An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 189

Trauma și deziluzionarea lui Oedip45

John Steiner
johnsteiner28r@gmail.com

În cea de a treia zi a existentei sale, Oedip a suferit o agresiune

ucigașă, violentă, în care gleznele i-au fost străpunse, dar în urma
căreia a ramas în viață. Totuși, el a fost nu doar salvat de regele
și regina Corintului, care nu aveau copii, ci și cresut ca propriul
lor fiu. Ipoteza autorului acestui articol este că trauma gravă
suferită de Oedip a lăsat o importantă cicatrice fizică și psihică
care a fost mascată de iluzia unei copilării normale. Trecutul
său, incluzând și cauza infirmității sale, a rămas obscur până la
revelarea acestuia în cursul tragediei lui Sofocle. Confruntarea
cu adevărul a presupus și relevarea modului în care o iluzie a
putut permite protejarea lui Oedip nu numai împotriva adevărului
uciderii și incestului, dar chiar și contra faptului că el a fost
grav traumatizat. Fantasma unei familii ideale poate, în mod
curent, să fie utilizată, la rândul ei, ca o apărare contra traumei
și, în consecință, confruntarea lui Oedip cu realitatea a implicat
renunțarea la idealizare, ceea ce a fost ca o trecere critică care
ar putea fi trăită, la rândul său, ca o traumă ulterioară. În acest
articol, voi pune un accent particular asupra rolului central al
vinovăției pentru victimile care au suferit o traumă precoce.
Astfel, o traumă severă poate să blocheze acceptarea vinovăției
și, deci, să împiedice evoluția unui ciclu benefic bazat pe iertare
și pe reparare.

Trauma suferită de Oedip

În cea de a treia zi a vieții sale, Oedip a suferit un atac violent: gleznele

i-au fost străpunse, iar el a fost dat unui cioban căruia i s-a poruncit să-l lase
să moară pe Muntele Cithaeron. Toată lumea din Theba presupunea că el a
pierit, dar s-a întâmplat că ciobanului, făcându-i se milă de copil, l-a dus la
un alt cioban din Corint. Acestă faptă de îndurare a dus nu numai la salvarea
45
Titlul original in IJP 3/2019, pp. 555-568: The trauma and disillusionment of Oedipus,publicat online
pe 27 aprilie 2018; https://doi.org/10.1080/00207578.2018.1452570;

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 190 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

vieții sale, dar și la adoptarea sa ca fiu al regelui Polybus și al reginei Meropa

din Corint, deoarece nu aveau copii.
Cu siguranță trebuie să considerăm că atacul ucigaș, violent a produs
o traumă severă copilașului de trei zile lipsit apărare și putem doar să ne
imaginăm țipetele, sângerarea și mutilarea gleznelor sale cât și sensul
dezastrului și al tragediei care a îngrozit pe oricare dintre observatori. Chiar
dacă imaginația poate furniza un scenariu puternic este de remarcat că trauma
nu a fost prezentată proeminent în analiza Mitului lui Oedip. Posibil ca, așa
cum a subliniat Davies (2012), acestă parte a istoriei lui Oedip a fost ușor de
omis, probabil din cauză că toți preferăm să împărtășim iluzia mai degrabă
decât să ne confruntăm cu realitatea tulburătoare. Desigur că nu știm cum
va experimenta o agresiune de acest fel un bebeluș de trei zile, dar nu mai
putem să credem, așa cum o facem în general, că bebelușul nu a simțit nimic
și nu-și mai amintește nimic. Consider că suntem obligați să remarcăm că o
astfel de traumă va lăsa o rană semnificativă, atât fizică cât și psihologică.
Așa cum am citit despre drama lui Oedip, poate cel mai convingător descrisă
în piesa lui Sofocle (Sofocle, secolul al 5-lea i.C.[1982]), dar de asemenea
în miturile mai complete despre viața sa, noi putem folosi istoria lui ca și un
stimul pentru ideile și ipotezele care ne pot ajuta să înțelegem pacienții noștri.
În acest articol sper ca asta să ne ajute să explorăm impactul unei traume care
nu a fost recunoscută și acceptată.
O caracteristică interesantă a istoriei sale este faptul că salvarea lui
de către cioban nu numai că i-a cruțat viața, dar i-a transformat-o într-una
de de bunăstare regală, amenințată doar de posibilitatea că el ar fi putut afla
originile sale. Acesta a fost adoptat de o familie regală din Corint și se pare
că părinții vitregi i-au oferit o casă iubitoare, dar au avut grijă ca nu cumva să
afle despre originea sa. Curiozitatea privind cauzele pentru care picioarele lui
erau înfiorătoare sau de ce ei i-au dat numele de Oedip, care însemnă picioare
umflate, i-a fost mereu reprimată.
Poate că în anumite momente ale vieții sale, Oedip a pus întrebări
despre originile sale, dar fie că nu a reușit, fie a fost amânat cu succes,
astfel că incidentele perturbatoare și traumatice ale copilăriei sale au rămas
nedescoperite și înlocuite cu părerea lui despre niște părinți iubitori față de
care el a rămas devotat. Oricum, cititorii mitului știu câte ceva despre ororile
circumstanțelor concepției și nașterii sale, așa cum o stiau si spectatorii
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 191

