Bucevschi 1

Bucevschi Eduard Iulian

Lect. Asoc dr. Mirela Calbaza-Ormenisan

Istoria Psihologiei ID

Superego și conștiința

Superego și sentimentul de vinovăție

Freud a încercat să definească conștiința ca fiind puternic ancorată cu funțiile îndeplinite de

superego. Din punct de vedere al limitării impulsurilor, din punct de vedere moral, am putea

spune că „id” este in totalitate imoral, că „ego” încearcă să fie moral, iar „superego” poate să fie

excesiv de moral încât devine autoritar și crud. Dacă ne luăm conform spuselor lui Freud,

moralitatea este o parte componentă al „superego”-ului, inclusiv o parte a culturii interiorizate.

Totuși cultura este o sursă de suferință deoarece impune bariere principiului plăcerii. Cu toate

acestea, este un necesar pentru conviețuirea socială, altfel oamenii ar deveni fie torționari, fie

victime.

Conform lui Freud, omul vine pe lume fără o conștiință pregătită. Conform lui, conștiința prinde

contur în noi, se dezvoltă în jurul a vârstei de cinci ani. Interdicțiile și idealurile sunt apoi

interiorizate. Acestea ne vorbesc nouă nu numai cu vocea părinților noștri, dar avem convingerea

că interdicțiile și idealurile in sine obțin o voce proprie, prin intermediul căreia ni se adresează.

Părinții modelează cerințele „superego”-ului în noi, dar nu pe baza „ego”-lui său, ci pe baza

oferită de „superego”-ul lui. Cu alte cuvinte, părintele ne comunică interdicțiile și idealurile

formate după anumite norme. Aceste norme sunt deja acceptate și adoptate în cultură, sunt
 Bucevschi 2

sacționate prin tradiție și sunt transmise din generație în generație. De asemenea Freud atrage

atenția asupra diferitelor atitudini parentale. Freud menționează faptul că un părinte poate să fie

foarte exigent, alt părinte poate să fie extrem de indulgent. Freud afirma că în ciuda așteptărilor,

dacă copilul a fost crescut cu blândețe și amabilitate, amenințările și pedepsele au fost evitate,

atunci „superego” se poate manifesta obținând aceleași trăsături de severitate fără compromisuri.

Copilul crescut într-un ambient liniștit, cu blândețe și îngăduință exprimă ieșiri de agresivitate în

relațiile cu alții, în timp ce copilul crescut într-un mod cu strictețe adesea exprimă agresivitate în

relația cu sine, de aici rezultând stări de nervozitate și anxietate.

Freud a manifestat un interes deosebit pentru relația dintre vinovăție și nevroză. Într-un fel, a

încercat să observe echivalența dintre vinovăție și vocea conștiinței. Freud considera că

conștiința nu este plină de vinovăție. El considera că doar partea ei conștientă este plină de

vinovăție. Pentru Freud conștiința este un sentiment de vinovăție conștientizată, verbalizată, în

timp ce nevrozele comportă mereu o anumită cantitate de vinovăție inconștientă. Sentimentul de

vinovăție, severitatea „superego”-ului coincid cu recunoașterea și observarea că într-un fel

suntem supravegheați. Această tensiune între tendința de realizare spontană a dorințelor și

funcția „superego”-ului care îndeplinește funcția de cenzor constituie baza fricii care se naște în

sufletul omului.

Freud era convins că vinovăția era strâns legată de conștientizarea remușcărilor și regretelor.

Pentru el, era importantă asumarea responsabilității pentru greșeli, dar și asumarea

responsabilității pentru remedierea greșelilor. În „Totem and Taboo” Freud a utilizat mitul

comunității primordiale umane prezentând forma de organizare, comunitate în care single-ul cel

mai în vârstă și cel mai puternic dispunea de toate femelele. Tinerii îl ucid pe bătrân. Consecința

morții este dată de nașterea culturii, moralității și a religiei. Uciderea bătrânului reprezintă
 Bucevschi 3

începutul întregii istorii a omenirii. Totodată, în interpretarea lui Freud, crima este prezentă în

istoria fiecărei ființe umane. Această crimă este elementul care dă nașterea „sentimentului

inconștient de vinovăție”. Totodată Freud transformă acest sentiment în „nevoia inconștientă de a

fi pedepsit”, o idee perpetuată în scrierile sale ulterioare. Cu acest termen, Freud a combinat

problema vinovăției cu problema remușcărilor.

