Poezia “Vorbeşte-ncet” are caracteristici comune cu alte creaţii lirice eminesciene, dar şi

deosebiri.

Asemenea sonetului “Vorbeşte-ncet”, poezia “Lacul” creează o imagine aproape imaterială a

iubitei şi asociază sentimentul de dragoste cu un cadru intim, izolat, care permite reveria, un
peisaj lent. Totuşi, cele două poezii se deosebesc prin cadrul spaţio-temporal (inexistent în
“Vorbeşte-ncet”) şi “soarta” sentimentelor de dragoste (în “Lacul” sunt nesatisfăcute, pe când în
“Vorbeşte-ncet” dar nu primesc răspuns).

O poezia chiar mai asemănătoare cu “Vorbeşte-ncet” este “Atât de fragedă”, în care se

regăseşte motivul angelităţii feminine, conturat prin figuri de stil: comparaţii (“te-asemeni/ Cu
floarea albă de cireş”, “ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele eşti”, “Pluteşti ca visul de
uşor”), metafore (“Abia atingi covorul moale”, “Mătasea sună sun picior”), epitet cromatic
(“floarea albă”). Cu toate acestea, ca şi în “Lacul”, în atât de fragedă” putem vorbi de o irealizare
a imaginii (Ioana Emilia Petrescu), realizată prin sugestia perfecţiunii, himericului, inaccesibilităţi
iubitei, neîmplinirii sentimentelor de dragoste.

Foarte diferită de “Vorbeşte-ncet” este poezia “Floare albastră”, având în comun numai teme
eminesciene obişnuite: motivul idealizării (“sufletul vieţii mele”, “dulce minune”) şi existenţa
sentimentelor de dragoste dintre bărbat şi femeie. Precum în “Lacul”, în “Floare albastră” este
descris un peisaj din natură (“codrul cu verdeaţă/ und-izvoare plâng în vale”, “lângă trestia cea
lină/ şi sub bolta cea senină”), pe când în “Vorbeşte-ncet” descrierea lipseşte aproape total. În
“Floare albastră” se insistă asupra intimităţii celor doi îndrăgostiţi (“de mi-i da o sărutare/ nime-n
lume n-a s-o ştie”, “ne-om da sărutări pe cale/ dulci ca florile ascunse”) mai mult ca în
“Vorbeşte-ncet”. Din nou, apare irealizarea imaginii, în “Floare albastră” fiind evidentă
neîmplinirea sentimentelor de dragoste (“şi te-ai dus [….] ş-a murit iubirea noastră”), însă
inaccesibilitatea iubitei nu mai este folosită ca procedeu. Iubitei îi este conturată o imagine mult
mai vie, atât prin portretul fizic realizat (“de-aur părul”, “roşie ca mărul”) cât şi prin împlicarea în
plan sentimental. În timp ce “Vorbeşte-ncet” insistă pe o imagine auditivă (“vorbeşte încet”),
“Floare albastră” pune accent pe o imagine vizuală (“floare albastră”), ambele evidenţiate cu
ajutorul unui epitet (“încet”, “albastră”). Cea mai importantă deosebire este că, în timp ce în
“Vorbeşte-ncet” iubita nu vorbeşte deloc iar eul liric susţine un monolog, în “Floare albastră”
iubita vorbeşte chiar mai mult decât iubitul. Imaginea finală a femeii nu este a unei fiinţe perfecte
ci a unui om obişnuit, o persoană îndrăgostită, implicată într-o relaţie sentimentală neîmplinită.