greci la drama lui Sophocle. Acestea precedă piesa lui Sofocle și aduc ample
dovezi referitoare la tensiunea dintre Laius și Jocasta, în principal cu privire
la eșecul lor de a avea un copil, dar probabil că influențate, de asemenea, de
istoriile despre homosexualitatea lui Laius (Devereux 1953, Stewart 1961;
Edmunds and Ingber 1977; Davies 2012; Zepf, Ullrich and Seel 2016). Laius
a consultat oracolul din Delphi privind aceste dificultăți și a primit groaznica
profeție că el este predestinat să fie omorât de fiul său. Pentru a evita acestă
soartă, el a părăsit-o pe Jocasta, aflând că ea l-a păcălit în conceperea copilului,
îmbătându-l. Ne putem imagina ce relații tensionate erau între ei, în urma
acestei seducții și a gravidității ce a urmat și, oricum, din piesa lui Sofocle
aflăm, că atunci când s-a născut copilul, Jocasta a fost complice la organizarea
morții acestuia. Ea a fost cea care, cu mâinile sale, după ce piciorul lui a fost
străpuns, l-a dus la cioban, însa a rămas neclar dacă asta a coincis cu nevoia
ei de a elimina amenințarea regelui sau dacă ea a aranjat în secret ca el să
supraviețuiască, sau cel puțin a sperat să fie așa.
Chiar dacă Oedip nu știa nimic despre acestă istorie, în anumite
momente ale istorisirii, el avea îndoieli care-l tulburau. Într-o zi, fiind tachinat
de un tânăr corintian că nu seamănă deloc cu presupușii săi părinți, Oedip a
plecat la Delphi ca să întrebe oracolul despre descendența lui.
În locul reasigurării pe care se aștepta să o afle, oracolul l-a primit cu
înștiințarea că a fost blestemat și destinat să-și ucidă tatăl și să se căstorească
cu mama sa. Deși scopul vizitei sale fusese să descopere adevărul despre
părinții săi, Oedip, ignorând faptul că nu reușise asta, a rămas convins că
Polybus și Meropa erau părinții săi și că el trebuie să părăsească Corintul ca
să-i salveze de la ucidere și incest.
Urmarea a fost că apropiindu-se de Theba, la faimoasa răspântie în care
se întălnesc trei drumuri, o căruță i-a blocat calea și lui Oedip i s-a poruncit
cu asprime și în mod grosolan, să se dea înapoi și să facă loc celor mai buni.
Oedip s-a enervat și a replicat că nu cunoaște pe nimeni mai bun decât el
cu excepția zeilor și a părinților lui. Căruța a pornit repede și una dintre roți
s-a lovit de piciorul lui Oedip, rănindu-l. El înfuriat la culme, a ucis vizitiul,
l-a doborât pe regele Laius pe jos în drum, a apucat frâiele și, biciuind caii,
i-a făcut să-l târască, omorându-l. Violența răspunsului său în acea dispută,
ironia afirmației sale că nu stie pe nimeni mai bun, afară de zei și de părinți,iar
lovirea piciorului său, permit observatorului să facă o legătura cu trauma lui
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 192 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

originară care a stat în mâinile aceluiași bărbat. Chiar dacă fusese avertizat
cu cîteva zile mai înainte că este predestinat să-și omoare tatăl, Oedip nu a
făcut acestă legătură, și a ucis un om de vârsta tatălui său fără nici un regret
sau vreo anxietate ulterioară.
După aceea, tot ca urmare a întâlnirii sale triumfătoare cu Sfinxul, el a
săvârșește căsătoria sortită de destin cu Jocasta, care nici ea, nu și-a pus nici o
problemă că ar putea să existe o legatură între bărbatul care tocmai îl ucisese
pe Rege și asasinarea acestuia și, mai mult, Jocasta nu a făcut nici o legătură
între aceste răni ale piciorului lui și trauma la care participase și ea sau, cel
puțin, despre care știa că o suferise și fiul ei: același fiu care fusese de la început
un pericol pe care a încercat să-l evite. Acestă incapacitate de a face legături
pare evidentă la punctul culminant al piesei lui Sofocle, cînd adevărul iese în
sfârșit la iveala ca să reveleze nu numai ciclul traumei, răzbunarea și o nouă
traumă, cât și ascunderea defensivă a adevărului care a împiedicat personajele
să-și pună întrebări. Am sugerat mai înainte că a existat un fel de complicitate
între Oedip și ceilalți participanți ai tragediei ca să închida ochii și să se facă
că nu văd faptele care arătau cine era Oedip, pe cine a omorât și cu cine
s-a căsătorit (Steiner 1985). În acest eseu aș dori să mă focalizez pe trauma
trăită de Oedip ca nou născut, cât și pe ascunderea infirmității gleznelor sale
care a fost ignorată și cum astfel, a fost complet omisă semnificația acesteia
privitoare la originea lui.

Fantezia unei familii ideale ca apărare împotriva traumei

Ne putem imagina un scenariu în care Curtea Regală din Corint l-a adus
și l-a format pe Oedip într-un loc sigur în care copilul traumatizat și rănit s-a
putut însănătoși și a putut crește într-o familie în care a fost dorit și iubit.
Ipoteza mea este că el a idealizat familia lui adoptivă și că a folosit această
idealizare pentru a omite întrebările despre originile sale și, mai ales, pentru a
uita de trauma sa originară și impactul acesteia prin a distruge curiozitatea și
nevoia lui de conștientizare a acesteia.
Ceea ce mitul ne atestă pe măsură ce se desfășoară și este strălucitor
relevat în cursul piesei lui Sofocle este modul izbitor în care este insinuată
cunoașterea, nici măcar atunci când anumiți participanți au vorbit despre
acesta, ea nu este aceptată și nici cercetată. În consecință se creează o situație
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 193

care este deseori utilizată ca un exemplu de ironie dramatică, în care spectatorii

cunosc faptele pe care protagoniștii le neagă. Acestă ironie se adaugă la
tensiunea dramei și la sensul deznodămîntului. Oedip ne împărtășește o
descriere a copilăriei sale într-o familie normală, chiar ideală, din Corint, dar
acestă idealizare continuă să fie aplicată și familiei actuale din Teba, în ciuda
creșterii evidenței care se acumuleză pe măsură ce se desfășoară piesa. Toți
participanții au conspirat ca să nu cerceteze adevărul până la sfârșit și să evite
să dea frâu liber curiozității și au continuat să nu ceară informații care ar
fi putut nimici iluzia idealizata. Dacă acordăm atenție consecințelor traumei
infantile observăm că rănile, infirmitățile și îndoielile despre parentalitate, cât
și profeția originară care l-a informat pe Laius că va fi omorît de fiul său este
de asemenea negată, chiar dacă toate acestea erau prezente în planul al doilea
și, desigur, erau cunoscute spectatorilor. Semnificația traumei a fost îngropată,
fiind înlocuită de un scenariu care inițial a avut scopul de a reasigura, iar
mai târziu de afunda în profunzime vinovăția lui Oedip, moartea Jocastei,
scoaterea propriilor săi ochi.

