Capitolul I

​ - Trixxie! Vino aici!

Ea este cățelușa mea. Un cavalier king charles de 8 luni, plin de energie, care
îmi luminează întotdeauna ziua.
Era ora 12. Mi-am luat un hanorac mai subțire, ghiozdanul și termosul cu ceai.
Momentul perfect pentrua mă bucura de o plimbare prin parc. Am deschis ușa,
lăsându-mi cățelușa să iasă prima și am pornit în jos pe West Port.
Mereu mi-a plăcut să analizez tot ce era în jurul meu, fie că era o persoană, un
animal sau un loc. Asta pentru că tot ce ne înconjoară este într-o continuă
schimbare, ceea ce înseamnă că va fi pentru ultima dată când îl vom vedea în
înfățișarea sta. Inclusiv noi înșine suntem o schimbare. Însă pentru mine, persoana
mea încă nu devenise ceva de analizat.
Treceam acum pe lângă magazinul de imagini scoțiene a domnului MacKinney.
Acesta nu părea niciodată schimbat, iar bunăstarea domnului nici atât. Nu avea mulți
clienți și era singur, dar ca și acum, mă salută mereu politicos, închizându-și și
deschizându-și aleatoriu palma. Am mers mai departe.
De data asta, mi-au acaparat atenția două personaje cu figuri asemănătoare de
pe trotuarul din stânga. Un băiețel fugea neastâmpărat în susul și în josul drumului,
mereu asigurându-se că mama sa este încă lângă el. Se oprea mai mereu
spunându-i câte ceva acesteia, iar reacția dânsei, mărind ochii și zâmbindu-i îl făcea
s-o ia la goană din nou, cun un motiv mai bun decât cel precedent. Iar când nu se
uita, mama surâdea, încercând să-și ascundă râsul ce l-ar fi insultat probabil pe
băiat.
Mi-am continuat drumul și am traversat spre Princess Street Garden. Am găsit un
loc bun în pantă și mi-am așezat pe iarbă o pătură mai mică. În timp ce Trixxie s-a
pus lângă mine, eu am scos caietul cu desene și am început să schițez imaginea
amintirii copilului și mamei pe stradă.
Am început să hașurez când desenul era aproape gata. Trixxie încă era lângă
mine.
- Mă găndeam că aici te voi găsi!
Îmi era cunocută acea voce, dar nu voiam să-mi întorc privirea. Încă nu
terminasem.
- Astăzi ce desenezi?
- Maternitatea, îi răspund eu, captivată încă de imaginea din mâna mea.
- Interesant răspuns. Ia spune, ești ocupată pe seară?
Nu i-am răspuns. Am retușat ultimele detalii, apoi mi-am aruncat o ultimă privire
noului meu portret și mi-am închis caietul. Am sorbit ultima gură de ceai și m-am uitat
la fata din dreapta mea.
- Am de lucrat la un studiu de caz. Și pe lângă asta, apare un nou episod din
…………………….
- Și nu poți să renunți azi? E ultima săptămână în care mai poți profita de timpul
tău liber. Urmează să începi facultatea, iar ultimul an e cel mai aglomerat…
- Nu știu ce să zic. Aș prefera să stau acasă totuși, tocmai din acest motiv. Nu
vreau să-mi fac pe fugă tema și nici n-aș vrea să mai pierd vreo noapte. Nu te supăra
pe mine.
- Nu pe mine mă superi, eu te pot vedea oricând. Însă este un băiat care ar vrea
să te cunoască, dar cum tu nu folosești rețelele de socializare, a zis să ieșim cu toții
în oraș. L-am invitat și pe Manas.
- Spune-i că apreciez intenția și că mi se pare de bun simț că a încercat să mă
cunoască așa, însă din păcate anul acesta nu mă pot pune la dispoziția nimănui
pentru a-mi ieși din programul meu. Poate la anul…
- Ești nebună! Dar cred că ar fi în stare…
Ainsley Doyle era o bună prietenă cu care mă înțelegeam foarte bine. Ne
împrietenisem în acest parc, când îmi descoperise talentul. Nu știam prea multe
despre ea. Era de vârsta mea și era studentă la o secție de psihologie-pedagogie.
Făcea și coordona multe voluntariate și acte de caritate. În comparație cu mine, ea
folosea mai mult telefonul și intenetul pentru a conversa. Avea crush pe acest tip,
Manas și din câte am înțeles și el ar plăcea-o, dar încă nu cunosc motivul acestei
prietenii prelungite a lor. Ea era o tipă frumușică, o șatenă cu bucle spre vârfuri, cu
ochi mari albaștri și cu un trup plăpând. Mi-era dragă și mă bucuram s-o am prin
preajmă.
