Rinocerii 

(1959)
Eugen Ionescu

Unul dintre momentele în care absurdul  s-a cristalizat în normalitate, transpunându-se în

structura întregii societăţi, e reprezentat de apariţia regimurilor totalitare. Secol al
dezumanizării şi al aplicării unor ideologii cu desăvârşire utopice, (frângând destinele a milioane
de oameni şi lăsând în urmă o lume renăscută din cenuşă, dar acoperită cu răni încă
sângerânde,) veacul trecut a reprezentat şi sursă a unor opere literare de o valoare
inestimabilă.

O astfel de scriere e aceea a lui Eugen Ionescu, Rinocerii  (1959), considerată  o capodoperă a

teatrului absurd.

Acţiunea se desfăşoară într-un mic orăşel francez de provincie. Personajele, cu excepţia lui
Bèrenger, sunt aproape insignifiante, şi dominate de un spirit domestic. Preocupate până la
exces de tiparele cotidianului, trăind senzorial şi căpătând trăsături adeseori comice, ele
populează o lume plicticoasă şi mărginită.

Astfel, treptat, toţi locuitorii acestui mic oraş de provincie se transformă în rinoceri, în
afară de Bèrenger şi de Daisy, femeia pe care o iubeşte, care ulterior li se va alătura şi ea
rinocerilor.

Sosirea primului rinocer în oraş e negată cu ironie şi cu vehemenţă de oameni.

Etapa care urmează în mod firesc e resemnarea. Bèrenger, de pildă, va asista la transformarea
treptată în rinocer a prietenului său – Jean, un ins inteligent şi cu o deosebită prezenţă de spirit,
dar extrem de arogant. 

Lumea de astăzi e zidită, de altfel, pe aceleaşi coordonate. Ironia, negarea şi apoi resemnarea
sunt etape parcurse constant de om, paşnic locuitor al tiparelor în care e aşezat, asemenea
unui pumn de lut.

Rareori lutul se răzvrăteşte, căci i se pare lipsit de utilitate să-şi caute libertatea în afara vasului
în care e aşezat; să îndrăznească a se modela singur, cu propriile mâini, i se pare curată
blasfemie, căci se teme de tremurul degetelor, de întâmplarea care ar face ca din sine să iasă
un monstru deformat, fără chip şi fără perspective.

Asemenea Peşterii platoniciene, omului îi e frică să caute lumina, ieşirea afară, mulţumindu-se

cu imaginile proiectate mecanic pe peretele din faţa lui.
Absurdul umple lumea,  afirma odată Goethe; într-adevăr, lumea e impregnată până la refuz de
absurd. Ultimele vorbe ale lui Bèrenger rămân astăzi de referinţă: refuzând tiparele şi
conformismul, refuzând să devină un om mecanic, el proclamă că omul e sublim numai în
libertate, numai atunci când se modelează pe sine cu propriile-i mâini şi când îşi asumă
fiinţarea în lume.

Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi
voi rămâne aşa până la cea din urmă sufl are. Nu capitulez!

Sursa: http://societatesicultura.ro/2015/09/rinocerii-eugen-ionescu/