Iluzia Grădinii Edenului

Fanteziile despre un timp idealizat în care copilului i se îndeplinesc

toate dorințele și este protejat de frustrare, dezamăgire și de alte experiențe
neplăcute se pare că sunt universale. Acestea sunt întipărite profund în
psihicul nostru sub forma mitului Gradinii Edenului și a altora similare și sunt
strâns legate de ideea lui Freud despre narcisismul primar în care omnipotența
infantilă creează o iluzie privind: „Majestatea sa Copilul”. Freud sugerează
că familiile înțeleg tacit și chiar încurajează într-un mod tipic fantezia de
omnipotență din cauza propiei lor tendițe de a fi refractari față de realitate
(Freud 1914, p. 91).
Aceste fantezii ale Grădinii Edenului se referă tipic la perioada
copilăriei timpurii, deseori la cea de alăptare și uneori la cea intrauterină, în
care se crede că a existat o relație fericită cu mama în care au fost excluse
orice sursă de frustrare și de durere. Klein (1958) consideră că acestă
idealizare se bazează pe mecanismul splitării primare, în care predomină
experiențele bune deoarece obiectele rele sunt disociate și păstrate separat.
În acest fel, divizarea între obiectele bune și cele rele și între iubire și ură
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 194 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

permite Euului să se dezvolte prin internalizarea unei relații ne-ambivalente

plenare cu obiectul bun.
Chiar dacă idealizarea se bazează pe omnipotență și deformează viziunea
lumii reale a copilului, Klein crede că o măsură temporară a fost să sprijinim
stabilirea unei relații securizante și afectuoase cu obiectele interne, prin care
copilul să se poate maturiza până la punctul în care el va putea să facă față
mai repede dificultăților realității. Winnicott (1953) a subliniat importanța de
a-i lăsa copilului o perioadă în care să aibă iluzia omnipotenței sale, chiar
până într-atât încât să creadă că sanul este sub controlul său omnipotent. Nu
este ceva neobișnuit pentru mamă să nutrească iluzia unui cuplu perfect, iar
familia lărgită să tolereze idealizarea mutuală, chiar și atunci când apare ca o
folie a deux pentru un timp mai îndelungat.

Deziluzionarea

Ocazional, pacientul crede că a atins fericirea acestor stări idilice și

vorbeste despre părinți minunați, despre cea mai bună căsătorie posibilă sau
de o analiză perfectă dar, de cele mai multe ori fantasma Grădinii Edenului
apare ca un model fata de care experientele actuale sunt evaluate si considerate
neconforme cu așteptările lor. Deci, fantezia ideală este văzută ca una care
ar fi putut să se afle în posesia lor dacă nu ar fi fost o excludere expulzie
nedreaptă, prematură și, uneori, crudă și brutală (Akhtar, 1995). Aceste
expulzări sunt invariabil traumatice mai ales, când apar brusc, neașteptat și
fără să fie amortizate de o înțelegere empatică, atunci ele pot fi trăite ca o
trădare catastrofică. Deci, pacientul se poate lupta ca să recreeze perfecțiunea
și se așteaptă ca analiza să anuleze acea expulzare nedreaptă și să recreeze
idealizarea. Această poziție poate fi întărită, deseori până la disperarea
analistului, când renunțarea la retragere este experimentată ca - sau susținută
ca fiind - o cruzime a îngrozitorului analist care încearcă să-l confrunte pe
pacient cu o realitate intolerabilă, traumatizîndu-l. Aici, trebuie să remarcăm
că atât vinovăția insuportabilă cât și evidența intolerabilă a abuzului pot
conduce la apărare.
Oricum, în condiții normale, copilul surmontează treptat trauma și
renunță la omnipotență ca să se adpateze unei noi realității în care, în ciuda
pierderii idealului, faptele de viață sunt într-un grad mai mare sau mai mic
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 195

acceptate. O ilustrare a diferenței dintre normal și patologic este ilustrată în

Paradisul Pierdut a lui Milton (Steiner, 2013), in care putem compara soarta
lui Adam și Eva pe de o parte, cu cea a lui Lucifer, pe de altă parte. Cu
totii au fost excluși din niște situații ideale, însă Adam și Eva au acceptat cu
durere expluzarea lor din Eden, în timp ce Lucifer a rămas recalcitrant, într-o
perpetuă opoziție cu Dumnezeu. Segal (2007) a subliniat că pedeapsa teribilă
dată lui Adam și Evei de a-i izgoni afară din Paradis nu este cu nimic mai
mult decât de a trăi în lumea reală, fără confortul iluzoriu al acestuia46.
Ei au fost forțați să sufere durerea nașterii de copii și obligați să
muncească pentru pâinea lor cea zilnică, și cel mai rău dintre toate, să accepte
realitatatea morții lor inevitabile. În ciuda durerii, a vinovăției și a rușinii lor,
ei și-au acceptat soarta și, în emoționanta sa strofă finală a poemului, Milton
îi descrie pe aceștia părăsind Edenul cu regrete, dar departe de a fi distruși,
prin contrast, expulzarea lui Lucifer din Paradis a reprezentat o umilință mult
prea mare pentru el ca să o poată accepta, și el a rămas într-o opoziție plină
de resentimente față de Dumnezeu, continuând să nutrească resentimente și
plănuind să se răzbune.
Nu este niciodată ușor să ajungi la o acceptare a realității și copilul are
nevoie de suportul mamei care a fost capabilă atât să tolereze iluzia, cât și
„să-l deziluzioneze treptat pe copil” (Winnicott, 1953, p. 95). În același fel,
pacientul în analiză are nevoie de un analist care să poată suporta simpatetic
atât nevoia de iluzionare, cât și nevoia de renunța la aceasta.

