PROCESUL DE COMUNICARE ÎN CADRUL INSPECŢIEI ŞCOLARE

Prof. Magda Andreescu

Prof. Dr. Lăcrămioara Iordăchescu

Prof. Georgeta Mihăilă

Cuprins

 Definiţia comunicării;
 Elementele comunicării;
 Tipuri de comunicare şi caracteristicile acestora;
 Partcularităţi ale comunicării cu adulţii;
 Funcţiile comunicării;
 Bariere în comunicare;
 Caracteristici ale lucrului în echipă;

1. DEFINIŢIA COMUNICĂRII

 este procesul prin care o persoana(grup) transmite un conținut conceptual unei

alte persoane sau unui alt grup;
 arta transmiterii informaţiei, ideilor, atitudinilor de la o persoană (grup) la alta;
 trecerea informaţiei de la emiţător la receptor ;
 este modul în care oamenii interacţionează în cadrul sistemic specific comunicării.

2. ELEMENTELE COMUNICĂRII

Componentele de bază ale comunicării pot fi formulate ca răspunsuri la întrebările

de mai jos:

1 Cine? Cine este cu precizie emiţătorul mesajului? Este o persoană,

(„Emiţătorul”) un grup sau o organizaţie? Care este nivelul de cunoaştere al
conţinutului? Care sunt elementele culturale care pot influenţa
comunicare?

2 Ce? („Mesajul”) Ce doreşte să comunice? Care este conţinutul mesajului? Ce

doreşte receptorul să ştie? Ce informaţii pot fi omise?

3 Cum („codul” şi Cum voi comunica mesajul?

canalul”)
4 Cui? Cine este receptorul mesajului? Este o persoană, un grup sau
(„receptorul”) o organizaţie? Care este nivelul de cunoaştere al
conţinutului? Care sunt elementele culturale care pot influenţa
comunicare?

5 Unde şi când? Când şi unde va fi transmis mesajul astfel încât să fie

receptat şi utilizat?

6 De ce? Care este scopul urmărit în comunicare? Ce efect doreşte

emiţătorul să obţină?

Procesul de comunicare poate fi reprezentat grafic:

În munca cu oamenii, calitatea comunicării este esenţială. Modul în care se realizează

comunicarea este influenţat decisiv de calitatea ascultării. Este important ca partenerul
de discuţie să fie lăsat să se manifeste, să comunice cât mai mult despre sine.
Dezvoltarea unei tehnici de ascultare eficientă este definitorie în procesul comunicării
Ascultarea eficientă are o pondere majoritară în calitatea feedback-ului ce apare între
interlocutori şi în eliminarea blocajelor de comunicare.

Condiţii elementare care pot şi trebuie respectate:

Emiţător

 să fie sigur de utilitatea informaţiilor pe care le transmite;

 să cunoască destinatarul;
 să alcătuiască mesajul în funcţie de capacitatea şi interesele receptorului;
 să selecteze mijlocul de comunicare corespunzător;
 să aleagă timpul cel mai favorabil pentru transmiterea mesajlui

Receptor

 să asculte atent expeditorul;

 să fie receptiv, sensibil faţă de emiţător;
  să indice expeditorului mijlocul cel mai potrivit de comunicare;
 să iniţieze răspunsul;

Canalele comunicării pot fi:

 formale, definite prin structura organizaţională şi destinate explicit circulaţiei

informaţionale necesare realizării sarcinilor specifice şi atingerii scopurilor
organizaţionale;
 informale, necuprinse în structura organizaţionala, destinate comunicării între
indivizi şi/sau grupuri, în interesul sarcinilor de serviciu şi în afara lor; aceste canale
sunt mult mai rapide şi, adesea, mai eficiente decât cele formale

Feedback –ul

A comunica în mod optim înseamnă a realiza un feedback, termen în limba engleză ce

înseamnă retroacţiune. Pentru a avea garanţia că intrăm în sintonie cu cei din jur, trebuie
să învăţăm să cunoaştem tehnicile de feed-back, care permit o comunicare cu succes.
Tehnicile de feedback pot fi învăţate, dar fiecare abilitate ce se doreşte a fi însuşită
trebuie să fie exersată.
Tehnicile de feed-back care au scopul de a facilita comunicarea, sunt următoarele:
 comunicarea non-verbală;
 intervenţia;
 ascultarea activă.

