3 Melchisedec Ștefănescu și V.A.

Urechia
Dorina Bălan

Profesional

6 O colaborare dintre Episcopul Melchisedec Ștefănescu și V.A.

Cuprins
Urechia, la editarea cărții de rugăciuni Oratoriu...
Letiția Buruiană

9 Turul virtual al Palatului Comisiei Europene a Dunării

Gabriela Istrate

11 Descrierea Bibliografică Internațională Standardizată pentru

Manifestare
Catrina Căluian

14 Bibliotecile ca hub-uri de suport pentru refugiați și comunitate

Cătălina Șoltuz

16 Eminescu și Cuza, sărbătoriți în universul cărților

Cecilia Manolescu

19 Eminescu în versuri
Cătălina Popa

Întoarcere în timp

21 În urmă cu 85 de ani, o escadră britanică poposea în Portul Galați

Tena Bezman

24 Din poveștile „Eternității”, potcovarul poştalioanelor de pe vremuri,

Carol Steinert
Camelia Toporaș

Condeiul fermecat

27 Povești
Maria Miruna Bîrlădeanu

29 Poeme
Miruna Cantia

30 Poveşti
Oana Trandafir

Cronică

32 Duhul cel Rău

Livia Ciupercă

34 Ocolul lumii literare în 80 de cărți

Adi-George Secară

37 Alexandru Philippide şi abisurile fatalităţii

Mirela Gheorghe

40 Alexa Visarion sau Destinul vocației

Dorina Bălan

42 Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi

Andrei Parapiru

Literatură

44 Poeme
Melania Rusu Caragioiu
 Poeme
47 Simion Felix Marțian
Pentru că așa e la 19 ani
50 Anastasia Ciobanu

51
Poem
Ionuț Dumitru

52 Poem
Andreea Luise Stana

53 Primă trimestrială (I)

Năstase Marin

57 Cum arată copacul care se numeşte şunjor?

Elvira Alexandrescu

59 Epigrame
Vasile Manole

61 Epigrame
Ioan Fărcășanu

63 Strofe răzlețe
Toader Buhăescu

65 Teodor Vișan
Ghiță Nazare

69 Liniştea întunecată şi moale... a dictaturii

Tamara Constantinescu

73
„Și tu ai dreptate!” zise rabinul
Nona Rapotan

76 Tatăl despre cum frumusețea poate să fie sfâșietor de tristă

Bogdan Silion

Restituiri

79 „Amurgul Zeilor“ / „Le Crépuscule des Dieux“ / „The Dusk of Gods“

Theodor Parapiru

80 Vlădica Melchisedec Ştefănescu, teologul cu o largă cultură

Maria Stanciu

84 Comorile Peleșului
Radu Moțoc

86 Şcoala de învăţători din casa pârcălabului Negri

Victor Cilincă

Artă

89
Amintirea lui Ioan Simion Mărculescu
Corneliu Stoica

Eveniment

94 Omagierea lui Mihai Eminescu la Galați

Andrei Parapiru

96 Pictorul Teodor Vişan

Corneliu Stoica

In memoriam

100 Mulțumim frumos, dragă Victor!

ditorial

Melchisedec Ștefănescu
și V.A. Urechia
Două personalități înfăptuitoare
de viață culturală și spirituală
la Galați
Uneori, destinul este mai presus de puterea noastră de percepţie, atunci când vedem
că Galaţiul a avut, de-a lungul timpului, parte de personalităţi, trimise de Cel de Sus,
din alte ţinuturi românești să desăvârșească viaţa culturală și spirituală a trăitorilor de
pe aceste meleaguri.
Acum 200 de ani, la data de 15 februarie 1823, în Gârcina, judeţul Neamţ, se năştea
Melchisedec Ştefănescu, părintele Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, primul
episcop al Dunării de Jos.
Unsprezece ani mai târziu, în 1834, în aceeaşi zi și aceeași lună, se năştea, la Piatra
Neamţ, ctitorul Bibliotecii gălăţene, V.A. Urechia, omul care a jucat un rol formator
și educativ enorm în viața comunității din care astăzi facem parte.
Printr-o fericită coincidenţă, aceste două marcante personalități academice, venite
din aceeași zonă sau „trimise” pentru binele acestor meleaguri binecuvântate de
Dumnezeu, au contribuit atât pe plan local, cât și național la schimbări radicale și
necesare ale căror roade se pot vedea și astăzi.
Într-o perioadă de profunde mutaţii social-politice, viaţa culturală și spirituală
a românilor a beneficiat de o relativă coeziune de definire a matricei proprii a
spiritualităţii românești moderne. Vechiul regat a constituit în „secolul naţionalităţilor”
centrul în jurul căruia au gravitat forţele creatoare din provinciile românești aflate sub
dominaţie străină. Pe fondul unui fenomen de osmoză culturală cu adânci rădăcini în
tradiţia istorică a poporului nostru, capătă amploare și se valorifică ideile de unitate
a românilor, dar și de conducere de sine stătătoare a Bisericii Ortodoxe Române.
Dobândirea oficială a Autocefaliei a fost posibilă numai după crearea Statului român
modern, mai precis după Unirea Principatelor Moldova şi Țara Românească (1859),
dobândirea Independenței de Stat (1877) şi ridicarea României la rangul de Regat
(1881).
Traiectoria vieţii celor două personalităţi emblematice au marcat cultura şi
spiritualitatea românească, dar mai ales gălăţeană, prin fapte fundamentale:
- dacă Urechia este membru fondator al Academiei Române - 22 aprilie 1866 -
Melchisedec Ştefănescu devine membru activ al acestui înalt for ştiinţific din anul
1870, păstrând această calitate până la sfârşitul vieţii, fapt care, fără îndoială, a avut
înrâuriri favorabile şi asupra Galaţilor, care-i va deveni ierarhului academician,
reşedinţă, din toamna anului 1878; în aceeași ordine de idei, poziția de senator de

martie 2023 3
 ditorial

Covurlui, deținută de Urechia

începând cu anul 1867, îi
oferă posibilitatea istoricului
și omului politic să aducă
valoare culturală și educativă
comunității căreia i-a oferit
mai mult decât celei natale;
- atât Urechia, cât și
Melchisedec Ștefănescu sunt
principalii ctitori ai Bibliotecii
Academiei, numărându-se
printre personalităţile a căror
contribuţie însemnată în
donaţii de carte și documente
de inestimabilă valoare istorică
reprezintă o pondere majoră
în colecţiile iniţiale, mai ales
în acea perioadă de formare
a fondului bibliotecilor din
țară când donațiile constituiau
principala sursă de îmbogățire
a colecțiilor; astfel la data de
2/12 august 1869, Societatea
Academică primeşte cea dintâi
donaţie de documente istorice
din partea marelui colecționar
de carte V.A. Urechia iar, mai
târziu, Melchisedec Ștefănescu
Melchisedec, episcop al Romanului este primul academician teolog
[Fotografie], [188-?], Cota F I 105 român care lasă bogata sa
bibliotecă Academiei Române;
în același spirit de îmbogățire culturală și mărinimie, Urechia - prin scrisoarea de
intenţie adresată în octombrie 1889 Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice,
cerea aprobarea înfiinţării bibliotecii de la Galaţi, cu o donaţie personală iniţială de
„3000-3500 de volume”, cu o condiţie: „îmi rezerv dreptul de a inspecta biblioteca cât
voi trăi şi rezerv acest drept, în urma mea, unui comitet compus de trei persoane şi
anume Episcopul, Directorul liceului, şi Primul Preşedinte al Tribunalului de Covurlui.
Constituesc apărător al Bibliotecii Urechiă pe tot corpul profesoral din Galaţi şi în
particular va avea dreptul, fiecare din acest corp, a reclama în favoarea neperderii,
a conservării şi a sporirii bibliotecii. Fie ca micul meu dar să serve culturii tot mai
spornice şi mai ales tot mai românească a Galaţilor.”
Din punct de vedere al susținerii se pare că concetățenii Neamțului, adoptați
de gălățeni, prin pozițiile pe care le-au deținut de-a lungul timpului, s-au sprijinit
necondiționat pentru tot ceea ce era spre bunăstarea culturii române. Astfel, activitatea
de cercetare a lui Melchisedec Ștefănescu, transpusă în articole, studii, monografii sau

4 Axis Libri
prelegeri, face ca, în şedinţa
din 10 septembrie 1870,
V.A. Urechia, I.C. Massim şi
G. Sion să propună alegerea
episcopului Dunării de Jos
în Academia Română, iar
preşedintele, A.T. Laurian, îl
proclamă membru al acestui
înalt for științific.
Neîndoielnic, sunt şi
alte numeroase contribuţii
ale acestor două mari
personalităţi, care pot fi
enumerate aici, între acestea,
aportul substanţial la
dezvoltarea învăţământului
românesc în calitatea pe care
cei doi au îndeplinit-o, aceea
de Ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, dar
credem că cele evocate sunt
edificatoare pentru a ilustra
implicarea reală în procesul
de regenerare spiritual-
morală a românilor din
aceste ţinuturi ale Moldovei
de Sud.
Și, ca un epilog al
prieteniei colegiale a celor Vasile Alexandrescu Urechia : Portret [Fotografie]/
doi, în procesul verbal al F. Hild.- Galatz: Atelier de Fotografie F. Hild, [1894?],
Şedinţei din 22 mai 1892, Cota F I 3.735;
care s-a desfăşurat sub
preşedinţia lui V.A. Urechia, se citesc următoarele: „D-l Preşedinte face Academiei
trista înştiinţare că în cursul săptămânei de la şedinţa trecută până astăzi au încetat
din viaţă doi membri ai Academiei: Prea Sfinţia Sa Episcopul Melchisedec şi Grigore
Cobălcescu. Prea Sfinţia Sa Episcopul Melchisedec a repausat la Roman, sâmbătă la
16 maiu, 2 ore dimineaţa; înmormântarea s-a făcut luni la 18 mai. Academia a fost
reprezentată la trista ceremonie a înmormântărei prin d-nii colegi Gr. G. Tocilescu,
N. Ionescu şi A. Papadopol-Calimach” (Analele Academiei Române. Seria II. Tom XV,
1892-1893. Partea administrativă şi desbaterile. Bucureşti, 1893, p. 4).

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

martie 2023 5
 rof esional

O colaborare dintre Episcopul

Melchisedec Ștefănescu și
V.A. Urechia, la editarea
cărții de rugăciuni Oratoriu...

Una dintre lucrările deosebite, apărută în 1869, sub îngrijirea

Episcopului Melchisedec, cel care s-a remarcat în istoria literaturii
religioase ca un vrednic editor, cercetător și promotor al publicării
manuscrisului omiletic „Didahii”, precum și a altor scrieri ale
lui Antim Ivireanul, este o dublă ediție a unei cărți de rugăciuni,
una populară și alta de lux, ale cărei exemplare rămase peste timp
pot ocupa un binemeritat loc în orice colecție bibliofilă. Intitulat
„Oratoriǔ coprinḑendǔ Oraţiunele şi Rugele [ce] adreseză lui D-Ḑeu

Letiția Buruiană
bibliotecar, Biblioteca
Județeană
„V.A. Urechia”

Oratoriǔ coprinḑendǔ Oraţiunele şi Rugele [ce] adreseză lui D-Ḑeu

creştinii orthodoxi, combinatǔ în modulǔ acesta de Melchisedek

6 Axis Libri
creştinii orthodoxi, combinatǔ în modulǔ acesta
de Melchisedek”, volumul a fost „nășit” de
academicianul V.A. Urechia, cel care apoi, în 1886,
va propune comisiilor secțiunilor literară și istorică
ale Academiei Române și editarea manuscrisului
omiletic mai sus menționat. Ulterior, fondatorul
Bibliotecii a cerut și avizul comisiei financiare a
Academiei1.
Având în comun obârșia nemțeană, precum și
o neostoită patimă pentru cartea veche românească,
istoricul Urechia l-a sprijint pe Episcopul
Melchisedec, care încă nu devenise membru al
Academiei Române (va deveni membru activ în
1870), în editarea „Oratoriului”. Sprijinul financiar
a fost găsit chiar la regele Carol I, Urechia fiind
prezent adesea în preajma monarhului atunci când
era vorba de înfăptuiri culturale și nu numai. Despre
acest episod găsim în memoriile sale următoarea
relatare: „Ca un deosebit semn de înaltă încredere
a Majestății Sale am considerat, între altele,
însărcinarea ce mi-a dat de a edita, pe spezele Sale,
cartea de rugăciuni Oratorul, întocmită de neuitatul
1
Melchisedec Ștefănescu, Episcop. Viața Mitropolitului
Antim Ivireanul: Notițe biografice și alte texte documentare și
evocatoare. Galați, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos,
2016, p. 28.
meu amic, episcopul Melchisedec. Acest ceaslov
bogat a fost admirabil ilustrat și a rămas de bună
seamă un monument literar și artistic. «Lucrătorii
asociați», tipografii care azi nu mai există, au făcut
din Oratorul, la ambele edițiuni, cea populară și
cea de lux, o lucrare demnă de domnitorul care a
suportat spezele”2.
Cărturarul remarca, totodată, importanța
operei eruditului prelat în evoluția limbii și a
literaturii bisericești, neaprobând întru totul unele
dintre noile cuvinte introduse în predici și tipărituri.
De asemenea, evidențiază valoarea gravurilor
ce reprezintă mânăstirile din Dacia Traiană și
Aureliană, folosite în ilustrarea volumului.
Consultând exemplarul aflat în colecțiile
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, pr. Eugen
Drăgoi afirma că această „ofrandă editorială” pe
care episcopul de la Dunărea de Jos a dedicat-o
Regelui Carol I, reprezintă nu doar o lucrare
cu valoare bibliofilă și liturgică, ci și o probă a
măiestriei estetice în ilustrarea tomului. Totodată,
E. Drăgoi remarcă prezența unei liste a icoanelor
făcătoare de minuni, inclusă în această carte la
pp. 419-423. Printre acestea sunt evidențiate și
V.A. Urechia. Din Tainele vieței. Amintiri contimporane
2
(1840-1882). Iași: Polirom, 2014, p. 198.
martie 2023 7
 icoane ale Maicii Domnului din eparhia pe care o
păstorea (jud. Covurlui): de la Mănăstirea Adam,
Mavramol (Galați) și din Pășcani, com. Vădeni
(astăzi Vlădești).3
Fiecare pagină a volumului este încadrată
în chenare frumoase, după modele de cusături
țărănești, reproduse în mai multe culori. Apreciind
aspectul lor, câteva dintre aceste chenare au fost
utilizate în ilustrarea grafică a paginilor denumirilor
de rubrici din Buletinul Fundației Urechia, nr.
22/20214.
Exemplarul aflat în colecțiile Bibliotecii
„V.A. Urechia” provine din donația fondatorului,
fapt confirmat de ex libris-ul ștampilă: „Biblioteca
Publică V.A. Urechia Galați”, cu nr. 1304. La sfârșitul
volumului este inserat „Sinaxariul celor două-spre-
zece luni” și 1 foaie planșă reprezentând „Paschalia
pe o perioadă de treizeci și nouă de ani”. Legătura
este originală, în piele roșie pe carton, cu chenar
în timbru sec, iar forzațul e din hârtie cu aspect
marmorat. Neavând la dispoziție și exemplarul
ediției populare, nu ne vom pronunța asupra
aspectului ei estetic.
Sub aspect grafic, ediția, în ansamblu,
reprezintă o frumoasă realizare bibliofilă care, în
vremurile noastre, a intrat în atenția colecționarilor
și evaluatorilor, spre exemplu: „Oratoriul a fost
publicat de episcopul Melchisedec al Râmnicului, http://sineva.ro/artcore/shared/certificate/
unul din intelectualii importanți ai mijlocului sec. valuation/640/
XIX, ministru al culturii în timpul lui Cuza. Nu este Drăgoi, Eugen. Icoana făcătoare de minuni
o carte foarte rară, dar este o mărturie importantă de la Vlădeşti. În: Analele Universității „Dunărea de
despre demersurile reformatoare din cadrul bisericii Jos”, Seria 19, Istorie, Tom. XI, 2012, pp. 103-134.
ortodoxe din sec. XIX. Valoarea estimată a bunului Melchisedec Ștefănescu, Episcop. Viața
evaluat este de 200-250 EUR”5. O recomandăm atât Mitropolitului Antim Ivireanul. Notițe biografice și
pentru aspectul ei, cât și pentru valorosul conținut6, alte texte documentare și evocatoare: Lucrare îngrijită
rugăciunea fiind o practică vie de-a lungul timpului de ÎPS Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de
în viața multor semeni. Jos și Eugen Drăgoi. Galați, Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, 2016, 127 p., 12. il.
Bibliografie: Oratoriǔ coprinḑendǔ Oraţiunele şi Rugele [ce]
Certificat de estimare a valorii, emis de adreseză lui D-Ḑeu creştinii orthodoxi, combinatǔ
Societatea Evaluatorilor de Artă și de Colecție, în modulǔ acesta de Melchisedek . Ediție de lux.
[Bucuresci] : Tipografia Curţii, (Lucrătorii asociaţi),
3
Eugen Drăgoi. Icoana făcătoare de minuni de la
Vlădeşti. În: Analele Universității ”Dunărea de Jos”, Seria 19, [1869], VIII, 423, 116 p., f. pl. : il.
Istorie, Tom. XI, 2012, pp. 103-134 Urechia, V.A. Din Tainele vieței. Amintiri
4
Buletinul Fundației Urechia. Galaţi : Biblioteca contimporane (1840-1882). Iași: Polirom, 2014,
Judeţeană „V.A. Urechia”. (2021) an 19, nr. 22, 2021. 473 p.
5
Certificat de estimare a valorii, emis de Societatea
Evaluatorilor de Artă și de Colecție, http://sineva.ro/artcore/
shared/certificate/valuation/640/
6
Exemplarul este disponibil la Fondul Vechi al
Depozitului General al Bibliotecii, cota II 40.135.

8 Axis Libri
rof esional

Turul virtual al
Palatului Comisiei Europene
a Dunării

Palatul Comisiei Europene a Dunării, clădire emblematică în

istoria României și monument istoric de importanță europeană, ce
funcționează, din anul 1968, ca sediu al Bibliotecii Județene „V.A
Urechia” Galați, și-a deschis, începând de anul acesta, porțile online,
vizitatorilor din toate colțurile lumii.
Un singur click (https://turvirtual.real-tour.ro/view/biblioteca-
va-urechia/tur-3d/) desparte astăzi Palatul CED de oricine își dorește
o incursiune virtuală într-un spațiu simbol al valorilor, idealurilor și
identității europene, un loc în care, între anii 1896-1948, s-a promovat
și s-a asigurat unitatea, pacea și stabilitatea în Europa.
Pentru profunda semnificație europeană a sitului, Palatul CED
a câștigat, în anul 2022, titlul de Marca Patrimoniului European,
distincție acordată de către Comisia Europeană, devenind astfel
primul sit din Galați și al doilea din România deținător al acestui titlu
important și onorant.
Cu ajutorul turului virtual realizat cu sprijinul Consiliului
Județean, prin Centrul Europe Direct, construcția în stil neoclasic,
precum și elementele arhitecturale originale - frontonul în arc de
cerc, ușa în stil francez cu geamuri de cristal, stucatura de pe pereții
interiori, balustradele cu feronerie, scările de marmură, luminatorul
din sticlă transparentă, mărginită de porțiuni împodobite cu frunze
de laur, seiful ce adăpostea valorile Comisiei, dar și lambriurile cu
inscripția CED - pot fi acum descoperite și admirate virtual, în toată
Gabriela Istrate splendoarea lor.
bibliotecar, Biblioteca Turul virtual interactiv 3D permite atât conservarea digitală a
Județeană „V.A. Urechia” Palatului Comisiei Europene a Dunării, cât și susținerea cercetării
și a bunelor practici pentru protejarea patrimoniului, acestea fiind
două dintre prioritățile Comisiei Europene. Procesul de digitizare
al clădirii de patrimoniu dezvoltă și diversifică vizitatorii/utilizatorii
Bibliotecii, asigurând acces la cultură tuturor categoriilor de public și
sprijinind demersurile educative ale comunității gălățene și nu numai.
Călătoria virtuală în Palatul CED, împreună cu expunerea istorică
din fiecare infopoint inserat, poartă vizitatorii în diferite momente
din istoria clădirii, de la construcția ei la sfârșitul secolului al XIX-
lea și bombardamentele din Primul Război Mondial până la plecarea

martie 2023 9
 de acolo a delegaților CED și utilizarea clădirii ca
spațiu cultural.
Turul virtual conține informații despre
planurile clădirii, inventarul ei, ilustrații cu
documente prețioase păstrate în colecțiile Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia”, oameni importanți din
istoria clădirii, de la comisari și înalți funcționari
europeni până la cei care au contribuit la păstrarea
clădirii în patrimoniul public.
Cu referire la dimensiunea geografică,
expunerea subliniază atât caracterul internațional
al clădirii, cu înalți demnitari din statele membre
ale Uniunii Europene de astăzi, cât și contribuția
locului la modernizarea navigației pe Dunăre,
relevanța pentru statele dunărene și rolul clădirii ca
simbol al colaborării și construcției europene.
Turul virtual inte­
ractiv 3D poate fi un
pretext pentru o vizită mai
largă prin timpul istoric și
prin spațiul pentru care
clădirea este relevantă
și poate fi accesat de pe
orice browser de internet
fără a fi necesare alte
aplicații software.
Pe termen mediu
și lung, preconizăm că
turul virtual va avea un
impact pozitiv ce va duce
la creșterea gradului
de conștientizare și
cunoaștere a importanței
patrimoniului cultural național în rândul tinerei
generații, la creșterea vizibilității Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia” în rândul comunității locale, și nu
numai, prin oferirea de instrumente inovative de
informare și educare, dar și prin crearea unui exemplu
de bune practici pentru instituții similare din țară.
VALOAREA ADĂUGATĂ
• Accesibilitate de la distanță a materialului
cultural;
• Conservarea digitală a patrimoniului;
• Creșterea vizibilității și a numărului de
vizitatori prin accesul la cultură a tuturor categoriilor
de public reducându-se inegalitățile dintre bogați și
săraci, locuitori din mediul rural și urban, tineri și
persoane în vârstă, persoane cu dizabilități;
• Impact asupra publicului prin vizionare
gratuită a materialului cultural, din confortul propriu;
10 Axis Libri
acces la spații din cadrul sitului, care de altfel nu
sunt deschise publicului: depozite de carte, colecții
speciale; vizionare de documente rare, incunabule,
elzevire, obiecte de patrimoniu care, de asemenea,
nu sunt accesibile în mod curent publicului;
• Relevanță pentru ansamblul cultural local,
național, european prin valorificarea unei clădiri
istorice de o importanță deosebită pentru Europa,
fiind prima clădire din lume cu statut internațional
și locul în care comisari și înalți funcționari
europeni au luat decizii importante în ceea ce
privește modernizarea navigației pe Dunăre;
• Digitizarea și accesibilitatea online a
materialului cultural, precum și conservarea
digitală a patrimoniului fac pare din „Agenda
digitală pentru Europa”, program inițiat de Comisia
Europeană în vederea intensificării eforturilor de
digitizare a patrimoniului cultural european.
În primele 10 zile de la lansarea Turului
Virtual al Palatului Comisiei Europene a Dunării,
acesta a fost vizualizat în Google Maps de peste
15.000 de ori, iar turul a fost accesat de aproape
1500 de persoane care au petrecut o medie de trei
minute în călătoria lor virtuală prin palat. Din
mărturiile lor pe rețelele de social-media reiese
faptul că turul virtual a readus în atenția oamenilor
amintiri frumoase din vremurile petrecute în
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” și a refăcut
o punte între trecut și prezent, între vechi și nou,
între oameni și Bibliotecă, între Bibliotecă și Palat.
Ne bucurăm să deschidem pentru prietenii noștri
și pentru oamenii care ne-au călcat cândva pragul,
această poartă către amintiri frumoase, de suflet!
rof esional

Descrierea Bibliografică
Internațională
Standardizată pentru
Manifestare (ISBDM)
Descrierea Bibliografică Internațională Standardizată
(ISBD) este standardul principal destinat promovării controlului
bibliografic universal prin punerea la dispoziție a datelor
bibliografice pentru toate resursele publicate și nepublicate existente
la nivel internațional. Evoluțiile bibliografice generate de apariția
noilor resurse și tipuri de suport au impus acțiuni de reviziuire a
standardului ISBD începând cu anul 2018, când IFLA ISBD Review
Group a început o muncă susținută de aliniere a regulilor din ISBD la
modelul conceptual LRM (IFLA Library Reference Model). The ISBD
for Manifestation Task Force a fost înființat de IFLA ISBD Review
Group la sfârșitul anului 2019 pentru a elabora o aliniere a ISBD cu
LRM la nivel de Manifestare (ISBDM) și pentru a reflecta despre
viitorul unui ISBD remodelat la LRM. Metadatele astfel obținute
sunt bazate pe entitățile WEMI – work, expression, manifestation,
item, fiind optimizate pentru implementări de date legate și de baze
de date relaționale. Prin urmare, dacă în ISBD vorbim de înregistrări
bibliografice, în ISBDM vorbim de metadate structurate bazate
pe entități. Datele bibliografice rezultate din ISBDM nu vor mai fi
informații statice, ci date legate cu legături către alte metadate aflate
în relație, din mediul on-line. ISBDM va cuprinde un set de elemente
și de prevederi pentru descrierea unei manifestări, conform LRM. El
trebuie conceput pentru a fi util ca standard de sine stătător pentru
descrierea manifestărilor, cu intenția clară de a putea fi extins, în
Catrina Căluian timp, pentru a acoperi toate celelalte entități LRM.
bibliotecar, Biblioteca Webinar-ul organizat de IFLA ISBD Review Group în data de
Județeană „V.A. Urechia”
26 ianuarie 2023, la care a participat și Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia”, s-a intitulat From ISBD to ISBDM: a bibliographic standard
in transformation și a avut ca scop diseminarea primelor rezultate ale
revizuirii de aliniere de către persoanele direct implicate în această
activitate. Întâlnirea a debutat cu un salut de bun venit și o scurtă
introducere prezentate de către președinta ISBD for Manifestation
Task Force, Renate Behrens, de la Biblioteca Națională a Germaniei,
care de altfel a și moderat întreaga întâlnire, timp de două ore, interval
în care au fost prezentate șase lucrări.

martie 2023 11
 rof esional
Sursa: internet, la adresa: https://cdn.ifla.org/wp-content/uploads/files/assets/
În prima lucrare, Entity-based cataloguing:
the new environment of ISBD, consultantul
independent britanic, Gordon Dunsire, a vorbit
despre dezvoltarea ISBDM ca standard autonom
și despre UNIMARC ca unul dintre formatele
care pot codifica metadatele ISBDM. ISBD Review
Group a decis revizuirea standardului în 2018 și
adaptarea lui la modelul conceptual IFLA LRM,
începându-se cu entitatea Manifestare întrucât
ISBDM acoperă 80-90% din ISBD-ul actual.
În Reshaping the ISBD, a doua prezentare,
președinta ISBD Review Group, Rehab Ouf,
de la Biblioteca din Alexandria, Egipt, a vorbit
despre faptul că remodelarea ISBD pune accent
pe catalogarea bazată pe entități și prelucrarea
datelor în informații on-line. Structura ISBD
pentru Manifestare se bazează pe modelul
entitate-relație și conține metadate pentru
entitatea Manifestare din LRM. Componentele
standardului sunt: entități LRM (elementele
bibliografice care redau entitatea Manifestare),
atribute (valorile elementelor bibliografice sunt
redate prin scheme de codificare a vocabularului)
și relații (fluxuri de lucru). Fiecare element
12 Axis Libri
cataloguing/isbd/isbd-survey-2015-report_final.pdf
bibliografic va fi autonom, iar pentru claritate
și mai bună înțelegere vor fi redate definiții,
domeniul de aplicare, reguli și note. Punctele
forte ale standardului ISBDM sunt: alinierea la
LRM, prezența componentelor noi, modularitate,
utilitar de date, extensibilitate, mai multă
claritate, mai multă valoare pentru catalogatori
și agențiile de catalogare.
A treia lucrare, Reshaping the ISBD: structure
and ISBDM as a tool, a aparținut lui Mikael
Wetterstrom de la Centrul Internațional ISSN
din Franța, care a prezentat site-ul web dedicat
standardului ISBDM, un proiect aflat în derulare
și care nu a primit încă aprobarea IFLA. Au fost
detaliate informațiile cuprinse în cele nouă rubrici
care alcătuiesc site-ul: Introduction, Assessment,
Statements, Notes, Attributes, Relationships,
Values, Glossary și Examples.
În cea de-a patra lucrare, ISBD subgroup on
Prescription and Granularity, Gordon Dunsire
a vorbit din nou, de data aceasta despre sarcinile
subgrupului de lucru din cadrul proiectului ISBD
for Manifestation, mai exact despre norme și
complexitatea descrierii.
 Mirna Willer, fost profesor la Universitatea din
Zadar, Croația, a prezentat cea de-a cincea lucrare,
ISBD Examples Task & Finish Group, în care a făcut
referire la problemele identificate de cel de-al doilea
subgrup de lucru din cadrul proiectului, și anume
cel care a avut sarcina de a finaliza exemplele pentru
prevederile din ISBDM. În prezentare este subliniat
faptul că exemplele existente în acest moment în
ISBD consolidat nu sunt adecvate pentru ISBDM,
întrucât presupun un context de „resurse” care este
prea larg pentru entitatea Manifestare, combină
transcrierea cu înregistrarea, care în ISBDM sunt
separate și conțin semne de punctuație prescrise care
nu sunt adecvate pentru ISBDM. Totodată se pune
problema dacă va fi necesar să existe note editoriale
care să explice exemplele, și anume să definească
termeni, de exemplu, ca unitate (o manifestare poate
fi publicată sau produsă în una sau mai multe părți
fizice sau logice), să se repete eticheta elementului,
să se includă un set de exemple complete sau un set
de elemente cu valori care se aplică unei anumite
manifestări, formatul de publicare al ISBDM să
fie un instrument interactiv on-line și/sau pdf, în
acest fel, un exemplu contextual poate fi legat la
un exemplu complet, ar exista interactivitate între
manualele UNIMARC și prevederile și exemplele
ISBDM (un click pe elementul din ISBDM să afișeze
cum este codificat în UNIMARC și invers). Nu
există o relație intrinsecă între părțile conceptuale
și părțile logice sau fizice. Partea logică sau fizică
este numită unitate. O unitate este o parte logică a
unei manifestări intangibile sau o parte fizică a unui
material tangibil.
Ultima prezentare, cu titlul ISBDM next steps
and future work, a fost susținută de Renate Behrens,
moderatoarea webinarului, care a vorbit despre ce
s-a realizat și ce urmează să se mai realizeze pentru
definitivarea standardului ISBDM. Până în prezent
au fost făcuți următorii pași:
• s-au pregătit documentele de bază pentru
lucrările ulterioare și s-au preluat deciziile
corespunzătoare;
• s-au elaborat fluxurile de lucru adecvate;
• a fost elaborat setul de elemente pentru
ISBDM;
• au fost elaborate primele proiecte privind
alinierea standardului ISBD la IFLA LRM;
• s-au stabilit, în toamna anului 2022, două
subgrupe de lucru care să se ocupe de specificații și
granularitatea descrierii și de adaptarea exemplelor
la prevederile noului standard.
Pentru viitor sunt programate următoarele:
• în aprilie/mai 2023, proiectul ISBDM va
fi prezentat Grupului de Revizuire (ISBD Review
Group);
• proiectul ISBDM va fi supus dezbaterilor
publice pentru prima oară într-un seminar web în
cadrul conferinței WLIC 2023;
• în septembrie/octombrie 2023, prima
variantă oficială a ISBDM va fi supusă adoptării de
către ISBD Review Group;
• până la sfârșitul lunii ianuarie 2024, noul
standard ISBDM va fi supus analizei la nivel
mondial;
• în februarie/martie 2024, varianta finală
rezultată în urma comentariilor specialiștilor din
întreaga lume va fi redirecționată către Committee
on Standards;
• publicarea în anul 2024 a noului standard
ISBDM.
Webografie
Examples in ISBD for Manifestation.
Disponibil pe internet la adresa: https://cdn.ifla.
org/wp-content/uploads/ISBDMExamplesTF.pdf
ISBD Revision: Aligning the ISBD to IFLA
LRM, a chance to get involved!. Disponibil pe
internet la adresa: https://www.ifla.org/news/isbd-
revision-aligning-the-isbd-to-ifla-lrm-a-chance-
to-get-involved/
Prescription and granularity in ISBD for
Manifestation. Disponibil pe internet la adresa:
http s : / / c d n . i f l a . org / w p - c ont e nt / up l o a d s /
ISBDMPrescriptionGranularityTF.pdf
[Webinar] From ISBD to ISBDM: a
bibliographic standard in transformation.
Disponibil pe internet la adresa: https://www.
ifla.org/events/webinar-from-isbd-to-isbdm-
a-bibliographic-standard-in-transformation-
registration-open/
martie 2023 13
 rof esional

Bibliotecile ca hub-uri
de suport pentru refugiați
și comunitate
Proiect finanțat de International Rescue Committee (IRC) și implementat de
Fundația Noi Orizonturi în parteneriat cu Asociația Comunitățile Viitorului,
partener Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea” a Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați

În ultimii ani, biblioteca publică a demonstrat că este o instituție

dinamică, care se poate adapta ușor la provocările vremurilor și care
își susține constant misiunea de a oferi sprijin și informații, pentru
comunitate și pentru refugiați, chiar și în cele mai dificile momente.
Încă de la începutul crizei refugiaților, alături de asociații,
ONG-uri și alte instituții, bibliotecile publice au fost printre
principalele puncte de interacțiune cu familiile care au fost nevoite să
se salveze și să fugă din calea războiului, căutând sprijin și siguranță în
instituțiile din țară, din care se numără și biblioteca ce oferă pe lângă

Cătălina Şoltuz
responsabil, Filiala Nr. 2
„Paul Păltănea”

14 Axis Libri
cadrul informațional și o atmosferă de normalitate,
prin intermediul activităților dedicate acestora.
Proiectul „Bibliotecile ca hub-uri de
suport pentru refugiați și comunitate”, finanțat
de International Rescue Committee (IRC) și
implementat de Fundația Noi Orizonturi în
parteneriat cu Asociația Comunitățile Viitorului,
urmărește diversificarea serviciilor de bibliotecă
atât în mediul urban, cât și în cel rural, în perioada
noiembrie 2022 - iunie 2023, cu posibilitatea
de continuare a activităților după încheierea
proiectului.
Proiectul este derulat în 8 biblioteci din țară,
la nivel județean, municipal și rural (Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” Galați, prin Filiala Nr.
2 „Paul Păltănea”; Biblioteca Județeană „Panait
Cerna” Tulcea; Biblioteca Județeană „George
Barițiu” Brașov, prin Filiala nr. 4 Centrul info
documentar „Valeriu Braniște”; Biblioteca Județeană
„G.T. Kirileanu” Neamț; Biblioteca Metropolitană
București prin Filiala „Marin Preda”; Biblioteca
Municipală „Stroe S. Belloescu” Bârlad, județul
Vaslui; Biblioteca Comunală Botiz, județul Satu
Mare și Biblioteca Municipală Medgidia, județul
Constanța) și are ca obiective:
- facilitarea accesului la educaţie prin
organizarea și desfășurarea de activități educaționale
pentru copiii refugiați;
- crearea de servicii în comunitate pentru
îmbunătățirea situației persoanelor dezavantajate
refugiate prin organizarea de sesiuni, workshop-uri
și ateliere;
- diversitatea serviciilor pentru copii,
adolescenți și întreaga comunitate prin constituirea
de cluburi tematice.
În cadrul proiectului vor fi derulate:
Servicii educaționale:
1. Clubul IMPACT - în clubul IMPACT,
adolescenții vor socializa, vor face voluntariat,
vor învăța și vor experimenta idei în folosul
comunității și al refugiaților, cu sprijinul
bibliotecarilor și a echipei de proiect. Vor
combina informațiile teoretice dintr-un
anumit domeniu (ex. ecologie, nediscriminare/
incluziune, violență, sănătate etc.) cu acțiuni
concrete derulate în comunitate, împreună cu
comunitatea și în beneficiul acesteia. Astfel,
adolescenții, cu siguranță, vor fi provocați să
identifice problemele din comunitățile lor,
să propună soluții concrete de rezolvare a
acestora, dezvoltând idei în beneficiul viitorului
comunității.
2. Clubul de programare și robotică - în
cadrul clubului, participanții, cu vârste între 12-16
ani, vor învăța noțiuni de programare, vor învăța să
construiască roboți, vor învăța să deseneze și să scrie
linii de cod, la bibliotecă. Copiii, români și ucraineni,
sub îndrumarea echipei de proiect, a bibliotecarilor
și a profesorilor voluntari, vor dezvolta la nivelul
lor de cunoaștere soluții tehnologice la problemele
comunității cărora le aparțin. Pentru unii dintre ei
va fi o activitate distractivă, pentru alții ar putea fi
o alegere cu un parcurs educațional și profesional
care îi va ajuta în viață.
Managementul voluntarilor
1. Clubul „Ora de limba română” - vor
avea loc sesiuni de învățare a limbii române de
către refugiați, ateliere tematice sub îndrumarea
echipei de proiect, a profesorilor voluntari ai
bibliotecii și al bibliotecarilor. Scopul comun
al acestor sesiuni este acela ca participanții să
obțină cunoștințele necesare de comunicare în
limba română, să se bucure de acest sprijin în țara
în care au ales să-și găsească liniștea și siguranța,
chiar și pentru o scurtă perioadă de timp.
2. Alte activități - vor avea loc activități
de recreere, de lectură, de îndemânare, întâlniri
culturale, psihologice și medicale.
Prin desfășurarea Proiectului „Biblioteci ca
hub-uri de suport pentru refugiați și comunitate”
dorim să oferim o rază de speranță refugiaților
ucraineni ce vor frecventa biblioteca, să contribuim
la integrarea lor mai ușoară în comunitatea gălățeană
și să demonstrăm, în același timp, că biblioteca nu
înseamnă numai cărți, spații sau programe pentru
public, ci este un centru multicultural, educațional și
civic activ și permanent pentru întreaga comunitate.
martie 2023 15
 rof esional