Vătămarea fizică reală și trauma mentală

Uneori trauma este atât de perturbatoare, atât fizic cât și mintal, încât
este foarte dificil să ajungem să o cunoaștem. Trauma poate astfel să ne ofere
viziunea unei lumi actuale în care există cruzime și persecuție și în care
obiectele rele care au existat anterior în fantezia inconștientă devin reale.
Acestea ne forțează să recunoaștem că lumea are jefuitori, că violența
nu poate fi evitată și că mediul protectiv care ne-a ghidat spre a avea
46
Akhtar (1996) a descris fanteziile de tip „numai dacă” și „cândva” care se refera la iluziile Grădinii
Edenului. „Numai dacă” evenimentul cutremurător nu s-a întîmplat, iluzia ar fi ramas vi, în timp ce
„cândva” implică faptul că răul ar putea fi îndreptat într-un mod magic și că idealizarea ar putea fi
restaurată. Akhatar atribuie acestea unui eșec al deziluzionării, care păstreză încă fantezia unei stări
idealizate activă;

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 196 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

încredere, poate să ne conducă la dezamăgire. O traumă severă poate instala

după un abuz, după violența războaielor și a dezastrelor și, de asemenea,
după o pierdere grea sau când obiectele bune au devenit indisponibile. Un
tip particular de deziluzie apare atunci când un copil care a experimentat un
mediu protectiv, afectuos, îl pierde brusc atunci când mama rămâne prezentă,
dar este psihologic indiferentă și emoțional moartă (Murray și Trevarthen
1985; Green 1986).
Când o traumă externă este severă, aceasta va determina o ruptură în
învelișul protectiv creat printr-o splitare normală și se va instala un sentiment
de trădare atunci când obiectul bun este simțit că l-a dezamăgit pe copil și
când se descoperă că acela a fost chiar sângerosul persecutor pe care splitarea
ar fi trebuit să-l țină la distanță. În aceste cazuri apărările narcisice bazate pe
fanteziile de omnipotență se dezvoltă în încercarea de a recreea idealizarea și
a se întoarce la starea de dinainte ca deziluzia să se producă.
Oricum, uneori, impactul realității însuși poate fi experimentat ca un
dezastru și poate lua forma reacției copilului la apariția unui nou bebeluș
în familie sau chiar cu ocazia recunoașterii relației părinților unul cu altul.
Chiar și aceste banale evenimente pot fi traumatizante și, în diferite grade, ele
pot reprezenta nu atât realitatea obișnuită a vieții, cât niște intruziuni crude,
nedrepte și dăunătoare. În multe cazuri sunt invocate fanteziile de posesie
narcisică puternică a obiectului bun și omnipotența care s-a dezvoltat ca să
susțină idealizarea vor face ca să fie mai dificile confruntările ulterioare cu
realitatea și renunțarea la iluzie.
Uneori, individul pare să fie suspendat într-un punct al alegerilor în
care mișcarea într-o direcție va permite o schimbare către poziția depresivă,
în care pierderea Grădinii Edenului este acceptată și începe reacția de doliu.
Mișcarea spre acestă poziție este posibilă numai dacă sentimentul
de vinovăție este suportabil și numai atunci când acesta se dovedește a fi
posibilă, atunci dorințele reparative se pot mobiliza ca să modereze severitatea
supraeului. Oricum, dacă vinovăția este insuportabilă, devine dominantă o
soluție paranoidă în care organizarea patologică bazată pe omnipotență va
încerca să restabilească idealizarea deseori prin coerciție, cerând acesta ca
pe un drept care i-a fost furat pe nedrept și cu cruzime. În soluția paranoidă
obiectul este cel care se va simți vinovat, iar atunci, când trauma va fi
identificată ca o cauză a stării actuale subiectului, acestuia îi va fi deosebit de
dificil ca să-și accepte propria sa parte de vinovăție, și deci mișcarea către
poziția depresivă va fi întârziată sau evitată.

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 197

Fantezii universale generale și specifice traumelor abuzive

Ca rezultat al deziluzionării, un nivel de traumă este universal și este

resimțit de toți părinții, datorită faptului că, pentru a progresa copilului va
trebui, cu necesitate, să-i fie eliminată fantezia Grădinii Edenului idealizată.
Fiecare tată este deci simțit că abuzează copilul câd acesta interferează
cu cuplul ideal, care este alcătuit din mamă și copil. Totusi, chiar și aceste
traume cotidiene obișnuite pot avea efecte dăunătoare, datorita fanteziilor
inconștiente cârora le corespund, și poate rezulta o dizabilitate severă din
traume aparent minore, dacă resentimentul împiedică renunțarea la iluzia
Grădinii Edenului.
Oricum, aceste traume inevitabile se diferențiază de traumele
excepționale când abuzul și violența sunt administrate unei victime
neputincioase. În cazul traumei severe și deci când nu mai avem de a face
doar cu inevitabilul impact al realității, cât mai degrabă cu răni specifice
suplimentare care variază ca severitate, cat și în funcție de contextul în care
s-au petrecut. Cred că trebuie să ne asumăm că, dacă se produce un abuz
fizic și mental, vom avea un ingredient adițional care să stea în spatele unor
sechele de tip sever.
Nu știm prea mult despre aceste sechele, însă o consecință pare să
fie aceea că stările idealizate care se desfășurau ca să protejeze copilul
de o invazie prematura a realității obișnuite, vor avea acum de a face cu o
intruziune mai mare a unui prejudiciu extern, care va fi cu mult mai specifică
și mai dăunătoare. Se subînțelege că, în aceste cazuri, apărările, ce sunt
mai puternice și mai omnipotente, vor crește și va fi mai puțin ușor de a
renunța la ele. Când realitatea este prea extremă, poate fi intolerabil atât din
stadiile timpurii, când organismul nu este încă echipat ca să se confrunte cu
aceasta, dar și mai târziu, când s-a dezvoltat o prea mare dependență față de o
organizare patologică idealizată.
Trauma este, de fapt, adevărul cu care pacientul trebuie să se confrunte
în cele din urma, faptul ca trebuie să conștientizeze că obiectele dure,
vătămătoare există și să țină seama de acestea, și că idealizarea care l-a
ajutat ca să nege realitatea nu mai poate să fie susținută. În cazul lui Oedip,
adevărul posibil, care își face apariția, include faptul că iluzia despre familia
lui perfectă era o minciună și că mama și tatăl său adevărat l-au abandonat
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 198 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

fără milă. Trauma produsă de alții a spulberat iluzia în mod abrupt și inexplicabil
și, mai ales, când aceasta a apărut fără nici o înțelegere secretă cu victima, este
posibil că a determinat ca vinovăția sa să fie mai greu de recunoscut și de îndurat.
Cred că aici este un paradox în faptul că, cel mai des, vinovăția este descrisă
de către victima traumei, când este atât de evident că vina aparține făptașului.
Explorarea vinovăției resimțite de subiect poate fi considerată ca fiind neadecvată
și chiar lipsitâ de etică. Uneori victima încercă să-și înțelegă vina, dar află că toți
insistă că toată vina ar trebui să provină de la autorii faptelor.

