Tendinţele actuale în structura cheltuielilor publice în ţările dezvoltate

Petroia Andrei, conf. univ., dr., A.S.E.M.

Abstract. In the modern economic system, the state fulfills a number of socially significant functions. Their
successful implementation means that public revenues must be supported by an appropriate financial program.
The state uses the financial resources accumulated in the budgetary system from taxes and other revenues to
finance expenditure programs. State spending affects the interests of every citizen, in democratic countries it
attracts the attention of the general public and is the subject of active discussions. Enterprises, organizations and
citizens are the taxpayers who participate in financing the state budget and are interested in the effective
management of financial resources by the state. In developed countries, much attention is paid to developing
control over the formation and implementation of spending programs.
Public expenditures are a financial concept whose content is the expression in monetary form of
economic and social relations between the state and individuals and in occasion of the use of state’s financial
resources and for the purpose of exercising its functions and responsibilities. The focus here is on management
issues. Indeed, in modern conditions, budget expenditures underlie a complex system of relations, which covers
not only government bodies (legislative, executive, control, etc.), but also civil society. The distribution of public
funds for expenditures is established by law, in the composition of budgetary laws. Planning, discussion,
execution and control is a central element of the budgetary process.
Various countries regularly adopt programs to reduce certain types of expenditure, which aim to save
budgetary funds and increase the efficiency of their use.

Cuvinte-cheie: cheltuieli publice, eficienţa cheltuielilor publice, resursele financiare, bugetul statului, ţările
dezvoltate.

