III. Unde 2022-2023

Eugen Scarlat, Fizică – Unde
Note de curs pentru Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor 2022-2023
III. Unde
Undele sunt esențiale pentru comunicații și transmiterea informațiilor prin spațiul liber sau prin ghiduri de undă, sau pentru transportul de energie.
Cele mai cunoscute tipuri de unde sunt undele electromagnetice și undele sonore, la care se adaugă cele seismice prin pământ și oceane.
Domeniile de aplicație ale undelor electromagnetice sunt de la astrofizică la tehnologia comunicațiilor (sateliți, radio, tv, comunicații mobile, internet,
radare, lidare etc.), telemetrie și interferometrie optică cu precizii de măsurare la scară nanometrică.
Undele sonore sunt utile pentru proiectarea sistemelor audio, incintelor acustice, ghidurilor sonore și instrumentelor muzicale, sau pentru
cartografiere subacvatică.
Caracterizarea undelor seismice este utilă pentru avertizări timpurii cu ajutorul inteligenței artificiale.
Sursa aici Sursa aici
Sursa aici Sursa aici
1
Cuprins
1. Caracterizarea undelor
Propagarea interacțiunilor
Unda armonică
Mărimi ondulatorii caracteristice
Energia
Spectrul undelor
2. Fenomene ondulatorii
Senzații cromatice și acustice
Proprietățile undelor
Fenomene ondulatorii
Interferența în medii mărginite: moduri proprii în
cavități rezonante
2
1. Caracterizarea undelor
Propagarea interacțiunilor
Câmp, perturbație, propagare
În Univers nu există obiect singular, ci doar ansambluri de obiecte, care se influențeză reciproc, fapt observabil prin măsurători adecvate. Dacă ne fixăm
atenția asupra unui anumit obiect, constatăm că acesta este supus unor forțe din partea celorlalte obiecte. Uzual, se spune că obiectul de studiu se află în
câmpul celorlalte obiecte.
Prin câmp de forțe, pe scurt, câmp, înțelegem spațiul fizic unde se manifestă forțe de un anumit tip.
Cantitativ, câmpul este caracterizat de „tăria” forțelor în fiecare punct din acest spațiu, exprimată prin intensitatea câmpului (forța raportată la o unitate de
mărime ce caracterizează natura interacției).
Exemple
1. Mărimea care caracterizează câmpul gravitațional al Pământului este intensitatea câmpului gravitațional, definită ca forța care se exercită asupra
unității de masă a corpului de probă, care este, de fapt, accelerația gravitațională:
1
g= G.
𝑚
2. Analog se definește intensitatea câmpului electric, ca forța care se exercită asupra unității de sarcină electrică pozitivă a unui obiect de probă aflat în
repaus:
1
𝐸 = 𝑞 𝐹elmg .
Zgomotul motorului unui avion poate fi sesizat de urechea unui om aflat la sol, deși a fost produs în altă parte, la distanță de kilometri. De asemenea,
lumina diurnă este sesizată de noi, pe Pământ, deși sursa acesteia este Soarele, aflat la 150 milioane de kilometri. În ambele situații energia oscilațiilor a
fost transportată la distanță prin unde. În primul caz, vorbim de unde elastice, iar în cel de-al doilea, de unde electromagnetice, prin care se transmit
interacțiunile dintr-un loc în altul. Atât receptorul auditiv, cât și cel vizual, se găsesc în câmpurile produse de motorul avionului, respectiv de Soare. În
termeni de câmp, câmpul de forțe produs de sursă se transmite, sau se propagă spațial, cu o anumită viteză, până la receptor.
Unda este fenomenul prin care interacția se propagă prin spațiu cu viteză finită. Echivalent, unda este fenomenul prin care câmpul se propagă prin
spațiu, cu viteză finită.
3
Unda este generată de oscilația la sursă, care se transmite din aproape în aproape, provocând
oscilațiile mediului prin care se propagă (Fig.1.1). Variația câmpului este totuna cu
modificarea intensității câmpului. Modificarea intensității la sursă va genera, după un anumit
timp necesar propagării, o modificare a intensității câmpului în punctul de măsură (la receptor),
aflat la o oarecare distanță de sursă. Exprimarea uzuală este „sursa generează unde”. Un
receptor adecvat (de ex. un „i-Phone”) va sesiza variațiile câmpului (a tăriei forțelor, sau a
intensității câmpului) suficiente cât să producă mișcări detectabile ale electronilor sub formă
de mici curenți electrici care pot fi procesați și, ulterior, amplificați și traduși în informații
video sau audio. Exprimarea următoare este la fel de bună:
Unda este fenomenul prin care oscilațiile se propagă prin spațiu, cu viteză finită.
Propagarea prin spațiu presupune existența unui mediu adecvat. Undele sonore necesită un
mediu elastic, care poate fi identificat ușor: aerul. Alte unde mecanice se propagă prin cutia
de rezonanță a unui instrument muzical, prin apă, printr-o șină de cale ferată, prin pământ etc. Fig.1.1 Perturbații care se propagă sub formă de unde pe
În cazul radiației electromagnetice, este cunoscut că aceasta se propagă prin materiale ca sticla, suprafața apei
apa limpede, dar și prin vid, care, în limita cunoștințelor actuale, este perceput ca un spațiu
“gol”.
Pentru scopul cursului de față, ne limităm la a constata că vidul permite propagarea undelor electromagnetice, comportându-se ca un mediu cu proprietăți
elastice pentru interacția electromagnetică1.
Unda ca pachet de unde armonice

Exact ca în cazul oscilației, care este o suprapunere aditivă de oscilații armonice2, orice undă este o suprapunere aditivă de unde armonice. Unda este
constituită dintr-un pachet sau grup de unde armonice.
La fel ca oscilațiile, undele sunt caracterizate de fază, frecvență, dar au și caracteristici suplimentare, ca lungimea de undă și viteza de propagare.
1
A se vedea cap. Oscilații - Cauzele oscilațiilor.
2
A se vedea cap. Oscilații – Teorema de descompunere a semnalelor periodice și observațiile la aceasta.
4
Unda armonică
Oricare ar fi dependența de timp a oscilațiilor în punctul sursă (periodice sau neperiodice), acestea pot fi privite ca o suprapunere aditivă de oscilații
armonice. Prin urmare, putem simplifica prezentarea referindu-ne la o singură componentă spectrală, cu variație armonică: oscilația armonică.
Oscilația armonică generată de o sursă se propagă prin spațiu, cu viteză finită, sub formă de undă armonică.
Observații
1. Propagarea se face cu viteză finită, viteza propagare a undei fiind notată cu c. Cea mai mare viteza cunoscută în Univers este viteza de propagare a
undelor electromagnetice în vid:
cundă elmg  3  10 8 m/s.
2. Orice undă presupune transport de energie de la sursă la receptor.
Modelul oscilatorilor
Un mod convenabil de a caracteriza câmpul undei este cu
ajutorul modelului unor mici oscilatori – sisteme oscilante –
care se găsesc în stări energetice staționare în spațiul “umplut”
de câmp. Energia se găsește în oscilatorii din câmpul undei, și
provine din cea injectată în mediu, în locul unde se află sursa
de câmp. Energia undei se poate „descărca” din câmp la
utilizator, de exemplu, fie pentru a recupera informațiile
transmise de sursă, fie pentru măsurători, folosind instrumente Câmpul unei unde sferice, unde energia se
adecvate. În oricare dintre cazuri, sistemele oscilante din câmp transferă la utilizator, cu precădere pe calea
descarcă energia, cu consecința amortizării oscilatorilor Câmpul unei unde sferice marcată cu culoare portocalie
câmpului. Întreținerea oscilațiilor este posibilă, dacă, la rândul
Fig.1.2
lor, aceștia iau energie de la sistemele oscilante vecine,
alimentate, din aproape în aproape, de la sursă. În aceasta situație, energia de la sursă se transmite preferențial catre receptor, în detrimentul celorlalți
oscilatori din câmp, unde nu există consum energetic. Se poate face analogia cu un robinet care curge într-o cadă de baie cu dopul de golire scos,
astfel că se produce un flux preferențial de apă între robinet și orificiul de golire.
Temă.
Studiați undele prezentate la Wave on a String 1.1.24 (colorado.edu) și identificați oscilatorii din câmpul undei.
5
Expresia analitică a undei armonice

Ca și în cazul oscilațiilor armonice, în cele ce urmează ne limităm la unde descrise de funcții armonice. Cea mai simplă expresie a unei unde armonice este
cea generată de o oscilație armonică. Fie oscilația armonică
𝑢(𝑡) = 𝑢max sin(ω𝑡 + φ0 ), t>0,
unde u poate fi orice mărime oscilatorie: elongație, presiune, densitate masică, inducție magnetică, potențial electric etc. Unda armonică ce provine de la
oscilația de mai sus și se propagă de-a lungul axei z (Fig.1.3), este de forma
𝑢(𝑡, 𝑧) = 𝑢max sin(ω𝑡 − 𝑘𝑧 + φ0 ), (UA)
unde mărimea k depinde de viteza de propagare, și va fi explicată ulterior.
Expresia undei armonice3 (UA) descrie mulțimea de oscilații armonice cu aceleași frecvențe f aflate la
coordonate z arbitrare față de sursă (luată ca origine a referențialului).
Expresia undei este funcție de timp și de spațiu. Pentru z=0 se regăsește oscilația punctului-sursă, iar
orice alt punct, notat P și aflat la coordonata arbitrară zP, oscilează după ecuația:
𝑢(𝑡, 𝑧𝑃 ) = 1 ⋅ sin( ω𝑡 ⏟ P + ϕ0 ) , t>tP.
−𝑘𝑧
Fig.1.3
ϕ0P
faza initiala pentru
oscilatia din punctul P
Pe de altă parte, oscilația punctului P trebuie să reproducă identic oscilația de la sursă, întârziată cu timpul tP=zP/c, care este necesar undei să ajungă în
punctul P. Așadar, pentru t>tP, trebuie să aibă loc identitatea
𝑧𝑃
𝑢
⏟max sin (ω(𝑡 − ) + φ0 )=𝑢
⏟max sin(ω𝑡 − 𝑘𝑧𝑃 + φ0 ).
𝑐
oscilatia la sursa, întarziata oscilatia in P
cu 𝑧𝑃 /𝑐
zP  2
Identitatea precedentă poate fi îndeplinită doar dacă ω  = kzP , adică k = , sau k = . Interpretarea fizică a lui k va fi dată ulterior.
c c cT
3
În alte cărți se folosește expresia u (t , z ) = u 0 sin (kz − ωt −  0 )
6
Exemplu
În Fig.1.4 este ilustrată o coardă lungă, cu sursa la capătul z=0 (un exemplu animat se găsește la adresa Wave on a String 1.1.24 (colorado.edu)). Oscilația
sursei S a fost aleasă încât mișcarea să înceapă în jos, așadar 0=, și, dacă amplitudinea este aleasă u0=1cm, expresia oscilației punctului-sursă devine
𝑢(𝑡, 0) = 1 ⋅ sin(ω𝑡 + π)cm.
Unda care pleacă de la sursă are expresia
𝑢(𝑡, 𝑧) = 1 ⋅ sin(ω𝑡 + π − 𝑘𝑧).
Oscilația punctului P, aflat la coordonata z=zP, este (Fig.1.4 b,c,d)
u (t , z P ) = 1  sin (ωt +  − kz P ) cm, sau u (t , z P ) = 1  sin( ωt − kzP + ) cm.
 
