii, lucrand in sanul acesteia.
Acelasi Sf. Maxim identifica fara sa confunde partile Bisericii ca fiind si parti ale creatiei
cosmice: "Intreg cosmosul, fiind in chip intelegator o biserica nefacuta de mana, indica prin
aceasta biserica cea facuta de mana. Exista in ea un loc sfant al preotimii, intrucat are lumea de
sus, care s-a dat puterilor de sus; si are naosul, intrucat cuprinde locul de jos, care s-a rezervat
acelora carora li s-a randuit viata simturilor."
Legatura dintre diferitele parti ale lumii in armonia lor universala este data de lucrarea
continua a Logosului divin atat in creatia propriu - zisa, inainte de cadere, cat si dupa aceasta
prin opera de mantuire. Prin urmare, ontologia cosmosului se fundamenteaza mai ales pe
caracterul hristocentric al acestuia: "Pentru ca intru El au fost facute toate cele din ceruri si cele
de pe pamant, cele vazute si cele nevazute...Toate s-au facut prin El si pentru El... Caci in El a
binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea dumnezeirii"(Col 1, 15-19).
Actiunea Logosului in lume deschide un alt capitol in problematica propusa, acela
al ratiunilor divine, care formeaza osatura rationala a intregii realitati create. Fiind expresii ale
Logosului preinomenit, ratiunile lucrurilor sunt idei ale dumnezeirii cu privire la elementele ce
compun lumea, lucrurile si fiintele, sunt modele virtuale sau paradigme ale lucrurilor. Ele nu se
identifica cu fiinta dumnezeiasca, dezvaluie adancimea, valoarea si sensul teocentric al creatiei
precum si fundamentarea logica si spirituala a lumii in Dumnezeu.
Prezenta lui Dumnezeu in creatie se resimte mai cu seama in aceea ca intregul cosmos e
marcat de viata si energii. Ele sunt lucrari active ale lui Dumnezeu existente vii din jurul fiintei
Lui, cu ajutorul carora se produce, in afara, miscarea activa a dumnezeirii si prin care se
impartaseste oamenilor si creatiei in general, continut (viata) dumnezeiesc totdeauna nou.
Ele exista inainte de creatie : "cum vom intelege, spune Sf. Vasile cel Mare, cele de dincolo de
veacuri? Care erau lucrarile Lui inainte de creatia inteligibila? Cate haruri sau coborat din El
asupra creatiei? Care este puterea Lui revarsata peste veacurile ce aveau sa vina? Caci ea exista
si preexista si coexista cu Tatal si Fiul inainte de veacuri."Cu toate acestea ele nu inseamna o
prezenta a divinitatii in fiinta, pentru ca in acest caz fiinta divina s-ar confunda cu fiinta
lumii: "cand afirmam ca il cunoastem pe Dumnezeu in energiile Sale, nu vrem sa sustinem
ca poate fi apropiat dupa fiinta Sa. Caci daca energiile coboara pana la noi, ca razele de soare,
fiinta lui Dumnezeu ramane inaccesibila "
 
In acest context parintele Staniloae spune despre creatia lumii ca este o lucrare sau o
suma de lucrari urmate de lucrarile providentei, tot acest dinamism avand ca scop conducerea
creatiei spre indumnezeire. Indumnezeirea creatiei va face ca in Dumnezeu si in sfinti datorita

6
energiilor dumnezeiesti sa fie o singura lucrare, caci vor stralucii dreptii cum a stralucit
Dumnezeu pe munte aratandu-se ca alti sori prin impartasirea de lucrarile si lumina
indumnezeitoare.
In ultima instanta ontologia cosmosului este ceruta de om ca fiinta vie, acesta fiind cel
prin care toata faptura fiinteaza. Pe acest temei teologul catolic T. Spidlik vorbeste de o
umanizare a cosmosului. Lumea devine prin intermediul omului, prin sfintele taine, din natura
materiala (painea, vinul, apa, untdelemnul) natura spirituala. Pe de o parte omul este cel ce-o
face vie, pe de alta parte insa lumea e cea care il ajuta pe om sa creasca in viata spirituala. Unde
se pierde relatia intima cu natura omul devine o fiinta lipsita de sens de delicatete, devine un
automat aservit gandirii matematice exclusiviste si exploatatoare. Unde omul pierde relatia
sufleteasca cu natura isi ciunteste grav umanitatea sa inaintand intr-o existenta chinuita pana la
marginea neantului.
Asadar, imposibilitatea separarii persoanei umane de natura cosmica face ca desavarsirea
persoanei sa se proiecteze asupra intregii naturi, si sa depinda de ea. La randul ei natura poate fi
mediul prin care omul primeste harul dumnezeiesc sau energiile necreate binefacatoare, necesare
pentru cresterea spirituala si implinirea destinului comun al omului si al cosmosului - slava
Imparatiei cerurilor.
2. Virtualitatile infinite ale cosmosului- rationalitatea lumii
 