1. Principalele aspecte ale cheltuielilor publice

Experiența țărilor dezvoltate arată că unul din principalele scopuri a cheltuielilor
publice în cadrul politicilor economice macroeconomice este creșterea economice și scăderea
inflației, inclusiv îmbunătățirea calității vieții populației. În plus, ca parte a politicii fiscale
obiectivul principal este de a determina volumul și structura optimă a cheltuielilor.
J.M.Keynes în 1936 a încercat să ia în considerare economia națională în ansamblu,
care operează cu așa elemente precum consum, economii, investiții, rata dobânzii etc., adică
factori care direct afectează nivelul și rata de creștere a venitului național.[2] J.Keynes a
fondat o școală de analiză economică, ai cărei reprezentanți susțin că pentru creșterea
economiei este nevoie de stimulat cererea agregată. În una din lucrările sale susține că, odată
cu creșterea locurilor de muncă, venitul național crește și, în consecință, consumul crește. Cu
toate acestea, creșterea consumului este mai mică comparativ cu creșterea veniturilor, astfel o
parte din venit trece în economii. Drept concluzie, J.Keynes afirmă că creșterea veniturilor
duce la creșterea economiilor și reducerea consumului, ceea ce, la rândul său, duce la scăderea
cererii de bunuri și servicii, reducere producție și reducerea forței de muncă. Ocuparea forței
de muncă este, de asemenea este afectată de volumul investițiilor. În plus, nivelul forței de
muncă este determinat de nivelul de producție și de asemenea de cererea la bunuri și servicii.
[2]
J.Keynes a dezvoltat conceptul de finanțare redusă (“Promovarea” artificială a
economiei cu bani din buget), care compensează insuficiența cererii, ocuparea forței de muncă
și duce la creșterea venitului național. În ciuda nivelului ridicat al inflației, obiectivul unei
finanțări reduse este stimularea forțată activității de afaceri în economie. Pentru a atenua
efectele negative ale economiei, potrivit lui Keynes, este necesar să se continue o politică de
creștere a cheltuielilor guvernamentale pentru stimularea economiei și reducerea impozitelor
(implementarea programelor de lucrări publice, creștere a achizițiilor publice, introducerea
sistemelor de pensii de stat etc.). În timpul Marii Depresiuni din anii 30 ani ai secolului XX
SUA, punând în practică prevederile teoriei keynesiene, organizarea lucrărilor publice,
creșterea cheltuielilo pentru construcția de drumuri, poduri etc., ceea ce a permis reducerea
șomajului și creșterea venitului național.[2]
Impactul cheltuielilor publice asupra actualului bilanț de plăți pentru Statele Unite și
Japonia a fost evaluată de Helliwell în 1988. Autorul sugerează că două treimi din deficitul
SUA se poate explica prin diferențele în politica fiscală a SUA și a altor țări OCDE.
Caiden în 1980 a introdus mai multe premise pentru o politică fiscală bugetară:[2]
1. Politica fiscală și bugetarea se bazează pe economia planificată;
2. Eficiența politicii fiscale depinde de resursele disponibile;
3. Deciziile bugetare pot fi separate de deciziile politice;
4. Trebuie luate decizii complexe în formarea politicii fiscale;
5. Deciziile politice nu sunt la fel de importante ca cele economice;
6. O parte importantă a procesului bugetar ca element al politicii fiscale este controlul și
regularea;
7. Politica fiscală este semnificativă pentru dezvoltarea ulterioară.
Teoreticieni ai „economiei ofertei” prin reducerea simultană a impozitelor și
cheltuielilelor publice, planifică să reducă intervenția guvernului în economie, inflația și să
stimuleze creșterea economică. Totuși cu un deficit bugetar substanțial, reducerile de impozite
și cheltuieli publice nu va contribui la recuperarea finanțelor publice.
Teoria „așteptărilor raționale” (G.Lucas, J.Mut, G.Burrow, N.Wallace, T.Sarzhet) se
bazează pe mecanismul autoreglementării pieței, în care utilizarea concurenței oferă echilibru
economic. Fluctuații economice au fost explicate de teoreticienii „așteptărilor raționale” ca
rezultat al erorilor admise de entitățile economice pe termen scurt. Motivul pentru astfel erori,
în opinia lor, era asimetria informațiilor.
Resursele bugetare deținute de stat sunt limitate. Atunci când sunt distribuite, este
necesară evaluarea eficacității programelor individuale de cheltuieli. Programele care au un
efect scontat mai mare ar trebui să primească sprijin financiar mai mare, în timp ce costurile
ineficiente ar trebui reduse. În același timp, evaluarea eficienței programelor de cheltuieli este
foarte dificilă din mai multe motive.
Eficiența cheltuielilor publice nu are doar o componentă economică, ci și o
componentă socială. Efectul social este crucial în formarea politicii statului, dar este aproape
imposibil de măsurat în mod obiectiv. De exemplu, îmbunătățirea calității educației poate fi
evaluată folosind diverși indicatori, precum: admiterea și absolvirea studenților instituțiilor de
învățământ superior, numărul diplomelor, angajarea absolvenților, numărul studenților
absolvenți etc. Cu toate acestea, acești indicatori caracterizează doar calitatea educației, iar
evaluarea generală a eficienței costurilor poate fi denaturată.[1]
Multe cheltuieli publice vizează nu soluționarea problemelor curente, ci obținerea unui
efect pe termen lung. În primul rând, vorbim despre costurile dezvoltării umane (educație,
sănătate, cultură și artă), care reprezintă o investiție în viitor. Pentru a determina volumele de
finanțare ale acestor programe, este necesară evaluarea și compararea eficienței acestora pe
termen lung.
Cheltuielile publice implică multe efecte secundare, atât pozitive, cât și negative. De
exemplu, construcția unei căi ferate crește eficiența afacerilor în zonele vecine, în timp ce
agravează condițiile de trai în imediată apropiere. Efectele secundare sunt o componentă a
rentabilității și trebuie luate în considerare. Cu toate acestea, datorită complexității și
multiplicității lor, sunt dificil de prevăzut.
Prezența așa-numitelor beneficii sociale este una dintre problemele principale în
evaluarea eficienței.[7] Astfel de beneficii sunt utilizate de alte persoane, care nu sunt
desemnate în program, de exemplu, plata prestațiilor către familiile cu venituri mici. Aceste
plăți au drept scop îmbunătățirea situației cetățenilor cu venituri sub nivelul minim de
existență. Cu toate acestea, beneficiile acestor cheltuieli (atât monetare, cât și materiale) sunt
parțial folosite și de alte persoane a căror asistență nu a fost inclusă. Ca urmare a creșterii
veniturilor familiilor sărace, cererea pentru alimente, medicamente, îmbrăcăminte este în
creștere. Aceasta înseamnă că întreprinderile care produc astfel de bunuri vor primi venituri
suplimentare. Organizațiile de stat care distribuie cheltuielile, au și ele beneficii din acest
proces: dimensiunea resurselor aflate sub controlul lor este în creștere, ceea ce înseamnă că
poziția lor în ierarhia de stat este consolidată. În sfârșit, extinderea programelor sociale este
benefică pentru politicieni, deoarece astfel de măsuri întărește sprijinul în rândul alegătorilor.
Dacă programul de cheltuieli asigură obținerea unor asemenea beneficii în cantități mari, acest
fapt indică la ineficiența acestui program.
Evaluarea eficienței programelor de cheltuieli este necesară pentru a aloca resurse
bugetare limitate. Întrucât este foarte dificil de format o evaluare obiectivă, în practică se
utilizează un mecanism universal de luare a deciziilor în condiții de incertitudine, o alegere
publică bazată pe procedura de vot. În timpul campaniei electorale, cetățenii votează pentru
reprezentanții diferitelor forțe politice alese în organele guvernamentale, concentrându-se pe
programele prezentate de aceștia. Autoritățile alese asigură implementarea intereselor
alegătorilor în dezvoltarea politicii statului, inclusiv aprobarea structurii cheltuielilor publice.
[5]
Pentru a asigura eficacitatea cheltuielilor publice, este necesar să se respecte o serie de
condiții. Programele ar trebui să fie cât mai concrete, între timp ar trebui să se concentreze pe
realizarea unor obiective semnificative din punct de vedere social, și nu pe finanțarea
organizațiilor. Selectarea programelor ar trebui să fie efectuată în mod competitiv. Procedurile
de concurs ar trebui să fie transparente, clar definite și cunoscute pe scară largă. Ori de câte
ori este posibil, cheltuielile nu ar trebui să fie de natură permanentă, la pregătirea bugetului
pentru anul următor, structura lor ar trebui revizuită pe baza unei analize a rezultatelor
obținute. Programele de cheltuieli ar trebui să fie transparente și accesibile pentru controlul
public. Este necesar să informăm publicul în ce scopuri și în ce măsură sunt cheltuite
fondurile contribuabililor. În cele din urmă, destinatarii beneficiilor (administratorii și
executanții programelor) nu ar trebui să aibă acces la luarea deciziilor fundamentale cu privire
la programele de cheltuieli, selecția destinatarilor și evalua rezultatele acestora.[8]