Oedip cel rănit și răzbunător

În imaginea idealizată a lui Oedip din pictura lui Ingres47 putem observa
că nu există nici un semn al rănirii sale, ca și cum artistul, la fel ca toți ceilalți,
s-ar face că nu vede picioarele acestuia. Putem vedea un picior în colțul
din stânga, care probabil că reprezintă una din victimele Sfinxului, dar de
asemenea, ar putea fi o reamintire că piciorul nu poate fi ignorat.
Dacă dăm frâu liber fanteziei, ne putem imagina cea mai paranoidă
situație care apare dacă pierderea iluziei idealizate este atât de zdruncinătoare
încât vina nu poate fi înfruntată de nici o parte, nici de către cel care este
victimă, nici de răufăcător. În acestă versiune efectele traumei nu au mers
în profunzime, ci au rămas conștiente, creând o imagine mai malignă a lui
Oedip, de exemplu ca o figură neputincioasă, fizic și emoțional, care a fost
schilodită prin străpungere și care poartă ranchiună celor care i-au provocat
rănirea. Probabil ca și în Richard al III-lea a lui Shakespeare, el ar dori să se
vadă el însuși ca fiind rănit și deformat:

....nefiind făcut pentru șiretlicuri jucăușe,

Nici ca să ma răsfăț în oglinzi lingușitoare48
.......
În loc de a-și reprima trauma și reacția lui răzbunătoare față de aceasta,
Oedip a putut fi in stare să dea frâu liber în mod conștient dorinței lui de
răzbunare violentă.
47
Imaginea idealizată a lui Oedip (Ingres, 1825-1827) este utilizată pe coperta Jurnalului Internațional,
iar eu presupun că reprezintă spiritul întrebător care a rezolvat enigma Sfinxului;
48
De exemplu, în imaginea lui Richard al III-lea jucat de Antony Sher (1934), care avea malformații
evidente ale picioarelor și utiliza cârje;

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 199

Și deci, de nu pot aduce mărturie că sunt îndrăgostit,

Și să-mi petrec aceste frumoase zile in taifas,
Sunt hotărât să dovedesc a fi un răufăcător
Și să urăsc plăcerile trândave ale acestor zile.

Plin de resentiment că a fost adus pe lume deformat, Oedip în acest

experiment de reflecție este plin de ură față de părinții lui și de figurile cu
autoritate, în general. Furia lui împotriva părinților adoptivi care i-au ascuns
adevărul despre rănirea sa a crescut atunci și când oracolul a eșuat să-i ofere
adevărul, dându-i doar un mesaj amenințător care l-a umplut de teamă.
Deci, când el l-a întâlnit pe Laius la intersecția drumurilor, putem să
înțelegem mai bine hiper-reacția sa violentă atunci când o figură autoritară
i-a cerut să se dea într-o parte. Conflictul lor a condus la înfrângerea tatălui și
la victoria fiului și a putut să permită vinovăței sale pentru această faptă să
determine oprirea procesului distructiv.
Oricum, în aceste condiții, Oedip nu-și putea accepta propria vinovăție,
mai ales în absența unei figuri suportive care ar fi putut să-l ajute să suporte
teribilul adevăr.
În loc de asta, Jocasta nu a ridicat obstacole la căsătoria lor, chiar l-a
convins să ignore profeția despre care ea în mod repetat a argumentat că n-ar
fi demnă de încredere. Acesta înseamnă că el, ca și Richard al III-lea, a fost
capabil să se căsătorească cu femeia pe al cărui bărbat tocmai îl ucisese.
Putem lua în considerare situația lui pentru a demonstra ipoteza că
Oedip era un bărbat dezamăgit de destinul său și că, atunci când adevărul i-a
fost refuzat, el a răspuns cu furie și răzbunare. În final, putem să ne imaginăm
că el începe să creadă că nimeni nu l-ar putea iubi dacă i-ar cunoaște istoria, cu
alte cuvinte cine a fost el, ce i s-a făcut lui și ceea ce a făcut el. Acesta înseamnă
că el nu are bunătate în inima lui și că a ales să triumfe asupra celor care l-au
traumatizat și să caute succesul prin forță, mai degrabă decât prin iubire.
Acest tip de reconstrucție poate să pară fantezist, dar eu cred că
este valoros, pentru că acesta pare să reprezinte cu exactitate tipul lumii
lor fanteziste inconștiente pe care pacienții sever traumatizați trebuie să o
nEucieze. Acesta ne ajută să înțelegem rolul vinovăției când noi recunoaștem
partea latentă a rănii, a resentimentului și a răzbunării violente pe care trauma
o lasă în spatele ei în mintea inconștientă.
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 200 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

Descoperirea și abandonarea teoriei seducției

În teoriile de început ale lui Freud, trauma avea un loc central ca și

cauză a isteriei. La acel moment, el a utilizat un model mai degrabă mecanic
în care evenimentul traumatic trebuia să fie identificat și evacuat în cursul
tratamentului dintr-un psihic supraîncărcat. Descrierile timpurii au utilizat
o imagine a supra-stimulării, conducând la penetrarea barierei de protectie,
astfel că anxietatea și excitația nu mai pot fi controlate și limitate, ci rămân
nemodificate și continuă să creeze un efect perturbator, funcționând ca și
un corp străin în psihic. O modificare majoră în concepția traumei a fost
când Freud a abandonat teoria seducției. În renumită sa scrisoare către Fliess
se pare că el tocmai realizase importanța momentului, deoarece îi spunea
acestuia următoarele:

...Eu am să-ți încredințez deândată cel mai mare secret care a conturat
încet în mine, în ultimile câteva luni. Eu nu mai cred în neurotica mea.
Desigur că nu voi spune asta în Dan sau nu voi vorbi despre aceasta în
Askelon, în țara Philistinilor.
(Freud, 1897)49