Reguli de bază pentru acordarea de feedback:

 întotdeauna trebuie să le acordaţi celor cu care comunicaţi şansa de a „reflecta asupra
rezultatelor proprii” mai întâi;
 oferitiţi cât mai mult feedback pozitiv, cum ar fi „aceasta a fost o decizie bună”,
„continuaţi aşa” etc.;
 sugeraţi în loc să prescrieţi; un feedback mai constructiv ar fi acela de a spune „aţi
putea încerca …” în loc să spuneţi „faceţi aşa şi va fi mai bine”;
 nu daţi feedback negativ – în loc să spuneţi „nu se face aşa”, spuneţi „dar dacă aţi
încerca aşa?”;
 daţi feedback cât de curând posibil după eveniment – cu cât vine mai târziu cu atât va
fi mai puţin eficient;
 concentraţi feedback-ul asupra modului în care aţi perceput comportamentul respectiv,
şi nu ca pe o afirmaţie generală. „V-am văzut când l-aţi întrerupt …” şi nu „nu sunteţi un
ascultător bun ….”;
 raportaţi-vă la fapte, nu la judecăţi de valoare – comentaţi ceea ce aţi văzut, nu ceea
ce aţi interpretat din ce s-a întâmplat; lăsaţi interpretarea pe seama cursanţilor, după
ce prezentaţi evenimentul.

În cazul în care comunicarea dintre emiţător şi receptor are loc sub formă de dialog
este necesar să avem în vedere următoarele etape de realizare:
1. crearea unor condiţii prealabile. In acest sens:

se va rezerva timpul necesar;

se va crea o ambianţă plăcută;
se va avea grijă ca cei doi interlocutori să nu fie deranjaţi.
2. începutul discuţiei

emiţătorul va căuta să facă în aşa fel încât receptorul să se simtă bine;

emiţătorul va începe discuţia.
3. desfăşurarea conversaţiei

se va preciza problema ce se va discuta;

se va avea în vedere scopul care trebuie atins;
interlocutorul va fi încurajat să spună tot ce-1 preocupă;
discuţia va fi condusă şi controlată;
se vor evita contrazicerile directe şi cearta;
cel ce a iniţiat discuţia, va rămâne calm, politicos şi stăpân pe sine în orice moment,
fiind mereu obiectiv.

Caracteristicile mesajului:

 atrage atenţia;
 trebuie să difere de celelalte mesaje care concurează pentru timpul destinatarului.
De exemplu: un mesaj scurt, scris de mână - în locul celui uzual, tipărit - este o
metodă de a atrage atenţia;
 furnizeaza redundanţe
 trebuie reformulat de câteva ori - tehnică folosită în articolele de ziar - şi/sau
sintetizat în ultimul paragraf ori în titlu (dacă este scris); emiţătorul trebuie să evite o
redundanţă prea mare;
 ofera repetiţii
 trebuie transmis prin mai multe canale, cum ar fi pe cale verbală şi scrisă sau să fie
transmis de mai multe ori prin acelaşi canal (de exemplu - cazul reclamelor la
televiziune).

Calitatea întrebărilor:

 să exprime precis ideea;

 să fie formulate la obiect;
 să nu fie lungi;
 să nu fie de tipul la care se răspunde prin da sau nu;
 să nu fie ipotetice;
 să nu sugereze răspunsul;
 să reuşească să creeze un climat de sinceritate şi confesiune, realizând o
convorbire aparent simplă, spontană.
Întrebările pot fi:
 întrebări factuale - cu conţinut precis, direct, la obiect;
 întrebări de opinie - vizează gândirea, sistemul de cunoştinţe, părerea, atitudinea;
  întrebări de motivaţie - evidenţiază cauzele şi condiţiile opiniilor, faptelor.

3. TIPURI DE COMUNICARE

Din punctul de vedere al relaţiei emiţător – receptor, comunicarea poate fi:

unidirecţională (cu “sens unic”), atunci când emiţătorul şi receptorul au poziţii fixe;
bi/multi-direcţional (cu “dublu/multiplu sens”), atunci când emiţătorul (emiţătorii) şi
receptorul (receptorii) îşi schimbă, succesiv, rolurile.
În şcoală, comunicarea nu poate fi unidirecţională, relaţia de formare trebuie să se
bazeze pe valorizarea reciprocă de tip, partenerial şi să se centreze pe maximizarea
efectelor de dezvoltare şi optimizare la nivelul educabililor.

