Totul începe cu mine

Mă numesc Maz și sunt un mozaic al tuturor oamenilor pe care i-am iubit. Sunt un puzzle atât
de complex încât ai crede că se merită să stai să-l deslușești. Nu se merită. Au încercat câțiva,
dar s-au lăsat păgubași după nici două piese și s-au sustras din ecuație, lăsând în urmă, totuși
toate amintirile. Mă îndoiesc că sunt conștienți că au devenit și ei piese ale mozaicului, și că
orice amprentă a existenței lor în viața mea îmi complică mai mult și mai mult rezolvarea. Cu
toate acestea, uneori am impresia că nu aș putea exista în lipsa lor. Nu cred că am o
personalitate în afara sentimentului puternic de dor față de cei ce au ales să plece. Îmi încep
fiecare zi cu amintirea personalităților marcante ce au fost prezente, câtuși de puțin, în viața
mea. Îmi bântuie memoriile și mă țin captiv într-o iarnă perenă.
În ultimele - să zic - luni, totul a început cu Isaac Martin. Îl regăseam în cafeaua de dimineață,
în șuierul ce pătrundea prin crăpăturile pereților și în cărțile care dormitau necitite pe etajeră.
Auzeam discuțiile oamenilor din afara închisorii mele de beton și-l auzeam pe el. Isaac îmi era
templu, îmi era cer și îmi era pământ. Cândva, mi-a fost chiar cel mai bun prieten. Așa îmi place
să-mi amintesc de el, deși eu nu cred că el simțea la fel.
- Știi, într-o zi când îmi voi trăi din plin la vida loca prin Milano sau Madrid, cu oameni
care chiar mă apreciază și mă iubesc pentru ce sunt, cu ceva băutură colorată în mâna stângă
și mâna dreaptă pe un microfon, cântând din vârful plămânilor o piesă a cărei cuvinte abia le
înțeleg, nu mă voi mai gândi la tine. Nu-mi voi mai aminti de prietenul meu care mi-a jurat
că va fi alături de mine și care la prima ninsoare a și dispărut și...stai. Cu cine, Doamne iartă-
mă, vorbesc?
Mă trezesc la realitate când îmi amintesc că receptorul meu este, ca de fiecare dată, peretele. Nu
are cum să fie de bine, dar aleg să dau vina pe singurătate.
- Nu sunt nebun.
O spun cu așa o calmitate, caracteristică doar unei nuanțe de bleu. De altfel, o spun de fiecare
dată după ce îmi termin monologul de dimineață. Dar nu, nu am înnebunit încă.
- Oare în ce zi suntem?
Schimb subiectul, deja devine un ritual sacru.
Ca și cum aș ignora un partener de discuție plicticos, nu mă chinui să privesc calendarul
automat de pe birou pentru a-mi răspunde la întrebare. Ies din cameră și în nici două secunde o
lumină puternică mă invadează. E neobișnuit, dar, surprinzător, nu mă deranjează. Mă opresc
preț de câteva clipe pentru a mă obișnui și deodată mă întreb de ce nu am tras perdelele.
Nedumerirea m-a năpustit atât de agresiv încât pentru vreo zece secunde chiar am fost furios pe
mine însumi, pe faptul că am putut comite o asemenea greșeală idioată. Impulsul cauzat de furie
mă împinge, cu mâinile acoperindu-mi ochii și ajung să încerc să dezlușesc materialul fin al
draperiei. Am reușit doar să sparg o vază. Tipic.
Înjur în gând și încep să strâng cioburile. Starea de spirit mi se schimbă subit și asta nu are cum
să fie de bine. Am trecut de la indiferență, la furie, care acum pare a fi înlocuită de un calm
inexplicabil. Spun asta deoarece am adunat cu grijă fiecare bucată de sticlă, fără să mă rănesc
cum obișnuiam. Sunt destul de neîndemânatic și neatent. Se pare că nu și astăzi, bizar.
Imediat ce termin, privesc cu tragere de inimă locul unde stătea vaza mea verde lucrată manual,
loc rămas acum gol. Îmi amintesc că am primit-o în dar de ziua mea, îmi amintesc și de la cine,
dar aș vrea să mă detașez de acel topic. Tot aș vrea de săptămâni întregi, dar tot ce reușesc să
fac este să mă afund mai tare în îngheț. Exact despre ce vorbeam, mereu mă gândesc la același
lucru.
Fără să-mi dau seama, privirea îmi alunecă de pe pervaz, dincolo de geam. Ceva părea diferit.
