Cauzele Persecutiilor

I. Martiriul Sf. Policarp

Sfantul Policarp, episcopul Smirnei, a suferit martiriul pentru Hristos într-

o sâmbătă, 23 februarie 155, în timpul împăratului Antonin Pius (138–161).
Actul său martiric, păstrat sub formă de Scrisoare a Bisericii din Smirna către
Biserica lui Dumnezeu care se afla în Philomaelium şi către toate comunităţile
din tot locul ale Bisericii universale, prezintă un interes istoric excepțional,
deoarece este primul act martiric care ni s-a păstrat în limba greacă, în forma lui
originală, care a creat genul literar creştin al actelor martirice. Philomaclium era
un orăşel din provincia Frigia, situat la frontiera cu provincia Licaonia.

Policarp era episcop la Smirna din anul 106, cum aflăm din Epistola către
Efeseni a Sfântului Ignatie, episcopul Antiohiei, care, în drum spre Roma, unde
a suferit martiriul în 107, a fost oaspetele său, iar după plecare, i-a trimis o
scrisoare din oraşul Troice.

Sfantul Irineu, episcopul Lugdunului († 202), în Galia, din 177, născut la

Smirna în 115, a cunoscut pe episcopul Policarp din copilărie şi ne-a lăsat în
Scrisoarea către Florinus, trimisă acestuia în 186, informații dintre cele mai
prețioase, din care aflăm că Sfântul Policarp a cunoscut şi s-a întreținut cu
Sfântul Ioan Evanghelistul la Efes şi cu alții care văzuseră pe Domnul Hristos.

«Am auzit pe Policarp, îi scrie Sfântul Irineu lui Florinus, cum istorisea el
despre relaţiile sale cu Ioan (Evanghelistul) și cu ceilalți care văzuseră pe
Domnul, cum își amintea el cuvintele lor şi unele fapte pe care le auzise de la ei
despre Domnul, despre minunile Sale şi învățătură sa, cum Policarp, după ce a
primit toate acestea de la martorii och lari ai vieții Cuvantului (I Ioan 1, 1-2) a
învățat acestea toate potrivit Scripturilor...)".

Această relatare este confirmată de Sfantul Irineu al Lugdunului și în

lucrarea sa Contra Haereses, în care se exprimä astfel: «Policarp nu numai că a
fost instruit de Apostoli şi s-a întreținut cu mulți din cei ce văzuseră pe Domnul,
ci a fost pus de Apostoli episcop în Asia, în Biserica din Smirna, noi înșine l-am
văzut în copilăria noastră...; el a propovăduit totdeauna acele învăţături pe care
le predă Biserica de la Apostoli și numai acestea sunt adevărate
 La câtva timp după sosirea sa de la Roma, Sfântul Policarp a suferit
martiriul, fiind ars pe rug în circul din Smirna, în Sámbita cea mare, 23
februarie 155, cu ocazia sărbătorilor organizate de asiarhul Filip, guvernatorul
Asiei proconsulare.

Ecoul evenimentelor tragice din Filadelfia si Smirna a început să se

răspândească în provinciile şi oraşele din jur, iar Biserica din Philomaelium, din
Frigia, a cerut informații

Creştinii din Philomaelium doreau o istorisire a martiriului Sfântului

Policarp pe care s-o citească în Biserica lor și 8.0 facă cunoscuți apoi şi altor
Biserici din lume. Din Martiriul Sfântului Policarp, aflăm unele informații
istorice interesante.

Au suferit martiriul în acest timp, în oraşele Filadelfia şi Smirna, din Asia

proconsulara 12 martiri, dar unul singur, un frigian numit Quintus, a avut
slăbiciunea să apostazieze de la credinţă, denunţându-se proconsulului de bună
voie. Un altul, Germanicus, a rezistat cu tărie, fiind dat fiarelor sălbatice.

Sfatuit de creştinii din jurul său, Sfântul Policarp s-a retras într-o căsuță de ţară
din apropierea orașului Smirne, unde a fost arestat de soldați și adus de irinarhul
Irod, adică de şeful miliției, şi de Nichita, tatăl acestuia, în piața din Smirna, în
fața proconsulului L. Statius Quadratus, care a încercat să-l convingă să renege
pe Hristos în fața mulţimii.

Iar Sfântul Policarp a răspuns : «De optzeci şi şase de ani li servesc şi nici
un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a
mantuit?»

În fața mulțimii adunate în stadionul din Smirna, Sfantul Policarp a mărturisit că

este creştin. Proconsulul a voit și-l condamne la fiare dar, cum jocurile cu
fiarele se terminaseră, spectatorii infuriati au început să strige ca Policarp să fie
ars îndată de viu.

Mulțimea păgânilor şi iudeilor a pregătit îndată rugul din vreascuri, lemne

și scânduri, aduse din prăvălii şi de la bãi.

Sfantul Policarp a refuzat să fie legat sau pironit pe lemn şi, după o rugăciune
fierbinte către Atotputernicul Dumnezeu, una dintre cele mai frumoase şi vechi
rugăciuni care ni s-a păstrat, s-a adus «jertfă de ardere bine plăcută lui
Dumnezeu».

Un conductor (lancier) i-a străpuns trupul cu pumnalul. Creştinii au voit

să scoată trupul lui din foc dar, la instigația iudeilor, püganii au intervenit pe
lângă Nichita, tatăl irinarhului Irod, să roage pe proconsulul Statius Quadratus
ca să nu-l dea «ca nu cumva, creştinii părăsind pe cel răstignit (pe Hristos), så
înceapă să se închine acestuia... Ei nu înțeleg că noi nici pe Hristos nu-L vom
putea părăsi vreodată ... și nici să ne închinăm altuia. Căci lui Hristos ne
inchinam pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după
vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului». Este cel mai vechi text, din
care putem cunoaşte cum a luat naştere şi ce semnificație are cultul martirilor şi
Sfinţilor, în Biserica creştină. Tot din acest document, aflăm cum a luat naştere
și cultul Moaştelor, deoarece, după ce creştini art adunat din foc osemintele
Sfântului Policarp și le-au aşezat la locul cu. venit, autorul textului se exprimă
astfel: «Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie și
veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca ziua naşterii».

