CONFESIUNE

Carol Feldman

Iată-mă, slavă Domnului, pentru a patra oară în ultimii cinci ani,

bucurându-mă că mă aflu aici, în oraşul vieţii mele, Tulcea, în faţa unor
oameni dragi pe care nu-i pot găsi în niciun alt loc. Pentru exprimarea
acestui simţământ pe care îl trăiesc cu convingerea adevărului adevărat, nu
doresc să caut cuvinte frumos meşteşugite întru a face „impresie”, aşadar
mă voi folosi de forma aparent simplă, dar atât de concludentă, spunându-vă,
adresându-vă la modul simplu – adevărat, cuvintele: Vă mulţumesc din
suflet!
Pentru clipele de omenie pe care le găsesc aici, cu voi; pentru căldura
prieteniei pe care o simt când ne întâlnim; pentru reciprocitatea dragostei pe
care o generăm; pentru limba comună pe care o vorbim. Şi când spun „limba
comună” referirea nu este numai la minunata noastră mioritică limbă, care
are fermecatul dar de a intra în sufletul omului, aşa cum a intrat şi în sufletul
meu- pentru totdeauna, referirea se extinde la graiul comun omenesc, acel
grai care aduce înţelegerea neamurilor şi credinţelor în toată diversitatea lor;
înţelegere care ar trebui să stăpânească gândirea şi comportarea întregii lumi,
dar care – din păcate – nu reuşeşte încă să realizeze acest deziderat.
Am accentuat cuvântul „încă” deoarece eu cred în această posibilitate,
în pofida aparenţei ei utopice; posibilitatea reală de a se ajunge la această
performanţă a binelui, care i-ar atribui totala legitimare fiinţei pe care
Dumnezeu a zămislit-o după înfăţişarea Sa – OMULUI.
Vreau să vă transmit cu sinceritate câteva din emoţiile mele, emoţii
care, atunci când mă aflu aici, la Tulcea, ating punctul de simţire maximal.
Emoţiile au o parte acoperită a lor, asupra căreia numai cel ce le simte direct
are cheia cunoaşterii ei integrale. Voi folosi – aproape ca fapt ieşit din
comun – această cheie, între parţiala deschidere a acestei virtuale porţi spre
partea necunoscută de toţi a acestor simţăminte persoanle, considerând că o
asemenea – să-i zicem confesiune, în faţa dumneavoastră, e acum necesară.
Dacă nu acum şi aici, atunci când şi unde? Acum, apreciind că mult nu a mai
rămas… Scuzaţi-mă, dacă realitatea viitoare nu se va conforma acestei
constatări, voi fi dispus să cer scuzele mele de rigoare… Iar aici, pentru că
aşa după cum distinsul domn profesor Ernesto Mihăilescu a calificat atât de
frumos şi adevărat, importanţa Tulcei pentru Carol Feldman – „geografia
sacră” a acestuia – aşa este! În conceptul meu de viaţă, cu fibrele ei, această
legătură cu locul unde părinţii mei m-au plămădit, a rămas o legătură de o
viaţă. Deci, după nu puţine căutări ale gândirii, considerând finalmente că nu
greşeşsc, voi face această confesiune aici şi acum, în faţa dumneavoastră. Să
ştiţi că această aşa-zisă confesiune poartă în esenţă şi multe din tainele cărţii
mele, „Maria. Mozaicul unei vieţi”, a cărui autor – după cum bine ştiţi – e
subsemnatul.
O precizare, pe care o consider necesară: confesiune mea poartă
caracterul atât de integral al intimităţii (până în momentul de faţă) încât nici
soţia mea de-o viaţă, Betty, care se află – spre marea mea satisfacţie - aici,
nu a auzit-o; ea, care e „victima” mea numărul 1, ascultând de fiecare dată
când termin ceva de scris, în primă audiţie, nu a auzit această confesiune. E
unul din puţinele secrete pe care – la vârsta mea – le mai am faţă de ea.
Poate chiar unicul… Odată erau … mai puţin puţine…
Dar să ne întoarcem la actualitate…
Deci, îmi continui confesiunea, căci, de fapt, ea a început deja cu
cuvintele rostite…
Sunt posesorul unei naivităţi care pe plan raţional şi sensitiv mă face
să mă simt fericit atunci când pe balanţa dreptăţii, în cântarul lumii,
indicatorul central, axa, înclină spre talerul candoarei, indicând câştigul de
cauză al naivităţii mele. Normal, sau normal după fapte, nu întotdeauna am
parte de o asemenea „cântărire”, dar când o am – repet – mă simt fericit.
Atât de fericit încât uit aproape şi tendenţionismul unora care, direct sau
indirect, atribuie naivităţii mele complimente nu chiar măgulitoare. De felul
meu nu-s o fire conflictuală. Port în suflet înţelegerea şi pacifismul.
Lumea nu e perfectă şi eu, aparţinându-i, aşişderea. Dar, în ceea ce
priveşte aşa-zisa mea naivitate, ea e rodul cultivat de mine în conştiinţa mea,