 0P
a. b. c. d.
Fig.1.4
În ultima expresie, mărimea 0 P = − kz P +  joacă rolul fazei inițiale pentru oscilația din punctul P. Oscilațiile u (t ,0) și u (t , z P ) sunt defazate cu
=0P−0=kzP.
În acest exemplu, unda se propagă prin coarda elastică, ce are rolul unui ghid de undă. Alte exemple de ghiduri de undă sunt cablul coaxial și fibra
optică (pentru undele electromagnetice), tuburile sonore sau corzile instrumentelor muzicale (pentru undele mecanice). Undele se propagă și prin spațiul
liber. Undele care se propagă de la o sursă la un receptor se mai numesc unde progresive.
7
Tren de unde, front de undă

Dacă sursa începe să oscileze la t=0, oscilația punctului P este întârziată față de
cea a sursei cu un timp zP/c, cât i-a trebuit câmpului undei să se extindă –
echivalent, cât i-a trebuit undei ca să se propage – până în P (Fig.1.5.). De
exemplu, dacă zP=34m, atunci, ținând cont că viteza undelor sonore, în aer, este
de aproximativ c=340m/s, distanța va fi parcursă în timpul zP/c =0,1s. Așadar,
punctul P va fi început să oscileze după 0,1s. Dacă sursa încetează să oscileze
după  secunde, durata finită a oscilației conduce la propagarea, prin coardă, a
Fig.1.5 Oscilația la sursă (stânga) și oscilația în punctul P (dreapta); se
unui tren de unde cu lungimea L=c, de asemenea, finit (Fig.1.6). Partea
observă întârzierea oscilației în P, față de cea de la sursă.
anterioară a trenului de unde se numește frontul undei.
Fig.1.6 Propagarea unui tren de unde prin spațiu.

Exemplu: anul-lumină.
Durata de viață a unei stele a fost de 4 miliarde de ani. Lungimea trenului de unde electromagnetice (lumină) emis în spațiu este
m zile ore s
L = 3  10 8  4  10 9 ani  365 ,25  24  3600 ,
 s 
 an
 ziora 

viteza luminii timpul, exprimat in secunde
de unde L=3,791025m. O unitate de măsură adecvată pentru distanțe astronomice este anul-lumină. Lungimea spațiala a trenului de unde de mai sus este
de 4 miliarde ani-lumină.
Temă
După cât timp este detectabilă, pe Pământ, o explozie solară?
8
Mărimi ondulatorii caracteristice

Mărimile caracteristice oscilației armonice, precum faza, pulsația, frecvența și perioada temporală, rămân valabile și în cazul undelor. În plus, apar viteza
de propagare a undei, lungimea de undă și numărul de undă.
Faza undei; defazaje

Spre deosebire de oscilații, unde faza depindea exclusiv de timp, acum faza depinde de timp și de poziție (t , x, y, z ) ; dacă reducem spațiul la o singură
coordonată z, atunci faza depinde de două variabile, t și z:
(t , z ) = ωt − kz + 0 .
În general, diferența de fază dintre două oscilații din câmpul undei poate fi consecința diferenței de timp sau/și a diferenței de drum spațial, așa cum este
exprimată prin diferențierea relației de mai sus
=t−kz.
Spre exemplu, în cazul unor mișcări oscilatorii, pe direcția Ox, a sursei S și a punctului P (cu referire la Fig.1.4), propagarea fiind în sensul Oz, fazele sunt
(t ,0) = ωt +  (la sursa S(0)),
respectiv
(t , z P ) = ωt − kz P +  (în P(zP)),
rezultând o diferență de fază datorată unei diferențe de drum
=k(zP−0).
Defazajele datorate diferențelor de drum au aplicație la măsurătorile interferometrice4.
Suprafețe echifazice, undă plană, lungime de undă, număr de undă

Suprafața echifazică este locul geometric al oscilațiilor ale căror faze sunt identice la orice moment t
(t , x, y, z ) = const .
4
A se vedea cap. Fenomene ondulatorii – Interferența.
9
În Fig.1.7 este ilustrată o undă care se propagă după direcția z, a cărei mărime oscilantă este elongația pe direcția
x, adică
𝑥(𝑡, 𝑧) = 𝑥max sin(ω𝑡 − 𝑘𝑧 + φ0 ).
În cazul unidimensional, suprafața echifazică este reprezentată de un singur punct (Fig.1.7a), deoarece
(ωt − kz + 0 ) = const  z=const. În spațiu, (Fig.1.7 b-d), suprafețele echifazice ale unei astfel de unde sunt a.
suprafețe plane, deoarece condiția z=const este ecuația unei suprafețe plane, perpendiculară pe axa Oz în punctul
z=const. Prin urmare, expresia pe care am utilizat-o până acum este expresia unei unde plane:
𝑢(𝑡, 𝑧) = 𝑢max sin(ω𝑡 − 𝑘𝑧 + φ0 ).
Radiația emisă de lasere este bine aproximată de modelul undei plane. În figura5 1.8 sunt ilustrate în detaliu astfel
de suprafețe echifazice. b.
Lungimea de undă este distanța dintre două suprafețe echifazice
consecutive, între care diferența de fază, la orice moment, este
2:
(t , z 2 ) − (t , z1 ) = 2 
c.
 (ωt − kz 2 + 0 ) − (ωt − kz1 + 0 ) = 2 
 k ( z 2 − z1 ) = 2 .
Conform definiției, distanța z2−z1 este tocmai lungimea de Fig.1.8 Secțiunile transversale plane,
undă, notată cu  (Fig.1.7d, Fig.1.8). Așadar dreptunghiulare, sunt suprafețe echifazice ale
2 undei plane. d.
k = 2  , sau k= . Fig.1.7

Mărimea k se mai numește număr de unde (câte „unde” sunt cuprinse în intervalul de fază 2), sau număr de undă.
Similar frecvenței temporale f, k este o frecvență spațială, după cum, similar perioadei temporale T,  este o perioadă spațială.
5
După http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Linear.Polarization.Linearly.Polarized.Light_plane.wave.svg
10
Viteza de propagare a undei armonice

Viteza de fază de-a lungul directiei z este spațiul parcurs de frontul undei în unitatea de timp
dz
c= .
dt
Pentru a găsi o formulă utilizabilă de calcul pentru viteza de propagare a undei armonice, folosim faptul că, în timpul propagării, suprafața echifazică însăși
se deplasează cu aceeași viteză
dz
(t,z)=const  d=0  dt−kdz=0   − k = 0,
dt
de unde viteza de propagare este
 
c = , sau c = .
k T
Ultima relație, scrisă sub forma =cT, indică faptul că lungimea de undă este spațiul parcurs de undă într-o perioadă.
În cazul undei armonice, viteza de fază este totuna cu viteza de propagare. Acest lucru nu mai este adevărat în cazul undelor reale care sunt pachete, sau grupuri
de unde armonice ale căror componente spectrale se propagă cu viteze diferite (fenomenul se numește dispersie). Viteza
de propagare a acestora este viteza de grup.
Observații
d𝑧 d𝑢
1. A nu se confunda viteza de propagare a undei 𝑐 = cu viteza de oscilație 𝑣𝑥 = (din mișcarea
d𝑡 d𝑡
oscilatorie).
2. Viteza de propagare este perpendiculară pe suprafața echifazică. În figura 1.9 este ilustrat cazul unei unde sferice
în apă, care, la interfața cu aerul (suprafața apei) se revelează sub formă de cercuri, u putând fi oricare dintre
mărimile elongație, presiune, sau densitate a apei.
3. Ținând cont de relațiile dintre mărimile discutate mai sus, alte expresii echivalente ale undei armonice plane sunt:
𝑢(𝑡, 𝑧) = 𝑢max sin(2π𝑓 ⋅ 𝑡 − 𝑘𝑧 + φ0 );
𝑧
𝑢(𝑡, 𝑧) = 𝑢max sin (ω ⋅ (𝑡 − 𝑐 ) + φ0 );
𝑡 𝑧 Fig.1.9
𝑢(𝑡, 𝑧) = 𝑢max sin (2π ⋅ (𝑇 − λ ) + φ0 ).
11
Exemple
1. Nota „LA” din gama egal temperată “DO major” are frecvența de 442Hz. Oscilația se propagă prin aer (csunet=340m/s) sub forma unei unde sonore cu
lungimea de undă
m
340
= s  =76,9cm.
442 Hz
2. Limita inferioară a spectrului vizibil este la culoarea roșie cu lungimea de undă =0,7m. Frecvența corespunzătoare este
m
3  10 8
f = s  f4,291014 Hz = 429THz.
7  10 −7 m
Temă
Pentru alte exerciții de calcul, vezi adresa http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/hframe.html.
Energia
Prin energia undei se înțelege toată energia existentă în oscilatorii aflați în volumul ocupat de câmpul undei. Această energie provine de la sursa de oscilații.
De obicei nu interesează energia din tot câmpul undei, ci doar energia transmisă de la sursa la receptorul aflat în calea undei, absorbită de suprafața acestuia.
De aceea, mărimile mai interesante sunt intensitatea undei și densitatea volumică de energie.
Puterea și intensitatea undei

Un tip de undă des întâlnită este unda sferică emisă de o sursă centrală, de la care frontul de undă și suprafațele echifazice sunt sferice.
Puterea undei este puterea emisă de sursă, adică energia emisă de sursă în unitatea de timp:
dE
Psursa = =Punda [W].
dt
12
Pentru o undă sferică (a se vedea figura6 1.10), emisă de o sursă punctiformă

(Soare, bec luminos, sonerie, clopot, etc.), suprafețele echifazice sferice se
măresc pe măsură ce se îndepărtează, radial, cu viteza c, dar puterea emisă de
sursă este constantă. Energia emisă de sursă, într-un interval de timp, se regăsește
în energia care trece, în același interval de timp, prin orice suprafață care închide
complet sursa. De obicei, receptorul, aflat la distanță mare, și având o suprafață
mică, se intersectează doar cu o parte a suprafețelor echifazice, iar puterea
transmisă acestuia este, de asemenea, mică. De aceea, o mărime mai utilă este
intensitatea energetică a undei, sau, pe scurt, intensitatea undei.
Intensitatea undei este puterea transmisă pe unitatea de suprafață, orientată
normal7 pe direcția de propagare: Fig.1.10
P
I= , [I]SI=W/m2.
S
În cazul undei sferice, intensitatea undei scade cu pătratul distanței (Fig.1.11).
Exemplu
Fie o sursă cu puterea de 20W, adică în fiecare secundă emite 20J energie, sub
formă de unde electromagnetice. Unda este sferică, suprafețele de fază constantă
depărtându-se radial, cu viteza c. Pe măsură ce suprafețele se depărtează, câmpul
ocupă volume spațiale din ce în ce mai mari, iar puterea se repartizează pe
suprafețe sferice din ce în ce mai întinse:
P P 1
I=  I= 
S 4 r 2
La distanța de 1m intensitatea este
20 1 Fig.1.11 (Adaptat după: http://hyperphysics.phy-
I=  2  I =1,6W/m2. astr.gsu.edu/hbase/hframe.html)
4 1
6
Adaptată după http://buon.fjfi.cvut.cz/wp/UvodFyz/Resources/bests/sol.sci.uop.edu/~jfalward/wavessound/wavessound.html
7
Se consideră unghiul dintre direcția de propagare și planul tangent suprafeței.
13
Aplicație: stereofonia și stereoscopia.

