The Winged Victory of Samothrace, one of the most famous statues at the Louvre, graces the top of the

monumental Daru staircase. This spectacular setting was carefully chosen to showcase the masterpiece of Greek
Hellenistic art. Ancient sculpture meets modern architecture in one of the most emblematic spots of the museum.
The goddess of Victory
She seems to float through the air! The Winged Victory of Samothrace is one of the rare Greek statues whose exact original location is known. It was
made as an offering to the gods for a sanctuary on the Greek island of Samothrace. Placed at a height, people could see her from afar. That is why, in
a nod to her original lofty home, she now adorns the top of the Daru staircase. Nike, the winged goddess who heralds victory, is seen just as she is
about to alight on a ship.

A monumental staircase
The Daru staircase is the perfect setting for this extraordinary display. It is one of six grand staircases built during the Second Empire in the 19th
century by the architect Hector Lefuel.
During the 1850s and 1860s, major works were underway to expand the Louvre and make it more modern.  The former palace had already been
partially transformed into a museum. The emperor Napoleon III had a new wing built to make more room to showcase more art. The old staircase built
by his uncle Napoleon I was no longer adequate to access all the galleries.  The only things left from that time are the ceilings leading to the Italian
painting collections and the name Daru, a minister under Napoleon I.
Hector Lefuel took up the challenge to design a new monumental space on three levels leading in four different directions. Visitors could choose
themselves which way to go!
The Winged Victory of Samothrace was placed in her new home on the upper landing in 1883, some 20 years after the statue was discovered.  
 The Winged Victory
of Samothrace Room 703 (Daru staircase), Denon wing, Level 1
 

DID YOU KNOW?

A ‘music-hall star’
When Victory was brought to her new home on the upper landing of the Daru staircase in 1883, a much busier décor than what you see today was
designed especially for her. The domes above were decked out in heavily gilded mosaics. But this setting was not to everyone’s taste…Some critics
compared the winged goddess to a ‘music-hall star’. Finally, in 1934, this initial décor was covered up with more sober wallpaper imitating cut stone.
View of the Daru Staircase with the Winged Victory of Samothrace, 1932

An exceptional discovery
The famous statue of Victory bears the name of the Greek island of Samothrace – located in the Aegean Sea – where she was discovered in 1863 by
Charles Champoiseau. What a find! The statue is breathtaking, but broken and incomplete. Some 110 fragments were unearthed, but there was no
sign of her head or her arms.  Charles Champoiseau went back to Samothrace in 1879 to look for them, but in vain. This second dig yielded the plinth
and the prow of the ship that served as a base for the statue.  The wings, only partially retrieved, were restored with plaster to fill in the blanks so that
Victory could get back her original looks. The statue has been restored several times and has been changing form ever since she was found!
 An offering to the gods
The statue, made of marble from Paros (one of the finest marbles of Greece), represents the goddess of Victory about to alight on a ship whose
sailors have just won a sea battle.  It probably dates to 190 BC and was commissioned to celebrate that victory. The winners, perhaps the inhabitants
of the island of Rhodes, erected it in Samothrace to thank the Great Gods of the island, the Cabeiri, who were worshipped throughout the Greek
world.

Victoria din Samothrace, restaurată şi expusă din nou în muzeul Luvru - Restaurare de 4
milioane euro

  09 Iulie 2014

  2353

  0

  0

  Externe

 
Statuia Victoria din Samothrace, una dintre cele mai renumite opere de artă ale muzeului Luvru din Paris, a fost expusă marţi din nou, la capătul unei scări
monumentale după operaţiuni de restaurare care au durat 10 luni, finanţate din donaţii individuale.

Zece luni de analize minuţioase şi operaţiuni de curăţare au fost necesare pentru a reda lustrul celebrei statui cu aripi, ce datează din secolul al II-lea î.e.n., care tronează la
capătul scării Daru din muzeul Luvru. Restaurarea statuii Victoria din Samothrace realizată de muzeul Luvru viza curăţarea diferitelor tipuri de marmură din care este realizată
opera de artă - marmură albă de Paros pentru statuie şi marmură gri de Rodos pentru soclul monumentului. "Opera nu era în pericol, nici în privinţa structurii sale, nici a
suprafeţei sale, însă ea era foarte murdară, fiind acoperită cu praful care se ridica în aer şi provenea de pe acea scară, cea mai frecventată scară de muzeu din lume, întrucât se
află într-o instituţie vizitată de şapte milioane de turişti pe an", a explicat Ludovic Laugier, unul dintre comisarii însărcinaţi cu restaurarea sculpturii. În prezent şi scara se află în
restaurare. Zona în care se află statuia este, totodată, un loc de trecere către alte două bijuterii ale muzeului: Mona Lisa de Leonardo da Vinci şi Venus din Milo, o altă statuie
celebră din Grecia Antică. În afară de praf, restauratorii au înlăturat vechile urme de mortar şi tencuială, ca şi alte retuşuri în acuarelă, realizate cu ocazia precedentelor
operaţiuni de restaurare, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în anii 1930, care au dus la opacizarea suprafeţei de marmură. Descoperită în 1863 pe insula greacă Samothrace
(Samothraki, în nord-estul Mării Egee), această statuie ce datează din secolul al II-lea î.e.n. o reprezintă pe Nike, zeiţa care îndeplinea rolul de mesager al victoriei. Zeita
reaminteşte o victorie a Rhodos-ului pe mare, de aceea este prezentă prova unei corăbii ca bază de sprijin. Statuia are un picior pus pe o bază de forma unei prove de corabie,
amplasată pe un soclu, având o înălţime de 5,57 metri şi o greutate de circa 30 de tone. Piciorul drept îi dă stabilitatea necesară poziţiei sale: în confruntare directă cu capriciile
mării, vântul şi furtuna. Această temă a vântului este, de asemenea, în mod clar vizibilă în poziţionarea aripilor sale desfăcute ca pentru a lua elan, ca şi din poziţionarea
draperiei. Astfel, artistul a lucrat draperiile, astfel încât să dea impresia că vântul lipeşte hainele de corpul zeiţei. Statuia era plasată pe insula Samothrace, într-o nişă care
veghează sanctuarul zeilor. Aici a fost găsită (incompletă) în 1863 de către Champoiseau. Mâna dreaptă a fost descoperită în 1950, dar capul încă nu a fost găsit. Statuia a fost
încredinţată muzeului Luvru la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pentru a finanţa acest proiect ambiţios, ce a necesitat un buget de 4 milioane de euro, muzeul Luvru a reuşit să
strângă 1 milion de euro graţie unei campanii de donaţii individuale, lansată la sfârşitul anului trecut pe internet, la care au participat 6.700 de donatori privaţi.

