Filosofia este demersul omului de a cunoaște lumea și pe sine însușii.

Filosofia ca știință cuprinde

tendința omului de a găsi esența și legile ce determină existența. Principalele modalități de
concepere și realizare a acestui fapt sunt: imaginea omului asupra lumii obiective; analiza logică a
științei; raționalizarea istoriei; clarificarea debutului subiectiv în cunoașterea lumii; reflecțiile asupra
trăirilor personale etc.

patru aspecte esențiale studiului filosofic:

ontologic, / gnoseologic, /axiologic / spiritual-practic.

Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descrie, explică un domeniu al realităţii.

Metoda (l.gr. methdos - drum, cale) - modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este
totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii.
Metoda reprezintă ordinea de formulare a cunoştinţelor, a transforma realitatea și pentru a dobândi
noi cunoştinţe.

metode analitice care se axează pe explicarea sau ordonarea fenomenului prin derivare logică, după
modelul științelor naturale (exemple: teoriile științei, concepțiile analitice ale limbajului);
metode hermeneutice care presupun demersuri de înțelegere a fenomenului prin interpretări și
integrări a ceea ce este necunoscut în orizontul familiarului (exemple: hermeneutica,
fenomenologia, dialectica și metafizica);
metode integrate – abordări complexe ale fenomenului în care sunt folosite, în mod combinat,
metodele analitice și cele hermeneutice (exemple: cibernetica, sinergetica etc,).

Filosofia medievala :

teocentrism
ideea creaţionismului
interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii
purta un caracter retrospectiv
Principala problemă în filosofia medievală a fost: raportul dintre credinţă şi raţiune, religie şi ştiinţă,
filosofie şi teologie.
Problema umanistă problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi spirituală.

Problema sociologica - Se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică şi
relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a.

Problema natur-filosofica - Elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea naturii.

Ontologia reprezintă domeniul filosofic care studiază principiile, nivelurile, modurile şi formele
fundamentale ale existenţei, Scopul căreia fiind constituirea unei imagini integrale, totalizatoare
despre lume.

Existenta - unitatea și diversitatea formelor de a fi. Realitatea integrală, totalitatea tuturor formelor
de existență în timp și spațiu reprezintă lumea în toată infinitatea ei. În structura formelor de
existență se evidențiază existența materială și existența ideală, existența obiectivă (independentă
de conștiința omului) și existența subiectivă (dependentă de conștiința omului).

Cunoaşterea este un proces fiziologic, psihic, social de îmbogăţire a omului cu noi cunoştinţe.
Aceasta reprezintă activitatea subiectului (omului) care, cu ajutorul conştiinţei sale, capătă
cunoştinţe despre obiectul cercetat.
Forme cunoastere - cotidiană, preştiinţifică, ştiinţifică, religioasă, artistică
Nivelurile cunoaşterii:
1. Cunoaşterea senzorială: senzaţia; percepţia;reprezentarea.
2. Cunoaşterea raţională: noţiunea; judecata;raţionamentul
Principile cunoasterii:
1.Obiectivităţii / 2. Unităţii obiectivului şi subiectivului
3. Activităţii creatoare a subiectului / 4. Reflectării / 5. Rolului determinant al practicii

Subiectul cunoaşterii este întotdeauna omul, agent cunoscător (cel ce cunoaşte), ce dispune de
conştiinţă şi de capacitatea unei activităţi concentrate spre un anumit scop, adică entitatea raţională,
care intenţionează, declanşează şi realizează cunoaşterea

Empirismul este o doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii, ce afirmă că experienţa

senzorială este singura sau principala sursă a cunoaşterii.
Raţionalism – curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii, care recunoaşte conştiinţa drept
bază a cunoaşterii şi comportamentului uman. Prin urmare, adevărul poate fi aflat doar prin raţiune.
Problema adevarului:
1.adevărul este însuşirea exclusivă şi nemijlocită a obiectului cunoaşterii; 
2.adevărul este proprietatea exclusivă a subiectului cunoscător, a conştiinţei fiecărui om;
3.adevărul este atributul exclusiv al cunoştinţei, ce rezultă din interacţiunea dintre obiectul și
subiectul cunoaşterii

Adevărul absolut se înţelege adevărul obiectiv în forma sa deplină, desăvârşită.

Adevărul relativ – reprezintă un adevăr obiectiv, însă conţinutul său este parţial limitat, incomplet,
susceptibil de perfecţionare, aprofundare şi completare ulterioară.
Noţiunea de adevăr obiectiv se referă la faptul reflectării adecvate a obiectului de către subiectul ce
cunoaşte…
Iar adevăr subiectiv este atunci când acesta nu există alături de om şi umanitate, însă cunoştinţele
care alcătuiesc adevărul se fixează în diverse forme ale cunoașterii senzoriale și raționale.

Diagnoza este o concluzie medicală despre esenţa maladiei şi starea suferindului, exprimată în
termenii ştiinţei medicale contemporane

Morala – ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate şi a căror incălcare nu este sancţionată prin lege, ci de opinia publică; totalitate de
principii, reguli şi norme după care se conduc oamenii, pornind de la reprezentările despre bine şi
rău, echitate şi inechitate, datorie, cinste ş.a
ETICĂ (din. gr. ethos – moravuri) – 1) ştiinţă filosofică ce studiază morala; teorie a moralei

Etica medicală – ştiinţa care studiază morala profesională medicală în trei forme de relaţii: medic-
pacient, medic-societate, medic-medic.