Funcţie de direcţia şi sensul de circulaţie a informaţiei, comunicarea poate fi:

verticală, între niveluri ierarhice diferite, cu sens:

ascendent (de la baza ierarhiei spre vârf) sau descendent (în sens invers);
orizontală, la acelaşi nivel ierarhic;
oblică (sau diagonală), între niveluri ierarhice diferite şi, totodată, între emiţători şi
receptori situaţi în subsisteme organizaţionale diferite.
Comunicarea educaţională trebuie să fie complexă şi multivalentă - drept care nu
poate neglija nici una din direcţiile şi sensurile de comunicare. Totuşi, având în vedere că
profesorul nu trebuie să facă uz permanent de diferenţele de statut dintre el şi elevi,
comunicarea orizontală va trebui să-şi sporească rolul într-o reformă educaţională
autentică.

Comunicarea verbală – aspecte generale care trebuie urmarite în formularea unui

mesaj verbal:
1. Claritatea
 capacitatea de exprimare clară a ideilor, simplă, nu cuvinte şi fraze lungi şi greu de
urmărit;
 nu se foloseşte argoul;
 nu se utilizează termeni care nu sunt uzuali pentru interlocutor;
 cuvintele se pronunţă corect;
2. Acurateţea
 aceasta presupune existenţa unui vocabular suficient de bogat pentru a putea
alege cele mai potrivite cuvinte în expunerea subiectului;
 nu se prezintă puncte de vedere care reprezintă presupuneri personale;
 nu se folosesc expresii de genul: "Toată lumea ştie …" sau "nici o persoană cu
mintea întreagă nu ar accepta…";
3. Empatia
 este incercarea de a fi în locul interlocutorului;
 aceasta nu înseamnă însă a fi tot timpul de acord cu el, dar vă poate ajuta să
fiţi mai înţelegător, mai răbdător;
4. Sinceritatea
 să evităm sa fim rigizi, artificiali, stângaci;
5. Mecanismele vorbirii
  asiguraţi-vă că vorbiţi clar, liber;
 evitaţi pe cât posibil emoţiile şi nu vorbiţi precipitat;
 inspiraţi şi expiraţi regulat (încordarea dispare în timp ce expiraţi);
6. Înălţimea şi intensitatea vocii
 este necesară o relaxare a muşchilor gâtului, pentru a vorbi clar, fără ca vocea să
vibreze, sau să fie subţiată ori îngroşată;
7. Volumul vocii
 respiraţia corectă este esenţiala pentru a controla volumul şi modul vorbirii;
 controlaţi-vă vocea şi vorbirea în aşa fel încât să nu fie stridente, să nu existe
“gâfâieli”;
 dicţia şi accentul;
 articulaţia şi un enunţ bun vor atrage după sine şi o dicţie bună;
8. Viteza/ folosirea pauzei
 viteză de vorbire mare poate să vă creeze dificultăţi, iar cuvintele pe care le
pronunţaţi să fie neclare;
 pauza trebuie aleasă astfel încât să nu pierdeţi audienţa;
 în acelaşi timp trebuie să ofere participanţilor posibilitatea de a se implica activ.
Comunicarea nonverbală:
1. Relaxarea
 nu încordaţi muşchii, fiţi naturali, nu vă mişcaţi brusc, încercaţi să respiraţi profund,
nu staţi nemişcaţi, nu vă blocaţi respiraţia involuntar;
2. Contactul vizual
 direcţia privirii şi mobilitatea ei sunt factori importanţi; este important "schimbul de
priviri" atunci când oamenii vor să-şi vorbească;
3. Aparenţa
 o ţinută îngrijită şi curată, o vestimentaţie şi înfăţişare adecvată locului în care vă
desfăşuraţi activitatea, sunt factori importanţi în comunicare. Luaţi exemplu de la cei
din jurul dvs. şi îmbrăcaţi-vă în concordanţă. Acest lucru nu înseamnă pierderea
individualităţii, ci mai degrabă faptul că sunteţi flexibili şi adaptabili in anumite
situaţii;
4. Postura
 poziţia corpului are o importanţă deosebită;
 nu adoptaţi o poziţie cu umerii aplecaţi, cu capul plecat, etc.
 aspectul fizic;
 expresia feţei;
 contactul vizual ;
 limbajul corpului (gesturi, ţinută, poziţii);
 spaţiul (ca distanţă păstrată între interlocutori);

este o foarte importantă aptitudine de comunicare.

