Dr.

Veronica Rebreanu
Tema I. 2018-2019
I. Etimologia, sensurile şi accepţiunile termenului “drept”.
II. Clarificare concepte

Cuprins: Studiul etimologiei termenului “drept” şi sensurile variate în care poate fi înţeles şi utilizat, atât în
limbaj juridic, cât şi în limbajul specific altor ştiinţe: sensul originar şi evoluţia spre accepţiunea filosofico-juridică.
Distincţia dintre accepţiunea filozofică şi accepţiunea juridică a termenului “drept”.
Diviziunile termenului „drept”: 1. Drept obiectiv. Drept pozitiv. Drept subiectiv. 2. Drept material / substanţial. Drept
procesual / procedural. 3. Drept intern / Drept internaţional. 4. Drept public şi drept privat.

I. Etimologia, sensurile şi accepţiunile termenului “drept”.

A. Etimologia şi sensurile termenului “drept”
Pentru explicarea noţiunii de “drept”, trebuie clarificată etimologia acesteia şi stabilirea unor sensuri de
la care se poate încerca găsirea unui răspuns la întrebarea: Ce este dreptul?, ținând cont și de elementele pe care
le considerăm inseparabile noțiunii de ”drept”.
1. Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc
„directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de
linie dreaptă, unghi drept, de ceva direct etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în prezent
utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor domenii cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc.
2. La originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija
sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima
ideea de conducere sau cârmuire dreaptă a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau
faptelor stabilite prin norme sau legi, de a decide în mod corect, în baza legilor.
3. În limbajul curent, în limba română mai este uneori folosit termenul drept cu sensul de adevăr, ceva
conform adevărului. (Ex. a spune drept – a spune ceva adevărat; spune drept cum a fost – spune adevărul).

De la înţelesul originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una
filosofică şi cealaltă juridică.
4. În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a
exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a
da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).
5. În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: prin „drept” a
început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viaţa şi
activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale având
caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului.
Termenul „drept” a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în înţelesul de
„a face dreptate”, de „a înfăptui justiţia, dreptatea”.
6. Dreptul a fost privit de unii romani și ca o artă („Dreptul este - afirmau unii jurisconsulţi romani -
arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars boni et aecqui - Celsus).
7. Termenul drept este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea de ştiinţă a dreptului.
Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umane care are ca obiect cercetarea,
explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale activităţii legate de elaborarea şi
aplicarea dreptului.

Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent

semantic al termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a
porunci”) şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera
dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul
ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima
activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima denumirea unor instituţii sau
persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani
vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.
 În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe
accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de nespecialitate sau de specialitate juridică (A
se vedea în acest sens şi accepţiunile termenului în Dicţionarul explicativ a limbii române).

B. Sensurile şi accepţiunile termenului „drept” în limbaj juridic

În limbajul juridic de specialitate termenul “drept” este utilizat ca termen singular, de sine stătător, fie
în asociere cu alţi termeni sau expresii exprimând astfel conţinuturi informaţionale diferite.
Diviziunile termenului „drept”
În sens juridic, funcție de criteriile luate în considerare, de aspectele avute în vedere, termenul drept
cunoaște mai multe diviziuni:
1.a) drept obiectiv / 1.b) dreptul pozitiv - 1.c). drept subiectiv;
2.a) drept substanțial – 2.b) drept procesual;
3.a) drept intern – 3.b) drept internațional;
4.a) drept public – 4.b) drept privat;