Eminescu și Cuza
sărbătoriți în universul cărților

Aniversarea celor 173 de ani de la naşterea ,,poetului

nepereche’’ a constituit un bun prilej pentru desfăşurarea unor
acțiuni literar-artistice. Totodată, cei 164 de ani de la Unirea
Principatelor Române au completat tabloul evenimentelor desfășurate
la Filiala nr. 1 ,,Costache Negri’’. Regalul de activități a avut ca scop
manifestarea sentimentului de iubire faţă de ,,Luceafăul poeziei
româneşti’’, dar şi cunoașterea începutului istoriei moderne a țării
noastre.
Noi, bibliotecarii, suntem martorii unui eveniment cultural
național în care ne ancorăm an de an, lăsându-ne purtați pe valurile
vremii de versul eminescian. Îl sărbătorim cu iubire, căci el și-a pus
întreaga viață în slujba luminării acestui neam, prin activitatea sa
literară și publicistică. Opera sa i-a asigurat nemurirea. Generații se
vor trece ca floarea câmpului, dar el va rămâne veșnic.
Acest eveniment, al celebrării marelui poet, ne-a inspirat să
lansăm cea de-a treia ediție a proiectului ,,Dor de Eminescu, dor
de natură și iubire...”. I-am provocat pe cititorii noștri fideli să
interpreteze versuri din lirica eminesciană, sau să creeze un poster
prin intermediul căruia să ilustreze o poezie a Poetului Nepereche.
Eminescu implică și condensează o pluritate de semnificații, o veșnică

Cecilia Manolescu
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

16 Axis Libri

prospețime, rămânând, în același timp, un motiv
inepuizabil în toate genurile literare, deoarece, ca
o chemare permanentă, ca o poruncă a înălțimilor,
posteritatea se simte nu numai datoare, dar și
onorată să-l prezinte în toată complexitatea lui
profundă, fascinantă și nepieritoare. Prin urmare,
proiectul propus a înlesnit descoperirea elevilor
pasionaţi de arta literară a marelui poet, menţinând
totodată viu filonul tradiţional al literaturii române.
Eminescu merită omagiat în fiecare zi, este
Luceafărul care ne ghidează. El ne învață să dăm
ascultare inimii, să ne prețuim istoria și tradițiile.
Primii care ne-au împărtășit dragostea lor pentru
Marele Poet au fost elevii clasei a IV-a B, de la Școala
Gimnazială ,,Sfinții Împărați”, sub îndrumarea
doamnei prof. Iuliana-Simona Bercea și a doamnei
bibliotecar Mariana Patron. Fascinați de natura
feerică eminesciană, copiii l-au celebrat prin
recitări de poezii, reflectând emoție, sensibilitate și
inspirație.
Într-o lume în care se pare că nonvalorile
tind să ocupe locul câştigat de valorile naţionale în
conştiinţa publică, e nevoie ca elevilor să li se aducă
în atenţie adevăratele personalităţi care fac cinste
neamului românesc. Preţuirea şi dragostea pentru
Marele Poet, Omul de seamă al culturii române,
ne-au fost transmise de către elevii clasei a IV-a A,
de la Şcoala Gimnazială „Iulia Haşdeu”, coordonaţi
de către doamna profesoară Alisa Badiu şi doamna
bibliotecar Iuliana Balan. La această activitate am
avut invitați distinși: domnul colonel(r) Aurelian
Niculescu, administratorul Asociaţiei ,,Danubiana”,
domnul muzeograf Ioan Dan Rusen și doamna
confecționer Aurelia Dima. Domnul colonel le-a
prezentat elevilor uniforme militare
din timpul domniei lui Al.I. Cuza,
povestindu-le acestora legătura de
prietenie dintre copilul Eminescu,
devenit apoi adult şi domnitorul Al.I.
Cuza.
Cu emoţie şi sensibilitate,
poeziile recitate din lirica
eminesciană, sceneta din Scrisoarea
III, cântecele și informațiile despre
viața poetului au făcut din această
sărbătoare un eveniment drag
inimilor noastre. Stimularea şi
afirmarea potenţialului literar, artistic
şi creativ al elevilor au fost evidențiate
prin intonarea versurilor eminesciene
în romanța plină de sensibilitate „Pe
lângă plopii fără soț” și transpunerea în cântec a
poemului „Sara pe deal”.
La final, invitaţii noștri au oferit mărturii
literare gazdelor şi elevilor prezenţi - basoreliefuri
cu chipul marilor scriitori: Mihai Eminescu, Ion
Creangă şi Nichita Stănescu. Activitatea s-a dovedit
a fi una de excepţie, spectaculoasă chiar, cu un
impact emoțional deosebit. Copilașii s-au implicat
activ și cu entuziasm, au învățat lucruri noi, au
apreciat prezenţa oaspeților și au avut posibilitatea
să fie actori, sufleori, cântăreți sau poeți.
,,Eminescu - dor de absolut” s-a intitulat
activitatea desfășurată miercuri, 11 ianuarie 2023,
de către elevii clasei a XI-a F, Liceul Teoretic „Emil
Racoviță”, în colaborare cu Filiala noastră, având
ca invitate pe doamna director adjunct Corina
Rotaru, doamna bibliotecar Gina Livia Mocanu,
profesor coordonator fiind Mariana Constantin. În
acordurile muzicii lui Bach și ale clapelor magice ale
lui Clyderman, într-o atmosferă caldă și primitoare,
elevii au sărbătorit nașterea Geniului Eminescu.
Poezia, muzica și arta plastică s-au împletit
armonios, adolescenții lecturând expresiv textul
,,Scrisoarea I”, sursă de inspirație pentru colega
lor, Beatrice, care a desenat portretul bătrânului
dascăl. Invitații noștri au creat și o mini-expoziție
de picturi și desene, inspirate de lirica eminesciană,
realizate de aceeași elevă talentată.
Sub denumirea „Cu mască, fără mască, în
lumea lui Eminescu”, trupa de teatru a Liceului
Teoretic „Emil Racoviță”, „Biz-Art”, coordonată de
prof. Mariana Constantin, a ales spațiul bibliotecii
noastre ca fiind locul cel mai potrivit pentru
dramatizarea poemului „Luceafărul”, capodopera
martie 2023 17
 liricii eminesciene.
Lectura expresivă,
câteva elemente
de recuzită, fondul
muzical și ilustrațiile
din carte s-au împletit
încântător, iar ,,actorii”
au reușit să pătrundă
în lumea Geniului,
dovedind sensibilitate,
emoție și talent.
Cu Eminescu
reuşim să spunem
lumii povestea unui
neam, căci opera lui
cântă vraja apei de
izvor, farmecul naturii şi măreţia trecutului. În
același ton, vineri, 13 ianuarie 2023, au dorit să-l
omagieze pe Mihai Eminescu - ,,acest tânăr cu ochi
mari, /cât istoria noastră” și elevii clasei a II-a C,
de la Școala Gimnazială „C-tin Gh. Marinescu”,
coordonaţi de către doamna profesor Marinela
Simionescu și doamna bibliotecar Tanța Iordache.
Doamna bibliotecar le-a prezentat copiilor un
material power point cu informații despre viața și
opera Marelui Poet, dar și despre prietenia sinceră
dintre el și marele povestitor Ion Creangă, apoi
copiii ne-au încântat cu un recital de poezii. La
finalul activității, doamna învățătoare ne-a delectat
cu o poveste despre poezie, prietenie și iubire, iar
micuții au realizat desene, lăsându-le mărturii în
biblioteca noastră.
De asemenea, în săptămâna dedicată
,,Luceafărului literaturii românești’’, i-am bucurat
pe iubitorii de poezie, cu o amplă expoziţie de carte,
întărind mesajul că Eminescu este poetul nepereche
a cărui operă învinge Timpul, ,,omul deplin al
culturii româneşti” (Constantin Noica).
România este o „țară mândră și binecuvântată
între toate țările semănate de Domnul pre pământ”,
afirma Nicolae Bălcescu. Aceste cuvinte i-au călăuzit
către Mica Unire pe elevii clasei a III a A - Step by
Step, de la Școala Gimnazială Nr. 17, coordonați
cu multă dragoste de către doamna dir. adj.
Doina Enache, prof. Cătălina Alina Marin și bibl.
Iuliana Balan. Frumoșii românași au conștientizat
importanța Unirii Principatelor Române, ca fiind
primul pas spre constituirea statului național român
unitar, sub conducerea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza. Biblioteca a răsunat de cântece și poezii
patriotice, fiind elogiate poporul, limba și tradițiile.
18 Axis Libri
Activitatea a fost
un prilej pentru
românașii noștri de
a-și arăta iubirea
de țară, talentul și
creativitatea. La
final, încălziți de
razele soarelui,
ne-am prins în
Hora Unirii, o
horă a bucuriei și a
prieteniei.
,,Unirea e
singura stare politică
ce putea să asigure
viitorul nostru şi să
ne permită a da ţării organizarea ce o aşteaptă de atât
de mult timp”, afirma la vremea aceea domnitorul
Principatelor Române. Cu acest prilej, adolescenții
clasei a XI-a E, Liceul Teoretic ,,Emil Racoviță”,
coordonați cu multă dăruire de către doamna prof.
Camelia Nenu și bibliotecar Gina Livia Mocanu, au
celebrat miercuri, 25 ianuarie, Unirea Moldovei cu
Muntenia, evocând personalitatea marcantă a lui
Alexandru Ioan Cuza. Elevii au aflat noutăți despre
domnitorul Cuza, important reformator al statului
nou creat, România, fondator al primelor două
universităţi româneşti: la Iaşi, în 1860 şi la Bucureşti,
în 1864. Tinerii au mai descoperit că Alexandru
Ioan Cuza a fost pârcălab de Galați și reprezentant al
orașului nostru în adunarea Ad-hoc de la Iași.
Îmbrăcați în straie populare, cu stegulețe și
baloane tricolore, românașii clasei a II-a C, Școala
Gimnazială ,,C-tin Gh. Marinescu”, îndrumați
cu multă dăruire de către doamna prof. Marinela
Simionescu și doamna bibl.Tanța Iordache, au celebrat
sărbătoarea de la 1859 pe tărâmul poveștilor istorice,
avându-i ca protagoniști pe Moș Ion Roată și pe
tânărul domnitor. Copiii au aflat informații prețioase
despre Unirea Principatelor Române și despre domnia
lui Alexandru Ioan Cuza, cel care a rămas în istorie nu
doar ca făuritorul Unirii Mici, ci ca un domnitor bun
și drept, care nu a dorit decât binele patriei sale.
Filiala nr. 1 ,,Costache Negri” a Bibliotecii
Judeţene ,,V.A. Urechia” mulţumeşte tuturor
colaboratorilor şi elevilor care i-au omagiat pe
Geniul Eminescu și pe domnitorul Cuza, în
universul nelimitat al cărţilor, prin poezie, muzică
și teatru. A fost o atmosferă de sărbătoare, iar
sufletele ne-au fost inundate de vers, cântec,
bucurie, emoţie...
rof esional

Eminescu în versuri
cântec și culoare

Despre Eminescu se pot scrie râuri de slove, cerneala din

călimară nu se termină niciodată. Creația lui desăvârșită, plină de
simboluri și transpusă în versuri, proză, muzică și artă vizuală, devine
cu atât mai impresionantă pe măsură ce este descoperită pas cu pas de
învățăcei aflați la primele experiențe literare.
De Ziua Culturii Naționale, elevi de clasa a patra din colțuri
diferite de lume și-au unit inimile în cadrul unui proiect minunat,
de poveste, intitulat „Eminescu în versuri, cântec și culoare”. Acesta
s-a desfășurat și dincolo de frontiere: Colegiul Național „Alexandru
Ioan Cuza” și Școala Gimnazială nr. 26 din Galați, împreună cu Școala
Gimnazială Nr. 1 din raionul Coșcalia, Republica Moldova au fost,
timp de o oră, personaje într-o odă excepțională adusă marelui poet.
„Unde ești, copilărie?”, răsună un binecunoscut vers eminescian...
Răspunsul nu a întârziat să apară: copilăria era chiar acolo, în bănci, în
codițele blonde frumos împletite, în vocile cristaline recitând poezii,
în emoțiile din glas, în curiozitatea din ochi. Elevii l-au simțit aproape

Cătălina Popa
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

martie 2023 19
 pe sensibilul poet, descoperind că fusese un copil cu poezii, romanțe și scrisori, piese audio vechi, cu
năzdrăvan, prin multe isprăvi făcute împreună cu valoare sentimentală pentru nostalgici. Ilustrațiile
fratele său, Ilie. Poezia „Copii eram noi amândoi” stă lui Mișu Teișanu publicate în 1921, gravuri
mărturie în acest sens, copilul Eminescu povestind policolore din poemul „Luceafărul”, au completat
cum înhăma melcii la coji de nuci zicând că-s boi, vizual ansamblul poetic eminescian.
sau cum prindea broaște și le închidea în turnul din Elevii au mai primit și alte informații
insulă, sau cum se prindea în luptă purtând cască interesante, despre cele patru fotografii cunoscute
de hârtie și batista într-un băț. care îl reprezintă pe Mihai Eminescu la diferite
Un partener însemnat în cadrul acestui vârste, precum și despre monumentul istoric din
proiect a fost Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, parcul gălățean care îi poartă numele, acesta fiind
care a oferit informații inedite despre marele poet, prima statuie închinată poetului, apărută în țara
cu ajutorul unor documente de bibliotecă de o noastră.
valoare inestimabilă. Elevii au fost încântați să Prin acest proiect amplu, presărat cu informații
descopere „Luceafărul” scris cu litere de-o șchioapă deosebite, învățăceii au demonstrat că Eminescu
într-o carte minusculă din colecția Liliput sau rămâne nemuritor nu doar prin măreția operei sale,
într-o ediție bibliofilă de dimensiuni uluitoare, ci și prin faptul că este o sursă inepuizabilă pentru
un volum de aproape un metru; poezii sau basme crearea unor resurse excepționale.
transpuse în pagini cu grafică și coloristică de
excepție – „Somnoroase
păsărele”, „Scrisoarea III”, „Unde
ești, copilărie?” „Călin”, „Făt-
Frumos din Lacrimă”; biografia
lui Eminescu, momente din
copilărie și adolescență, de
când a mers la școală sau de
când a avut acces la biblioteca
profesorului Aron Pumnul,
descoperind cât de mult îi
plăcea să citească. Deosebit
de interesante s-au dovedit
partiturile, un amestec vibrant
de versuri și note muzicale pe
portativ, dar și discurile de vinil

20 Axis Libri
Întoarcere în timp

În urmă cu 85 de ani
o escadră britanică poposea
în Portul Galați

„O vizită de curtoazie”… așa era numită sosirea, în anul 1937, a

navelor de luptă ale Flotei Regale a Marii Britanii, care au ancorat în
apele dunărene, în apropierea Palatului Navigației din Galați.
Cele trei nave, care poposiseră mai întâi la Constanța, au fost
întâmpinate, la sosirea în portul gălățean, de o șalupă în care se aflau
comandantul portului - căpitanul comandor Virgil Popescu, căpitanul
Samson - din partea marinei regale și comisarul I. Babeş, reprezentant
al poliției portului.
Jurnaliştii locali au urmărit îndeaproape vizita, încă de la sosirea
impunătoarelor nave în port: „Cele trei vase, aliniate au evoluat încet și
majestuos prin fața portului, dând miilor de gălățeni cari le contemplau
o priveliște a forței britanice”.
Pe chei, oaspeții au fost întâmpinați de reprezentanţi ai
oficialităţilor locale, de viceconsulul Angliei la Galați, Anthony Colin
Kendall, însoțit de funcționarii consulatului şi de un număr mare de
gălăţeni, care timp de câteva zile au tot continuat să treacă prin port,
pentru a admira atât navele de război, cât și ținuta echipajelor.
„Escadra engleză a intrat în portul Galaţi fără să tragă obicinuitele
salve de tun, deoarece nici unul din vapoarele ce au venit în vizită n’are
numărul de tunuri necesar pentru salut, conform protocolului, adică cel
puţin 5 tunuri pe bord. 
Escadra engleză se compune din: contratorpilorul «Inglefield»,
Tena Bezman
bibliotecar, Biblioteca nava comandă, sub comanda căp. A.[rthur] G.[eorge] Talbot,
Județeană „V.A. Urechia” distrugătorul «Isis», sub comanda căp. H.[arry] R.[obert] Graham,
distrugătorul «Ilex», sub comanda căp. J.[ames] C.[ampbell] Clouston.
Vasele engleze au ancorat în apropierea palatului N. F. R. În
mijlocul Dunărei stau ancorate monitoarele «Bucovina», «Ardeal» şi
vedetele No. 3 şi 5. La bordul monitorului «Bucovina» se află d. comandor
[Ioan] Georgescu, comandantul escadrei de Dunăre, împreună cu d.
căp. Mircescu, şef de stat major.”1
Cum arătau cele trei vase britanice, care făceau parte dintre cele
mai noi construcţii navale engleze de la acea vreme, fiind deservite de
peste 500 de oameni?
1
Universul, an. 54, nr. 250, 11 sept. 1937, p. 2.

martie 2023 21
 Întoarcere în timp
Contratorpilorul Inglefield
Contratorpilorul „Inglefield” avea o lungime
de 103 metri, lățimea de 10,5 metri, tonajul de
1.470 tone și viteza maximă de 36 mile/oră, iar cele
două distrugătoare, „Isis” și „Ilex”, aveau un tonaj
de 1.390 tone, lungimea de 95 metri, lățimea de 9,5
metri și puteau desfășura o viteză de 35 mile/oră.
Odată ancorată flota în portul gălățean, au
avut loc întâlniri ale ofiţerilor britanici cu mai
marii autorităților militare și civile ale orașului. De
asemenea, au fost organizate o serie de evenimente:
un dineu al comandamentului diviziei de Dunăre
în saloanele Cercului militar, în onoarea ofițerilor
de pe vapoarele britanice; o masă organizată
în cinstea maiştrilor de pe vapoarele de război
britanice, oferită de maiştrii din marina regală
română de război, care a avut loc, de asemenea,
în saloanele Cercului militar; o serie de serbări
nautice – întreceri între echipajele de pe vasele de
război britanice şi echipajele de pe vasele marinei
regale române; meciuri de
fotbal, pe terenul garnizoanei,
între echipa marinei regale
române şi echipa de sportivi
de pe vapoarele englezeşti.
Comandantul escadrei
engleze căpitanul Arthur
George Talbot, însoţit de
viceconsulul Angliei, Antony
Colin Kendall, şi de căpitanul
Titus V. Samson din marina
regală de război, ataşat al
comandantului escadrei
engleze, au făcut vizitele de
rigoare autorităţilor civile şi
militare gălăţene. La Primăria
Municipiului Galați, au
22 Axis Libri
fost primiți de ajutorul
de primar Dionisie
Cristoforatos, la Prefectura
Poliţiei au fost întâmpinaţi
de subprefectul Goga, iar
la Divizia de Dunăre de
contra-amiralul Eugeniu
Roşca.
Căpitanul A. G.
Talbot a invitat autorităţile
locale, delegaţii supleanţi
în Comisiunea Europeană
a Dunării, membri ai
corpului consular şi multe persoane din societatea
gălăţeană la o serată la bordul bastimentului
„Inglefield”.
La invitația comandantului escadrei engleze,
membrii Sindicatului ziariștilor din Galați au
vizitat cele trei nave străine, întrebărilor puse de
aceștia răspunzând viceconsulul Angliei la Galați și
căpitanul Talbot.
Atent urmărită de presă a fost întâlnirea
amicală de fotbal dintre cele două echipe, care s-a
constituit într-un eveniment sportiv reușit, despre
care s-a scris apoi în paginile ziarelor. Disputate
pe terenul Garnizoanei din Galaţi, meciurile au
fost urmărite din tribuna oficială de ofiţerii de pe
cele trei bastimente englezeşti, de viceconsulul
Angliei la Galaţi alături de personalul consulatului,
de comandantul diviziei de Dunăre, împreună
cu ofiţerii superiori din marină, de oficialităţile
sportive şi locale și de un numeros public.
Distrugătorul Ilex
 Primul meci a avut loc în fața a peste 1000
de spectatori, care au putut admira jocul frumos
al englezilor, care, cu toate acestea, au pierdut în
fața echipei marinei române, care și-a dovedit
superioritatea. Echipa românească, „întărită cu
elemente de la D.V.A. și Șoimii”, a învins marina
engleză cu 7-1. În meciul revanșă, echipa escadrei
engleze s-a prezentat mult mai bine, dar rezultatul
final a fost iarăși în favoarea echipei marinei regale
române: 4-2.
Ultimul meci al escadrei engleze a fost
disputat cu echipa locală Gloria C.F.R.2, dar meciul,
după cum au scris jurnalele „n-a prezentat nici un
interes, mai ales în repriza I-a, când feroviarii au
înscris de 8 ori. În cea de-a doua repriză englezii au
jucat mai decis”3, ceea ce nu i-a salvat, pentru că în
final scorul a fost de 12-1 pentru Gloria C.F.R.
Pe perioada șederii
în Galați, comandantul
escadrei britanice a dat
un ordin de zi, prin care
a hotărât ca echipajele
celor trei nave (ofițeri și
marinari) să urmeze un
anumit cod vestimentar:
„în tot timpul şederei
escadrei în port, ofiţerii vor
umbla în oraş îmbrăcaţi
civil, iar subofiţerii şi
marinarii în uniformă”.
Pana ascuțită a
jurnaliștilor locali intuia că, odată cu sosirea
britanicilor, „Galații va retrăi în cele opt zile, cât vor
sta oaspeții englezi, viața de noapte a marilor porturi”.
Nu e de mirare că a avut loc o adevărată
„înviorare” pe timpul nopții, atunci când marinarii
englezi, „în uniformele lor strălucitoare au inundat
străzile Galațiului. Localurile de noapte au lucrat
bine. Zarafii și intermediarii lor au făcut afaceri
bune, negociind pe prețuri derizorii lirele. Grupuri,
grupuri de marinari, vorbind o limbă «păsărească»
urmăriți și înconjurați de veselia localnicilor curioși
au inundat străzile Domnească și Brașoveni”.4
Amănunte despre evenimentele mai puțin
plăcute ce au urmat au putut fi citite în paginile
2
Echipă formată, în anul 1932, din iniţiativa
muncitorilor de la Atelierele C.F.R. din Galaţi, prin fuzionarea
echipelor Şoimii – Gloria (creată în 1927) şi C.F.R.
3
Acţiunea, an. 8, nr. 2186, 16 sept. 1937, p. 4.
4
Acţiunea, an. 8, nr. 2182, 11 sept. 1937, p. 2.
ziarelor locale. Astfel, cotidianul Acțiunea a relatat
despre un incident între marinarii români, căruia i-a
căzut victimă un marinar englez. Acesta a încercat
să-i despartă pe scandalagii, însă a fost înjunghiat și
doar intervenția forțelor de ordine a reușit să pună
capăt scandalului.
Un alt articol relata despre cum, într-unul
dintre localurile nocturne ale Galaţiului, „doi
mateloţi englezi au făcut exibiţii de box”, având
ca partener de antrenament un funcţionar vamal
local, care a făcut cunoştinţă cu pumnii englezilor.
Articolul evidenţia superioritatea marinarilor
englezi, subliniind că boxul „«sport nobil» este
practicat mult de englezi. În şcolile primare şi
secundare, la orele de gimnastică…”5.
Plecarea escadrei engleze nu a fost nici
ea lipsită de incidente: „O artistă de la varieteul
Distrugătorul Isis
«Printemps», care legase o strânsă prietenie cu un
ofițer, la plecarea vasului «Inglefield», a încercat să
pătrundă la bord pentru a-și lua rămas bun de la
acesta. Sentinela, un fruntaș din compania locală de
grăniceri, a încercat să o împiedice de a pătrunde.
Artista s-a repezit la sentinelă, lovindu-l puternic cu
palma. Artista a fost imediat arestată şi înaintată
poliţiei6.”
La terminarea vizitei, jurnaliștii gălățeni
notau că deși „săptămâna englezească” a fost „bogată
în surprize numai pentru localurile de noapte…”,
britanicii erau întotdeauna bineveniți pe aceste
meleaguri, concluzionând: „Oricum, fiii albionului
sunt bine veniți în mijlocul nostru. Românii, despre
a căror ospitalitate se vorbește peste țări și mări,
primesc pe englezi cu bucurie”7.
5
Ibidem, p. 3.
6
Acțiunea, an. 8, nr. 2187, 17 sept. 1937, p. 4.
7
Acţiunea, an. 8, nr. 2182, 11 sept. 1937, p. 2.
martie 2023 23
 Întoarcere în timp

Din poveștile „Eternității”

Potcovarul poştalioanelor de pe vremuri
Carol Steinert

Pe 21 iunie 1941 presa centrală anunța decesul, la Galați, a lui

Carol I. Steinert, „potcovarul poștalioanelor de pe vremuri”.
Cine era Carol Steinert, cel al cărui mormânt se află pe una
dintre aleile Cimitirului Eternitatea din Galați?
Originar din Germania, Karl Steinert a fost adus în țară de Carol
I, care s-a confruntat cu starea drumurilor românești la venirea sa în
România, pentru a fi proclamat domnitor, în 1866. Atunci a folosit
pentru prima dată poștalioanele autohtone, trase de cai de poștă bine
îngrijiți și rapizi, în drumul de la Turnu Severin la București, care se
pare că l-au făcut să remarce: „Cu asemenea cai, nu mai e nevoie de
drum de fier!”, iar în amintirile sale să consemneze: „Câte patru cai
erau mânaţi de un surugiu îmbrăcat pestriţ, pocnetul bicelor şi strigătele
răsunătoare îi făceau pe căluţi să fugă mâncând pământul, fugă pe care
ei nu o încetineau nici la vreun dâmb, nici la vreo cotitură”1.
În asemenea condiții, într-o vreme în care poștalioanele asigurau
cele mai rapide căi de transport, în care drumurile României erau
pline de bălți și hârtoape, regele Carol I a adus în România surugii și
maeștri potcovari din țara natală.
Steinert a fost unul dintre specialiștii veniți în România,
împreună cu soția sa Christiana, și care s-a stabilit ulterior la Galați,

Camelia Toporaş
şef Serviciu Referințe,
Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia”

1
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, București, Humanitas, 2016, p. 76.

24 Axis Libri
 Poștalionul cu care regele Carol I a călătorit de la Turnu Severin la București

de acolo fiind chemat de domnitor, atunci când

avea nevoie de expertiza sa. Expertiză cu adevărat,
pentru că profesia de potcovar, în Germania,
nu era exercitată liber, ci în urma eliberării unei
autorizații, obținută pe baza diplomei care dovedea
că respectivul a urmat studii de specialitate și a
trecut cu succes examenul de maestru potcovar.
Iată conținutul necrologului apărut în
cotidianul central, Curentul, la câteva zile de la
moartea sa, ce avusese loc la 15 iunie 1941, în Galați:
„În oraşul nostru s-a stins din viaţă Carol I.
Steinert, în vârstă de peste 80 ani, potcovarul cailor
de la trăsurile şi poştalioanele de pe vremea Regelui
Carol I. Steinert, originar din Germania, a fost adus
în ţară de Regele Carol I, ca specialist la trăsuri şi
îngrijirea cailor.
Defunctul era decan al potcovarilor şi ori de câte
ori se simţea nevoia de un specialist la grajdurile regale,
era chemat de la Galaţi cu sculele şi personalul său.
Carol Steinert moare regretat de concetăţenii
săi care îl stimau”2.
De fapt Carol (Karl) Steinert avea, la moartea
sa, 88 de ani, pe piatra de mormânt fiind incrustată
și data nașterii: 2 octombrie 1853. Mormântul din Cimitirul „Eternitatea”
din Galați
2
Curentul, an. 14, nr. 4793, 21 iun. 1941, p. 5.

martie 2023 25
 Important era, în acest
context, rolul căpitanilor
de poștă, al surugiilor și
bineînțeles al potcovarilor,
care aveau grijă de cai,
pentru a fi în cea mai
perfectă stare, astfel încât să
acopere distanțele parcurse
prin vadurile râurilor lipsite
de poduri și prin noroaiele
drumurilor, într-un timp cât
mai scurt posibil.
Astfel că vestea morții
lui Karl Steinert, asemenea
Inscripția de pe piatra de mormânt a lui Karl Steinert știrii morții primului
surugiu al lui Carol I, Nicolae
Pe aceeași piatră de mormânt apare și numele
Onescu5, a constituit o informație importantă, de
soției, Christiana Steinert, născută la 20 octombrie
primă pagină, în vremurile în care lipsa căii ferate
1860, și care a murit la doar 56 de ani, pe 6 mai 1916.
între localități importante ale țării transformase
Și pentru a intra în spiritul acelor timpuri și a
poștalionul într-o necesitate, atât pentru deplasarea
ceea ce însemna deplasarea pe drumurile României
rapidă a oamenilor, cât și a scrisorilor și informațiilor,
cu poștalioane sau trăsuri, redăm un scurt paragraf
sistem premergător poștei din zilele noastre.
edificator dintr-un volum publicat în anul 1902, ce
îl are ca autor pe George Poboran:
„Pe vremuri călătorul pleca fără a şti când va
ajunge şi dacă îi va fi dat să revadă locul de unde
a plecat. Solemnă zi era ziua plecărei; solemnă erea
ziua sosireai. Rupt erea călătorul de scuturăturile
trăsurei şi de nopţi albe, asfixiat de praf, otrăvit de
noroi, nemâncat, dacă nu se aproviziona de acasă,
nebăut, uneori bătut, despoiat, toate acestea nu
importau. Problema cea grea erea rezolvită; călătorul
ajunsese la destinaţie”3.
Deși aparent minoră, profesia lui Carol
Steinert avea o importanță deosebită la vremea
în care poștalioanele reprezentau poate cea mai
importantă cale de transport. Dispunând de un
spațiu generos, acoperite cu un coviltir de piele,
uneori cu perdele la cele două uși, poștalioanele
erau trase de șase, șapte sau chiar opt perechi de
cai și ofereau suficient spațiu pentru cel mult șase
persoane, în timp ce afară, pe capră, cele două locuri
erau ocupate de surugiu și de un slujitor. Poștalionul
se deplasa între stații (poște), ce acopereau distanțe
de circa 20 de kilometri4.
3
George Poboran, Istoria orașului Slatina, Slatina,
Tipografia de Lux Constantin Constantinescu & Fiu, 1909. Trăsură în Galațiul anului 1900
4
C. G. Costa-Foru, „Cum se călătorea altădată”, în
Dimineața copiilor, nr. 707, 25 aug. 1937, p. 506; Alex F.
Mihail, „Poșta de altă dată”, în Dimineața, nr. 10176, 25 apr. 5
„Moartea surugiului lui Vodă Carol I”, în Dimineața,
1935. nr. 8702, 16 mart. 1931, p. 1.

26 Axis Libri
Condeiul fermecat

Povești

TALISMANUL PĂDURII

Încă îmi aduc aminte cum a decurs totul. Mă plimbam agale

prin pădure, fără destinație, admirând din stânga-n dreapta falnicii
copaci, fermecată de frumusețea lor. Mă simțeam ca și cum eram
cuprinsă de vraja zânelor pădurii. Atunci, din neatenție, m-am
împiedicat de o piatră ascunsă în iarba de pe malul unui lac. Pe
celălalt mal al lacului puteam observa un cal maiestuos. Era negru
precum cărbunele, avea ochii întunecați ca tăciunele, iar coama era
bogată și strălucitoare precum bolta înstelată a cerului. Calul mă zări,
și, spre surprinderea mea, nu o luă la goană, ba chiar se uită atent la
mine, fără teamă. Privirea sa intensă mă făcu să mă simt de parcă
mă chema spre el. Fascinată de frumusețea sa, am trecut podul ce
traversa lacul, admirând frumoasa creatură. Simțeam cum timpul
se oprește când priveam în ochii săi. Lăsându-mă purtată de propria
imaginație, am încălecat calul fără a sta pe gânduri. Judecând după
faptul că nu a încercat să mă rănească, nu avea nimic împotriva
faptului că eu îl călăream. Acesta începu să galopeze în inima pădurii.
După ceva timp, mi-am revenit din vrajă și am realizat că decorul
s-a schimbat. Mă aflam într-o cameră cu pereți de lemn. Puteam să
observ o mică masă cu un ceainic și o ceașcă pe ea. M-am ridicat
încet, încă simțindu-mă amețită. Am privit pe fereastră, un palat se
vedea în depărtare. Era înconjurat de flori de diferite culori, fiecare
specială în felul ei. Deodată, ușa camerei se deschise. În pragul ei,
am văzut o femeie frumoasă, cu părul lung și negru, până în talie, cu
haine albe, o floare roz în păr și o pereche de aripi albe și strălucitoare.
Avea ochi albaștri ce străluceau în lumina soarelui. Aceasta își flutură
bagheta de două ori și amândouă ajunserăm într-o grădină. Zâna îmi
spuse că nu trebuie să mă tem, dimpotrivă ar trebui să mă bucur de
această experiență, deoarece peste ceva timp mă voi trezi, iar totul va
rămâne un vis de neuitat.
 Zâna mă luă de mână și împreună am început să ne apropiem de
palat în zbor. Am fost ghidată de ea tot drumul. Simțeam că o puteam
crede. Și arăta atât de minunat! Toate gândurile mele au fost oprite de

martie 2023 27
 o voce blândă, care-mi spuse că am ajuns. Confuză,
doar am dat din cap, drept aprobare. Zâna m-a
condus într-un grajd unde, spre surprinderea mea,
animalele nu arătau cum le știam eu. „De ce sunt
mirată? Este totuși o lume magică!” am gândit eu.
În grajd se aflau tot felul de animale: urși panda roz,
pisici mov, câini albaștri, dar ceva mi-a atras atenția:
unicornii. Eram șocată! În lumea reală, toate acestea
erau doar niște povești pentru a calma copiii când
plângeau. Nu îmi venea să cred, era prea frumos
pentru a fi adevărat. Zâna se apropie și se uită blând la
MAESTRUL PICTOR
A fost odată un tânăr care își dorea cu ardoare
să fie pictor, dar nu orice pictor, ci un maestru
recunoscut pentru peisajele sale. Era sărac și nu
își permitea să cumpere o trusă completă pentru
pictură, dar nici cele câteva pensule și pânzele
necesare și utile pentru început nu și le permitea.
Abia avea ceva bănuți pentru a putea supraviețui.
În fiecare zi, trecea pe lângă vitrina care avea tot ce
el își dorea pentru pictură, dar o privea cu tristețe,
tresărind și trecând apoi mai departe. Proprietarul
magazinului observase acest lucru în fiecare
dimineață, așa că se hotărî ca în ziua următoare să-l
poftească în magazin.
În următoarea dimineață, tânărul cu rucsacul
în spate se opri ca de fiecare dată în fața vitrinei,
dar fu surprins de invitația făcută de proprietar
de a intra și de a observa mai de aproape pânzele,
trepiedul, guașele, creioanele ascuțite, dar ramele,
paletele, sulurile de hârtie, cuțitașele, multe alte
instrumente. Cu ochii mari, privea toate aceste
minunății. Atunci proprietarul, fost pictor și el în
tinerețe, hotărî să îi facă tânărului cadou trusa sa
completă de pictură. La început, tânărul, deși își
dorea foarte mult trusa, refuză, dar sfârși prin a
accepta cu condiția ca primul tablou pe care îl va
picta să îl dăruiască binefăcătorului său.
Dimineață fiind și având cu el trusa de
pictură, plecă inspirat de locul în care, pe timpul
verii, mergea și visa la tot ce își dorea, și hotărî să
înceapă tabloul promis proprietarului magazinului.
Pe pajiștea din poienița visurilor sale, se lăsă purtat
28 Axis Libri
mine, fără a spune ceva, scoase din buzunarul său un
talisman cu un cristal atașat de acesta. Luă bijuteria
și o atinse de cornul unicornului. Piatra sclipi pentru
câteva secunde, iar zâna îmi puse bijuteria în jurul
gâtului. Îmi spuse că de fiecare dată când îmi voi
dori să vizitez acest tărâm, trebuie să vin în această
pădure, purtând talismanul.
Deodată am realizat că m-am întors în
pădure. Pentru a fi sigură că totul nu a fost un vis,
am căutat bijuteria. Era la gâtul meu. Fericită am
plecat înapoi acasă, șoptind: „Mulțumesc!”
ca într-un vis de micuțe zâne ca niște mici pictorițe,
ce îi înfățișau tărâmuri cu peisaje ireale, pe care
numai în basme le puteai întâlni. Trezindu-se din
acest vis frumos, tânărul se apucă de pictat, după
ce își pregăti trepiedul, pânza și tuburile de culoare.
Pictă acel tărâm de vis, care în imaginația sa era
magnific. Reuși să îl realizeze exact așa cum și-l
dorise. Cu inima plină de emoție se întoarse la cel
care îi dăruise trusa.
Ca semn al recunoștinței sale, îi dărui tabloul,
cerându-i în același timp părerea. Fostul pictor,
proprietarul magazinului de acum, rămase mut de
uimire văzând peisajul realizat de tânăr. Îl felicită,
mulțumindu-i în același timp. Îl încurajă și îi
prevăzu un viitor strălucit ca maestru.
Cu inima cât un munte, tânărul plecă de la
binefăcătorul său, încurajat de vorbele acestuia
și se apucă de un nou tablou mai minunat și mai
deosebit decât primul, un peisaj fantastic.
Maria Miruna Bîrlădeanu
elevă, Școala Gimnazială „Dan Barbilian”, Galați
Condeiul fermecat

Poeme

PLOAIA DANSUL PLOII

Primăvara În aer e o vestire

E veșnica și mult așteptata De ploaia mult așteptată.
Iubire de viață, de pur, Norii stingheri se adună
De înmiresmata natură. Ca într-un desen animat.
E jocul actoricesc
Ploaia Al naturii,
E sfânta muzică E dansul ploii…!
A naturii.
Se-aude cum împrăștie Căldura, încet, încet scoate
O nesfârșită bucurie, Din pajiștile verzi
Un discret parfum al ierbii Aburi,
Cu firișoarele ei gingașe Când ploaia cade
Ivite În rotocoale,
De sub plapuma iernii. Cu stropii ei repezi și…uzi!