Ascultarea este definită ca fiind aptitudinea de a înţelege şi a răspunde efectiv

comunicării.

10 sfaturi pentru o ascultare eficientă

1. Încetează să vorbeşti – nu poţi asculta în timp ce vorbeşti.

 2. Uşurează situaţia vorbitorului – ajută-l să se simtă liber să vorbească.
3. Arată vorbitorului că vrei să-l asculţi – privirea şi comportamentul să denote
interesul; nu citi notiţele, corespondenţa sau ziarul în timp ce vorbeşte cineva;
ascultă pentru a înţelege, nu pentru a te opune.
4. Renunţă la gesturi care distrag atenţia – nu mâzgăli, nu bate „darabana” cu
degetele, nu umbla cu hârtii.
5. Pune-te în situaţia vorbitorului – încearcă să vezi din punctul lui de vedere.
6. Fii răbdător – acordă destul timp, încearcă să nu întrerupi, evită să pleci în timp ce
altul vorbeşte.
7. Nu te înfuria – furia poate duce la interpretări greşite.
8. Nu fi dur în dispute şi critici şi nu te impune ca atotcunoscător – această
poziţie îi face pe oameni mai defensivi, tăcuţi sau furioşi.
9. Pune întrebări – acest fapt îl încurajează pe vorbitor, îi arată că îl asculţi, că poţi şi
vrei să-l ajuţi să-şi dezvolte / încheie demonstraţia.
10. Încetează să vorbeşti – primul şi ultimul sfat, deoarece celelalte depind de
acesta.

Comunicarea asertivă

Asertivitatea are scopul de a apăra, în mod ferm şi fără agresivitate, propriile

noastre valori.

Asertivitatea poate fi definită ca o atitudine ce permite, plecând de la o analiză clară a

situaţiei, să:
 se definească în mod clar propriul obiectiv sau propria poziţie faţă de această
situaţie;
 o dezvăluim terţilor fără ambiguităţi;
 o apărăm fără agresivitate, cu condiţia de a admite un comportament diferit al
celorlalţi.Comunicarea asertiva
Asertivitatea dezvoltă două părţi, ambele foarte importante:
 una de ascultare, de atenţie la celălalt, ce constă în efort de înţelegere, chiar dacă
ceea ce se comunică este foarte diferit de conceptul propriu;
 una ce ţine de exprimare, pentru a reuşi să explicăm celorlalţi, oricine ar fi ei,
propria noastră poziţie şi de a face astfel încât aceştia să ne respecte această
poziţie.
Comportamentul asertiv se concretizează în a şti să îi asculţi pe ceilalţi şi printr-un
grad dezvoltat de francheţe, fără ipocrizii, dar având dorinţa şi curajul de a spune în mod
clar ceea ce se gândeşte, care sunt aşteptările şi speranţele.
Atitudinea asertiva promovează respectul faţă de propria persoană şi faţă de
ceilalţi.Comunicarea asertiva
Avantajele comportamentului asertiv sunt nenumărate, cele mai importante putând fi
sintetizate ca fiind următoarele:
 câştigarea respectului tuturor celor din cadrul organizaţiei (colaboratori,
colegi, superiori);
 nu mai există raportări la o funcţie ci la o persoana însărcinată să o desfăşoare, cu
care se stabilesc relaţii de durată;
  evitarea criticii implicite şi tacite: toate opiniile şi rezervele faţă de o anumită
problemă sunt expuse în mod clar înainte, şi nu pe durata execuţiei;
 obiectivele fiecărei persoane sunt definite în mod clar ca şi nivelul aşteptat al
prestaţiei
Pentru a fi asertivi ...