1. În sens juridic, prima distincţie se face între drept obiectiv şi drept subiectiv.
Cel mai larg şi mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv.
a) Prin drept obiectiv se înţelege ansamblul normelor juridice dintr-o societate, ca ansamblu
de norme elaborate, instituite, sancţionate şi aplicate de organe competente ale statului, a
căror respectare este obligatorie (sau general obligatorie) fiind garantate, la nevoie, prin
forţa de constrângere a puterii de stat.
Trăsăturile dreptului obiectiv, așa cum se desprind din definiția de mai sus, ar putea fi concentrate în
următoarele:
- dreptul obiectiv reprezintă ansamblul normelor juridice dintr-un stat. Normele juridice sunt acele
reguli de conduită cuprinse în acte normative, adoptate de organe ale statului abilitate în acest sens. Tipurile de
acte normative în care asemenea norme se pot regăsi poartă denumirea de izvoare formale ale dreptului, printre
ele regăsindu-se: legile adoptate de Parlament (vezi art. 73 din Constituția României), hotărârile și ordonanțele
Guvernului (vezi art. 108 din Constituția României), ordinele miniștrilor etc. (vezi Infra Tema Izvoarele
dreptului);
- dreptul obiectiv este un ansamblu de norme juridice dintr-o societate pentru că reprezintă mai mult
decât simpla sumă a normelor juridice, incluzând totodată și relația dintre ele, dintre actele normative care le
reglementează, dintre ele și întreg sistemul de drept din care fac parte;
- normele juridice sunt elaborate de către organele etatice într-o procedură standardizată. Există reguli
generale privind tehnica de elaborare a actelor normative, precum și reglementări speciale privind procedura de
elaborare și adoptare a actelor normative, funcție de organele abilitate să le adopte;
- elaborarea și instituirea normelor juridice de către organe abilitate ale statului înseamnă redactarea
actelor normative, precum și adoptarea lor de către organele abilitate, respectând regulile generale și speciale în
acest sens, procedurile aplicabile, precum și stabilirea datei de intrare în vigoare a actului normativ respectiv;
- termenul sancționat din definiția dreptului obiectiv are aici un înțeles aparte; este vorba despre
norme/reguli care iau naștere în societate, prin relaționarea spontană a membrilor acesteia, reguli pe care
organele abilitate ale statului pot să le investească cu valoare juridică, acceptându-le și integrându-le într-un act
normativ. Motivația unui asemenea demers poate fi găsită în faptul că acele reguli s-au dovedit a fi eficiente,
chiar fără să fi fost obligatorii;
- noțiunea de aplicare a normelor juridice de către organe competente ale statului subliniază prezența
unui organ al statului în realizarea dreptului. Atenție! Prezența unui organ al statului în realizarea/aplicarea
dreptului nu înseamnă întotdeauna aplicarea unei sancțiuni. Există situații în care un cetățean poate respecta de
bună-voie legea singur, prin propriile fapte (exemplu: respectarea culorilor semaforului, respectiv traversarea
străzii doar la culoarea verde; plata la timp a taxelor și impozitelor etc.), dar există și situații în care, chiar când
respectă de bunăvoie legea, este obligat să apeleze la un organ al statului (exemplu: obținerea permisului de
conducere).
- de regulă, nerespectarea normelor de drept atrage forţa coercitivă a statului. La modul general, toate
normele juridice au caracter obligatoriu, nerespectarea lor putând să atragă aplicarea unor sancțiuni. Cu toate
acestea, nu toate regulile de drept au caracter normativ, adică să stabilească conduite general obligatorii, ci, un
procent destul de mic dintre ele au rol de definiție, de clasificare, ori au doar caracter de recomandare, de
stimulare. De aici, afirmația că respectarea normelor juridice ar fi general obligatorie. În realitate, chiar și
normele de recomandare sau cele permisive, care lasă la latitudinea părților să aleagă conduita de urmat, sunt în
strânsă legătură uneori cu normele imperative (sau categorice – vezi Infra Tema Norma juridică), adică normele
a căror nerespectare atrage aplicarea de sancțiuni (exemplu: legea îmi permite să-mi cumpăr un autoturism, să
aleg ce marcă vreau etc., dar odată achiziționat, am obligația ca, într-un anumit termen legal, să declar organelor
fiscale achiziționarea lui, în vederea stabilirii impozitului aferent).
- include atât dreptul pozitiv (vezi Infra dreptul pozitiv), cât şi arhiva istorică a dreptului;
- disciplinează conduitele sociale. La nevoie, adică în cazul încălcării unei norme juridice, se poate
angrena forța de constrângere a statului în vederea sancționării celui care se face vinovat în acest sens;
sancționarea pentru nerespectarea normelor juridice se poate realiza doar de către organele abilitate și potrivit
normelor încălcate.