Nike of Samothrace

The winged goddess Nike (victory) was the daughter of the Titans, Pallas and Styx; her siblings included Zelos (rivalry), Kratos (strength), and Bia (force). After helping Zeus banish the Titans from Mt.
Olympus, the supreme god honored Nike, and she then earned her title as the goddess of victory. The image of Nike is prominent throughout Greek art and was traditionally associated with victory in war, athletics, and
even poetry contests. Her presence invoked a spirit of celebration and commemorated the arête (physical and moral excellence) of gods and men.
The Nike of Samothrace originally stood on the marble bow of a sculpted warship, a monument that commemorated a naval victory. The Nike is designed to seem as if she is just landing in a fierce headwind, her great
wings still aloft. The body twists slightly as if to maintain its balance, while the sheer chiton, heavy with sea spray, both clings and billows dramatically. This monument was erected in a grotto on a hill overlooking the
Sanctuary of the Great Gods on the northern Aegean island of Samothrace. A reflecting pool created the illusion that the warship was sailing out of its rectangular base while a misting fountain simulated sea spray.
Made of Parian marble, the Nike is an excellent example of the expressive, Hellenistic style. The lively drapery, twisting pose, and dramatic setting create a dynamic composition that has much in common with the art of
Pergamon (see supplement on the Great Altar of Pergamon). Although the Nike’s arms and head are missing, a hand discovered in 1950 clearly shows that the goddess was not holding a victory wreath, her usual
attribute (less frequently, a palm frond).
The exact date, artist, and event commemorated by this work are unknown. The date is based on the style and similarities to other sculpture from Pergamon. The pottery found in the area where this monument was
excavated points to a connection with the island of Rhodes, an island in the southeast Aegean. The last known Rhodian naval victory was in 190 B.C., when the Rhodian navy defeated the Seleucids, a Greek dynasty
that ruled from Antioch in Syria. If the Rhodians erected the Nike in thanks for this victory, then the date can be secured.
Today, the original Nike of Samothrace stands on the grand staircase landing of the Louvre Museum in Paris. Her large size, dramatic forward motion, and location in the museum attract much attention. As one of the
most famous works from antiquity, she is a prime example of the innovative use of a traditional subject combined with the drama and theatricality of the later Hellenistic Period.
8.3.3. Η Νίκη της Σαμοθράκης
Η Νίκη της Σαμοθράκης που βρίσκεται από το 1863 στο Μουσείο του Λούβρου (εικ. 333) είναι ένα από τα πιο γνωστά αρχαία ελληνικά αγάλματα, είναι όμως επίσης ένα ιστορικό μνημείο που
συνδέεται με μια σημαντική ναυτική νίκη. Η αρχική θέση του αγάλματος είναι γνωστή χάρη στις ανασκαφικές έρευνες. Στη Σαμοθράκη υπήρχε ένα ιερό όπου λατρεύονταν με μια ιδιαίτερη
μυστηριακή λατρεία δύο ανδρικές θεότητες, που αναφέρονται συχνά ως Κάβειροι από τους αρχαίους συγγραφείς, στο ίδιο το νησί όμως ονομάζονταν Μεγάλοι Θεοί. Οι θεότητες αυτές
θεωρούνταν προστάτες των ναυτικών και ήδη από τον 4ο αιώνα π.Χ. είχαν την εύνοια των Μακεδόνων βασιλέων. Στα ελληνιστικά χρόνια το ιερό απέκτησε μεγάλη φήμη και άνθρωποι από
διάφορα μέρη έρχονταν να μυηθούν στα μυστήρια των Μεγάλων Θεών, πιστεύοντας ότι έτσι εξασφάλιζαν την προστασία τους στα θαλασσινά ταξίδια. Επίσης βασιλείς και πόλεις στόλισαν το
ιερό με οικοδομήματα και αναθήματα. Ένα από τα αναθήματα αυτά, στημένο σε περίοπτη θέση, επάνω από το θέατρο, ήταν το άγαλμα της Νίκης. Δεν είναι ως σήμερα απόλυτα βέβαιο με
ποιο πολεμικό γεγονός συνδέεται αυτό το εντυπωσιακό ανάθημα· σύμφωνα με την πιθανότερη και πιο διαδεδομένη άποψη, το έστησαν οι Ρόδιοι μετά τις αποφασιστικές ναυτικές νίκες τους
το 190 π.Χ., με συμμάχους τους Ρωμαίους, εναντίον του Αντιόχου Γ' της Συρίας κοντά στη Σίδη στη νότια ακτή της Μικράς Ασίας και στη Μυόννησο κοντά στην Τέω της Ιωνίας. Τα τεχνοτροπικά
χαρακτηριστικά του αγάλματος συμβιβάζονται με μια χρονολόγηση λίγο μετά το 190 π.Χ. και επιπλέον η σύνδεση του έργου με τη Ρόδο ενισχύεται από τη διαπίστωση ότι η βάση του, η οποία
έχει τη μορφή πλώρης πολεμικού πλοίου, είναι από σκούρο ασβεστόλιθο που δεν αποκλείεται να προέρχεται από τη Ρόδο. Τέλος, μια αποσπασματική επιγραφή που βρέθηκε κοντά στην
αρχική θέση της Νίκης αναφέρει έναν Ρόδιο γλύπτη.
Η ιδέα ενός αγάλματος Νίκης που πατάει επάνω σε πλώρη πλοίου δεν ήταν καινούργια. Όμως στην περίπτωση της Νίκης της Σαμοθράκης υπάρχει μια ιδιομορφία: η κατασκευή
στην οποία ανήκε το άγαλμα ήταν πιθανότατα στημένη μέσα σε μια δεξαμενή με νερό και έδινε έτσι την εντύπωση ενός πλοίου που μπαίνει σε λιμάνι. Η μορφή είναι ντυμένη με λεπτό χιτώνα
που κολλά επάνω στο σώμα καθώς κινείται ορμητικά προς τα εμπρός, σχηματίζοντας αλλού λεπτές και αλλού παχύτερες πτυχώσεις, ενώ ένα χοντρό ιμάτιο τυλίγεται γύρω από τα σκέλη της,
αφήνοντας εν μέρει ακάλυπτο το αριστερό. Τα απλωμένα φτερά (από τα οποία σώζεται μόνο το αριστερό) τονίζουν και αυτά την έντονη κίνηση. Δεν γνωρίζουμε δυστυχώς τη θέση των χεριών
και έτσι η αναπαράσταση του αγάλματος παραμένει προβληματική. Αυτό όμως δεν μειώνει τον θαυμασμό για τη δεξιοτεχνία με την οποία είναι δουλεμένο το άγαλμα.