Dumnezeu aduce fapturile la existenta potrivit unui plan ce contine din veci (gandurile lui
Dumnezeu) ratiunile tuturor lucrurilor, care la timpul lor au dat prin plasticizare infatisare
creatiei. Ratiunile lucrurilor isi au izvorul si sunt intemeiate etern in Logosul divin, ca Ratiune
Ipostatica Suprema. Ele nu sunt existente in sine, ci sunt paradigme dupa care sunt create atat
fapturile, cat si fiintele umane in adancimea lor indefinita. Dezbracata de mesajul ei spiritual,
adica de rationalitate, lumea ar fi pentru om o realitate lipsita de sens.
Pentru ca isi au obarsia in Logos ratiunile subzista unitar in monada treimica,
actualizandu-se prin creatie sau prin aducerea la existenta a realitatilor pe care le reprezinta. In
acest proces cosmogonic paradigmele dumnezeiesti raman in planul transcendent in timp ce
ratiunile propriu-zise se coboara in temporalitate pentru a forma tesatura rationala a naturii
creatiei. Sf. Parinti potrivit actiunii si modului de manifestare a rationalitatii fac distinctia intre
ratiunea stricta (logos) si sensul ei, (noema) precum si intre logos si tropos, ca mod de implinire
al logosului fiintei respective. Lumea este, deci, o conexare rationala de astfel din logoi, tropoi si
noema.
Sf. Maxim identifica trei motive pentru care Dumnezeu a zidit in firea celor create aceste
ratiuni:
-pentru a vesti pe Creatorul lor si a fi o marturie a atotputerniciei si iubirii dumnezeiesti;
-pentru a fi spre ajutor omului, in aflarea caii spre Ratiunea Personala suprema ;
-pentru ca nici unul din credinciosi sa nu aiba ca scuza nestiinta, ca si cum lumea ar fi avut un
caracter neelaborat si opac;
- Lumea este prin aceste trei elemente, in fiinta ei mediu de reflectare si de stravedere a
Transcendentei. Prin urmare, ratiunile divine care iradiaza in lume o umplu pe aceasta de lumina
si transparenta si dau prin aceasta o perspectiva infinita acesteia si implicit intelegerii noastre.
Ele constituie legatura interna infinita si neincetata dintre Dumnezeu si creatie, lumea incetand sa
fie numai un cifru al informatiilor inalte, ci spatiul intalnirii interpersonale intre Dumnezeu si
om.

7
 Rationalitatea izvorata din Dumnezeu are deci, rolul de a stabili si sustine comuniunea
intre Dumnezeu-om, si pentru aceasta ea este intrucatva adaptata omului.
Cu alte cuvinte, rationalitatea divina a creat rationalitatea lumii in asa fel incat sa fie
inteleasa de catre minte. Ratiunea le e data tuturor sa actualizeze resursele ei in aplicarea lor
asupra lumii rationale. Fiecare persoana rationala se transcende pe sine prin ratiunea sa aplicata
lumii spre Izvorul creator al ratiunilor si spre semenii sai ca spre cei cu care va putea sa
actualizeze aceasta rationalitate lumii spre intuirea Absolutului Creator.
Ratiunile lucrurilor sunt facute pentru ratiunea omului si pentru ca oamenii sa se poata
uni in cunoasterea lor, imbogatindu-se atat prin aceasta cunoastere, cat si prin ceea ce aduce
fiecare in intelegerea lor. Cu ratiunea sa capabila de nenumarate nuantari si sinteze, spiritul uman
poate sa descopere intr-o forma deosebit de variata bogatiile cosmosului. Omul nu ar putea
descoperi si exprima ratiunile lucrurilor in tot mai marea lor varietate, daca nu ar avea aceasta
comuniune de fond cu acestea(lucrurile) prin insasi ratiunea sa.
Parintele Staniloae referitor la formele inepuizabile ale cosmosului nascute din
virtualitatile infinite ale rationalitatii lumii, vorbeste de un apofatism sau de un mister negrait
trait de om in legatura cu cosmosul, mister ce se adanceste pe masura cresterii omului in
comuniunea cu Dumnezeu. Despre aceasta dimensiune tainica a creatiei experiata de om trebuie
sa spunem ca isi are izvorul, atat in faptul ca ratiunile sunt expresii ale Logosului, si ca atare sub
un anumit aspect ele sunt inefabile, dar si din caracterul dinamic al acestora. Ele nu sunt modele
statice, ci tipare active interioare fapturilor, in care trebuie sa existe o miscare naturala prin care
ele au sa se conformeze cat mai deplin cu ratiunile lor.
Prin urmare, putem concluziona spunand ca rationalitatea lumii este premisa de neclintit
a indumnezeirii omului, rostul rationalitatii cosmosului fiind acela de a fi implinita prin
rationalitatea omului in Ratiunea cea Una.
c.Caracterul dialogic al cosmosului
 