Martiriul Sfântului Policarp este important şi pentru faptul că textul

foloseşte termenul de Biserică universală, Ecclesia universalis, de trei ori, după
ce pentru prima oară l-a folosit Sfantul Ignatie al Antiohiei (107), in Epistola
către Smirneni VIII, 113.

Ca şi Sfantul Ignatie, autorul textului Martiriului Sfantului Policarp,

înțelege prin Biserica universală, Biserica cea adevărată, răspândită peste tot
pământul locuit, singuru care păstrează adevärata credinţă a Domnului Hristos,
opusă grupărilor eretice, care růstülmăcesc şi falsifică învățătura Sa.

Scrisoarea creştinilor din Smirna către creştinii din Philomaelium

aminteşte tuturor Bisericilor şi creştinilor din lume că «Policarp, asemenea
Domnului (Hristos), a aşteptat ca să fie dat morţii, pentru ca şi noi să devenim
imitatorii lui, nu căutând numai cele ale noastre, ci și cele ale aproapelui.

În ceea ce privește ziua şi anul martiriului Sfantului Policarp, am rămas

împreună cu majoritatea istoricilor şi patrologilor la data de 23 februarie 155,
care este calculată după cele afirmate în capitolul XXI al Martiriului Sfântului
Policarp, unde se spune : «A primit mucenicia preafericitul Policarp a doua zi a
lunii Xantic (februarie), cu şapte zile înainte de calendele lui Martie, în Sâmbăta
cea mare, pe la ceasul opt. A fost prins de Irod, fiind arhiereu Filip Tralianul şi
proconsul Statius Quadratus».

Data de 23 februarie 155 este atestată şi in Synaxarium Ecclesiae

Constantinopolitanae, Martirologiul Hieronimian, Bibliotheca hagiographica
Graeca" şi Bibliotheca hagiographica Latină".

Istorisirea Martiriului Sfantului Policarp, fiind alcatuita de un martor

ocular, este reală şi autentică, nu inventată, deşi 8-a încercat de către unii să se
arate părțile interpolate si adaugate. Acest Act martiric prezintă nu numai o
mare valoare istorică şi dogmatică, fiind primul și cel mai vechi Act martiric
care ni s-a păstrat în forma lui originală, din cea mai adanci antichitate creştină,
jumătatea secolului II, ci, datorită frumuseții stilului colorat şi viu, are şi o
valoare literară deosebită.

II. Cauzele Persecuţiilor

După un incendiu care a mistuit câteva cartiere ale Romei împăratul Nero
încearcă cu acte de generozitate și ceremonii de înduplecare a zeilor să
depărteze orice suspiciune despre cum a pornit incendiul. Pentru a stinge zvonul
Nero a pus la cale învinuirea unor oameni urâți de toată lumea, creștinii.
Aceștia purtau acest nume de la “Cristos” care în vremea împăratului Tiberius
fusese condamnat la moarte de Pontius Pilatius.

La început au fost închiși cei ce mărturiseau apoi după indicațiile lor,

mulți oameni, nu atât dovediți că ar fi pus foc cat învinuiți de ură față de neamul
omenesc. Cei condamnați au devenit prilej de batjocură fiind acoperiți cu piei
de animale, sfâșiați de fiare, răstigniți, arși spre a folosi noaptea iluminării
străzilor. Scriitori bisericești precum Tertulian sunt unanimi în a mărturisi că
Nero a fost cel dintâi persecutor al creștinilor.

Întrebarea care rămâne până în zilele noastre este: “De ce Nero a ales să
învinuiască creștinii?” Unii scriitori consideră că creștinii nu erau distinși față
de evrei în fața romanilor. Se pare însă că Tacitus în scrisoarea “Anale” nu
greșește. El știe să facă distincția între evrei și creștini, deoarece a cunoscut în
timpul proconsulatului său în Asia, comunități creștine.

Pentru Tacitus un lucru era clar, creștinismul era cosubstanțial

iudaismului și de aceea trebuia supus represiunii: Persecuția deși crudă , se
justifica deoarece mulți adepți erau din rândurile unui popor considerat
exclusivist și xenofob prin însăși natura lui! Deci lumea greco-romană era
promotoare a antisemitismului și de aici ura față de creștini. Creștinii deoarece
refuzau “religio” adică actul de a practica după tradiție cultul zeilor, erau
identificați ca “superstition”, deoarece mulți scriitori din lumea păgână spuneau
că creștinismul este doar o superstiție. Ei o numeau credință falsă și o
considerau mai gravă decât ateismul.

Cicero numea religia iudeilor “Barbara superstitio” și considera că trebuie

acționat cu severitate împotriva ei. Creștinismul era considerat superstiție
deoarece nu avea o vechime, nu definea un grup anume și nu era recunoscută
printr-un act oficial. Din tradiție printre victimele persecuției lui Nero au fost și
Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Creștinii sunt condamnați și public printr-un
decret împotriva violării mormintelor. Acesta probabil îi inculpat pe creștini și
interzicea pelerinajul la mormântul Mântuitorului.
 Creștinii erau persecutați în principal pentru incendierea Romei și erau
considerați atentatori la ordinea publică. Vedem din Ep. I a Sfântului Apostol
Petru, care se pare că am fost scrisă după anul 60, îndemnuri la supunere față de
conducere!