Organele receptoare ale animalelor sunt așezate în perechi care recepționează hărți de imagine (vizuale, acustice, chimice) ușor diferite la fiecare dintre cei
doi receptori. Această informație este prelucrată de creier pentru a calcula distanța până la sursa undelor. Acesta este principiul stereofoniei (stereoscopiei).
Diferența dintre imaginile percepute de cei doi receptori se referă la diferențele de intensitate.
Temă de casă: stadiile reprezentării imaginilor în creier

https://en.wikipedia.org/wiki/David_Marr_(neuroscientist)#Biography.
La distanțe mari, unda sferică poate fi aproximată cu o undă plană. Intensitatea undei plane este practic constantă (a se vedea Fig. 1.14). Aproximația undei
plane este acceptabilă și în cazul în care suprafața receptorului SDET este mică în comparație cu pătratul distanței sursă-receptor.
Fig.1.14 La distanțe foarte mari, frontul undei sferice devine plan

Aplicație: celule solare
Intensitatea (energetică) a luminii solare incidente la suprafața Pamântului este aproximativ I=1kW/m2 (la latitudinea tropicelor). Dacă în câmpul undei
(presupusă plană) se pune o celulă solară, de arie SDET=1mm2, atunci, la incidență normală, puterea incidentă pe aceasta este (v. Fig.1.13):
W
PDET = I  S DET  PDET = 103 2
 10− 6 m 2  PDET=1mW.
m
14
Dacă, în plus, randamentul conversiei în energie electrică este de 40%, atunci se vor putea obține de la celulă cel mult 400W putere electrică. Din cauză
că intensitatea undei provenite de la Soare nu poate fi mărită, puteri electrice mai mari s-ar putea obține fie prin mărirea suprafeței celulei (sau punând
panouri de celule), fie prin îmbunătațirea randamentului celulelor.
Temă
Ați putea, imagina, totuși, vreo metodă pentru a mări intensitatea radiației incidente pe celula solară?
Densitatea volumică de energie în câmpul undei plane

Densitatea volumică de energie se definește ca energia din unitatea de volum ocupat de câmp:
dE
w= , [w]SI=J/m3.
dV
Densitatea volumică de energie se poate exprima în funcție de intensitatea undei, deoarece elementul de volum
este dV=Scdt (Fig.1.15):
dE P I
w=  w=  w= sau cw = I .
S  c  dt S c c
Teme de casă
1. Câmpuri de panouri solare pentru producția de energie electrică.
Fig.1.15
2. Energia solară captată de Pământ.
Telecomunicații - codarea
În cazul transmisiei informației la mare distanță (distanțe interplanetare, de ordinul unităților astronomice UA8), puterile disponibile la sursa de pe sonda
spațială sunt extrem de limitate. Mai mult, necesitățile de protecție la radiațiile cosmice impun limite suplimentare pentru puterea emițătoarelor.
8
UA este simbolul a unității astronomice pentru distanță, 1UA=150 milioane km (distanța Pământ-Soare).
15
Exemplu
Sonda spațială Voyager 2 a emis de la marginea sistemului nostru solar, adică de la o distanță de 100UA, puterea la emisie fiind de 400W. Intensitatea
undei pe Pământ este:
P 1 4⋅102 W 1 4⋅102 W 1
I=  2 𝐼 = ⋅ (1,5⋅1013 2  𝐼 = ⋅  I=1,410−25W/m2!!!
4 r 4π m) 4π 2,25⋅10 26 m2
Cu toate că această intensitate este infimă, cu mult

sub cea a zgomotelor electromagnetice provenite
de rețelele de alimentare cu energie electrică, de
motoarele și generatoarele electrice de pe sol etc.,
care sunt de ordinul 10−6W/m2, mesajele undelor
transmise de sondă pot fi înțelese pe Pământ!
Acest lucru se datorează codării. Codarea se
utilizează în toate cazurile când este necesară
protecția mesajului la zgomote. Schema de
principiu a unui lanț de comunicații este cea
indicată în figura alăturată.
Informația: măsura informației
Alfabetul binar al calculatoarelor este format
din două simboluri: 0 și 1. Cu acestea se
formează cuvinte, adică pachete ordonate de
simboluri. Totalitatea cuvintelor formează Fig.1.16 Schema de principiu a unui lanț de telecomunicații de la emițător la receptor
vocabularul. Într-un mesaj, simbolurile au
frecvențe diferite de apariție, în funcție de cuvintele utilizate. În cursul transmisiei, simbolurile sunt perturbate de zgomote, zerourile putând fi
transformate în unu, și reciproc, iar cuvintele se pot altera. În consecință, la recepție, probabilitățile de apariție ale simbolurilor sunt diferite, funcție de
vocabular și de caracteristicile zgomotului. Simbolul recepționat este incert, trebuind luată decizia dacă acesta este 0 sau 1. Se definește informația
transportată de simbol sub forma
b = − log 2 P , măsurată în bit (adimensional),
unde P este probabilitatea de apariție a simbolului. Bitul este măsura incertitudinii. Dacă simbolul considerat apare cu certitudine (probabilitate unu P
=1), atunci informația obținută, la recepționarea simbolului, este nulă b=0. Cu cât este mai mică probabilitatea de apariție a simbolului, cu atât mai mare
este informația transportată.
16
Codarea reduce posibilitatea de a lua decizii eronate, în condițiile contaminării semnalului util cu zgomotele din mediul pe unde se transmite semnalul.
Cel mai simplu mod de codare este codarea cu bit de paritate, adică la fiecare cuvânt transmis se adaugă un simbol redundant, astfel că întotdeauna suma
cifrelor din cuvânt sa fie pară.
Temă de casă
Comunicații satelitare (considerații energetice și spectrale).
Spectrul undelor
La fel ca în cazul oscilațiilor, unde nu se poate vorbi de o singură frecvență, ci de o bandă de frecvențe, și undele sunt în general nearmonice, deci prezintă
spectre de unde armonice. De exemplu, transmiterea la distanță a informației se face prin transmiterea oscilațiilor modulate, care au o bandă în jurul
frecvenței purtătoarei. Oscilațiile modulate se transmit prin spațiu sub forma unui grup de unde, sau a unui pachet de unde armonice.
În cazul undelor, noțiunea de spectru de frecvențe are același înțeles cu cel de la oscilații, deoarece unda reprezintă mulțimea oscilațiilor din câmpul undei,
cu aceleași frecvențe cu cele ale oscilațiilor.
Prin spectrul undei se înțelege repartiția după frecvențe a unei mărimi fizice, de obicei o mărime energetică (putere, energie, densitate de energie,
intensitate etc.).
În plus, deoarece expresia undei depinde și de variabile spațiale, se poate vorbi, echivalent, și de o repartiție (distribuție) după lungimea de undă.
Prin spectrul undei se înțelege repartiția după lungimea de undă a unei mărimi fizice, de obicei o mărime energetică (putere, energie, densitate de energie,
intensitate etc.).
Exemplu: domeniul vizibil
Sensibilitatea ochiului uman la radiația electromagnetică este în așa numitul “domeniu vizibil”, unde avem senzația de „lumină”, cuprins între 400nm și
700nm (spectrul după lungimea de undă). Pentru a găsi spectrul vizibil după frecvență, calculăm frecvențele corespunzătoare capetelor intervalului
𝑐 3108
𝑓min =   𝑓min = 710−7  𝑓min =429THz.
max
Similar pentru capătul de sus al benzii 𝑓max =750THz, f=321THz.

Așadar banda domeniului vizibil este 430-750THz. În optică este preferată distribuția după lungimea de undă 400-700nm.
17
Relația de trecere între cele două domenii, pentru intervale spectrale înguste
Dacă se notează mărimea energetică cu E, atunci relația de legătură dintre distribuția spectrală după frecvență și distribuția spectrală după lungimea de
undă este
 dE = −  dE  dE = −  dE ,
2
dE dE dE
= =
df c  d  df c d df f d
d   − c 2 

    
unde s-a ținut cont de relația dintre lungimea de undă și frecvență  = c . Relația de mai sus se rescrie sub o formă simplă
f
dE dE
f = − 
df
 d

spectru de spectru de
frecvente lungimi de unda
c
sau, sub forma aproximativă, considerând  0 și f0 la centrul benzilor, relaționate prin  0 =
f0
Δ𝑓 Δλ
𝑓0
≅ −λ .
0
Să calculăm din nou domeniul vizibil în frecvență, aplicând relația de mai sus
Δ𝑓 Δλ
≅− .
⏟0
𝑓 λ⏟0
Spectru de Spectru de
frecvente lungimi de unda
𝑐unda elmg
Pentru  0 se consideră centrul benzii  0  550 nm, de unde 𝑓0 = 𝜆0
și, înlocuind numeric
m
3⋅108 3⋅108
𝑓0 = 5,5⋅10−7
 𝑓0 = s
5,5⋅10−7 m
 𝑓0 ≅ 5,45 ⋅ 1014Hz, sau f0=545THz.
Așadar, neglijând semnul „minus”, care are semnificația că la frecvențele mari corespund lungimile de undă mici, și reciproc, rezultă
Δλ 300
Δ𝑓 ≅ 𝑓0 λ  Δ𝑓 ≅ 545 550THz  Δ𝑓 ≅ 297THz.
0
Cele două rezultate obținute nu sunt identice din cauză că relația diferențială devine aproximativă în cazul diferențelor finite.
18
Senzații cromatice și acustice

Senzațiile vizuale se formează ca urmare a sensibilității ochiului la undele electromagnetice, iar cele auditive ca urmare a sensibilității urechii la undele
elastice din aer, în anumite domenii spectrale.
Senzațiile cromatice
Senzația cromatică înseamnă percepția energiei electromagnetice de către senzorul optic uman (ochiul uman) sub formă de culoare.
Dependența de frecvență și de lungimea de undă a senzației cromatice este indicată în tabelul alăturat.
Undele electromagnetice ocupă un spectru extrem de larg, de la undele radio la radiația gamma. Spectrul oscilațiilor electromagnetice care sunt convertite
în senzații cromatice de receptorul uman –
domeniul vizibil – se află însă într-un interval
extrem de îngust, între 400 și 700nm. 400 450 500 550 600 650 700(nm)
Exemplu Culorile din spectrul vizibil

Sensibilitatea spectrală a analizatorului vizual Culoare Interval de lungimi de undă Interval de frecvență
uman este maximă la aproximativ 540THz (la ROSU ~ 700–635 nm ~ 430–480 THz
culoarea verde). Lumina se propagă cu viteza ORANJ ~ 635–590 nm ~ 480–510 THz
undei electromagnetice în vid celmg=3108m/s. GALBEN ~ 590–560 nm ~ 510–540 THz
Lungimea de undă corespunzătoare este: VERDE ~ 560–490 nm ~ 540–610 THz
ALBASTRU ~ 490–450 nm ~ 610–670 THz
m
3 108 INDIGO ~ 450–400 nm ~ 670–750 THz
 optic = s = 555 nm.
5,4 1014 s −1 VIOLET ~ 450–400 nm ~ 670–750 THz
Fig.1.16 Domeniul vizibil al radiației electromagnetice și senzațiile cromatice
Senzațiile acustice și nivelul sonor

