Luceafarul

de Mihai Eminescu

Tema si viziunea

Poemul „Luceafarul” scris de Mihai Eminescu a aparut in anul

1883 in revista „Convorbiri literare” si este considerata de catre critici ca
fiind cea mai reprezentativa poezie pentru opera lirica eminesciana.
Luceafarul se incadreaza in specia literara a poemului, specia de
interferenta a epicului cultural, de intindere mare, cu un continut
filozofic si caracter alegoric.

Din punct de vedere estetic, poezia „Luceafarul” se incadreaza in

romantism prin sursa de inspiratie folclorica, prin viziunea poetica a lui
Eminescu si prin interferenta registrelor stilistice. In elaborarea poeziei,
Eminescu valorifica folclorul romanesc, pornind de la doua basme
populare romanesti „Fata in gradina de aur” si „Frumoasa fara corp” si
in acelasi timp valorifica si mitul Zburatorului, o alta sursa de inspiratie
autohtona.

O alta trasatura a romantismului intalnita in aceasta opera este

amestecul de specii literare. Astfel genul liric este imbinat cu cel epic si
dramatic, iar meditatia filosofica cu idila si elegia cu pastelul. Caracterul
epic este redat de existenta personajelor, Catalin si Catalina, constructia
gradata a unui subiect si existenta unei voci narative, iar caracterul
dramatic este evidentiat de existenta dialogului, de exemplu, cel dintre
Catalin si Catalina, sau Demiurg si Hyperion.

Tema poemului este romantica si constituie iubirea imposibila

dintre doi reprezentanti ai unor lumi diferite. Iubirea se naste lent din
starea de contemplatie si visare, in cadru nocturn, realizat prin motive
romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel,
compozitia romantica se concretizeaza prin opozitia planurilor cosmic si
terestru. Tema iubirii este ilustrata in text de doua povesti de dragoste
care definesc iubirea in mod diferit. Ilustrata in prima parte a poemului,
iubirea, pentru Luceafar, este o cale superioara de cunoastere pentru care
merita sacrificiul mortii.

Iar iubirea ilustrata in tabloul al II-lea, dintre Catalin si Catalina,

pune in lumina o definire a legaturii sentimentale dintre doi oameni din
planul terestru. Portretul lui Catalin este relizat in antiteza cu cel al
Luceafarului, Catalin reprezentand mediocritatea pamanteana „Baiat din
flori si de pripas”. Partea a treia este divizata in trei secvente poetice:
zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In a
patra parte, peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec
departe de lume. In finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de
lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare.
 Muzicalitatea celor 98 de strofe este data si de particularitatile
prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic si rima
incrucisata.

  Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ

pentru ilustrarea viziunii despre lume, sta sub semnul basmului, pentru
ca acesta contine formula specifica basmului „A fost odata ca-n povesti/
A fost ca niciodata”, si impune o perspectiva temporala de natura mitica,
in care faptele sunt unice si irepetabile. Asemeni incipitului, finalul,
permite conturarea vizunii romantice, dar mai ales atemei geniului.
Versurile finale reprezinta monologul Luceafarului adresat fetei de
imparat, care il invoca cu scopul de a avea o zeitate, astru protector
„Norocu-milumineaza”. Raspunsul lui demonstreaza asumarea conditiei
sale. Ironia si detasarea pe care o manifesta se afla in opozitie cu
atitudinea pasionala din tabloul intai. Un alt element semnificativ pentru
tema geniului este titlul, care contine simbolul central al textului
eminescian, personaj liric care ilustreaza conditia geniului.

Substantivul „Luceafar” denumeste in fond planeta Venus, simbol

al iubirii, dar in mentalul popular este asociat cu o stea, prima care apare
pe bolta cereasca, individualizandu-se astfel pe celelalte. Tema geniului
si viziunea romantica asupra lumii se reflecta in mod original, prin
maniera in care Eminescu reuseste sa transfere in zona liricului
diferentele dintre geniu si omul de rand. Luceafarul, simbol al
genialitatii se caracterizeaza prin inteligenta si obiectivitate, in timp ce
Catalina, respectiv Catalin, forme de ilustrare a omului comun sunt
dominati de instictualitate.

Astfel poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in

lume, vazut ca finta solitara si nefericita, opusa omului comun.