1 din 187

OSHO
RAJNEESH
CARTEA DESPRE SEX
SEX MATTERS – From Sex to Superconsciousness, 2002
DE LA SEX LA SUPRACONŞTIINŢĂ

• PARTEA I. •
DE LA SEX LA SUPRACONŞTIINŢĂ PROLOG •

▫ De ce se simt oamenii atât de deranjaţi în faţa acestui

subiect al sexului? De ce reprezintă el un tabu atât de
mare? ▫
Explicaţia este cât se poate de simplă: pentru că, de secole, oamenii au dus o viaţă sexuală
reprimată. Toţi profeţii şi mântuitorii lumii le-au spus dintotdeauna că sexul reprezintă un păcat.
După părerea mea, sexul nu reprezintă altceva decât energie pură, energia vieţii. Ce fac
oamenii cu el depinde de înţelegerea fiecăruia. El poate deveni un păcat, dar îi poate conduce şi
pe culmile conştiinţei. Totul depinde de felul în care folosesc ei această energie.
Nu cu mult timp în urmă, umanitatea nu cunoştea electricitatea. Aceasta a existat însă

2 din 187
dintotdeauna în natură, omorându-i uneori pe oameni. La ora actuală, ea a devenit slujitoarea
noastră. Face tot ce ne dorim. Sexul nu este altceva decât o formă de bioelectricitate. Problema
este cum îl folosim. Mai întâi de toate, el nu trebuie condamnat. Atunci când condamni ceva, nu
îl mai poţi folosi.
Sexul ar trebui să fie acceptat ca ceva normal, fiind la fel de natural ca şi somnul, foamea,
sau orice alt element al vieţii. Începând din acel moment, calitatea sa se va schimba radical.
Fără meditaţie, sexul nu poate conduce la altceva decât la procreaţie, la naşterea unei noi
fiinţe umane. Asociat cu meditaţia, ei poate conduce la o adevărată renaştere spirituală, vă poate
transforma într-o fiinţă cu totul nouă.

▫ Poţi să faci dragoste atunci când meditezi? ▫

Da, deşi mai corect ar fi să spunem invers: poţi să meditezi atunci când faci dragoste. O
schimbare atât de mică, poate produce o diferenţă atât de mare…
● Doi călugări de la o mănăstire discutau. În fiecare seară li se permitea să mediteze şi să se
plimbe timp de o oră sau două. Cei doi discutau dacă ar putea să fumeze, căci fumatul nu fusese
interzis în mănăstire. Temându-se totuşi să nu încalce vreo regulă, s-au decis să îl întrebe pe
stareţ.
A doua zi, unul dintre călugări a rămas foarte tulburat să îl vadă pe celălalt fumând. Nu îşi
putea crede ochilor.
— Ce faci? l-a întrebat el. L-am întrebat pe stareţ dacă putem fuma în timp ce medităm şi
mi-a răspuns mânios că nu. Văd că tu totuşi fumezi! Nu ai vorbit cu el?
— Ba da, i-a răspuns celălalt călugăr, dar eu i-am pus altfel întrebarea: „Pot medita în
timp ce fumez?” Mi-a răspuns: „Sigur. Mi se pare o idee grozavă. De ce mai aştepţi? Dacă poţi
medita în timp ce fumezi, e o mare realizare. Treci imediat la treabă!”
Cam acelaşi lucru vi l-aş spune şi eu: nu trebuie să faceţi dragoste în timp ce meditaţi, dar
puteţi foarte bine să meditaţi în timp ce faceţi dragoste. Actul amoros aduce cu sine o stare dintre
cele mai sublime, mai armonioase, mai pline de pace. De aceea, meditaţia devine foarte uşoară în
timpul lui. Când omul se apropie de starea de orgasm, mintea lui tace, iar el se transformă într-un
fel de energie care curge liber. Acesta este momentul ideal pentru a deveni conştient de ceea ce se
întâmplă, de acel apogeu care se apropie. Ştiţi că există un punct dincolo de care nu mai există
întoarcere. Contemplaţi acest proces, căci este momentul cel mai intim şi cel mai secret, pe care
puţini oameni reuşesc să-l remarce. Dacă veţi putea contempla acest fenomen, veţi putea observa
orice alt proces al vieţii, căci sexul reprezintă experienţa cea mai intimă şi cea mai apropiată de
noi.
Am scris cândva o cărticică intitulată „De la sex la supraconştiinţă”, dar nimeni nu a
părut foarte interesat de partea cu supraconştiinţa. Toată lumea dorea să afle ce e cu sexul.
Culmea este că au citit-o o grămadă de călugări, aparţinând tuturor religiilor care există la ora
actuală.
Am scris nu mai puţin de 400 de cărţi legate de tot felul de subiecte de o mare importanţă
pentru cei aflaţi în căutarea adevărului, precum aceşti călugări, dar ei continuă să sufere, iar
această suferinţă îşi are sorgintea în sexualitatea lor reprimată.