Tropotul ploii, Mieii zburdă

Pastila de bucurie de viață,  Ca-ntr-un joc
E ca o dezordine Al copilului din noi.
Ce atinge Plaiul se umple de lumină
Muzica albă a vântului. Și acel joc al ploii
Se oprește.
Vârtejurile
Cuprind Universul E vraja vieții,
De parfum, de culoare, Ce ne poartă spre idealuri,
Și-i dau respirare iubirii. Precum ploaia
De vârsta dulce Ce bate-n geamul
A copilăriei, Copilăriei, adolescenței,
Ca o ploaie… de vară! Tinereții noastre!

Miruna Cantia
elevă, Școala Gimnazială „Dan Barbilian”, Galați

martie 2023 29
 Condeiul fermecat

Poveşti

CARTEA SALVEAZĂ VIAȚA

Cum ar fi lumea fără cărți? Cum ar arăta lumea dacă nu ar citi? Ei

bine, lumea fără cărți ar fi lipsită de esență, plictisitoare și poate chiar
tristă. Dacă nu ar citi, oamenii s-ar afla într-o beznă totală, luminată
de un soare ce, în definitiv, nu e nimic.
Dar de ce ar trebui să citim? De ce ar trebui să pierdem clipe
prețioase din viața asta scurtă cu un vraf de foi neînsuflețite? Unii
spun că o carte poate fi cheia spre cunoaștere, alții spun că, atunci când
citim, sufletul nostru se află în mai multe locuri deodată. Sunt și mulți
oameni care citesc pentru că „trebuie” și nu au de ales. Toate aceste
teorii sunt adevărate pentru cei ce cred în ele. Eu cred că aceste obiecte
neînsuflețite învie când cititorii își împart sufletul cu ele, atunci când
intră în profunzimea lor.
Pentru mine, cărțile nu sunt doar niște lumi noi care așteaptă să
fie descoperite, ci sunt cheia spre lumea mea cea nouă. Eu îmi creez
propria lume și depinde de mine dacă e frumoasă sau urâtă, dacă e
tristă sau fericită, iar fără cărți această lume nu ar fi la fel, poate nici nu
ar exista. Fără cărți aș fi singură. Când sunt bolnavă, cartea mă vindecă
mai tare ca orice medicament, îmi vindecă sufletul și gândurile.
Lumea poate spune că nu am prieteni, dar adevărul este că am
mult mai mulți prieteni decât cei ce vorbesc. Prietenii mei sunt acolo
la orice oră, oriunde și indiferent de starea mea de spirit. Ei nu ar
exista de nu le-aș da o șansă și nu ar mai trăi de nu aș crede în ei. Ei
locuiesc în carte, iar cartea locuiește în sufletul meu, în gândul meu și
în visele mele nevinovate.
Cartea nu minte niciodată. Ea nu prezintă doar un ideal
nerealist. Pe lângă zâne și pitici, pe lângă zmei și Feți-Frumoși există
dragoste și ură, prietenie și trădare, bine și rău. Ea nu ascunde ceea ce
știm cu toții deja, dar ne învață că lumea poate fi mai frumoasă fără
mari sacrificii. De fapt, doar noi trebuie să ne schimbăm. Noi suntem
cheia spre lumea de vis pe care nu o găsim decât în cărți. Ne trebuie
niște ochi mai atenți la ce se află în jur, niște urechi mai ascultătoare,
o minte mai înțeleaptă și deschisă spre basm. Prin urmare, trebuie să

30 Axis Libri
fim asemenea copiilor mici care se bucură de orice
clipă și văd speranța în orice personaj din povestea
preferată, fie el bun, fie rău.
Când mă refer la o carte mă refer la un loc
care aș vrea să știu că există și în lumea noastră,
chiar dacă nu aceasta este realitatea. Sentimentul
pe care mi-l trezesc aceste gânduri este motivator
și mă determină să citesc mai mult și mai mult. În
ultima vreme, din această dorință s-a născut o nouă
pasiune. Pe cât de frumos este să citești, pe atât de
MUNTELE
A fost odată un munte semeț. Primăvara, haina
sa de flori era foarte colorată și înmiresmată, iar ici-
colo era ascunsă de restul lumii câte o floare-de-colț.
Vara, mirosea a iarbă înaltă, iar fluturii, buburuzele
și alte gâze zburdau și se jucau. Toamna, haina
muntelui era colorată precum frunzele ce se veștejesc
și cad din copaci. Toate aceste anotimpuri îi plăceau
mult muntelui nostru, dar iarna nu era niciodată
bine venită. Acest anotimp friguros nu aducea nimic
bun după el. Fluturii și buburuzele nu își mai făceau
simțită prezența, unele animale hibernau, iar celelalte
căutau în zadar hrană. Florile colorate de altă dată
erau acum acoperite de o plapumă, ce era de fapt
zăpada, care îi displăcea cel mai mult muntelui. Iarna,
haina muntelui era albă, doar pe ici-colo se zărea
verdele brazilor cu frunză veșnică, dar și aceștia erau
acoperiți aproape în întregime de zăpadă. Cu toate
că acest anotimp venea și pleca la fel ca și celelalte,
părea că iarna durează ani întregi și nu doar câteva
luni. Muntele, în schimb, căuta tot timpul câte un
semn de la prietenul lui de pe bolta cerească, soarele,
dar acesta rămânea tot palid și lipsit de putere până
la venirea primăverii.
Au trecut mulți ani și multe ierni geroase
până când oamenii și-au făcut apariția în peisaj.
Aceștia și-au construit case la poalele muntelui,
vânau animalele din păduri și dădeau naștere unei
scântei care lăsa în urmă un fum negru și înecăcios.
Muntele începu să urască oamenii precum iarna
cea friguroasă, ca să nu mai spunem că îi considera
dizgrațioși pentru că erau lipsiți de blană sau pene
și păreau mici și firavi spre deosebire de urși, lupi și
cerbi. Spera că toate aceste defecte îi vor împiedica
pe nou-veniți să treacă peste iarnă și astfel să plece,
frumos este să scrii, să-ți înșirui gândurile, să creezi
un univers nou și să dai frâu liber imaginației.
Imaginația este instrumentul de bază al scriitorului,
nu stiloul sau hârtia.
De când am descoperit această îndeletnicire
de a scrie propriile povești pot spune că o carte
sau o poveste sau un basm sau oricum vrem să o
numim este o mulțime de gânduri împachetate în
frumos și gata de a salva viața pe acest pământ.
dar se înșelă amarnic. Spre surprinderea lui, aceste
ființe purtau blană iarna, iar scânteia, care era focul,
îi ajuta să se încălzească. De asemenea, casele lor
erau rezistente și călduroase, numai bune pentru a
rezista viscolului. Muntele nu avea ce face, trebuia
să accepte oamenii prin pădurile și poienițele lui.
După câteva săptămâni de iarnă aprigă,
muntele privea trist la pădurile lipsite de orice
vietate sau culoare, și pentru că se plictisea a hotărât
să vadă cum se mai descurcau oamenii deoarece din
satul lor se auzea un cântec dulce. Aceștia erau în
case, dar păreau că se distrează împodobind ramuri
de brad, cântând cântece înălțătoare și povestind
în fața vetrei. Mirosuri îmbietoare veneau de la
cozonacii copți, iar copiii mâncau nuci și portocale.
Muntelui i-a plăcut cel mai mult când a văzut o
familie îngrijind și hrănind un pui de căprioară
plăpând și înfrigurat. Aceasta îi dovedi că oamenii
nu erau chiar atât de haini cum crezu la început.
Astfel, de Crăciun a fost prima dată când
muntele a uitat de frig și a simțit o căldură care venea
din inteior și de atunci și-a schimbat părerea despre
oameni și despre iarnă. A încercat să vadă numai
partea bună a lucrurilor, ființelor și fenomenelor ce
îl înconjoară și-n ziua de azi.
Oana Trandafir
elevă, Școala Gimnazială „Dan Barbilian”, Galați
martie 2023 31
 C

Duhul cel Rău

Nori negri învăluie Europa anului 1914. Vești contondente

tresaltă-n presa timpului. Îngrijorarea Românilor din Transilvania
este firească. Cooptați pe front, ei vor lupta sub culori străine și jertfa
lor nu va cunoaște răsplată.
Acelui timp dureros din istoria neamului nostru dorește să lase
însângerat înscris și Sebastian Bornemisa, despre care doar împătimiții
cercetători ai presei interbelice, ai frumoasei reviste „Cosânzeana” (pe
care a fondat-o) și ai Editurii „Librăria Națională” (preocupată de
lucrările elitei intelectuale românești), au cunoștință.
În mod cert, prea puțin se știe (sau deloc) despre implicarea
lui Sebastian Bornemisa (doctor în litere) la actul Marii Uniri, în
organizarea Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, pentru
susținerea presei de Limba Românești în Transilvania, ca deputat în
Primul Parlament al României Mari sau ca primar al Clujului.
Asemenea multor intelectuali de elită ai țării, și Sebastian
Bornemisa lasă în urmă un model de viață demnă, pledând pentru
verticalitate, onestitate, cinste și adevăr.
Scria în „Cosânziana” (10 ian. 1923), „șireteniei, fățărniciei și
banului dușman, noi trebuie să-i opunem tăria de granit a sufletului
românesc”, urmărind un singur țel, „izbânda ideii naționale”. Un țel
suprem care a călăuzit toată elita intelectualității românești, deși
viitorimea (ne referim la generațiile 1940-1989) i-a maltratat, ucis
și aruncat în gropi comune. Și cu toate acestea, ei rămân martirii
noștri. Livia Ciupercă
Măcar astăzi, să fim conștienți de rolul nostru, acela de a scoate profesoară, scriitoare
la lumină acele figuri de intelectuali care au vibrat pentru Țară, pentru
Credință, pentru Cultura Românească.
Apreciem demersul Editurii „Argonaut” din Cluj-Napoca,
pentru editarea romanului Duhul cel Rău, publicat, inițial de către
autor, pe capitole, în 1926, în paginile revistei „Cosânzeana”, iar în
volum, un an mai târziu. Recenta editie (2018), pe care am descoperit-o,
la recentul târg de carte GAUDEAMUS – Decembrie 2022, se bucură
de un studiu introductiv, semnat de Iulia-Veronica Pop, urmat de o
schiță biografică, alcătuită de Valentin Orga.

32 Axis Libri
 Ei bine, tema majoră care se distinge și în
paginile revistei „Cosânzeana”, încă de la apariție,
adică din 1911, o regăsim reflectată chiar în prima
frază a romanului Duhul cel Rău: „Nu-i fericire mai
mare, decât munca”. În adevăr, nu-i fericire mai
mare în viața noastră decât conștientizarea acestei
neprețuite comori, care reprezintă temelia tuturor
valorilor morale și teologale ale omenirii.
Indiferent ce greutăți ne împresoară, familia
să-și conserve rolul ei ancestral. Ca român, cu
fibrele bine înfipte în conștiința neamului său,
scriitorul Sebastian Bornamisa ne prezintă o familie
de creștini, modestă, dar verticală, pe soții Ion și
Ileana Pescaru.
Acțiunea se desfășoară într-un sat românesc,
pe o „coastă de deal”, pe unde șerpuiește, domol
bătrânul Mureș, înspre „Bănat, până pe la
Caransebeș și de-acolo mai departe până spre
granița românească”.
Impresionează lexicul neoaș românesc,
specific Țării Ardealului și al Bucovinei de Nord,
de o frumusețe sonantă specială (pârleaz”; „vadră”,
„doniță”; „iasă din casă”, „se încordă”, „se-ndrugă”; „a
deretica”, „a găta”, „a anina la cingătoare/cingătău”;
„drăcilă”/cingătoare) etc.), deopotrivă, conservarea
ritualului de dimineață, anume, spălatul la fântână
(donița fiind, în prealabil, „stropită cu un fir de
bucuioc verde”). Notarul satului, Mayer Lipot (fecior de șvab
Ion Pescaru este un om sărac din satul de prin Banat), o „venitură” „oploșită” în satul
Măgura. Deși soția sa Ileana nu i-a adus decât o Măgura, în urmă cu ceva timp, la propunerea
modestă zestre, el este mulțumit. Are o femeie solgăbirăului, este atras tot mai mult de frumusețea
„frumoasă, harnică și cinstită”. Iar armonia din nevestei lui Ion Pescaru. Și prilejul se ivește în
această familie pare o binecuvântare. Țârâitul unui ziua în care femeia se prezintă la primărie, ca să
greiere, în plină noapte, „picură viață în cuprinsul achite „porția”. Acesta crede că a sosit momentul
acestei căsuțe tăcute”. mult visat. Dar moralitatea femeii nu poate fi
Și totuși, în această liniște patriarhală, doi pusă la-ndoială. În confruntarea creată, femeia îl
colți vicleni pândesc așezarea Măgurei transilvane respinge, lovindu-l cu toată puterea. Notarul cade
și a familiei lui Ion Pescaru, în mod particular. În peste soba care se răstoarnă, iar „cancelaria” ia foc.
planul apropiat, din vecini, „privesc cu lăcomie doi După un timp, Ion revine la vatră, cu o mână
ochi negri și plini de patimi” („Proorocul Ilie”), iar în amputată. Găsește casa părăsită, copiii la socri,
planul îndepărtat, la nivel așezării, vestea declanșării nevasta la închisoare. Nu-și pierde speranța, deși nori
războiului și înrolarea bărbaților („Măciucașul”). negri sfredelesc sufletul său îndurerat. Fi-va nevoie
La această veste, sufletul lui Ion Pescaru doar de o scânteie, pentru declanșarea „duhului cel
crește cât Dunărea și devine greu „cât un pumn de rău”.
plumb”. Dar cum ordinul se execută, după plecarea Prin evocarea dramei familiei Ion și Ileana
bărbaților apți de luptă, „o lumină cenușie plutește Pescaru, scriitorul își exprimă, de fapt, compasiunea
peste sat”. pentru toți țăranii români transilvăneni, aflați,
Zilele trec, iar Ileana este împresurată de grijile cândva, sub talpă străină!
gospodăriei și mai ales de cerințele către stăpânire.

martie 2023 33
 C

Ocolul lumii literare

în 80 de cărți

Vilhelm Moberg – Trăim numai o dată,

E.L.U., București, 1967, în traducerea lui Const. A. Gâdei
(Ediția princeps: 1963 – Din stund på jorden, Stockholm, 1963 )

Notă bio-bibliografică:

Karl Artur Vilhelm Moberg (n. 20 august 1898 la Småland

– d. 8 august 1973 la Grisslehamn, Norrtälje) a fost un scriitor și
istoric suedez. Este cunoscut pentru seria de romane „Emigranții”.
Romanele sale prezintă o solidă motivare psihologică,
configurând realist aspectele sociale, politice și economice ale
vieții celor defavorizați.

Scrieri:
1935: Sänkt sedebetyg (Certificat murdar de bună
conduită); 1937: Sömnlös (Insomnie); 1938: Jungfrukammare
(Odaia fecioarei); 1939: Giv oss jorden! (Dați-ne pământ!); 1946:
Rid i natt! (Călărește în noaptea aceasta); 1949: Utvandrarna
(Emigranții); 1952: Den gamla riket (Vechiul regat); 1954:
Bönder på havet (Țărani pe mare). (Sursa: Wikipedia)

Cu o carte aproape hipnotică „vine” din trecut Vilhelm Moberg, Adi-George Secară
în care personajul cu adevărat principal nu este… naratorul, Albert scriitor, critic literar
Carlson (Karlsson) un suedez stabilit în State, ci fratele său mort
prematur, Sigfrid. Mai exact, fantoma acestuia, care îi bântuie memoria
și gândurile, ca și „absența” Tatălui care nu mai este în ceruri…
Rememorările, tensiunile sociale stau sub semnul amenințărilor
nucleare (suntem pe la 1961, 1962 – tocmai avusese loc criza rachetelor
din Cuba!). Scrie naratorul, a cărui viață se poate suprapune pe unele
elemente din viața scriitorului (p. 301):
„Din cer poate cădea peste noi o licoare a nimicirii, asta poate
începe oricând – a și început de multă vreme. Oamenii încep să se
teamă de hrană, de băutură, de laptele micuțului sugar…

34 Axis Libri
 Deschid fereastra și mă uit spre
norii care plutesc în lumina limpede a
dimineții. Tatăl nostru carele nu mai ești
în ceruri… Hristos n-o să vină pășind pe
norii cerului ca să ne cerceteze cugetele
și să ne judece, pe cei vii și pe cei morți.
Ci va cădea din nori o ploaie ale cărei
picături ne vor otrăvi sângele. Hristos
n-are nevoie să mai pogoare până la noi
cu osânda: putem să ne-o dăm noi înșine.
Eu însă n-o să-mi mai cercetez
cugetul.”
Romanul aproape anti-roman al
suedezului este într-adevăr o cercetare
a cugetului (și, sau mai ales) „înainte
de”. Înainte de venirea prigonitorului,
care poate fi Sfârșitul, ca să nu-i spunem
moartea, jucătorul de șah din „A șaptea
pecete” a lui Ingmar Bergman.
Așa se termină un capitolaș:
Vilhelm Moberg
„Aseară am luat două somnifere,
(…) în seara asta voi lua trei. (…) pentru că viață, care nu poate fi niciodată stârpit, cel cu faimă
prigonitorul meu vine iarăși, iarăși și iarăși. Dar rea, care nu dezmiardă și nu se fălește, care nu poate
noaptea trebuie să-l gonesc – acest gând care mă fi îmblânzit, ci crește cum vrea el, îmi plac tufele
amenință, acest înainte de. În timpul zilei mă ajut lui cu crenguțe care te înțeapă, buruiana pădurii! Îl
peregrinând în trecut: mi-a mai rămas încă o bucată tai de jos, îl arzi, îl smulgi cu rădăcină cu tot, dar el
de drum.” răsare din nou și crește la loc!
Detașându-te, atât cât poți, la mai multe luni Și, până la urmă, ajunge în gospodărie, dar nu
de la lectură, poți afirma că nucleul forte al cărții mai înainte ca aceasta să fie lovită de doliu, după o
poate fi considerat o schemă demnă de tragediile veche datină, când moare cineva, cele mai frumoase
grecești ori de capitole biblice: un fiu este „vândut” tufe de ienupăr de pe coastă trebuie să stea de pază
de către părinți… afară, câte una de fiecare parte a intrării: buruiana
O vânzare care nu se termină cu bine: băiatul pădurii a ajuns în sfârșit la cinste.
trimis la școala militară, nerezistând din mai Acolo, pe coastă, în vechiul nostru imaș al
multe puncte de vedere, aproape că se sinucide, oilor, ienupărul se înălța ca în copilăria mea. A fost o
îmbolnăvirea rezultată ducând la moartea sa! revedere. Am apucat cu amândouă brațele tufa cea mai
Rezultă o dublă maturizare, în timpuri diferite, mare de ienupăr. Mi-a răspuns înțepându-mi mâinile.
una dintre aceste maturizări fiind supusă însă zeiței M-a zgârâiat cu ghimpii… (…) A fost o îmbrățișare
morții, bântuitoarea cu gust de ienupăr a cărții! dureroasă, m-a usturat mult timp, dar în acea clipă am
Ienupărul are un oarecare rol de madlenă simțit că mă întorsesem. Eram din nou acasă!
proustiană (dar și de sol nefast) în roman. Iată câteva Pe coasta cu ienuperi a fost o revedere cât și
rânduri despre călătoria înapoi în Suedia, ultima: un bun rămas. N-o să mai revăd niciodată locul
„Îmi place ienupărul și fructele lui, boabele unde m-am născut.
acelea amare și tari; din ele se face o bere care-ți După ce timp de șase săptămâni am colindat
lasă pe limbă un gust de pădure. Berea de ienupăr ca strigoi vechea mea patrie, m-am întors în țara în
pe care o făcea mama era băutura cea bună a care trebuie să mor.”
copilăriei mele. Îmi plăcea ienupărul – cel acru, cel Moberg nu este neapărat îndrăgostit de Statele
nefolositor, pe care lumea îl scoate pentru a face loc Unite, cam tot ca o fantomă se simte și acolo, într-o
pomilor cu roade, ienupărul cel statornic și plin de țară a fantomelor cu care ar vrea să aibă o altfel

martie 2023 35
 de relație, de pildă cu fostele soții (sau mai ales cu
mama copiilor, ca să fim mai exacți) și cu copiii…
Se întoarce într-o Californie care nu este deloc
una a Hollywoodului, „se ascunde” într-un hotel situat
oarecum între ocean și o autostradă (cel mai bine
pare să-l înțeleagă pe nebunul cartierului!, poreclit
Iisus, care avea damblaua de a convinge oamenii să
renunțe la a mai conduce automobile, considerate
adevărate ucigașe – făcea tot felul de statistici,
arătând cât de mulți oameni mor în accidente), unde
își aduce aminte de trista poveste a vieții fratelui său,
dar și de primele contacte cu Moartea: când era mic
niște iepurași de casă sunt uciși de un câine bătrân și
credincios, cei doi frați vor să se răzbune pe el, scena
în care încearcă să-l ucidă este cutremurătoare, ca și
cea în care o vită este sacrificată, memorabilă fiind și
vânătoarea de sitari, ca și scena morții tatălui celor
doi frați, tată care, după cum descrie naratorul, nu
s-ar fi luptat cu Moartea: „se întâlniseră doar – și se
înțeleseseră.” (p. 324)
În linii mari, tehnic vorbind, poate nu este o
carte care să te marcheze dacă nu o citești atunci
când trebuie: finalul este al unei păci care poate să
nu fie a Omului:
„Iar pacea se lasă în sufletul meu; curând
timpul tău se va trece! Dar nu te mâhni, căci toate
câte le vezi și le auzi vor pieri la rândul lor. Așa că
36 Axis Libri
nimic nu mai e important pentru tine. Tu ești și
începutul și propriul tău sfârșit. Căci nu există nici
început, nici sfârșit. Cu această certitudine, poți fi
fără teamă.
Astfel îți vei găsi pacea!”
Naratorul își continuă plimbarea de seară de-a
lungul țărmului Oceanului Pacific, printre dune… În
urma lui valurile șterg urmele pașilor în nisip.
În ultimă instanță e o carte cam bătrâncioasă,
care abia vorbește despre iubire, deși se trec în…
revistă prima iubire (p. 167-168: „Dar dragostea
pe care am trăit-o în ultimul an al copilăriei a fost
ucigător de serioasă. Mâinile iubitei mele mi-au
mângâiat o dată creștetul – și după cincizeci de
ani pot încă retrăi bucuria acelor clipe care mi-au
aparținut. N-a mai fost niciodată vreo apropiere
între Katrin și mine. Dragostea mea pentru
dânsa se hrănea din visuri, fantezii și închipuiri.
Nimic trupesc nu o întreținea. Iată de ce o păstrez
neîntinată.”), soțiile… cu creșterile și descreșterile
iubirilor respective, dar parcă abia schițate.
Oceanul de bere cu gust de ghimbir, cu
valurile sale mortale, rămâne în memoria cititorului,
ștergând încet, încet, iluzia condiției umane…
Ar fi fost chiar culmea ca lipsa de speranță
să vorbească despre speranță! Speranța și ființa se
exclud, metafizic vorbind!
C

Alexandru Philippide şi
abisurile fatalităţii
Îmbrăţişarea mortului

„Nimeni nu este vinovat de ce se-ntâmplă, decât năprasnica

fatalitate, zarul perfid al întâmplării care-a dezlănţuit o dramă în
sufletele cele mai puţin pregătite s-o aştepte.”
(Pompiliu Constantinescu, Scrieri)

Publicată în volumul Floarea din prăpastie (1942), Îmbrăţişarea

mortului se înscrie într-o evidentă tradiţie poescă şi hoffmannescă,
preocupare de altfel explicabilă la traducătorul unor povestiri
fantastice din repertoriul clasic al genului. Textul se desprinde, ca
structură, din substratul ideologiei romantice şi fantastice, discursul
narativ urmând ideea „psihologizării condiţiei existenţiale”1, transpusă
într-un cadru realist, în care evoluează oameni obişnuiţi, cu psihologii
clar definite, deși oarecum statice. Elementul de senzaţional se grefează
pe o concepţie fatalistă conform căreia teroarea se mişcă din afară spre
înăuntru, iar nenorocirile irup din senin, fiind trimise în lume de forţele
oarbe şi neştiute ale unui destin implacabil, abătut năprasnic peste „cei
mai şterşi, mai comozi şi mai puţin agitaţi sufleteşte oameni”2, cărora le
conferă o neaşteptată aură de eroi dramatici.
Îmbrăţişarea mortului vădeşte cu preponderenţă influenţa lui
Poe, intrând într-un evident dialog textual cu Prăbuşirea casei Usher:
atmosfera în care se proiectează diegeza este stranie, cu accente de
terifiant şi de macabru, corespondenţe secrete se stabilesc între cadrul
exterior şi starea sufletească a personajelor şi totul respiră un aer greu,
de blestem surd ce planeaza asupra oamenilor şi a locurilor. Fantasticul
Mirela Gheorghe
scriitoare rezidă în dezlănţuirea bruscă a fatalităţii care, după o lungă stare de
latenţă, smulge existenţa lineară a indivizilor de pe făgaşul ei obişnuit,
pentru a o plasa în plin senzaţional, însuşirea esenţială a autorului fiind
aceea de a „analiza, cu fine nuanţări şi introspecţii, alteritatea unor oameni
rupţi din habitudinile lor”3. Fundalul pe care se proiectează insolitul
se înscrie în limitele datelor realului, urmând unul din principiile
hoffmanniene enunţate de Philippide în eseurile sale: „Picioarele scării
1
George Gibescu, Alexandru Philippide, Ed. Albatros, Bucureşti, 1985, p.
186
2
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, pp. 352-
356
3
George Gibescu, op. cit., p. 202

martie 2023 37
 C
pe care te urci în regiunile fanteziei trebuie fixate bine
în viaţă, astfel încât oricine să se poată urca”4.
Lineară, până la un punct, intriga împletește
realismul de tip balzacian cu elemente de roman
poliţist: Manole Brumă, fost profesor de ştiinţe
naturale şi pasionat entomolog, moare subit la
moşia sa de lângă Iaşi, lăsând în urmă o moştenire
pe care vine s-o preia fiul său, Costache, profesor
în Bucureşti. Demersul care se anunţa simplu se
complică însă atunci când testamentul pe care
bătrânul începuse să-l scrie înainte să moară nu
este de găsit, iar biroul acestuia pare să fi fost răvăşit
de către cineva ce nu făcea parte din obişnuiţii
casei. Intrusul se va dovedi a fi Nicolae Păun, fiul
nelegitim al profesorului. Repunerea în ordinea
iniţială a pieselor anterioare intruziunii enigmei este
dificilă, Philippide sprijinindu-şi discursul pe un fel
de verosimilitate în însăşi desfăşurarea fantastică
a faptelor şi pe o ironie lugubră, la care se adaugă
mânuirea „en maître” a două dintre procedeele
prozei, descrierea şi portretul.
După ce lasă în urmă spaţiul larg şi tumultuos
al Bucureştilor, protagonistul (Costache Brumă)
trece dintr-un areal închis în altul, confruntându-se
cu propriul sine reîntregit din gânduri şi din impresii
cotidiene peste care se suprapun, într-o nestăvilită
revărsare a memoriei involuntare, frânturi de amintiri
trezite la viaţă de contactul cu decoruri familiare.
Astfel, biserica „mică şi întunecoasă” în care se ţine
slujba de înmormântare, cimitirul neîncăpător şi
înţesat de oameni, orăşelul pe care eroul se grăbeşte
să-l părăsească, sub apăsarea unui sentiment de
sufocare şi de îngrădire și conacul solitar de la
Repedea, ce adăposteşte un bizar laborator-muzeu
entomologic sunt tot atâtea ocurenţe ale spaţiului
limitat şi claustrant, locuinţa însăşi a decedatului
capătând valenţele unui perimetru rău, predispus
parcă întâmplărilor nefaste. Casa devine astfel o
metaforă existenţială ce sugerează personalitatea
ambiguă, alienată şi însingurată a locatarului său.
Camerele înguste, întunecoase, încremenite parcă
într-un timp scos din Istorie şi cufundate într-o
tăcere maladivă şi apăsătoare nu comunică între ele,
impresia de atmosferă nesănătoasă fiind intensificată
de o acută senzaţie de reificare a spaţiului invadat
de mobile greoaie şi masive, rămase dintr-un trecut
în care „fiecare lucru avea individualitatea lui”.
Descrierea are ca punct culminant laboratorul,
adevărat muzeu entomologic în care lumina
pătrunde prin ferestre largi, dând insectelor
mumificate străluciri bizare. Păianjeni, miriapode,
urechelniţe, şerpi, scolopendre din toate speciile şi
4
Ibidem, p. 199
38 Axis Libri
scorpioni întregesc aici o menajerie heteroclită de
făpturi monstruoase care colcăie, se târăsc, se agaţă şi
pândesc din cutii dispuse într-o ordine a cărei logică
este cunoscută doar colecţionarului decedat.
Ca şi la Poe şi Hoffmann, coerenţa fantasticului
se articulează pe convergenţa dintre decorul
propriu-zis şi psihologia eroilor ce evoluează în el,
precum şi pe inserarea epicului în cotidian. Autorul
cultivă efectul de real susţinut, la nivel textual,
atât de precizia detaliilor, cât şi de verosimilitatea
imaginarului, descrierea reliefând tocmai acele
amănunte menite să alimenteze sentimentul de
teroare şi de neprevăzut ce smulge sufletele cele mai
liniştite din matricea lor monotonă şi securizantă.
Elementul de mister este abil gradat, mergând de la
sugestia iniţială -teribila dorinţa de singurătate ce-l
apasă pe Costache Brumă în ziua înhumării- până la
explozia senzaţionalului din final.
În opoziţie cu spaţiul închis, generator de fobii
şi de căderi în propriul sine, se conturează spaţiul
deschis şi clar al priveliştelor Iaşilor, cu coaste, dealuri
şi podgorii întinzându-se până departe, spre linia
subţire a orizontului, ca o promisiune de libertate pe
care eroul nu şi-o poate însă asuma. Gestul întoarcerii
sale cu spatele la lumină este, în acest sens, relevant:
„Brumă se întoarse de la fereastră şi se aşeză la birou”,
abandonându-se astfel unui decor ce nu întârzie să-l
integreze în propria sa constituţie malignă.
Arta portretului se sprijină, la Philippide, pe
acumularea de detalii sugestive, plastice şi aproape
vizuale, capabile să redea esenţialul: mătuşa Natalia
Cristea, sora mai mică a decedatului Manole Brumă
este o femeie cărpănoasă, habotnică şi zgârcită,
având „în toată înfăţişarea ei ceva de iapă bătrână,
cam deşelată, cu valurile pieptului şi ale şezutului
stăpânite greu de chingile corsetului, în rochia de doliu
cu coadă, aceeaşi de treizeci de ani”, iar Maria Bancea,
„mama bătrână” ce avea de mulţi ani în grijă casa
lui Manole Brumă este „nu prea înaltă, cu faţa încă
plină şi rumenă, cu ochi albaştri şi buni”. Portretul lui
Manole Brumă se încheagă, la rândul său, din detalii
risipite care, puse laolaltă, conturează imaginea unui
om solitar şi oarecum mizantrop, taciturn, „ursuz şi
rece, mare egoist, în fond”, total dedicat pasiunii sale
pentru entomologie şi aproape opac altei realităţi.
Nicolae Păun, fiul natural al lui Manole Brumă este
„un om înalt, slab şi subţire, cu mâini nepotrivit de
mari şi de vânjoase pentru statura lui”, cu „nasul
subţire şi fin” şi cu ochi „extraordinar de lucioşi şi de
mari, de un negru de funingine, sclipind sub fruntea
agresivă ca un pumn”. Adevărată capodoperă de
tehnică literară, portretul fizic al personajului este
completat cu descrierea vestimentaţiei, întregind
astfel aspectul delăsător şi ciudat: „Purta un costum
cenuşiu, neajustat bine pe trup, un costum probabil
cumpărat gata. Vestonul închis până la gât, ca o
tunică, îi dădea o înfăţişare impersonală, rece şi
corectă, dezminţită însă mereu de mişcările lui şi de
expresia feţei”.
„Celălalt”, aşa cum este denumit Nicolae
Păun pe parcursul naraţiunii -sintagmă deloc
întâmplătoare în structura unui text cu ocurenţe
în fantastic şi semnalând, de regulă, prezenţa
factorului malign-, se dovedeşte fatal eroului
principal, conducându-l la pieire. Venit să-şi
revendice drepturile succesorale, fiul natural intră
în conflict cu cel legitim, pe care il acuză de rea
credinţă, se repede asupra lui, într-un acces de furie
şi moare în încăierare, după ce se loveşte cu tâmpla de
colţul biroului. Este momentul în care se declanşează
drama eroului principal, a cărui existenţă este
brusc propulsată în plină oroare: „Brumă, de câteva
minute, trăia într-o stare de uluire. Se simţea intrat în
anormal, într-o perioadă nesigură a vieţii lui. (...) el se
găsea acum deodată în faţa unui torent de întâmplări
şi de fapte noi care împiedicau mersul firesc al vieţii,
ca un fluviu pe care îl întâlneşti în drum, peste care nu
zăreşti vreun pod şi despre care harta amănunţită şi
de încredere ce ţi-a servit până acum nu spune nimic”.
Incapabil să supravieţuiască stării de criză ce
s-a substituit cotidianului inofensiv, Costache Brumă
pare să meargă exact în întâmpinarea evenimentelor
ce îi vor schimba existenţa, antrenând-o într-o
cădere previzibilă. Philippide înlocuieşte fantasticul
tradiţional, dominat de prezenţa supranaturalului,
cu un fantastic psihologizat în plan ontologic şi
coborât adânc, în zonele obscure ale psihicului
uman, luminându-i crevasele interioare. Realul este
perceput în mod subiectiv, fiind trecut prin prisma
conştiinţei unui personaj care îl investeşte cu propria
sa interpretare deformată, într-un context în care
teroarea fantastică cedează locul unei abile gradaţii
a spaimei ce creşte şi se amplifică din ea însăşi: „Şi pe
urmă gândul că e întuneric în hol îl înspăimânta (…).
Se aşeză pe fotoliu, cuprins de-o imensă oboseală. Se
ridică însă imediat, privind spre uşă. Nu se auziseră
oare nişte paşi pe coridor? Sări din loc şi se năpusti să
deschidă:
— Cine-i?
Nici un răspuns. Trebuia numaidecât să încuie
uşa de la scara din dos. Ce groaznică spaimă de tăcere
şi de întuneric! (…). Pătrunse în coridor, uitându-se
mereu înapoi. Cum schimbă prezenţa morţii chiar şi
cele mai familiare locuri! (…). Se ridică din fotoliu,
cu ochii ţintă la dulap. I se păruse sau uşa dulapului,
în partea de sus, era întredeschisă? Aşa fusese
mereu? Brumă făcu un pas, însă unul, ocoli biroul,
se apropie de dulap, apoi se opri, privind fără să se
mişte. Ciocanele din inimă izbeau din nou cu putere.
Crăpătura dintre canatul din dreapta al uşii şi peretele
despărţitor se făcea tot mai largă. Încuietoarea,
veche, se desprindea din cauza presiunii. Da. Uşa era
împinsă de dinăuntru. Uşa în dosul căreia se afla
mortul! Nemişcat, cu trupul puţin aplecat înainte,
într-o împietrită aşteptare care îi seca orice voinţă,
Brumă privea cu răsuflarea frântă. Uşa continua să
se deschidă încet. Apoi, un trosnet înăbuşit se auzi,
încuietoarea se desprinse, uşa dulapului se dădu cu
putere în lături şi cadavrul lui Păun se prăvăli peste
Brumă, răsturnându-l pe spate” 5.
Discret sugerat în partea introductivă a textului,
sentimentul fatalităţii irupe cu violenţă în finalul
acestuia. În ciuda unei constituţii psihice aparent
plată şi lineară, Costache Brumă este hărţuit de o
nevroză ciudată, ale cărei resorturi se încăpăţânează
să rămână obscure: Din vreme în vreme, îl încearcă
dureri acute, ca şi cum „ceva în pieptul lui, ceva captiv
lupta din răsputeri să iasă” şi veşnic îl erodează din
interior o oboseală ciudată, un soi de premoniţie a
morţii, de care nu este însă pe deplin conştient. Eroul
ascunde în suflet o spaimă permanentă de tăcere, ce îl
determina să ia cu el, de fiecare dată când se întoarce
la Repedea, un ceas deşteptător cu ticăit puternic.
Slăbiciunea aceasta ce „aducea o discordanţă
dureroasă” în existenţa sa de om aşezat este unul din
elementele care asigură ciclicitatea nuvelei, revenind
la sfârşit, ca pentru a încheia o buclă rămasă deschisă:
după crima involuntar comisă, personajul simte
din nou că inima îi bate cu putere, asemenea „unor
pumni care izbeau în piept pe dinăuntru” …
Căutând cu înfrigurare să ascundă cadavrul,
Costache îl vâră într-un dulap a cărui uşă se deschide
însă sub presiunea greutăţii, moment în care
personajul are o sincopă şi se prăbuşeşte, cu trupul
inert al fratelui peste el. Scena evocă în mod pregnant
celebra secvenţă din Prăbuşirea Casei Usher, când
Madeleine, înmormântată de vie, se întoarce în biroul
fratelui său, terifiat la vederea neaşteptatei apariţii şi
cade peste acesta, murind amândoi îmbrăţişaţi.
În nuvela lui Philippide, ironia sorţii face ca
banii pe care îi căutau Costache şi Nicolae, ascunşi de
bătrân înainte să moară, să iasă în mod accidental din
tainiţa lor, risipindu-se peste cadavrele celor doi fraţi.
Voit senzaţional şi nuanţat în direcţia grotescului şi
a oribilului, finalul cade astfel pe ideea de fatalitate
inexorabilă ce şi-a împlinit rolul, stârnită de resorturi
mai presus de om şi de raţiunea sa limitată.
5
Sublinierile îi aparţin autorului
martie 2023 39
 C