Analog senzațiilor vizuale, intervalul de frecvențe la care este sensibilă urechea umană este situat între aproximativ 16Hz și 20000Hz, iar undele din acest
domeniu se numesc unde sonore. Undele acustice cu frecvențe mai mici de 16Hz se numesc infrasunete, iar cele cu frecvențe mai mari de 20000Hz se
numesc ultrasunete.
19
Exemplu
Sensibilitatea spectrală a receptorului acustic uman este maximă la aproximativ 3,5kHz (mijlocul benzii vocale). Unda sonoră se propagă în aer cu viteza
csunet=340m/s. Lungimea de undă corespunzătoare este:
m
340
csunet s = 9,7 cm.
 sunet =   sunet =
f 3500s −1
Nivelul sonor este o măsură a percepției energiei acustice din domeniul spectral audio sub formă de sunete.
Senzațiile auditive (sunet „încet-tare”) sunt proporționale, dar nu direct proporționale cu intensitatea (energetică) a undei. Mai exact, pentru o frecvență
fixată, acestea sunt proportionale cu logaritmul intensității undei:
Senzația auditivă ~ log I.
Senzațiile depind și de frecvență. Spre exemplu, sensibilitatea analizatorului acustico-vestibular uman este maximă la aproximativ 3,5kHz, iar cea a
analizatorului vizual la 540THz (corespunde lungimii de undă =555nm, culoarea verde). O undă sonoră cu intensitatea de 1µW/cm2 la 1kHz „se aude
mai tare” decât aceeași intensitate la 15kHz; analog, o radiație luminoasă cu intensitatea de 1W/m2, cu lungimea de undă de 555nm (verde), este percepută
ca fiind „mai puternică” decât o radiație luminoasă cu aceeași intensitate, dar la lungimea de undă de 405nm (indigo).
Nivelul sonor se definește la frecvența de 1kHz, față de o intensitate de referință. Pentru cursul de față se va considera Iref=10−2W/m2, care caracterizează
vorbirea curentă, cu voce normală
𝐼 𝐼
𝑁S = 10 log10 𝐼 = 10 lg 𝐼 , [NS]= decibel (dB).
ref ref
Pragul inferior de audibilitate este Imin=10-12W/m2 sau NS min= −100dB; senzațiile de durere apar peste Imax=10W/m2, sau NS max= 30dB.
Observații
𝐼 𝐼
1. De fapt, unitatea de măsură pentru nivelul sonor este Bel-ul (simbol B) 𝑁𝑆 = log10 𝐼 = lg 𝐼 B, adimensional. Decibelul este un submultiplu al
ref ref
Bel-ului.
2. La adresa http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/sound/intens.html#c3 referința este considerată intensitatea minimă Imin=10-12W/m2. Intervalul
dinamic de audibilitate minim-maxim ramâne același, adică 130dB.
20
Exemple
1. Nivelul sonor al unui motor de avion la decolare este de 80dB. Nivelul sonor a două astfel de avioane, care decolează simultan, este
𝐼+𝐼 𝐼
𝑁S = 10 lg 𝐼 ⇒ 𝑁S = 10 lg 𝐼 + 10 lg 2, de unde NS=86dB. Nivelul sonor al mai multor surse nu se adună algebric.
ref ref
2. Un ansamblu ramă-geam termopan atenuează intensitatea zgomotului de 40 de ori, indiferent de frecvență. Nivelul sonor scade cu
 I I  I I
N S = 10  lg 2 − lg 1   N S = 10 lg 2  N S = 10 lg 2 , de unde NS= −16dB (la orice frecvență).
 I ref I ref  I1 40I 2
Teme de casă
1. Funcționarea senzorului optic uman. Senzația de culoare. La adresa http://www.luminotehnica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=51:marimi-luminot
găsiți informații despre nivelul de iluminare și unitatea de măsură (lumen).
2. Funcționarea senzorului acustico-vestibular uman. Senzația auditivă. Fonul.
21
2. Fenomene ondulatorii
Proprietățile undelor
În afară de proprietățile deja menționate, de propagare și de transport de energie, exprimate prin viteza de propagare și prin intensitatea undei, alte
proprietăți utile sunt monocromaticitatea, polarizarea și coerența.
Monocromaticitatea (lărgimea relativă de bandă)

Unda armonică provine de la oscilația armonică. Undele (ca și oscilațiile) reale există și se propagă sunt sub formă de grupuri concentrate în jurul unei
frecvențe centrale f0 (sau lungime de undă centrală 0) având o lărgime de bandă f (sau ). Monocromaticitatea, sau lărgimea de bandă relativă, este cu
atât mai bună cu cât spectrul este mai îngust, adică rapoartele de mai jos tind spre zero:
f 
− → 0.
f0 0
Expresia 𝑢(𝑡, 𝑧) = 𝑢max sin(ω0 𝑡 − 𝑘𝑧 + φ0 ) descrie o undă perfect monocromatică, deoarece este armonică, și, teoretic, conține o singură frecvență,
anume 0=2f0, și deci o singură lungime de undă. Specificăm faptul că în realitate nu există undă absolut monocromatică, adică perfect armonică, cel
puțin pentru faptul că trenurile de undă și oscilațiile care le generează sunt finite în timp.
Radiațiile monocromatice sunt utile în măsurători optice (interferometrie și telemetrie cu laser), unde este necesar ca stabilitatea frecvenței să fie foarte
bună. Expresia lărgimea de bandă relativă este mai potrivită pentru undele elastice și cele electromagnetice din domeniul radiofrecvență (a se vedea Fig.3.7
din fascicula Oscilații).
Exemple
1. Stabilitatea frecvenței unui laser este aproximativ
f 1GHz f 109 f
     1,82  10− 6 .
f 0 550THz f 0 5,5  10 14 f0
2. Lărgimea spectrului unui bec LED9 care emite lumină albă este aproximativ
 300nm 
≅   ≅ 0,54=54%.
0 555nm 0
În concluzie, monocromaticitatea laserului este cu șase ordine de mărime mai bună decât a LED-ului.
9
“Light Emmiting Diode” – LED.
22
Astfel de radiații riguros armonice nu există în realitate, deoarece ar presupune ca sursa să emită un timp infinit lung. Dacă timpul de emisie este finit,
de durată tot, așa cum este orice semnal real, atunci vorbim de un tren de unde de lungime ctot, cu frecvențe ocupând un interval în jurul valorii
ω0 = 2f 0 , anume în intervalul ( f 0 − 1 , f 0 + 1 ) . Cu cât este mai scurtă durata în timp, cu atât este mai larg spectrul în frecvență. Aproximarea
 tot  tot
undei reale cu una monocromatică este cu atât mai bună cu cât semnalul este mai lung în comparație cu perioada oscilației (undei)  tot  T0 .
Undele, ca și oscilațiile reale, sunt caracterizate de o bandă de frecvențe, dată de durata finită a timpului de emisie a sursei sau a celui de recepție la
detector. Aceasta costituie o limită pentru orice undă “monocromatică”, sub care nu se poate coborî. Practic, această limitare este neglijabilă și nu se
observă, fiind mascată de influența proceselor de prelucrare (fereastra de pelucrare, modulația etc.).
Polarizarea: unde transversale și unde longitudinale

O undă este longitudinală dacă direcția de oscilație a mărimii oscilante este paralelă cu direcția de propagare. Undele sonore din aer sunt unde longitudinale.
Dacă dispuneți de un resort elastic, fixați-i un capăt la marginea mesei, întindeți-l ușor, apoi efectuați câteva mișcări de-a lungul axei sale. Ceea ce observați
este o undă longitudinală. Undele sonore din aer sunt unde longitudinale.
Fig.2.2 Unde elastice longitudinale

O undă este transversală dacă direcția de oscilație a mărimii oscilante este normală la direcția de propagare.
Undele electromagnetice sunt unde transversale.
Fig.2.3 Unde transversale în apă
În mediile elastice lichide și solide se pot forma, în general, atât unde longitudinale, cât și transversale. De
exemplu, undele de tsunami, sau cele seismice, pot fi de ambele tipuri (Fig.2.3).
Polarizarea are sens doar pentru undele transversale. O undă este polarizată dacă direcția de oscilație respectă
anumite reguli. Există câteva cazuri remarcabile de stări de polarizare (se presupune că propagarea este în
lungul axei z, a se vedea Fig.2.4).
1. Unda liniar polarizată. În acest caz, direcția mărimii oscilante rămâne paralelă cu o direcție fixă. Deoarece
unda oscilează în permanență în planul determinat de direcția fixă și direcția de propagare, unda se mai numește
plan polarizată. Fig.2.4 Tipuri de polarizare
23
2. Unda circular polarizată. Direcția de oscilație descrie, în timp, un cerc.

3. Unda eliptic polarizată. Direcția de oscilație descrie, în timp, o elipsă.
4. Unda nepolarizată. Unda din Fig.2.5 este nepolarizată, direcția de oscilație a trenurilor
componente variind aleatoriu. Este cazul luminii naturale sau a celei emise de sursele clasice
(becuri cu incandescență, tuburi fluorescente, becuri LED etc.) unde fiecare tren este generat
Fig.2.5 Exemplu ce sugerează o undă nepolarizată
de dezexcitarea atomilor individuali a căror emisie nu este corelată cu a celor din jur.
Aplicație – atenuarea luminii prin dispozitive polarizoare (legea lui Malus)
Unele materiale (naturale sau sintetice) au proprietatea de a permite trecerea
oscilației electromagnetice exclusiv după o anumită direcție. Acest lucru este
exploatat pentru fabricarea de dispozitive polarizoare sau/și atenuatoare cum ar fi
ecrane, afișaje, ochelari de soare etc. Intensitatea luminii emergente după două astfel
de materiale, plasate unul după celălalt, rotite cu un unghi , este atenuată conform
relației (legea lui Malus)
Iemergent=Iincident cos2.
O undă care trece prin polarizori încrucișați la 90 de grade este atenuată complet
Iemergent = Iincident cos290=0.
Coerența
Exemplul cu unda nepolarizată din figura anterioară (Fig.2.5) este și un exemplu de undă necoerentă.
Noțiunea de coerență este legată de continuitatea funcției de fază. Pentru un fascicul total coerent,
trenul de undă trebuie să fie, teoretic, neîntrerupt și infinit lung. Din punct de vedere analitic, ar trebui
ca funcția de fază (t , z ) = ω 0t − kz + 0 să ramână valabilă la orice t și orice z, ceea ce practic este
imposibil.
Coerența se măsoară prin timpul de coerență sau, echivalent, prin lungimea de coerență. Fig.2.6 Exemplu ce sugerează o undă polarizată,
Timpul de coerență tcoerenta este intervalul de timp cât funcția de fază a oscilației este continuă. cu lungimea de coerență lcoerență
http://en.wikipedia.org/wiki/Coherence_(physics)
24
Lungimea de coerență lcoerenta este lungimea cât trenul de undă este continuu, neîntrerupt.
Relația dintre timpul de coerență și lungimea de coerență este (v. Fig.2.6)
lcoerenta = c⸱tcoerenta..
Exemplu
Timpul de coerență al radiației emise de o sursă clasică de lumină (bec) este de ordinul cătorva nanosecunde. Pentru tcoerenta=1ns lungimea de coerență este
lcoerenta=10-93108  lcoerenta=0,3m. Pentru un laser comercial, lungimea medie a trenurilor poate ajunge la sute de metri.
Fenomene ondulatorii
Indicele de refracție
În general, viteza de propagare a oricărei unde depinde de mediul prin care se propagă. În cazul undei electromagnetice, viteza ei de propagare într-un
mediu oarecare scade față de valoarea ei în vid.
Indicele de refracție optic al unui material este raportul dintre viteza undei electromagnetice în vid și viteza din mediul respectiv:
cvid
nref = >1.
cmediu
Raportul vitezelor de propagare prin două medii
Unde elastice Unde electromagnetice
este indicele de refracție relativ:
Material Viteza undei*) (m/s) Material Indice de refracție optic*)
nref mediu 2 cmediu 1 Cauciuc 60 Vid 1 (convenție)
n21 = = .
nref mediu 1 cmediu 2 Aer, 40C 355 Aer, 40C 1,00029
Aer, 20C 343 Aer, 20C 1,00030
Observație Plumb 1210 Apă distilată 1,33
Definiția indicelui de refracție relativ de mai sus Aur 3240 Alcool etilic 1,36
este valabilă și pentru undele mecanice. Pentru Sticlă 4540 Sticlă (siliciu amorf) 1,46
undele mecanice nu există un mediu de referință, Cupru 4600 Gheață 1,309
în timp ce pentru cele electromagnetice referința Aluminiu 6320 Diamant 2,42
*)
Valori orientative. Acestea pot varia în functie de impurități, temperatură, frecvență
este vidul.
În tabelul alăturat sunt indicate câteva valori pentru undele mecanice elastice (viteze de propagare), respectiv electromagnetice (indici de refracție).
25
Exemplu
Dacă unda electromagnetică cu frecvența f=540THz trece din vid în sticlă, atunci viteza de propagare scade de la c=3108m/s la valoarea
csticla=3108/1,46=2,05108m/s; corespunzător, lungimea de undă scade, de la vid=555nm, la valoarea sticla=380nm, dar frecvența nu se modifică!
Prin convenție, atunci când se specifică valoarea unei lungimi de undă electromagnetică, se subînțelege că este valoarea acesteia în vid! Din acest motiv,
are sens ca spectrele (precum domeniul optic vizibil) să fie exprimat în funcție de  (în vid).
Reflexia, transmisia și refracția