2. Analiza dinamicii cheltuielilor publice în țările dezvoltate

În a doua jumătate a secolului XX până în prezent s-a înregistrat o tendință de creștere
semnificativă a rolului statului comparativ cu perioada precedentă. Conflictele militare,
consolidarea economică, izolarea statelor împreună cu o productivitate crescută duce la
creșterea valorile mecanismelor redistributive în aproape toate țările. Din acest aspect, este
necesară analiza în dinamică a cheltuielilor publice în țările dezvoltate.
Cheltuielile publice în Germania au înregistrat valoarea de 43,9 % din PIB în 2018.
Cheltuielile publice în PIB în Germania au înregistrat o medie de 46,24 % din 1991 până în
2018, atingând un nivel maxim de 54,70 % în 1995 și un nivel minim record de 42,80 % în
2007.

Figura 2.1.1 Dinamica cheltuielilor publice în Germania (% din PIB)

Sursa: [3]
Se estimează că cheltuielile publice raportat la PIB în Germania vor fi de 44,50 % până
la sfârșitul acestui trimestru, conform așteptărilor modelelor macroeconomice globale și ale
analistilor. Pe termen lung, se estimează că cheltuielile guvernului german raportate la PIB
vor avea o tendință de aproximativ 44,60 % în 2020, conform modelelor econometrice.