Alexa Visarion
sau Destinul vocației
Ecourile amintirii

În anul 2015, sub coordonarea Elenei Saulea, conferențiar

universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și
Cinematografică „I.L. Caragiale” București, sora „personajului central”
al lucrării, apărea volumul „Alexa Visarion sau Destinul vocației” care
cuprindea aproape tot ceea ce reflecta activitatea celui despre care se
face vorbire, în perioada anilor 1970-2015. Plecarea coordonatoarei
într-o lume mai bună l-a determinat cumva pe fiul acesteia, Ștefan
Anton Saulea, doctor în filologie, să preia documentarea proiectului,
realizând acest al doilea volum, apărut la aceeași editură, în anul 2022.
Ediția aniversară, dedicată celor 55 de ani de activitate a lui
Alexa Visarion, se descrie printr-un titlu extrem de bine ales, atât
pentru personalitatea celui ce devine personaj, cât și din punct de
vedere biblioteconomic, prin faptul că avem o singură carte, cu două
titluri: un titlu propriu-zis - Alexa Visarion sau destinul vocației -
și unul alternativ - Destinul vocației - ceea ce face ca personalitatea
domniei sale să se confunde cu o singură sintagmă, care îi definește
devenirea în timp.
Pentru Alexa Visarion, nobilul domn al teatrului românesc, atât
ca prezență, cât și ca profesionalism, o serie de personalități s-au reunit
în diversitatea opiniilor în aceste pagini ca să-l poată zugrăvi pe OMUL
care n-a rămas la ceea ce i-a cerut publicul prezentului, ci a intuit ceea ce
va dori mâine ca act artistic, ghicind astfel mersul teatrului într-o lume
mereu în schimbare. Iată ce spunea, în acest sens, o fostă doctorandă Dorina Bălan
șef birou, Catalogarea
a domniei sale, actrița și regizoarea Chris Simion-Mercurian: „M-a colecțiilor. Control de
încurajat cu blândețea și cu asumarea caracteristică să nu mă risipesc autoritate,
în teatrul fast food, al succesului temporar, ci să duc bătăliile adânci, Biblioteca Județeană
esențiale, să transform sensul în artă și arta într-un gest major.” „V.A. Urechia”
Destinul fiecăruia dintre noi este ceva ce poate fi în mod activ
creat sau alterat, prin ceea ce faci, pentru a deveni și prin modul cum te
exprimi, pentru a înnobila. Pentru eruditul Alexa Visarion, destinul a
fost un cumul de factori, emoții, durere, acceptare, datoria de a evolua,
având în vedere că a călcat pe urmele pașilor lui Eminescu, traversând
cu grijă puntea durerii datorate neliniștilor familiei, marcată de absența
tatălui până la vârsta de 7 ani, ca mai apoi, hrănindu-se cu Cehov,
Dostoievski, Kafka ș.a. să ajungă în mâna celui care a știut să șlefuiască

40 Axis Libri
diamantele talentului său - Radu
Penciulescu - unul dintre cei mai
importanţi regizori şi profesori
de teatru. Adevărata devenire
s-a datorat muncii, talentului,
ambiției de a da tot ceea ce a
câștigat din experiențele avute,
prin bursele în străinătate și prin
conectarea stării interioare cu
ceilalți, așa cum singur mărturisea:
„Artistul adevărat nu are talent,
are aptitudini. Aptitudinile îi dau
voie să primească darul. Talentul
aduce darul. «Am venit!» Nu
e de la tine, nu e al tău, tu eşti
mesagerul. Îl primeşti. Intri într-o conjuncţie cu
ceva de la Dumnezeu, de la aşezarea planetelor, de la
destin. Dar şi har, deopotrivă.”
Evoluția a însemnat acceptare, iertare, pentru
a deveni fericit prin forța interioară și pentru a simți
viața într-un alt fel, iar faptul că nu s-a oprit atunci
când a ajuns la o cale pe care o căuta, ci a trecut la
o altă destinație spre căutare, este zugrăvit într-o
descriere care nu mai comportă nicio completare,
realizată de George Banu, unul dintre cei mai
cunoscuți și respectați critici români de teatru la nivel
internațional, în amintirea căruia se organizează
prezentul eveniment: „El nu se mai împlinea pe
scenă, dar dispunea încă de toate potenţialităţile.
Constatare neliniştitoare, însă, progresiv, am înţeles
de ce dezamăgirea înfrângerii nu afecta nici întâlnirile
noastre, nici acele discuţii prelungite până în noapte
târziu. Asemenea unui mare artist, am descoperit
că Alexa poartă în continuare în sine aşteptarea de
teatru ca mărturie şi reuşeşte să-i transmită forţa
studenţilor săi. Astfel, el depăşeşte ceea ce pare a fi
o neîmplinire scenică pentru a prezerva, pe alt plan,
impactul vocaţiei sale – vocaţie iniţial realizată, iar
apoi doar proiectată! Un artist rănit, dar un artist
fără regrete sau remuşcări, iată ce e Alexa. ”
Omul metaforă, Alexa Visarion, s-a creat ca
un dar de prestigiu pentru lumea teatrală, fiind
un mozaic lingvistic, de teatru, de manifestări ale
acestuia, pornind de la opera creată de dramaturg
până la punerea ei în scenă și transmiterea către
oaspeții sălilor de spectacole, diverși ca structură,
dar uniți prin teatru ca valoare comună, ca formă
de manifestare a tuturor celor care au contribuit
la crearea lui. Cred că, în acest sens, cel mai bine
l-a totalizat Iuliana Iustina Stănculescu „Omul
curcubeu… Omul înstelat, Omul visării şi Omul
spectacol s-au întâlnit cu toţii în
centrul fiinţei lui Alexa Visarion.
În mintea sa, în vorbirea sa, în
istoria sa, în mama sa, în soţia sa,
în memoria sa, în copilul plâns,
în surâsul strâns, în ochii săi vii,
în umeri purii, în tot ce e trist,
şi ce e „exist”, cu care, mai ieri,
ploua primăveri... ”
Maestru al cuvintelor,
Visarion Alexa se joacă prin
și cu acestea, le rostogolește și
răstălmăcește, le reinversează
topica în propoziție, obținând
filosofii reale, de teatru, de artă,
de viață. El dă cuvintelor suflet și le trimite spre
suflete. Atâta filosofie și atâta cultură sălășluiesc
împăcate în acest Mare Om, că stai și constați că ceea
ce spunea profesorul de filosofie Ion Fercu, poet,
prozator și cronicar literar, este perfect adevărat:
„Alexa Visarion are cheile sufletului secret al limbii
și ale potecilor care urcă din prăpăstii către piscuri,
este beat de stele și de smerenia neliniștii, de chin și
iertare, de închipuirile fără hotare...”
La fel ca Eminescu în testamentul său literar
„Mai am un singur dor”, Alexa Visarion își lasă
moștenire un testament cinematografic. Marcat
de cifra magică șapte, nu întâmplător, pentru că
Dumnezeu s-a folosit de numărul șapte chiar de la
începutul creării acestei lumi, cinematografia este
cea de-a 7-a artă, curcubeul are 7 culori, există 7
continente, sunt 7 minuni ale lumii antice, cerul este
împărțit în 7 elemente, iată cum arătă această dorință,
zugrăvită de Alexa Visarion: „Există în Bucegi, la
1300 de metri, o cascadă. Se spune că de aici a băut
apa vieţii Zamolxe. Cascada celor şapte izvoare, aşa se
numeşte. Voi merge acolo, voi sta şapte zile, şi voi bea
în fiecare dimineaţă apa unui alt izvor al cascadei...
Şapte izvoare, şapte zile... Apoi, noaptea, acolo între
stânci, voi ridica ochii la cer, voi privi Calea Lactee
ca să mă înseninez înăuntrul meu... şi aşa, în linişte,
cu apa cea mai curată din lume în trupul meu, să
proiectez trecerea dincolo... curat şi limpede... Să
iau doar sufletul călăuză. Atât! A!... şi să las toate
gândurile aici pe pământ... să rodească amintiri.”
La mulți ani, maestre, pe scenă și în viață, să
ne puteți inunda sufletele cu lumina imaginației
și harului pe care vi le-a dăruit, fără zgârcenie,
Universul! Și încă cel puțin șapte vieți în inimile
celor care v-au cunoscut sau vă vor cunoaște prin
tot ceea ce faceți!
martie 2023 41
 C

Aventurile lui Pinocchio

de Carlo Collodi

Creația centrală din literatura pentru copii a lui Carlo Collodi,

pe numele său adevărat – Carlo Lorenzini, volumul Aventurile lui
Pinocchio, este cea mai tradusă și mai căutată carte din literatura
italiană până-n prezent. În peste 260 de limbi naționale este transpusă
această minunată poveste romanțată a unei deveniri copilărești, iar
ceea ce este de dorit nu-i atât o mai mare extindere a succesului ei la
public, oricum garantat, cât aducerea la cunoștința sa a argumentelor
ce transformă lectura amintită într-o fascinație literară și-n zilele
noastre. Pe undeva, pentru autorul păpușii vorbitoare, transformarea
acesteia într-un băiețel este un miracol la fel de mare ca preschimbarea
a puzderiei de stătulețe italiene risipite în statul național italian, pe
cale a se maturiza și el și de a-și prelua misiunea istorică, cum o așa de
armonioasă limbă o împărtășește cu evoluția ei personală, pas cu pas,
pe mai departe.
După Carlo Collodi, nimic din ce merge la inimă nu poate
rămâne doar la stadiul de mașinație, fie și o păpușă vorbitoare, fie
și concepută ea dintr-un butuc de lemn fermecat. Pentru Antonio,
alias Moș Cireașă, faptul este de neimaginat, dar nu pentru prietenul
său, meșterul Gepetto, poreclit Mămăliguță. Să depășești interdicțiile
vremii este un eroism și numai ca atare, atât pentru scriitor, cât și
pentru personajele sale, deși persecuția religioasă pe aspectul ideii
marionetei nefirești nu afectează decât puțin, cel mult indirect,
întâmplările narațiunii noastre. Mai cu seamă că bucata de lemn
nu stă deloc cuminte, ci, chiar când este încredințată lui Gepetto, îl
Andrei Parapiru
articulează pe acesta din plin, fără cruțare: […] Însă, chiar în clipa în bibliotecar, Biblioteca
care voia să i-o înmâneze prietenului său, bucata de lemn se zgâlțâi, se Județeană „V.A. Urechia”
smulse aprig din mâinile meșterului și se izbi cât putu de tare de fluierul
piciorului bietului Gepetto […]
Autorul este, artistic vorbind, un maestru al psihologiei sociale
a devenirii copilului universal. Carlo Collodi surprinde cu succes
toate ezitările și dorințele profunde ale păpușii Pinocchio, evident,
metafora acestei jucării a copilăriei fiind continuu creativ pusă în
valoare. Pinocchio îl contestă cu putere la propriu, cu un ciocan
în cap finalmente, pe greierul vorbitor ce-l avertizează unde duce

42 Axis Libri
neascultarea. Ca atare, aproape că
ajunge condamnat să moară de
foame în singurătate, rămânând și
cu picioarele complet arse. Doar
sosirea lui Gepetto, care a fost luat
de poliție din pricina creației sale
păpușărești, împiedică focul să-l
consume complet. Ca urmare,
primește promisiunea băiețelului
de lemn, multiplicată de câte ori
e nevoie prin repetarea ei: […]
Promit să merg la școală și să învăț
și, astfel, să fii mândru de mine[…]
Îți promit, tată, voi învăța o meserie
și te voi ajuta la bătrânețe[…]
Bătrânul își vinde haina
spre a cumpăra marionetei un
Abecedar, cu toată convingerea
că providența îl va ajuta să-și vadă băiatul realizat.
Dar Pinocchio se lasă bine mințit și prostit fără
menajamente, precum și jefuit de un vulpoi și un
cotoi cu aparențe cât se poate de civilizate și de
bine-intenționate. Aceștia-l lasă să le plătească, în
localul de popas La racul roșu, toată consumația
lor și-l părăsesc peste noapte spre a-l tâlhări și a-l
ucide pe Câmpul Minunilor. De-abia scăpată cu
viață, păpușa fuge cât poate, dar este ajunsă din
urmă și spânzurată cu capu-n jos de doi jefuitori,
ce plănuiesc astfel să-și adune prada, încleștată-n
gura ei deocamdată, și-și amână operațiunea pe
noaptea următoare, tot atunci având să se asigure și
de moartea marionetei. Cei doi seamănă foarte bine
cu un vulpoi și-un motan, o adevărată coincidență.
Ajutorul pe care i-l dă o zână ce ajunge ca o
soră pentru el, fata cea frumoasă cu părul albăstrui,
nu-l îndepărtează pe vajnicul nostru aventurier de
a se dovedi vrednic de recunoștința tatălui său, prin
indiferent câte gogomănii ajunge să-și creadă destinul
și să acționeze. Jefuit de toți banii, Pinocchio mai
rămâne și complet nedreptățit într-un tribunal condus
de un goriloi pe post de judecător, cu vreo câțiva
aprozi-dulăi comandați de el. Acesta dă verdictul și
sentința într-un singur enunț, cu executare imediată:
Acestui biet drac împielițat i s-au furat patru monede
de aur. Aresta-ți-l și băga-ți-l la închisoare imediat!
Este evidențiată aici procedura sumară de arestare și
eventual de executare, în cazurile mai puțin fericite, a
persoanelor aflate sub acuzație pe vremea Inchiziției,
deși nu numai într-o asemenea situație.
Oricât încearcă să se îndrepte, soarta lui
Pinocchio este mereu împotriva lui, deoarece alege
doar rezolvări aparente, bazate
pe promisiuni deșarte, făcute de
oameni sau făpturi atât dubioase
din plecare, cât și periculoase,
ca urmare. Pinocchio se întrece
din nou cu promisiunile când își
revede zâna, așa că, mai târziu
puțin, este învinuit de moartea
unui coleg când are din nou
experiența dureroasă a școlii și,
cu toate că intră dintr-un bucluc
într-altul, iese ca prin minune cu
bine din toate, doar fiindcă mai
păstrează puritatea țelului său de
a-și ajuta tatăl. Scapă de moarte
de mai multe ori, până când să-l
reîntâlnească în burta unui rechin
ce reușește să-i înghită pe amândoi
în cele din urmă. Așa ceva nu se petrece fără să
guste din toată plinătatea aparențelor atât de mult
tânjite de el. Cu un coleg de chiul, Fitilă pe nume,
ajunge în Țara Jucăriilor unde, după un timp de
înșelător huzur, experimentează o preschimbare
dureroasă și rușinoasă într-un măgar, precum toți
din acel ținut izolat de restul omenirii. Ca măgar
este vândut unui circ, loc unde-și revede zâna pe
care o trădase, așezată pe o bancă a spectacolului.
Începe să ragă drept recunoaștere, însă, pe culoarul
altei aventuri, nimerește cu o piatră de gât pe fundul
mării și, în vreme ce peștii îi mănâncă învelișul
măgăresc, Pinocchio devine iarăși păpușa ce se
știa dintotdeauna. Așa-l prinde și rechinul gigantic
ce-i înghițise tatăl. Are, în sfârșit, ocazia să-i spună
cât de mult îl iubește și să pună la cale împreună
evadarea din fiara subacvatică.
Consecință a devotamentului pentru tatăl
său și a iubirii ce-o poartă zânei celei bune a vieții
lui, Pinocchio este transformat în ființă umană,
trezindu-se într-o bună dimineață sub înfățișarea
unui băiețel adevărat. Viața îi apare ca atare și lui
și celor din jurul său (și scriitorului însuși) ca o
desfășurare din minune în minune nu spre o falsă
Țară a Jucăriilor, ci în inimi pline de dragoste mereu
nouă și fermecătoare, pentru totdeauna. Iar acest fapt
este în corelație cu un scop fidel slujit până la sfârșit,
până la realizarea lui întâmpinată cu providența ce
l-a îngrijit clipă de clipă: […] Pinocchio se întoarse și
se uită la ea pentru o clipă, apoi spuse cu bucurie: -
Ce caraghios arătam când eram păpușă! Și ce fericit
sunt că, în sfârșit, am devenit un băiat adevărat!
martie 2023 43
P
O
E
Z
I
E
LUI MIHAI EMINESCU
De mic „băiet” păduri cutreieram,
Trăit-a pe acest pământ
Un lujer mic de floare
Fugea cu buclele în vânt
Și surâdea în soare,
Vorbea cu toate, „într-ales”
Pe limba lor ciudată
Ele-i șopteau c-au înțeles,
De fiecare dată.
Și gâzele și moși bondari
Și ,,culbecii cu coarne”
Și flori albastre, nuferi mari
Râdeau, să se răstoarne…
Dar cel băiet crescu ușor
Zefir de primăvară
Lângă ,,conacul” cu pridvor
În cel capăt de țară.
Și-acuma-l chemau depărtări.
Nu mai era de-o șchioapă
Și ochii lui ,,cătau” spre zări
Spre visele ce-adapă.
Vacanțele erau un semn,
Codrul era aproape,
Dorul de ducă un îndemn
Spre irizări de ape.
44 Axis Libri
poeme
Codrul cel falnic îl chema
Sub poala lui cea verde,
Iarba covor îi împletea
În umbra ce se pierde,
Mergea gândind la ce-i frumos
Urcând către izvor
Iar vântul fluiera voios;
Păsări oprind din zbor.
Și pasul când îl „înturna”
Mai plămădind un vers,
Iar lângă lac se așeza
Gândind l-al vremii mers.
Odată visul împletit
Cu dorul către lume.
Acel Făt, cel Frumos ursit
Plecă spre Soare-Apune.
Multe-a văzut în calea lui
Și saltimbanci și stele
Dar dorul cald al codrului, Melania Rusu
Caragioiu
Potecile cu iele, vicepreședintă, Asociația
L-au tot chemat la ele iar Scriitorilor Români din
Și sufletu-i era de jar; America de Nord
L-ademeneau codrii străbuni
Un laitmotiv, spre ei, spre lumi.
FEERIE Nu pot să plâng, Treci prin lume ca o boare,
Inima-mi strâng; Diafana mea artistă…
Leagăn de nuferi, Anii-mi petrec:
Licăr de pleoape, Vieţi pe rug…
Roate de ape. FORMĂ ȘI DEZAGREGARE
Crinii şoptesc,
Nisip sub trestii Florile trec, Azi m-am născut din infinit
Prefiră valul, Feţe-mi zâmbesc. Şi parcă vin de aproape,
Raci sapă malul. Sau ceţuri m-au acoperit
Cade din nor Cu ferestre de ape.
Vânt de prin sălcii Cutezător…
Parfum încarcă, Apele fug… Păşesc peste nisipul greu.
În mica barcă. Alb, presărat cu sare
Şi simt că neantul e al meu:
Plutiri de văluri LUMEA MEA DE VISE Aer, pământ şi mare.
Pe corzi de liră,
Visuri înșiră. Unde-i lumea mea de vise? Oglinda soarelui sus pus
Mă întreb cu glasul stins, Îmi urmăreşte umbra.
La mal s-alină Unde-s florile ucise? El da, Eu încă n-am apus,
Struna iubită, Unde-i lacrima din plâns? Dar îi încalc penumbra.
Dormi fericită!
Au zburat cu frunza…, toamna, Când zbor ca un meteor stins,
Şi cu ghiocei în păr... În prag de disipire,
FLORILE TREC Numai luna, numai doamna Se-opreşte-n loc timpul învins
Le-a văzut într-adevăr... Sub via mea privire.
Florile trec,
Ca visul de vară, Cerc să le găsesc, zadarnic; Dezagregat, m-am tot pierdut
Şi nu se-ntorc, iară; Ele s-au ascuns în neant, În căi fără de ştire…
Anii-mi petrec... Sub al brumelor zăbranic, Dintr-o scânteie-am înviat
Al temutului Garant. Cu foc de nemurire.
Apele fug;
În ochii tăi tulburi Pleacă lumea mea de vise
Simt taine sub colburi, Cum pier florile ucise... BALADA DULCELUI MIHAI
Inimi pe rug!
Un licăr de pleoape
Nu pot să plâng. FLOARE ALBASTRĂ În sfintele ape,
Ploile-mi susură, Spre ceruri privire
Vântul îmi murmură; Unde eşti tu, floare albastră, Și spre omenire.
Inima-mi strâng. Floarea nopţilor cu stele?
Te-ai ascuns în umbra lunii, Drag al meu Mihai,
Crinii şoptesc Zână a visurilor mele… Pe un plai de rai,
Sânului, dor, Ai cântat izvoare –
Şi anilor… Floare albastră, floare albastră Românie-n soare.
Feţe-mi zâmbesc. Cu privirea de cicoare,
Umbra degetelor tale Ai plâns cu alean
Cade din nor Se ascunde-n stropi de soare. Dorul unui neam,
Luna deşartă, Greul ce-l adastă
Prin zarea spartă; Floare albastră, strop de mare, Sub cea aspră castă.
Cutezător! Eşti când veselă, când tristă;

martie 2023 45
 Gândul tău de aur Bradul de pe plai;
Ne țesea tezaur… Bardul de pe plai,
Soare în lume, stai !
Azi sclipesc pe cer,
Și nu efemer, Bădie Mihai,
Versurile tale: Cel mai falnic crai,
Steme din paftale. Tu, grijă să n-ai!
Te ‘or cânta din nai
Și iarăși, bădiță, Plaiurile tale,
Cânt de poieniță, Doinele din vale,
Ziceai din caval Și din lumea toată,
Seara de pe deal… Stea prealuminată!

N-ai uitat nimic

Din păsul meu trist. CĂNTECUL LACULUI

Tot ți-am zis și-mi zic: Flori de nufăr, în potire, strâng al murmurului val,
Cine nu te știe? Ştimele, fără de număr, încing horele pe mal.
Plâns și voioșie!
O lume te cheamă Visul lunecă pe ape, căutând tihnit liman,
„Mult poet, de seamă” Frunzele, a pădurii pleoape, ostenite, adorm pe
ram.
Aur și palate,
Mândre nestemate – Sub al paşilor de zână, foşnind în măruntul dans,
Versurile tale: Iarba cântă în surdină, cu al stelelor balans.
Cânt și osanale.
Pe a lacului mătase, sub al farmecului dar,
Când mă uit în carte Lebedele, în gondole, lasă valuri de cleştar.
Mă chemi de departe
Să te caut anume Luna, pletele-şi resfiră peste ape şi-ntuneric,
Cum zbori peste lume. Smălţuindu-le-n smaralde şi-n sclipiri de vis
feeric.
Nume de luceafăr,
Nume din plai sfânt, Toate sunt ca altădată, pe cel lac cu unde line,
Nume cântat veșnic Şi pe-aripi de libelulă, pleacă doruri... către tine...
În cer, pe pământ...

Scris-au cronici multe

Despre versul tău;
S-au speriat ciocoii
Și te-au dat la rău,
Dar mintea ta caldă,
Ca o mângâiere,
Nu le-a dat putere
În mârșava vrere!

Te-au răpus, trădalnic,

Dar ești viu și falnic,
Mândrul meu Mihai,

46 Axis Libri
 P
O
E
Z
I
E

poeme

La mulţi ani, femeie!

La mulţi ani femeie, mamă şi soţie,

Prietenă, colegă, soră, orice-ai fi,
Iată că ofrandă ţi se-aduce ţie
Primăvara toată în această zi!

Tu eşti cea prin care-Atoatecreatorul

Şi-a-mplinit zidirea, dând la toate rost,
Când prin tine-n lume a-nflorit decorul
Lângă cel ce-ţi este soţ şi adăpost.

Înflorirea însăşi are sens prin tine

Şi ţi-e locul astăzi - iată! - între flori,
Iar când prin rodire bucuria vine,
Tu aduci în lume mari şi vii comori.

Azi e despre tine, dar tot anotimpul

Împletind iubire strâns e-ntr-un buchet,
Simion Felix Şi ca un omagiu te salută timpul
Marțian Vrând să-ţi curgă-n viaţă ceva... mai încet.
poet

Primăvara toată e o reverie

Renăscând prin tine, cum a fost mereu,
La mulţi ani, femeie, şi... o veşnicie,
Tu eşti imnul vieţii, scris de Dumnezeu!

martie 2023 47
 Muguri de speranță
Așteaptă primăvara în culise
Cu caii la caleașcă prinși în hamuri,
Purtând cununi de-nmugurite ramuri
Și-n coame flori cu pleoapele deschise.
În lume încă viscolul mai mușcă
Cu pleasna biciului inimi candide,
Dar poarta lui curând se va închide
Și el va sta înlănțuit în cușcă.
Speranțele ni-s aninate-n muguri
Și-n razele care alungă gerul,
Când soarele împodobește cerul
Și-aprinde strălucire vie-n pluguri.
Ne doare, Doamne, apăsarea rece
Și-am fi străpunși de iarnă ca de cuie,
De n-am simți că-n ramuri seva suie,
Iar ea va trebui-n curând să plece.
Sorbim din primăvara bucuriei,
Privind cu ochii deveniți corole
Plutirea de înmugurite iole
Pe marea de cristal a veșniciei.
Sonet cu ger și ghiocei
Purtând viscol în păr și-n glas urlet de lup,
Iarna-și face din ger bici mușcând dureros,
Are gheață-n priviri și, suflând viforos,
Îi lucesc zale reci prinse-n țurțuri pe trup.
A gonit mii de flori, le-a tăiat pân’la os,
Dar acum s-a oprit: ghioceii irup!
Și cu albul pe alb vraja iernii o rup,
Învingând uimitor printr-un pas curajos.
Suntem, Doamne, prea slabi într-un mediu ostil,
Când suntem mângâiați cu privire de brici
Și simțim c-am trăi un continuu exil.
Da, suntem ghiocei, dar ne scapă de frici,
Să privim îndrăzneț spre-al dezghețului tril,
Cât mai stăm să purtăm albul Tău pe aici!
48 Axis Libri
Sonet de primăvară
Iar pajiștea-nflorește alb cu miei
Și aur poartă-n ochii umezi iezii,
Din despletirea soarelui amiezii,
Când bolta-și toarnă-n lac sineala ei.
Doar dalba amintire a zăpezii
Mai stăruie în flori și-n porumbei,
Căci aerul miroase-a bănuței
Și-apasă cald pe umerii livezii.
Mă umple anotimpul, pliu cu pliu,
Și, când îmi înfloresc și-n suflet merii,
Întreb cu uluire, vrând să știu:
De unde-i frumusețea primăverii?
Și simt răspunsul cum vibrează viu:
Acesta-i anotimpul Învierii!
Sonet floral
Din văzduh lumina, ignorând busole,
În cascade curge la superlativ,
Şi pe-al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.
Înflorirea însăşi, act decorativ,
Curcubeie-adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune-aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n... rogvaiv.
Mângâiem culoarea inspirând arome,
Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;
Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,
Mă-nfloreşte-n zile calde, policrome,
Spre rodire fă-mă drum bătut şi pod!
Sonet înstelat
Răcoarea nopții cuibărită-n ciuturi
Dezmiardă vara și al ei cuptor,
Sub cerul devenit copleșitor
Cu stele izvorând din începuturi.
Nețărmul greu țesut din absoluturi
Și astrele, țâșnind scăpărător,
Strivesc prezentul, și în umeri dor
Tăioase chingi cu rădăcini în luturi.
Îmi scutur stelele căzând pe pleoape
Și, recules, mă-nchin adânc smerit,
Simțind că Dumnezeu e-aici, aproape!
O, Doamne,-Ți mulțumesc de... infinit,
Ca dar primit prin dragostea agape,
Căci sunt prin Fiul Tău înveșnicit.
Sonetul Genezei
Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!”
Nimicul a dat, într-o curgere vie,
Izvoare vederii venind din… pustie,
Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.
Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!”
Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină,
Şi soare şi lună pe bolta senină,
Neantul dând forme ce merg spre vecie.
Iar după ce viaţa umplut-a pământul
Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare,
Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.
Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare,
Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul
Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!
Sonetul păpădiei
Îmi reazem uimirea de-o rază de soare,
Când câmpul îmi intră prin ochi cu făclii
Aprinse-n petale de vii păpădii,
Și-mi curge prin suflet cu foc și culoare.
Dar drumul ei scurt se oprește-n chindii,
Pierzându-și veșmântul țesut din splendoare;
Și totuși atunci doar învață să zboare
Spre zare, cu aripi de puf, argintii.
Oricare-ar fi, Doamne, pe-aici rostul meu,
Cât port în culoarea petalei fiorul,
Aș vrea însoțirea credinței mereu.
Și-atunci când amurgu-și va pune decorul,
Torcând din fuiorul tăcerilor, greu,
Să simt în petalele veștede... zborul!
martie 2023 49
J „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează literatura scrisă de tinerii
U talentați. De asemenea, periodic selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și
R realizăm stickere (pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic -
N https://www.facebook.com/jurnalpoetic/)
A Alina Neculachi, responsabil rubrică, studentă, poetă
L
P
O
E
T Pentru că așa e la 19 ani
I
C

Amestec cafea cu vișinată Mai puțin când

și beau cu paiul
Adun emoții placide
Și le încurc cu sentimentele
Obosite și tremurătoare
Pentru că așa e la 19 ani
Citesc poezii sumbre
despre oameni
Fericiți și plăpânzi
Ascult muzică
de oameni mari
la căști pentru copii
Pentru că așa e la 19 ani
Îmi fac griji pentru mâine
Mă preocupă ziua de ieri
Și uit cu stupoare
De azi
sunt cu tine
Pentru că așa e la 19 ani
Îmi tai părul în baie
Prea alb de la atâta roșu
Strâng firimiturile de păr
De parcă ar fi o promisiune
Că mâine va fi mai bine
Pentru că așa e la 19 ani
Schimb tricoul cu o cămașă
Roșul cu mov
Albul cu gri
Și mă pierd în mulțime
Pentru că așa e la 19 ani
Îmi suflec mânecile
Mă uit în zare
Viață bună cere muncă
Pentru că așa e la 19 ani

Anastasia Ciobanu
poetă

50 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L

poem P
O
E
T
I
C

Cancerul iernii își face culcuș

În orașul meu
Copiii se joacă în parc
Adulții fumează în timp
Ce vorbesc la telefon
Doi copii își arată unui altuia inima
Cum le bate printr-un simplu sărut
Lacrimi de ploaie ascunse
După țigările Vogue Lilas
Când ajung acasă simt frica
Frigul & singurătatea
Cum devin o apocalipsă
Lipsa de iubire – o culoare albăstruie
La sute de km în gol văzută
Din spitalul de psihiatrie
De unul singur

Ionuț Dumitru
poet

martie 2023 51
J
U
R
N
A
L
P poem
O
E
T
I
C

știi că o ramură crește lângă diafragma mea în ritmul

iernii lente care joacă șotron cu zgomotul din mine apoi
îl închide într-o cutie până iarna viitoare sau până când
după cum ți-am spus ajunge la o frecvență de 3,4
nu ar fi multe de zis despre asta câteva pachete de țigări
pe zi câteva țipete mute buze mușcate până la sânge unghii
roase nopți pierdute prin subsoluri
nu mă tem să spun clar și răspicat că am nevoie de mult calciu
și cât mai puțină stabilitate. că e ușor să fii fericit în teorie unde
carnea nu ți se desprinde de pe oase unde nu ai ptsd în hoteluri
unde chiar nu contează că asculți the code la prânz sau că o să plângi
și azi în duș
știi că încerc să cioplesc impulsul care se zbate ca o albină rănită
să mă trezesc lângă un dor calm să fiu inexpresivă când trecem pe
lângă clădiri prăbușite să nu vezi că în mine se produc demolări mai
de amploare
cât despre noi adună-mă într-o sacoșă vei observa toți megapixelii pe
care îi
vânezi vreau să îi folosești cum îți place apoi să ștergi tot să ștergi cu
degetele
cu privirea cu memoria știi că vreau Andreea Luise Stana
să rămână neted poetă

