Legatura de hidrogen (puntea de hidorgen)

Apare numai la nivelul structurilor moleculare simple, ale principalelor substante biologice ci si la nivelul
biopolimerilor sau biostructurilor celulare.

La nivelul biostructurilor, moleculele se prezinta in forma lor primara, insa pentru a da soliditate structurii ele
formeaza legaturi de hidrogen care in general au rolul de a reduce posibilitatile de rotire a lanturilor moleculare
in jurul legaturilor covalente.

Prin formarea unor astfel de legaturi iau nastere noi structure cum sunt cele secundare care la randul lord au
nastere la o noua conformatie biomoleculei. Desi legaturile de hidrogen au un rol esential in determinarea
structurii spatial a biomoleculelor, contributia lor la stabilitatea in solutie a acestora este practice nula, acesta
deoarece in celula functioneaza mecanismele antientropice care reduc energia rezultata din procesele entropice
si fac ca ∆ G sa fie practic 0.

Formarea puntilor de hidrogen explica multe fenomene moleculare celulare cum ar fi: proprietatile neobisnuite
ale apei de a forma structuri cu totul particulare cu component moleculari celulari in special cu proteinele fapt
ce explica de ce apa in celula se gaseste in 2 forme: apa libera si apa legata.

Formarea puntilor de hidrogen explica si stabilitatea pe care o capata o biostructura sau un biopolimer dupa
realizarea unor astfel de legaturi, legaturile de hidrogen avand din acest punct de vedere un rol important in
imprimarea unor anumite conformatii biomoleculelor si biostructurilor.

In acelasi timp legaturile de hidrogen sunt esentiale in stabilirea unor cuplari specific intre biomolecule cum ar
fi legaturile complexele moleculelor glicoproteice si lipoproteice. Legaturile de hidrogen stabilesc si modul de
formare dintre alti comonenti moleculari, ele pot sa indice locul reactivitatii ce exist ape o molecula in vedea
stabilirii unei punti de hidrogen.

Legaturile de hidrogen pot fi considerate cele mai importante, stabile si raspandite legaturi din sistemele
biologice.

1
Curs BMC nr 5
Legaturile ionice

Multe biomolecule celulare poseda legaturi ionice care contin una sau mai multe unitati de sarcina electrica
pozitiva sau negativa. Gruparile fosforice (PO 4-3) din structura moleculelor fosforolate contin unitati de sarcini
negative ce permit formarea de legaturi ionice. In cazul proteinelor (aminoacizilor) exista unitati de sarcini
pozitive (NH3+) si negative (COO-), ambele permitand stabilirea de legaturi ionice in cadrul lantului proteic.

Intre toatele biomoleculele care prezinta unitati de sarcini electrice de semn contrar ia nastere forte de atractie
ce fac ca cele doua molecule sa se apropie sis a formeze unitati structural moleculare de diferite tipuri.

Fortele electrostatice care se exercita intre gruparile cu incarcatura de semn contrar poarta numele de legaturi
ionice. In solutiile apoase, cum sunt cele biologice, energia lor medie de legare este de aproximativ 5 kcal/mol.
In multe cazuri sarcina electrica a unei biomolecule este materializata fie de un cation anorganic (Na +, K+, Mg2+)
sau de un anion anorganic (Cl-, SO42-). Cand acest lucru se intampla intr-o solutie apoasa anionii si cationii
neutralizati nu ocupa pozitii fixe deoarece ionii anorganici au de obicei un invelis de molecule de apa si ca atare
nu se leaga direct de gruparile cu sarcini de semn opus.

Din aceasta cauza se considera ca in solutia apoasa , legaturile ionice stabilite cu anionii si cationii anorganici
din mediu nu au o importanta primordial in determinarea formei pe care o imbraca o biomolecula. Gruparile cu
sarcini de semn opus se pot uni intre ele prin punti de hidrogen luand nastere legaturi cu o directive bine
precizata. Gruparile carboxilice si aminice sunt mentinute laolata prin legaturi solide.

O legatura ionica poate fi considerate in multe cazuri si o legatura de hidrogen, Deci o legatura de hidrogen
puternica se mai poate forma si intre o grupare incarcata cu o sarcina electrostatic si o grupare cu o sarcina
subunitara.

Legaturi intermoleculare particulare

La nivelul structurilor celulare se pot stabili si alte tipuri de legaturi care insa prezinta un specific aparte fata de
celelalte tipuri de legaturi intermoleculare. Ele formeaza categoria legaturilor intermoleculare particulare. In
categoria lor intra:

 legaturi secundare de tip tridimensional

 legaturi hidrofobe
 legaturi macroergice

2
Curs BMC nr 5
Legaturile secundare de tip tridimensional

La realizarea unei biostructuri moleculare un rol important il joaca si legaturile secundare de tip tridimensional.
Ele se realizeaza prin forte secundare de legare, prin intermediul carora structurile moleculare lineare capata o
configuratie tridimensionala.