Figura 2.1.2 Prognoza dinamicii cheltuielilor publice în Germania (% din PIB)

Sursa: [3]
În SUA cheltuielile publice au variat pe tot parcursul perioadei înregistrate, în media
cheltuielile publice la PIB în SUA au înregistrat o medie de 37,8%, iar în 2018 valoarea
indicatorului este de 38%. În 2000 a avut loc o scădere bruscă a cheltuielilor publice la PIB,
înregistrând și cea mai mică valoarea de 34,3%, iar valoarea maximă a indicatorului a fost
stabilită în anul 2010, fiind de 43,3%.
 Figura 2.1.3 Dinamica cheltuielilor publice în SUA (% din PIB)
Sursa: [6]
Cheltuielile publice raportate la PIB în Statele Unite conform analiștilor și datelor
macroeconomice se prognozează de a fi 38,60 % până la sfârșitul acestui trimestru. Acest
indicator este proiectat să se ridice la valoarea de 38,7% în anul 2020, conform modelelor
econometrice pe o perioadă de termen lung.

Figura 2.1.4 Prognoza dinamicii cheltuielilor publice în SUA (% din PIB)

Sursa: [6]
În Japonia din motivul lipsei datelor, am analizat dinamica cheltuielilor publice
raportate la PIB pe perioada anilor 2005-2017, cu o valoare medie de 38,65%. Ultimul
rezultat înregistrat a fost în 2017 de 38,9%. Pe parcursul acestei perioade valoarea acestui
indicator n-a oscilat în mare măsură, înregistrându-se o creștere maximă la 40,91% în anul
2011. Cel mai mic nivel al cheltuielilor publice a fost în anul 2006, de 35,03%.
 Figura 2.1.5 Dinamica cheltuielilor publice în Japonia (% din PIB)
Sursa: [4]
Conform datelor din figura 2.1.6, analiștii presupun că cheltuielile publice raportate la
PIB în Japonia se așteaptă să înregistreze o cotă de 39,30 % până la sfârșitul acestui trimestru,
conform modelelor de macroeconomie. În termen lung, se prevede o tendință de creștere a
acestui indicator până la valoarea de 40,5% în anul 2020 conform datelor econometrice.

Figura 2.1.6 Prognoza dinamicii cheltuielilor publice în Japonia (% din PIB)

Sursa: [4]
Diferite state preferă structuri bugetare diferite. Deci, este firesc că în țările ce se află în război,
o mare parte a cheltuielilor publice este direcționată spre apărare. În țările în care statul se bazează pe
un program de dezvoltare a societății din mai multe puncte de vedere, se preconizează o redistribuire
și o pondere mai mare a veniturilor și cheltuielilor publice pentru sănătate, educație și alte elemente
sociale. Astfel, este evident că structura bugetelor și a cheltuielilor reflectă anumite caracteristici
socio-economice și politice specifice ale statului și depinde de prioritatea anumitor domenii de
dezvoltare economică.
În țările dezvoltate, cu principiile deja stabilite a politicii fiscale, sunt excluse în mare parte
fluctuațiile puternice ale cheltuielilor publice într-o perioadă îndelungată de timp. În consecință,
volatilitatea cheltuielilor publice poate fi considerată ca o valoare care caracterizează dezvoltarea și
stabilitatea sistemului bugetar.