Sentimentul de vinovăție –conștient și inconștient- reprezintă fără îndoială o sursă a cel puțin

două tipuri de nevroze: tulburarea obsesiv-compulsivă și melancolia. În diferitele forme de

nevroze corelate cu comportamentul obsesiv-complusiv, vinovăția are un rol aparte, de

dominantă. Totuși vinovăția nu se poate justifica în fața ego-ului. Freud afirma că ego-ul se apără

de presupunerea de vinovăție, cerând doctorului, ca acesta să-i dea forța necesară în lupta

împotriva vinovăției. Bineînțeles că doctorul nu poate să vină în ajutorul pacientului. De aceea

Freud afirma că trebuie de observat și de descoperit impulsurile reprimate care dau naștere

sentimentelor de vinovăție. Persoana care suferă de sindromul obsesiv-compulsiv nu se va

sinucide niciodată, în timp ce persoana afectată de melancolie poate să comită sinucidere.

Conform spuselor lui Freud persoana cu sindromul obsesiv-complusiv este imună împotriva

acestui tip de pericol, deoarece ego-ul mereu va da vina pe alte persoane. Persoana melancolică

suferă din cauza ego-ului, ego care îl acuză de vinovăție. Persoana melancolică va accepta și

recunoaște vinovăția și-și va ispăși pedeapsa – condamnarea la moarte.

În operele sale, Freud a abordat aceste două tipuri de nevroze, în special a abordat relația dintre

vinovăție și etiologia nevrozei. Chiar și în cazul isteriei și condiției isterice sentimentul de

vinovăție rămâne inconștientă. Ego-ul isteric se apără de atacurile superego-ului refuzând și

combatând conștientizarea remușcărilor și a sentimentului de vinovăție, negându-le. Cu alte

cuvinte am putea spune că funcția esențială a superego-ului, adică funcția de socializare, este un
 Bucevschi 4

răspuns la cerința de a îndeplini așteptările celor pe care îi considerăm ca având autoritate. Într-

un fel este un mod de interiorizare a așteptărilor celorlaltor persoane, așteptări îndreptate spre

noi, și care cântăresc asupra noastră. Neîndeplinirea acestor așteptări duce adesea la nașterea

sentimentului de nevinovăție, producând în același timp durere și generatoare de nevroze

corelate cu sentimentul de vinovăție.

Conștiința

După ce am prezentat pe scurt teoria superego-ului, să ne raportăm la problema conștiinței în

sensul tradițional. Trebuie de precizat că poziția tradițională, în acest caz, este poziția dezvoltată

de gândirea filozofică greacă și tradiția prezentată de Biblie.

It was not Zeus who made that proclamation To me; nor was it Justice, who resides In the same

house with the gods below the earth, Who put in place for men such laws as yours. Nor did I

think your proclamation so strong That you, a mortal, could overrule the laws Of the gods, that

are unwritten and unfailing. For these laws live not now or yesterday But always, and no one

knows how long ago They appeared. And therefore I did not intend To pay the penalty among

the gods For being frightened of the will of a man.

(Sofocle, Antigona, 495-506)

Din acest dialog dintre Antigona și Creon putem observa că Antigona exprimă dreptul/legea care

este conformă cu conștiința. Această conștiință la care Antigona face referire este conformă cu

conștiința despre care vorbește Socrate când menționa că se simte obligat să asculte glasul

daimon-ului, adică acel zeu interior care îi vorbește necontenit. Vocea daimon-ului este mult mai

importantă decât vocile atenienilor.