MONUMENTAL TRANSCRIPTS | Niki through her imageries by Jenny Andritsou -

Issuu

Arta greaca reprezinta productia artistica a civilizatiei grecesti, cu toate ca este dificil sa se stabileasca cu precizie limitele cronologice ale acesteia.

Artele care s-au dezvoltat in Grecia antica , cea minoica si cea miceniana reprezinta baza artei grecesti.

Se plaseaza nasterea artei grecesti in jurul secolului IX I.C. , odata cu aparitia perioadei geometrice. S-a convenit ca dupa ce apogeul acestei arte a fost
atins in secolul V , I.C. in perioada clasica, ultimele sale manifestari urmand sa se stinga in pragul bataliei de la Aetium , din anul 31, I.C. In realitate
lucrurile sunt putin altfel deoarece si dupa batalia de la Aetium este observata influenta artei grecesti in producþiile orientale si cele occidentale. Imensa
expansiune a culturii grecesti poate explica importanþa acestei arii de influenta .

Datorita actiunii de colonizare din secolele VIII si VII i.e.n. arta greaca se impune treptat de la cadrul restrans al Marii Egee in toata regiunea din jurul
Marii Mediterane. La sfarsitul secolului IV datorita cuceririlor lui Alexnadru cel Mare lumea greaca este limitata la est de India iar la sud inglobeaza tot
Egiptul si mai ales Imperiul Persan. Totusi la aceasta diversitate geografica se adauga profunde diviziuni politice.

Este adevarat ca in fata dusmanului orasele grecesti se gasesc unite dar in razboaiele din secolul V , I. C. sau in cadrul participarii comune la Jocurile
panelenic 10210c22k e ele nu au nici un sentiment de apartenenta la aceasi entitate. Cu toate acestea in aceasta diversitate rezida o identitate culturala
comuna care face posibil sa se vorbeasca despre arta greaca.

Originile artei grecesti au ramas invaluite in mister pana la inceputul secolului al XX-lea deoarece in Grecia nu au fost gasite urme ale epocii de piatra. Dar
acum se stie ca nasterea artei grecesti isi afla originea in confruntarea mai multor civilizatii ce se aflau in bazinul oriental al Marii Meditaerane.

Arta cicladica este cea mai veche martuire a artei grecesti. S-a desfasurat in epoca bronzului vechi. Cele mai frumoase manifestari ale Cicladelor, pe langa
numeroasele obiecte din bronz si argint, le constituie "idolii" cicladici. Aceste statuete din marmura reprezentau personaje puternic stilizate. La realizarea
lor s-a tinut seama riguros de pastrarea proportiilor, care le-a conferit un superb echilibru. Este inca imposibil sa cunoastem semnificatia lor exacta. Spre
sfarsitul mileniului al II-lea I.C., se diminueaza producerea lor.

Arta minoica corespunde perioadei de dominaþie a Cretei in jurul anului 1800 I.C. Se realizeaza construirea primei generaþii de palate, printre care si cele
din Cnossos si Malia. Palatele sunt puternic inspirate din modelele orientale. Aceste construcþii au in alcatuire o curte rectangulara, in jurul careia se afla o
serie de incaperi, de sali de ceremonii si de culoare pentru procesiuni. A doua serie de palate cretane este reconstruita in secolul VI I.C. pe aceleaºi locuri
ale palatelor din prima generaþie distruse brutal.    

Constructiile sunt similare primelor, peretii sunt acoperiti cu fresce magnifice in culori stralucitoare . Prin intermediul subiectelor religioase sau a motivelor
floarle se exprima bucuria de a trai si spontaneitatea. Cermica pictata reia stilul naturalist si vesel delectand prin repezentari de elemente marine. Cretanii
fabrica pe scara larga obiecte mici din metal, lemn sau fildes si creeaza niste piese de orfevrarie foarte frumoase.

Arta miceniana rasare atunci cand civilizatia minoica mai straluceste inca, fiind construite la Micene, in secolul XVI I.C. doua morminte mari, probabil
princiare. Opulenta lor uimeste in acel mediu sarac. S-a descoperit ca aceste morminte contin obiecte din metal preþios cum ar fi : elemente de podoaba a
capului, arme de ceremonie, cupe, vase, multe provenind din Europa.

Creatiile autohtone sunt decoarte cu scene voit violente intr-un stil aproape brutal ce se obserpa si lal frumoasa masca a lui Agamemnon. Micenienii
construiesc puternice citadele fortificate, ale caror aspect contrasteaza cu deschiderea ampla, spre natura, a palatului. Aceste construcþii au inceput sa
apara prin anul 1400 I.C. dupa nimicirea Cretei. Peretii sunt formati din blocuri enorme de piatra, pe care dupa legende doar ciclopii le-ar fi putut duce.
Aceasa face ca arhitecturii sa i se atribuie si numele de "ciclopica". Palatele din interiorul citadelelor au dimensiuni reduse. Principala sala a lor este
construita dupa principiulmegaronului aflat la baza viitoarei arhitecturi grecesti . De asemenea la micenieni se gasesc cladiri funerare in forma de "capatani
de zahar" aratand rodul unei maiestrii tehnice deosebite, ce impun prin amploarea lor. Fabricarea obiectelor mici este incurajata dupa forma literelor F Y T
( phi, psi, tau).

Pierderea cunostintelor tehnice dobandite se face odata cu disparitia civilizatiei miceniene care cauzeaza de altfel si diminuarea productie artistice.
 CIVILIZATIA GREACA

GRECIA PERIOADA HOMERICA (secolul XII-secolul VIII i.e.n.)

SCULPTURA in PERIOADA HOMERICA Idolii reprezentati in statuete de marmura datand din mileniul III i.e.n. si descoperite in Insulele Egee sunt dovezi ale
unei evoluate creatii plastice. Sculptura "Cantaret din harpa" ilustreaza sinteza volumelor.