3. Concluzii
Adoptarea bugetului ce preconizează cheltuielile publice, este rezultatul maximizării a
funcției de utilitate a statului, în funcție de constrângerile bugetare date. În acele țări în care se
acordă multă atenție asigurării legii și ordinii și consolidării puterii statului, elementele de cost
corespunzătoare vor fi dominante. Cu toate acestea, există un anumit minim de cheltuieli care
asigură funcționarea sistemului de stat, ce permite punerea în aplicare a politicii publice. Aceste
costuri sunt asociate cu consolidarea aplicării legii și a sistemelor judiciare, iar nivelul „minim”
al acestor costuri depinde de nivelul de dezvoltarea instituțională a fiecărei țări în parte.
Conform rapoartelor privind eficiența cheltuielilor publice, în ultimii treizeci de ani,
multe țări dezvoltate au implementat noi reforme ale procesului bugetar pentru a spori
eficacitatea acestuia și dezvoltarea bugetului durabil. Astfel de reforme includ stabilirea unor
standarde marginale pentru cheltuielile guvernamentale, ratele de impozitare, datoria publică
și echilibrul bugetar. Raportul subliniază această cerere astfel de norme ar trebui să fie
aplicate numai în paralel cu utilizarea metodei programului de cheltuire a bugetului de stat,
deoarece astfel Abordarea permite extinderea orizonturilor de planificare, creșterea
controlului asupra cheltuielilor fondurilor și acordarea unei atenții sporite asupra rezultatelor
obținute din cauza cheltuielilor bugetare.
În urma analizei structurii bugetului și a cheltuielilor publice în țările dezvoltate, au fost
stabilite următoarele caracteristici:
 sunt strâns legate de politicile și obiectivele ce țin de dezvoltarea socio-economice a
țării;
 planificarea bugetului se bazează pe obținerea rezultatelor în viitor și mai puțin pe
experiența anilor precedenți;
 persistă o relație puternică între planurile strategice ale statului și buget;
 creșterea responsabilității ministerelor și departamentelor pentru utilizarea,
direcționată și eficientizarea resurselor alocate;
 posibilitatea redistribuirii resurselor în favoarea domeniilor mai eficiente sau
prioritare;
 capacitatea de a evalua eficiența procesului bugetar și structurii cheltuielilor publice pe
baza unor indicatori și criterii specifice;
 creșterea transparenței și accesibilității informațiilor bugetare pentru controlul public;
  simplificarea structurii bugetare.
În final, putem afirma țările dezvoltate se axează pe practici inovatoare ce ține de
structurarea bugetului și a cheltuielilor publice, aplicând o serie de măsuri și instrumente ce
eficientizează cheltuielile publice, stimulează activitatea întreprinderilor de stat și contribuie
la dezvoltarea socio-economică.

Bibliografie

1. А.А.Налбандян Повышение эффективности государственных расходов в

развитых странах: опыт и уроки для России. Disponibil:
https://cyberleninka.ru/article/n/povyshenie-effektivnosti-gosudarstvennyh-rashodov-
v-razvityh-stranah-opyt-i-uroki-dlya-rossii/pdf
2. А.Ю.Кнобель, И.А.Соколов, Е.В.Худько Методология выбора и обоснование
приоритетных направлений государственных расходов в России. Москва, 2013.
Disponibil: ftp://ftp.repec.org/opt/ReDIF/RePEc/rnp/wpaper/25.pdf
3. Germany Government Spending to GDP. TRADING ECONOMICS. Disponibil:
https://tradingeconomics.com/germany/government-spending-to-gdp.
4. Japan Government Spending To GDP. TRADING ECONOMICS. Disponibil:
https://tradingeconomics.com/japan/government-spending-to-gdp.
5. MANDL Ulrike, DIERX Adriaan, ILZKOVITZ Fabienne. The effectiveness and
efficiency of public spending. Economic papers 301, 2008. Disponibil:
https://ec.europa.eu/economy_finance/publications/pages/publication11902_en.pdf
6. United States Government Spending To GDP. TRADING ECONOMICS. Disponibil:
https://tradingeconomics.com/united-states/government-spending-to-gdp.
7. Розуваев А.А. К вопросу об эффективности бюджетных расходов. Проблемы
финансирования, кредитования и налогообложения, №1, 2007. Disponibil:
https://cyberleninka.ru/article/n/k-voprosu-ob-effektivnosti-byudzhetnyh-rashodov/pdf
8. Шарипова Елена, Чабакаури Георгий. «Государственная политика и структура
бюджета: анализ бюджетного развития экономик переходного периода и
развитых стран». Международная Конференция "Социально-экономическая
трансформация в странах СНГ: достижения и проблемы", Москва, 13-14
сентября 2004. Disponibil:
https://www.iep.ru/files/text/confer/2004_09_13-14/sharipova_ru.pdf