trebuie să: nu trebuie să:

 fiţi gata să acceptaţi critici  gândiţi rău despre alţii

 stabiliţi ceea ce doriţi
 rămâneţi calmi şi senini
 fiţi gata să vă asumaţi riscuri
 cereţi cu claritate ceea ce doriţi
 pălăvrăgiţi în zadar
 vă ascundeţi propriile
sentimente
 vă comportaţi în mod dominator
 transmiteţi mesaje confuze

4. CARACTERISTICILE COMUNICĂRII CU ADULŢII

Particularităţi ale comunicării cu adulţii:

 persoana adultă are deprinderi de comunicare verbala şi nonverbală;

 dispune de competenţă linvistică;
 are abilitatea de a-şi transpune gândurile trăirile, intenţiile în cuvinte şi a înţelege
mesajul receptat;
 cunoaşte şi stăpâneşte normele de adresare care ţin de statutul social al
interlocutorului; cei care au un statut mai ridicat vorbesc mai des, mai mult, lor li se
adresează mai multe comunicări;
 există mai multe modele lingvistice, specifice unui anumit statut/ rol;
 fiecare adult foloseşte o serie de coduri nonverbale prin care se precizează poziţia
pe care un individ o adoptă în inteacţiunea socială şi dorinţa de a fi tratat în
conformitate cu aceasta poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare

Eficienţa comunicării este dată de:

rapiditatea transmiterii informaţiei;

acurateţea acesteia;
adecvarea informaţiei la particularităţile receptorului / ale destinatarului;
identificarea corectă a destinatarului.

Efectul comunicării este esenţial pentru judecarea oricărei comunicări, din punct de
vedere managerial. Există mai multe trepte de efectivitate:

Receptarea comunicării: informaţiile trebuie să ajungă la cei implicaţi - pe diverse

canale;
Înţelegerea mesajului: odată mesajul receptat, este bine să se asigure că este
înţeles conţinutul lui;
Acordul referitor la conţinutul comunicării – este necesar ca scopul comunicării să
fie foarte clar formulat – mai ales dacă este vorba de o activitate importantă.
 Acceptarea intenţiilor emiţătorului. Răspunsul la diverse decizii ale “şefilor” şi
participarea colegilor la diferite activităţi sunt condiţionate de modul de percepere a
motivelor deciziilor, respectiv a intenţiilor celor care iniţiază comunicarea.
Schimbarea (în cunoaştere, atitudini, comportament) produsă la receptor este
efectul cel mai important al comunicării care reprezintă, de altfel, scopul educaţiei în
sine.

5. FUNCŢIILE COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAŢIA ŞCOLARĂ

Funcţia de informare – instituţiile şcolare au nevoie de interacţiuni în mediul
exterior în care funcţionează şi în mediul interior între părţile ei componente. Cei
mai importanţi sunt oamenii. În aceste condiţii, directorul este pus în faţa
monitorizării a două feluri de informaţie: informaţia externă – trimisă şi primită din
exterior (inspectoratul şcolar, minister, alte instituţii ale statului etc.) şi informaţia
internă – care circulă prin canalele formale şi nonformale de comunicare.
Funcţia de comandă şi instruire – această funcţie a comunicării se referă la
modalităţile prin care directorii se asigură că oamenii şi departamentele acţionează
continuu în direcţia realizării obiectivelor şcolii.
Funcţia de influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire – prin această
funcţie se realizează moduri specifice de control asupra informaţiei şi asupra
comportării membrilor organizaţiei.
Funcţia de integrare şi menţinere – funcţie ce trebuie privită sub următoarele
aspecte:
 păstrarea organizaţiei în stare operaţională prin cursivitatea informaţiei;
 folosirea corectă a canalelor de comunicare pentru a evita încărcarea cu
informaţie inutilă;
 sortarea şi verificarea datelor; integrarea părţilor în întreg prin raportarea lor
la acesta şi la contextul în care părţile trebuie să funcţioneze.

6. BARIERE ÎN COMUNICARE

Comunicarea este un proces complex, influenţat de factori de natură diferită.