52 Axis Libri
 P
R
O
Z
Ă
PRIMĂ TRIMESTRIALĂ (I)
fragment

Tovarăşul Moţolete, directorul marii uzine „Fierul Roşu”,

fusese înlăturat din funcţie din pricina unui scandal, ale cărui valuri
nimicitoare ajunseseră până-n biroul capitonat al tovarăşului Prim-
Secretar. În ce consta „teribilul” scandal? Făcuse şi el o mică „rocadă”,
fără să-şi dea seama de consecinţe.
Sătul fiind de „secretele” experimentatei sale secretare, dar şi de
hachiţele ei de femeie răscoaptă, acum neglijată de amabilităţile cu care
o răsfăţase cu ani în urmă, tovarăşul director Moţolete o transferase
la serviciul Planificare, într-o funcţie „ingrată” (zicea tovarăşa „fostă”
secretară). Inabilitatea dumnealui care a provocat scandalul, a fost că
mutarea secretarei s-a făcut exact pe funcţia unei tinere şi superbe
funcţionare de la Plan, o „şerpoaică” înaltă, mlădie, cu ochii albaştri şi
părul fluturând în vânt, ca spicul de grâu dat în pârgă. Care, aţi ghicit,
a numit-o secretară, în ciuda fostei, căreia, nu-i părea atât de rău că
a fost înlocuită, (doar avea acelaşi salariu), cât o măcina faptul că…
„matracuca asta nu are experienţa mea”.
Însă, tovarăşul Moţolete, în toate discuţiile pe această temă, o
ţinea sus şi tare că făcuse „mutarea” ca urmare a recomandărilor din
hotărârea ultimei plenare judeţene. Pentru că dumnealui, (cică) luase-n
serios directiva promovării în funcţii de răspundere a tinerelor cadre.
Numai că dânsul nu ştia de „secretele” experimentatei sale (foste)
secretare. Că tot ce „directorea” domnia sa pe tarlaua marii uzine,
secretara transmitea în amănunt şi conştiincios unui înalt tovarăş
Năstase Marin din anturajul tovarăşului Prim. Care tovarăş, avusese cu mulţi ani în
scriitor urmă, nişte amabilităţi cu simpatica secretară, fără ştirea tovarăşului
director Moţolete. Uite-aşa s-a pomenit chemat la tovarăşul Prim-
Secretar şi introdus în cabinetul capitonat al acestuia. Tovarăşul Prim
l-a privit cu un amestec de milă şi scârbă, dând din cap:
— M-ai dezamăgit, tovarăşu’!... Tocmai dumneata, cadru vechi
şi de nădejde!... Tocmai dumneata te-ai degradat moral în aşa hal! Că
fizic… eşti bine-mersi! Să nu-mi vii cu motive şi pretexte! Ţin prea
mult la dumneata, ca să te las scufundat în mocirla în care ai intrat.
Uite, îţi dai demisia sub pretextul că eşti obosit, copleşit de probleme,
iar eu voi interveni la prima plenară să fii numit tot director, dar la o

martie 2023 53
 întreprindere mai mică, unde vei avea mai puţine
relaţii directe cu femeile.
Tovarăşul Moţolete a-ncercat să spună că
a aplicat directivele Plenarei din… Dar tovarăşul
Prim i-a retezat-o:
— Nu! Te rog, nu insista! Ai merite deosebite,
partidul ţine la dumneata şi nu admite să piardă
un cadru de bază. De aceea suntem nevoiţi să
te recuperăm moral. Aşa că… te trimitem la o
întreprindere mică, unde sunt oameni cinstiţi,
de tip nou, cu moralitate şi integritate (etc., etc.).
Străduieşte-te să le respecţi principiile sănătoase şi
să aplici politica partidului de (etc., etc.).
Şi astfel, cu o zdravănă strângere de
mână, tovarăşul Moţolete se pomeni director
la întreprinderea „Trei zvârlugi”, unde şefii erau
numai bărbaţi, iar femeile… „cadre operative”,
atât la personalul muncitor, cât şi la cel tehnico-
administrativ. Bineînţeles că erau şi câteva excepţii
care întăreau regula. Adică, în grosul cadrelor
operative mai erau rătăciţi câţiva tineri şi mulţi
tăntălăi sau beţivi. Iar în grupa mare a şefilor se
rătăcise o biată oiţă: şefa biroului Personal. Săraca,
ducea pe umerii ei firavi şi povara sarcinilor de
secretariat. Cică, nu permitea schema, sau nu se
găsise un cadru corespunzător.
Aşa i se spusese tovarăşului Moţolete, care
ocupase postul vacant, după pensionarea (puţin
cam rapidă) a vechiului director, tovarăşul Molâu.
Intrigat, tovarăşul Moţolete a-ntrebat-o pe
tovarăşa Fâţea, şefa Personalului:
— Bine, tovarăşă, în întreprinderea asta nu
aţi aplicat directivele plenarei privind promovarea
femeilor în muncile de răspundere?
— Vai de mine, tovarăşe director, dar eu nu
sunt un exemplu?
— Cu o floare… a mormăit Moţolete.
— Apoi, a continuat tovarăşa Fâţea, şefii
noştri lucrează foarte bine cu femeile. Ştiu să le
mulţumească… adică, să se mulţumească reciproc.
Mai sunt unele nemulţumite, pentru că, nici
ei, săracii… Dar, în general, se străduiesc să le
mulţumească pe toate.
— M-ai înţeles greşit, tovarăşa! Vreau să ştiu
dacă ele se pricep să conducă.
— Ba, bine că nu! Şi încă… cum! Dar o fac
prin reprezentanţi.
— Nu înţeleg! Cum, prin reprezentanţi? Aşa
conduc aici toate femeile?
54 Axis Libri
— Nu chiar toate. Ştiţi şi dumneavoastră cum
sunt cadrele. Unele mai tinere, altele, mai puţin, unele
mai fâşneţe, altele nu, unele mai înfipte, altele…
— Tot n-ai înţeles, tovarăşa! Dar cadre
inteligente, pregătite, pricepute, harnice, eficiente,
nu avem în întreprindere?
— Cum să nu, tovarăşu’ director! Multe! Cine
credeţi că face treabă în întreprinderea noastră? Cu
cine credeţi că realizăm sarcinile de plan?
Tovarăşul Moţolete înţelese că treaba asta
migăloasă de promovare a femeilor, trebuia s-o
facă singur. Şi începu să viziteze compartimentele,
birourile, atelierele şi depozitele, să stea de vorbă cu
tovarăşele salariate, chipurile, să „observe” fondul
de cadre, pentru eventuale aplicări a obsedantei
plenare. Om cu ani grei de experienţă în acest
domeniu, a-nţeles că tovarăşa Fâţea avea dreptate.
Multe tinere, fâşneţe, părul spic de grâu fluturând
în vânt, înfipte bine pe picioare ’nalte, sugrumate
de blugi, îi străpungeau ochii cu sfârcurile sânilor
agresivi abia struniţi în decolteuri foarte…
decoltate. Toate erau într-un permanent dute-vino
prin faţa sa, fie prin birouri, pe coridoare, prin
secţii sau depozite, într-o defilare plină de zâmbete,
fâţâieli şi ocheade galeşe sau cu fulgere sclipitoare.
Iar el, săracul director, trimis aici de tovarăşul Prim
la „tratament de recuperare morală”…
Nu, nu! Hotărât, nu! Are sarcini de partid
să aplice hotărârile plenarei? Are! Dar, s-a fript o
dată? S-a fript. De aceea va fi drept, cinstit, corect
şi principial, în relaţiile cu tovarăşele salariate şi
le va trata ca pe oricare alt salariat. Promovările?
Ei, bine, tovarăşi! Cine este harnic, corect, eficient,
competent etc., etc., vom vedea. Şefii? Ce dacă sunt
bărbaţi? Se dovedesc corecţi, principiali etc., etc.?
Şi… dacă o femeie este competentă, eficientă etc.,
bineînţeles, cu multă plăcere. Numai să fie vacant
vreun post de şef. Dacă nu… ce vreţi să fac? Pâinea
se mănâncă pe rând.
Cu aceste gânduri optimiste, tovarăşul
director Moţolete conducea de vreo trei luni
întreprinderea „Trei zvârlugi”, unde, lună de lună,
planul se îndeplinise, depăşindu-se cu procente
substanţiale. În luna a patra se pomeni în birou cu
şeful serviciului Contabilităţii, tovarăşul Stelică, un
lungan osos, cu chelia transpirată. Era însoţit de
tovarăşul Spirache, şeful Planului, un mărunţel cu
burtă, ce gâfâia la tot pasul şi îşi tampona mereu cu
batista fruntea plină de sudoare.
 Mirat, Moţolete i-a întrebat:
— Ce s-a-ntâmplat, tovarăşi?
Tovarăşul Spirache a oftat adânc, parcă ar fi
aruncat din spate un sac de cartofi:
— Uff, tovarăşe director!... Eu şi cu Stelică ne
chinuim de vreo zece zile să scoatem planul…
— Şi bilanţul, tovarăşe director! a sărit Stelică.
Trag de el de m-am spetit. În fiecare seară, până la
douăşpe noaptea.
— De unde-l scoateţi, măi, fraţilor? Din
fântână?
— Da, tovarăşe director! A răspuns nervos
Stelică. Din mocirlă! Că de nu învârteam eu cifrele
aşa cum trebuie, nu mai ieşea beneficiul şi nimeni
nu mai pupa prima.
— Ce primă? a-ntrebat mirat directorul.
— Trimestrială, tovarăşe director! spuse tot
mirat, Spirache. Parcă nu ştiţi. La noi se ia prima
trimestru de trimestru. Sume substanţiale. Dacă
muncim… Apoi, aşa cum spuse Stelică, tragem de
plan cu dinţii.
— Şi, a ieşit prima? Cât?
— Staţi liniştit, tovarăşu’ director! spuse
calm tovarăşul Spirache. Am transmis telefonic la
Direcţia Generală toate cifrele şi omu’ nostru de
acolo ne-a transmis tot telefonic aprobarea. Mâine
avem şi telegrama. Rămâne doar să aprobaţi listele
cu defalcarea pe compartimente, că de rest ne
îngrijim noi.
— Care… „noi”? a întrebat curios Moţolete.
— Noi, şefii! a pufnit nervos Stelică. Noi
respectăm regulamentul de mulţi ani şi treaba
merge strună.
— Adică… ăsta e „obiceiul casei”, a mormăit
Moţolete.
— Fiţi liniştit, tovarăşu’ director! a zâmbit
calm tovarăşul Spirache. Noi vă stabilim suma
cea mai grasă, iar durerile de cap cu salariaţii ni le
asumăm noi, şefii.
Moţolete i-a privit lung, zâmbind suspicios:
— Şi… cum procedaţi, tovilor?
Cei doi se uitară miraţi unul la altul. Vechiul
director nu le pusese niciodată asemenea întrebare.
Ca un diplomat ce era, tov. Spirache răspunse calm:
— Eu comunic şefilor de compartimente
cifrele stabilite procentual, conform hotărârii
Adunării Generale. Aceştia le dezbat cu salariaţii
din subordine şi nominalizează premiaţii. Apoi,
îmi trimit listele cu cei premiaţi şi sumele cuvenite.
După cum vedeţi, perfect legal, principial şi P
democratic. R
— Şi directorul? întrebă apăsat Moţolete. O
— Cei cu directorul? întrebă tăios tov Stelică. Z
Pe el nu-l doare capul. El aprobă listele şi gata. O Ă
simplă semnătură, că tovarăşul Spirache are grijă să
scrie pe fiecare listă: „se aprobă, director”… Ce vreţi
mai simplu de atâta?
— Dar eu vreau să particip la nominalizarea
premiaţilor! a răcnit înfuriat Moţolete. Şi asta, tovilor,
vreau să se facă în birou la mine, cu toţi şefii de faţă.
Cei doi l-au privit cu gura căscată. Parcă erau
trăsniţi. Moţolete nu le dădu răgaz de comentat sau
protestat. Spuse repede şi scurt:
— Tov Spirache, te prezinţi la ora 15, la
mine-n birou, cu toţi şefii şi sumele defalcate pe
compartimente!
Amuţiţi şi, parcă paralizaţi, cei doi ieşiră
pleoştiţi din birou. Vă închipuiţi cum au început să
zbârnâie telefoanele, ce se spunea şi cum se urla pe
fir în ambele sensuri. Ce alergătură alarmantă pe
coridoare, prin birouri, prin secţii, prin depozite şi
prin curte. Fâţâieli precipitate, şuşoteli disperate,
proteste şoptite, aranjamente tăcute, din priviri şi
prin semne. Toată întreprinderea era agitată, ca
un stup în care intrase un şobolan. Iar tovarăşul
Spirache, cu fruntea asudată şi batista udă, încerca
să liniştească pe fiecare şef:
— Fii calm, tovarăşu’, fii calm, fiecare
problemă îşi are soluţia ei!
La ora stabilită, şefii începură să se adune
speriaţi, în cabinetul directorului. Când a intrat
tovarăşul Spirache cu lista, Moţolete i-a spus glacial:
— Te rog să-mi aduci şi listele de premiere
aprobate, din trimestrele precedente, precum şi pe
cele de anul trecut.
— Pentru ce? a întrebat speriat tov. Spirache.
— Ca să facem o analiză în dinamică.
Nedumerit, tov. Spirache aduse şi dosarul
cu listele cerute. El era un funcţionar meticulos
şi ordonat. Tovarăşul Moţolete şi-a vârât capul în
hârtiile din dosar, până la umeri, parcă ar fi făcut
cercetări arheologice în adâncul birocratic al
dosarului.
În acest timp (de profund studiu), şefii îl
priveau în tăcere, şuşotind speriaţi:
— Ce-o fi scormonind acolo?
Însă, tov Spirache dădea discret din cap şi din
mână, adică:
martie 2023 55
 — Fiţi liniştiţi, fraţilor! Am eu răspuns la
orice întrebare.
După aşa zisa „analiză a perioadelor
precedente”, într-un târziu, Moţolete a ridicat
capul din hârtii şi a privit lung la fiecare şef,
mormăind:
— Va să zică… ăştia sunt stâlpii de bază ai
întreprinderii! Aşa e, tov Spirache?
— Aşa e, tovarăşe director! a întărit ferm tov
Spirache.
— Ce mândreţe de bărbaţi! a rânjit Moţolete,
continuând să-i învăluie cu privirea. Haiduci, nu
alta! Cee, Novăceştii lui Mihai Viteazul! Uite-aici, ai
noştri ca stejarii, cu burţile-n faţă şi pixu’ la ureche!
Toţi, ca malu’, de neclintit! Să spargi cu ei sarcinile
de Plan, mari cât stâncile.
— Sunteţi poet, tovarăşe director! a îndrăznit
tov Stelică. Remarcă, la care Moţolete nu i-a dat
replică. A-ntrebat precipitat:
— Au venit toţi, tovarăşu’ Spirache?
— Da, tovarăşe director! Uitaţi, făcu apelul
Spirache: Stelică, de la Contabilitate, Costică, de la
Producţie, Mitică de la Aprovizionare, Romică de la
Desfacere, Fănică de la Administrativ, nea Gică de
la Transporturi…
— Ia stai, bă! îl întrerupse Moţolete. Ce e
asta? Suntem în familie?
— Suntem o familie, tovarăşe director! a
răspuns băţos Spirache. Întreprinderea noastră este
o adevărată familie. Acesta este secretul succeselor
noastre.
— Măi să fie! mârâi Moţolete. Lasă abureala şi
treci la premiere!
Nea Spirache citi sumele defalcate de el pe
compartimente. Auzind cifrele, fiecare şef sărea de
pe scaun, protestând. A urmat o ciondăneală, ca
între câinii înfometaţi, în faţa oaselor aruncate de
bucătar. Dar, nea Spirache, vulpoi experimentat,
mai arunca discret câte o mică sumă, la câinele care
lătra mai turbat, astfel că, până la urmă, haita s-a
liniştit. Intrigat, Moţolete a urlat şi el:
— De unde, tov Spirache, de unde?
Tov Spirache se apropie de Moţolete,
şoptindu-i la ureche, cu mâna ridicată protector:
— Din rezerve, tovarăşe director, din rezerve.
Băieţii ştiu că păstrăm rezerve pentru situaţii
neprevăzute. De aceea sunt atât de îndârjiţi.
Moţolete a zâmbit ironic, dând din mâini a
lehamite:
56 Axis Libri
— Bine, tovule, bine! Apoi a rânjit la haita
hămesită: acum sunteţi mulţumiţi?
Nu a răspuns nimeni. Doar câteva mârâieli
înfundate, peste care a căzut liniştea apăsătoare.
Moţolete găsi că e momentul să înceapă împărţirea
sumelor pe salariaţi.
— Dacă s-au liniştit apele, hai să auzim care
ne sunt premiaţii! Începe dumneata, tov Stelică! Că
doar dumneata ai tras cu dinţii de prime.
— Tovarăşe director, a început ofuscat Stelică,
eu nu vreau ca lumea să-mi recunoască meritele,
deşi le am. Repet: de-şi-le-am! Pentru că, n-ar mai
pupa nimeni prima trimestrială, fără pixu’ acesta a’
lu’ Stelică. Dar lumea, ce face? Îl înjură pe prostul
de Stelică. Asta face!...
Văzând că i se înroşeşte chelia, Moţolete a
încercat să-l liniştească:
— Lasă, lasă, tov Stelică! Toată lumea îţi
recunoaşte meritele. Toţi ştiu cum tragi dumneata
de prime. Hai, te rog fii rezonabil!
Dar Stelică, tot mai continua să fie bosumflat:
— Al dracului să fiu, dacă n-am să-i las pe
toţi cu gura uscată, aşa cum mă lasă ei pe mine! Că
mereu zic: ia să-i las, mă, cu targa pe uscat! Să vadă
şi ei că nu pot s-o ducă fără pixu’ acesta. Dar… dacă
sunt prost…
Moţolete nu mai răbdă şi izbucni:
— Şi, ce vrei, tovule? Să-ţi ridicăm statuie?
Uite, o facem şi p-asta, să ştie lumea cine scoate
prima.
Stelică se mai domoli şi mormăi moale:
— N-am nevoie să-mi ridicaţi statuie. Măcar
să recunoaşteţi că şi la Contabilitate sunt nişte
proşti care trag.
— Recunoaştem, strigă Moţolete. Care-s ăia?
Aici, tov Stelică începu să se bâlbâie:
— Păi… toţi trag, dar… Lilica, ăă…
— Iar Lilica? Tot Lilica, dom’le? Până când,
Lilica? începu să turuie Romică de la Comercial,
o namilă spătoasă, care, ar fi arătat sub patruzeci
de ani, dacă burta, chelia pronunţată şi tâmplele
argintate nu-l aruncau spre cincizeci.
Cu vocea sugrumată, Stelică protestă:
— Vă rog, tovarăşe director! Eu nu suport
cocoşii care cântă pe gardul meu. Pentru că nici
mie nu-mi place să mă-nvârt printre găinile din altă
ogradă.
(Va urma)
 P
R
O
Z
Cum arată copacul Ă

care se numeşte şunjor?

etimologii

Timpul, care întunecă în urma lui clipe şi vieţi, păstrează ca

pe nişte oaze, întâmplări sau întrebări din alte vremuri, ca imaginea
bisericilor scufundate şi rămase să lumineze în lumina lunii, într-un
cer întors, pe fundul lacurilor, aducând dangăt de clopot profund care
reverberează în sufletul nostru, plin, plenar.
Una dintre aceste întrebări, cufundată în negura amintirii,
vine din când în când, în sunet de clopot să frământe mintea mea,
ca atunci când eram copil. Sărbătorile de primăvară aveau miros de
verde, de var, de zambile şi zvon de floare de zarzăr în plin dialog cu
roiurile de albine. Primăvara era despre verde-iarbă, pământ reavăn
în grădină, imaginând ronduri de flori cu pietre văruite şi straturi

Elvira Alexandrescu
publicist

martie 2023 57
 dreptunghiulare cu răsaduri sfielnice, ocrotite
şi grănăţuite şi ele de şiruri de pietre stropite cu
var. Grădinile arătau astfel ca platourile cu colive
pe care doamnele le duceu la sfinţit în fiecare
sâmbătă a Postului Mare. Nimic nu rămânea
nescuturat, nespălat, neprimenit. Toate trebuia să
bucure ochiul, sufletul. Iar Sărbătoarea Sfântului
Mare Mucenic Gheorghe era aşteptată cu slujba
de seară la biserică şi cu acele tainice demersuri
care doar în şoaptă se rosteau şi doar cei iniţiaţi
le cunoşteau. Şi aşa, în ziua premergătoare sfintei
sărbători, mai după-amiază, când se domoleau
treburile importante, băieţii mai mărişori plecau în
ceată veselă, cu toporişti în mână, să aducă şunjor
pentru împodobitul porţilor. De pe laţul gardului,
sprijinind vârful ghetuţelor, urmăream fermecată
plecarea băietanilor, ca şi cum ar fi plecat la oaste
sau la înfăptuirea a cine ştie ce fapte de vitejie. Poate
chiar la uciderea balaurului... Mă interesasem, era
exclus să-i întovărăşesc, aşa cum curiozitatea şi
spiritul de aventură in nuce mă îmboldeau. Făcea
parte din ciclurile de iniţiere ale bărbaţilor şi nici
vorbă să am acces la acest ritual. „Fetele nu merg
la şunjor!” Şi ceata tinerilor se întorcea în zvon de
frunză cântătoare, atunci când deja eram coborâtă
de pe gard, plictisită, şi urmăream gâze prin iarbă.
Zvonul de frunză verde crud se auzea însoţind
glasurile vesele şi bătutul aspru în stâlpii porţilor,
în larma câinilor. Venea şunjorul! Şi din nou laţul
gardului îmi aducea plus de înălţime şi puteam
vedea crengi de copac şunjor în mâinile băieţilor
care erau parcă mai mari, mai cu rost, mai veseli, mai
îmbujoraţi. Erau ca nişte cerbi cu coarnele de crengi
înfrunzite. Cu dosul toporiştii băteau în cuie crengi
foşnitoare în porţile oamenilor şi acest amănunt
îmi cutremura trupul, pentru că-mi amintea cum
trupul lui Iisus fusese bătut în piroane pe cruce. Şi el
un trup verde, frumos fremătător, care adusese doar
bine. Dar usturimea lacrimilor era iute alungată
pentru că nu-mi trebuia decât câţiva paşi adăugaţi
pe laţul gardului pentru a fi cu capul, ca o păpădie,
printre frunzele minunate. Se poate mânca şunjoul?
Ba bine că nu! Cum să nu se mănânce! Şi frunza
aceea în formă de inimă, lucioasă pe o parte şi mai
pufoasă pe cealaltă, având la subsuoara codiţei un
căpăcel maron, ca o unghiuţă, dovada mugurelui
din care apăruse, avea un gust minunat acrişor, de
măcriş, şi parfum de pădure. De-a mirării mi-a fost
să aud că doamnele care aveau coşuri cu colivă în
58 Axis Libri
fiecare sâmbătă, făceau sarmale din frunza şunjor!
Cum aşa?
Şi era doar o întâmplare că a doua zi era ziua
lui Gică, şi a lui Gigi cel mare, şi a lui Gigi cel mic, şi
a tantei Georgeta, şi a lui Gheorghe, fratele cel mai
mic al tatei, căruia îi scriam cu câteva zile înainte o
felicitare în care îi spuneam „la multi ani cu ocazia
zilei numelui!”. De fapt felicitarea sau cartea poştală
o scriau mama ori tata, sau poate sora mea, dar eu
eram de acord şi luam întotdeauna la cunoştinţă.
Minunată candoare! Minunată copilărie!
Sfântă candoare!
Am căutat, atunci când am avut voie să merg
în pădurea cea multă vreme interzisă, am căutat
fragii, ciupercile şi Floarea Paştelui prin iarbă, iar
în coroanele copacilor am căutat frunza aceea de
neconfundat a şunjorului. Şi nu am găsit copacul.
Mai târziu am căutat-o în atlasul botanic şi am
identificat toţi copacii pădurilor de foioase, dar nu
ştia nici el de copacul şunjor.
Şi aduc acum un omagiu cald acestor doamne
care mi-au adus în copilărie lumea nepreţuită a
misterelor, fără de care nu aş fi eu. Şi le chem aici
pe nume pe minunatele noastre vecine: Tora, Tia,
Anica, Nuţa, Tia (din nou!), Georgeta, Tanţa,
Viorica, doamna Măntoiu. Doamnele acestea,
care făceau din florile de salcâm sau de dovlecel,
trecute prin aluat de clătite, minunate dulciuri de
casă. Care îşi împodobeau platourile cu colivă cu
prăjituri tăiate în romburi, cu foi coapte pe dosul
tăvii şi creme elaborate, mirosind a vanilie sau rom.
Doamnele acestea care m-au iubit ca pe copilul lor,
care iubeau toţi copiii vecinilor şi pe care îi puneau
la aceeaşi masă cu proprii copii, dacă se nimereau la
joacă în curtea lor. Şi vreau să le mulţumesc pentru
felia mea de basm din care mi-am luat doza de bun,
şi frumos, şi mirific, şi feeric pentru toată viaţa!
Şi mi-a trebui o viaţă să accept că nu există
un copac şunjor. Că de fapt erau doar crengi
tinere de fag sau tei aduse ofrandă Sfântului Mare
Mucenic Gheorghe pentru uciderea balaurului. O
întâmpinare a sărbătorii „cu ramuri umbroase”. Ele
vegheau şi ocroteau casele într-un ritual arhaic,
pentru ca duhurile răului să nu aibă putere şi să fie
alungate.
Şi şunjorul nu este altceva decât numele
sfântului: Sân Jor, Sân Jorj, Sân George, Sântgioagiu.

Epigrame
EMINESCU
A zidit în vers femeia,
Ridicând iubirii templu,
Şi ne-a insuflat ideea
De-a-i păstra în veci exemplu’.
CARTEA
E refugiu’ asumat
Pentru cel ce o iubeşte
Şi e putred de bogat
Sufleteşte.
MĂREŢIA FECIOAREI
Adorând-o toţi bărbaţii,
Scrie-n viaţă-o epopee,
Că-i izvorul unei naţii
Când ajunge ea femeie.
ASTRO-PISCICOLĂ
Peştele de o Fecioară
Dacă s-a îndrăgostit,
Nu va fi chiar prima oară
Vasile Manole Când se va trezi „prăjit”.
epigramist
CABALINĂ
Pe un cal mai nărăvaş
L-a-nvăţat un armăsar:
— Când te bate-al tău conaş,
Pune-ţi piele... de măgar.
MARIANNE
E simbolul libertăţii
Cel cântat în Marseieză,
E
P
I
G
R
A
M
E
E imaginea dreptăţii
Din Republica Franceză.
LÈSE-MAJESTÉ ÎN ALB ŞI
NEGRU
Jucătorii poartă vina
C-au stârnit în şah o dramă,
N-au mai respectat Regina
Şi-au ajuns să-i spună „Damă”.
MATEMATICĂ APLICATĂ
Le este-atâta de uşor
Studentelor simpatice,
Să aibă, chiar cu proful lor,
Relaţii... matematice.
ŞAH MAT(OL)
Când serveşte o cinzeacă,
Spun sătenii toţi ca unul:
— Pe diagonală-atacă,
Nu vă puneţi cu nebunul!
FOAMEA DE CULTURĂ
Până-a scrie epigrame
A fost muritor de foame,
Consecvent fiind el încă,
Litere şi-acum mănâncă.
URÂTUL
Nu-i atrăgător defel
Şi de mult s-a consolat,
Fug femeile de el,
E-un bărbat de... neuitat.
martie 2023 59
 VOCABULARUL
Foame are de cuvinte,
Niciodată nu-i sătul,
Exigent ca un părinte,
Sieşi spune: - Nu-i destul!
CONSECVENŢĂ
Când el pleacă de acasă,
Soaţa, ce nu-i repezită,
Graba bine o evită,
C-o găseşte unde-o lasă.
MECANICA FLUIDELOR
Tare-i bună băutura
De poţi bea cât duce gura
Şi înghiţi apoi atât,
Până capul „face gât”.
DREPTUL LA ONORARIU
Omul fără apărare
Angajeaz-un avocat,
Să nu aib-o condamnare
Fără a fi asistat.
PACIFICATOR CU ORICE PREŢ
Dacă n-are argumente
Când el pacea şi-o doreşte,
60 Axis Libri
Sau nu sunt suficiente,
El cu tancuri suplineşte.
ÎN PARLAMENT
Atunci când este o şedinţă,
Parlamentarii dorm ca pruncii,
C-a devenit obişnuinţă
De a dormi în câmpul muncii.
ÎN SALA DE AŞTEPTARE
Domnul doctor ne surprinde
C-are „cunoştinţe” multe
Şi mereu aşa pretinde,
Primele să le consulte.
DEPRINDERI IMPORTATE
Iarba verde de acasă
Ca pe fân noi o uscăm,
Că-i o iarbă mai aleasă,
După care... o fumăm.
ÎN ERA CREDITELOR
E o vorbă cunoscută
Ce aduce bucurii:
Nimeni de nu te-mprumută,
Vei scăpa de datorii!
 E
P
I
G
R
A
Epigrame M
E

Valeriu Valegvi - „Eva printre degete”

Orice Evă la-început de drum
Te copleșește cu al ei parfum,
Dar odată-ndrăgostit de ea,
Te joacă pe degete cum vrea...

Daniel Corbu din Iași - „Ferestrele oarbe”

De la fereastra unei case
Răzbat scâncete zgomotoase:
„Sunt oarbă, din suflet vă rog,
Chemaţi-mi un oftalmolog!”

Codrina Codruţa Tudoriu - „Rapsodie în

bocanci”
În bocanci o rapsodie
Nu arată prea şarmant:
De ce n-ar putea să fie
Într-un pantof elegant?…

Nicolae Grigore Mărășanu și Viorel Coman

din Brăila - „Locuirea în poezie”
Ioan Fărcășanu Să locuiești în poezie
epigramist, poet Nu e o simplă fantezie,
Că scapi de soacră, fisc, chirii,
De bănci, vecini și datorii...

Grigore Postelnicu - „În aşteptarea

precipitaţiilor”
Citind titlul cărţii am conchis:
Autoru-i informat precis
Că precipitaţiile vin
Şi am luat cu mine-un fulgarin…

martie 2023 61
 Aldyn Alexander -„Oraşe întinse pe vârf de
retină”
Am vizitat oraşul pe vârful de retină,
M-au încântat privelişti de-o măreţie plină;
Privind cu duioşie peisajul minunat
O lacrimă se scurse şi-oraşu-a scufundat.
Ionel Necula, din Tecuci - „Ștefan Petică –
evadarea în iluzie”
Acest poet simbolist
C-un destin atât de trist,
Este trezit din uitare
De-un critic cu suflet mare...
Scriitoarei Gulșah Süder Uzunmehmetoglu -
„Femeile cu miros de flori”
O fată când e domnișoară
Miroase-a flori de primăvară;
După ce-a devenit soție,
Miroase a bucătărie...
Alexandru Mironescu - „Admirabila tăcere”
Citind cartea de mai sus
Dacă ai ceva de spus
62 Axis Libri
Nu poţi face-apreciere:
Autorul vrea tăcere...
Ruxandra Anton - „Lumile dispărute” (una
dintre creaţii are titlul „Poezie strânsă cu uşa”)
În lumile dispărute
Sunt multe necunoscute;
Totuşi e o tragedie
Să chinui o poezie.
Petru Iamandi - „Ocolul pământului în 80 de
schiţe umoristice”
Luând la pas pământu-n lung şi-n lat,
Ne spune tuturor ce a aflat:
Umorul peste toate azi domneşte
Şi-n orice ţară, el, acasă este.
Violeta Daniela Mândru - „Secretele magnoliei”
Din volumul prezentat,
Ce l-am lecturat cu sete,
Vă spun sincer n-am aflat
A magnoliei secrete.

STROFE RĂZLEȚE
AȘTEPTĂRI...
Vremurile-s anormale,
Primăvara-i naturală;
Războiul de globalizare,
E cel ce ne bagă-n... oală.
POSTUMITATE
Nu te gândi la șir funerar,
De va fi dens sau mai rar;
Acum lucrul, cel mai fain,
E să ai ,,Like-uri” online.
GUSTURI
Femeile au pofte multe
Și-i greu să fii în voia lor,
De ai norocul să te-asculte,
Puține și-ar dori... umor!
LABILITATE
De la dragoste la ură,
E-o distanță imprecisă,
Legată de-o sinecură,
Toader Buhăescu Ce de soață e decisă.
epigramist
TERMENI GLOBALI
Se vede globalizarea,
Cu-n englezesc intrat în uz:
Minciuna și mistificarea,
Sunt numite... fakenews.
BÂRFITORUL
Vorbe rele despre tine,
Aruncă să-ți facă-n ciudă,
E
P
I
G
R
A
M
E
Chiar de nu auzi prea bine,
Alții-s destinați s-audă.
GREUTĂȚI
Nu cântarul îți arată,
Greutăți ce te-amețesc,
Ci, prețurile dintro-dată
Care mereu, mereu... cresc!
MARTE (zeul războilui)
Zeul războilui n-ar exista,
De n-ar fi dualitate;
Pacea e perechea sa,
Trăind în complicitate.
SENSURI...
Ești norocos pe-o cale,
În sensul vântului hoinar,
Pe când, la deal sau vale,
E greu mergând în sens contrar.
OPINII...
Făcătorii de cenzură,
De laude nu-s deranjați;
Adevărul astupă-n gură
Dacă-a lor sunt criticați.
VREMEA
Iarna este capricioasă,
Trezindu-ne mirarea,
Nu-i nici mincinoasă,
O-ntârzie... poluarea!
martie 2023 63
 AGONIE ȘI EXTAZ
Prețurile se-ntregesc,
Dominând piețele,
Șmecherii se-mbogățesc,
Noi ne lungim... fețele!
DELICATESE
De gelozie nu vom suferi,
Că mărfurile devin ,,poame”,
Ci serios ne vom gândi,
Cum scăpăm de... foame!
INVOLUȚIE
Când binele-i involutiv
Și-ngrijorarea te trage-n jos,
Te ,,răcorești” declarativ:
Trecutul a fost mai frumos!
BOGĂȚII ȘI ORGOLII
Imperiile se nasc și mor,
Din confruntări militare;
Ce va ieși în viitor,
Din lupta pentru globalizare?!
PARTIDE POLITICE
Stânga, dreapta, sau centrale,
Toate sunt de-aceeași teapă:
Clientela cu parale,
Alegătorii cu... ȚEAPĂ.
NU EXISTĂ DIAVOLI
Lupte de gen, de clase,
De religii sau de rase,
Pe paralele ori meridiane,
Toate sunt la fel... umane!
EXPERT
Gigolo recunoscut,
S-a păcălit și acest domn,
Picându-i la așternut,
Una beată... de somn.
CADOU...
Ca replică la vaccinare,
Pentru anul ce-o să vină,
Molecula plimbătoare,
Naște o... nouă tulpină!
64 Axis Libri
PURCELUȘUL..
Animăluțul mititel,
Poate te ademenește,
Dar, nu e plăcut defel,
Când crește și se... porcește.
TACTICI
Tacticile militare,
Ce zic, cu justificat temei,
C-atacul e o apărare,
Plagiază pe multe femei!
CĂMĂTARUL ȘANTAJIST
Cu dobânda e-o poveste,
Părând că-i dezinteresat,
Fiindcă dânsul râvnește,
La fata celui scăpătat.
DISJUNCȚIE
Cu, sau fără lege,
Pare-a fi totuna,
Când nu se-nțelege,
Din amestec, ce-i minciuna.
BUGET
La-nceput de an bugetul,
E întocmit, că bani ar fi;
Nimeni neavând regretul,
Dobânzilor la FMI.
 I
N
T
E
TEODOR VIȘAN R
V
I
LECȚIA PICTORILOR INTERBELICI MI-A CĂLĂUZIT U
DEMERSUL ARTISTIC

Ghiță Nazare: Domnule Vișan, ați ajuns la venerabila vârstă

a senectuții, cu mintea limpede precum apa curgătoare de munte,
priviți lumea de la înălțimea vârstei de 80 de ani împliniți în luna
ianuarie a acestui an. Aș vrea să începem discuția noastră cu...
începutul, oferindu-ne câteva date despre locul nașterii, despre
mediul copilăriei și adolescenței de acum 60-70 de ani, despre
devenirea profesională.
Teodor Vișan: M-am născut în Galați, la 31 ianuarie 1943, în
cartierul numit Lozoveni, unde majoritatea locuitorilor se ocupau
cu agricultura, în mod deosebit cu creșterea animalelor. Primii ani
de școală i-am făcut la Școala de Băieți Nr. 7, acolo unde mi-am
descoperit și înclinația pentru desen. Au urmat cursurile liceale la
Liceul „Mihail Kogălniceanu”. Urmându-mi pasiunea, pictura, m-am
angajat la un atelier de artă decorativă, care avea ca obiect de activitate
executarea de firme, decorațiuni, precum și mijloace de propagandă
pentru partidul din vremea aceea.
Am lucrat în cadrul acestui colectiv timp de trei ani, după
care m-am angajat ca decorator la cooperația meșteșugărească, unde
am avut timpul necesar pentru a-mi perfecționa tehnica artistică.
Maeștrii mei au fost... expozițiile și muzeele de artă, dar, mai ales,
munca perseverentă în fața șevaletului. Deci muncă de autodidact.
G.N.: V-ați format, personal și profesional, în anii cunoscuți în
istoria noastră drept perioada „obsedantului deceniu”, o perioadă
Ghiță Nazare marcată de trecerea de la un regim politic la altul, așa cum avea să
profesor, publicist
vi/ni se întâmple și peste 40 de ani, în anii deplinei maturități. Ce
v-a marcat în mod deosebit viața în cele două perioade?
T.V.: Fiecare perioadă istorică, fiecare regim politic are propriile
caracteristici, cu bune și cu mai puțin bune. Formarea mea ca artist
a avut loc în perioada regimului trecut, însă eram atât de absorbit
de cariera mea artistică, încât nu percepeam realitatea cu adevărat.
Atelierul de lucru era „turnul meu de fildeș”, acolo unde, în fața
șevaletului, mă cufundam într-o altă lume, a culorilor, a ideilor, a
libertății, era locul de taină unde mă întâlneam cu prietenii, schimbând
idei și păreri în domeniul creației plastice.