CERAMICA in PERIOADA HOMERICA Secolele IX si VIII i.e.n. reprezinta epoca geometrica. Decoratiunile geometrice de pe vasele de la Dipylon prezinta
motive variate: cercuri, semicercuri, linii frante, benzi de romburi si triunghiuri. Modelele zoomorfe si antropoforme, pasari sau animale, siluete umane,
sunt reprezentate mai mult prin semne geometice. Siluetele umane sunt ilustrate prin triunghiuri care se intalnesc in varfuri, unul avand baza in sus si
celalalt cu baza in jos, completate cu doua linii verticale si un punct, semnificand picioarele, respectiv capul.

PERIOADA ARHAICA ( secolele VII si VI i.e.n.) Aceasta perioada coincide cu marea colonizare greaca. Dorienii si ionienii devin stapani in Mediterana. In
acest timp se remarca in arhitectura conceperea planurilor de temple si a stilurilor doric si ionic. Este perioada "Apolonilor arhaici" si "Korelor" in sculptura.
In ceramica apar tipurile de pictura reprezentate prin figuri rosii pe fond negru si figuri negre pe fond rosu si de asemenea apare o variatate insemnata de
forme.

PERIOADA CLASICA ( secolul V i.e.n.) - secolul lui Pericle

Secolul V i.e.n. este "secolul de aur" sau "secolul lui Pericle". In arhitectura apar ansamblurile Olimpia si Delhi. In sculptura se evidentiaza opere cum ar fi:
statuia din bronz "Poseidon", grupul statuar "Tiranoctonii" si sculpturi aflate in frontoanele templelor de la Olompia, Delphi, Egina.  Templul lui Zeus din
Olimpia a fost proiectat de un rerenumit arhitect, Libon. Statuetele frontoanelor si reliefurile fatadei au fost sculptate din marmura de Paros.

CLASICISMUL (a doua jumatate a secolului V i.e.n.) Acropolea Atenei trezeste admiratia tuturor. In anul 447 i.e.n., Fidias a fost insarcinat de Pericle sa
coordoneze un mare numar de arhitecti, sculptori, mestesugari, in calitate de arhitect-sef. Intr-o perioda de 40 de ani s-au construit: Parthenonul (447-
432i.e.n.), Propileele(437-432 i.e.n) si Erehteionul (430-418-410 i.e.n.). Propileele, constructie conceputa de Minesicles, marca delimitatarea lumii profane
de lumea sacra.

Parthenonul, dedicat zeitei Atena, este capodopera arhitecturii clasice. Personalitati ale sculpturii clasice: POLICLET a innoit sculptura, introducand
contrapunctica si a creat tipul de frumusete ideala (Dorifonul, Diadumenul). MIRON (MYRON) a completat conceptia artistica a "secolului de aur" prin opera
reprezentativa "Athena si Marsyas"-grup statuar-care prezinta doua civilizatii, doua tipuri comportamentale, Athena reprezentanta grecilor si a
spiritualitatii clasice-senina, echilibrata, cu o conduita elevata datorata controlului ratiunii asupra impulsurilor si Marsyas dominat de instincte, cu un
temperament impulsiv.

"Discobolul" este a doua opera reprezentativa a lui Miron si este simbolul victoriilor incompetitii sportive. Opera este o sinteza a ideii de miscare. Chipul
este senin si pare ca nu participa la incordarea muschilor.

ARTA

. In arta rationalismul grecesc se concretizeaza in proportia si armonia trupului in acord cu ideea ca omul este masura tuturor lucrurilor.

. De asemenea pentru greci arta este mimesis adica imitatie uneori corectata in sensul bun , a naturii. Ikona vine de la a
semana
. Artistul grec cauta perfectiunea artistica nu atat in inventarea de noi teme ( altfel reduse) ci :

1. in perfectiunea tehnica ,

2. in adevarul anatomiei ,

3. in simetrie si echilibru.
. Artele plastice nu sunt situate pe un plan superior ci pe planul mestesugului. Atat arta cat si mestesugul sunt denumite cu cuvantul techne .

. Arta nu a fost niciodata expresia vanitatii sau autoglorificarii unui suveran , nu a fost nici macar una a glorificarii zeului ci doar o arta a naturii adevarate
si frumusetii umane.

. Nu s-a impus prin dimensiuni colosale nici macar atunci cand a fost dedicata divinitatii.

. Numai la periferia lumii grecesti unde influentele mentalitatii orientale sunt pregnante s-au nascut totusi opere gigantice , colosale- templul din Efes sau
Mausoleul din Halicarnas.

. Ceea ce distinge arta Greciei in ansamblu contemporan al civilizatiilor este umanismul ei. Subiectul artei este omul

. Imaginea omului nu mai este investita cu sens simbolic sau magic ci doar cu frumusetea naturala a corpului si spiritului

. Este o arta care reproduce natura ameliorand-o insa conform principiilor ratiunii

. Este o arta a cetatii , comunitara si anonima

. Masura , simplitatea , sobrietatea , armonia , simetria -; sunt tot atatea virtuti ale artei grecesti clasice

SCULPTURA

. se dezvolta inca din clasicismul timpuriu ca o arta a formelor armonioase reprezentate de grupul statuar cunoscut sub numele de Auriga din Delphi,

. Idealul de frumusete grecesc intemeiat pe un studiu atent al proportiilor si pe redarea miscarii si armoniei interioare este ilustrat mai ales de triada
clasica de sculptori -;POLICLET, MYRON si FIDIAS.

POLICLET a doua mare personalitate a artei din perioada clasica greceasca ( sec. V) , este mai ales preocupat de proportiile ideale ale corpului omenesc ,
problema pe care o ilustreaza in stabilirea raportul clasic de 1/7.

Sculptura sa Doriforul sau Purtatorul de lance si Diadumenul ilustreaza acest canon.

A echivalat frumusetea fizica cu cea a spiritului creand tipul ideal de frumusete umana bazat pe canonul matematic al proportiilor si pe armonia ansamblu -
detalii .

A introdus structura contrapunctica, genoflexiunea si suportul exterior ca punct de sprijin

MYRON completeaza, prin opera sa conceptia artistica si filosofica a veacului de aur ; este sculptorul care ilustreaza mai ales miscarea dar nu ca dinamism
ci ca instantaneu . Opera cea mai cunoscuta este DISCOBOLUL -; imaginea atletului care sugereaza miscarea creand imaginea mentala a rotirii corpului in
spatiu.

