Grupa AA1 07.01.

2022

John Maynard Keynes

(1883-1946)
 
Mulți economiști îl consideră unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei
moderne. Ideile sale sunt fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în
decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene.
Dar dincolo de importanța sa în sfera economiei, ca profesor la Cambridge și autor,
John Maynard Keynes pare să fi trăit mai multe vieți. S-a implicat în politică direct, susținând
Partidul Liberal din Marea Britanie în perioada interbelică, dar și ca funcționar public în cadrul
Trezoreriei.
A fost om de afaceri și a jucat la Bursă, reușind să își construiască o avere personală
substanțială. S-a numărat printre intelectualii și artiștii care au format Grupul Bloomsbury – cu o
influență majoră pentru cultură interbelică – alături de scriitorii Virginia Woolf sau E.M. Forster,
de pictorul Duncan Grant sau criticul Lytton Strachey. De-a lungul vieții i-a plăcut să
colecționeze cărți, cum ar fi multe dintre lucrările lui Isaac Newton.
În ceea ce privește econometria, el crede că nu se poate ajunge foarte departe decât
inventând modele noi și îmbunătățite. În acest domeniu, progresul constă în ameliorări
progresive în alegerea metodelor. Pentru a-și susține mai ferm teoria, el îi oferă drept
contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. Primul 
dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu și-a ameliorat modelul simplu și învechit pe care îl
folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorința de a înveta noi modele și de a
fi realist, și-a încurcat modelele refuzând ideea de a folosi scheme abstracte).
Pentru ca un model să nu-și piardă generalitatea și valoarea ca mod de gândire, trebuie
să nu conțină valori reale pentru funcțiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes
observă că în chimie, fizică și alte științe ale naturii, menirea experimentului este de a furniza
tocmai acele valori reale ale diferitelor cantități și factori care apar într-o ecuație sau formulă.
După aflarea acestora, ele rămân definitive.

1
 Grupa AA1 07.01.2022

În economie, a introduce cifre într-un model duce la anularea valorii sale, pentru că
cifrele nu se vor mai potrivi la o altă încercare. Concluzia sa este că a transformă un model într-o
formulă cantitativă înseamnă a-i distruge utilitatea că instrument de gândire.
 
Printre operele sale se numără:
1.The Economic Consequences of the Peace (1919)
2.Treatise on Probability (1921)
3.Tract on Monetary Reform (1923)
4.Treatise on Money (1930)
5.The General Theory of Employment, Interest and Money (1936). „Teoria generală a
ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”. A revoluționat știință economică susțînând
finanțarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capăt Marii Crize. El oferă soluții sub forma
creșterii cheltuielilor publice.

KEYNESISMUL - CURENT ECONOMIC

          Keynesismul este un curent de gândire economică, dirijist, care situează în centrul
atenției stabilitatea sistemului economiei de piață, în același timp cu o ocupare deplină a forței de
muncă, într-o dezvoltare pe termen lung a economiei de piață. Acest curent în gândirea
economică, a apărut în secolul XX.
          John Maynard Keynes a pledat pentru o politică activă în favoarea sectorului
public în economie, realizat nu numai prin acțiuni de tip monetarist ale băncilor naționale, dar și
printr-o politică fiscală energică - ambele măsuri fiind menite să reprezinte o contrapondere la
ceea ce el consideră ineficientă relativă a sistemului economic privat, și a ciclurilor economice
generate de acesta.
Keynesismul a fost inițiat în lucrarea: Teoria generală a ocupării forței de muncă, a
dobânzii și a banilor (1936). O nouă paradigmă se afirmă în această lucrare, care a exercitat o
mare influență în secolul al XX-lea, deoarece a schimbat modalitatea în care lumea consideră
economia și rolul guvernului în societate. 