Există două tipuri de bariere:
Externe – intervenţia unor factori exteriori procesului de comunicare, având un rol uneori
ireversibil:
 spaţiu inadecvat;
 factori poluanţi: zgomot, mişcare, lipsă de concentrare generată de aceştia;
 lipsa confortului fizic;
 „depersonalizarea” spaţiului;
 telefoane;
 faxuri;
 intrări / ieşiri din încăpere
 alegerea unui moment nepotrivit, stresant;
 Cooperare
Rezolvarea dezacordurilor apărute în discuţii Interne – greu de surprins şi care ţin de:
structura echipei, deformarea / ignorarea mesajului, personalitatea fiecărui individ:
 fondul experienţei divergent al participanţilor;
 diferenţe educaţionale;
  diferenţe de interes în ceea ce priveşte mesajul;
 diferenţe privind nivelul de inteligenţă;
 lipsa respectului reciproc;
 diferenţe de vârstă, sex, rasă, clasă socială etc.
 diferenţe în stăpânirea limbajului;
 diferenţe în stăpânirea domeniului abordat;
 lipsa abilităţilor de comunicare la emiţător;l
 lipsa abilităţilor de ascultare la receptor;
 închiderea” în privinţa fondului informaţional.

Alţi factori perturbatori:

 de natură individuală – fiziologică;
 generaţi de limite individuale ale participanţilor la situaţia de comunicare, precum
stresul, oboseala, gradul de emotivitate;
 mesajul însuşi, care poate conţine informaţii inadecvate, neinteresante pentru
receptor;
 la nivelul emiţătorului – se transmit mesaje neconştientizate suficient, într-un mod
necorespunzător;
 existenţa unor prejudecăţi în privinţa mesajului;
 la nivelul receptorului, fiind generaţi de nevoi, credinţe, valori, opinii, expectaţii,
prejudecăţi.

7. CARCTERISTICI ALE LUCRULUI ÎN ECHIPĂ

Echipele nu pot fi privite ca sinonime ale grupurilor. Faţă de grup, echipa presupune
îndeplinirea aumitor sarcini şi activităţi specifice. Everard şi Morris(1990) oferă o definiţie
recomandabilă: o echipă reprezintă un grup de oameni care poate prelua în mod
eficient orice sarcină care i se propune.
Contribuţia adusă de fiecare membru al echipei este de cea mai înaltă calitate, şi
este una care nu ar fi putut fi realizată decât în cadrul unei echipe de oameni care se
sprijină unul pe altul.
West-Burnham (1992) pune accentul pe faptul că echipele trebuie formate şi
dezvoltate pentru a deveni un instrument eficient în munca organizaţiei: este o diferenţă
fundamentală între a numi un grup echipă şi a crea o echipă de lucru eficientă care să fie
capabilă să funcţioneze în condiţii de calitate totală.
Avantaje ale lucrului în echipă:
 Percepţii împărtăşite
 Ţel comun
 Proceduri acceptate
 Angajament

Componenţa echipei
 pentru echipele permanente, componenţa este determinată decisiv de cei care
proiecteză rolurile funcţionale. Totuşi, selectarea pentru un anumit rol, nu
garantează automat faptul că persoana selectată va lucra în mod eficient cu ceilalţi
membri ai echipei;
 în cazul echipelor care sunt constituite în anumite scopuri, componenţa echipei va fi
dictată în primul rând de interesele membrilor.
Construcţia echipelor
Există patru factori centrali în dezvoltarea echipelor de succes:
 obiectivele echipei, care trebuie să fie clar înţelese de către fiecare membru al
echipei;
 procedurile de luare a deciziei şi planificarea, care trebuie să implice toţi membrii
echipei;
 tuturor membrilor echipei trebuie să le fie clare procesele – ce este de făcut, de
către cine, când, cu ce resurse;
 echipa trebuie să-şi revizuiască munca în mod regulat, ca parte a procesului de
dezvoltare.
Dezvoltarea echipelor eficiente

Echipele reprezintă un element important în management. Ele pot asigura calitatea luării
deciziilor, relaţiilor, dovedind că lucrează în mod eficient. West- Burnham (1992) a
identificat nouă componente ale eficienţei echipei:

1. Valori explicite şi împărtăşite

West-Burnham accentuează că nici o echipă nu poate opera în mod eficient în absenţa

contextului unor valori clare şi acceptate şi transpuse într-o misiune.

2. Leadership situaţional

Echipa este suficient de matură pentru a-şi baza leadership-ul pe funcţie şi are nevoie mai
puţin de statut şi putere. Competenţele sunt mai importante decât factorii ierarhici. Asta
implică dorinţa liderului desemnat de rămâne în umbră şi de a împuternici alţi membri ai
echipei să-şi asume controlul, în acord cu nevoile situaţiei.