FIDIAS -; cel care a supravegheat si conceput multe din constructiile Acropolei ateniene, este considerat cel mai important sculptor al Greciei antice .El a
ilustrat in opera sa , in majoritate pierduta , conceptul de KALOCAGATIA -; frumos si bun concepute ca si calitati morale oglindite in frumusetea fizica.
(Zeus din Olimpia, Friza panateneelor din Atena).

Multe din lucrarile lui Fidias aveau dimensiuni monumentale : Zeus din Olimpia -; 15 m , statuia Athenei Promachos din bronz reprezentand-o pe Atena cu
casca pe cap , cu scut si lance , 15m .A realizat sculpturile Parthenonului , in ronde-bosse .
STATUIA LUI ZEUS DIN OLYMPIA, casa jocurilor olimpice, a fost inlatata in 433 i.Hr, de catre Phidias din Atena. Statuia din lemn avea o inaltime de
12m si a fost acoperita cu fildes si aur.

A fost construita la jumatatea secolului V i. Chr si a rezistat timp de 1000

ani. Statuia avea 12m inaltime cu soclul de 14 m.

Zeus era asezat pe un tron cu spatar inalt, bogat decorat, iar pe cap
aveao o corana din frunze de maslin. Tronul era din aur. Vesmantul era
presarat cu flori de crin. Zeus avea in mana dreapta o statueta a zeitei
Victoria iar in mana stanga un sceptru.

Statuia lui Zeus a fost o statuie executata din lemn placat cu aur si fildes,
ornamentata cu abanos, bronz si pietre pretioase. Ea a fost executata
de FIDIAS.

Parasita, dar uitata niciodata! Olimpia si-a legat numele de o minune

antica si-l pastreaza legat de una noua, a jocurilor olimpice reanviate. Cu
acelasi ceremonial ca acum peste 2500 de ani, la fiecare 4 ani, in olimpia
se aprinde flacara ,care, strabatand continente, stajuieste olimpiadele erei
noastre. Aceasta flacara, simbol al pacii, prieteniei si solidaritatii umane,
este noua minune pe care Olimpia a daruit-o lumii.

Parthenonul
Cel mai mare templu Parthenonul, a fost construit în onoarea zeitei patroane a orasului, Atena, în secolul V î.e.n.. În ciuda deteriorarilor enorme, templul a
rezistat în timp pâna în zilele noastre. Parthenonul are ideea armonioasa pentru care Grecia este recunoscuta. Partenon reprezinta unul din pilonii
complexului arhitectural de pe Acropole.

In antichiate, Acropole puteau fi intalnite si la Micene, Tirint sau Corint, dar cel din Atena a fost si ramane acea citadela situata pe o inaltime muntoasa
care a influentat multe din evenimentele politice, sociale si culturale ale lumii antice si nu numai. Situata in centrul unei actuale metropole, Atena, Acropole
("acro" - varf si "polis" -oras), este poate cel mai important dintre simbolurile Greciei de azi. Asezat pe o stanca la o inaltime de aproximativ 150 m
deasupra nivelului marii si 80 de metri altitudine deasupra orasului, Acropole a fost realizat in timpul "secolului de aur" al lui Pericle (sec.V i.Hr.) de un
stralucit colectiv de arhitecti si sculptori, al carui coordonator a fost celebrul Fidias (considerat astazi cel mai mare sculptor al Greciei). Cuprinzand lucrari
monumentale, ansamblul arhitectonic din Acropole aduna in palatele si templele sale stilul doric cat si ionic. Cel mai important edificiu al Acropolei este
Partenonul, templul inchinat zeitei Atena Partenos, monument construit in stil doric si care adapostea colosala statuie (aproximativ 15m) a zeitei Atena.

Construit intr-o modalitate care si astazi pune arhitectii pe ganduri, Partenonul a strabatut veacurile avand diferite utilizari de la templu, vistierie, biserica
crestina (secolul al VI-lea d.Hr.), pana la moschee, bazar sau depozit de armament. Modificat de cei care vremelnic i-au fost stapani, Partenonul a dat
dovada trainiciei cu care a fost construit si, chiar daca astazi nu mai are stralucirea de odinioara, reprezinta o creatie de o impresionanta monumentalitate.
Cele mai importante stricaciuni le-a suferit in urma unui atac al venetienilor in 1687 impotriva turcilor, care stapaneau orasul la acea data.

Reliefurile clasice cele mai frumoase si sculpturile din fronton faceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon.
Cele mai multe sculpturi apartin colectiei Elgin si se gasesc in British Museum din Londra, insa Parthenonul insusi supravietuieste ca o ruina nobila.

Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadela), in Atena. Toate aceste temple au fost inaltate    in a doua jumatate a
secolului al V-lea i.Hr - culme a perioadei clasice - pentru a inlocui cladirile distruse din timpul razboaielor medice.

Lucrariile de constructie au fost supravegheate de Phidias care a creat si colosala statuie a Atenei, de mult pierduta, dar care pe vremuri a fost plasata in
interiorul Parthenonului. Arhitectii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis si Ictimus a mai proiectat inca un templu splendid care se mai gaseste, si
azi, in localitatea Basse, in Arcadia.
Pe langa Parthenon, pe Acropolis se mai afla si mai micul templu al lui Atena Nike,
Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stalpi sculptati sub forma de femei) si o mare
poarta de intrare, numita Propylea.

ACROPOLIS, Atena   

Acropolis este o cetate fortificata ce domina Atena. Acropolis contine câtev dintre cele mai cunoscute cladiri construite în stilul arhitectural clasic. Aceste
cladiri includ Parthenonul (un templu doric construit în onoarea zeitei Atena), Propylaea si  Erechtheum. Acestea au fost construite în Epoca de Aur (secolul
V î.e.n.) sub ordinul faimosului democratic Pericles.