 Bucevschi 5

Aceeași idee o putem găsi menționată în tradiția creștină, mai ales în fragmentul din Scrisoarea

apostolului Paul către Romani (2, 14). In acest fragment, apostolul menționează o lege

asemănătoare cu Legea lui Moise. Această lege a popoarelor păgâne, conform apostolului este

înscrisă în inima lor. Dacă este să aplicăm terminologia filosofică, termenul de „inima” păgânilor

poate fi înlocuită cu „existența”, iar în acest context, omul devine lege pentru sine însuși,

deoarece recită și păstrează legea în interiorul său. În limba greacă termenul „nomos” înseamnă

„lege”. De aici provine heteronomia, conform căreia, legea este ceva străin și impusă versus

autonomia, adică legea care este preluată de la sine. Teologia creștină spune că omul citește

legea în inima lui, dar omul nu este autorul acestei legi. Din toate aceste afirmații rezultă că

conștiința nu este autorul legii, ci conștiința este martor al acestei legi care a fost înscrisă în

inimă.

Sentimentul de vinovăție a lui Freud a rezultat din faptul că idealul a fost impus din lumea

exterioară. Superego este un cenzor impus, străin și care definește obligațiile și îndatoririle.

Conform doctrinei lui Toma d’Aquino, viața mentală este compusă din cunoaștere și acțiune.

Cunoașterea este intelect. Iar intelectul este net superior rațiunii. Dacă este să analizăm limbajul

latinei medievale, atunci „intus legere” adică „a citi în interior” înseamnă de fapt „utilizarea

intelectului”. Dacă ne raportăm la terminologia modernă, termenul de „intelect” este raportat la

intuiția intelectuală. Intelectul poate fi speculativ (adică rațional) și practic. Intelectul speculativ

tinde spre cunoaștere, iar scopul final este cunoașterea, înțelepciunea și înțelegerea. Intelectul

practic este parte componentă al proceselor mentale și ghidează creativitatea și acțiunea.

Intelectul practic, când este în forma sa matură, produce eficiența etică esențială, care a fost

identificată cu prudența-prudens. Acest concept nu are nimic în comun cu oportunismul și nici cu

viclenia. Sensul clasic al termenului „prudență” înseamnă capacitatea de a aplica principii etice
 Bucevschi 6

neschimbate unei situații care suferă modificări. Omul etic nu înseamnă „doctrină”. Omul „etic”

nu este acel „tanc” care nimicește totul, considerându-se „justițiar” și „virtuos”.

Fundamentul prudenței este constituit de sindereză. Reîntorcându-ne la afirmațiile apostolului

Paul, putem afirma că sindereza este acel glas care dictează inimii. Această voce lăuntrică se

exprimă printr-o conștientizare simplă și nespecifică de a face binele și de a fugi de rău. Cu alte

cuvinte, vorbim despre convingerea în credința existenței acestei sindereze este echivalentă cu

afirmația că în om există o capacitate complet firească de a-și evalua acțiunile și faptele nu

numai pe baza eficacității lor, ci și pe baza valorilor etice. Acest imperativ formal nu conține o

definiție precisă și nici concretă referitor la ce înseamnă bine și rău. Omul decide singur în cadrul

situației în care se află, fiind supus impulsului fundamental, care îl obligă să efectueze această

judecată. Deasupra omului are loc construirea conștiința – „conscientia”. Acest cuvânt latin are

la bază „scientia” care înseamnă „cunoaștere”. „Con-” înseamnă „co-”, iar cuvântul tradus

înseamnă „co-cunoaștere”. Conștiința înseamnă conștientizarea care însoțește fiecare acțiune a

omului. Toma d’Aquino plasează conștiința în sfera intelectului și afirmă că este un act al rațiunii

practice.

Asadar conștiința este un act de recuoaștere a valorii morale al actului comis într-o situație și

împrejurare concretă. Conștiința este un act al propriei gândiri practice. Conștiința nu este orice

voce care vorbește omului. Această definiție ar trebui să constituie fundamentul fiecărui terapeut.