Soarele ardea și era timpul pentru ora prânzului. Mi-am invitat prietena la masă,
însă mă refuză din cauza unui eveniment la care era nevoită să coordoneze
organizarea din cadrul acestuia. Am înaintat cu Trixxie pe aceeași stradă pe care am
venit, analizând din nou fiecare lucru, animal și persoană.
Spre seară am primit o vizită de la mama. Trixxie o întâmpină prima, eu fiind
absorbită de un articol legat de tema mea. Cum avea cheia de la apartamentul meu,
nu s-a mai obosit să sune la ușă, astfel că am tresărit când i-am descoperit silueta în
camera mea.
- Ți-am mai zis să suni la ușă când mă știi acasă… Nu mă mai speria așa!
-Uff.. Sărăcuța de tine! Mereu uit, scuză-mă! Ce faci?
Era scundă, brunetă, cu ochi căprui și mici. Nu avea răbdare să aștepte și voia
mereu să aibă o activitate. Ea era mama mea. De când mă mutasem singură, mă
vizita săptămânal, sperând să mă implice și pe mine în activitățile ei. Seara era
momentul ei preferat al zilei. Era mai răcoare și putea să se îmbrace mai lejer, căci
până atunci se forța să poarte haine și încălțăminte inconfortabile pentru a părea mai
tânără decât colegele ei la serviciu. Nu am înțeles-o niciodată în chestiunea asta.
- Îmi fac tema. Cum a fost ziua ta?
Aceasta era întrebarea care stârnea o lungă povestire a faptelor întâmplate la
școală. Fiind educatoare, majoritatea poveștilor erau despre elevii ei. Astfel, mereu
auzeam despre Jordan – puștiul problemă al clasei, care își zăpăcea educatoarea cu
diferite prostii pe care le făcea în timpul zilei. Apoi îi lua apărarea, spunând că-i băiat
deștept și că se va maturiza cu timpul. Emily era opusul, citind non-stop la orele
mamei și evitând să socializeze și cu alți copii. Printre alte nume, mai cunoscute îmi
erau Ally, Hades – porecla unui puști pasionat de miticul grecesc, Erika și Kale – care
nu știam dacă e băiat sau fată. Când era la finalul povestirii, ofta și se punea pe un
fotoliu. Trixxie se punea la picioarele ei și se lăsa alintată.
- Hai să luăm cina împreună. L-am convins și pe fratele tău.
Am stat puțin să mă gândesc înainte să-i pot da un răspuns sincer. Știam câtă
păcere îi fac aceste mese în familie, iar prezența fratelui meu făcea ca totul să fie în
stil de sărbătoare. Cu toate astea, ceva mă ținea să-i accept invitația mamei.
 - Nu prea pot, mamă. Chiar ar trebui să-mi termin lecțiile, nu mai am mult timp…
- Mai ai 3 zile până începi facultatea. Haide, Clair…
În nu mai puțin de două ore mă vedeam în fața casei părinților mei. N-am fost
nevoită să-mi fac observată prezența acolo, căci tata deja sări pe ușă să mă ia în
brațe. Mă zgâlțâi puțin și mă pupă pe frunte. Trixxie era și ea încîntată să-l vadă.
Mi-am pus hanoracul în cuier și am intrat în bucătărie. Mirosul rumenit de pui la
cuptor mă făcea să amțesc de extaz. Am inspirat adânc și am simțit cum mi se
înmoaie fiecare părticică a corpului. În apropierea sursei mirosului erau pregătite
într-o oală metalică bucăți de legume aproape fierte, a căror culoare se estompa cu
fiecare abur ce se scurgea în aer.
Nerăbdători, fiecare a pus câte ceva din cele necesare la masă și ne-am așezat.
Stephen nu coborâse. Am așteptat să-l strige mama de vreo 4 ori ca să-și facă
apariția. Nu mă băgă în seamă, continuând să asculte muzică la acele căști pe care i
le făcusem cadou de ziua lui cu mulți ani în urmă. Mama tresăltă și i le smulse din
urechi, forțându-l să ia parte la conversație.
- Oh, nu asta… Eu nu mănânc așa ceva, cartofi prăjiți n-ai făcut?
Uitasem că acela era felul meu preferat de mâncare, nu și al lui. Pe el îl
satisfăceau doar cartofii prăjiți, carnea prăjită, dacă erau de la fast food cu atât mai
bine.
