IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Noţiunea de izvor de drept exprimă la modul general, forma de exprimare a dreptului.

Este necesar a se face distincţie între izvoarele materiale și izvoarele formale ale
dreptului.
Izvoarele materiale, denumite și reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care
determină acţiunea legiuitorului.
În consecinţă, prin izvor de drept, în sens material, înţelegem viața socială, economică și
culturală, politică, etc. în complexitatea ei, progresul social care determină naşterea unor reguli
de drept și instituţii juridice.
În sens formal, izvorul dreptului îl reprezintă regula de conduită prescrisă și exteriorizată,
cuprinsă într-o anumită haină juridică.
Din punct de vedere juridic, ne interesează, în special, izvoarele formale sau formele de
exprimare a normelor de drept.
Izvoarele de drept, în general, sunt forme de exprimare ale normelor juridice care sunt
determinate și de modul de sancţionare, de către stat, a conduitei neconforme față de cea
prescrisă.
Nu toate izvoarele juridice sunt izvoare şi pentru dreptul constituţional.
Pentru a identifica izvoarele juridice ale dreptului constituţional folosim criterii de
identificare şi anume:
- autoritatea publică emitentă – din această perspectivă sunt izvoare ale dreptului constituţional
numai actele juridice normative adoptate de autorităţile publice reprezentative, de regulă;
- conţinutul actului normativ – pentru a fi izvoare ale dreptului constituţional actele emise de
autorităţile reprezentative trebuie să conţină norme juridice care să reglementeze relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional sunt:

I. Actul normativ
1. Principalul izvor al dreptului constituţional este Constituţia şi legile de modificare (revizuire) a
Constituţiei, legile constituționale astfel precum le numește art. 73 alin. (1) din Constituție.
2. Legea, ca act juridic al Parlamentului, este izvor al dreptului constituţional cu condiţia să
reglementeze relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Astfel de exemple sunt: Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei
Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu
1
modificările şi completările ulterioare, sau Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel precum prevede același art. 73 din Constituție, legile mai pot fi legi organice și legi
ordinare. Cu respectarea condiției de mai sus, oricare dintre aceste tipuri de lege poate fi izvor
formala al dreptului constituțional.
3. Regulamentele Parlamentului sunt izvoare ale dreptului constituţional întrucât reglementează
relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Astfel, Parlamentul României are trei regulamente: Regulamentul Camerei Deputaților,
Regulamentul Senatului și Regulamentul ședințelor comune ale celor două camere.
4. Ordonanțele Guvernului care sunt adoptate de acesta ca expresie a delegării legislative.
Expresie a acestei competenţe legislative delegate este ordonanţa guvernamentală.
Regimul constituţional al acesteia îmbracă două forme reglementate, cu precădere, de art. 115
din Constituţia României, republicată:
•regimul constituţional al ordonanţelor care evocă regula abilitării – ordonanțele simple;
•regimul constituţional de excepţie – ordonanţele de urgenţă.
Pentru stabilirea regimului constituţional al ordonanţei guvernamentale trebuie
coroborate două articole – 108 şi 115 -, iar pentru a explica natura juridică a acestora trebuie
luate în considerare şi dispoziţiile art. 146 lit. d) din acelaşi act normativ conform cărora Curtea
Constituţională hotărăşte şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, excepţia putând fi ridicată şi
direct de către Avocatul Poporului.
Pentru a emite ordonanţe simple, obişnuite, Guvernul trebuie să fie abilitat printr-o lege
adoptată în acest sens de către Parlament. Necesitatea adoptării unei asemenea legi este evidentă
pentru că emiterea unei ordonanţe care produce efecte similare legii şi care urmează să fie
aprobată de Parlament, transformă Guvernul, organ al executivului, „într-un veritabil participant
la realizarea puterii legislative specifică Parlamentului".
Sub aspectul naturii sale juridice, legea de abilitare este o lege ordinară având în vedere că nu se
regăseşte printre domeniile rezervate legii organice de alin.(3) al art.73 din Constituţie, precum
nici nu poate fi considerat că revizuieşte legea fundamentală precum legile constituţionale ce
sunt de competenţa exclusivă a Parlamentului.
În mod obligatoriu, legea de abilitare, conform alin.(1)-(3) ale art.115 din Constituţie, trebuie să
prevadă:
•domeniile în care Guvernul va putea legifera prin adoptarea ordonanţei;
•data până la care vor putea fi emise aceste ordonanţe;
De asemenea, legea de abilitare va cuprinde și posibilitatea ca ordonanţele să fie supuse aprobării
Parlamentului, potrivit procedurii parlamentare, până la împlinirea termenului de abilitare.
2
 Spre deosebire de ordonanţa simplă, alin. (4)-(6) ale art. 115 din Constituţia, republicată,
prevăd regimul ordonanţelor de urgenţă precizând că în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, urgenţa acestora trebuind să fie explicată, în mod obligatoriu,
în conţinutul ordonanţei, Guvernul poate emite, fără a fi emisă o lege de abilitare prealabilă în
acest sens, ordonanţe de urgenţă. Textul constituţional precizează expres domeniile în care nu
pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, dar şi condiţiile în care aceste ordonanţe vor intra în
vigoare. Astfel, este necesar ca ordonanţa de urgenţă să îndeplinească două condiţii cumulative
pentru a intra în vigoare:
•să fie depusă spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată. Dacă
nu se află în sesiune, Camerele vor fi convocate în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,
după caz, de la trimitere;
•să fie publicată în Monitorul Oficial.
Camera sesizată are obligaţia ca, în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, să se pronunţe
asupra ordonanţei, în caz contrar, ordonanţa se consideră adoptată şi se trimite celeilalte Camere
care decide tot în procedură de urgenţă.
Alin.(7) şi (8) ale art. 115 din Constituţie specifică faptul că ordonanţele cu care Parlamentul a
fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror
efecte au încetat pentru că nu au fost supuse aprobării, potrivit legii de abilitare, până la
împlinirea termenului de abilitare, iar, dacă este cazul, prin această lege de aprobare sau
respingere vor fi reglementate şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe
perioada de aplicare a ordonanţei.
În ceea ce priveşte domeniile în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, prin prevederile
constituţionale actuale s-a statuat că ordonanţele de urgenţă pot fi emise şi în domeniul legii
organice, caz în care aprobarea lor se face cu majoritatea cerută de art. 76 alin.(1) al Constituţiei,
republicată, pentru aprobarea legilor organice, respectiv cu votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere.
Constituţia stabilește și limitele în care pot fi emise ordonanţele de urgenţă nu doar prin raportare
la categoriile de legi prevăzute de art. 73 (legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare), ci şi
la anumite materii, prin alin.(6) al art. 115 reglementându-se expres aceste limite de
admisibilitate a ordonanţelor în cauză. Astfel, sfera acestor limite include: legile constituţionale,
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale, măsurile de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
În principiu, ordonanţele guvernului, după revizuirea Constituţiei, nu ar mai fi putut fi, de regulă,
izvoare ale dreptului constituţional pentru că potrivit art.115 alin. (6) din Constituţie ordonanţele
de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
3
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Pe
de altă parte, din coroborarea prevederilor constituționale, în special a prevederilor aceluiași
articol 115 alin.(1)-(3), ordonanțele simple pot fi adoptate doar în domeniul legii ordinare, legi
prin care mai rar sunt reglementate relații specifice dreptului constituțional. Cu toate acestea
există și astfel de exemple, precum este Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea
activității de soluționare a petițiilor, act normativ care confirmă adaptarea practicii de stat la
nevoile legislative reale ale societății, indiferent că trebuie concretizate într-o normă cu valoarea
de lege organică sau într-una cu valoare de lege ordinară.