ca ceva fără de care nu aş fi putut fi eu. Eu, născut şi crescut în lumina
adevărului şi a credinţei pe care el o radiază, elemente a căror puritate am
reuşit s-o apăr, chiar şi atunci când factori vitregi au încercat să o lezeze.
Acesta este, în esenţă, şi mesajul scriiturii mele, ca şi al comportării mele ca
om, între aceste două ipostaze existând - după opinia mea – o totală
interdependenţă. „Maria” a fost scrisă cu intenţia ca acest „credo” al meu să-
i constituie fundamentul. Şi aşa cum la începutul cuvintelor mele am preferat
simplitatea cuvântului „mulţumesc” pentru a vă exprima multele mele
simţiri de amiciţie, am ales ca şi purtătoare de cuvânt al credo-ului meu
uman, în romanul meu, să fie un om simplu. Ea spune la un moment dat,
citez:
„…Ştiţi cât de însetată am fost, toată viaţa, să găsesc pe cineva căruia
să-i pot «înşira» viaţa mea? Pentru simplul motiv, ca să mă asculte. Să fie
cineva care să aibă răbdarea de a mă asculta. De a asculta şi lucrurile care s-
au petrecut, bune şi mai puţin bune, cele mai puţin bune fiind, din păcate,
majoritatea, în viaţa unui om simplu.
 Viaţa mea. Şi în viaţa, poate banală, a unui om ca mine, se pot găsi
elemente de un anumit interes. Cred că în viaţa fiecărui om este ceva care
merită să fie cunoscut şi de alţii. Am aşteptat, conştient, credeţi-mă, un
asemenea prilej, ca să-mi deschid inima… Câtă vreme poate un om aştepta
un asemenea prilej, nu ştiu să răspund la această întrebare, de aceea, atunci
când mi-aţi propus să vă povestesc viaţa mea, am simţit că dumneavoastră
trebuie să aflaţi de la mine aproape totul… (…)
Viaţa mea a fost, să zic aşa, ca o fereastră. Dintotdeauna mi-a plăcut
să privesc prin ferestre… Viaţa mea a fost fereastra deschisă aşteptărilor
mele, pe care priveam, vedeam prin ea drumul care se pierdea în zare şi
aşteptam să vină vestitorul sau făcătorul lucrurilor bune. De cele mai multe
ori acest sol, solul vieţii mele, nu se arăta pe drumul pe care-l scrutam cu
privirea şi cu gândul… De multe ori el mă surprindea, venind pe undeva
dintr-un loc nevăzut şi de negăsit nici măcar în gândurile mele. Parcă mă
surprindea hoţeşte, pe la spate, urcându-se pe mine ca să-l iau, vrând-
nevrând, în cârcă. Oaspete nepoftit, căţărat pe mine, atârna greu cel ce intra
astfel în viaţa mea, silindu-mă aproape să-l car cu mine, pe drumuri
necălcate, colbuite şi gloduite, sub cerul spre care priveam căutând
dezlegarea şi pe care vedeam, de cele mai multe ori, nori negri, peticiţi şi
lipsiţi de orice simţire… Da, trăiam sentimentul adânc al neputinţei. Timpul
a lucrat pentru mine – ca să mă exprim aşa cum am citit undeva – în
contratimp: ori prea devreme, ori prea târziu. Viaţa mea, ca s-o ilustrez
„metaforic” (scuzaţi-mi preţiozitatea!) era ca un odgon cu noduri pe care nu
le poţi desface, mai ales când degetele mâinilor devin neputincioase din
cauza durerii acumulate încă şi încă… Trag cu hâcâituri odgonul vieţii
mele…”
Mărturisirile unui om nefericit (ca mulţi, mulţi de tot oameni nefericiţi
în lumea noastră), care-şi deapănă firul vieţii zbuciumate, îl dezvăluie cu
simplitatea şi adevărul confesional al conştiinţei – să nu uităm: orice
conştiinţă este în esenţă o problemă personală; Maria mea face acest lucru în
faţa autorului acestei cărţi, iar el alcătuieşte din „pietricelele” atât de
alambicate ale povestirii ei, mozaicul unei vieţi, această carte – Maria.
Cartea exprimă, sau mai bine spus eu exprim prin ea, ceea ce a
constituit şi va continua să constituie cât voi trăi, conştiinţa vieţii mele, în
care – ca atâţia oameni de bună credinţă, nu a existat dilema alegerii între
bine şi rău. Fără echivoc am ales binele, adesea filtrat prin rău, căci el
incumbă omul bun, dragostea, îngăduinţa, înţelegerea, respectul reciproc –
cu credinţa tuturor celora care cred în Creatorul comun. Căci bunul
Dumnezeu e al tuturor. El ne ajută pe toţi în tot ce facem bine şi tot El ne
pune pe toţi în faţa încercărilor.
 Mi-am ales scrisul ca profesiune, având convingerea în adâncul
sufletului că scrisul e profesiunea mea de credinţă pe care trebuie sâo
slujesc. Cu asta îmi închei aşa-zisa mea „confesiune”.
În rest… Cine va dori să citească „Maria. Mozaicul unei vieţi”, va
găsi acolo tot ceea ce am scris peste un an de zile, ca expresie a gândurilor şi
credinţei de o viaţă întreagă…
Mulţumesc!