Terapeuții se întâlnesc cu diferiți oameni care experimentează dificultăți și aud mai multe tipuri

de voci, concomitent. Acești oameni se simt dezorientați și nu știu ce trebuie să aleagă. Deseori

aceste tipuri de voci sunt produsul sentimentului de așteptare care nu a fost îndeplinită sau/și

realizată. Ca exemplu, putem vorbi de situația mamei, care își doarea ca fiica să ajungă

profesoară, nu un simplu angajat la o multinațională. Mama suferă foarte tare, iar fiica
 Bucevschi 7

experimentează un sentiment de vinovăție, deoarece nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor

mamei, iar această vinovăție este profund ancorată în inima fiicei. Deseori fiica experimentează

coșmaruri și i se face rău înainte de a se vedea cu mama ei. Vinovăția nu este o voce a

conștiinței, deoarece conștiința este vocea rațiunii practice care judecă și sentimentul de

vinovăție.

Omul nu trăiește numai pentru a îndeplini așteptările celorlalți. Fiecare dintre noi putem enumera

o multitudine de așteptări care aduc o multitudine de contradicții. Omul poate îndeplini doar

câteva dintre aceste așteptări, sau chiar una singură. Astfel apare sentimentul de

remușcare/vinovăție care rezultă din neîndeplinirea altor așteptări.

Astfel putem considera că superego descris de Freud reprezintă interiorizarea așteptărilor

celorlalți în raport cu sinele.

Conștiința exprimată de gândirea clasică are o altă însemnătate. Un terapeut bun trebuie să știe să

diferențieze și să deosebească aceste două realități.

Deseori ne întâlnim cu încercările de a juxtapune glasul conștiinței cu glasul superego-ului.

Omul care se ghidează conform glasului superego-ului, vrea în primul rând aprobarea autorității.

Acest tip de om caută să fie aprobat deoarece îi este foarte greu să se autoaprobeze din cauza

stimei de sine scăzute. Acest tip de om este ahtiat să obțină cunoașterea sinelui și cunoașterea

despre stima de sine din urma aprobării care este enunțată de autoritate. Ascultarea față de

superego provoacă nu doar egoism ci egocentrism.

Mulți ar tinde ca să susțină ideea enunțată de pozitivistul Auguste Comte, care a introdus

conceptele și împărțirea în pozitiviști și egoiști. Cel mai bine ar merge în acest caz dictonul

enunțat în Biblie, adică „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Cine nu reușește să se iubească pe
 Bucevschi 8

sine, nu poate iubi pe altul. Cine nu se iubește pe sine însuși, este un egocentric. Cei mai mari

egocentriști sunt persoanele care au/suferă de complicații emoționale, deoarece tot timpul sunt

preocupați numai de sine, și în același timp îi atrag și pe alții în preocuparea lor.

Omul matur care se ghidează cu judecățile conștiinței, și nu cu conștiința vinovăției, este creativ

și concentrat pe dăruire. De aici apare și necesitatea iluminării existenței enunțată și subliniată de

teoreticienii terapiei. Dacă terapeutul însuși este o persoană egocentrică și complicată din punct

de vedere emoțional, atunci nu poate ajuta pe nimeni. La drept vorbind, cel mai tare dor ranile

proprii. Superego-ul obligă concentrarea pe sine și asupra vinovăției proprii. Omul care este

cuprins de simțământul vinovăției nu mai are putere pentru o viață creatoare. Omul care se

ghidează conform conștiinței se axează mai mult pe bine și pe acțiunea creatoare. Omul cuprins

de vinovăție este caracterizat de nemulțumirea de sine. În acest caz, nu are nimic de a face cu

evaluarea autentică.

Ca terapeuți, trebuie să subliniem importanța terapiei conștiinței. Este dificil pentru o persoană

conștiincioasă să emită o judecată clară și fermă din cauza complicațiilor vinovăției sau a

neîmplinirii așteptărilor celorlalți.

O persoană cu complicații nevrotice, care adesea duc la sentimente de frică și nevinovăție

necesită nu numai ajutorul terapeuților, ci și sprijin spiritual.