Suprafața unde proprietățile mediului se modifică brusc se numește suprafață de discontinuitate. Undele incidente pe o suprafață de discontinuitate dintre
două medii suferă reflexie, adică o parte a energiei se întoarce în mediul din care a venit (mediul 1), și transmisie, prin pătrunderea altei părți a energiei în
mediul al doilea (mediul 2). Fenomemele sunt detectabile ușor în cazul luminii.
Legile reflexiei (Fig.2.7)
i/ Unda incidentă, cea reflectată și normala la suprafața de discontinuitate sunt coplanare.
ii/ Unghiul de reflexie r este egal cu unghiul de incidență i
i =  r . (RFL)
O dată cu transmisia are loc și modificarea direcției de propagare a undei transmise. Modificarea direcției de propagare a undei se numește refracție.
Legile refracției (Fig.2.7)
i/ Unda incidentă, cea transmisă și normala la suprafața de discontinuitate sunt coplanare.
ii/ Unghiul de refracție t și unghiul de incidență i îndeplinesc relația:
sin i c1 sin i nref 2
= , echivalent cu = . (RFR)
sin t c2 sin t nref 1
Undele sonore suferă exact aceleași fenomene ca cele electromagnetice, deși nu la fel de ușor detectabile.
Exemple
Fig.2.7 Legile reflexiei și refracției
1. La incidența normală i=0, unghiul de reflexie este, de asemenea zero r=0 (conform (RFL)), raza reflectată
întorcându-se pe același drum ca cel al undei incidente.
26
2. La incidența normală i=0 unghiul de refracție t este tot zero t=0, raza transmisă nefiind deviată (se aplică relația (RFR)).
3. Reflexia totală apare când n21<1 și t=90, ca în interiorul fibrelor optice. Energia rămâne în interiorul fibrei.
Pentru o fibră de sticlă n21=1,46  sini,critic=1/1,46  i,critic≅4314 (se aplică relația (RFR) punând t=90
adică sint=1). Reflexia totală în fibra optică
Aplicații
În afară de fibrele optice, reflexia este utilizată pentru a construi oglinzile antenelor parabolice, oglinzile farurilor auto
https://en.wikipedia.org/wiki/Parabolic_reflector, cavități rezonante pentru lasere https://en.wikipedia.org/wiki/Optical_cavity, concentratoare de lumină
https://en.wikipedia.org/wiki/Concentrated_solar_power etc. Alte aplicații sunt la iluminatul stradal și casnic sau la sonorizarea stadioanelor și sălilor de
concerte, unde distribuția energiei trebuie să fie relativ uniformă în tot spectrul.
Refracția poate să aibă loc și în lipsa suprafețelor de discontinuitate, în cazurile când proprietățile mediului, deci și viteza undei, se modifică în mod
continuu.
Exemple
1. Refracția sunetului în aer. Viteza sunetului în aer depinde de temperatura aerului T, fiind proporțională cu Τ , csunet~ Τ . În vecinătatea suprafeței
terestre, aerul se încălzește de jos în sus, astfel că, în zilele senine, temperatura scade cu înălțimea în timpul zilei, și crește cu înălțimea în timpul nopții.
Din acest motiv, pot apărea fenomene paradoxale.
i/ Ziua, în timpul averselor, există posibilitatea ca tunetul să se audă foarte slab, sau deloc, deși fulgerul se produce relativ aproape (2-4km). În acest caz,
energia trece pe deasupra receptorului - receptorul se află în „umbra” sunetului - și, paradoxal, poate fi auzit mult mai tare de cineva situat mai departe
de locul descărcării (Fig.2.8a).
ii/ Seara, pot fi auzite zgomote de la surse aflate la câțiva kilometri (tipice sunt cele de trenuri în mișcare, sau provenind de la stadioane) care, în mod
normal, nu s-ar auzi (Fig.2.8b).
2. Mirajul optic. Un exemplu de refracție a undelor luminoase în medii cu indice de refracție continuu variabil, este mirajul optic. Spre exemplu, în zilele
de vară, șoselele par ude atunci când privim în față, la distanță de câteva sute de metri, deoarece, din cauza refracției, la observator apare imaginea cerului
albastru (Fig,2.8c).
27
a. Ziua temperatura scade cu înălțimea b. Noaptea temperatura crește cu înălțimea c. Mirajul optic
Fig.2.8 Refracția undelor în medii cu variație continuă a indicelui de refracție
Absorbția
Radiația incidentă pe material, de intensitate I0, este parțial reflectată, parțial transmisă în material (Fig.2.9):
𝐼𝑟 = 𝐼0 𝑅,
𝐼𝑡 = 𝐼0 (1 − 𝑅),
unde R este coeficientul de reflexie. Pe suprafata de incidență, la z=0, este indeplinită conservarea energiei în
termeni de intensități ale undelor:
𝐼0 |𝑧=0 = 𝐼𝑟 |𝑧=0 + 𝐼𝑡 |𝑧=0 .
De cele mai multe ori, unda transmisă se atenuează după legea
𝐼𝑡 (𝑧) = 𝐼𝑡 (0) ⋅ 𝑒 −𝛼𝑧 ,
Fig.2.9 Reflexia, transmisia și
unde  este coeficientul de atenuare al undei în material,
10
[]SI=m−1. atenuarea prin absorbție
Mai semnificativ este inversul coeficientului de atenuare, numit adâncime de pătrundere =1/. Aceasta se definește ca distanța după care intensitatea
undei scade de „e” ori , unde e2,72 este numărul lui Euler.
Absorbția conduce la atenuarea radiației transmise, energia absorbită transformându-se, de regulă, în căldură.
10
Reprezintă variația relativă a intensității undei, pe unitatea de lungime, de-a lungul direcției de propagare a undei.
28
Exemplu
Coeficientul de atenuare a luminii în apă este =0,07cm ̶ 1. Adâncimea de pătrundere a luminii în apă este  = 1 adică =14,3cm, adică după un parcurs

de 14,3cm intensitatea undei scade de 2,72 ori. Absorbția puternică a undelor electromagnetice în apă explică de ce la adâncimi de peste 10m este practic
întuneric în lacuri și mări, ca și faptul că pentru comunicațiile subacvatice și cartografiere submarină se folosesc undele acustice (sonare, hidrofoane etc.).
Temă
La ce distanță intensitatea luminii scade de 100 ori, în apă?
Temă de casă – efectul de seră și încălzirea globală

Unele gaze cum sunt dioxidul de carbon (CO2) sau metanul (CH4) absorb radiația din domeniul vizibil, transformând-o în energie de agitație termică, cu consecința
creșterii temperaturii.
Dispersia
Reamintim că undele reale constă din pachete de unde armonice grupate într-o bandă în jurul unei frecvențe centrale. Materialele se comportă diferit la
trecerea undelor prin ele, în special în ce privește propagarea și absorbția, care pot depinde puternic de frecvența undelor.
Dispersia constă în dependența de frecvență a vitezei de propagare în material c=c(f).
În cazul undelor electromagnetice, este preferată exprimarea în funcție de lungimea de undă:
Dispersia constă în dependența vitezei de propagare de lungimea de undă c=c().
Dacă viteza c nu ar depinde de frecvență, atunci materialul ar fi liniar, iar dispersia nu ar avea loc. Singurul
mediu complet nedispersiv este vidul, unde toate undele electromagnetice având aceeași viteză de
propagare, anume aproape 300 000km/s, sau 3108m/s, iar relația dintre pulsație (frecvență) și numărul de
undă este una liniară  = ck la orice frecvență. Denumirea de material liniar este consecința liniarității
relației dintre pulsație (frecvență) și numărul de undă. Pentru materiale dispersive relația este neliniară, de
forma  = c()  k . Toate mediile reale sunt dispersive, într-o măsură mai mare sau mai mică; de cele mai Fig.2.10 Dispersia luminii albe printr-o
prismă de sticlă
29
multe ori însă, efectul este prea mic pentru a fi

observabil. Diamantul (carbon cu structura Material dispersiv Material nedispersiv
d𝑐 d𝑐 d𝑛ref d𝑐 d𝑐 d𝑛ref
cristalină, tetraedrică) are una dintre cele mai d𝑓
≠0 sau d
≠0 sau d
≠0 d𝑓
=0 sau d
= 0 sau d
=0
mari variații a indicelui de refracție, de la 2,4175
(spectrul roșului) la 2,4178 (spectrul violetului).
Exemplu: curcubeul.
Cele mai cunoscute fenomene dispersive sunt cele suferite de lumina albă, atunci când trece printr-o
prismă (Fig.2.10), sau când se propagă printr-o atmosferă încărcată de vapori de apă, generând curcubeul
atmosferic (Fig.2.11). Vitezele de propagare, ca și indicii de refracție, depind de lungimea de undă,
existând relația de ordine (orientativ):
1  nref ( rosu )  nref ( galben )  nref ( albastru ) .
Consecința este că lumina albă se refractă după unghiuri diferite (a se vedea Ec. (RFR)), astfel că, aparent,
se descompune în culorile componente. Fig.2.11 Dispersia în atmosfera terestră:
curcubeul
Viteza de grup a undelor electromagnetice.
În situațiile reale, când undele sunt constituite din pachete sau grupuri de unde de frecvențe diferite (spre exemplu, undele modulate), viteza de propagare
prin diverse medii (exceptând vidul) nu este aceeași. Astfel de medii se numesc medii dispersive, iar efectul este acela că oscilația de la emisie se
distorsionează până la receptor (un astfel de efect este cunoscut sub denumirea de lărgire a pachetului de unde – „broadening pulse”). Din acest motiv, pe
canalele de comunicații se utilizează amplificatoare corectoare, care restabilesc informația pe care o poartă unda. Pentru grupurile de unde se definește
viteza de grup, care este viteza cu care grupul de unde transmite energia, deci informația.
Temă
Enumerați fenomenele ondulatorii pe care le observați în Fig.2.10.
Imprăștierea undelor
Imprăștierea undelor este fenomenul prin care energia acestora este difuzată lateral față de de direcția de propagare.
30
Spre exemplu, în Fig.2.10, radiațiile incidente, respectiv, emergente din prismă, nu ar fi vizibile din lateral,
dacă nu ar exista procesul de împrăștiere. Consecința naturală a pierderii de energie în direcție laterală este
atenuarea acesteia în lungul direcției de propagare. Fenomenul are loc atât în cazul sunetului, care este
împrăștiat de obiectele pe care le întâlnește, cât și în cazul undelor electromagnetice (luminii).
Exemple
1. Efectul de „cer albastru” se explică prin aceea că aerul, compus, în principal, din molecule de azot și
oxigen, împrăștie selectiv lumina, mai mult la frecvențele mari (lungimile de undă mici) decât la
frecvențele mici11. Culoarea galbenă a Soarelui în timpul zilei se explică prin sărăcirea undei progresive în Fig.2.12 Imprăștierea luminii solare
(Adaptat după
componentele violetă și albastră, care este împrăștiata preferențial în atmosferă. http://www.scritube.com/stiinta/fizica/ )
2. Efectul de „soare roșu” la răsăritul, sau la apusul acestuia se explică prin împrăștierea accentuată, până
la dispariție, a componentelor violet-albastre din cauza că drumul parcurs în aer este mai lung în perioada răsăritului, respectiv asfințitului, decât în restul
zilei.
3. Uneori, în cazul sistemelor acustice, în fața difuzorului de „înalte” se pune un grătar care împraștie suplimentar frecvențele înalte, pentru a uniformiza
spațial sunetul și a avea o audiție optimă.
Difracția și limita de difracție