Nu mă uitam prea des la lumea din exterior, dar am făcut-o de câteva ori în ultimul timp pentru
a putea observa acum o schimbare. Sprânceana dreaptă mi s-a arcuit în timp ce mă lipeam din
ce în ce mai mult de fereastră, de parcă răspunsul avea să fie mai evident dacă-mi striveam
corpul de stratul gros de sticlă. Ei bine, se pare că ironia propriei conștiințe s-a adeverit, căci
după aproape trei minute trece prin fața casei mele un copil. Nimic ieșit din comun la băiețel,
părea în jur de zece ani, însă purta în piept o insignă strălucitoare care mi-a licărit în colțul
ochiului. La o privire mai atentă, observ atașată de figurina aurie din pieptul său o împletitură
de ațe roșii și albe. O secundă a fost de ajuns să mă lovească cruda realitate.
Copilul purta un mărțișor.
Imposibil, ireal, nu are cum.
Sar ca ars din locul cu care parcă mă contopisem anterior și revin la întrebarea mea inițială : în
ce zi suntem? Trântesc ușa dormitorului de parcă nu ar fi a mea și smulg calendarul automat de
pe birou. 1 martie.
Au trecut șase luni.
De șase luni sunt la fel, închis în propria minte și torturat de aminitiri și scenarii fanteziste. Ce
se întâmplă cu mine? Ce se va alege de mine în ritmul ăsta? Toată lumea merge mai departe,
trece pe lângă mine de parcă nu aș exista. Asta pentru că nu o fac. În momentul de față eu nu
exist. Sunt doar un cadavru de plastic, uzat, aruncat, abandonat. Mai aveam momente când
realitatea mă dobora din plin, dar acum parcă a trecut prin mine și mi-a lăsat golul ăsta imens pe
care nu sunt în stare să-l umplu. A trecut mult prea mult timp și eu nu dau semne de vindecare.
- Poate pentru că coexiști cu virusul, te-ai gândit la asta?
Iar vorbeam singur. În orice altă circumstanță, aș fi trecut-o cu vederea, însă acum parcă
subconștientul meu a avut un moment de iluminare. Conviețuiesc cu amintirile tuturor
persoanelor pe care le iubesc, dar care nu vor să mai aibă nimic de a face cu mine. Le ofer lor
viață, în timp ce mă sec de a mea. Mintea îmi zboară instant la vază, vaza pe care am primit-o
de la Isaac Martin, vaza care s-a spart cu doar câteva momente înainte să aflu că e primăvară.
Primăvara – anotimpul renașterii, nu?
Asta este! Nu pot să nu mă gândesc că totul a fost vreun semn divin, un eveniment aparent
nesemnificativ care să stârnească atâta clocot și atâta dorință de schimbare în mine. Era totul o
chestiune de timp. Scot din magazie o cutie de carton ce, spre bucuria mea, era încă într-o stare
excelentă și o azvârl în mijlocul holului. Ca pe o capsulă a timpului, plănuiam să o umplu cu
amintiri.
Știu locul tuturor lucrurilor speciale și cu ochii închiși. Am căpătat această abilitate mai mult ca
măsură de precauție, să nu care cumva să uit unde am pus toate aceste piese și să dau accidental
de ele. Mă duc țintă în locuri în care mi-am jurat să nu mă mai duc. Apuc fiecare obiect de
parcă ar fi din sticlă și îl așez cu o grijă deosebită, deloc caracteristică mie în cutie. Mă holbez
la exteriorul ei de minute bune deoarece, deși stă să pocnească la colțuri din cauza aglomerării
dinăuntru, parcă nu e totul în regulă. Ceva nu este la locul lui.
Nu este complet, nu. Lipsește ceva. În cutie am trecutul, în mine zvâcnește viitorul, dar totul se
simte gol dacă nu există un portal, un pas între cele două lumi, un sfârșit cum se cuvine al
poveștii noastre. Mă mișc teleghidat spre masa din bucătărie, care încă are pete de ulei și alte
resturi, dar nu mă obosesc să o curăț. Găsesc o coală de hârtie care, evident, se murdărește
instant când o pun pe masă și un pix vechi care ar avea nevoie de o galerie de încurajări să scrie
lin două pagini de caiet. Pe resurse sunt cam pe minus, dar nu am timp să îmi ofer condițiile
ideale așa că mă pornesc rapid pe scris. Cuvintele curg fără să mă gândesc, fără să raționalizez
acolo pe moment ce scriu.

Isaac,
Sper că nu m-ai uitat încă. Când vei ajunge la sfârșitul acestei scrisori, vei fi liber să o faci. Te
eliberez de corvoada de a trăi fiind conștient de disperarea pe care o duc în lipsa ta. A
dispărut. Tot a dispărut. Nu-mi mai lipsești, nu-mi mai apari în vise sau în fantezii de viitor.