Omul este o existenta interogativa, suntem chemati prin Logosul divin ca parteneri la o
convorbire continua si infinita cu Dumnezeu. Aceasta pentru ca prin Logos dumnezeiesc,
Dumnezeu nu creeaza numai niste obiecte gandite, ci si subiecte personale, care sa se afle
pururea intr-un dialog cu El. Acest dialog nu este un acord pur intelectual, ci un dialog si un
acord de tot mai deplina iubire ce vine din harul dumnezeiesc. Acesta se poate intretine numai in
baza a doua elemente esentiale: capacitatea inteligibil- rationala a omului si rationalitatea lumii.
Asa cum am aratat in capitolele anterioare obarsia acestor elemente se poate intelege
in Dumnezeu Cuvantul, capacitatea omului de a fi in dialog, cat si rationalitatea lumii fiind
expresii ale Logosului. Rationalitatea lumii in substratul ei este spre a fi cunoscuta de oameni,
fiinte cu ratiune constienta de sine, si astfel sa se imbogateasca de lumina lumii si prin ea sa
cunoasca tot mai mult lumina infinita a Cuvantului.
Cum se vede, uluitorul spectacol al maretiei cosmosului este numai pentru comunicare
spre comuniune in iubire.82 Pentru comunicare era nevoie de un discurs inteligibil, prin care
lumea sa se inscrie intr-o prezentare rationala a unui program de comunicare. Dumnezeu a dat
oamenilor lumea pentru a se intr-ajutora si a promova intre ei iubirea prin eforturi solidare,
pentru a o cunoaste si a se folosi de ea in mod fratern. Prin urmare lumea ca si continut al
dialogului, implica ratiunea umana randuita sa fie locul in care Dumnezeu sa poata vorbi si sa
poata lucra in vederea comuniunii.
Potrivit traditiei patristice, procesul spiritual prin care omul intra cu ajutorul ratiunii, in
dialog cu Dumnezeu este contemplatia naturala, lumea fiind in esenta ei un rai virtual plin de

8
coduri, cuvinte si ratiuni divine. Contemplatia naturala descopera omului si mesajul principal al
divinitatii, prin care acesta este constientizat, atat de importanta lui in planul lui Dumnezeu, dar
si de responsabilitatea cosmica a acestuia.
Definindu-si prin contemplarea universului situatia, omul se simte implicat si responsabil
pentru lume inaintea lui Dumnezeu care cuvanta prin lume. Sub acest aspect, dialogul se
descopera a fi conditia necesara progresului spiritual al omului.
Practic, universul apare drept mediu flexibil in care se desfasoara si se intalnesc doua
libertati creatoare, a lui Dumnezeu si a omului. Lumea devine un spatiu al intalnirilor
interpersonale intre Dumnezeu si om, un dar pe care si-l fac reciproc spre iubire tot mai deplina.
Pentru a contura aspectele caracterului dialogic al lumii teologul Charles Miller in
lucrarea "The gift of the world"- afirma ca lumea la acest nivel al dialogului, nu poate fi inteleasa
decat in perspectiva "darului". De fiecare data cand vorbim de creatie, spune Miller, trebuie sa o
cugetam pe aceasta in termenii "darului" ce presupune mai mult un proces de interactiune, decat
o existenta imanenta, lucru sau obiect. Parintele Staniloae incearca sa surprinda acest caracter
dinamic al teologie darului, prin expresia "dialogul darului".
Inceputul acestui dialog se poate identifica incepand cu crearea lumii prin actiunea
directa a Cuvantului lui Dumnezeu asupra zidirii Sale. Astfel de la inceput lumea a primit
valoarea unui cuvant ce este menit sa fie accesoriul conversatiei coerente a lui Dumnezeu cu
omul. Sustinand continuu existenta lumii, Dumnezeu reinnoieste si reinitiaza continuu partea Lui
din dialog.
Adevaratul dialog pretinde mai mult decat simpla recunoastere a celui cu care comunici,
el trebuie sa cuprinda in sine un schimb de daruri care in esenta misca interior cele doua
persoane una catre alta. Asadar, cand un dar este receptat cum trebuie acesta ne indreapta dincolo
de el devine un mijloc de comunicare personala si descoperire de sine. Intelesul si scopul darului
se descopera, astfel, si prin faptul ca acesta este transformat intr-o comuniune de iubire, dialogul
darului fiind in acelasi timp si un dialog al iubirii.
Fiind mediul unui astfel de dialog al darului, lumea este mai mult decat un context
impersonal. Ea este in consecinta continutul dialogului iubirii dintre Dumnezeu si om. Prin
urmare, in calitatea sa de dar, lumea se arata a fi realitate sine qua non in procesul de comuniune
personala a omului cu Dumnezeu ce vizeaza indumnezeirea si desavarsirea existentei create in
totalitatea ei.
Concluzii:
Omul si lumea ca existente sunt daruri ale Existentei si Fiintei supreme. Ea din iubire a gasit ca
de viata trebuie sa se bucure si altcineva in afara Ei. Astfel au fost aduse la fiintare din nimic
lumea si omul ca stapan si slujitor al ei.
Teologia ortodoxa gaseste ca singura explicatie autentica a lumii si a omului in relatie cu
Dumnezeu, creatia acestora din vointa libera si din nimic. In iconomia intregii existente aceste
realitati teologice au o foarte mare importanta: "daca lumea n-ar fi creata din nimic n-ar putea fi
vorba de o intrupare a Fiului si Cuvantului si nici de mantuirea omului. De asemenea n-ar mai fi
existat un Dumnezeu transcendent al lumii".
 