[Este interesantă o definiție formulată în perioada interbelică de juristul român Istrate Micescu, care
înțelegea prin Drept obiectiv – ”ansamblul preceptelor, regulilor sau legilor care guvernează activitatea
omenească în societate și a căror observare este sancționată, la nevoie, prin constrângere socială, în altfel
numită forța publică” (Istrate MICESCU, Curs de drept civil, 2000, p. 42)].

b) Un alt sens al termenului „drept”, din perspectiva înţelesului de drept obiectiv, este cel de drept
pozitiv. Prin drept pozitiv se înţelege ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit
stat.
Trăsăturile dreptului pozitiv, așa cum se desprind din definiția de mai sus, ar putea fi concentrate în
următoarele
- este partea în vigoare a dreptului obiectiv, dreptul care se aplică fie la momentul prezent, fie la
momentul vorbirii despre el;
- reprezintă o privire secvenţială pe axa dreptului obiectiv cu care se află într-o relaţie de la parte la
întreg;
- fiind în vigoare, aplicabil - creează şi garantează drepturi subiective (denumirea de drept subiectiv
provine de la subiectul participant la un raport juridic);
- fiind în vigoare, aplicabil - creează şi impune obligaţii juridice (obligația juridică este acea obligație
care ia naștere potrivit reglementărilor legale);
- reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat, adică normele pe care toate persoanele
care se află pe teritoriul unui stat, la un moment dat, au obligația de a le respecta, în caz contrar, urmând să
suporte rigorile legii, adică să li se aplice sancțiunile prevăzute de acele norme.

c) O altă accepţiune, cu totul diferită, este exprimată prin termenul sau expresia de drept subiectiv.
Prin drept subiectiv se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane, subiect al unui
raport juridic concret, de a deţine un bun, de a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect (sau
celuilalt subiect al raportului juridic) să dea, să facă sau să nu facă ceva (sau să nu facă nimic de natură a
aduce atingere drepturilor sale), în virtutea normelor dreptului obiectiv.
(Precizare: denumirea vine de la dreptul / drepturile subiectelor unui raport juridic.)

Trăsăturile dreptului subiectiv, așa cum se desprind din definiția de mai sus, ar putea fi concentrate în
următoarele:
- de regulă, se regăsește sub sintagma ”drepturi subiective” atunci când se face referire teoretică la ele;
- reprezintă prerogative ale subiectelor de drept. Pentru ca unei persoane să i se recunoască o asemenea
prerogativă/îndrituire/îndreptățire de a deține un bun, să săvîrșească un fapt ori o acțiune, ori să pretindă altui
subiect o anumită conduită, acestea trebuie, în primul rând, să fie reglementate într-un act normativ (adică de
dreptul obiectiv sau pozitiv, funcție la perioada la care ne raportăm) și, în al doilea rând, subiectul căruia îi este
recunoscută această prerogativă să fie subiect al unui raport juridic). Raportul juridic este acea raport social care
este reglementat printr-un act normativ;
- există drepturi subiective absolute și drepturi subiective relative. În cazul drepturilor subiective
absolute este cunoscut titularul dreptului, iar cei de la care acesta poate pretinde respectarea dreptului subiectiv
sunt toți ceilalți membri ai societății (exemplu: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică etc.). În cazul
drepturilor subiective relative, este cunoscut atât titularul dreptului respectiv, cât și cel/cei cărora acesta le poate
pretinde o anumită conduită, toți fiind subiecte ale aceluiași raport juridic concret (exemplu: raportul născut în
urma încheierii unui contract de vânzare-cumpărare; raportul născut în urma încheierii unui contract de prestări
servicii; raportul născut în urma încheierii unui contract de împrumut etc.);
- drepturile subiective sunt nelimitate ca număr;
- drepturile subiective reprezintă interese legitime protejate juridic;
- au ca titulari persoane fizice şi/sau juridice.
- au naturi diferite în funcţie de ramura de drept în care îşi găsesc consacrarea sau garantarea: civile,
penale, fiscale, procesual-civile, procesual-penale, constituţionale ş.a. Exemple de drepturi subiective: dreptul la
viaţă, dreptul de a fi ales, dreptul la nume, dreptul de deducere, dreptul de a munci, dreptul procesual la apărare,
dreptul la învățătură, dreptul la mediu sănătos ş.a.