Un alt monument foarte important al Acropolei este Erectheion, templul inchinat zeitei Atena si zeului marilor Poseidon.  Edificiu construit in stil ionic,
Erectheionul a fost construit pe ruinele templului inchinat miticului stramos al ionienilor - Erechteus. Fiind celebru prin coloanele sale, celebra "Loja a
Cariatidelor", Erecthionul alaturi de Partenon reprezinta unul din pilonii complexului arhitectural de pe Acropole. Inlocuite cu copii fidele, "caritidele"
originale (doar doua dintre ele) pot fi admirate in muzeul acropolei. Aici mai pot fi admirate, pe langa statui si fragmente de marmura ce apartineau
templelor de odinioara, si cateva capodopere ale lui Fidias si ale elevilor sai, lucrari descoperite printre pietrele Partenonului si Erechteionului. De
asemenea, muzeul pastreaza si reliefurile balustradei templului Atenei Nike (un alt lacas celebru al Acropolelor ). Stand alaturi de locul unde s-a manifestat
pentru prima data in lume democratia in viata sociala a unei cetati sau de stanca de pe care Sfantul Apostol Pavel le-a vorbit atenienilor, Acropolele vor
reprezenta intotdeauna un izvor nesecat de cunoastere istorica, culturala, stiintifica si nu, in ultimul rand, un punct de atractie turistica unde anual vin, ca
intr-un pelerinaj, milioane de oameni din intreaga lume.

ROLUL ARTEI GRECESTI IN SITORIA UNIVERSALA

Grecii au fost primul popor care a descoperit si apreciat frumusetea corpului omenesc. Fiind cu totul lipsiti de simtul inferioritatii si proclamând cu curaj ca
omul era alfa si omega si ultimul scop al creatiunii, n-au considerat niciodata corpul lor ca un lucru de care trebuia sa se rusineze si pe care trebuiau sa-1
dispretuiasca, pentru a câstiga încuviintarea zeilor. Caci zeii însisi puneau multa grija ca sa arate "bine", si faceau tot felul de sporturi: curse, înot, calarit.

Clima a avut si ea rolul sau în aceasta privinta, permitând grecilor sa faca exercitii în aer liber.

La aceasta se mai adauga o vie curiozitate intelectuala. Ei au descoperit devreme ca un creier lucid si sanatos e în stare sa judece mai bine decât unul care
salasueste într-un corp închircit de viata sedentara.

Fara nici o îndoiala, grecii inteligenti îsi recunosteau anumite îndatoriri fata de sclavii lor, întocmai cum un fabricant constiincios îsi da seama de datoria ce
o are fata de masinile sale. Sclavii trebuie tratati si îngrijiti cu bunatate, fie si numai pentru a scoate de la ei maximum de munca. Daca tii la automobilul
tau si vrei sa-ti faca servicii cât mai bune, îl vei alimenta regulat, nu-1 vei lasa sa stea în ploaie si zapada si-i vei face toate reparatiile necesare, ca sa nu
ramâna în pana pe drum.

Când studiem însa arta grecilor, nu trebuie sa pierdem din vedere ca era arta unei minoritati care traia din munca altora si care, prin urmare, avea prilejul
sa-si dezvolte facultatile într-o masura pe care noi n-o putem atinge astazi.

Acestea fiind spuse, am terminat cu mediul în care a înflorit arta grecilor. Sa vedem acum opera lor, care, pentru un mic numar de alesi, a atins maximum
de perfectiune la care ne putem astepta în aceasta vale a plângerii.

Arta are nevoie de reculegere si nu poti sa te reculegi când corabia în care te afli în lupta cu furtuna. Dar dupa ce a trecut furtuna, suferintele trecute pot
sa-ti deschida ochii asupra unor noi forme de frumusete, pe care nici nu le banuiai înainte.  Acesta e momentul când te poti descoperi un mare poet, un
mare pictor, un mare compozitor. Întotdeauna, în momente ca acestea au produs natiunile cele mai nobile opere de arta.

În cazul grecilor, nu stim de fapt nimic despre perioada care a urmat dupa asezarea lor în aceasta tara, deoarece tot ce au cladit sau au sculptat era facut
din lemn. Clima nu era ca si cea din dar aproape niciodata, în tot cursul istoriei lor, n-au fost târîti in conflicte de felul razboaielor religioase, care întrec în
cruzimea lor tot ce se poate închipui.
Totusi, când sculptorii au ajuns sa aiba îndemânare în tehnica lor, încât sa poata oferi poporului "chipurile vii" ale zeilor (va place expresia asta, nu-i asa :
chipuri vii!) a început sa se simta nevoia de a da un adapost permanent acestor musafiri de seama; si asa au construit o mica locuinta, un fel de altar, care
mai târziu a devenit un templu.

Cât priveste trecerea de la lemn la piatra, aceasta s-a facut în chipul cel mai natural. Arhitectura este totdeauna influentata de materialele disponibile pe
loc.

Când arta greaca a fost descoperita din nou, dupa o mie de ani de uitare, statuile si pietrele templelor erau neatinse, dar pierdusera orice urma de pictura.
Nu uitati ca aceste opere antice au fost scoase la lumina de oameni care pierdusera orice contact cu lumea ciudata pe care o descopereau, si care erau
sinceri convinsi ca tot ceea ce au produs grecii si romanii era infinit superior fata de tot ceea ce ar putea sa produca ei vreodata. Nimeni n-ar fi îndraznit sa
critice o statuie greceasca, tot asa cum Americanii nu s-ar fi gândit, pâna acum de curând, sa discute talentul unui virtuos consacrat de opinia europeana.
Grecii, de altfel, n-aveau nici o pretentie la perfectiune. Erau niste meseriasi de treaba si cinstiti, si-si dadeau asa de putin seama ca sunt niste artisti fara
pereche pe lume, încât nici macar nu-si dadeau osteneala sa-si semneze operele. Dar pedantii si profesorii din veacul al XVIII-lea si al XIX-lea, care
dispretuiau din toata inima diletantismul Renasterii, au pus sculptura greaca pe un piedestal stiintific. Ei stiau mai bine decât grecii ce era bun.

Am început capitolul aceste vorbind despre sculptura, ceea ce-i natural, deoarece arta greaca evoca pentru cei mai multi ideea de statui, si nu atât de
monumente arhitectonice, dat fiind ca n-avem niciodata prilejul sa vedem templele grecesti, decât daca ne-am duce în Grecia. Cât priveste vasele grecesti,
sunt interesante, dar putin cam monotone, cu vesnica repetare a negrului si rosului. Monedele, aranjate cu grija în vitrinele muzeelor, n-au nimic
atragator. Sculptura greaca însa a cucerit Apusul.

Artistii au sculptat la început în lemn, apoi au trecut la marmura.