Gaura neagră care mă consuma pe mine s-a decis astăzi că nu mă mai vrea și te-a cufundat pe
tine. Malițios cuget, dar îi sunt recunoscător. Singur nu te-aș fi putut dizolva atât de rapid și
fără urme. Desigur, ești încă aici fizic. Te voi vedea plimbându-te prin parcul din centru sau
grăbindu-te să ajungi la magazin. Te voi auzi strigându-mi numele când mă vezi la capătul
străzii și, cu siguranță, voi simți umerii noștri cum se ating când vom sta alături ca doi străini
pe banca din curtea liceului. Diferența față de ultimele 6 luni, cu toate acestea, este că mintea
nu-mi va mai fi controlată de tine. În loc să te urmăresc cu privirea, îmi voi întoarce capul
amețit să cuprind toate florile din jur. Nu te voi mai auzi, voi fi prea ocupat să ascult cântecul
rândunicilor. Și nu, Isaac, nu va mai conta că umerii noștri se ating cum o făceau când eram
prieteni, pentru că tot corpul îmi va fi învăluit de o briză răcoroasă, revigorantă, salvatoare.
Existența ta nu va mai conta pentru mine, la fel cum a mea a încetat de mult să conteze pentru
tine.
Înainte de a ne da reciproc uitării, aș vrea să-ți spun ceva. Roșu nu mai este culoarea mea
preferată, cum era când te-am cunoscut. M-am uitat azi de dimineață pe geam și acum e verde.
Am aruncat pătura pe care ai stat când m-ai vizitat prima dată. Nu-mi mai ascund corpul în
hainele cu trei mărimi mai mari ale fratelui meu. Nu mai stau pe a patra bancă de pe stânga
aleei pe care ne-am dat cu bicicleta. Nu mai ascult cântecele pe care mi le-ai recomandat în
prima săptămână. Îmi amintesc date importante legate de tine și de – îndrăznesc să o numesc –
prietenia noastră, dar nu le mai dau importanță. Nu mai sunt persoana care a ținut la tine ca la
un frate. Astfel că, poți pune capul pe pernă liniștit, nu te mai regăsești în nicio piesă din
mozaicul meu.
Bucură-te de primăvară, Isaac! Furtunile vin când și de unde te aștepți cel mai puțin.
Sfârșesc și mă semnez,
Maz, personificarea unui motel de 2 stele

Sunt conștient că aerul meu nonșalant, deși o aspirație de viitor, acum e doar de fațadă. Cred ce
am spus, sper să creadă și el și poate așa manifestăm împreună, inconștient, schimbarea mea. Nu
mai pierd timpul recitind scrisoarea. O îndoi la mijloc, asimetric, și o arunc în cutie. Aș putea
să mă uit rapid înăuntru să mă asigur că am pus tot, însă prea concentrată este suferința acolo.
După câteva clipe, decid să mai fac un tur al apartamentului, în speranța că nu voi mai găsi
elemente ce aparțin cutiei.
Mă plimb deja de mai bine de zece minute, inspectând fiecare cameră cu atenție. Din fericire,
nu găsesc nimic. Respir ușurat și, înainte de a-mi continua misiunea, mă deconectez de tot. M-
am obișnuit să fac asta când totul devine mult prea copleșitor, iar astăzi parcă am atins apogeul.
Mă îndrept cu pași grei spre balcon și, odată ajuns acolo, inspir adânc. Poate sună clișeic, dar s-
a simțit ca prima gură de aer luată în luni bune. Mușchii parcă mi s-au înmuiat, pielea mi-a
căpătat culoare și inima căpăta din ce în ce mai multă putere. Mă simțeam controlat de un
entuziasm prostesc. Asemenea unui copil, îmi sprijin palmele de pervaz și scot capul pe geam.
Părul, care pe perioada iernii îmi crescuse până sub urechi, se aventura în bătaia vântului.
Fruntea îmi era descoperită și mângâiată de razele soarelui. Oare așa se simt și ghioceii la
început de primăvară?
Privesc în jos și văd forfota de oameni. Toți se grăbesc să ajungă undeva; oameni ocupați cu
vieți ocupate. Parcă toată lumea e pe fugă, și nu doar ea! Păsările brazdă cerul atât de iute încât
dacă apuci să clipești, dispar din raza ta vizuală. Tabloul e completat de forfota copacilor și a
firelor de iarbă gonite de briza răcoroasă. Poetic, nu?