Punerea în evidență a obiectelor se face prin detectarea, cu ochiul, sau folosind detectoare electronice adecvate, a undelor reflectate de, sau transmise prin
obiectul în cauză. În ambele situații undele suferă difracție, alături de alte fenomene.
Difracția este un fenomen complex, de suprapunere și compunere a mai multor unde. În mod simplificat, prin difracție înțelegem fenomenul prin care orice
fascicul, la interceptarea unui obiect cu dimensiunea liniară D, capătă o divergență aleatorie în interiorul unui unghi de difracție dif dat de relația:
λ
sin Θdif ≅ 𝐷.
O consecință nedorită a difracției este efectul „de mânjire” a detaliilor și de ascundere a contururilor obiectelor interceptate de fascicul, prin introducerea
unei incertitudini în direcția de propagare a oricărui fascicul, indiferent pe unde ar trece acesta prin obiect (Fig.2.13). Fenomenul se produce în egală
măsură și în fasciculul reflectat de obiect. Cantitativ, incertitudinea se exprimă prin unghiul de difracție dif, care limitează claritatea obiectelor.
11
Cantitativ, fenomenul se explică prin imprăștierea Rayleigh.
31
În figura alăturată (Fig.2.14) este arătată o undă perfect plană, care, inițial, avea divergența zero, iar după
trecerea prin fantă, divergența devine nenulă. Din cauza difracției, există o limită sub care obiectele nu mai
pot fi vizualizate, în sensul că pata de difracție devine mai mare decât obiectul, astfel că poziția și forma
acestuia nu mai sunt observabile.
Limita de difracție: orice fascicul suferă difracție care limitează inferior mărimea detaliilor care pot fi puse
în evidență până la o valoare de ordinul de mărime a lungimii de undă utilizate. Toate fasciculele sunt afectate de
difracție
Pata de difracție, dată de un obiect cu dimensiunea D, are mărimea M:
𝑀 = 𝐷 + 𝐿 ⋅ tan Θdif ,
λ
sau, pentru unghiuri mici pentru care sin Θdif ≅ tan Θdif ≅ Θdif ≅ 𝐷 relația anterioară devine
𝜆
𝑀 ≅ 𝐷 + 𝐿 ⋅ 𝐷. (LD)
i/ Dacă obiectul este mare în raport cu lungimea de undă D>>, atunci difracția este neglijabilă și urma M Fig.2.13 Din cauza difracției, conturul
reproduce obiectul D cu suficientă acuratețe orificiului devine neclar
𝑀 ≅ 𝐷.
ii/ Dacă, dimpotrivă, obiectul este comparabil cu lungimea de undă, atunci devine semnificativ al doilea termen al relației (LD)
𝑀 ≅ 𝐿 >> 𝐷.
În acest caz, pata de difracție este mai mare și „ascunde” obiectul, făcând imposibilă punerea sa în evidență.
Temă
Considerând funcția M(D) în relația (LD), determinați valoarea sa minimă și dimensiunea obiectului pentru
care se atinge acest minim.
Aplicații: rezoluția spațială a aparatelor.

Multe dispozitive (radare, lidare, telescoape, sonare) utilizate la cartografiere au rezoluția limitată de difracție,
dată de lungimea de undă a radiației utilizate.
Rezoluția microscoapelor optice este limitată la dimensiuni micrometrice din cauza lungimii de undă a
radiației folosite. Pentru domeniul vizibil lungimea de undă maximă este ~0,7m, așadar microscoapele Fig.2.14
optice nu pot pune în evidență decât obiecte mai mari de ~1m (de unde și denumirea de microscop).
32
Temă
Calculați, orientativ, dimensiunea minimă a obiectelor care pot fi vizualizate cu un sonar care funcționează la10kHz, viteza undelor sonore în apă fiind de
1,3km/s.
În figura 2.15 este ilustrat efectul difracției (sugerat cu culoare roșie) în cazul unui fascicul laser (undă plană) care trece printr-o fereastră de ieșire de
diametru D, apoi printr-o lentilă convergentă, cu distanța focală flentila; după planul focal al lentilei, peste divergența datorată lentilei (cu efect de mărire
a diametrului fascicului), se suprapune efectul difracției, de mânjire și de estompare a contururilor acestuia:
λ
Θ ≥ Θdif ≅ 𝐷.
Focalizarea este limitată de difracție până la o valoare d, care se poate calcula din geometria
sistemului optic. Astfel de lasere sunt folosite la înscrierea/citirea informației pe suport optic,
ghidarea capetelor de citire/înscriere, trasarea măștilor în fotorezist etc. Pentru a coborî limita de
difracție, lungimea de undă de lucru a trecut de la infraroșu spre albastru (“blue ray”) și
ultraviolet, apoi spre raze X, pe măsură ce tehnologia diodelor laser a avansat.
Fig.2.15
Interferența undelor
Interferența este fenomenul de compunere aditivă a undelor având aceeași pulsație și aceeași direcție de oscilație, într-o anumită zonă din spațiu unde se
formează franje de interferență, adică puncte unde intensitatea este maximă și puncte unde intensitatea este minimă.
Prin interferență diferențele de fază, care nu pot fi măsurate direct, sunt transformate în diferențe de amplitudine, care pot fi ușor vizualizate și măsurate.
Teoria interferenței revine la compunerea oscilațiilor, pe direcții paralele, cu aceeași pulsație, discutată deja la capitolul „Oscilații”.
Două unde armonice coerente, cu aceeași direcție de oscilație, descrise de
𝑢1 (𝑡, 𝑧1 ) = 𝑢max1 sin( ω𝑡 − 𝑘𝑧1 ) și 𝑢2 (𝑡, 𝑧2 ) = 𝑢max2 sin( ω𝑡 − 𝑘𝑧2 )
ajung la un detector parcurgând, prima, distanța z1D printr-un mediu de referință cu indicele de refracție n1, respectiv, a doua, distanța z2D printr-un alt
mediu, cu indicele de refracție n2 (situație ilustrată în Fig.2.16 în cazul schemei unui interferometru).
La detector, oscilația dată de prima undă este
𝑢1 (𝑡, 𝑧1D ) = 𝑢max1 sin( ω𝑡 − 𝑘𝑛1 𝑧1D ),
iar oscilația dată de cea de-a doua undă este
33
𝑢2 (𝑡, 𝑧2D ) = 𝑢max2 sin( ω𝑡 − 𝑘𝑛2 𝑧2D ),

între ele existând diferența de fază:
 = kn21 ( z1D − z 2 D ) ,
unde n21 este indicele de refracție relativ n21= n2/n1.

Diferența de fază  depinde fie de diferența de drum12, fie de diferența de indici de refracție,
fie de ambele. În punctul de interferență, amplitudinea rezultantă depinde de diferența de fază
 :
2 2 2
𝑢max = 𝑢max1 + 𝑢max2 + 2𝑢max1 𝑢max2 cos( Δφ).
Ținând cont că intensitatea, ca mărime energetică, este proporțională cu pătratul amplitudinii
2
𝐼~𝑢max , atunci intensitatea rezultantă măsurată de detector este
I rez = I1 + I 2 + 2 I1 I 2 cos( ) . Fig.2.16 Principiul interferometriei
Michelson Interferometer - YouTube
Dacă, în plus, fasciculele care interferă au amplitudini egale umax1=umax2, deci intensități egale
I1=I2=I, atunci:

I rez = 4 I cos 2 .
2
Intensitatea rezultantă depinde de diferența de fază , care, la rândul ei, este funcție de diferența de drum și de diferența de indici de refracție.
Cazuri particulare:
i/ Pentru Δ=2q, unde q este un număr întreg, se obțin maxime cu intensitatea Irez=4I (v. Fig.2.17).
Considerând același indice de refracție pentru cele două drumuri n1=n2, maximele se obțin dacă k⸱Δz=2q 
Δz=q, adică dacă diferența de drum este un număr întreg de lungimi de undă.
ii/ Pentru Δ(t)= (2q+1) se obțin minime cu intensitate zero Irez=0. Considerând, din nou, că drumurile au
același indice de refracție n1=n2, minimele se obțin dacă k⸱Δz=(2q+1)  Δz=(q+1/2), adică dacă diferența
de drum este un număr „semi-întreg“ de lungimi de undă.
Fig.2.17
12
https://www.youtube.com/watch?v=UA1qG7Fjc2A
34
iii/ Dacă diferența de fază este între cele două valori anterioare 2q<Δ<(2q+1), atunci intensitatea va avea o valoare intermediară 0< Irez<4I. Diferența
de drum care ar corespunde acestei situații ar fi între zero și o jumătate de lungime de undă (neglijând întregii).
Practic, detectorul numără maximele ΔN care defilează pe măsură ce faza se schimbă. De exemplu, dacă reflectorul din brațul de măsurare ar fi un vehicul
în mișcare, atunci ΔN ~ Δ ~ Δz ~ v·Δt și viteza acestuia ar putea fi calculată ca v ~ ΔN / Δt.
Aplicații
Prin această tehnică se pot evidenția variații extrem de mici, de ordinul /100, adică 5nm, sau de variații ale indicelui de refracție de ordinul 0,1%.
Modificările pot fi produse de variații de temperatură, de câmpuri electrice, de tesiuni mecanice, de impurități dopante etc. Prin urmare, tehnicile
interferometrice sunt adecvate pentru deplasări nanometrice, pentru senzori optici, sau măsurători științifice de precizie extremă (cum este interferometrul
LIGO pentru detecția undelor gravitaționale).
Măsurători interferometrice reale*

În cazurile reale, din cauza timpului de coerență finit al undelor, diferența de fază  nu este constantă, ci depinde de timp (t ) . În punctul de
interferență, detectorul va măsura valoarea m, urmare a medierii pe timpul de răspuns al detectorului <_>τ_DET:
m ~ u1 (t , z m ) + u 2 (t , z m )
2
DET
2 2
𝑚 ~ 𝑢max1 + 𝑢max2 + 2𝑢max1 𝑢max2 ⟨cos(Δφ(𝑡))⟩𝜏DET
2 2 1 𝑡 +𝜏DET
𝑚 ~ 𝑢max1 + 𝑢max2 + 2𝑢max1 𝑢max2 𝜏 ∫𝑡 𝑚 cos(Δφ(𝑡)) d𝑡.
DET 𝑚
Daca diferența de fază   nu ar depinde de timp, adică undele ar fi perfect coerente, atunci figura de interferență ar fi perfect stabilă: și este valabilă
relația cunoscută
2 2
𝑚 ~ 𝑢max1 + 𝑢max2 + 2𝑢max1 𝑢max2 cos( Δφ).
Undele reale sunt compuse din trenuri de lungime finită și există întotdeauna o variație în timp a diferenței de fază  (t), ceea ce conduce la o variație
a semnalului m între o valoare maximă mMAX și una minimă mMIN; acestea pot fi distinse de detector doar dacă variația între cele două extreme este lentă
în comparație cu timpul său caracteristic de răspuns. Acest lucru se întâmplă dacă lungimea de coerență a undelor care interferă este lungă în comparație
cu diferența de drum optic. Echivalent, dacă timpul de coerență al undelor care interferă este mai lung decât întârzierea temporală echivalentă dintre ele.
∆
Măsurătorile interferometrice se pot face dacă sunt îndeplinite condițiile: coerenta > > DET.