DEONTOLOGIE – învăţătura despre datoria morală ca un domeniu al eticii.

Normele şi aprecierile deontologice generalizează diverse situaţii clinice de pe poziţiile îndeplinirii

datoriei profesionale de către lucrătorii medicali. Se împarte în compartimente, corespunzător cu
diviziunea muncii în medicină: D. în pediatrie, terapie, chirurgie, psihiatrie etc., deontologia surorilor
medicale.

BIOETICĂ (gr. bios – viaţă şi ethos – obicei, caracter moral) – ştiinţă complexă, care se află la hotarul
dintre filosofie, etică, biologie, medicină ş.a. a apărut în anii 60 ai sec. XX ca o reacţie la noile
probleme legate de viaţă şi moarte, de sporirea interesului oamenilor faţă de drepturile lor, inclusiv
referitor la pro-pria lor existenţă corporală şi spirituală, drept reacţia societăţii la pericolul existenţei
vieţii pe Pământ.
Noţiunea de om este o noţiune abstractă care exprimă trăsăturile generale, proprii speciei umane.

Individ reprezintă un om luat aparte, un reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind
reprezentant al colectivităţii umane, reprezintă în acelaşi timp o individualitate irepetabilă.

Individualitatea este expresia aptitudinilor naturale şi proprietăţilor psihice ale omului – memoria,
imaginaţia, temperamentul, caracterul. Individualitatea este mai mult o noţiune psihologică.

Personalitatea este omul, privit nu numai din punct de vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui
generale, ci şi al specificului calităţilor lui sociale, este realitatea individului ca fenomen social.
Personalitatea presupune omul socializat, care se manifestă în mod conştient faţă de drepturile şi
obligaţiile cetăţeanului, posedă sentimentul demnităţii personale, înţelege măsura responsabilităţii
sale faţă de activitatea sa, destinul familiei sale, prietenilor şi poporului său.

Existenţa omului este specifică şi se manifestă ca o entitate biosocială.

Esenţa omului este acel factor determinant, care l-a făcut pe el om. Esenţa lui se manifestă ca
activitate de munca. Omul devine personalitate prin munca creatoare care transformă natura,
societatea şi pe sine însuşi.

Antropologie (din grecescul antic ἄνθρωπος (anthropos) - om; λόγος (logos) - știință) este un set de
discipline științifice implicate în studiul omului, originea sa, dezvoltarea, existența în mediul natural
și cultural (artificial). Antropologia explorează diferențele fizice dintre oameni, formate istoric în
cursul dezvoltării lor într-un mediu natural-geografic diferit.

Antropologie fizică.
Antropologie filosofică.
Antropologie religioasă.
Antropologie socială și culturală. (În contextul antropologiei socio-culturale, se disting următoarele
discipline: antropologie lingvistică; antropologie cog-nitivă; antropologie politică; antropologie
economică; antropologie istorică; antropologie a dreptului).
Antropologie vizuală.
Antropologie medicală;

Antropologia medicală studiază problemele de sănătate în diferite societăți umane.

Aici evidențiem așa subiecte precum boala, ecologia, comportamentul uman, problemele de
reproducere, stresul, consumul de droguri, epidemiile etc.

Tipul comun de medicina pentru noi este cel cu care suntem obișnuiți.
În Moldova, acest tip de medicină este medicina spitalicească, unde medicii care posedă cunoștințe
speciale obținute în universități activează și utilizează tehnică medicală furnizată spitalelor de către
stat sau de sectorul privat. În același timp, aceste practici sunt cel mai adesea considerate
"tradiționale", în timp ce cele folosite de medici în spitale sunt "inovatoare", "moderne".
Astăzi în Moldova sunt cunoscute cel puțin câteva tipuri de practici medicale:

1. Practici medicale clinice comune spitalelor publice și clinicilor private licențiate,

2. Practicile de "medicină tradițională", permise de lege și implementate atât în centre medicale
speciale, cât și private.
De rând cu aceste practici, există și alte tipuri de practici care, în antropologie, se numesc de
vindecare.
Combinația dintre acestea și alte tipuri de practici medicale are loc în cadrul sistemului medical
național.
Actualmente Fiecare țară posedă propriul său sistem național de sănătate.
Astfel putem distinge trei mari grupuri de sisteme medicale: exclusive, tolerante și integrative.
System exclusive - Aici există un monopol de stat în medicină, iar statul intervine activ în stabilirea
ordinii practicilor medicale, reglementează pregătirea specialiștilor din domeniul medical și le
monitorizează activitățile.
În al doilea grup sunt incluse sistemele medicale tolerante: modelele britanic și german. În cadrul
acestor sisteme, statul permite existența practicilor medicale alternative care diferă de cele
adoptate în cadrul medicinei spitalicești.

Al treilea grup constă din sisteme medicale integrative: modelul indian și chinez și modele
medicale din țările „lumii a treia”. Aceste modele sunt pluraliste și combină în sine diverse tradiții
medicale.