***
În accepţiunea generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit treptat şi în alte limbi, cu
adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu : în limba italiană – diritto, în limba franceză –
droit ; în germană – Recht, în limba română – drept ş.a.
În limba engleză distincţia e mai clară, astfel : - right – pentru dreptul subiectiv şi - law – pentru
dreptul obiectiv.
***
2. O altă distincţie – în ceea ce priveştea accepţiunea termenului « drept » din perspectivă juridică – este
reprezentată de noțiunile de drept substanţial (sau drept material) şi, respectiv, drept procesual (sau drept
procedural).
a) Prin drept substanţial (sau material) se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care
au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un
raport juridic.
b) prin drept procesual (sau procedural) este exprimată categoria normelor juridice care cuprind în
conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material.

3. O a treia distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept intern şi drept
internaţional.
a) Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice care
iau naştere între persoanele juridice şi/sau fizice ale aceluiaşi stat. Dreptul intern cuprinde atât norme de drept
public, cât şi norme de drept privat.
b) Dreptul internaţional cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi juridice în
care este prezent un element de extraneitate, indiferent dacă este vorba despre documente juridice bazate pe
acorduri interstatale bilaterale, regionale, continentale sau intercontinentale.
La rândul lui, dreptul internaţional se divide în:
- Drept internaţional public reglementează relaţiile dintre state (tratate, acorduri, convenţii
internaţionale).
- Drept internaţional privat reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi/sau juridice
care aparţin unor state diferite.

4. O a patra distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept public şi drept
privat.
Această diviziune a dreptului este cea mai importantă şi cea mai veche, fiind atribuită jurisconsultului
Ulpian (170-228 e.n.), care, după criteriul utilităţii şi al interesului ocrotit, distingea între:
- jus publicum (având ca obiect organizarea statului roman);
- jus privatum (având ca obiect de reglementare activitatea particularilor).

a) Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice, instituţiilor şi ramurilor dreptului care au
ca obiect reglementarea raporturilor dintre Stat (prin intermediul reprezentanților săi - instituții, agenții ș.a.)
și celelalte persoane fizice și/sau juridice ca particulari.
Definiție mai veche: Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice, instituţiile şi ramurile
dreptului care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (autorităţile statului) cu persoanele
fizice şi/sau juridice particulare, private.
 Trăsături ale dreptului public:
a) normele de drept public sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile raportului juridic de drept
public nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele (excepție fac normele
din sfera dreptului internaţional public);
b) în raporturile de drept public, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ sau agent al
autorităţii de stat, care acţionează în această calitate a sa;
c) conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport pe poziție de
subordonare (în sfera dreptului public raporturile se desfăşoară pe verticală);
d) prin normele dreptului public se asigură interesul general public;
e) prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă – o
singură şi unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii;
f) normele dreptului public au o sferă de aplicabilitate mai largă, reglementând conduita tuturor persoanelor
aflate în spaţiul de suveranitate al statului (cetățeni români, cetățeni străini, apatrizi).

În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt:

a) dreptul constituţional,
b) dreptul penal,
c) dreptul financiar/fiscal,
d) dreptul administrativ,
e) dreptul mediului,
f) dreptul internaţional public.

b) Dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se
stabilesc între persoane fizice şisau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective.

Trăsături ale dreptului privat:

a) raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor;
b) subiectele se află pe poziție de egalitate juridică (în sfera dreptului privat raporturile se desfășoară pe
orizontală);
c) subiecte ale dreptului privat pot fi persoane fizice sau juridice private, precum și organe ale statului
care, în acel raport, nu acţionează în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi obligaţii subiective;
d) prin normele dreptului privat se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor drepturi şi
obligaţii subiective ale părţilor;
e) prin normele dreptului privat sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al părţilor; -
normele dreptului privat au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă, anumite categorii de
persoane, titulare ale unor drepturi şi obligaţii subiective determinate.
În sfera dreptului privat intră ramuri ale dreptului cum sunt:
a) dreptul civil,
b) dreptul comercial,
c) dreptul familiei,
d) dreptul muncii,
e) dreptul procesual civil,
f) dreptul internaţional privat etc.
Când spunem drept public şi drept privat, acoperim prin cele două noţiuni dreptul în ansamblul său.
Distincţia drept public - drept privat nu poate opera tranşant şi riguros, deoarece sferele “public” şi
“privat” rămân conexe şi interdependente. (exemplu: urmare a unui contract privind de vânzarea/cumpărarea
unui imobil (raport de drept privat), ca o consecință a dobândirii dreptului de proprietate pe această cale, ia
naștere și obligația noului proprietar de a plăti taxele și impozitele aferente (raport de drept public).
De asemenea, dreptul procesual civil - considerat o ramură de drept privat (lăsând la latitudinea persoanelor
private dacă apelează sau nu la instanțele de judecată pentru reparația unor drepturi private încălcate), dar
normele procedurale și procesuale din codul de procedură civilă sunt stabilite de legiuitor, după cum și
respectarea acestor norme procesual/procedurale este asigurată prin intermediul instanțelor judecătorești.
Precizări doctrinare (Gh. Mihai, Teoria Dreptului, ediţia 3, Editura ”C.H. BECK”, Bucureşti, 2008):
„a) Subiectele de drept privat nu pot face abstracție de prevederile normelor de drept public, fiind
membrii aceleiași comunități organizate pe un drept pozitiv.
b) Interesul privat nu poate contraveni interesului public fără ca lezarea acestuia să se întoarcă
împotrivă-i;
c) Interesul public nu poate sacrifica interesul privat fără ca astfel el însuși să rămână nealterat.”