2
 Grupa AA1 07.01.2022

 
          Noțiunile de baza ale keynesismului au fost: 
 
1. Nu există o tendința naturală a economiilor de piață capitaliste pentru a corectă
șocurile economice și pentru a menține un echilibru al forțelor economice care să asigure
angajarea pe deplin a forței de muncă disponibile. Înainte de Keynes se știa că fazele ciclului de
afaceri se succed cu regularitate, dar se presupunea că piață avea puterea de a se autoregla,
nefiind necesară intervenția guvernului; 
 2. În economiile capitaliste, în general, șomajul apărea că un fenomen natural, dar
forțele economice nu puteau corectă situația automat. Keynes a pus problema naturii și a
cauzelor șomajului. A făcut o distincție fundamentală între ceea ce numea șomajul voluntar și
șomajul involuntar. Această  distincție a reprezentat una dintre elementele controversate ale
politicii sale economice și a dat naștere la numeroase divergente atunci că și acum. Șomajul
involuntar îi includea  pe acei oameni care își caută de lucru nu își găsesc, și acceptă salariul
minim pe economie. Înainte de Keynes, economiștii considerau că șomajul era generat de
rigiditățile pieței muncii, de existența unor factori precum pretențîi de mărire a salariilor,
activitățile sindicatelor și plata celor aflați în șomaj. Șomajul voluntar îi includea pe indivizii
care nu vroiau să lucreze acceptând salariul minim pe economie;
 3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a menține forță de muncă ocupată pe deplin se
datora unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total opus celui prekeynesist,
care consideră că șomajul se datora rigidităților în nivelul salariilor. Astăzi dezbaterile în ceea ce
privește rată crescută a șomajului din anumite țări europene se axează pe aceea și problematica; 
4. Insuficientă cheltuielilor publice se datora unui deficit de investiție de capital privat
pe plan intern. Investitorii oscilau între un optimism și un pesimism la fel de irațional în ceea ce
privește probabilitatea ulterioară a investițiilor lor, ceea ce afecta planurile lor de investiții.
Așteptări opuse ar fi dus la o scădere a cheltuielilor de investiții, așadar la o scădere a cererii,
producției și ratei de ocupare a forței de muncă și la o creștere a șomajului. Aceste efecte ar
atrage după ele scăderea în veniturile gospodăriilor și reducerea cheltuielilor efectuate de aceste
gospodării;  

3
 Grupa AA1 07.01.2022

5. Concluzia acestei diagnoze a fost următoarea: guvernele trebuie să joace un rol

decisiv în stabilirea politicilor economice adecvate. O scădere a cererii ducea imediat la
intervenția guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni prin utilizarea politicilor
fiscale, prin mecanismul impozitelor, prin creșterea cheltuielilor publice și/sau reducerea
impozitelor, sau prin politici monetare, prin scăderea ratelor dobânzii sau creșterea masei
monetare; 
6. Din punct de vedere politic, keynesismul părea să încurajeze implicarea sectorului
public, văzut că un accesoriu necesar unei politici realiste de stabilizare macroeconomică.  
Keynesismul, atât că doctrina, cât și că politică economică, a avut o influență fundamentală în
lumea noncomunista de după 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial, și a reprezentat un
trend dominant până la sfârșitul anilor 1960, când unele evenimente au început să pună sub
semnul îndoielii validitatea practică a keynesismului și, în același timp, fundamentul sau teoretic.
Principalul atac a venit din partea monetarismului, o doctrina a cărui leader a fost Milton
Friedman, și din partea membrilor Școlii de la Chicago.
Ideea centrală a lui Keynes este foarte simplă. Dacă populația nu găsește de lucru și nu
este bine plătită, nu ne putem aștepta că puterea de cumpărare să crească.
În concluzie, Keynesismul a constituit baza teoretică a lucrărilor publice inițiate în anii
'30 de guvernele american și german că soluție împotriva crizei economice. Și a câștigat mulți
adepți pe plan mondial după cel de-al doilea război mondial, dar a pierdut teren că urmare a
stagflației din anii '70. Prim-ministrul britanic Gordon Brown l-a invocat în sprijinul unei mai
energice politici de intervenție a statului după criză economică din 2007.
Am ales să tratez acest subiect deoarece oricât de mult ar fi fost criticat, keynesismul a
intrat definitiv și irevocabil, în componentă științei economice, conteporane ca temelie teoretică a
realității, denumită de specialiștii americani cu termenul de “economie mixtă” iar pentru orice
stundent și pentru orice persoană care dorește să-și formeze o cultură economică minimală, este
limpede că nu se poate dispensa de cunoșterea operei economice a lui J.M.Keynes sau cel puțin
de cunoșterea lucrării sale “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”
(1936).