3 din 187
▫ Spuneai la început să dacă nu este dublat de meditaţie,
sexul nu poate conduce la altceva decât la procreaţie, la
naşterea unor noi copii. Ce poate genera el atunci când
este susţinut de meditaţie? ▫
Poate genera o nouă fiinţă. Dacă veţi dubla sexul cu meditaţia, veţi descoperi că aşa cum
sunteţi, nu sunteţi complet. Există nivele superioare de inteligenţă, de conştiinţă. Dacă veţi accede
la aceste nivele superioare, veţi rămâne surprins să constataţi că interesul dumneavoastră pentru
sex se va diminua, căci el va genera acum ceva mai presus decât viaţa: va genera conştiinţă. Viaţa
este ceva inferior; conştiinţa reprezintă octava ei superioară. Dacă veţi deveni capabil să generaţi
conştiinţă, nu va mai exista nici o barieră care să vă împiedice să faceţi dragoste, dar veţi constata
că actul amoros nu vă va mai atrage. Nu vă va mai oferi bucurie, vi se va părea o simplă pierdere
de energie. Veţi prefera să folosiţi mai degrabă energia de care dispuneţi pentru a crea noi şi noi
piramide ale conştiinţei, din ce în ce mai înalte, până când veţi ajunge la culmea supremă, pe care
eu o numesc iluminare.

▫ Deci tot ce nu este dublat de conştiinţă reprezintă un

păcat? Asta vrei să spui? ▫
De fapt, la origini cuvântul „păcat” însemna „uitare”. Merită să reţineţi această
semnificaţie, căci este foarte frumoasă.
Conştiinţa înseamnă aducere aminte, luciditate, iar păcatul înseamnă uitare, inconştienţă.
Eu prefer însă să nu folosesc cuvântul „păcat”, căci a fost contaminat prea puternic de
religii. Prefer să îi spun uitare, sau inconştienţă, care a fost semnificaţia originală a cuvântului.

▫ Şi atunci, ce este virtutea? ▫

Conştiinţă, mai multă luciditate.

▫ În legătură, cu orice? ▫
În legătură cu orice. Atunci când eşti pe deplin lucid, întreaga viaţă devine o virtute. Tot
ce faci capătă atunci parfumul purităţii, mireasma divinităţii.

• ÎN CĂUTAREA IUBIRII •

▫ Ce este iubirea? ▫
Pe cât de uşor este să o trăieşti şi să o cunoşti, pe atât de greu este să o exprimi în cuvinte.
Este ca şi cum ai întreba un peşte: „Ce este marea?” Peştele îţi va răspunde: „Aceasta este marea.
Te înconjoară de pretutindeni”. Dacă vei insista: „Te rog să îmi defineşti marea, nu doar să mi-o
arăţi”, peştele va fi pus într-o mare dificultate.
La fel se petrec lucrurile şi în viaţa oamenilor: tot ce este frumos, bun şi adevărat nu poate