Despre viata marilor sculptori greci avem putine de spus. Nu stim aproape nimic despre ei. Se interesau mai mult de lucrul lor decât de ei însisi. Nici macar
nu semnau operele care ieseau din atelierul lor. Publicul avea fata de ei aceeasi atitudine pe care o aveam noi fata de oamenii care ne construiesc podurile
de fier si tunelele: îi admirau fara sa se preocupe de persoana lor.

Arta elenistică - Wikipedia Arta elenistică reprezintă arta greacă realizată în perioada elenismului, epocă datată în mod convențional de la moartea lui Alexandru
cel Mare (323 î.C.) până la cucerirea Egiptului ptolemeic (ultimul stat elenistic independent) de către romani în anul 31 î.C. Perioada succesivă în arta bazinului mediteranian este arta romană,
care s-a dezvoltat sub puternica influență a artei elenistice.

Afrodita, Pan şi Eros (sfârşitul secolului al II-lea î.Ch) - Muzeul arheologic naţional, Atena

Termenul "elenism", introdus de istoricul german Johann Gustav Droysen în secolul al XIX-lea (în limba germană: Hellenismus), implică o vastă arie geografică și o îndelungată perioadă de timp,
fapt din care decurge și o mare varietate a producțiilor artistice din epoca respectivă. Arta elenistică a fost mult timp considerată decadentă în comparație cu "epoca de aur"
a clasicismului atenian. Plinius cel Bătrân, în "Istoria Naturală" (XXXIV, 52), după ce descrie sculptura din perioada clasică, scrie: "Cessavit deinde ars" ("după aceea arta a dispărut"). Totuși, un
număr de opere ale artei grecești dintre cele mai cunoscute, ca Venus din Milo, grupul Laocoon sau Victoria din Samothrace, aparțin tocmai acestei epoci. Noi metode istoriografice precum și
descoperiri arheologice recente au permis o apreciere mai corectă a bogăției artistice din era elenistică.
Evenimentul crucial care a determinat apariția culturii elenistice a fost criza politică a orașelor-state (polis) grecești. În urma campaniilor militare ale lui Alexandru cel Mare, aceste orașe au fost
integrate în regatul macedonean; în același timp, prin victoria Greciei unite împotriva Persiei și supunerea unui imens teritoriu, s-a extins și s-a impus cultura și civilizația greacă în tot bazinul
răsăritean al Mării Mediterane, până în orientul mijlociu. După moartea lui Alexandru și în urma luptelor de succesiune, imensul imperiu se împarte între trei dinastii: dinastia
ptolemeică în Egipt (capitala: Alexandria), dinastia seleucidă în Siria, Mesopotamia și Persia (capitala: Antiohia) și dinastia antigonidă în Macedonia și Grecia centrală (capitala: Pella). "Diadohii"
(suveranii elenistici) au favorizat stabilirea grecilor și a macedonenilor în teritoriile de sub stăpânirea lor. Mai târziu, în anul 263 î.Ch., ia naștere regatul independent din Asia Mică cu capitala
la Pergamon, sub dinastia attalidă.

În această perioadă, până la începutul cuceririlor romane, civilizația elenistică atinge o dezvoltare maximă, caracterizată de un puternic dinamism, condiționat - printre altele - de intense schimburi
comerciale. Determinantă era existența unei clase conducătoare de origine greacă, care a impus limba, cultura și obceiurile comune grecești, absorbind în același timp importante elemente din
tradițiile populației locale.

Arta elenistică, ca și alte manifestări ale culturii și civilizației din epoca respectivă, s-a dezvoltat din simbioza dintre clasicismul artistic grec și tradițiile popoarelor din Asia
Mică, Siria, Fenicia, Mesopotamia, Persia și Egipt, datorită schimburilor permanente dintre dominatori și localnici. Suveranii elenistici, urmând exemplul lui Alexandru, au favorizat propria lor
divinizare, în interesul dominării unor teritorii atât de întinse. Dispariția orașelor-state (polis) a schimbat în mod esențial obiectivele literaților, artiștilor și filosofilor. Comenzile operelor de artă nu au
mai fost efectuate de orașele grecești, ele au fost preluate de marile centre culurale orientale și de curțile suveranilor, în dorința de a înfrumuseța propriile lor reședințe. Centrul cultural al
elenismului a fost în cea mai mare măsură Alexandria, unde au apărut noi discipline în domenii specializate (medicina, filologia, matematica, astronomia, științele naturii etc.), în timp ce Atena își
menține rolul de centru filosofic, cu apariția de noi curente, ca scepticismul, stoicismul, epicureismul etc., cu o preocupare deosebită pentru aspectele legate de viața interioară și de psihologie.

Acest univers cultural se reflectă și în producția artistică, unde se întâlnesc orientări noi: din observația științifică se dezvoltă tendința spre realism, din studiul aspectelor private ale vieții umane
apar reprezentări psihologice și profund expresive ale fizionomiilor omenești. Se observă o preocupare deosbită pentru mișcare, grandoare, efecte scenografice și de grup, în special în perioada
cuprinsă între 323 î.Ch. și 150 î.Ch. Mai târziu, se revine în parte la tendințe clasiciste, cu mai multă sobrietate.

Arhitectură[modificare | modificare sursă]

Altarul lui Zeus din Pergamon (reconstrucţie parţială) - Pergamonmuseum, Berlin

Arhitectura elenistică, în comparație cu cea clasică, are un caracter pronunțat eclectic, care se

manifestă încă de la început prin tendința la suprapunere a
stilurilor doric, ionic și corintic, corespunzătoare efectelor scenografice cu efecte
decorative. Conform exigențelor curților domnitoare, apar edificii cu aspecte
noi, gimnazii (gymnasion), palestre și teatre, se experimentează inovații stilistice la construcția
galeriilor cu porticuri (arcade) și peristiluri (curți interioare), a străzilor prevăzute cu coloane, ca
loc de promenadă, din unele orașe (Delos, Atena, Milet, Eleusis și Pergamon). Și arhitectura
religioasă, încă fidelă canoanelor clasice, resimte efectele noilor tendințe privind statica templelor,
cu dispoziție circulară (tholos) și esedră semicirculară. Apare un nou tip arhitectonic, și anume
altarul monumental, ca Altarul lui Zeus din Pergamon. Diverșii regi attalizi construiesc în etape
succesive un complex arhitectural colosal. Clădirile sunt dispuse în formă de evantai în
jurul acropolei, pentru a ține seamă de natura terenului. Agora, situată pe o terasă mai joasă,
înconjurată de o galerie de coloane sau stoai, este punctul de plecare al unei străzi care
traversează întreaga acropolă. Pe o parte se află clădirile administrative, politice și militare, pe
cealaltă sanctuarele, dintre care marele altar monumental, prevăzut cu frize ce reprezintă zeități
și giganți din cultul tradițional grec, capodoperă a sculpturii elenistice.
Este epoca realizărilor gigante din arhitectură: amfiteatrul din Pergamon cu o capacitate de cca.
10.000 spectatori, templul lui Apollo din Didyma, opera arhitecților Daphnis din Milet și Paionios
din Efes.

