Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și

povestirilor sale. Acesta este considerată a fi unul dintre clasicii literaturii române, mai ales
datorită operei sale autobiografice „Amintiri din Copilărie”.

       „Povestea lui Harap Alb” a fost citită pentru prima dată la Junimea, iar mai apoi publicată în
revista „Convorbiri Literare” în anul 1877. Opera aparține, prin trăsăturile sale definitorii, speciei
literare basm cult.

       Basmul este o specie a genului epic în care realul se împletește cu fantasticul, binele lupta
contra răului și învinge întotdeauna, iar deznodământul este fericit.

O primă trăsătură a basmului prezentă în text este tema abordată și anume lupta dintre bine și
rău, binele ieșind învingător. Mai concret, eroul parcurge un drum inițiatic, un drum al
maturizării, cu scopul dobândirii unor valori morale și etice. Motivele literare specifice sunt:
superioritatea mezinului, călătoria inițiatică, motivul probelor și pădurea labirint.

       O a doua trăsătura basmului prezentă în text este perspectiva spațială și temporală.
Acțiunea se desfășoară în timp și spațiu nedeterminate. Timpul este reprezentat de trecutul
îndepărtat (illo tempore: „odată”). Spațiul este vast, drumul dintre cele două moșii putând fi
parcurs o singură dată în viață. Nu există nume reale ale locurilor parcurse de personajul
principal.

Tema romanului o constituie, pe langa lupta dintre binesi rau, intalnita in toate basmele popular
e sau
culte, initierea si maturizarea fiului de Crai, formarea tanarului prin diferite probe care au scopul 
de a-l pregatisa ajunga imparat. 

O primă secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume o reprezintă cea a
supunerii mezinului craiului de către Spân. Spânul îl închide pe tânăr într-o fântână și îi cere,
pentru a-l lăsa în viață, să jure pe ascuțișul paloșului că îi va da ascultare „până când va muri și
iar va învia”, condiție paradoxală, dar care arată calea de eliberare. Totodată, Spânul îi dă
numele de Harap-Alb.

       O a doua secvență reprezentativă este cea din final, când, după ce fata împăratului Roș îl
demască pe Spân, acesta îi taie capul fiului de crai. Gestul acesta înseamnă dezlegarea de
jurământul supunerii, semn că inițierea a luat sfârșit iar rolul Spânului ca inițiator rău se încheie.
Distrugerea răului este simbolizată de aruncarea în înaltul cerului a Spânului de către cal, iar
învierea lui Harap-Alb și primirea recompensei, căsătoria cu fața Împăratului Roș și împărăția,
confirmă victoria binelui asupra răului.

Titlul operei este foarte sugestiv. Din punct de vedere morfologic, titlul este compus dintr-un
substantiv comun si unul propriu. Din punct de vedere conotativ, titlul aduce actiunea operei mai
aproape de realitatea cotidiana prin substantivul “poveste”. Numele personajului este un
oximoron care evidentiaza schimbarea statutului social al personajului. Personajul dobandeste
acest nume dupa incalcarea sfatului parintesc datorita inocentei si naivitatii (Alb).

Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu cică era odată într-o ţară un crai…”
simbol al unui timp magic, misterios, necunoscut- specific basmelor ieşit din timpul comun,
istoric, atemporal – „odată”. Deasemenea spaţiul este unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”.
În astfel de timp şi spaţiu există probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul: „ Şi a ţinut veselia
ani întregi şi acuma mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă…” exprimă o continuitate,
un model de viaţă ce nu se stinge niciodată, triumful binelui ce guvernează.

Astfel, Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele aparţinând
realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul protagonistului spre
desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o manieră
proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul de a sublinia caracterul
moralizator al scrierilor sale.