4 din 187
fi decât trăit, cunoscut direct. Omul poate fi una cu aceste aspecte, dar îi este foarte dificil să le
definească, să vorbească despre ele. Drama este că de circa 5-600 de ani, oamenii se limitează să
vorbească întruna despre ceva despre care nu trebuie să discuţi, ceva care nu poate fi decât trăit.
Ei discută întruna despre iubire, compun sonete, cântă cântece de iubire sau imnuri devoţionale,
dar iubirea nu mai are loc în viaţa lor.
Dacă vom analiza în profunzime fiinţa umană, vom constata că nici un alt cuvânt folosit
de oameni nu este mai fals decât „iubirea”. Culmea este că ei au ajuns că creadă că cei care au
falsificat iubirea, care au blocat curgerea ei liberă, sunt chiar cei care au creat-o. Religia vorbeşte
despre iubire, dar aşa cum este înţeleasă aceasta, ea nu face decât să le închidă oamenilor toate
porţile către adevărata iubire a vieţii.
Din această perspectivă nu există nici o diferenţă între Occident şi Orient, între America şi
India. Iubirea nu se manifestă plenar pe pământ, iar noi îi condamnăm chiar pe oameni pentru
acest lucru, sau condamnăm mintea lor. Spunem că oamenii sunt răi, sau că mintea este otrăvită,
dar tocmai de aceea nu curge liber iubirea pe pământ. Mintea nu este otrăvită. Cei care au otrăvit
iubirea, nepermiţându-i să se nască, sunt chiar cei care afirmă acest lucru. Nimic din ceea ce
există în această lume nu este otrăvit. Tot ceea ce face parte integrantă din existenţă este sinonim
cu nectarul. Cei care au transformat acest nectar în otravă sunt chiar oamenii, iar principalii
vinovaţi sunt aşa-zişii lor învăţători, cei pe care ei îi consideră sfinţi – oamenii religioşi.
Este important să înţelegem foarte clar acest lucru. În caz contrar, iubirea nu se va putea
naşte vreodată pe planeta noastră.
La fel ca în trecut, noi continuăm să aplicăm aceleaşi principii care au împiedicat iubirea
să se nască. Repetăm mereu şi mereu aceleaşi prostii, incapabili să vedem în ce constă greşeala
tocmai din cauza acestei repetiţii. Mai mult, noi îi învinovăţim pe oameni tocmai pentru că nu pot
să aplice aceste principii.
Omul modern este produsul unei culturi veche de 5-6.000, poate 10.000 de ani. Din
păcate, nu această cultură este considerată vinovată, ci omul însuşi. Omul este condamnat, în
timp ce cultura este ridicată în slăvi. „Marea noastră civilizaţie, marea noastră religie” – totul este
„mare”. Uităm însă că omul modem este rezultatul acestei culturi! Această viziune este greşită,
dar, din fericire, omul se poate schimba. Nimeni nu îndrăzneşte însă să se ridice şi să pună
deschis întrebarea dacă nu cumva cultura şi religia care nu au reuşit să aducă iubirea în viaţa
omului, sunt ele însele greşite. Dacă iubirea nu a evoluat cu nimic în ultimii 10.000 de ani, ce
probabilitate credeţi că există ca această iubire să umple vreodată viaţa omului în viitorul mai
mult sau mai puţin apropiat? Este puţin probabil ca ceva ce nu a putut fi atins în 10.000 de ani să
poată fi realizat în următorii 10.000 de ani. Omul de mâine va arăta la fel ca cel de astăzi.
Oamenii au arătat întotdeauna la fel şi vor rămâne neschimbaţi, ceea ce nu ne împiedică să
continuăm să ridicăm în slăvi cultura şi religia noastră, ca să nu mai vorbim de sfinţi. Nimănui nu
pare să-i treacă prin minte că civilizaţia şi religia ar putea fi greşite.
Ei bine, eu afirm cu tărie acest lucru, iar cea mai bună dovadă a mea este chiar omul
modern. Ce altă dovadă ar mai fi necesară? Dacă semănăm o plantă iar fructele ei se dovedesc
otrăvite şi amare, ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că seminţele însele au fost otrăvite şi amare.
Evident, este greu să prezici dinainte că o anumită sămânţă va da mai târziu fructe otrăvite şi
amare. Oricât te-ai uita la ea, oricât ai analiza-o, nu vei şti dacă fructele ei vor fi bune sau rele. Ca
să afli acest lucru, trebuie mai întâi să o semeni, să îngrijeşti planta care răsare din ea, iar când
copacul va creşte cu ramurile până la cer, ele vor genera fructe – şi abia atunci vei putea afla dacă
sămânţa pe care ai semănat-o cu ani în urmă a fost bună sau nu.