Sculptură[modificare | modificare sursă]
În timpul perioadei elenistice sculptura capătă accentuate trăsături naturalistice, abandonând într-
o oarecare măsură idealurile de frumusețe și perfecțiune fizică, caracteristice epocii clasice.
Personaje comune, animale și scene domestice, subiecte exotice devin teme obișnuite ale
sculpturilor, comandate de familiile înstărite pentru decorarea vilelor și grădinilor. Alături de
sculptura decorativă, tipică pentru școlile din Rodos și Alexandria, se dezvoltă și una mai sobră
destinată templelor și locurilor publice. Dar chiar și acestea produc efecte dramatice și plastice
neobișnuite pentru canoanele estetice ale artei grecești clasice.
Unele dintre cele mai cunoscute sculpturi elenistice, ca Victoria din Samotrace, Venus din
Milo, Soldat gal murind sau Grupul Laocoon, reprezintă teme clasice, dar prelucrarea lor este
mult mai senzuală, emotivă, plină de pathos și de dramatism, departe de frumusețea austeră
caracteristică subiectelor analoge ale sculpturii din perioada clasică. În marea sculptură statuară,
artiștii explorează teme ca suferința, somnul sau bătrânețea. Astfel Faunul Barberini (în prezent
în "Gliptoteca" din München) reprezintă un satir adormit, cu o figură anxioasă, ca în prada unor
coșmaruri. Laocoon, sufocat de șerpi, cu o față crispată de durere, încearcă disperat să scape de
strânsoarea lor.

Faimoasa Nike (Victoria) din Samotrace, sculpturã din perioada elenisticã, având o
tematicã mitologicã. A fost sculptatã în secolul al II-lea î.H. si reprezintã o fiinþã
înaripatã care, din punct de vedere al trãsãturilor feminine, aminteºte foarte mult de
îngerii din bisericile creºtine. Este conservatã la muzeul Luvru din Paris. Manual Prof.
univ. dr. Eugen Negrici (coordonator) Octavian Soviany Dorica Boltaºu Mimi Gramnea
Ana-Maria Chemencedji Mioara Colþea Limba ºi literatura românã manual pentru clasa a
XII-a

Winged Victory - The Nike of Samothrace - Ancient World Magazine

Winged Victory
The Nike of Samothrace
One of the most celebrated works of Hellenistic art is without doubt the Nike of Samothrace, on display at the Louvre since 1884.

Written by Cindy Meijer and Branko van Oppen on 5 June 2018

The white Parian marble statue represents the personification of winged victory. In a sense, the impact of the 2.75m high statue is even greater now because the head
and both arms of the goddess are missing.

The masterly rendering of the wavy drapes of her pleated chitōn (tunic) leaves the impression the Nike descends from the heavens in mid-storm. The fabric of
her chitōn is pressed against her body as if wet with humid air, yet at the same time some drapery sways in rolling folds behind her. The goddess wears a girdle
under her breasts as well as around the hips, over which pleats fold dramatically.
This style of double-girding a woman’s tunic was popular in the fourth century BC. Over her tunic she wears a himation (mantle), which covers her right leg and is
blown against her body by the imaginary force of the sea wind. The feathered wings of the goddess are spread as if in full flight.
 The Nike of Samothrace,
left side, three-quarter view (Louvre, Ma 2369). Photo: Philippe Fuzeau.

The statue was meant to be viewed primarily from its left side in three-quarter view. This can be seen clearly on the right side of the body, which – like the back of
the image – is rendered in much less detail.

Compared to the dynamic composition and fine details of the left, the arrangement of the statue’s right side is rather straightforward. The goddess descends from the
heavens and just alights the prow of a ship with her right foot while her left is still in the air. The base of grey Lartos marble suggests that the artwork is not only
intended as a tribute to Nike, but also served to commemorate a victory in a naval battle.

Together with the base and the pedestal on which it stands, the work measures an impressive 5.57 meters in height.

The island of the Great Gods

The statue of the goddess of victory was excavated in 1863 on the Greek island of Samothrace by the French vice-consul and amateur archaeologist Charles
Champoiseau. This island was home of the ancient sanctuary dedicated to the Great Gods ( Megaloi Theoi in Greek). These enigmatic deities received a Pan-
Hellenic chthonic mystery cult, on par in status with the Eleusinian Mysteries of Demeter and Persephone at Attica.
As initiates to mystery cults were sworn to secrecy, little is known about the Samothracian cult and the Great Gods. Due to its strategic location along various trade
routes in the northern Aegean Sea, the cult was associated with protection at sea and was therefore popular with seafarers. It is said that the parents of Alexander the
Great, Philip II of Macedon and Olympias of Epirus, first met each other as initiates in Samothrace (Plut. Alex. 2.1).

During the Hellenistic period the sanctuary of the Great Gods underwent intensive renovations when the Successors of Alexander the Great tried to surpass each
other in generosity and committed themselves to beautify and enlarge the temple complex. A monumental entrance was built to the east, the top of the hill to the west
was flattened into a terrace, and a colonnade was erected. At the southernmost point of the plateau, on the highest and most remote part of the sanctuary, the statue of
Nike was placed in a hewn-rock niche. The archaeological remains of a foundation and the good condition of the marble statue suggest that the Nike was housed in a
small building with a roof.

The statue of Nike was however found in pieces between the ruins of the sanctuary. Fragments of her clothing and feathers from the wings were also discovered, but
the head and the arms were never retrieved. When Champoiseau unearthed a number of grey marble blocks and the remains of a building near the statue, he drew the
conclusion that they were part of a tomb.

In 1875, the site was examined by a group of Austrian archaeologists, who realised that the blocks would form the prow of a ship when they were joined together and
that the whole had to represent the base of a statue. Champoiseau heard this and had the blocks brought to the Louvre to merge them with the Nike.

samotracia – Istoria cu Mari (wordpress.com) ff intersant