La început Freud s-a simțit pierdut și confuz, și poate, chiar traumatizat,

mărturisind că: „acum nu mai am nici o idee pe ce poziție mă aflu” (Freud,
1897). Teoria lui murise și nu dorea să le ofere dușmanilor săi muniție ca
să-l atace cu ea. Muncise atât de greu ca să schimbe punctul de vedere
predominant privind etiologia tulburărilor mentale, de la preocupările legate
de ereditate și de degenerare, la luarea în considerare a conflictelor mentale,
acum el se confrunta cu faptul că munca lui primise o serioasă lovitură.
Totusi, ca și în cazul altor reconsiderări de pozitie, cum ar fi descoperirea
transferului, schimbarea de opinie i-a permis să facă noi descoperiri. El i-a
spus lui Fliess că se gîndește că îndoielile sale privind trauma pot să ducă de
fapt la o avansare spre o noua perspectivă.
49
Aici a fost o citare greșită a reacției pe care a avut-o Regele David la moartea lui Saul: Frumusețea
Israelului este distrusă de pe locurile sale înalte: “cum au căzut cei puternici! Să nu o spui în Gath, să
nu o răspândești pe străzile Askelon-ului, ca nu cumva fiicele Filistenilor să se bucure, ca nu cumva
fiicele celor necircumciși șă triumfe”;

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 201

Freud continuă să creadă că trauma a fost semnificativă în isterie, dar

el adaugă ideea că viața imaginară a copilului este de asemenea importantă.
În 1906 el scria:

Acestea (simptomele isterice) nu vor mai fi considerate ca derivate

directe ale experiențelor din copilărie reprimate, pentru că între
simptome și impresiile din copilărie vor fi inserate fanteziile pacientului.
(Freud, 1906, p. 274)

Câțiva scriitori au considerat că acestă schimbare implica faptul că

Freud nu mai credea că trauma a fost semnificativă și că doar a dorit să
ascundă teribilul fapt al abuzării copilului.
Masson (1984) și alții chiar au dezbătut ipoteza că, prin respingerea
teoriei seducției, „adevărul a fost suprimat în favoarea unei minciuni sociale
acceptabile” (Makari 1998, p.897). Deși ar fi evident că introducerea
fanteziilor pacientului între amintirile reprimate despre traumă și simptomele
isterice nu ar nega importanța traumei, eu cred că este mai corect să observăm
că schimbarea duce la o mutare a focusului muncii de la identificarea
evenimentului traumatic, către descoperirea fanteziilor mai complexe, care
i-au dat semnificația.
Din perspectiva noastră contemporană putem vedea că renunțarea la
teoria seducției a reprezentat începutul psihanalizei așa cum o înțelegem
astăzi. Aceasta a condus la recunoaștera existenței unei lumi interioare a
fanteziei inconștiente care include sexualitatea infantilă și complexul lui
Oedip și că departe de a se reduce importanța traumei, acestea o fac să fie
mai comprehensibilă în contextul interacțiunii dintre trauma externă și cea
internă pre-existentă și fanteziile reactive. Nemaifiind atât de preocupat
de dezvăluirea amintirilor traumatice, sarcina analistului devine aceea de
a încerca să primească și să înțeleagă ambele comunicări: verbală și non-
verbală, care vin de la pacientul său, și să recunoască modul în care trauma a
fost trăită, și cum a răspuns el la aceasta. Odată cu descoperirea importanței
transferului, sarcina poate să fie mai exact definită ca aceea de a descoperi
fanteziile inconștiente care au determinat modul în care pacientul și-a perceput
analistul și a reacționat la acesta.

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 202 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

Desigur că, descrierea verbală a abuzului și a neglijării rămâne importantă

ca dovadă a traumei, însă cunoașterea noastră depinde de asemenea de
experiența pacientului cu privire la transfer și de enactementul fanteziilor care
ne permit să explorăm diferiții factori care dau semnificația traumei. Aceste
considerații sunt relevante pentru problema mult mai generală, aceea de a
acorda o pondere adecvată atât influențelor externe care afectează pacientul,
cât și fanteziilor interne care influiențează perceperea evenimentelor externe.
Ambele sunt evident importante. însă una sau alta poate domina într-un caz
particular. Aceasta înseamnă că interacțiunea între obiectele externe și cele
ale lumii interne conduce la o relație complexă între ele care poate să fie
clarificată numai progresiv, printr-o analiză atentă a transferului.

Semnificația vinovăției inconștiente pentru schimbarea psihică

Rolul vinovăției este problematic la pacienții traumatizați, atât pentru

analist cît și pentru pacient. Dacă pacientul a fost abuzat, amenințat fizic și
traumatizat este normal să se simtă plin resentimente, să urască și să dorească
dreptate și răzbunare, astfel că sentimentul de vină nu-și va mai găsi locul.
Persoanele tind să adopte o poziție extremă față de sentimentul de vinovăție.
Dacă credeți că toată vina va fi resimțită de făptașul traumei, atunci explorarea
vinovăției resimțite de victimă ni se poate părea că se repetă trauma originală
suferită de acesta. În alte cazuri, pacienții își acceptă în mod masochist
vinovăția pentru tot ceea ce s-a întâmplat, negând trauma și preferând să
și vadă obiectele ca fiind mai degrabă bune decât abuzive. Această poziție
extremă tinde să se focuseze pe ceea ce s-a greșit și să identifice cine este
responsabil de aceasta. De obicei se ignoră și fanteziile inconștientecare
însoțesc experiența, incluzând aici atât contextul în care s-a petrecut abuzul
, cât și reacțiile față de abuz ale victimei, dar dacă acestea sunt luate în
considerare, este posibil să explorăm situația mult mai nuanțat și să înțelegem
modul în care vinovăția poate să apară de ambele părți.
De asemenea, am descris cum frica de a se simți stânjenit, rușinat
și frica de umilință pot să interfereze și cu apariția vinovăției și a rușinii
care devine cu siguranță predominantă atunci când iluziile despre Grădina
Edenului au fost pierdute, așa cum a fost în cazul izgonirii lui Adam și a Evei.
Uneori idealul este simțit în mod concret ca fiind susținut de o omnipotență
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 203