5 din 187
 Omul modern este fructul seminţelor cultivate de această civilizaţie şi de această religie
încă de acum 10.000 de ani. Copacul a crescut falnic, dar fructele sale sunt amare, pline de
conflicte şi de ură. Şi totuşi, noi continuăm să lăudăm seminţele pe care le-am plantat cândva,
convinşi că odată şi odată, din ele se va naşte iubirea.
Afirm cu tărie că acest lucru nu se va întâmpla, căci potenţialul fundamental care ar fi
putut conduce la naşterea iubirii a fost ucis de religii. Ele au otrăvit acest potenţial. Este mai uşor
să recunoşti iubirea la plante şi animale, care nu au nici un fel de religie şi de civilizaţie, decât la
oameni. Veţi descoperi mai multă iubire la oamenii care trăiesc în junglă – care nu şi-au dezvoltat
nici un fel de civilizaţie sau de religie – decât la omul modem, sofisticat şi progresiv de astăzi.
De ce manifestă oamenii din ce în ce mai puţină iubire cu cât devin mai civilizaţi, mai
impregnaţi de religie, cu cât se roagă mai mult în bisericile şi în templele lor? Cu siguranţă,
trebuie să existe motive, iar eu doresc să mă refer la două dintre ele. Dacă veţi înţelege aceste
explicaţii, fluxul iubirii se va debloca şi va curge din nou liber în viaţa voastră.
Iubirea există înlăuntrul oricărui om. Ea nu trebuie adusă de undeva de afară, nu trebuie
căutată altundeva. Se află deja aici, fiind sinonimă cu impulsul vieţii. Din păcate, ea a ajuns
înconjurată de ziduri înalte, care îi taie calea de pretutindeni, fiindu-i imposibil să se manifeste.
Pârâul este înconjurat de stânci uriaşe, şi de aceea nu poate curge liber.
Disciplina iubirii, căutarea acesteia nu poate fi învăţată într-o scoală.
● Se spune că un sculptor lucra odată asupra unui bloc de marmură. Un vizitator venit să
vadă cum se naşte o statuie a privit munca artistului, dar nu a văzut decât un bloc de piatră din
care săreau aşchii.
— Ce faci? l-a întrebat el. Nu sculptezi o statuie? Am venit să văd cum se face o statuie,
dar nu observ decât că ciopârţeşti marmura.
— Statuia se află deja ascunsă înăuntru, i-a răspuns sculptorul. Nu am nevoie să o „fac”.
Tot ce trebuie să fac este să înlătur masa inutilă de marmură care o ascunde, iar statuia va ieşi la
iveală. O statuie nu poate fi creată, ci doar descoperită, scoasă la lumină.
Iubirea este ascunsă înlăuntrul oamenilor; ea trebuie doar scoasă la lumină. De aceea, este
greşit să ne punem problema cum o putem genera, ci doar cum o putem elibera. Există un zid cu
care ne-am înconjurat şi care o împiedică să iasă la iveală. Întrebaţi un medic ce înseamnă starea
de sănătate. Pare ciudat, dar nici un doctor din lume nu vă va putea spune ce este sănătatea!
Întreaga ştiinţă medicală este preocupată de sănătate, dar nimeni nu poate spune ce este ea. Dacă
îi veţi întreba pe medici, aceştia vă vor răspunde: „Nu îţi pot spune decât ce este o boală şi care
sunt simptomele ei. Cunosc termenii tehnici care descriu orice boală, dar despre sănătate nu pot
spune nimic. Tot ce pot afirma este că dacă nu există nici o boală, ceea ce rămâne este starea de
sănătate”. Sănătatea este ascunsă în interiorul fiinţei umane. Ea poate fi scoasă la iveală, dar nu
poate fi definită.
Boala vine din exterior; de aceea, poate fi definită. Sănătatea vine din interior, şi deci nu
poate fi definită. Tot ce putem spune despre ea este că reprezintă absenţa bolii, dar aceasta nu
poate fi o definiţie a sănătăţii, căci nu ne-am referit direct la ea. Realitatea este că sănătatea nu
poate fi creată. Ea este fie ascunsă de boală, fie revelată, atunci când boala dispare sau este
vindecată. Sănătatea se află în interiorul nostru. Ea reprezintă natura noastră intrinsecă.
La fel stau lucrurile şi cu iubirea. Ea reprezintă natura noastră intrinsecă. De aceea, este
fundamental greşit să le ceri oamenilor să cultive iubirea. Problema nu este legată de cultivarea
iubirii, ci de investigarea cauzelor pentru care iubirea nu se poate manifesta. În ce constau