5. Tratatele internaţionale
Pentru a deveni izvor de drept constituţional, conform doctrinei, dar luând în considerare
și prevederile constituționale din art. 11 și 20 din Constituția, republicată, tratatul internaţional
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- sa fie de aplicaţie directă, nemijlocită;
- să fie ratificat, conform prevederilor constituționale și procedurilor legale, de Parlamentul
României;
- să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice ale dreptului constituţional;
- să fie licite.
În privinţa tratatelor internaţionale la care România este parte, există nişte reguli ce
trebuie respectate:
- statul este obligat să le respecte întocmai şi cu bună credinţă;
- tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
- interpretarea dispoziţiilor constituţionale se face în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi cu celelalte pacte şi tratate precum şi cu prevederile Tratatului de aderare a
României la Uniunea Europeană, precum si a tuturor normelor dreptului Uniunii Europene, cu
precădere a Tratatului de la Lisabona (Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene);
- în cazul unor neconcordanţe cu dreptul intern prioritatea se acordă reglementărilor
internaţionale sau naționale, după cum sunt mai favorabile unele sau altele.

Așadar sunt considerate izvoare formale ale dreptului constituționale, și actele cu

putere de lege dacă reglementează relaţii constituţionale:
- ordonanțele guvernamentale – despre care am menționat mai sus;
- deciziile, inclusiv cele interpretative, ale Curţii Constituţionale sunt izvoare ale dreptului
constituţional – le vom reaminti și când vom vorbi despre practica judiciară;

4
- actele juridice inferioare legilor, precum hotărârile de Guvern, ordinele miniștrilor, ar fi astfel
de izvoare doar dacă intervin în domeniul constituţional. Guvernul este organul central al
administraţiei de stat care are menirea de a organiza executarea legilor, deci nu se poate accepta
ca actele normative emise de acesta să fie izvoare ale dreptului constituţional întrucât ar însemna
să-şi depăşească atribuţiile prevăzute expres prin Constituţie, iar această explicație este cu atât
mai plauzibilă în cazul ordinelor de miniștru, ministerele putând fi organizate doar în subordinea
Guvernului;
- convenţiile colective (contractele colective de muncă) pot fi izvoare ale dreptului constituţional
având în vedere recunoașterea constituțională a acestora conform art. 41 alin.(5) din Constituţie,
dar doar în măsura în care reglementează relații specifice dreptului constituțional.

II. Prin prisma criteriilor de identificare enumerate mai sus, se mai pot analiza care dintre
izvoarele de drept în general şi în ce măsură, pot fi izvoare ale dreptului constituţional, astfel:

a. Obiceiul (cutuma) este unul dintre principalele izvoare ale dreptului în general.
În evoluţia constituţională a României obiceiul a fost recunoscut ca izvor de drept sub
regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938, iar în cele din 1948, 1952 şi 1965 era acceptat numai
în mod excepţional şi numai pentru anumite ramuri de drept atunci când legea o prevedea în mod
expres.
Actuala Constituţie repune obiceiul în rândul izvoarelor de drept valorificând rolul şi
importanţa sa în reglementarea relaţiilor sociale.
Art.44 din Constituţie alin. (7) prevede inclusiv faptul că “dreptul de
proprietate…respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”.
În domeniul dreptului public, din punct de vedere teoretic, obiceiul este mai greu de
admis ca izvor de drept. Este de preferat ca dacă în procesul perfecţionării statale sunt scoase în
evidenţă din practică unele carenţe ale dreptului, reglementarea acestora să se facă prin
intermediul normelor juridice.

b. Practica judecatorească (jurisprudența). Precedentul judiciar

Jurisprudenta poate fi izvor formal al dreptului constitutional atât cât privește deciziile,
inclusiv cele interpretative, ale Curții Constituționale, cu condiția ca acestea să fie relevante în
materia dreptului constituțional. În susținerea acestei afirmații avem drept argument prevederile
constitutționale ale art.147 alin.(4) din Constituția, republicată, potrivit cărora deciziile Curții
Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor.

5
c. Doctrina, anume opiniile doctrinare exprimate în literatura de specialitate, nu este recunoscută
ca izvor formal de drept nici în ramura dreptului constituțional. Cel mult, astfel precum se afirmă
chiar în doctrină, aceasta poate fi o veritabilă sursă de inspirație pentru legiutor, judecător sau
orice practician al drepului.