35
Dacă detectorul este ochiul uman, caracterizat de un timp de răspuns de circa o zecime de secundă, atunci figura de interferență trebuie sa fie stabilă un
timp semnificativ mai lung decat 0,1s, pentru a putea fi „percepută” ca atare. În caz contrar, receptorul vizual nu poate „număra” maximele și minimele,
deoarece le percepe, în medie, ca pe o lumină de intensitate constantă.
Interferența în medii mărginite: moduri proprii în cavități rezonante

Este cazul tuturor instrumentelor muzicale și incintelor pentru sonorizări acustice, al oscilatoarelor de microunde și radiofrecvență, sau al laserelor.
Zgomotul13 produs într-un anumit loc (de regulă, dar nu exclusiv, la unul din capete) se propagă în tub, coardă etc., se reflectă la capăt, se întoarce și
interferă cu unda inițială, formând ceea ce se numesc undele staționare. Interferența se produce în fiecare punct din incintă, rezultând maxime și minime
stabile în timp.
Undele staționare sunt undele rezultate din interferența undelor directe și reflectate în medii limitate spațial. Pozițiile maximelor și minimelor de
interferență sunt fixe.
În funcție de dimensiunile sale geometrice, incinta are proprietatea că păstrează doar anumite frecvențe din banda zgomotului. Spectrul undei se reduce la
o mulțime discretă, numerabilă, de frecvențe, care sunt compatibile cu dimensiunile cavității: acestea sunt frecvențele de rezonanță ale cavității, iar cavitatea
este o cavitate rezonantă.
Temă
Urmăriți aplicația de la adresa https://www.youtube.com/watch?v=PJbsCh2H2MA.
Pentru o cavitate unidimensională, interferența dintre undele care se propagă în sensuri contrare conduce la ceea ce numim undă staționară. Spre deosebire
de unda progresivă, unde amplitudinea oscilatorilor din câmpul undei era aceeași, acum amplitudinea rezultantă depinde de pozitia z. Expresia analitică a
undei staționare14 este caracterizată prin aceea că variabila temporală se separă de cea spațială:
.
De-a lungul cavității, amplitudinea variază între valori maxime și minime, în pozițiile z care sunt soluțiile de ecuațiilor
13
Prin zgomot se înțelege o oscilație cu spectru continuu și cu banda extrem de largă.
14
Demonstrația a fost făcută în manualul de liceu.
36
cos( kz +  z ) = 1 pentru pozițiile maximelor;
cos( kz +  z ) = 0 pentru pozițiile minimelor.
Amplitudinea undei staționare definește un set de configurații de câmp numite moduri proprii ale cavității rezonante.
Pentru a fixa ideile de mai sus, prezentăm două situații tipice într-o cavitate unidimensională de lungime l (ex. o coardă vibrantă, sau un tub sonor - a se
vedea Fig.2.18), dar acestea nu sunt singurele posibilități.
a. Modurile proprii ale unui tub închis la ambele capete b. Modurile proprii ale unui tub deschis la ambele capete
Fig.2.18
i/ Condiția de cavitate închisă la ambele capete (echivalent, coardă fixată la ambele capete, Fig.2.18a): în acest caz trebuie ca amplitudinea la ambele capete
să fie zero
cos( k  0 +  z ) = 0 ; cos( k  l +  z ) = 0 .
37
Prima condiție conduce la z=/2, iar cea de-a doua la kl=q, de unde se obțin frecvențele de rezonanță sau frecvențele proprii ale cavității
c
fq = q , q=1, 2,....
2l
Corespunzător, lungimile de undă sunt
2l
q = , q=1, 2,....
q
Modurile proprii ale tubului sunt caracterizate de expresia (Fig.2.18a)
𝑞 
uq(z)=2umax |cos( 𝑙 𝑧 + 2)|, q=1, 2,....
Modul fundamental este modul care are frecvența cea mai mică (pozitivă), și lungimea de undă cea mai mare. În cazul de față, aceasta se obține pentru
q=1. Celelate moduri sunt armonicele superioare. Un tub deschis la ambele capete (Fig.2.18b) are aceleași frecvențe proprii cu cel închis, dar poziția
maximelor și minimelor diferă.
ii/ Condiția de cavitate deschisă la un capăt și închisă la celălalt (echivalent, coardă fixată la unul din capete – fie acesta la z=0 –, și excitată la celălalt z=l);
condițiile se scriu:
cos( k  0 +  z ) = 0 ; cos( k  l +  z ) = 1 ,
de unde
 1 c
f q =  q +  , q=0, 1, 2,....
 2  2l
Modurile proprii ale tubului sunt date de expresia:
(2𝑞+1) 
uq(z)=2umax |cos( 𝑧 + )|, q=1, 2,...
2𝑙 2
Analog, modul fundamental este cel cu frecvența pozitivă cea mai mică, aici q=0. Armonicele se obțin pentru q=1, 2, ...
Temă
Ce este un mod propriu? Desenați configurația primelor trei moduri proprii în cazul ii/.
38
Exemplu: unde sonore în cretă.

Modelul este cel al tubului deschis la ambele capete, unul dintre ele fiind excitat prin frecarea cretei de tablă. Lungimea cretei este l=10cm, iar viteza undei
elastice în cretă este de 1900m/s. Componenta fundamentală are frecvența cea mai mică
c 1900
f1 =  f0 =  f0=9500Hz,
2l 0,2
fiind deci în domeniul audio. Armonica întâia este la 19,0kHz, la limita domeniului audibil. Dacă rupem creta la mijloc, fundamentala își dublează frecvența,
devenind 19kHz, care practic nu se mai aude.
Temă
Pentru alte exerciții de calcul cu tuburi sonore, vezi adresa http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/hframe.html.
39
Dezvoltări ale modurilor proprii: teoria întregului15

Albert Einstein a avut trei mari teorii, dintre care numai două sunt cunoscute la scară largă. Prima, Legea Specială a
Relativităţii, enunţată în 1905, ne-a dat formula E = mc2, care a condus la fabricarea bombei atomice şi a dezlegat
misterul stelelor. A doua mare teorie a savantului de geniu a venit sub forma Legii Generale a Relativităţii, din
1915, care a adus în discuţie ideea plierii spaţiului, Big Bang-ul şi găurile negre. Dar mulţi nu ştiu că poate cea
mai mare dintre teoriile sale abia urma să iasă la lumina şi nu a fost niciodată definitivată: „o teorie a tuturor
lucrurilor”, cunoscută şi că „teoria întregului”. Realizarea de căpătâi a lui Einstein avea să fie teoria câmpului
unificat, o încercare de a „a intra în mintea lui Dumnezeu”.
Încă din timpul vieţii marelui geniu, comunitatea ştiinţifică împărtăşeşte credinţa că forţele fundamentale, observabile în natură, au existat în primele
momente ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat, treptat, celelalte. Aceastăteorie ambiţioasă, care a rămas, de peste o jumătate de
secol, la stadiul de deziderat, ar vrea să explice cum cele patru forţe fundamentale pot fi exprimate că manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. James
Maxwell este cel care a făcut primul pas în sensul acestei unificări, descoperind formule matematice care indicau că electricitatea şi magnetismul sunt
faţete - aparent diferite - ale unui singur fenomen. La un secol după acel moment, s-a dovedit şi că forţa electromagnetică şi cea nucleară slabă sunt, la
rândul lor, forme diferite ale aceleiaşi manifestări mai complexe.
Câte forţe guvernează Universul?

Din nefericire - sau, cine ştie? poate spre binele umanităţii -, cea de-a treia încercare a lui Einstein a eşuat. El şi-a petrecut
ultimii 30 de ani din viaţă pe urmele unei ecuaţii, probabil nu mai lungă de câţiva centimetri, ce trebuia să explice toate
fenomenele fizice. Totul, de la Creaţie, la supernove, la atomi şi molecule, poate chiar ADN-ul, oamenii şi dragostea ar fi
urmat să fie explicate de această ecuaţie. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi reprezentat realizarea supremă a peste 2000 de ani
de investigaţii asupra naturii spaţiului, încă din vremurile când grecii se întrebau deja care este cea mai mică particulă şi cea
mai mică unitate spaţială. Deşi există multe întrebări rămase fără răspuns, astăzi, cea mai importantă şi, până la urmă, singura
candidată pentru poziţia de Teorie a Întregului este teoria superstringurilor, definită în hiperspaţiu deca-dimensional (în 10
dimensiuni). Această teorie ar putea oferi, într-o zi, răspuns unora dintre cele mai profunde întrebări despre Univers, ca de
exemplu:
- Ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?
- Este posibilă construirea Maşinii Timpului?
- Putem “găuri” spaţiul?
Puterea acestei teorii nu numai că a cutremurat întreaga lume a matematicii şi pe cea a fizicii, dar este şi cea mai nebunească teorie propusă vreodată.
Astăzi, cunoaştem că întregul nostru univers este guvernat de patru forţe fundamentale:
- forţa gravitaţională, care ne împiedică să "cădem" de pe planetă în spaţiul cosmic şi care previne explozia stelelor, gigantice bombe cu hidrogen,
impunându-le să facă implozie la sfârşitul vieţii;
15
Material preluat din http://www.descopera.ro/stiinta/8074675-ce-gandeste-dumnezeu-teoria-intregului-sau-munca-neterminata-a-lui-einstein
40
- forţa electromagnetică, responsabilă de transmiterea luminii şi a celorlalte forme de radiaţie din spectrul electromagnetic; permite iluminarea oraşelor
noastre şi alimentarea laserelor şi a computerelor de care ne folosim;
- forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de dezintegrare radioactivă, o forţă resimţita atunci când douăparticule elementare se află în contact
sau la distanţă foarte micăuna de cealaltă;
- forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele patru, care ţine laolaltă, în nucleul atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.
Gravitaţia poate fi descrisă prin teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Materia curbează spaţiul din jurul ei, creând, în acest fel "forţa" gravitaţională.
Să ne imaginăm o furnică ce merge pe o bucată de hârtie mototolită. Insecta ar putea crede că există o "forţă" misterioasă care o trage când spre stânga,
când spre dreapta. Dar noi ştim că acolo nu acţionează nicio forţă de naturăsă tragă furnica: este numai o bucată de hârtie mototolită care o împinge
dintr-o parte în cealaltă. Nu este gravitaţia cea care atrage, ci spaţiul gol cel care împinge.
Celelalte trei forţe pot fi descrise de mecanica cuantică, a cărei istorie este una tumultoasă. Prin anii '50 ai secolului trecut, atunci când primele semene
ale particulelor "fundamentale" erau lansate din acceleratoarele de particule ale vremii, J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice) era atât de
exasperat de amploarea cercetărilor din domeniu, încât avea să declare că "Premiul Nobel pentru Fizică din acest an va fi câştigat de fizicianul care nu
va fi descoperit o noua particulă." Atât de multe particule "esenţiale" au fost descoperite în acea vreme, fiecare purtând ciudate nume greceşti, încât şi
Enrico Fermi (descoperitorul fisiunii nucleare) mărturisea, ironic: "Dacă aş fi ştiut că există atât de multe particule, m-aş fi făcut botanist şi nu fizician."
Dar, după ani de încercări sterile şi după cheltuirea a miliarde de dolari, fizicienii au unificat cele trei forţe cuantice în ceea ce poartă astăzi denumirea
de Model Standard, bazat pe o multitudine de particule numite quarci, leptoni, bosoni Higgs, particule Yang-Mills, gluoni, bosoni W. Toate fenomenele
fizice cunoscute pot, în principiu, să fie descrise prin aceste două mari teorii, relativitatea şi mecanica cuantică. Totuşi, deşi ele reprezintă cei doi piloni
pe care toată cunoaşterea fizică se sprijină, diferă una de cealaltă în aproape toate aspectele, iar motivul pentru care acest lucru se întâmplă este un
mister. Prima teorie se bazează pe curbarea suprafeţelor line, ceea ce vizează lumea la scară uriaşă. A două este fundamentată pe mici "pachete" discrete
de energie, numite cuante, şi explică lumea la scară infimă, lumea sub-atomică.
O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?