Iau o ultimă gură de aer, de parcă mă pregătesc să-mi țin respirația pentru tot restul vieții,
execut două-trei salturi demne de medalia de aur și merg țintă la cutia ce încă stătea deschisă pe
hol. Nu mai vreau să irosesc nici măcar un minut din noua mea viață. Lipesc aripile de carton cu
o bucată, nu mai mult, de bandă adezivă și o zbughesc pe ușă. În goana mea, nu-mi amintesc
dacă am mai închis ușa în urma mea. Irelevant aspect, oricum, deoarece la următoarea
autoinspecție a apartamentului nu-mi lipsea nimic.
Alergam năuc pe străzile liniștite, dar totuși pline de viață ale orașului. Nu puteam să nu mă uit
aiurea în jurul meu. Tânjisem. Tânjisem după tot; după flori, după cer, după persoana în care mă
transformam de fiecare dată când simțeam absolutul primăverii. Ajung mai devreme decât
estimasem în fața porții lui Isaac. Locul era exact cum mi-l aminteam : de o frumusețe
exorbitantă, detalii și povești în spatele fiecărui detaliu și, cel mai important, căminul unui
mozaic mai de preț decât aș putea eu să fiu vreodată. Parcă mă simte că-mi zboară gândul la el
și iese, cu o figură îngrijorător de speriată, îndreptându-se în pas alert spre mine.
 - Ce e în cutie?
Nu mă întreabă ce am mai făcut, dacă sunt bine, de ce sunt aici. Mă întreabă ce e în cutie. Nu
zic că aș fi avut un răspuns mai bun pentru întrebările menționate anterior, însă când mă uit
instinctiv spre cutie, mă blochez. Nu știu ce să-i răspund. Ce se află, de fapt și de drept, în cutia
mea? Îi pot spune cutia mea, dacă înăuntru sunt memoriile legăturii noastre, fie ea și una de
fațadă? Nu pot. Deci, în cutia noastră se află trecutul? Începutul unei povești ce ar fi putut
deveni legendă? Dovada unei conexiuni de scurtă durată, cu consecințe ulterioare?
- Câteva lucruri pe care aș vrea să le ai. Mie nu-mi mai servesc niciun folos, ba chiar mă
împiedic de ele prin casă. Dacă n-ai nici tu nevoie de ele, le poți lăsa la centrul de donații din
centru. Cuiva sigur îi sunt necesare.
Un răspuns atât de sec, atât de la obiect, dar cu un substrat abraziv pe care știu că l-a simțit din
plin. Ochii ăia galeși umbriți de o tristețe specifică lui l-au dat de gol. Mă întreb oare cum se
vedea toată sceneta noastră din exterior. Un val de căldură fiind față în față cu cel mai rece ger.
Lavă și gheață. Primăvară și iarnă.
- Mulțumesc. O să păstrez tot.
Doar încuviințez și îi întorc spatele. Poate dacă toată mini șarada asta avea loc ieri, i-aș fi
zâmbit, l-aș fi cuprins ca pe propriul frate și aș fi tras de conversație acolo, în mijlocul aleei. Nu
și astăzi. Privind în jur văd lumea nouă și, ca oglinda care sunt, trebuie să reflect această
noutate. Ba chiar, acum că m-am eliberat de trecut, mi-am permis mie însumi să retrospectez
asupra pieselor ce mă compun. Am ajuns la concluzia că, cel puțin în cazul meu, după fiecare
iarnă grea voi renaște. E un sentiment de comfort știind că oricât de rea este furtuna, se va sfârși
mereu cu un curcubeu splendid. Idealul acesta al binelui după rău, reinventarea asta a propriei
persoane pentru a te deteșa de ce te-a rănit în trecut, mi se par toate atât de fascinante și reale.
Pentru că le-am trăit, le trăiesc și le voi trăi. Întotdeauna ce mă doare mă va ajuta să renasc, într-
o versiune mai stabilă, mai bună, mai caldă a propriului eu.
Fața mi se schimonosește într-un semicerc strâmb, anormal; un zâmbet. Deși conștient fiind de
grimasa grotească care ar fi terifiat orice trecător care-mi ieșea în cale, nu mă opresc. Nu cred că
aș putea să o fac.
Pentru prima dată în șase luni, trecutul e trecut.
De când mă știu, totul a început cu oameni ca Isaac Martin. Oameni care vin în viața ta, te
învață cum se simte primăvara și când prinzi gustul prospețimii, te trimit în exil în mijlocul
Antarcticii. Nu și acum. Astăzi, 1 martie, primăvara începe cu mine.