falică, iar pierderea acestuia este trăită ca un furt sau ca și o castrare. De fapt,
Davies (2012) a descris rușinea care apare în situațiile care implică anxietatea
de castrare și sugerează că, poate pentru Oedip, acesta să fi fost o parte a
reacției sale față de trauma originală. Deci, preocuparea pentru rușine poate
să facă vinovăția dificil de analizat, iar dezvoltarea poate să fie blocată dacă
pacientul nu poate găsi suportul de a ataca primul rușinea și, deci, vinovația
care stă dedesubtul acesteia. (Steiner 2015). Este important ca vina să nu fie
nici exagerată nici minimalizată, ci să fie asumată o recunoaștere a adevărului
a ceea ce s-a întâmplat. Dacă se poate confrunta cu vinovăția, aceasta este
deseori de un mare ajutor pentru pacient și, într-adevăr deseori se dovedește a
fi mai puțin severă decât fanteziile inconștiente în cauză. Cel mai important,
este că poate deschide ușa către noi dezvoltări în care persecuția se reduce și
vinovăția poate să determine apariția regretului, a remușcării și a dorinței de
a face o reparație. Oricum, acesta se poate întâmpla numai dacă pacientul se
poate confrunta cu situația complexă în care el să-și accepte responsabilitatea
pentru ceea ce a făcut, fără să nege vina celorlalți. Aceasta înseamnă că adevărul
va fi explorat în detaliu, așa cum este trăit în transfer, pentru că vina și blamul
să poată fi adecvat distribuite. Când detaliile de fond ale celor doi, victima
și făptașul violent sunt analizate, motivele lor pot fi mai bine înțelese, iar
circumstanțele atenuante pot să modereze ura. Explorarea vinovăției prezintă
dificultăți tehnice severe și rămâne ca o soluție care necesită explorări și
cercetări ulterioare. Cu toate că implică confruntarea cu adevărul și acceptarea
realității a ceea ce s-a întâmplat, nu întodeauna este clar că este același adevăr.
Nu este clar nici cum analistul poate să nEucieze cu propria lui vină când
enactează inevitabil cel puțin câteva elemente ale situației traumatice. De
asemenea este important să ne reamintim că atunci când adevărul este relevat,
acesta poate fi extrem de crud și însăși realitatea poate să cauzeze o traumă
care poate fi re-experimentată într-o formă insuportabilă (Steiner 2016).
Totuși este de înțeles că găsim pacienți care fac pași în acceptarea
propriei vinovății, dar care evadează din ea când acesta devine insuportabilă.
Acesta a fost și situația în cazul lui Oedip, care este văzut negăsindu-și vina
sa în aproape toată piesa lui Sofocle, dar în cele din urmă, confruntându-se
cu aceasta cu un mare curaj și claritate, în punctul culminant când el poate
să admită că:

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 204 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

Mi s-a relevat în sfârșit că:

am fost blestemat la nașterea mea, blestemat în căsătorie,
am fost blestemat de viețile pe care le-am răpuns cu aceste mâini.
(Sofocle, sec.al V-lea î.C., p. 238).

Când fantezia ideală care-l proteja pe Oedip de faptele realității s-a

prăbușit, vinovăția lui era extremă și când a văzut corpul Jocastei atârnând
spânzurat, acesta a devenit insuportabilă. Coborând corpul ei, el a luat fibulele
și le-a folosit ca să-și scoată ochii într-un act de auto-mutilare îngrozitor prin
care el pare că s-a identificat cu super-Euul punitiv și crud. Aceasta a fost
deosebit de vătămător, deoarece el și-a distrus capacitatea de a se însănătoși
și de a se confrunta cu ispășirea pentru vina lui și de a face reparația. Dacă ne-
am imagina că explorăm vinovăția cu un pacient ca Oedip, în primul rând noi
îl vom proteja de orice tendință de a se simți vinovat pentru trauma originală.
El nu și-a ordonat rănirea propriului său picior, iar faptul că existența lui îl
amenința pe tatăl său acesta nu era din vreo vină a noului-născut. O oarecare
vinovăție poate să apară din felul in care și-a reprimat ura care l-a condus la
reacția violentă față de Laius când s-au întâlnit, însă contribuția copleșitoare
la vinovăția sa provine din fanteziile lui inconștiente care sunt relevate pe
măsură ce începe să se confrunte cu realitatea. Dacă acceptăm că Oedip, ca
oricare altcineva nutrea fantezii inconștiente de a-și ucide tatăl ca o expresie a
dorinței sale pentru o unire fericită cu mama sa, atunci omorirea reală a tatălui
corespunde cu dorința inconștientă a sa și că vina cea mai mare cu privire la
această dorință este atât de greu de acceptat. Poate că, chiar mai traumatică a
fost fantezia numai sugerată, legată de năruirea iluziei Grădinei Edenului, că
el de asemenea își ura mama și îi dorea moartea, dacă ea nu a fost capabilă să
susțină idealizarea.
Oricum, trebuie să reamintim că, deși trauma este într-o anumită
măsură inevitabilă și universală, acesta este întodeauna într-un anumit grad
periculoasă și nu va fi acceptată ca fiind inofensivă.
Analistul își va ajuta pacientul nu doar ca să-și accepte vinovăția, dar îl
va ajuta de asemenea să atribuie vina în mod corespunzător, iar acesta poate
să necesite ca pacientul să fie liber să-l considere pe analistul său responsabil
de greșelile și de enactmenturile sale.

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 205

O consecință majoră a muncii reparative este aceea că obiectul bun

se restaurează în lumea internă a pacientului, iar Supraeul devine mai puțin
fantastic și mai puțin persecutor. Oricum, pe lângă acesta, obiectele bune au
o evaluare mai realistă, astfel că elementele rele sunt acceptate mai degrabă
ca fiind reale, decât ca un rezultat al unor proiecții paranoide. Paradoxal, un
factor de reparare îl constituie faptul de a vedea obiectele rele ca fiind cu
adevărat rele și lucrurile rele ca întâmplându-se cu adevărat. Atunci lumea
reală poate fi văzută ca un mediu populat de un amestec de figuri protective,
afectuoase, miloase și stimulante, dar conținând și prădători violenți și că
obiectele noastre bune conțin elemente din ambele tipuri. Repararea autentică
nu va creea obiecte ideale, ci va accepta unele reale și va întări capacitatea de
a discerne între acestea.
Oricum, trebuie de asemenea să recunoaștem că anumite traume
cauzează distrugeri peste și chiar dincolo de sensul deziluzionării și al pierderii
idealizării. Înspăimântătoarele traume de abuz fizic și sexual lasă spaime
specifice în urma lor care creează prejudicii adiționale pe care deseori noi nu
reușim să le înțelegem. Am luat în calcul ipoteza, că atunci când trauma este
prea severă, vinovăția o să fie imposibil de aceeptat de către subiect și aceasta
va împiedica accesul la ciclul favorabil de la vinovăție la capacitatea de doliu
și de a face o reparație ( Klein 1958).