Din nefericire, orice încercare de a îmbina cele două mari reguli a eşuat. Unele dintre cele mai luminate minţi ale secolului au orbitat în jurul acestei
probleme, doar pentru a da greş. Fizicianul Freeman Dayson a spus că drumul către teoria câmpului unificat este "pavat cu cadavre". Niels Bohr
(cercetător care a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea structurii atomului) a participat, la un moment dat, la o întâlnire în cadrul căreia laureatul
Nobel Wolfgang Pauli îşi prezenta propria versiune a teoriei câmpului unificat. Atunci, Bohr s-a ridicat şi a spus: "Domnule Pauli, noi, cei din spate,
suntem cu toţii de acord că teoria dumneavoastră este nebunească. Dar nu reuşim să cădem de acord dacă este suficient de nebunească pentru a avea
vreo şansă săfie corectă". Ne confruntăm, probabil, cu cea mai mare provocare a tuturor timpurilor, unirea tuturor celor patru forţe fundamentale într-o
imagine de ansamblu consistentă şi coerentă. În prezent, singurul candidat viabil pentru a ocupa poziţia de teorie a întregului este teoria superstringurilor.
Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuantică într-un mod elegant şi intuitiv. În primul rând, descrie milioanele de particule cuantice
ale naturii ca reprezentând, fiecare, o "notă" pe o coardă (string) vibrantă. Este suficient să ne gândim la corzile unei viori. Nimeni nu susţine că A sau
B ar fi mai importante decât C. Ceea ce contează este coarda în sine. Conform teoriei superstringurilor, dacă am avea un super-microscop şi ne-am uita
la un electron, am putea vedea o coardă ce vibrează într-un anumit fel. Coarda este extrem de mică (~10−33 centimetri), aşa încât electronul pare doar ca
un punct pentru noi. Dacă agităm coardă, astfel încât să vibreze într-un mod diferit, atunci electronul s-ar putea transforma în altceva, că de exemplu un
41
quark, elementul fundamental al protonilor şi neutronilor. O mai agităm o data şi coarda ar putea vibra în modul caracteristic fotonilor (cuante de lumină).
Încă o scuturare poate o va transforma într-un graviton (cuanta gravitaţiei).
În fapt, setul colectiv de vibraţii corespunde întregului spectru de particule cunoscute. În loc să se postuleze
milioane de particule diferite, este suficientă postularea unui singur obiect, şi anume superstringul.
Particulele sub-atomice sunt note pe "supercoardă". Trupurile noastre însele sunt simfonii de stringuri, iar
legile fizicii sunt legile armoniei superstringului. Teoria superstringurilor poate explică chiar şi gravitaţia.
Atunci când supercoarda se mişcă prin spaţiu şi timp, fragmentându-se şi reunindu-se în alte stringuri,
forţează continuumul spaţiu-timp din jurul sau să se curbeze, întocmai cum aveau să prezică ecuaţiile lui
Einstein. Cu alte cuvinte, chiar dacă Einstein nu ar fi visat măcar la teoria relativităţii, am fi putut-o
descoperi prin recenta premisă a superstringurilor.
Unii pentru, alţii împotrivă

Desigur, această teorie are şi adversari. Mulţi evidenţiază faptul că ea susţine ideea conform căreia Universul este
definit printr-un hiperspaţiu format din 10 dimensiuni, ceea ce sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic decât... fizic.
Faptul că Universul pe care noi îl conştientizam există în patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală) este
indiscutabil. Orice obiect din Univers, de la vârful nasului oricăruia dintre noi până la cea mai îndepărtată stea, poate
fi localizat prin numai trei coordonate: lungime, lăţime şi înălţime. De asemenea, dacă ar fi să facem şi o încadrare
temporală, atunci putem descrie orice eveniment din Univers în numai patru rubrici de numere.
Totuşi, teoria superstringurilor descrie Universul în 10 dimensiuni şi nu în patru. Pentru a explica unde sunt celelalte
6 dimensiuni nepercepute, fizicienii spun că numai la origini Universul a fost decadimensional. În momentul
consumării Big Bang-ului, din raţiuni pe care nu le putem înţelege, şase dimensiuni au colapsat, în timp ce restul de patru s-au extins. Într-un fel,
Universul nostru, cel cunoscut, s-a expandat în detrimentul unui univers geamăn, redus la dimensiuni microscopice.
Alţi critici ai teoriei superstringurilor susţin că un accelerator de particule suficient de puternic încât să o testeze şi să o confirme ar trebui să fie de
dimensiunea galaxiei. Dar, în cea mai mare măsură, ştiinţa se face şi se deduce în mod indirect, nu direct. Nimeni nu a fost vreodată pe Soare şi nici nu
a văzut o gaură neagră, şi totuşi ştim din ce este făcut cel dintâi şi am descoperit 20 dintre cele din urmă. În mod similar, am putea fi capabili să detectăm
ecouri ale celei de-a zecea dimensiuni cu ajutorul lui Large Hadron Collider16. Există şi unele păreri cum căproblema va fi rezolvată pur matematic.
Odată ce teoria va fi completată, ar trebui să reflecte nu doar originea Universului, dar sa si incadreze perfect în peisaj masele de quarci, leptoni, particule
Higgs şi altele.
Pasager în “Maşina Timpului”

Deşi teoria cuantică are aplicaţii practice imediate, există şi o ramură fizică a acestei regiuni devotată unei aplicaţii mai degrabă fantastice: călătoriile
temporale.
16
Acceleratorul de la CERN, Elveția.
42
În mod surprinzător, ecuaţiile lui Einstein admit posibilitatea acestui gen de mişcare prin timp. Dar ar putea fi
nevoie de întreaga putere a teoriei câmpului unificat pentru a calcula dacă acest lucru este, într-adevăr, posibil
sau nu. În 1949, colegul de la Institutul de Studii Avansate al lui Einstein, marele matematician Kurt Goedel, a
demonstrat că propriile ecuaţii ale lui Einstein permiteau călătoria în timp. Dacă Universul s-ar roti, iar un individ
s-ar roti în jurul Universului, el ar putea să ajungă înapoi înainte de momentul plecării sale. Totuşi, în memoriile
lui, Einstein a menţionat că soluţia lui Goedel ar putea fi uşor demontată pe temeiuri fizice. Universul nostru se
extinde, nu se învârte. Dar această menţiune nu face, la urma urmei, decât să confirme că, dacă Universul nostru
într-adevăr s-ar roti, călătoriile temporale ar fi un fenomen comun. De atunci, au fost descoperite în ecuaţiile lui
Einstein sute de soluţii referitoare la acest fel de activitate. Între ele se număra:
- un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului;
- corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele;
- o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (paradoxul «podului»
Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spaţiului şi timpului;
- “materia neagră », care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să nu
presupună complicaţii mai mari decât zborul cu un avion;
- “energia neagră”, care, în mod similar materiei de acelaşi fel, într-o concentraţie mare, ar deschide o gaură de vierme. O versiune a "vitezei warp" s-ar
putea obţine dacă cineva ar putea lărgi spaţiul dinaintea sa şi l-ar comprima pe cel din spate prin acest tip de energie.
O teorie a întregului, a tuturor lucrurilor, ar putea susţine şi explica paradoxurile întâlnite în poveştile despre călătorii în timp: ce se întâmplă atunci când
îţi ucizi un strămoş înainte că tu să te fi născut? Pentru că, teoretic şi logic, dacă cineva ar putea face acest lucru, ar însemna că el nu se va mai fi născut
şi nu ar avea, deci, cum să comită crima. Este posibil că Universul să se rupă pur şi simplu în două atunci când cineva modifică trecutul. "Râul timpului"
se bifurca în două cursuri diferite. Dacă cineva s-ar întoarce în timp şi l-ar salva pe preşedintele Kennedy de la asasinare, spre exemplu, atunci îl va fi
salvat pe preşedintele Kennedy al altcuiva, deoarece propriul sau trecut nu poate fi schimbat; în lumea din care vine, Kennedy va fi, în continuare, mort.
Dar nu e cazul să ne facem prea multe procese de conştiinţă pe marginea problemei, deoarece nu va inventa nimeni foarte curând maşina timpului.
Materia neagră nu a fost măsurată direct niciodată (ea «cade» în sus, nu în jos) şi este nevoie de o cantitate fantastică de energie «normală», cât şi
neagră, denumită energia Planck (de miliarde de ori mai mare decât energia LHC-ului) pentru a verifica teoriile. Şi, chiar dacă am dispune de energia
necesară unei călătorii în timp, tot nu am avea de unde să ştim dacă maşinăria creată ne-ar putea transporta în siguranţă înainte şi înapoi prin vremuri.
În prezent, teoria super-stringurilor a evoluat de la stadiul de teorie de nişă a fizicii la statutul de arie dominantă de cercetare, generatoare de zeci de mii
de lucrări scrise. Edward Witten, de la Institutul de Studii Avansate, unul dintre principalii cercetători ai teoriei stringurilor, a făcut recent o altă
descoperire, conform căreia ar putea exista şi o a 11-a dimensiune ascunsă. Dar astăzi probabil că nimeni nu are capacitatea de a stabili implacabil şi
definitiv teoria şi de a formula răspunsuri - sau măcar întrebări corecte - referitor atât la ceea ce a fost înainte de Big Bang, cât şi la chestiunea călătoriei
temporale - dacă este un fenomen măcar posibil, nu neapărat la îndemâna omului.
43

III. Unde 2022-2023

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

You might also like

III. Unde 2022-2023

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

III. Unde 2022-2023

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Eugen Scarlat, Fizică – Unde

Note de curs pentru Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor 2022-2023

Sursa aici Sursa aici

Sursa aici Sursa aici

Unda ca pachet de unde armonice

cundă elmg  3  10 8 m/s.

2. Orice undă presupune transport de energie de la sursă la receptor.

Expresia analitică a undei armonice

Tren de unde, front de undă

Fig.1.6 Propagarea unui tren de unde prin spațiu.

Mărimi ondulatorii caracteristice

Faza undei; defazaje

Suprafețe echifazice, undă plană, lungime de undă, număr de undă

Viteza de propagare a undei armonice

Puterea și intensitatea undei

Pentru o undă sferică (a se vedea figura6 1.10), emisă de o sursă punctiformă

Aplicație: stereofonia și stereoscopia.

Temă de casă: stadiile reprezentării imaginilor în creier

Fig.1.14 La distanțe foarte mari, frontul undei sferice devine plan

Densitatea volumică de energie în câmpul undei plane

Cu toate că această intensitate este infimă, cu mult

Similar pentru capătul de sus al benzii 𝑓max =750THz, f=321THz.

Senzații cromatice și acustice

Exemplu Culorile din spectrul vizibil

Senzațiile acustice și nivelul sonor

Monocromaticitatea (lărgimea relativă de bandă)

Polarizarea: unde transversale și unde longitudinale

Fig.2.2 Unde elastice longitudinale

2. Unda circular polarizată. Direcția de oscilație descrie, în timp, un cerc.

Reflexia, transmisia și refracția

Fig.2.8 Refracția undelor în medii cu variație continuă a indicelui de refracție

Temă de casă – efectul de seră și încălzirea globală

multe ori însă, efectul este prea mic pentru a fi

Difracția și limita de difracție

Aplicații: rezoluția spațială a aparatelor.

𝑢2 (𝑡, 𝑧2D ) = 𝑢max2 sin( ω𝑡 − 𝑘𝑛2 𝑧2D ),

unde n21 este indicele de refracție relativ n21= n2/n1.

Măsurători interferometrice reale*

Interferența în medii mărginite: moduri proprii în cavități rezonante

cos( kz +  z ) = 1 pentru pozițiile maximelor;

cos( kz +  z ) = 0 pentru pozițiile minimelor.

Exemplu: unde sonore în cretă.

Dezvoltări ale modurilor proprii: teoria întregului15

Câte forţe guvernează Universul?

O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?

Unii pentru, alţii împotrivă

Pasager în “Maşina Timpului”

You might also like