II. Clarificare concepte

A. Utilizarea termenului ”juridic”

Termenul juridic(ă) are înțelesul a ceva ce ţine de drept, privitor la drept (din latinescul juridicus -vezi
DEX, p. 551).
Precizare: Noţiunile “drept” şi “juridic” nu se folosesc cumulativ.
Termenul ’juridic’ utilizat în expresiile: normă juridică, raport juridic, răspundere juridică, egalitate
juridică etc., arată faptul că norma, raportul, răspunderea, egalitatea la care ne referim sunt prevăzute într-un act
normativ.
Sintagma acte normative reprezintă la modul cel mai abstract acele documente juridice normative prin
intermediul cărora sunt reglementate în plan juridic, la modul general şi impersonal, relaţiile sociale; cu alte cuvinte,
actele adoptate de autoritățile statului care au competența să stabilească reguli de conduită, general obligatorii.
Generic, actelor normative li se mai spune și legi. Actele normative se clasifică după mai multe criterii, unul dintre
ele fiind ierarhia autorităților statului, de unde rezultă ierarhia forței juridice a actului normativ respectiv: legi,
ordonanțe de urgență ale Guvernului, ordonanțele Guvernului, hotărârile Guvernului, ordinele de ministru etc. (Pe
larg, vezi Infra Tema izvoarele (formale ale) dreptului).

B. Egalitatea juridică
Vorbind despre egalitatea juridică, înseamnă că ne referim la acea egalitate între persoane care este
reglementată în mod expres în actele normative.
Putem avea în vedere, următoarele tipuri de egalitate juridică:
a) Egalitatea tuturor persoanelor în fața legii, ceea ce înseamnă și obligativitatea tuturor
persoanelor de a respecta legea.
(exemple:
Constituția României, ”Art. 16. Egalitatea în drepturi.
(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
Art. 7. (1) Toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări:”
Codul civil (Lega nr. 287/2009, pusă în aplicare prin Legea nr. 71/2011) -
Art. 30. Egalitatea în fața legii civile. Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul
sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio
influență asupra capacității civile.

b) Egalitatea persoanelor în raporturile de drept privat.

(vezi Supra, trăsăturile dreptului privat: subiectele se află pe poziție de egalitate juridică (în sfera dreptului privat
raporturile se desfășoară pe orizontală);.
( exemple:
Codul civil (Lega nr. 287/2009, pusă în aplicare prin Legea nr. 71/2011)
Art. 26. Recunoașterea drepturilor și libertăților civile. Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice,
precum și drepturile și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege.
Art. 28. Capacitatea civilă.
(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu.
Art. 29. Limitele capacității civile.
 (1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu,
decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu.
Art. 1164. Conținutul raportului obligațional. Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este
ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.
Art. 1165. Izvoarele obligațiilor. Obligațiile izvorăsc din contract…….
Art. 1166. Noțiune. Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic.)

c) Egalitatea tuturor persoanelor în fața instanțelor de judecată, în înfăptuirea justiției:

(exemple:
Constituția României, art. 124. Înfăptuirea justiției.
… (2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.”
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
Art. 2. (1) Justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți.”
Art. 7. (2) Justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii
discriminatorii.”)