Deziluzia și înțelegerea post-traumatică (Nachttraglchkeit)

Aceste considerații ridică posibilitatea ca interpretarea iluziei defensive

a Grădinii Edenului să constituie motivul pentru existența înțelegerii post-
traumatice (Nachtraglichkeit), în care există o întârziere între sincronizarea
dintre o traumă originară și efectul său manifest asupra persoanei. Nu s-ar
putea oare ca, în anumite situații trauma inițială să fi fost atât de eficient
acoperită de iluzia idealizată încât acesta pare să aibă un efect redus până
când un eveniment ulterior trezește trauma și scoate la iveală întregul impact
al dezastrului? Acest fenomen pare să fi fost și în cazul lui Oedip care inițial
a fost capabil să ignore rănirea sa și să evite orice căutare de informații cu
privire la semnificația acesteia. Mai târziu, când în confruntarea sa cu Laius
este pentru a doua oară rănit la picioar, el a răspuns cu o violență necontrolată,
iar când, în cele din urmă, iluzia lui s-a năruit în sfârșit, el a trebuit să se
Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 206 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

confrunte cu catastrofa produsă din vina lui, inclusiv cu moartea Jocastei.

Când în cele din urmă s-a produs deziluzia, aceasta a dezvăluit, ceea ce era
ascuns și el a retrăit trauma originară, acordându-i o nouă semnificație. Când
iluzia a fost în sfârșit spulberată, a apărut înțelegerea post-traumatică, ca și
o acțiune amânată sau apres-coup, din cauză că impactul nu a mai putut fi
negat. Mai mult decât atât , în noua situație care apare, iluziile defensive nu-l
mai orbesc pe el în fața faptelor, astfel că acum, ambele, atât trauma originară,
cât și vinovâția asociată cu acesta pot să înceapă să fie elaborate.
Totuși, întodeauna, aceasta cu condiția ca sentimentul de vinovăție
să fie tolerabil, iar fără aceasta, o reintoarcere la negare, la idealizare și la
omnipotență sunt inevitabile.

Tradus din limba engleză: Mariana Costea

Revizuire traducere: Adriana Nicolae

REFERINȚE

Akatar, S. 1996. ”Someday....”and” If Only...” Fantasies: Pathological

Optimism and Inordinate Nostalgia as Related Forms of Idealization.” J Am
Psychoanal Ass 44:723-753.
Davies, R. 2012.” Anxiety: The Importunate Companion. Psychoanalitic
Theory of Castration and Separation Anxieties and Implications for Clinical
Technique”. Int J Psychoanal 93 (5):1101-1114.
Devreux, G. 1953. ”Why Oedipus Killed Laius - A Note on the Complementary
Oedipus Complex in Greek Drama”. Int J Psychoanal 34:132-141.
Edmunds, L., R. Ingber. 1997. ”Psychoanalytical Writings on the Oedipus
Legend: A Bibliography”. Am Imago 34:374-386.
Freud, S. 1897. Letter 692, Extracts from Fliess Papers. SE 1:1886-1899, Pre-
Psycho-Analytic Publications and Unpublished Drafts, 259-260 Misquote.
Freud, S. 1906. My Views on the Part Played by Sexuality in the Aetiology

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
An Rom Psihanal Int 2019 (4): 189-208 John Steiner 207

of the Neurosers (1906-1907). The Standard Edition of the Complecte

Psychological Works of Sigismund Freud, Volume Vii(1901-1905): A Case
of Hysteria, Three Essays on Sexuality and Other Works, 269-279.
Freud, S. 1914.”On narcissism: An Introduction”. SE 14:73-102.
Green, A. 1986. ”The Dead Mother” Chapter 7 in ” On Private Madness”,
1986, Karnac.
Makari, G. J. 1998. „The Seduction of History: Sexual Trauma in Freud’s
Theory and Historiography”. Int J Psychoanal 79:857-869.
Masson, J. M. 1984. The Asssault on Truth: Freud’s Suppression of the
Seduction Theory. New York : Farrar Straus and Giroux.
Murray, L., and Trevarthen C. 1985.” Emotional Regulation of Interactions
Between two-Month-Olds and Their Mothers. In Social Perception in Infants,
edited by T. M. Field, and N.A. Fox , 177-198, Norwood, NJ: Ablex.
Segal, H. 2007.”Disillusionment: The story of Adam and Eve and that of
Lucifer”. In Yesterday, Today, and Tomorrow. 25-36. London: Routleledge.
Sophocles (5th century b.c.) 1982. ”Oedipus the King in Three Theban Plays”.
Translated by Robert Fagles. London: Penguin.
Steiner, D. 1997.” Mutual Admiration Between Mother and Baby: A
folie a deux? In Female Experience, edited by J. Raphael-Leff, and R.
Perelberg,163-176. London: Routledge.
Steiner, J. 1985.” Turning a Blind Eye: The Cover up for Oedipus.” Int J
Psychoanal 12:161-172.
Steiner, J. 2013. ”The Ideal and the Real in Klein and Milton”: Some
Observations on Reading Paradise Lost. Psychoanal Q 82:897-923.
Steiner, J. 2015.”Seeing and Being Seen: Shame in the Clinical Situation”.
Int J Psychoanal 96:1589-1601.
Steiner, J. 2016. ”Illusion, Disillusion, and Irony in Psychoanalysis”
Psychoanal Q 85:427-447.
Stewart, H. 1961.” Jocasta s Crimes”. Int J Psychoanal 42:424-430.

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română
 208 Trauma și deziluzionarea lui Oedip

Weiss, H. (2017). ”Ttrauma, Schuldgefuhl und Wiedergutmachung Wie

Affecte innere Entwicklung ermoglichen (Trauma, Guilt and Reparation,
How Affects Promote Psychic Development). Stuttgart:Klett- Cotta.
Winnicott, D. W. 1953.” Transitional Objects and Transitional Phenomena:
A Study of the Firstnot-me Posession”. Int J Psychoanal 34:89-97.
Zepf, S., B.Ullrich, and D. Seel. 2016.”Oedipus and the Oedipus Complex:
A Revision”. Int J Psychoanal 97:685-707.

Copyright ©IJP, 2018 ©SRP, 2019, pentru prezenta versiune în limba română