Pentru ca lumea sa isi implineasca telul spre care a fost conceputa sa tinda, Dumnezeu
creeaza o alta realitate odata cu lumea care ar fi putut oferi acesteia posibilitatea miscarii spre
Creatorul ei, si anume "timpul". Timpul, cat si spatiul (ca efect al creatiei din nimic si al
distinctiei ontologice intre Dumnezeu si fapturi) sunt deopotriva doua daruri divine facute

9
creaturii prin care omul se poate apropia de Dumnezeu lucrand la desavarsirea caracterului creat
al lumii pe care o transforma in metacreatie.
Parintele Staniloae vorbeste de ambele dimensiuni (timpul si spatiul) ca fiind intervale
intre chemarea la iubire a lui Dumnezeu si raspunsul omului. Intervalul se suprima cu cat omul
raspunde mai prompt la chemarea lui Dumnezeu, timpul progresand astfel, odata cu omul catre
un sfarsit numit de Sf. Maxim ca fiind- eon plin de eternitate.
Pentru ca timpul nu exista in comuniunea Sf. Treimi, hotarul intre temporal si eternitate
nu separa pe om de Dumnezeu, ci devine locul de intalnire a creatului cu Dumnezeu spre o tot
mai deplina si infinita comuniune.
In alta ordine de idei, traditia patristica defineste cosmologia ortodoxa, teonoma
sau panenteista. Aceasta afirma deopotriva transcendenta lui Dumnezeu fata de lume pe care a
creat-o din nimic, dar si imanenta Sa prin energiile necreate prezente in creatie. Dumnezeu
creeaza lumea ca natura si mai tarziu il creeaza pe om. In acest proiect Logosul divin fiind
Persoana, cheama prin creatie pe oameni la dialog- lumea devenind astfel un dar si mediu al
acestui dialogului interpersonal cu divinitatea.
Pentru acest dialog rationalitatea lumii a fost gandita ca mesaj a lui Dumnezeu trimis
intre oameni si in oameni pentru a fi marturie a existentei Sale. Lumea intreaga ca sistem de
ratiuni plasticizate se cere in cadrul aceluiasi dialog, a fi modelata de ratiunea umana care le
aduna treptat in sine.
Asadar, cand vorbim de rationalitatea lumii, vorbim si de rationalitatea fiintei umane,
caci aceasta din urma influenteaza si configureaza sistemul rational al intregii lumi create.
Rationalitatea naturii umane este infinit mai mare, decat rationalitatea naturii materiale datorita
faptului ca cea din urma nu are constiinta de sine, si astfel rationalitatea lumii se cere completata,
isi cere o explicatie in rationalitatea persoanei.
Prin urmare, omul aflat in dialog cu Dumnezeu prin intermediul naturii, atinge primul
indumnezeirea si numai ca o consecinta a acestui fapt se indumnezeieste si creatia prin care
transpare acelasi duh indumnezeitor care transpare si in fiinta omului.

10