martie 2023 65
 Teodor Vișan
T.V.: După schimbarea regimului, eu, ca și
ceilalți colegi de breaslă, am traversat o perioadă
tulbure, marcată de nesiguranță, de readaptare la
statutul de oameni liberi. Apoi lucrurile au intrat
în normalitate, de integrare și de recunoaștere a
valorilor autentice în viața artistică internațională.
G.N.: Domnule Vișan, faceți parte din
categoria artiștilor plastici gălățeni cu o bogată
activitate artistică, cu multă, multă experiență. Se
spune adesea că în domeniul creației 99% este muncă
și doar 1% talent. Dumneavoastră ce părere aveți?
T.V.: Activitatea mea în domeniul artelor
vizuale a început încă din copilărie și adolescență.
Îmi plăcea să desenez, mai întâi cu degetul pe nisip
sau pe pământul umed, așa cum fac mai toți copiii.
Pe urmă a venit școala și aici am făcut cunoștință
cu creionul și caietul de desen. Bineînțeles și cu
îndrumările doamnei învățătoare. Aptitudinile
mele au început să se dezvolte, astfel încât, la un
moment dat, desenul m-a captivat. Linia și culoarea
au început să devină principalele mele elemente
de exprimare. Privind în urmă, îmi dau seama că
experiența mea de acum este un cumul al anilor
și muncii din fața șevaletului. Da, talentul este
foarte important în creație, dar el nu este suficient.
Numai studiind, muncind, lucrând permanent îl
poți dezvolta și încununa cu realizări care să-ți facă
66 Axis Libri
cinste în primul rând ție ca artist și să fie de folos
celor care vin în contact cu produsul tău artistic.
Bucuria orelor de muncă este răsplătită prin ceea
ce se numește operă de artă, în care tu ai încorporat
emoții, sentimente, gânduri, idei, trăiri sufletești.
G.N.: Ce resorturi v-au înrâurit creația
artistică? Ați avut mentori sau a fost o chemare
interioară? Cum a fost începutul? Care a fost
semnalul primelor succese.
T.V.: Resorturile țin de intimitatea ființei
mele, de forumul meu lăuntric. Aici am găsit
îndemnul și forța înălțătoare de a exprima prin
linii și culoare ceea ce simt. Mentorii mei au fost
marii pictori interbelici ale căror opere am avut
posibilitatea să le admir în Muzeul de Artă din
Galați, dar și în muzee din București sau din alte
orașe din țară. Ei au constituit modelele pe care
le-am urmat și a căror lecție m-am străduit să o
învăț. Pot spune că lecția lor mi-a călăuzit prin ani
demersul artistic. Care a fost semnalul primelor
succese? N-aș putea să vă spun, fiindcă acestea
vin încet, cu picătura, aproape că nu-ți dai seama.
Cred totuși că un moment esențial în devenirea mea
artistică îl reprezintă prima expoziție personală, pe
care am deschis-o în iunie 1968, la Casa de Cultură a
Municipiului Galați, după ce mai înainte, în 1966 și
1967, participasem la unele manifestări colective. Am
expus atunci 57 de lucrări de pictură și grafică. Aveam
doar 25 de ani. Atunci am beneficiat și de o cronică
plastică a lui Corneliu Stoica, apărură în ziarul „Viața
nouă”. Prietenul meu de acum nu a fost atunci atât
de încântat de tot ceea ce am expus, recomandându-
mi o selecție mai riguroasă a lucrărilor, o mai bună
organizare a elementelor compoziționale și folosirea
unei palete coloristice mai luminoase, observații de
care am ținut seama mai apoi.
G.N.: Cum ați evoluat? Vă rog să conturați
câteva repere din cariera artistică. Mă refer în
primul rând la manifestări artistice la care ați
participat în Galați, în țară, în străinătate.
T.V.: După expoziția din anul 1968 am fost
mult mai atent la pictura artiștilor care formează
pleiada de aur a picturii românești: Grigorescu,
Luchian, Petrașcu, Pallady, Ressu, Tonitza, Șirato,
Ghiață, Bunescu etc. În același timp am urmărit
tendințele înnoitoare care se manifestau în arta
contemporană. Am fost atras de pop-art și am
realizat o serie de lucrări care îmi plac și acum. Pe
urmă am rămas credincios postimpresionismului.
Mi-am organizat 45 de expoziții personale deschise
în Galați, București, Iași, Brașov, Craiova, Slobozia,
Bârlad, Tecuci, Brăila, Hunedoara, Fălticeni, Bacău
etc. Am participat la multe expoziții cu caracter
național de la București, Iași, Bacău, Piatra Neamț,
Brăila, Târgoviște, Pitești, dar și la altele din Franța,
Belgia, Rusia, Anglia, Cehia. Din aceste expoziții
foarte multe tablouri de-ale mele au ajuns în colecții
de stat și private.
G.N.: Dar critica de specialitate cum v-a
primit? Vă rog să exemplificați!
T.V.: Critica de specialitate este uneori subiectivă,
însă mie mi-a fost favorabilă, m-a primit bine, nu m-a
pus cu fața la perete. Au scris pozitiv critici de artă
foarte bine cotați: Virgil Mocanu („România liberă”),
Cristina Angelescu („Săptămâna”), Corneliu Antim
(„Luceafărul”), Valentin Ciucă, Maria Magdalena
Crișan, Corneliu Ostahie, Corneliu Stoica, Mariana
Cocoș-Tomozei ș. a.
G.N.: Domnule Vișan, care este tematica
dumneavoastră predilectă în creația artistică?
T.V.: Tematica lucrărilor mele este variată,
în funcție și de genurile și tehnicile abordate.
Peisajul este, bineînțeles, pe primul loc. Urmează
natura statică, portretul, compoziția, nudul. Mă
preocupă îndeaproape Omul, pictat în fel și fel
de ipostaze, problemele sociale. În peisajele mele
veți întâlni priveliști din natură, aspecte urbane, I
secvențe din mediul rural, de pe Dunăre, din Portul N
Mineralier, din Deltă, din Bălțile Brăilei sau din T
zonele montane. Nu aș vrea să mă laud, dar cred că E
sunt pictorul în creația căruia Galații, orașul în care R
m-am născut, trăiesc și creez, apare atât de frecvent. V
Un critic ieșean aprecia faptul că din lucrările mele
s-ar putea alcătui o monografie vizuală a Galaților.
I
Cunoașteți, de asemenea, galeria mea de portrete
U
unde pot fi întâlniți scriitori, actori, artiști plastici,
oameni de știință, istorici, dar și oameni simpli,
umili, oameni ai străzii, copii.
G.N.: Putem vorbi de un stil „Teodor Vișan”
în arta plastică gălățeană și românească? Prin ce
elemente se individualizează?
T.V.: Nu știu dacă stilul meu să-l numesc
„Teodor Vișan”. Știu însă că sunt un postimpresionist
care recreează realitatea pe care o vede și simte, o
interpretează, astfel încât să emoționeze iubitorii de
frumos și să-i înalțe spiritual. Oricum, cine urmărește
creația mea, intrând într-o expoziție colectivă, poate
recunoaște tablourile mele și fără să aibă o etichetă
cu numele meu. Pictura mea este robustă, optimistă,
bine desenată și bine colorată, cromatica este vie,
tonurile sunt armonioase, iar formele sunt foarte
clare. Linia desenului este modernă. Subiectele atrag,
îndemnându-te să le privești cu plăcere.
G.N.: Evident, arta vizuală, ca și alte domenii
ale creației, are un puternic mesaj educativ. În
acest sens, ce i-ați sugera unui vizitator obișnuit să
urmărească într-o expoziție?
T.V.: Opera de artă este o operă deschisă la
nivelul limbajului. Ea va fi receptată și percepută în
funcție de pregătirea și cultura fiecărui iubitor de
frumos. Ce trebuie să urmărească vizitatorul? Tot,
adică conținut, compoziție, desen, culoare, să facă
asociații cu alte creații ale aceluiași autor. Pictura și
grafica mea nu sunt sofisticate, nu creează neliniști
și dureri de cap, cum se mai întâmplă uneori, ci
se lecturează cu ușurință, emoționează. Nu cred
că ar fi vreun ins care să părăsească expoziția cu
sentimentul că nu a înțeles ce am vrut să exprim în
lucrarea respectivă.
G.N.: Dați-mi câteva exemple ale confirmării
valorii dumneavoastră artistice. Titluri, medalii,
diplome, albume etc.
T.V.: Am amintit deja de felul cum creația
mea a fost primită de criticii de specialitate. Printre
cele mai importante distincții aș aminti doar
martie 2023 67
 trei, fiindcă nu consider atât de relevant numărul
diplomelor și medaliilor: Premiul la Festivalul
Internațional de Artă de la Moscova (1987); Premiul
Municipiului Galați (2010); Premiul de Excelență al
Filialei Galați a UAPR pentru Pictură (2017). Am
publicat până acum trei albume de artă, ultimele
două, din 2003 și 2014, având texte scrise de criticii
și istoricii de artă Corneliu Stoica și Valentin Ciucă.
Sunt cuprins în „Enciclopedia artiștilor români
contemporani” vol. I, Editura Arc 2000, București
1996 (autori, Alexandru Cebuc, Vasile Florea,
Negoiță Lăptoiu), în „Un secol de arte frumoase în
Moldova”, vol. II, Editura Art XXI, Iași, 2010 (autor,
Valentin Ciucă), în „Dicționarul ilustrat al artelor
frumoase în Moldova, 1800-2010”, Editura Art
XXI, Iași 2011(autor, Valentin Ciucă), în cele două
ediții ale „Dicționarului artiștilor plastici gălățeni”,
ediția I, Editura „Terra”, Focșani, 2007; ediția a II-a,
Editura „Axis Libri”, Galați, 2013 (autor, Corneliu
Stoica). Cred că o dovadă a prețuirii mele o
constituie și multele tabere de creație la care am fost
invitat să particip, organizate la Sovata, Golubak –
Veliko Grădiște (Serbia), Sinaia, Banska Bystrica
(Slovacia), Boholț, Craiova, Sticlărie-Scobinți,
Întorsura Buzăului, Balcik, Hârlău, Bucium etc.
G.N.: Sunteți gălățean get-beget. Cum se
vede Galațiul de azi în comparație cu cel de ieri,
prin ochii, mintea și sufletul unui artist plastic? Ce
place, ce nu?
T.V.: Uitându-mă în urmă, nu pot să
constat decât că fiecare perioadă are frumusețile
ei. Arhitectura, străzile, oamenii au suferit
transformări radicale. Galațiul, ca și întreaga
țară, este într-o continuă transformare și trebuie
să-l acceptăm așa cum este. Nu pot însă să trec
cu vederea faptul că după anul 1990 s-a produs o
dughenizare a orașului, în sensul că pe la parterul
a foarte multe blocuri au apărut construcții anoste,
considerate de proprietarii lor drept balcoane,
dar care arată ca niște cazemate, stricând estetica
blocurilor. Primăria și Inspecția în construcții nu
au vegheat suficient la frumusețea orașului. De
asemenea, nu pot fi mulțumit de felul cum arată
lucrările de artă monumentală create în cele șase
ediții ale Taberei de sculptură în metal. Cel puțin
cele din Parcul „Cloșca”, sunt groaznice. Au pe ele
fel de fel de înscrisuri și imagini, rugina le răpune.
Mi-ar place să văd mai multe monumente dedicate
marilor personalități ale orașului.
68 Axis Libri
G.N.: Domnule Vișan, din păcate, în lumea
plasticienilor, scriitorilor, creatorilor, în general, nu
există prea mare frățietate, armonie, prietenie. Care
sunt relațiile în lumea artiștilor plastici gălățeni?
T.V.: Arta plastică în general este o artă
individuală, fiecare creator are personalitatea și
particularitățile lui. În mișcarea plastică gălățeană
relațiile dintre artiști sunt normale, profesionale. Avem
un președinte în persoana pictorului Sava David care
unește, care creează o atmosferă prielnică creației și
stimulării acesteia. Este poate singura filială din țară
unde de trei ani se organizează Gala Artelor, unde
cei merituoși, cu expoziții personale și participări la
manifestări de profil locale și naționale sunt premiați.
G.N.: Creator fiind, vă rog să propuneți
forurilor culturale și politico-administrative
gălățene câteva teme plastice care să înfrumusețeze
urbea noastră.
T.V.: Am amintit deja de busturi dedicate
unor mari personalități ale Galațiului. N-ar fi
rău nici decorarea exterioarelor unor blocuri,
organizarea unei Bienale Internaționale de Artă
„Nicolae Mantu”, sprijinirea artiștilor care nu au
încă un atelier de creație, achiziționarea, așa cum
se proceda înainte de 1990, a unor lucrări din
expozițiile artiștilor gălățeni.
G.N.: Sunteți autorul unui mare număr de
expoziții personale organizate la Galați, în țară
și în străinătate. Ați participat, de asemenea, la
mai multe expoziții de grup. Ce pregătiți acum, pe
când un nou vernisaj Teodor Vișan?
T.V.: Pentru anul în curs am programat
trei expoziții personale, dintre care una la Galați,
precum și participări la expoziții colective. La
timpul respectiv, sper să fiți alături de mine.
G.N.: Domnule Vișan, discuția noastră
este consemnată în valoroasa revistă de cultură
„Axis Libri” a Bibliotecii Publice „V.A. Urechia”.
Cum apreciați conținutul și forma de prezentare a
acestei publicații?
T.V.: Revista Axis Libri este o publicație de elită
la nivel național, revistă prin care sunt promovați
scriitori, artiști, între care și artiști plastici, oameni
de cultură etc. Totodată, revista a adunat în jurul
ei elita scriitoricească locală și din țară precum și
corespondenți din străinătate, patronează cenaclul
literar ce-i poartă numele, cu o bogată activitate
culturală.
G.N.: Vă mulțumesc!
 T
E
A
T
Liniştea întunecată şi moale... R
U
a dictaturii
Familia Tót, la Teatrul „Maria Filotti”
din Brăila

Familia Tót, una dintre piesele de succes, semnate de scriitorul

maghiar István Örkény, care, cu tuşe de absurd, de grotesc, reliefează
relaţia dintre putere și victimele ei, a fost publicată în anul 1966, în
forma unui roman scurt, Tóték. Volumul Călătorie de nuntă pe hârtia
de prins muște, care cuprinde pe lângă Familia Tót şi Nuvelele minut, îi
aduce celebritatea. Regizorul maghiar de film Zoltán Fábri ecranizează
Familia Tót, în anul 1969, în pelicula de succes Bine aţi venit, domnule
maior!, sporind notorietatea autorului, astfel încât piesa Familia Tót,
dramatizată de însuşi Örkény, în anul 1967, primeşte în 1970, la Paris,
Marele Premiu pentru Umor Negru.

Tamara
Constantinescu
actriţă, critic de teatru

martie 2023 69
 În spaţiul teatral românesc, Familia Tót
cunoaşte, în ultimii ani, numeroase montări,
printre care cele de la Teatrul Naţional „Marin
Sorescu” din Craiova, Teatrul Clasic „Ioan Slavici”
Arad sau Centrul cultural pentru UNESCO‚
„Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Succesul acestui
text îl determină şi pe managerul Teatrului „Maria
Filotti” din Brăila, regizorul Radu Nichifor, să
cuprindă în repertoriul stagiunii curente a instituţiei
spectacolul Familia Tót, în concepţia regizorală a
lui Silviu Debu. Aflat la a doua montare în teatrul
brăilean, după  spectacolul American Buffalo de
David Mamet, care a avut premiera în luna ianuarie
a anului trecut, actorul Silviu Debu, absolvent al
Masteratului în regie la Academy of Performing
Arts Bratislava (V.S.M.U), mărturiseşte: „În
vremurile incerte pe care le trăim, «Familia Tót»
este un text foarte actual. Situațiile prin care trec
protagoniștii piesei ne arată că, din oricare unghi
l-ai privi și de pe oricare parte a baricadei, războiul
nu aduce nimic bun, niciodată. Violența (fizică sau
psihologică) dă naștere mai devreme sau mai târziu
tot la violență. Atunci când, forțat de împrejurări
fiind, încerci să discuți logic cu un agresor în
speranța că vă veți întelege, nu se ajunge decât la
rezultate absurde și situații de un umor negru. Așa
că, dacă din păcate agresorul nu poate înţelege de
70 Axis Libri
«vorbă bună», se cer măsuri excepționale, din care
nimeni nu are de câștigat”, după cum este notat în
caietul program al spectacolului.
Montarea, în stil clasic, construită de Silviu
Debu pentru Sala Studio a teatrului, are la bază
traducerea realizată de Constantin Olariu, dar,
pentru dinamizarea acţiunii, regizorul renunţă
la personajele secundare şi scenele lor din text.
Povestea este simplă: în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial, într-un sat liniştit din nordul
Ungariei, Familia Tót, al cărei fiu este pe front,
primeşte într-un concediu medical de două
săptămâni, în urma rugăminţilor fiului, pe Maiorul
acestuia, care are nevoie de odihnă, fiind cu nervii
zdruncinaţi din cauza atacurilor partizanilor.
Momentele prin care trec personajele, de un comic
absurd, grotesc de cele mai multe ori, umorul negru
al replicilor, oferă publicului două ore de haz, într-
un perpetuu balans între comic şi tragic. Umorul
căptuşeşte însă aparent tragismul ce defineşte
lumea războiului, opresiunea dictaturii, violenţa
fizică sau psihică, coroziunea fiinţei umane,
invitând spectatorul la o amară meditaţie, oferită în
ambalajul înşelător al hohotelor de râs.
Spaţiul scenic, excelent esenţializat, conceput
de scenografa Sorana Ţopa, proiectează publicul
în gospodăria simplă, cu specific unguresc, a unei

familii de la ţară, cu pereţii, exteriori şi interiori,
cu mobila şi uşile pictate. Panourile pliabile, ce
construiesc locuinţa, delimitează facil planul
exterior, de cel interior. Costumele de inspiraţie
populară, şi nu numai, reprezentative acelei
lumi, amplifică tuşele de comic, de ridicol, ale
personajelor, cum sunt penele pălăriei dnei Tót, ale
chipiului pompierului Tót sau nasturii Poştaşului.
Silviu Debu îşi alege, pentru rolurile
ofertante din text, distribuţia potrivită. Liantul
dintre public şi personaje este încredinţat
simpaticului Poştaş, interpretat cu farmec de
Adrian  Ștefan (distribuit din nou de regizor, ca
şi în American Buffalo, într-un personaj cu un
uşor retard), factor decizional asupra circulaţiei
corespondenţei în sat, în funcţie de preferinţe, fost
pacient al clinicii de boli nervoase, deoarece, după
cum singur se destăinuie, intenţiona să stea aşezat
şi în picioare, concomitent. Liniştea, „întunecată
şi moale” precum „o neagră catifea”, a Familiei
Tót, este nimicită din primele clipe ale apariţiei
Maiorului, întâmpinat cu muzică, cu pâine şi sare,
de către familia dichisită corespunzător. Emilian
Oprea figurează cu umor, pedalând convingător
între forţă şi fragilitate, dimensionând riguros
nuanţele tragi-comice, ridicolul Maiorului, cu
T
E
A
T
R
U
treceri rapide de la o stare la alta, schimbând
totodată registrul acţiunilor de joc. Domnul Maior,
îmbrăcat în uniforma ce aminteşte de uniformele
ofiţerilor SS sau de cele ale horthyştilor, îşi mută
teatrul de război pe terenul Familiei Tót. Regimul
opresiv, dictatorial, pe care îl desfăşoară, i se aplică
îndeosebi capului familiei, pompierului Lajos Tót,
cu precădere în procesul confecţionării cutiilor
de carton, deoarece inactivitatea reprezintă un
mare pericol, susţine Maiorul, omul lăsat de capul
lui devenind o jucărie a propriei gândiri! Tema
proliferării materiei, prezentă în textele din teatrul
absurdului, apare şi aici prin mulţimea cutiilor de
carton, ce invadează spaţiul de joc.
Zane Jarcu îl întruchipează cu ingeniozitate
şi haz pe Tatăl Tót, cel incapabil de a protesta,
de a se opune supliciului, nu numai pentru a da
ascultare insistenţelor fiicei şi soţiei, pentru ca
unicul lor fiu să fie protejat pe front, dar şi din
neputinţa omului simplu, pasiv, de a se revolta,
apogeul frondei fiind atins prin evadarea de pe
câmpul de luptă al locuinţei, în closet. Gagurile,
construite cu inventivitate şi măsura potrivită,
potenţează comicul absurd al limbajului, conjugat
cu un comic de situaţie, generat de obsesiile,
angoasele, concepţiile Maiorului şi răspunsurile
martie 2023 71
 celor trei Tót. Monica Ivașcu, încântătoare în
împăciuitoarea Doamnă Tót (Mama Mariska),
capabilă de orice pentru fericirea fiului, îşi foloseşte
cu inteligenţă şi pricepere disponibilităţile spre
comic, compunând expresiv. Delicata, inocenta
fiică, Ágika, atentă atât la dorinţele Maiorului, cât
şi la familia ei, este conturată cu dezinvoltură şi
subtilitate de Corina Borș.  Reprezentarea scenică
a Fiului, Gyula, plecat pe front, prin impozantul
tablou-portret, capătă sensul adoraţiei absolute,
la care este supus. Distribuţia se întregeşte cu cei
trei elevi de la Liceul de Artă din Brăila, care, cu
măiestrie, interpretează muzica live a spectacolului,
devenind personaje, membrii fanfarei din sat,
dar şi ilustratori muzicali, conturând atmosfera
scenelor din text - Denisa Maria Stoian (saxofon),
Iulian Marius Neagu (tobe), Mario Robert  Ștefan
(acordeon). Grotescul funcționează ca efect comic,
ştanţatorul se dovedeşte a fi util şi în situaţii limită,
pentru a le depăşi, căci, aşa cum spune şi Mariska,
Tót știe întotdeauna ce și cum trebuie făcut.
Silviu Debu reuşeşte un spectacol de succes,
pe placul publicului larg, un spectacol care-i va
provoca pe spectatori să se aplece asupra mesajului
autorului, István Örkény: „Dacă un popor este
72 Axis Libri
obişnuit să îşi suporte soarta, e bineînţeles greu să
îl găseşti vinovat pentru că se resemnează până la
extenuare. [...] Există popoare fericite, ele sunt cele
care s-au revoltat la timp. Noi suntem din specia
celor care nu se revoltă la timpul potrivit. Eu asta
cred – şi Familia Tót este un exemplu, că singura
ieşire a omului este prin faptă.”
Fotografii: Cornel Crătineanu
Familia TÓT de Örkény István
Premiera spectacolului  14  și 15 ianuarie,
2023
Traducerea: Constantin Olariu
Regia artistică: Silviu Debu
Scenografia: Sorana Ţopa
Distribuția: Emilian Oprea (Maiorul),
Zane Jarcu (Tatăl Tót), Monica Ivașcu (Mama
Mariska), Corina Borș  (Ágika), Adrian  Ștefan
(Poștașul).
Muzica live: Denisa Maria Stoian (saxofon),
Iulian Marius Neagu (tobe), Mario Robert Ștefan
(acordeon)
 T
E
A
T
„Și tu ai dreptate!” R
U
zise rabinul
despre cât costă un act cultural
și cum poate fi el evaluat

Mediul teatral bucureștean a fost agitat de două mari eveni­

mente: numirea lui Mircea Rusu ca director interimar al Teatrului
Național „I.L. Caragiale” și evaluările unor directori de teatre,
instituții aflate în subordinea Primăriei Generale a Bucureștiului.
În fapt, niciunul dintre evenimente n-ar fi trebuit să atragă atenția:
numirea lui Mircea Rusu vine ca urmare a decesului directorului
Ioan Onisei, care și el era interimar (în timpul mandatului lui Ion
Caramitru acesta fusese director adjunct); evaluările managerilor de
teatre au loc în fiecare an, este adevărat că la final de mandat acestea
devin cu adevărat importante, pentru că de ele depinde dacă titularul
postului va mai ocupa scaunul respectiv pentru încă un mandat.
Venirea lui Mircea Rusu la conducerea uzinei TNB, cum deseori i se
spune teatrului respectiv, a devenit interesantă pentru publicul larg
din două motive: refuzul acestuia de a proiecta pe pereții exteriori
ai teatrului un mesaj de susținere a Ucrainei (acțiunea făcea parte
dintr-o campanie inițiată de Radio România Cultural) și conferința
ținută de Dan Puric într-una din sălile teatrului, publicul participant
la acest eveniment găsind pe scaune un ziar care promova mesaje
de extremă dreapta. Evaluările directorilor de teatre din subordinea
Primăriei capitalei au atras atenția datorită faptului că patru dintre
managerii evaluați n-au primit notele la care se așteptau sau care
erau necesare pentru prelungirea mandatului de conducere. Drept
urmare, în perioada următoare la aceste teatre vor fi schimbări la
Nona Rapotan
profesoară, jurnalistă
nivel de conducere. La momentul la care scriu nu se cunosc numele
noilor manageri, dar există în schimb zvonuri că primarul general al
capitalei, Nicușor Dan, intenționează să pună în dezbatere problema
desființării unor teatre, cum ar fi Teatrul Dramaturgilor Români.
Dincolo de noianul de zvonuri și de vorbe și acuze care tot circulă
în presă și pe rețelele de socializare în legătură cu cele două subiecte, în
realitate discuțiile ar trebui orientate în cu totul altă direcție. Subiectul
Mircea Rusu și atitudinea sa vizavi de anumite evenimente – conflictul
din Ucraina, în special – tinde să fie acoperit de faptul că la TNB au loc
foarte multe premiere, toate în doar câteva luni. Efervescența aceasta
dă de bănuit (sau pare suspectă multora), în condițiile în care toate

martie 2023 73
 teatrele au primit anul trecut bugete sub nivelul celor
cerute; pe de altă parte, mulți dintre actorii trupei
se plâng deja că sunt puși să joace în prea multe
spectacole noi, astfel încât li se suprapun repetițiile
și oboseala se instalează mult prea devreme. Dar,
ce este cu adevărat important și abia aici ar trebui
să aibă loc o dezbatere cu argumente pro și contra
este calitatea noilor producții. Unele dintre aceste
spectacole au deja cronici negative din partea
criticii de specialitate; urmează să vedem cum vor fi
celelalte premiere anunțate până la finalul stagiunii.
Dincolo de calitatea în sine a spectacolelor, rămâne
în aer întrebarea „de ce atât de multe într-un timp
foarte scurt?” Vrea Mircea Rusu să demonstreze că
se poate? Vrea să arate că merită această funcție cu
care a fost învestit aproape peste noapte? E un act
de curaj aici sau doar o nebunie de moment?
Evaluările managerilor teatrelor aflate în
subordinea Primăriei Generale București mi-au
atras atenția din cu totul alte motive decât cele
mult invocate în presă sau pe diferite canale de
comunicare. Am urmărit câteva înregistrări (au fost
publicate pe site-ul primăriei). Dincolo de zgomotul
provocat de unii dintre aceștia (în mediul online,
dar și în cel offline) se observă câteva lucruri de bun
simț. De câteva ori am avut impresia că asist la un
concurs de „cine vorbește mai prost limba română”.
Nici membrii comisiei care au realizat evaluările,
dar nici managerii n-au dat prea mare atenție
74 Axis Libri
exprimării; de multe ori membrii comisiei dădeau
impresia că vor să fie în altă parte, că sunt grăbiți, că
prea puțin îi interesează ce aud, pentru că ei oricum
aveau verdictul pus etc. Managerii, în schimb, au
fost descoperiți total pe parte de raportare. Pur și
simplu, câțiva dintre ei nu înțeleg și nu pricep de ce
trebuie să justifice orice acțiune/activitate artistică
și în termeni economici. Știu, nimănui nu-i convine
să-i fie evaluată activitatea artistică în termeni de
costuri, dar să ne gândim puțin la spectacolul de
teatru ca la un produs de artă care trebuie să se
vândă, în sensul că trebuie să ajungă la cât mai
mulți spectatori! Este postura în care se află orice
artist plastic atunci când își scoate obiectul de artă
din atelier și-l expune lumii, îl dă spre vânzare, căci
altfel ar muri de foame! Când evaluăm opere de artă
există două criterii după care se poate face aceasta
– calitatea intrinsecă (valoarea dată de măiestria
artistului, certificată de critica de specialitate) și
succesul la publicul larg (de aici ideea de marketing
cultural-artistic, dar despre asta vorbim altădată).
Dacă vreți un exemplu concret – Adrian Ghenie,
produs al școlii de artă clujene, ale căror tablouri se
vând cu sume exorbitante la marile case de licitație
din lume, dar se știe că în lumea criticilor multe
din aceste tablouri sunt cotate ca fiind foarte puțin
valoroase.
Revenind la lumea teatrului, când știi că ai
un ordonator de credite, o instituție finanțată direct
din bugetul statului (cu alte cuvinte vorbim de bani
publici) este normal ca tu, manager, să dai socoteală
pentru cum ai cheltuit fiecare ban. Depinde de
tine și de capacitatea ta managerială cum justifici
cheltuielile și cum le transformi în „vitale pentru
actul artistic în sine”. Da, se poate aduce în discuție
(pertinent) argumentul sălilor pline, dar se știe
că multe din spectacolele care se joacă cu casa
închisă nu sunt neapărat și apreciate de critica
de specialitate ca fiind de calitate. Compromisul
funcționează în acest sens și aici intervine, repet,
capacitatea managerului și a echipei artistice
de a nu coborî ștacheta prea mult. Știu că unul
dintre membrii comisiei de evaluare a repetat în
dese rânduri (nu în timpul evaluărilor, ci în afara
acestora) că teatrul trebuie să fie pentru toți. E o
prejudecată aici, care dacă devine funcțională
este cu adevărat periculoasă: că teatrul de artă,
sau cum vreți să-l denumiți, nu ajunge la publicul
larg. Ba ajunge, numai să se vrea! Pe de altă parte,
promovând această idee cu obstinație induci ideea
că publicul care te urmărește nu e de cea mai bună
calitate, cu alte cuvinte, necultivat.
Există discuții de ani buni cu privire la
relevanța teatrului ca artă; unii vor mai mult teatru
social, alții mai mult teatru de artă, unii vor comedii, T
alții drame, unii vor montări în chei clasice, alții E
montări șocant de moderne. Din păcate, în ultimii A
ani, cel mai des invocat argument în favoarea T
uneia sau alteia dintre formele de artă teatrală a R
fost cel bazat pe desființarea celorlalte, anularea, U
nefinanțarea acestor proiecte. Așa s-a ajuns astăzi
ca primarul în funcție să susțină că nu înțelege de
ce trebuie să existe atât de multe instituții teatrale.
În fond, problema se reduce la bani, știu. Bugetul
pentru activități culturale nu a fost niciodată
generos, cu atât mai mult în ultimii doi ani, dar să
mai și tai din ceea ce și așa este prea puțin, fără să
enunți și criteriile pe care le iei în discuție ca să faci
acest lucru, mi se pare a fi păgubos și imposibil de
ignorat.
Urmează să vedem care vor fi urmările
concrete ale evaluărilor managerilor de teatre,
dacă și cu cine vor fi schimbați, dacă se va schimba
ceva (în bine, sper) în ceea ce privește programele
propuse de aceste instituții. Rămâne la stadiul de
speranță dorința mea de a nu se închide teatrele, ci
de a le face să funcționeze și mai bine!
martie 2023 75
T
E
A
T
R
U
Tatăl
despre cum frumusețea poate
să fie sfâșietor de tristă

Rareori se întâmplă ca un film de debut să fie atât de bine

realizat încât să îl pui alături de marile filme ale regizorilor consacrați.
Și se întâmplă aproape la fel de rar ca o piesă de teatru frumoasă să se
transforme într-un film grandios, poate mai bun decât piesa pusă în
scenă. Este meritul tânărului regizor Florian Zeller de a avea curajul
să își adapteze piesa sa de teatru - foarte apreciată, de altfel, jucată
pe marile scene ale lumii - pentru cinematografie. Câștigător al unui
Oscar pentru Cel mai bun actor (sir Anthony Hopkins), dar și pentru
Cel mai bun scenariu adaptat (Florian Zeller și Christopher Hampton),
primind și alte numeroase distincții (premiul Goya, European Film
Award, BAFTA sau un nu mai puțin valoros César), Tatăl uimește și
prin distribuția remarcabilă, știut fiind faptul că este foarte greu să
convingi actori consacrați să joace într-un film al unui debutant în
cinematografie.
Riscurile ecranizării unei piese de teatru sunt foarte mari.
Artificialitatea jocului actoricesc, imposibilitatea redării în întregime
a dialogurilor, dificultatea găsirii unui decor adecvat sau a unui singur
loc în care să se desfășoare acțiunea, perspectiva diferită a ochiului
spectatorului, filtrată de și prin intermediul „ochiului magic” al
camerei, deloc neutră, și, în plus, acel timing diferit al jocului de scenă
în raport cu cel al unui film reprezintă doar o parte dintre probleme.
Doar puțini regizori de film au reușit să treacă granița de la teatru la
film, ajutați fiind și de intriga piesei sau de geniul regizorului. Ar intra
aici, cu siguranță, Hamletul lui Orson Welles, Ispita, filmul regizat de Bogdan Silion
Mike Nichols, după piesa lui Patrick Marber, poate cele două filme ale publicist
lui Polanski, Dead and the Maiden și Le dieu du carnage, și ele minunat
transpuse cinematografic, cu distribuții de zile mari. Cu toate acestea,
adaptările cinematografice sunt pariuri riscante ale regizorilor,
deseori sortite încă din start criticilor negative și nemulțumirilor atât
ale privitorului de film, cât și ale spectatorului de teatru, ambii cu
exigențe intrinseci genurilor preferate.
Totuși, Florian Zeller reușește să scape de toate capcanele unei
adaptări cinematografice. Asta poate pentru faptul că filmul nu este
doar o simplă adaptare, ci trece deja granița amintită dintre teatru
și film. Foarte puține cadre și scene trimit către teatru în filmul lui