3. Mândria în echipă

Implică implicare şi angajare şi se manifestă prin înaltă morală şi loialitate. Membrii echipei
sunt încrezători în forţele proprii, în ceilalţi, şi în ansamblul echipei.

4. Sarcină clară

Finalitatea pentru care a fost creată echipa este clară, realistă şi înţeleasă de toată lumea.
Echipa este motivată prin obiective tangibile, rezultate clare şi termene ferme.

5. Revizuire

Echipele eficiente învaţă şi se dezvoltă printr-un proces de feedback continuu şi revizuire.

Revizuirea permanentă este o trăsătură permanentă a oricărei activităţi şi conduce spre o
muncă mai eficientă.

6. Deschidere

Echipa atinge un înalt nivel de sinceritate în revizuire şi schimburi. Nu există “agende

ascunse”, există laude şi critici. Cele din urmă sunt făcute cu francheţe şi sunt directe, dar
sunt mai degrabă constructive decât negative.
7. Comunicare laterală

Membrii echipei sunt în stare să comunice unii cu alţii, fără să apeleze la lider.

Reţeaua este formată şi întreţinută de echipă.

8. Colaborare

Deciziile sunt împărtăşite şi există o angajare deplină. Calitatea deciziilor derivă din
fructificarea la maximum a cunoştinţelor şi deprinderilor membrilor echipei.

9. Acţiune

Deciziile echipei sunt exprimate în termeni de acţiune. Fiecare membru al echipei ştie ce
trebuie făcut, de către cine, şi când. Din întâlnirile echipei eficiente rezultă acţiuni realizate
de comun acord.

Echipele eficiente trebuie să aducă nişte beneficii clare pentru organizaţie, echipă şi
pentru membrii săi. Realizarea acestor beneficii serveşte la întărirea angajării în cadrul
echipei, în timp ce lipsa unor rezultate benefice duce la demobilizare. Beneficiile
semnificative ale lucrului în echipă:

 ţeluri împărtăşite
 roluri clarificate
 împărtăşirea expertizei şi a deprinderilor
 utilizarea maximă a resurselor;
 motivarea, sprijinul şi încurajarea membrilor echipei
 îmbunătăţirea relaţiilor din cadrul grupului de angajaţi
 încurajarea luării deciziilor
 creşterea participării
 conştientizarea potenţialului personal
 îmbunătăţirea comunicării
 creşterea cunoaşterii şi a înţelegerii
 reducerea stresului şi a anxietăţii
 Aceste beneficii nu se regăsesc în practică pentru că, adesea, echipele sunt
“imature” sau copleşite de probleme şi opereză mult sub potenţialul lor.
Bibliografie recomandată

1. Adair, J, Effective Leadership, Alddershot: Gower, 1973.

2. Blanchard Kenneth, Lorber,Robert, Putting the One Minute Manager to Work,
Berkley Books, New York, 1965,
3. Boncu, Ştefan. , Psihologie şi Societate., Iaşi: Editura Erota,1999
4. Carnall, C.A., Managing Change in Organisations, New –York, Prentice Hall, 1990.
5. Gary Johns, Comportament organizaţional, Bucureşti, Editura Economică, 1998
6. Hersey P., Blanchard K., Situational Leadership, Prentince Hall, NewYork, 1988
7. Likert, Rensis ,New Patterns of Management, New York, McGraw Hill, 1961
8. Mintzberg, Henry, Inside Our Strange World of Organisations, London, Collier
MacMillan Publishers, 1989
9. Neculau, Adrian, Visscher, Pierre de, coord., Dinamica grupurilor-texte de bază,
Polirom, Bucureşti, 2001
10. Nicolescu O., . Verboncu I, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
11. Rees, W. David, The Skills of Management, Routledge, London, 1991
12. Rujoiu , Octavian , Ferris Jonathan,Implicatiile gandirii si decizie de grup in
organizatii, , “Sociologie Românească,” 2001, 1-4, p. 308 - 316
13. Stanciu Ş., Ionescu M., Leovardis C., Stănescu D., Managementul resurselor
umane, comunicare.ro, Bucureşti, 2003