La realizarea configuratiei tridimensionala a unei biomolecule participa 2 categori de legaturi secundare:

legaturi interne si legaturi externe.

Legaturile interne se formeaza intre atomii apartinand aceluiasi lant molecular ca si in cazul proteinelor si
ARN-ului intern.Astfel de legaturi se pot intalni si in legatura ADN-ului. In cazul

ADN-ului legaturile secundare se formeaza atunci cand moleculele de ARN formeaza structure buclate. Prin
stabilirea unui numar variabil de astfel de legaturi ia nastere o structura moleculara globulara tridimensionala.

Legaturile externe nu sunt altceva decat legaturile care unesc doi sau mai multi atomi din structura unui lant,
dar intre care nu exista legaturi covalente. Ca urmare a stabilirii unor astfel de legaturi biomolecula va capata o
structura tridimensionala destinsa si fibroasa. Acest tip de legaturi se intalnesc la proteine, ADN care formeaza
structuri elicoidale.

Aminoacizii si proteinele au in faza initiala de formare a unei structura tridimensionale, un schelet liniar regulat,
in care de-a lungul intregii molecule anumite grupari specifice cum ar fi COO si NH se repeta mereu. Adeseori
aceste grupari repetate cu regularitate sunt distruse datorita stabilirii de legaturi secundare la nivelul atomilor
componenti ai structurii. In mod asemanator acizilor nucleici isi aranjeaza structurile lor lineare in structuri
secundare elicoidale, tot datorita unor legaturi de tip particular cum sunt cele secundare.

Insa, la nivelul acestora fiecare unitate structurala (mononucleotidul) formeaza aceleasi grupe de carbon
secundare care se repeata pe intregul traiect al moleculei sau biostructurii. Atunci cand un polimer are o
conformatie nespiralata, diversele lor unitati secundare vor trebui sa formeze legaturi secundare diferite care vor
imprima si ele noi structuri, particularitati tridimensional. In general legaturile secundare sunt mai puternice
decat celelalte categorii de legaturi intermoleculare ale asigurand biostructurii o solidate maxima.

3
Curs BMC nr 5
Legatura hidrofoba

Cunoscuta si sub numele se atractie hidrofoba este o legatura particulara improprie care apare ca urmare a
caracterului apei de solvent ce permite formarea unui numar maxim de legaturi de hidrogen de buna calitate.

Termenul de legatura hidrofoba se poate folosi pentru caracterizarea tuturor legaturilor stabilite intre gruparile
nepolare aflate intr-o solutie apoasa cum este cea celulara. Este cunoscut ca majoritatea celulelor contin apa in
proportie de 75-80% fapt pentru care celula cu componentele ei poate fi considerate un mediu apos.

Termenul de legatura hidrofoba este impropriu si in multe cazuri duce la confuzii pentru ca fenomenul pe care
cauta sa-l denumeasca este absenta si nu prezenta unor legaturi. Termenul de legatura hidrofoba este util
deoarece subliniaza faptul ca gruparile nepolare au tendinta sa se dispuna in asa fel incat sa nu vina in contact
cu moleculele de apa.

Acest mod de legaturi prin asa numite legaturi hidrofobe ii permit membrane sa realizeze functii importante
pentru celula, indeplinirea unor functii specific numai ei: transport pasiv sau active, selectivitate, excitabilitate
etc.

Legatura hidrofoba poate intervene si in gruparea unor molecule mai mici. De exemplu, legarea intr-un mediu
apos a amoniacizilor cu o a treia molecula care prezinta o suprafata complementara cu cea a alaninei se
realizeaza prin stabilirea de legaturi hidrofobe. Cei doi aminoacizi, alanina si glicina, difera prin faptul ca
alanina prezinta o grupare lateral un radical metal ce permite integrarea sa intr-o structura hidrofoba.

Cand o alta molecula, o molecula tertiala, este legata de alanina contactele Van der Waals elibereaza o cantitate
de energie de aproximatic 1kcal/mol, energie care nu se elibereaza atunci cand alanina este legata de
glicina.Acest lucru este explicat de faptul ca prezenta gruparii metal alaninei provoaca o dislocare mai serioasa
a retelei de moleculei de apa decat atomul de hidrogen din grupa lateral a glicinei.

In aceasta situatie gruparile laterale ale celor doi aminoacizi pot stabili legaturi hidrofobe mai mult sau mai
putin stabile, acestea deoarece apa tinde sa excluda alanina, respectiv sa o impinga spre o a treia molecula cu o
forta hidrofoba mai mare cu 2-3kcal/mol decat forta cu care este exclusa glicina.