76 Axis Libri
Zeller. Montajul și imaginea reușesc să fie filmice,
prin excelență, cu travellinguri discrete, dar și cu
unele cadre strânse ce reprezintă mărci ale unui
veritabil regizor de film așa zis „psihologic”. Și
dacă tot suntem încă în zona uimirii produse de
performanța regizorală a francezului Zeller, să
observăm că acesta reușește să creeze un prim film
minunat numai din ceea ce se petrece cu adevărat
în mintea unui singur personaj, ceea ce reprezintă
o mare realizare.
Poate că efectele asupra minții și a sufletelor
noastre ar fi fost mult diminuate dacă sir Anthony
Hopkins ar fi refuzat să joace rolul bătrânului lovit
de demență. Ceea ce face Hopkins, la aproape 83
de ani, este să joace perfect, pur și simplu perfect.
Și nu este vorba de o perfecțiune tehnică, ci de artă
autentică dusă până la desăvârșire. Îl remarcasem pe
Hopkins și în rolul Papei Benedict al XVI-lea, din
nu mai puțin celebrul film Cei doi Papi, apărut cu
un an înaintea Tatălui. Și atunci ne-am dat seama că
rafinamentul artistic al extraordinarului actor care
este Anthony Hopkins se apropie de perfecțiune.
Cu toate acestea, jocul lui din Tatăl se situează la
următorul nivel, poate chiar dincolo de artă, dincolo
de perfecțiunea actoricească. Niciun cuvânt aflat în
dicționarul unui cinefil sau al unui critic de artă nu
poate descrie rolul făcut de Anthony Hopkins în
acest film. Este prea puțin să spui că un actor de talia
britanicului reușește să transpună în câteva minute
nuanțe sufletești atât de complexe, să interpreteze
un rol trecându-l prin registre diferite, de la ironie
la disperare, de la neputință la luciditate, de la
durere (o durere sfâșietoare, care depășește ecranul,
se imprimă în sufletele și în mințile noastre) la
neliniște. Totul este real, nu pare real, iar impresia
că Hopkins transcende, își simte rolul ca și cum ar fi
el însuși (și este, într-un fel, el în acest rol, așa cum
vom vedea) este încă o notă ce face din acest film
unul extrem de profund și de emoționant.
Sinopsisul filmului ne poate induce în
eroare: o femeie (o mențiune specială și pentru
Olivia Colman, excelentă și ea în rolul fiicei lui
Anthony, Anne) încearcă să găsească un îngrijitor
pentru tatăl ei de 80 de ani care se confruntă cu o
demență ce îi erodează în permanență memoria.
Cinefilul poate înțelege că, de fapt, în film se joacă o
dramă, drama unui bătrân și a unei femei, aflați în
fața unei adevărate provocări existențiale, de viață
și de moarte. În realitate însă Florian Zeller face
inspirata alegere să prezinte toată această poveste
din interiorul minții personajului principal. De
aici și distorsiunile, fragmentările, inversiunile
temporale, confuziile spațiale și fizionomice pe care
ni le redau magistral filmul. Dar ceea ce este cu
adevărat extraordinar în ecranizarea lui Zeller este
că, odată cu toate aceste afazii ale unei conștiințe
ce se destramă chiar sub ochii noștri, preluăm și
neliniștile, fricile, neputințele și durerile bătrânului
Anthony. Nu știm dacă am fi reușit să facem asta
în calitate de spectatori ai unei piese de teatru. Dar
modul în care regizorul de film Zeller se joacă cu
imaginea, cu camera, cum reușește să pătrundă el
însuși în mintea personajului, să-i scobească toate
ungherele, să realizeze mici analogii între lumea
din afară și cea din interiorul minții bătrânului
Anthony, fac ca realizarea cinematografică a
regizorului francez să fie la un nivel superior față de
piesa de teatru. Și afirm aceasta deși nu am vizionat
piesa. Risc, deci, o afirmație pe care o iau ca pe un
pariu: filmul lui Zeller depășește piesa de teatru
al aceluiași și pentru că filmul este superior unei
piese de teatru. Conștiința noastră este filmică, se
știe acest lucru, subliniat de un Bernard Stiegler, de
exemplu. Ea funcționează foarte asemănător cu un
film. Poate de aici și faptul că un film bun ne pune
în mișcare sentimentele mult mai bine decât o piesă
de teatru.
Sau, ca să scurtez pledoaria pentru filmul lui
Zeller: am avut impresia, atunci când am vizionat
filmul, că înțeleg perfect, absolut toată drama
tatălui. Și am simțit-o și de pe poziția spectatorului,
și de pe cea a bolnavului, dar și din ipostaza fiicei,
depășită de situație (dar cine nu ar fi?). Și nu este
vorba de o înțelegere superioară, psihologică, a ceea
ce se întâmplă cu adevărat în mintea lui Anthony.
Nu este vorba despre acest lucru, cu atât mai mult
cu cât filmul este mai degrabă anti-psihologizant.
(Ar fi eșuat, poate, dacă ar fi oferit o perspectivă
psihologică a demenței, o boală cu care se confruntă
foarte mulți bătrâni). Filmul te transpune acolo sau,
invers, iese din ecran pentru a te locui mult timp
de acum înainte. Îți dai seama astfel că înțelegerea
se produce în tine: acolo are loc conflictul dintre
rațiunea ce încearcă să pună ordine în spațiu
și timp și boala memoriei, ce produce efectul
invers, distruge spațiul și dizolvă timpul. Mutația
transpersonală de la actor la spectator se face prin
emoție, o emoție cum rar se întâmplă să o simți
în fața unui film. Sau, dacă vreți, tocmai emoțiile
copleșitoare pe care le resimți când vezi amestecul
acesta de frumusețe artistică – filmul este sublim în
detalii artistice - și drama trăită în fața ta, aproape
martie 2023 77
 în mod real, (ne comportăm,
ca spectatori de film, ca și cum
actorul ar fi chiar personajul
său. Și din acest punct de
vedere, al convergenței
perspectivelor spațiale și tem­
porale, filmul este superior
teatrului) reprezintă semnul
că te afli în fața acelui film,
unul dintre puținele pe care
nu le vei uita niciodată. La
plusul de impresie artistică un
rol important îl are și coloana
sonoră. Peste toată această
dramă sfâșietor de frumoasă
survolează muzica lui Einaudi,
cu inserții de Georges Bizet,
de fapt din aria preferată a lui
Hopkins, The Pearl Fishers.
Acesta este încă un semn că
Anthony Hopkins este co-
autorul acestui film, că filmul
este de fapt asumat de actorul britanic ca un fel de
autobiografie, pe jumătate ficțională, pe jumătate
reală.
Transfigurarea interpretativă a unui simplu
rol pe care o realizează Anthony Hopkins este
mai mult decât evidentă. Că de fapt, in potentia
Anthony Hopkins este Anthony in actum,
că Anthony se lasă jucat de Anthony într-un
quiproquo perfect, că are loc un transfer de
identitate dincolo de limitele unui film, aproape
că nu mai are rost să demonstrăm. Pe lângă
identitatea nominală, există și mărci ale identității
biografice: „31 decembrie 1937, într-o vineri”
își amintește bătrânul data exactă a începutului
timpului său cronologic. Este aceeași dată a
nașterii actorului Anthony Hopkins, care la 83
de ani, fără să fie amnezic, este - cum numai într-
un film bun se poate, și nu în mod accidental -
Anthony din film. Filmul este astfel și o călătorie
în mintea lui Anthony Hopkins însuși, la sfârșitul
căreia ne transformăm și noi împreună cu actorul
și personajul său, dar și o transformare a jocului
actorului într-o artă a nemuririi. În aceeași
măsură în care Hopkins este Anthony, și Anthony
este Hopkins, păstrându-se, în ambele cazuri,
identitatea de sine. Coeficientul cinematografic
păstrează ambiguitatea autoreferențialității celor
doi, cât din Hopkins este Anthony, și cât Anthony
îl cuprinde pe Hopkins.
78 Axis Libri
Ca și literatura mare,
și unele filme par a fi scrise
direct pe creier sau pe suflet,
cu o peniță specială. Este
și cazul fimului lui Zeller.
Memorabile sunt acele scene
în care regizorul realizează
corespondența ideală dintre
dialog, emoțiile personajului
și imagini. Acestea sunt
favoritele noastre din orice
film, pentru că le considerăm
a fi omagiul autorului adus
spectatorului de cinema,
plusul acela de frumusețe care
te face să te simți privilegiat
ca cinefil. Doar asupra a două
astfel de imagini îmi opresc
atenția: transformarea lui
Hopkins-Anthony atunci
când primește o palmă de
la ginerele său (închipuit/
confundat cu îngrijitorul/medicul/propria
conștiință?), ce nu este doar o transformare
actoricească, ci o transfigurare, ce vine din realizarea
faptului că realitatea îi scapă de sub control, că se
întâmplă ceva în mintea sa. „Ce caut eu în viața
mea?”, se întreabă, dureros, disperat, Anthony.
A doua scenă se petrece la azil, unde Anthony
privește, tot mai înspăimântat și, paradoxal, mai
conștient de apropierea morții, către trecutul său,
către propria identitate sfâșiată. Este chiar cea
finală, un privilegiu acordat doar spectatorului
cinefil ce înțelege totul: „Mă simt ca un copac
desfrunzit”, îi mărturisește Anthony asistentei, într-
un acces de... cum se poate descrie acea stare? Poate
ne ajută imaginea: imediat, regizorul transferă
camera dinspre personaje către exterior. Acolo, un
copac cu frunze încă verzi își mișcă ușor crengile
în adierea vântului. Este maximum de coeficient
cinematografic în această scenă. Ați simțit adierea
vântului? Dacă da, veți înțelege perfect ceea ce simt
Anthony, actorul aflat poate la unul dintre ultimele
sale roluri și personajul lui Zeller, tatăl. Și poate
vom reuși să exprimăm ceea ce este emoție pură,
de data aceasta conștienți că drama personajului
ne privește, în esență, pe toți: la un moment dat,
boala, depresia, disperarea bătrâneții ne așteaptă
pe toți. Ochiul înghețat privește către copacul
vieții. Nicăieri, niciodată nu am fost mai aproape să
înțelegem totul dintr-o singură privire.
Restituiri

„Amurgul Zeilor“
„Le Crépuscule des Dieux“
„The Dusk of Gods“

Viziunea escatologică din mitologia scandinavă şi germanică

poartă numele de Ragnarökr (Amurgul Zeilor, este traducerea
corespondentului german). Lumea ajunge într‑un impas care impune
primenirea ei, trecerea printr‑o distrugere purificatoare, după o limită
stabilită de înţelepciunea absolută a Arborelui Cosmic Yggdrasill şi
accesibilă numai celor trei surori Norne, care veghează împlinirea
destinului sub forma timpurilor fundamentale (Urdhr ‑ trecutul,
Verdhandi ‑ prezentul, Sculd ‑ viitorul).
O iarnă înspăimântătoare precedă înfruntarea între forţele
binelui conduse de Odhinn şi cele ale răului din jurul lupului
monstruos Fenrir. Născut din zeul infernal Loki şi uriaşa Angurbodha,
nimicitorul Fenrir este înlănţuit de zei de o stâncă, unde se hrăneşte
cu carnea morţilor ticăloşi ‑ a sperjurilor, a ucigaşilor şi a trădătorilor.
Treptat, puterile sale întrec tăria legăturilor magice care îl ţintuiesc şi
momentul fatidic se consumă: „Din lanţurile rupte s‑a năpustit Lupul.
Ştiu multe şi văd, eu proorociţa cum ameninţă sorţul cel groaznic pe
zei.“ (Edda Veche) Cumplitul Fenrir înghite soarele, lupul Hati înghite
luna, iar stelele se prăbuşesc în timp şi bezna de nepătruns acoperă
totul. Forţelor malefice li se alătură giganţii şi oştile morţilor.
În frunte cu Odhinn, zeii se pregătesc de luptă. Semnele cumpenei
sunt copleşitoare: „Odhinn se sfătuieşte cu capul cel mort al lui Mimir.
Uriaşul frasin Yggdrasill s‑a cutremurat: freamătul cutreieră bătrânul
Copac. Duşmanul e liber.“ (op. cit.). Amurgul zeilor se împlineşte. În
Theodor Parapiru încleştarea colosală care are loc, însuşi Odhinn este înghiţit de Fenrir,
profesor, scriitor
dar şi acesta îşi găseşte sfârşitul: „Va veni să se lupte cu Lupul aşijderi
Wydarr, el, strălucitul fiu al Domnului Biruinţelor; prin gură îi va
înfige spada în inimă Devoratorului de Leşuri, răzbunându‑şi tatăl.“
(op. cit.). Monştrii şi zeii cad sub loviturile pe care şi le dau reciproc,
iar dispariţia lor conduce lumea către un nou început cu Baldr (fiul lui
Odhinn), stăpânul vieţii regenerate, el însuşi reînviat.
Expresia „Amurgul Zeilor“ semnifică sfârşitul tragic al unei
perioade faste pentru mai multe personaje.

martie 2023 79
 Restituiri
Vlădica Melchisedec Ştefănescu
Teologul cu o largă cultură
podoabă a Bisericii
(1823-1892)

„Închipuiți-vi-l șezând pe scaun și împărțind școlarilor - cu

zâmbet părintesc - haine, cărți și poame, când era vremea lor, ori
portocale când se mântuiau merele și perele păstrate…”

În acest an se împlinesc două veacuri de la nașterea Ctitorului

Episcopiei Dunării de Jos, Vlădica Melchisedec Ștefănescu (1823-
1892), care a slujit la Galați între anii 1865 și 1879, mergând apoi în
locurile natale, la Episcopia de Roman, unde slujește din 1879 și până
în 16 mai 1892, când este chemat la Domnul.
Vlădica Melchisedec Ștefănescu a rămas în amintirea urmașilor
un neobosit ierarh, academician, istoric, mare cărturar, iscusit
pedagog și ocrotitorul orfanilor. Este cel care a ridicat Eparhia noastră
din cenușa fostei Mitropolii a Proilaviei…
Este născut în satul Gârcina, județul Neamț, la 15 februarie
1823, în familia lui Petru și Anastasia Ștefănescu, cu numele de Mihail.
Ambii părinți aveau rădăcini în familiile unor preoți de sat; mama
era fiica preotului Ion Focșa din Negrești, iar tatăl și bunicul patern
slujitori ai Sfântului Altar, la Gârcina.
Viitorul Ierarh al Dunării de Jos era al treilea din cei cincisprezece
copii ai familiei preotului Petru Ştefănescu. La șapte ani, a urmat şcoala
din sat, a continuat studiile la școala de pe lângă Biserica din Neamţ
şi, între 1834 şi 1842, a urmat Seminarul de la Socola - Iași. A absolvit
studiile medii ca şef de promoţie, rostind un cuvânt în limba latină,
de pe acum conturându-se robusteţea viitorului cărturar Melchisedec Maria Stanciu
jurnalistă
Ştefănescu. O vreme a rămas la Catedra de Retorică, Pastorală şi
Istorie a seminarului, fiind numit suplinitor de profesorul-rector
Filaret Scriban. Anul 1843, îi aduce tânărului absolvent hirotonirea
ca ierodiacon pentru Biserica „Schimbarea la Faţă” din Mănăstirea
Socola; în 1845, tânărul slujitor primeşte misiunea de duhovnic al
seminarului. Urmează studii de limba rusă la Academia Teologică
din Kiev, înființată de Petru Movilă, iar în 1851 devine „Magistru în
Teologie şi Litere”. Revine la Seminarul din Iaşi, unde primește mai
multe responsabilităţi şi unde predă, între altele, Ebraica, Latina,
Teologia Dogmatică.

80 Axis Libri
 Între 1851-1857 este numit rector al
Seminarului din Huşi, în 1856 devine arhimandrit,
iar în 29 august 1857 este desemnat ca reprezentant
al clerului din Huşi în Divanul Ad-hoc.
În aceste împrejurări îi cunoaşte pe Mihail
Kogălniceanu şi pe viitorul domn Alexandru
Ioan Cuza. În 15 ianuarie 1861, devine locţiitor
al Episcopiei Huşilor, unde rămâne până în 17
noiembrie 1864; între timp este investit arhiereu
(30 decembrie 1862, la Iaşi).
Prin Decretul 1617 din 17 noiembrie 1864,
dat de Domnul Alexandru Ioan Cuza, „cu mila
lui Dumnezeu şi voinţă naţională”, este legiferată
înfiinţarea Eparhiei Dunării de Jos. Inițial, Eparhia
noastră a avut sediul la Ismail, dar vitregiile istorice
au determinat mutarea la Galați. Astfel, întâlnirea
cu Galaţiul s-a produs în 17 noiembrie 1864,
când tânărul arhiereu Melchisedec Ştefănescu este
numit locţiitor al Episcopiei Dunării de Jos, titular
devenind în 6 ianuarie 1865.
La mijlocul veacului al XIX-lea, la 1864, în
configuraţia Eparhiei Dunării de Jos, păstorită de
Vlădica Melchisedec Ştefănescu, intrau fostele
judeţe: Covurlui, astăzi Galaţi, Brăila, Ismail şi Episcopul Melchisedec Ştefănescu
Bolgrad, ultimele două județe și astăzi în Ucraina.
Personalitatea marcantă a acestui ierarh şi-a Ad-hoc al Ţării și a fost „piatră de temelie”, ne
pus amprenta asupra oamenilor cu care a lucrat, relatează preotul Niculae M. Popescu (BOR, 1942) a
asupra locurilor şi a timpului. Faptele sale măreţe Unirii românilor de același neam, limbă și credință.
au învins uitarea şi indiferenţa urmaşilor. Contemporanii și urmașii l-au văzut drept „cel mai
Vlădica Melchisedec Ştefănescu s-a numărat înflăcărat apărător al Bisericei Neamului și cel mai
printre bravii bărbaţi ai bisericii noastre ortodoxe aprig apărător al naționalismului”; el considera că
care a influenţat Unirea de la 24 ianuarie 1859, la unirea provinciilor istorice ar asigura alungarea
Galați, adunându-i în Biserica „Vovidenia”, pe marii vrajbei dintre frați, întărirea neamului și a ortodoxiei
oameni de stat ai vremii: viitorul domn Alexandru românești, supusă la acea vreme prozelitismului
Ioan Cuza, fost pârcălab de Galaţi a cărui familie „papistașilor” și abuzurilor monahilor greci, care
locuia în Galați; pe Mihail Kogălniceanu, Costache aveau pe mână toate averile Bisericii Ortodoxe
Negri şi alții. Române.
Prin acest Vlădică, „Unirea în cuget şi-n Din această perspectivă, Melchisedec - „bunul
simţiri” a românilor din Moldova şi Muntenia a patriot” - a ajutat „fără știrea Chiriarhului”, spun
avut drept model comuniunea Preasfintei Treimi, cronicile, la întocmirea Legii secularizării averilor
model propus oamenilor de stat de Episcopul bisericești din 11 decembrie 1863. Dorința fierbinte
Melchisedec al Dunării de Jos, potrivit pericopei a ilustrului ierarh a fost aceea de a înlătura definitiv
evanghelice de la Ioan (17, 21): Pentru „ca toţi închinarea totală a averilor bisericești față de greci.
să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi O întâmplare inedită de pe vremea când
Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, ca Episcopul Melchisedec era în comisia pentru
lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Acesta a fost secularizarea averilor mănăstirești, ne relatează
modelul de unire a românilor din Moldova şi Ţara unul dintre biografii săi... Și „se povestește” că la o
Românească, propus de Vlădica Melchisedec. El mănăstire din spațiul românesc, „egumenul grec
însuşi a ajuns reprezentant al clerului în Divanul nu a vrut să dea cheile sertarelor cu acte de moșii și

martie 2023 81
 Restituiri
inventarierea de avere, ci le-a aruncat la icoana Maicii
Domnului, zicând: «Nu cereți nimic de la mine, averea
este a Maicii Domnului; vorbiți cu Dânsa! ».
Iar Melchisedec face metanie la icoana Maicii
Domnului și - după ce o privește lung, în tăcere - se
întoarce către egumen și-i răspunde: «Am grăit cu
Maica Domnului și iată ce mi-a spus: Ați mâncat
destul voi, grecilor, până acum. De aici înainte, să
mănânce și fiii acestei țări». Și întinzând mâna
(Melchisedec n.n.) a luat cheile și deschizând
sertarele a început inventarierea. Rău i-a părut lui
numai de aceea că Guvernul Român nu s-a ținut de
cuvântul dat la început, ca să întocmească din averea
mănăstirilor un fond pentru ajutorarea săracilor”, ne
spune același preot Niculae M. Popescu.
Ca ierarh, participă la nenumărate misiuni
diplomatice şi politice în Rusia, Germania, Bulgaria,
oriunde Biserica Mamă îl trimite. În vremea
Războiului de Independenţă, Vlădica Melchisedec
Ştefănescu animă speranţa și nădejdea răniţilor,
a creştinilor, trimite ajutoare pentru sprijinirea
armatei.
Înzestrat cu o aleasă cultură istorică și
teologică, Episcopul Melchisedec Ștefănescu este
cel care devine convingător, într-o conjunctură
nefavorabilă relațiilor dintre scaunele mitropolitane
82 Axis Libri
ale Țărilor Române și Patriarhia
Ecumenică de Constantinopol,
pe când Sfântul și Marele Mir
se făcea, la Constantinopol,
fără ca sinodalii noștri din
Biserica Ortodoxă Română să
fie înştiinţaţi.
Astfel, trimite Patri­
arhului Ecumenic de Constan­
tinopol - Ioachim al III-lea,
prin Ministrul de Externe al
României - un răspuns la unele
acuze legate de sfințirea Marelui
Mir: „Românii nu au primit
botezul şi doctrina creştină
de la Constantinopol, nici pe
întâii lor episcopi, răspundea
Episcopul Melchisedec acuzelor
Patriarhiei Ecumenice, în
numele clerului român. Căci
creştinătatea românilor este
mai veche decât chiar existenţa
Constantinopolului… A căuta
mirul pe la bisericile altor ţări înseamnă a nu avea
conştiinţa şi încrederea că Duhul Sfânt Se pogoară
de la Dumnezeu… Biserica noastră nu mai crede
că Duhul Sfânt trebuie să Se coboare mai întâi la
Constantinopol sau aiurea şi – apoi - de acolo să-l
cerem şi să-l dobândim şi noi”, reținem dintr-un
act de aprobare a Autocefaliei BOR.
Gestul său de curaj și verticalitatea sa au
determinat Scaunul Patriarhiei Ecumenice să
accepte, în 1872, Autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române și desprinderea față de ascultarea de
Constantinopol.
Ca ierarh, se considera urmașul celor 22
de ierarhi ai Mitropoliei Proilaviei, iar „faptele
Vlădicăi Melchisedec sunt de aceeaşi talie cu
cele ale contemporanului său din Transilvania,
Mitropolitul Andrei Şaguna, canonizat în ultimii
ani”, observa - la una dintre sărbătorile Unirii
Principatelor - actualul Arhiereu al Dunării de Jos,
Înaltpreasfințitul Părinte Casian.
Preocupările pentru existența învățământului
de școală nouă, pentru alcătuirea manualelor, cele
pentru scriere l-au recomandat pe Melchisedec
Ștefănescu ca membru titular al Academiei Române
în 10 septembrie 1870, după ce fusese mai întâi
membru activ al Societății Academice Române.
 A fost membru al Academiilor Teologice din
Kiev și Moscova, precum și al Societății Geografice
din Petersburg, fiind văzut drept „un savant veşnic
cu cartea în mână”.
Scrierile Episcopului Melchisedec au fost
principala sursă de documentare în jurnalistica
lui Mihai Eminescu, în special, cele referitoare la
spaţiul Moldovei de Sud şi la cel al Dunării de Jos.
Contemporanii săi, precum Simeon Relli, l-au
văzut drept „cea mai luminoasă figură a Bisericii,
cel mai învăţat Apostol al României în cel de-al
XIX-lea veac”, iar marele savant Nicolae Iorga l-a
perceput drept un ierarh „de o largă cultură, cu o
chemare ştiinţifică netăgăduită, om cinstit, modest
şi binefăcător… o adevărată podoabă a Bisericii”
(„Oameni cari au fost”).
Un alt biograf al său îl descrie ca pe un
samarinean milostiv. „Era la culme darnic. Toți
studenții lipsiți, nevoiași și orfani își găseau în el
sprijinul și adăpostul lor. Avea un caracter nobil,
o vorbă măsurată, plină de dulceață, o elocvență
convingătoare, așa că îi captiva pe elevi, cari din
respectul și dragostea ce-i purtau și cei mediocri să
corectau, spunea C. Erbiceanu, la înmormântarea
sa. Puține persoane îl vor putea ajunge în hărnicie, în
pietate, în muncă națională, în devotațiune pentru
Biserica Ortodoxă Română”.
Către frații și amicii mei cei iubiți
Dincolo de toate realizările, de toate virtuțile
și foloasele aduse Bisericii Ortodoxe Române și
țării, covârșitoare rămâne iubirea și grija Vlădicăi
pentru copiii și școlarii nevoiași. „Închipuiți-
vi-l șezând pe scaun și împărțind școlarilor cu
zâmbet părintesc haine, cărți și poame, când era
vremea lor, ori portocale când se mântuiau merele
și perele păstrate. Și să nu uităm că el a cerut să
doarmă somnul de veci în grădina școalei de copii
mici (din Roman), ridicată de el de dragul lor”,
relatează unul dintre biografii lui...
Înainte de a pleca la ceruri, în Testamentul său
a precizat executorilor săi testamentari să înființeze
un „institut de copii” care să se întrețină „parte din
fondul meu, parte din taxele părinților bogați. Cei
săraci vor fi primiți gratis”.
La Galați, Vlădica Melchisedec a slujit cu
timp şi fără timp, până la 1879, când va urca în
acelaşi scaun de Episcop la Roman, mai aproape de
locurile natale.
A trecut la Domnul la 16 mai 1892, acum
odihnind în curtea Episcopiei de Roman.
Acest luminat ierarh avea convingerea că prin
învățătura de carte, preoții trebuie să se lumineze
ei mai întâi, pentru ca apoi să fie în măsură să-și
ridice neamul în Lumina și în frumusețea Sfintei
Scripturi.
Mare iubitor de carte, vlădica a donat
biblioteca personală Academiei Române.
„Am dorit în viața mea dezvoltarea spre bine
a instituțiilor religioase din România, ce ni le-a
trimis pietatea și râvna strămoșilor noștri, pentru
cultura intelectuală și morală a poporului român.
Mi-a fost prețios progresul și ridicarea națiunei din
decăderea ei seculară. Am iubit știința și pe oamenii
devotați și am urât ignoranța și pe apărătorii ei.
Am crezut că numai știința unită cu sentimentul
adevărat religios vor ridica clerul și Biserica noastră
la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei. Am
crezut că fără cultură, clerul va continua a rămânea
amorțit și stăpânit de prejudițiile vulgare; de viții și
spre batjocura despotismului unor ambițioși, vani
și speculatori de cele sfinte; iar Biserica o instituție
moartă, destinată numai a acompania pe morți la
mormânt”, reținem din Testamentul Ctitorului
Eparhiei Dunării de Jos, scris la 4 octombrie 1889.
Astăzi, Centrul Eparhial al Dunării de Jos, cu
sediul la Galați, există încă de pe vremea Vlădicăi
Melchisedec, unde o sală de conferințe îi poartă
numele; de asemenea, fosta stradă Vultur, pe unde
Vlădica cu siguranţă şi-a purtat paşii, se numește,
de ceva ani, „Episcop Melchisedec Ștefănescu”.
martie 2023 83
 Restituiri

COMORILE PELEȘULUI

Este de admirat inițiativa Romfilateliei de a pune în valoare

colecțiile de vase de la Muzeul Peleș. Noul proiect filatelic dedicat
patrimoniului de la Palatul Peleș a introdus în circulație, pe data de 17
iunie 2022, o emisiune de mărci poștale pe care a intitulat-o Comorile
Peleșului.
Această emisiunea filatelică cuprinde patru timbre, o coliță
dantelată și două plicuri „prima zi”. Trebuie să remarcăm faptul că ea
înfățișează piese reprezentative, de mare valoare estetică, din colecțiile
Muzeului Național Peleș, remarcându-se prin bogăție, frumusețe și
rafinament.
Piesele prezentate sunt din colecțiile de orfevrărie, de ceramică
și de sticlărie din perioada regelui Carol I al României.
Pe timbrul cu valoarea nominală de 2 lei este reprodus un vas de
origine germană, realizat din porțelan pastă tare și modelat în tipar și
manual, cu decor aplicat. Vasul este pictat sub glazură, în policromie
și parțial aurit. Este o creație din perioada anilor 1870-1900, realizat
în renumitul atelier Meissen din Germania.

Radu Moțoc
inginer, publicist

Timbrele cu valoarea nominală de 2 și 4 lei

Al doilea timbru, cu valoarea nominală de 4 lei, ilustrează un

vas de proveniență austriacă, realizat în atelierul Lobmeyr din Viena,
la finele veacului al XIX-lea. Vasul este din cristal, suflat în tipar și
aurit parțial. Este pictat cu email reprezentând motive floral-vegetale
policrome.

84 Axis Libri
 Timbrele cu valoarea nominală de 10 și 16 lei
Următorul timbru cu valoarea nominală de franceză, de la începutul secolului al XX-lea. Cele
10 lei redă un suport pentru plicuri, care a fost două plicuri sunt echipate cu timbrele emisiunii,
creat în atelierul Nicholls & Plincke din Rusia, la numerotate și obliterate cu ștampila „prima zi” - 17
sfârșitul secolului al XIX-lea. Este realizat din bronz iunie 2022.
aurit și plăcuțe. Face parte dintr-un serviciu de Romfilatelia mulțumește domnului director
birou compus din 12 piese. Narcis-Dorin Ion de la Muzeul Național Peleș,
Pe latura înaltă, la fronton, este redată pentru sprijinul oferit la realizarea acestei emisiuni
monograma ducesei Maria Alexandrovna, mama de mărci poștale.
reginei Maria a României. Această emisiune filatelică realizată de
Pe timbrul cu valoarea nominală de 16 lei Romfilatelia este remarcabilă prin tematica
este ilustrat un vas tulipieră, realizat în atelierul abordată și merită toate felicitările noastre.
Ginori-Doccia din Florența, între anii 1870-1880.
Vasul a fost pictat manual sub glazură cu
motive raffaellesche în nuanțe de galben, albastru și
ocru.
Ultimul timbru, cu valoarea nominală de 32
de lei, din colița dantelată a emisiunii, ilustrează o
amforă, realizată în perioada 1870-1890. Amfora
este din faianță modelată la roată, cu decor aplicat
și pictat manual sub glazură, fiind o creație a
atelierului florentin Ginori-Doccia din Italia.
Pe această coliță este redată și regina Elisabeta
care a contribuit mult la amenajarea Palatului Peleș,
alături de regele Carol I. Mobilierul de pe colița
emisiunii ilustrează comoda din Apartamentul
principilor, de la primul etaj al Castelului Peleș, care
a fost realizată de firma austriacă Portais & Fix din
Viena, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Figurina-lebădă ilustrată pe un plic „prima
zi” a emisiunii a fost realizată într-un atelier german,
la sfârșitul veacului al XIX-lea.
Pe cel de-al doilea plic „prima zi” a emisiunii
Colița dantelată cu valoarea nominală de 32 lei
este redată imaginea unui vas din sticlă, o creație

martie 2023 85
 Restituiri

ŞCOALA DE ÎNVĂŢĂTORI
DIN CASA PÂRCĂLABULUI NEGRI

Era anul 1891 când profesorul Dionisie Mardan, directorul

Şcolii Normale gălăţene, „fabrica de învăţători” săteşti, strămoaşa
Şcolii Normale, apoi Liceu Pedagogic şi în sfârşit Colegiul Naţional
„Costache Negri” de astăzi, propunea minunatului reformator
Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice, să adopte
drept nume al instituţiei pe acel al întemeietorului primei
gazete româneşti din Moldova, Albina Românească: scriitorul,
traducătorul şi pictorul Gheorghe Asachi, unul dintre întemeietorii
Academiei Mihăilene, cel care a recuperat din Polonia manuscrisul
Ţiganiadei. Însă ministrul a îndreptat lucrurile, insistând, firesc,
pentru numele gălăţeanului nostru prin adopţie, Costache Negri, o
personalitate uriaşă, legată indestructibil de Galaţi. Născut la Iaşi
în 1812 şi stins din viaţă, în 1876, la Târgu Ocna, ajuns sărac, căci
a fost mult dăruitor, dar, din grijă pentru săracul buget al sărmanei
ţări, refuzând până şi leafa datorată lui de către stat: „Eu am ajuns
de sunt sărac”, mărturisea el încă după ce demisionase, sătul de
răutatea politică, din rangul de pârcălab de Galaţi… La moartea
sa, ziaristul Eminescu elogia în ziarul Timpul pe uriaşul diplomat,
negociator internaţional: „unul din cei mai nobili bărbaţi ai
românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi
caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară,
căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria
modernă a românilor.” Victor Cilincă
Ministrul Haret a oferit atunci numele şcolii, iar oraşului, scriitor, ziarist
milionul de lei necesar construcţiei unui sediu nou de şcoală, unde
să înveţe nu 90 de elevi, ca până atunci, ci 250, inclusiv câte zece
copii de agricultori gălăţeni. Primarul Constantin Ţinc, celebrul
farmacist, propunea Consiliului Comunal să pună la dispoziţie,
aşa cum ceruse Ministerul, terenul: lângă Şanţ, cel care delimita
oraşul Porto-Franco de restul ţării – acum, bulevardul George
Coşbuc, 10 hectare oferite gratuit, prin votul Consiliului, în şedinţa
extraordinară din iunie 1898. Localul de „şcoală tip Spiru Haret” a
fost gata la 1902.

86 Axis Libri
 De ce este important pentru Negri? El a fost
indispensabil Unirii, a iniţiat la noi ideea dezrobirii,
înainte de Europa, a robilor, a negociat viitorul
ţării la Viena şi Constantinopol: Principatele Unite
să fie independente şi să se întindă până la Nistru.
Avea legături înalte în marele Imperiu Otoman,
stăpân al strâmtorilor, care ne era suveran. Era
„unul din oamenii cei mai capabili şi cei mai cinstiţi
din Moldova”, consemna chiar presa vieneză a
timpului, citată de Iorga. Însă, pentru Galaţi, a
fost cel mai important locuitor al său! Şi pentru
colegiul care-i poartă numele, un blazon! Între
noiembrie 1851 şi septembrie 1853, Negri a fost
numit de către domn pârcălab, adică prefect, de
Covurlui şi el a impus transformarea târguşorului
în oraş adevărat, hotărând să se construiască
casele din cărămidă bună şi nu din chirpici! El a
făcut funcţional portul nostru european, doldora
de consulate, ridicând cheu de marmură. Pentru
că a înfiinţat o largă piaţă comercială, actuala Piaţă
Centrală, gălăţenii au botezat-o, cu recunoştinţă,
după numele său. Dacă la distrugerea Centrului,
prin minarea, la retragerea din 1944, de către
armata germană, nu a mai rămas nicio clădire
din toată Piaţa Regală – numită o vreme şi Piaţa
„Negri”, din cauză că acolo era, din 1912, statuia
patriotului – , doar efigia sa în bonz a scăpat ca
prin minune, aproape nevătămată. Negri continuă
să nu fie însă îndeajuns de cunoscut, deoarece el a
fost foarte, foarte modest din fire, refuzând chiar să
candideze la tronul Moldovei şi astfel să dea şansa
Unirii de la 1859 (care s-a datorat şi „neobositelor
stăruinţe ale reprezentantului nostru la
Constantinopole”; Negri este reprezentat, în bronz,
şi în Monumentul domnitorului Cuza din Iaşi!).
În martie 1848, chiar Negri prezentase la Paris,
guvernului revoluţionar francez, drapelul făurit de
revoluţionarii noştri pentru România: tricolorul,
revoluţionarul fiind astfel exilat din Moldova! În
conacul său veneau prietenii revoluţionari: Cuza,
Alecsandri, Bălcescu, chiar şi transilvăneni. Era
la Mânjina, moşie lăsată moştenire de tatăl său,
unde s-au ţesut firele Revoluţiei de la 1848, care
cerea libertate, egalitate, unire şi independenţa
ţării unite, sub sceptrul unui principe străin care
să împace vechile rivalităţi ale familiilor boiereşti.
El a iniţiat răscumpărarea averilor mănăstireşti
care depindeau de centrele religioase greceşti,
mănăstiri care scoteau din ţară un sfert din avuţiile
pământului nostru. A iniţiat şi înfiinţarea Băncii
Moldovei şi la Galaţi, cumpărarea primului teatru,
al lui Luigi Adenollo, a început construcţia primei
şcoli publice din Galaţi.
Deputat pe atunci, cărturarul V.A. Urechia, cel
nominalizat la premiul Nobel pentru Pace, înfiinţase
în 1876, la Ismail, Şcoala Normală, refugiată după
un an la Galaţi, după răpirea Basarabiei de către
Imperiul ţarist, viitoarea Şcoală Normală. Costache
Negri îşi dăruia atunci băjeniţilor casa de pe strada
Mihai Bravu drept local de şcoală, instituţie mutată
în casă nouă la început de secol XX, pe vremea
ministrului Haret.
Cărturarii Gheorghe N. Munteanu Bârlad,
precum şi Paul Păltănea, autori ai câte unei istorii
a oraşului nostru, i-au dedicat emoţionante
monografii încă misteriosului român. Fără Negri,
Galaţiul şi România ar fi fost mai puţin şi mai
târziu!