Bibliografie selectivă:
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2008, 2009 sau 2010.
- Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2015, republicat în 2016.
- Veronica REBREANU, Suport pentru seminar, 2010
- Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 1999;
- Ion CRAIOVAN, Teoria generală a dreptului, Editura ”Sibila”, Craiova, 1999.
- Ion DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;
- H.L.A. HART, Conceptul de drept, CEU PRESS, Editura SIGMA, Chişinău, 1999.
- Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Biblioteca studentului, Bucureşti, 1999.
- Istrate MICESCU, Curs de drept civil, Editura ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000, pp. 49-54.
- Gheorghe C. MIHAI, Radu I. MOTICA, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Editura ”All”, Bucureşti, 1997.
- Gheorghe MIHAI, Teoria Dreptului, ediţia 3, Editura ”C.H. BECK”, Bucureşti, 2008.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2001.
- Carmen POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2001. - Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”All
Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2002.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 2005.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, Editura All Beck,
București, 2005, p. 4.
- Sofia POPESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2000.
- Ioan SANTAI, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007.
- Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007, pp. 45-47.
- Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.
- Romul Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.
Și alții

- Constituția României
- Codul civil
- Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

***
Întrebări și teste de autoverificare:

1. Definiți și analizați noțiunea de drept obiectiv.

2. Dreptul obiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi patrimoniale;
( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi din sfera existenţei sociale obiective;
( ) ansamblul normelor sancţionate, instituite şi aplicate de organele statului, norme care au un caracter obligatoriu şi
care, dacă nu sunt respectate, atrag forţa de constrângere a statului.
 3. Determinaţi variantele corecte:
Dreptul obiectiv:
( ) include dreptul pozitiv;
( ) include dreptul material şi procedural;
( ) este ansamblul de norme juridice a căror respectare este obligatorie, fiind garantate la nevoie de forţa coercitivă a
statului;
( ) este ansamblul normelor juridice procedurale care se află în vigoare la un moment dat într-un stat determinat;
( ) reprezintă ansamblul normelor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor juridice dintre guvernanţi şi
guvernaţi;
( ) reprezintă ansamblul normelor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor juridice dintre persoane fizice şi
juridice privite ca particulari.

4. Definiți și analizați noțiunea de drept pozitiv.

5. Dreptul pozitiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi (conduite, acţiuni, fapte etc.) care sunt în concordanţă cu
interesele şi valorile sociale ale acelei societăţi;
( ) ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit stat;
( ) ansamblul normelor juridice care obligă sau impun anumite conduite pozitive.

6. Identificați variantele corecte:

Dreptul pozitiv:
( ) este parte a dreptului obiectiv şi a dreptului subiectiv;
( ) este conceptul de drept in sens filozofic;
( ) poate fi sursa drepturilor subiective şi a obligaţiilor juridice;
( ) este format din ansamblul normelor juridice substanțiale si procedurale în vigoare la un moment dat într-un stat
determinat;
( ) este determinat exclusiv de cadrul economic şi de contextul politic;
( ) este format din principiile generale ale dreptului public.

7. Definiți și analizați noțiunea de drept subiectiv.

8. Dreptul subiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) prerogativa sau îndrituirea unui subiect concret într-un raport juridic concret, respectiv ceea ce poate
pretinde de la celălalt/ceilalţi subiecţi din cadrul aceluiaşi raport juridic, în virtutea dreptului ______________;
( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi/sau nepatrimoniale dintre subiectele
persoane fizice sau juridice;
( ) ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile subiectelor unui raport juridic.

9. Determinaţi variantele corecte:

Dreptul subiectiv:
( ) poate reprezenta posibilitatea unui subiect de drept de a pretinde altui subiect de drept să se abţină de la o anumită
conduită prejudiciabilă;
( ) este posibilitatea unei persoane juridice de a pretinde respectarea dreptului la integritate fizică;
( ) se valorifică în cadrul unui raport juridic;
( ) majoritatea drepturilor subiective sunt consacrate de normele juridice din dreptul procedural;
( ) este consacrat de dreptul obiectiv;
( ) este consacrat doar de către principiile dreptului.

10. Ce este dreptul public şi prin ce se caracterizează?

Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera dreptului public?

11. Ce este dreptul privat şi prin ce se caracterizează?

Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera dreptului privat?