La nivelul celulelor pot aparea si alte situatii ce conditioneaza formarea unei legaturi hidrofobe. Cand o
molecuta prezinta o portiune hidrofoba catenele hidrocarbonate ale acizilor grasi din fosfolipidele membrane,
moleculele de apa in contact cu aceasta portiune moleculara vor avea mai putine legaturi de hidrogen si energia
potentiala a sistemului va fi mai mare.

4
Curs BMC nr 5
Tendinta de atingere a energiei potentiale minime face ca suprafetele de contact cu apa ale gruparilor hidrofobe
sa fie mai mici, ducand la cresterea numarului de legaturi ale gruparilor hidrofobe. In felul acesta gruparile
hidrofobe se grupreaza stans.

Legaturile hridrofobe contribuie la nivelul sistemelor celulare la realizarea structurilor spatial ale proteinelor la
stabilirea dublei elice a ADN-ului, structurilor membranare. Rolul lor major ar fi in formarea de structure
supramoleculare celulare de tipul membranelor plasmatice.

Legatura macroergica

Construirea unei molecule mari din molecule monomer necesita de cele mai multe ori energie libera. Aceasta
inseamna ca in sistemele biologice trebuie sa existe forme molecule specializate in furnizarea de energie, forme
care au posibilitatea de a elibera aceasta energie sub forma de energie libera.

Aceste forme moleculare energetic sau rezervoare energetic celulare sunt reprezentate de compusi macroergici,
molecule biologice ce au in structural or legaturi speciale, particulare, cunoscute sub numele de legaturi
macroenergice simbolizate astfel: ~. Aceste legaturi elibereaza energia inmagazinata in ele.

La nivel cellular exista mai multe tipuri de molecule ce prezinta legaturi macroergice si anume: piruvatfosfatul,
adenozindifosfatul, adenozitrifostatul, guazintrifosfatul, acetilcoenzima A. Legatura macroergica in cazul
acestor forme moleculare se formeaza intre radicalii fosforice, ADP, GTP si gruparea OH din pozitia a cincea a
ribozei. Energia eliberata in cazul ruperii unor astfel de legaturi difera de la un compus macroergic la altul. La
ADP prin ruperea legaturilor macroergice se formeaza fosfor. Da insa se rup ambele legaturi macroergice, cu
formare de acid adenozinmonofosfat, pirofosfat cantitatea de energie pusa in libertate este de 8kcal/mol.

Ruperea unei legaturi macroergice se face prin hidroliza si este insotita de o scadere a lui ∆ G. Toate legaturile
macroergice in celula au o viata foarte scurta deoarece intotdeauna ruperea unei legaturi este cuplata imediat cu
formarea unei noi legaturi.

Celula are mecanisme prin care numarul de legaturi macroergice formate este intotdeauna mai mare decat
numarul de legaturi consumate. Se poate spune ca in procesele energetic exista cuplaj permanent intre legaturile
macroergice formate si cele consumate.

Ideea cuplajului energiei moleculare este aplicata in fazele de utilizare a energiei. La nivel celular acest cuplaj
se realizeaza prin intermnediul unui mechanism special cunoscut si sub numele de fosforilarea oxidativa.
Aceasta reprezinta mecanismul de stocare a enegiei eliberate in urma oxidarii diferitelor substante nutritive,
energie ce se stocheaza in special pe molecula de ATP.

5
Curs BMC nr 5
Acest mecanism, la microorganisme functioneaza la nivelul unei structuri celulare, membrane plasmatica pentru
bacteria si mitocondriile pentru levurilor si fungilor. Au loc continuu procese de cuplare energetic, prin aceste
procese de cuplare, mecanismele oxidative celulare functioneaza in stransa interdependenta cu cele de
fosforilare.

Aceste procese constau in convertirea potentialului oxido-reducator a substantelor nutritive in energie chimica
de legare prin proccese de fosforilare, acesta energie este transportata pe molecula de ATP. Pentru a avea loc
cuplarea reactiilor de oxido-reducere cu cele de fosforilare in proces trebuie sa intervina o serie de structure
cunoscute sub numele de intermediari de cuplare.

Celula si-a creat in timp astfel de intermediari de cuplare, ei fiind reprezentati de biomoleculele specializate in
realizarea de procese de oxido-reduce. In categoria intermediarilor de cuplare intra doua tipuri de biomolecule:
NAD/NADP, FAD sau FMN.

Prin intermediul lor au loc legarea celor doua tipuri de reactii: oxidare si fosforilare. Datorita acestor tipuri
particulare de reactii, in celula are loc formarea unui gradient de protoni ce mediaza formarea energiei
concomitant cu stocarea ei in molecula de ATP.

6
Curs BMC nr 5