Post-Scriptum
Victor Cilincă – in memoriam

Acum câţiva ani, când şcoala noastră împlinea o cifră rotundă de la înfiinţare, şi când s-a dorit la un
moment dat să se realizeze şi o revistă cu ocazia evenimentului, care să cuprindă în paginile ei mărturii ale
foştilor elevi, profesori, oameni de cultură etc., am solicitat domnului Victor Cilincă să pună temelie cu un
prim cuvânt despre Costache Negri. Cum niciodată nu refuza vreo rugăminte, Victor Cilincă s-a achitat
frumos, sensibil şi documentat, aşa cum numai el ştia să le îmbine, de aceasta. Din motive, până la urmă,
finaciare, revista aniversară nu a mai văzut tiparul. Materialele au rămas, picături de suflet şi har prinse
într-un dosar. Pentru că rândurile scrise de cel care a fost omul de cultură, ziarist, scriitor, dramaturg,
inginer, navigator, istoric, monument de bunătate, discreţie, dragoste şi dăruire, un munte de generozitate,
pe măsura talentului şi a culturii sale, pentru că, spuneam, rândurile au fost trimise spre a fi publicate, ele
îşi cer dreptul la tipar acum, într-un târziu al timpului.

martie 2023 87
 „Bună dimineaţa!
Am încercat să fiu scurt, însă personalitatea lui Negri ar merita cel puţin un număr întreg de revistă,
dacă nu un serial. În anii următori, sper să mai descopăr lucruri despre el, am vorbit şi cu un muzeograf de
la Târgu Ocna.
Varianta scurtă e oarecum asemănătoare cu prima. Eventual, păstraţi referirile la Negri legate de şcoală,
nu de diplomaţie. Ştiu că nu e loc, şi la noi în ziar e la fel cu spaţiul tipografic, şi măcar pagina noastră e mai
încăpătoare.
Sper să folosească cât de cât nota mea. O zi bună să aveţi!”
Victor Cilincă

Mai adaug un colaj de versuri din volumul „Elegii vieneze”, care să măsoare timpul netrăit, timp doar
pe jumătate: „Dacă nu putem iubi totul,/ dacă nu putem cunoaşte totul/ cu numai jumătate – / trăim pe
jumătate/ În Lumea-jumătăţilor-de-măsură”
pentru că privind: „Norii de ceai roşu de deasupra Dunării...”
simte că: „Durerea nu mă execută încă,/ Dar mă duce din când în când la zid”
şi atunci, de ce nu: „Totu’ e să scrii, să scrii/ ca să nu pari naibi mort de-a binele...”
iar: „Noaptea, când îngerii dorm/ iar alţii-s duşi la promenade/ îmi pun privirea de smaralde/ şi plec
uşor, cu pas inform,/ spre ascunzişul de sub pod./ Îmi fac în mintea mea un nod/ Să nu uit când te văd să torc.”
Drum bun, în lumină!
Prof. Elvira Alexandrescu,
bibliotecar la Colegiul Național „Costache Negri” Galaţi

Gheorghe Coron. Costache negri, Victor Cilincă

u.p., 170 x 20 cm (arhiva personală Corneliu Stoica)

88 Axis Libri
Amintirea lui Ioan Simion
Mărculescu
80 de ani de la nașterea pictorului

La 80 de ani care i-ar fi putut împlini în ziua de 12 ianuarie,

pictorul Ioan Simion Mărculescu este deja amintire. O amintire
dintre cele mai frumoase pentru noi gălăţenii, în mijlocul cărora
a trăit 34 de ani din cei 58 cât i-a fost existenţa sa pământeană. Un
accident nefericit întâmplat în ziua de 6 aprilie 2001 în propriul atelier
de creaţie din Ţiglina I, accident numai de Dumnezeu ştiut cum s-a
produs, fiindcă martori oculari nu au existat, i-au provocat pictorului
un multiplu traumatism cranian. Transportat la un renumit spital
din capitală, medicii s-au văzut neputincioşi pentru a-i salva viaţa.
Moartea a survenit numai după trei zile, la 9 aprilie. În urma lui a
rămas o operă bogată, pe care Muzeul de Artă Vizuală, instituţie pe
care a condus-o mai bine de zece ani, a restituit-o publicului în lunile
ianuarie-februarie 2003 în dimensiunile unei mari retrospective şi
mai apoi în câteva expoziţii de mai mică anvergură.
Născut la Cernăuţi, într-o familie de intelectuali (mama –
profesoară, tatăl – medic militar chirurg), Ioan Simion Mărculescu,
după terminarea Liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea, a urmat

Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă

Ioan Simion Mărculescu

martie 2023 89
 participat la numeroase expoziţii
colective şi de grup ale Filialei
Galaţi a U.A.P., la manifestări
organizate pe plan naţional,
precum şi peste hotare, la Milano,
Torino, Cuneo (Italia, 1992),
Paris (Franţa, 1997), Veneţia
(2001). În 1995, împreună cu
Jana şi Gheorghe Andreescu,
David Sava, Anca Tofan, Sergiu
Dumitrescu, Gheorghe Miron
şi Tudor Ioan, a întemeiat
grupul „Axa”, participând cu
lucrări la expoziţiile acestuia,
intitulate „Corpul uman”,
„Natura statică, altfel” (1995),
„Gest, idee, sacrificiu”(1996),
„Oglinda”, „Eu” (1997), „Fără
temă”, „Agora act”, „Imposibila
întoarcere”(1998), „246” (1999),
„Echilibru” (2000). Tablouri ale
sale se află în muzee şi colecţii
particulare din ţară, ca şi din
Israel, Anglia, Bulgaria, Italia,
Ioan Simion Mărculescu, Chitarist,
Franţa, Germania, Elveţia.
u.p., 83 x 80 cm
Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din
Cluj-Napoca, unde a studiat cu pictorii Kadar
Tibor şi Abodi Nagy Bela. Absolvind, în 1967
a venit la Galaţi ca muzeograf la Muzeul de
Artă Românească Modernă şi Contemporană.
Între 1974-1990 a lucrat ca pictor scenograf la
Teatrul Muzical „N. Leonard”, perioadă când
a realizat decorurile şi costumele la peste 50
de spectacole de operă, operetă, balet, cabaret
etc., a predat pictura la Şcoala de Arte şi la
Colegiul Universitar „Studium”. În 1990, a fost
numit director al Muzeului de Artă Vizuală,
funcţie pe care a deţinut-o până la trecerea sa
la cele veşnice. Din 1970, a devenit membru al
Uniunii Artiştilor Plastici din România. Timp
de mai mulţi ani a îndeplinit şi funcţia de
preşedinte al Filialei Galaţi a U.A.P. Începând
cu 1968, aproape anual şi-a organizat expoziţii
personale la Galaţi. De asemenea, la Bucureşti
(1975, 1978, 1981), Constanţa (1999), Călăraşi
(2000), Bârlad (2001), în Bulgaria (Vidin -
1972, Silistra - 1998), Polonia (Wroclav - 1997,
Katowice - 1998), Germania (Ulm - 1998). A Ioan Simion Mărculescu, Leda

90 Axis Libri
 nudului. A abordat într-o mai mică măsură pictura de
evocare istorică, peisajul natural şi industrial, natura
statică. Creaţia sa a evoluat în mod organic, câştigurile
adăugate de fiecare dată s-au manifestat îndeosebi
sub raportul calităţii, al aprofundării în adâncime a
subiectelor abordate şi al exprimării lor într-un limbaj
plastic expresiv, sintetic, modern şi convingător.
Sunt în opera sa foarte multe tablouri populate cu
instrumentişti, surprinşi fie în formaţii, fie individual
(seria Chitariştilor, Bateriştilor, Saxofoniştilor,
Trompetiştilor). În multe, expresia chipului acestora
nu-l interesează, figura apare doar ca o pată de culoare.
Îl atrage însă mişcarea, dinamica trupului, starea lor
de concentrare. Instrumentiştii săi încetează să mai fie
doar nişte personaje ale unor tablouri, ei se confundă
cu însăşi muzica pe care o cântă. Unii cântăreţi sunt
nume celebre: Jimmy Hendrix, Louis Armstrong, Ella
Fitzgerald, Tina Turner. Tablourile sale se bazează pe un
desen viguros, linia, îndeosebi cea curbă, este mânuită
cu siguranţă şi dezinvoltură. Materia picturală este
consistentă, bine hrănită. Predomină culorile bazate
pe contraste puternice, şocante: roşu, negru, albastru,
galben, alb, verde. Compoziţia se încheagă având ca punct
de plecare o structură geometrică, ingenios construită,
Ioan Simion Mărculescu, Fereastra, cu simţ al echilibrului. De multe ori ansamblurile sunt
u.p., 130 x 90 cm alcătuite din piese modulare, panotate diferit, dar în care
Atent la lecţia oferită formele au fluenţă şi sunt într-o strânsă legătură. În seria tablourilor
de marii maeştri ai picturii din ciclul „Citadină”, pictorul este atras îndeosebi de traficul stradal.
româneşti, la înnoirile aduse
de unele curente precum
constructivismul, cubismul,
expresionismul, pop-art-ul,
gestualismul, arta abstractă, Ioan
Simion Mărculescu a preluat şi
a asimilat în mod creator ceea
ce a convenit temperamentului
său şi i-a permis să-şi contureze
un univers plastic personal,
un limbaj inconfundabil. Încă
de la debutul său din 1968, el
atrăgea atenţia prin lucrările
ce anunţau câteva teme ce vor
fi urmărite pe tot parcursul
vieţii: muzica de jazz, civilizaţia
automobilistică, citadinismul.
Ulterior, l-a preocupat şi
aducerea în compoziţii a unor
detalii arhitectonice, cultivarea
cu fervoare a portretului şi Ioan Simion Mărculescu, Dixieland (Ella Fitzgerald, Louis Armstrong)

martie 2023 91
 Ioan Simion Mărculescu, Arc Ioan Simion Mărculescu, Arc
Maşini, motociclete, pietoni vegetaţiei din jur. O poezie cu o ritmică ce se ridică la valenţele
aşteptând la semafoare sau sonore ale muzicii există şi în compoziţiile sale abstracte, alcătuite
traversând pe benzile permise, uneori modular, din două-trei-patru pânze („Zbor”, „Arcade”, „Arc”,
semne de circulaţie, căşti, săgeţi „Triptic”, „Curcubeu”, „Compoziţie I-IV”). Mişcarea pe care o descrie
etc. sunt elemente caracteristice
acestor pânze aflate sub semnul
pop-art-ului. Ele sunt decupate
din realitatea imediată şi
ordonate după o logică proprie,
ce urmăreşte să şocheze vizual.
Alteori întâlnim şi elemente de
arhitectură (coloane, capiteluri,
arhitrave), balcoane cu dantelării
metalice, pe care artistul le
asociază cu imagini ale peisajului
natural (arbori, ramuri proiectate
pe cer), cu figuri umane sau
chiar cu instrumente muzicale.
Culoarea este acum diluată,
aşternută pe unele porţiuni ale
pânzei aproape grafic, iar pe altele
cu un rafinament ce imprimă
lucrărilor un lirism învăluitor.
Acest lirism este şi mai evident în
puţinele peisaje realizate: „Sălcii”
(trei lucrări), „Ceaţa”, „Marină”,
„Peisaj de baltă”, „Castelul”. Pasta
este transparentă şi proaspătă,
apa împrumută reflexele Ioan Simion Mărculescu, Nicole

92 Axis Libri
pensula este largă, dinamică, predomină formele
curbe şi zig-zagate. De fapt aceste compoziţii sunt
tot ecouri ale muzicii rock sau hard, materializate
vizual în registre de culoare transpuse geometric,
în armonii ce cuceresc prin cromatica strălucitoare,
de o deosebită intensitate.
Portretul l-a preocupat într-un înalt grad
pe Mărculescu. Artistul a pictat îndeosebi femei,
urmărind să pună în evidenţă gingăşia şi frumuseţea
fizică a modelelor, dar şi anumite însuşiri morale
şi atitudini. Materia picturală este aşezată când în
straturi groase, strălucitoare, când abia acoperă
suprafaţa pânzei, rămânând aproape la stadiul
de eboşă. Predomină mai ales lucrările din prima
categorie, unde liniile de contur sunt puternice,
uneori chiar şocante. Personajele au fizionomii
provocatoare, tentante, o atmosferă de mister le
învăluie chipul („Violeta”, Katia”, „Nicole”, „Portret
în albastru”, „Portret cu evantai”, „Portret”).
Tablourile reprezentând nuduri lasă şi
ele să se vadă concepţia clară a pictorului în
tratarea acestei teme extrem de dificile, viziunea
sa aflată la interferenţa dintre clasic şi modern.
Alegându-şi personajele dintre modele cu forme
rotunde, voluptoase, artistul le surprinde în ipostaze
şi atitudini diferite, scoţând în evidenţă concreteţea Ioan Simion Mărculescu, Nud
materială a corpului, savoarea cărnii şi a
pielii catifelate, într-un cuvânt, frumuseţea
anatomică, dar în acelaşi timp şi pe cea
interioară, aceasta ca o emanaţie a celei
dintâi („Privire gri”, „Jobenul”, „Lăutul”,
„Pantofii roşii”, „Codana”, „Dresul negru”,
„Jaluzeaua” etc.).
Pictor a cărui viaţă s-a consumat la
înalte combustii lăuntrice, Ioan Simion
Mărculescu rămâne unul dintre cei mai
activi și valoroși artişti plastici pe care i-a
avut Galaţiul vreodată. El s-a manifestat în
contextul artei româneşti contemporane
ca o „voce” originală, inconfundabilă.
A fost în acelaşi timp un desăvârşit
scenograf, pedagog, maestru în arta
fotografiei, manager. Opera sa trebuie să
fie cunoscută în viitor în întregul său, iar
memoria lui merită să fie cinstită în Galaţi
şi prin alte modalităţi, cum ar fi, de pildă,
atribuirea numelui său unei străzi, unei
tabere de pictură cu organizare anuală,
Ioan Simion Mărculescu, Anca (soția artistului) înălţarea unui bust etc.

martie 2023 93
 veniment

Omagierea lui Mihai Eminescu

la Galați
cronica unui eveniment literar

Moto: Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte. […]
Criticilor mei

Sub egida Consiliului Județean Galați și a Bibliotecii Județene

„V.A. Urechia” din Galați, s-a desfășurat la data de 15 ianuarie 2023,
ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, o comemorare
aniversară, adresată amintirii acestei personalități excepționale a
culturii din România. La această reuniune cu tradiție de altfel, realizată
în micul parc ce-i poartă numele, din orașul nostru, au participat
și reprezentanții altor instituții locale, dar, mai ales, mulți dintre
admiratorii celui ce continuă, ca mentor al libertății creative a națiunii,
să-și facă simțită prezența printre noi. Manifestarea s-a deschis cu un
concert al Fanfarei Centrului Cultural Dunărea de Jos, care a introdus
publicul în atmosfera evenimentului, după care au urmat luările de
cuvânt, recitalurile de poezie, interpretările muzicale și evocările
punct cu punct ale celor mai importante semnificații ale operei lui

Andrei Parapiru
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

94 Axis Libri
Mihai Eminescu, referindu-se la el nu doar ca poet,
în principal, ci și la calitatea sa de publicist.
În cadrul acestei întâlniri de inimă, ieșind
tot mai mult, prin inedit, dincolo de inerția unui
eveniment formal, s-a remarcat valoarea de
recunoaștere atât dinspre oficialitățile orașului,
cât și din partea personalităților culturale
reprezentative-n acest areal de spirit. Criticul Adi
Secară a constituit baza prezentărilor în derulare cu
toate exprimările evocative, cuprinzând raportările
noastre esențiale asupra lui Mihai Eminescu. Atât
cât se poate pune în lumină, pentru literatura
noastră și spiritul românesc astfel implicat, gândul
artei creatoare ce-și continuă opera se dovedește
mai rezistent decât erodarea lui, supusă trecerii
vremii, nu vremii înseși ce-i integrează expresiile
transfigurate în minunăția creației divine. Așa se
reliefează gândul inefabil și-n versurile cărora li s-a
dat citire din poezia Dintre sute de catarge: […]
Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/
Zboară vecinic, îngânându-l,/ Valurile, vânturile.
Fie menționat în trecere, este vorba de același gând
creator al Marii Frumuseți, ce izvodește și opera
lui J.R.R. Tolkien, puternic marcat în Silmarillion, și apoi acoperite a însemnat, artistic și uman
subliniat ca atare drept laitmotiv și-n opera acelui vorbind, surprinderea fără putere de cuprindere în
magnific al literaturii engleze. Consecvent cu poezia ființa copilărească a plutirilor ineditului poetic spre
de dragoste eminesciană, în special cu Sara pe deal inefabil. De altfel, ei se arată constant atrași către
ce substanțializează această atmosferă, profunzimea descriptivitatea feerică din poezii precum Povestea
poetului nepereche de la noi continuă să surprindă codrului și Somnoroase păsărele, ca urmare a
prin permanență solidară pe mai departe. zborului tandru și a bunătății afectuoase exprimate
În aceeași ambianță, și-au mai adus contribuția în mesajul lor. De asemenea, fie spus, pentru copilul
și alte persoane de referință ale eșicherului literar român, imaginea de farmec a unui peisaj al naturii
gălățean și brăilean, precum: Florina Zaharia, este copleșită, de la bun început, prin feeric, iar el
Luminița Potîrniche, Alina Beatrice Cheșcă, Daniela reacționează mișcat peste controlul conștient până
și Constantin Gumann, Vasile Mandric, A.G. Secară și la faptul simplei exprimări a ceea ce-ar putea fi
și Valeriu Valegvi, enumerându-i aici doar pe cei minunăția ca atare a naturii unite cu omul.
care au luat cuvântul. Reprezentanții cuvântului Evenimentul cultural de la 15 ianuarie
artistic de la noi au marcat, prin însăși prezența lor, 2023 s-a dorit detașat de formulele rigide ale
dacă nu printr-o intervenție personală, respectul comemorărilor obișnuite. Criticul Adi Secară
profund, generat de către acest creuzet al creativității a făcut loc și comentariilor improvizate-n stil
transfigurative ce este Mihai Eminescu. Fie și prin colocvial britanic, ce ar fi putut să urmeze întâlnirii
sine, tăcerea reflexivă are mai multe de transmis propriu-zise, introducând apoi și o distanțare de
decât orice discurs de complezență și nu numai. orice idolatrizare, nelalocul ei prin definiție, a
Copiii de la Școala Gimnazială Nr. 25 au poetului național. Bineînțeles, pentru cei prezenți un
realizat un moment artistic intitulat semnificativ Dor asemenea demers este normal, fiindcă noi nu avem
de Eminescu. Cu toate micile ezitări și întreruperi, nevoie să ne închinăm lui Mihai Eminescu ca să-i
cei mici au dovedit cum au putut ei reflectarea observăm incontestabila valoare creativ-statuatoare,
din realitatea lor a poeziei eminesciene, iar ce rezonează la prezent în toate inimile române.
sensibilitatea improvizațiilor cât de cât descoperite

martie 2023 95
 veniment

Pictorul Teodor Vişan

80 de ani de la naștere

Pictorul Teodor Vişan a împlinit 80 de ani în ziua de 31 ianuarie,

o vârstă care îi dă dreptul să privească retrospectiv cu mândrie la tot
ceea ce a realizat şi să se bucure că sute de tablouri ale sale se află
în colecţii de stat şi particulare din România și din străinătate, că
opera sa este apreciată și prețuită de iubitorii de frumos, de criticii de
specialitate. La aceşti ani, el este un artist cu un discurs plastic bine
definit, coerent, construit în timp, care a abordat cu îndrăzneală și cu
certe reușite toate genurile picturii și graficii: peisaj, portret, compoziție,
nud, natură statică, flori. Despre creaţia sa au scris favorabil, cu prilejul
expoziţiilor organizate, criticii de artă Mircea Deac, Virgil Mocanu,
Cristina Angelescu, Corneliu Antim, Marin Mihalache, Valentin
Ciucă, Corneliu Ostahie, Mariana Tomozei-Cocoş, Eugen Radu
Lazăr, Florica Cruceru, scriitorii Ioan Sabin Petrulias, Ion Trandafir,

Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă

Teodor Vişan

96 Axis Libri
Coriolan Păunescu, Ion Zimbru etc. Numele
său figurează în „Enciclopedia artiştilor români
contemporani” (vol. I, Editura Arc 2000, Bucureşti,
1996), apărută prin strădania reputaţilor critici
de artă Alexandru Cebuc, Vasile Florea şi Negoiţă
Lăptoiu, în albumul „Un secol de arte frumoase
în Moldova” (vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009)
şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din
Moldova 1800-2010” (Editura Art XXI, Iaşi, 2010),
ambele datorate lui Valentin Ciucă, în cele două
ediții ale „Dicționarului artiștilor plastici gălățeni”
ale subsemnatului (ediția I, Muzeul de Artă Vizuală
Galați, Editura Terra, Focșani, 2007; ediția a II-a
revăzută și întregită, Editura Axis Libri, Galați,
2013), după cum poate fi întâlnit şi pe unele cărţi
pe care le-a ilustrat.
În peisagistică, locul cel mai important îl ocupă
seria de tablouri citadine consacrate Galaţiului,
oraş în care s-a născut, trăiește și creează. În aceste
lucrări el a reconstituit atmosfera, frumuseţea şi
poezia oraşului de altădată, dar nu a putut să fie
indiferent nici faţă de priveliştea noilor cartiere.
Cunoscător ca nimeni altul al geografiei stradale şi
urbanistice a cetăţii dunărene, a mahalalelor sale, Teodor Vişan, Trăsură,
el a imortalizat imagini ale Galaţiului vechi, cu a.p. 50 x 40 cm, 2019
construcţii şi străzi care astăzi unele nici nu mai nu se poate mai nimerită de a cunoaşte secvenţe
există, a surprins farmecul specific al arhitecturii din oraşul de altădată. De multe ori, Teodor Vişan
unor clădiri ca Farmacia Ţinc (expresie a barocului reia imaginea unor străzi şi obiective edilitare în
târziu), Vila Mon Caprice, Casa Macsay, Palatul variante ale tablourilor. O face din alte unghiuri,
Navigaţiei, Palatul Administrativ, Universitatea în alte anotimpuri, în alte momente ale zilei.
„Dunărea de Jos”, sediul redacţiei ziarului „Viaţa Elimină sau mai adaugă ceva. Procedează astfel
liberă”, Casa pictorului Nicolae Mantu, Biserica nu din comoditate sau din îngustime tematică, ci
„Sf. Pantelimon”, Casele avocatului Ştefan H. din dorinţa sa de a găsi echivalenţele plastice cele
Ştefan, Casa Balş, fosta Policlinică studenţească mai inspirate, de a ajunge la imagini redate cât
etc. În peisajele sale în ulei și acrilic pe pânză apar mai expresiv. Adesea, străzile sunt însufleţite de
frecvent Vadul Negroponte, Vadul Cărăbuş, Vadul prezenţa omului, de tropotele copitelor vreunui cal,
Ungurului, respirând acea nostalgie a unor vremuri care aleargă şi el uimit de atâta libertate, părând
de demult, străzile Gamulea, Nicolae Bălcescu, o făptură desprinsă de undeva dintr-un basm sau
Dornei, Universităţii, Pieţei, Zilei, Tecuci, Gării, dintr-o baladă, de imaginea vreunei trăsuri sau
Alexandru Ioan Cuza. Totodată, Teodor Vişan căruţe, a unui câine, mai rar a unei maşini. În unele
ne poartă pe sub teii de pe strada Domnească, pe cazuri, cum se întâmplă în lucrările „Panoramic
cunoscutele artere comerciale, ne conduce pe malul gălăţean I şi II”, mai multe obiective sunt reunite
fluviului, făcându-ne să admirăm faleza, portul, în cadrele aceleiaşi pânze. În prima apar Teatrul
vasele ancorate la mal sau brăzdând în amonte Dramatic „Fani Tardini”, Catedrala Episcopală
şi-n aval apele Dunării. Pentru mulţi gălăţeni „Sf. Nicolae”, Palatul Navigaţiei, Casele Ştefan H.
este o surpriză plăcută şi tonică să se întâlnească Ştefan, Palatul Universităţii şi vasul „Libertatea”, iar
prin intermediul lucrărilor sale cu diverse locuri în a doua Palatul Administrativ, operă a arhitectului
pe care ei le-au cunoscut cu ani în urmă şi să le Ion Mincu, construit între 1904-1905, Biserica
revadă aşa cum le păstrează memoria afectivă, iar Fortificată „Precista”, cel mai vechi monument
pentru tinerele generaţii este o posibilitate cum istoric al evului mediu gălăţean, Statuia lui Mihai

martie 2023 97

Teodor Vişan, Răsărit pe Dunăre, a.p. 60 x 70cm, 2019
Eminescu (sculptor Frederic Storck) din parcul ce
poartă numele poetului, Primăria şi Palatul Simion
Gheorghiu (strada Domnească, colţ cu Gamulea).
Luând în consideraţie amploarea pe care motivul
citadin o ocupă în creaţia artistului, am putea spune
că Teodor Vişan a adus un adevărat omagiu urbei
natale. Pe lângă valoarea estetică, lucrările lui au
indiscutabil şi una documentară, fiind mărturii
autentice ale unor timpuri trecute sau, dimpotrivă,
argumente ale vocaţiei constructive a locuitorilor
Galaţiului, vocaţie manifestată în funcţie de
comandamentele sociale ale fiecărei etape istorice
străbătute.
Aspecte citadine a reţinut Vişan şi de la
Brăila, de la Constanţa, de la Braşov, de la Tulcea,
de la Sighișoara, din alte orașe din țară, dar și din
Anglia, Franța, Belgia, Turcia, Slovacia, Serbia,
Franţa. Aceste tablouri se disting prin notaţia
realistă, prin scriitura sinceră şi spontaneitatea cu
care artistul, bucurându-se de ceea ce a văzut, ştie
să-i dea posibilitatea şi privitorului de a participa
la această bucurie, hrănindu-şi ochiul şi sufletul
cu imagini care pe el l-au încântat. Pictorul a pus
98 Axis Libri
veniment
în valoare arhitectura deosebită, aura legendară şi
patina vremii în cazul unor monumente încărcate
de istorie, atmosfera fabuloasă şi frumuseţea inedită
a locurilor pe unde a trecut.
În portretistică, paleta acelora asupra
chipului cărora a stăruit, punându-le în lumină
importante trăsături fizice şi morale, este largă, de
la personalităţi ca Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai
Eminescu, Nicolae Mantu, Vasile Onuţ, Emilia
Dumitrescu, Paul Păltănea, până la reprezentanţi
contemporani ai culturii naţionale şi locale:
Gheorghe I. Anghel, Simon Ajarescu, Ion Trandafir,
Ioan Simion Mărculescu, Silviu Catargiu, Crişan
V. Muşeţeanu, Vlad Vasiliu, Zanfir Ilie, Nicolae
Staicu-Buciumeni, Lică Dănilă, Stelian Vicol, Ion
Manea, Dan Plăeșu, Apostol Gurău, Corneliu
Antoniu, Coriolan Păunescu, Theodor Parapiru,
Nicolae Dobrovici Bacalbaşa, Violeta Ionescu,
Angela Baciu, Pompiliu Comşa, Aurel Stancu,
Victor Cilincă, Radu Moţoc, Maximilian Popescu-
Vella, Adrian Secară, Ioan Gh. Tofan etc. Multe din
portretele sale reprezintă oameni simpli, unii aflaţi
în suferinţă, alţii epuizaţi de muncă sau apăsaţi
de sărăcie şi nevoi, pe care pictorul i-a studiat cu
atenţie, a pătruns în psihologia lor şi le-a evidenţiat
stările sufleteşti, trăsăturile caracteristice.
Pasiunea manifestată pentru studierea
corpului omenesc, în special a celui feminin, s-a
materializat în elaborarea unei suite de nuduri prin
care Teodor Vişan şi-a arătat preferinţa pentru
formele rotunde, voluptoase, incitante, armonios
construite. Tablourile sale pe această temă au
devenit recognoscibile, aceasta tocmai datorită
stilului propriu în care le-a conceput, modului
prin care el a înţeles să-i dezvăluie iubitorului de
artă frumuseţea anatomică a corpului feminin şi
mişcările sufleteşti ale modelelor.
Calităţile de foarte bun desenator şi colorist
ale pictorului le pun în lumină şi uleiurile sale
în care cultivă motivul floral, adevărate poeme
cromatice dedicate delicateţei, graţiei, suavităţii,
exuberanţei şi prospeţimii florilor. Indiferent din
lumea cărei specii acestea aparţin, florile din pânzele
lui Vişan încântă, îţi şoptesc din snopul vertical, din
firul solitar, crescut parcă în ulcică, din buchetele
Teodor Vişan, Peisaj din Deltă, a.p., 40 x 50 cm
închipuite în formă de arbore sau din cele în care
lujerele s-au mlădiat peste buza vasului.
Un aspect inedit în peisajul plasticii gălăţene
îl constituie şi faptul că studioul artistului din strada
Universității nr. 41 este întotdeauna deschis celor
care vor să-i cunoască creaţia. Pereţii acestuia sunt
pur şi simplu tapetaţi cu tablouri de pictură şi grafică,
ele îţi vorbesc despre munca neobosită a pictorului,
despre acribia cu care lucrează pentru a găsi subiecte
majore şi soluţii plastice în consonanţă cu realizările
artei contemporane româneşti. Teodor Vișan, onorat
cu Premiul Municipiului Galați (2010), cu Premiul
de Excelență al Filialei Galați a UAPR (2017), ca și cu
multe alte distincții, este un pictor destoinic, clasic şi
modern în acelaşi timp, lucid, echilibrat, care creează
cu sentimentul perenităţii artei sale, cu bucuria de
a aduce satisfacţii estetice tuturor celor care vin în
contact cu pictura şi grafica sa.
La împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani,
îi urăm multă sănătate, inspiraţie şi să ne încânte
încă mult timp de-acum înainte cu tablourile sale
de pictură şi grafică. La mulţi ani, prietene drag!
martie 2023 99

Mulțumim frumos,
dragă Victor!
Pentru noi, bibliotecarii de la Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”, și nu numai, deoarece
prietenul nostru avea foarte mulți prieteni
bibliotecari, scriitorul, jurnalistul, istoricul Victor
Cilincă era o... Carte Vie! O citeam, o împrumutam,
câteodată nu o mai înapoiam, o lansam, o luam cu
noi la munte, la mare, la cafenele…
Planurile sale erau infinite, cu bucurie eram și
noi acolo, cu el, Scriitorul!
Pentru 15 februarie 2023 ne pregăteam să
punem în scenă un alt text al domniei sale, unul cu
Vasile Alexandrescu Urechia, în Sala noastră Mihai
Eminescu! Urma ca Victor Cilincă să-l interpreteze
pe întemeietorul prestigioasei noastre instituții!
Cineva a avut alte planuri! Și noi rămânem cu
multe, multe regrete, dar și cu niște colaborări, atât
cu Biblioteca, cât și cu revistele și editura Bibliotecii,
care au făcut Istorie!!! Cărți precum „Catrafuse”,
piesă dedicată marei actrițe Fani Tardini (poate este
cel mai mare regret al lui Victor, piesa nominalizată
la premiile UNITER, că nu a fost pusă în scenă chiar
de către Teatrul Dramatic „Fani Tardini”!), cenaclul
S.F. & Fantasy „Das Mioritza Reich”, denumit astfel
după una dintre cele mai de succes cărți ale sale (și de
critică, dar și de public), care a funcționat și urmează
să reintre în funcțiune, zeci, dacă nu cumva chiar
sute de manifestări la care cărturarul Victor Cilincă
a participat împreună cu noi atât în municipiu, cât și
în județ sau țară, toate acestea constituie file de aur în
Cartea de Onoare a Bibliotecii!
După incredibila sa trecere Dincolo din seara
de 18 ianuarie, după ce abia împlinise 65 de ani (era
născut pe 15 ianuarie 1958, deși în acte era trecut
pe 16 ianuarie), spațiul virtual, dar și presa scrisă au
înregistrat „clipa”:
„Jurnalistul, prozatorul, dramaturgul și omul
de cultură Victor Cilincă a pășit în istoria pe care a
iubit-o atât de mult. Un mănunchi de lăcrămioare
din partea celor care i-au fost prieteni și învățăcei în
100 Axis Libri
In memoriam
Cenaclul „Noduri și Semne”, un bun rămas în inimile
și în gândurile noastre.” Octavian Miclescu: „O mie
nouă sute nouăzeci și cinci, Proștii sub clar de lună
a lui Mazilu, văzusem și Polonius de câteva ori, am
cârcotit într-un colț al foaierului, tu cu o calmitate
înălțătoare, eu cu pripirea adolescenței, uite, dragul
meu, a trecut mai bine de un sfert de secol ce mi-a
umplut feed-ul interior cu momente captivante,
hazlii, înmiresmate cu tutun de pipă, mulțumesc,
dragă Victor!” a.g.secară: „Într-un fel, Victor a fost,
pentru mine, Odiseea, Iliada, aventurile lui Robinson
și ale lui Don Quijote! Nu numai Odiseea-Saga
Galațiului, Robinsonul fără naufragii al spațiului
nostru! Și a și avut o carte cu numele Odiseea pentru
uz intern! Deseori, strecura câte un gălățean prin
operele sale… universale! Aceasta pentru că iubea
Galațiul ca un erou din Iliada… eroismul! A fost un
prieten absolut, un fel de părinte literar… Am scris
că Quermessa este cel mai frumos roman cu pirați
din istoria literaturii! Îl dedicase, într-un fel, atât
lui Robert Louis Stevenson, cât și soției scriitorului
scoțian! Poate a fost tot ceea ce a dăruit mai frumos
literatura de la Galați lumii! Poate a fost comoara
insulei noastre! Poate măcar melonul său merită o
statuie adevărată fără meschinăriile lumii noastre! Jos
pălăria, Victor! Vei fi mereu prin cuvintele noastre,
cu spiridușii tăi verzuși („Părintele” Victor adoptase
o clasă… întreagă de copii, de la pregătitoare, de
la Școala Nr. 7 Galați, chiar în 2022, copii care i-au
ales verzușii ca supra-nume al clasei, așa cum alții
l-au ales pe Mickey Mouse sau pe Donald), cu
teatrul tău, cu formula „am un prieten care nu are
niciun prieten”! (...) Unul dintre textele sale apărute
în limba engleză se numea… „Noi cu toţii te vom
iubi”... Forever!” Cezar Amariei: „Puțini oameni au
iubit Galațiul cum l-a iubit el. Puțini oameni au avut
entuziasmul pe care-l avea Victor de a căuta, de a
se implica, de a deschide noi proiecte culturale. La
vârsta la care alții își beau amintirile, Victor lucra de
zor pentru un viitor al nostru mai bogat în piese de
teatru, în istorie locală sau proză.
Acolo unde proiectul părea clădit pe vânt, el
știa să construiască o moară, apoi să se uite spre ea,
mângâindu-și Rosinanta.”
Tudor Neacșu: „Un cavaler ce își poartă altfel
războaiele.
Am scris și am șters de o sută de ori. Nu
sunt în stare, nu e de ajuns și nici nu mai contează.
Am strecurat de fiecare dată printre cuvinte ceva
important, ceva adevărat, ceva care să conteze și care
să-l lase aici pe Victor așa cum era el: un aventurier
nepriceput, un cavaler pornit în luptă cu săbii de
lemn sau cu mașinării inventate
chiar de el și care erau atât de
frumoase încât uitai de luptă
doar ca să le admiri.
Ce bine era să te trezești
și nici măcar să nu îți dai seama
că el e aici și că își poartă astfel
războaiele!
Ce crunt are să fie să te
trezești deodată atât de lucid
și să-ți dai seama că el nu mai
e aici să taie aerul cu săbiile lui
de lemn!” Ion Avram: „Există
o sfințenie a artei”/ Victor
Cilincă…/ Un visător viteaz.
Un viteaz visător./ Un Miguel
Cervantes visat de Don Quijote
de la Mancha pentru Galați, pentru România./
Pentru oameni. Oamenii oricărei cetăți. Oricărei
cetăți cu statui, cu cimitire, cu catacombe, cu arhive,
cu muzee, cu teatre, cu oameni./
Oameni cu arbore genealogic. De la Vlădică
până la Opincă. Numai bun de căutat. Numai bun
de găsit. De cercetat./ Când Victor Cilincă privea
o statuie, statuia însăși privea o statuie./ Așa este
visul! Așa este pasiunea! Până la nebunie! Până la
moarte!/ Așteaptă-ne, prietene!” Florina Zaharia:
„Un om cu idei și planuri geniale! Filiala Sud-
Est a Uniunii Scriitorilor din România a ales să-l
premieze în luna decembrie pe Victor Cilincă
cu titlul „Opera Omnia”, o recunoaștere deplină
și binemeritată de care s-a bucurat nu numai
scriitorul, ci și juriul și artiștii din preajmă. Ne-a
vizitat la redacție în urmă cu două zile, când am
pus la cale următoarele titluri editoriale ale lui
2023. Am umplut o pagină de agendă. Mi s-au
părut multe titluri pentru un singur condei. Acum
această pagină e atât de singură!
Un om cu idei și planuri geniale care își trăia
scrisul cu ardoare și în preajma căruia simțeai că
întotdeauna se mai poate salva ceva. Un talent
remarcabil, o inteligență vie, sensibilitate profundă și
un farmec discret, un personaj al altor vremuri decât
ceea ce încercăm să trăim noi astăzi! Un suflet care
deseori își pierdea capul în fața scrisului!
Dor etern pentru Victor Cilincă!” Ovidiu
Amălinei: „Slujba de dezlegare de cele lumești a fost
săvârșită de un sobor de preoți avându-l în frunte
pe Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul
Dunării de Jos.
După rânduiala creștinească, s-au înălțat
pentru Victor Cilincă rugăciuni
de iertare pentru tot păcatul
sufletesc și trupesc, odihna
sufletului împreună cu drepții
și revenire a trupului la firea din
care a fost zidit.
La finalul slujbei, ÎPS
Casian a ținut să aducă un cuvânt
de mângâiere tuturor celor care
l-au îndrăgit pe Victor și le-a
reamintit celor prezenți că, prin
cuvintele sale, prin operele sale
- jurnalistul, scriitorul și omul
de cultură Victor Cilincă va fi
mereu alături de noi.
„Ultima dată l-am întâlnit
pe Victor Cilincă la vernisajul
expoziției dedicate împlinirii a 100 de ani de la
Încoronarea Suveranilor României Mari, Regina
Maria și Regele Ferdinand. Și am remarcat atunci că
Victor nu era doar un mare iubitor al istoriei, ci și un
«contemporan» - prin atitudinea sa, prin noblețea sa
sufletească, prin dedicația și dragostea pentru Galați
- cu marii boieri de viță veche de altădată, făuritori de
țară. Așa ni-l vom aminti de aici înainte și pe Victor
Cilincă: intrând în istorie și nemurire, ca un domn
cu joben, pe marea Cale Domnească a spiritualității
și culturii!”, a arătat în cuvântul său ÎPS Casian.
Într-adevăr, rar ne-a fost dat să întâlnim
oameni mai devotați Galațiului, mai demni de un
însemn precum cel al medaliei „Serviciul Credincios”
pe care, drept simbol al angajamentului și crezului
său, Victor o purta tot timpul asupra sa.
Astăzi, ni-l imaginăm pe Victor Cilincă
precum un înger păzitor al Galațiului.
Mulțumim, Victor, și pentru această veghe, de
la capătul unei lumi!
Redacția Axis libri
martie 2023 101
 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Tudorache
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Catrina Căluian
Redactori Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Cătălina Popa
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Victor Cilincă
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra conținutului opiniilor
exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.

Consiliul Județean Galați

BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603