- Steph, pune mâna și mănâncă. Ce ai tu aici e mai sănătos decât orice ai fi
mâncat tu în ultima lună, îi reproșă tata.
- Și uite cine a venit! Fii și tu mai bucuros, continuă mama arătând spre mine.
Mimă ironic un zâmbet forțat și se apucă să mănânce , ținându-și ochii în telefon.
- Mai ai un an și termini! Cum te simți? Mă întrebă tata.
- Ca în anii trecuți. Sincer nu văd o diferență prea mare, mai mult e stresul pe
care îl avem pentru licență. Dar nu îmi fac probleme.
- Dacă iei și anul ăsta bursă, eu zic să-ți iei o mașină; ți-ar prinde bine când ai
călătorii.
- Cred că numai pentru asta aș folosi-o. Oricum știi că îmi place să fac mișcare,
însă nu ar strica în caz de ceva.
- Clair, continuă mama, tu parcă ți-ai dat demisia de la ultimul loc de muncă, nu?
- Da, nu mai aveam nevoie să muncesc atât. Îmi achitasem deja întreaga sumă
pentru apartament.
- Și n-ai putea să întrebi dacă mai e ceva valabil și pentru fratele tău? Nu i-ar
prinde rău un ban în plus.
- Nu vreau nimic de la ea! se auzi glasul lui tăios.
- Nu mai fii așa! Lenevești toată ziua și noaptea ieși în oraș. Cât timp ai de gând
să ne ceri bani?
- Tatăl tău are dreptate. Haide, Steph! Ți-ai putea lua și tu o mașină dacă ai avea
un job. Uite, te ajută sora ta…
- Nu este sora mea, okay?! Și dacă sunt o lepră pentru voi, îmi găsesc și singur
ceva de făcut!
Și plecă.
Am ținut câteva minute tăcerea, apoi mama încercă să-și scuze băiatul cu
apucături adolescentine. Nu am mai stat mult și m-am îndreptat și eu spre
apartament.
Este ciudat cum în unele familii, copilul biologic se simte atacat de către cel
adoptat. Insingurarea și anxietatea devin efectele principale ale dramei copilului și
ajunge să fie bipolar și extrem. Fratele meu era așa, sau mai bine spus, se
transformase într-o persoană de acest gen. Eu eram cu 6 ani mai mare, iar când el
aflase, printr-o greșeală, de adopția mea avea doar 13 ani. De atunci s-a închis în el
și nu mi-a mai permis nici măcar să-i fiu prin preajmă. Comportamentul lui atestă
faptul că indirect, l-am rănit foarte puternic. Niciunul dintre noi doi nu știa cum să
răspundă unei asemenea situații, astfel că el a ales rebeliunea, iar eu ignoranța. Am
decis că dacă va considera, la un moment dat, că putem vorbi din nou, eu îi voi
respecta cu drag decizia. Iar de va fi invers, sper doar să nu regret că am ezitat în a-l
aborda de pe acum.
Interesant este faptul că el face totul să pară mai dramatic. Mie niciodată nu mi-a
păsat că Edlyn și Simon nu sunt părinții mei biologici, nici de faptul că există șansa
să fi fost nedorită și părăsită la naștere. Mama mi-a spus că i-am fost dată de către
prietena mamei mele biologice, care murise la scurt timp de la nașterea mea. Mereu
m-am gândit că eu s-ar putea să fi fost motivul morții mamei mele. Nu ar fi fost corect
ca o ființă așa de nobilă, precum o mamă, să vrea să dea viață unui alt om și să-i fie
luat dreptul de a se bucura mai departe de viață chiar de copilul ei. Să nu se poată
bucura de această nouă existență pe care ea a creat-o, căci are ghinionul să nu
suporte corpul ei această schimbare. Am evitat să mă găndesc la toate acestea și
m-am protejat cu gândul că poate nu ăsta era adevărul. Există și șansa ca mama
mea, din dorința de a mă proteja, să-mi inventeze aceată poveste pentru ca adevărul
să nu-mi creeze o nesiguranță asupra existenței mele. Sau, poate pentru că s-a
gândit că-mi voi căuta părinții biologici, dominată de frica de a nu o părăsi, să-mi fi
spus o minciunică. Oricare ar fi istoria, mie mi-e bine unde sunt acum. Am crescut
frumos și am o viață fericită. Mă voi ruga mereu pentru părinții mei, fie ei morți sau vii
și voi cere înduplecare, să pot să mă bucur în continuare de oamenii pe care-i am.
Intrând în casă, Trixxie mă anunță că vrea să fie iubită.