6 din 187
obstacolele, dificultăţile, barierele?
Dacă nu există nici un fel de bariere, iubirea se va manifesta în mod natural. Ea nu trebuie
predată sau explicată. Dacă nu ar exista barierele impuse de cultura în care s-a născut,
condiţionările la care a fost supus, orice om ar fi plin de iubire. Acest lucru este inevitabil; nimeni
nu poate evita iubirea. Ea reprezintă natura noastră intrinsecă.
Gangele curge începând din Himalaya. Curgerea lui este cât se poate de firească. Este un
fluviu viu, iar apa lui are tendinţa să se verse în ocean. Pentru aceasta, ea nu are nevoie să întrebe
un poliţist sau un preot unde se află oceanul. Aţi văzut vreodată un râu stând la o intersecţie şi
întrebând un poliţist încotro se află oceanul? Nu, căutarea oceanului face parte integrantă din
însăşi fiinţa sa. De aceea, energia sa va sfărâma orice piatră aflată în cale, croindu-şi drum prin
munţi şi prin câmpii, până când va ajunge la ocean. Oricât de departe ar fi oceanul, oricât de bine
ascuns, râul îl va găsi cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu. El nu are nevoie de o hartă
pentru acest lucru…
Ce se întâmplă însă dacă în calea lui sunt construite mai multe baraje, cu ziduri înalte şi
rezistente? Râul reuşeşte să treacă de barierele naturale, dar dacă în calea lui sunt ridicate
obstacole artificiale create de om este posibil ca el să nu mai ajungă la ocean.
Este important să înţelegem această diferenţă. Nici o barieră impusă de natură nu
reprezintă cu adevărat o barieră; aşa se explică de ce râul ajunge cu uşurinţă la ocean, croindu-şi
drum printre stânci, oricât de dure ar fi acestea. Dacă oamenii inventează însă bariere şi
obstacole, acestea pot opri râul să ajungă la ocean.
În natură există o unitate fundamentală, o armonie. Obstacolele naturale sunt mai degrabă
aparente, un fel de provocări pentru a stimula şi mai tare energia, pentru a trezi ceea ce este latent
în interiorul fiinţei. Dacă semănăm o sămânţă, stratul de pământ pe care îl aşezăm deasupra ei
pare să o sufoce, să îi împiedice creşterea. În realitate, aceasta este doar o iluzie. Dacă stratul de
pământ nu ar exista, sămânţa nu ar putea germina. Din exterior, s-ar părea că stratul de pământ
apasă asupra seminţei, dar în realitate această apăsare determină dezintegrarea ei şi răsărirea
lăstarului. Aparent, pământul reprezintă un obstacol în calea creşterii plantei, dar în realitate este
prietenul ei, care o ajută să crească.
Natura este ca o simfonie ritmică, este armonioasă. Invenţiile artificiale ale oamenilor,
toate acele aparate mecanice pe care le-au aruncat în fluxul vieţii, au devenit adevărate obstacole
în calea acestuia. Curgerea râurilor a fost oprită, după care oamenii au aruncat vina pe râuri. Dacă
o sămânţă nu germinează, ne gândim imediat că solul nu este bun, că nu a avut suficientă apă sau
suficientă căldură; în nici un caz nu învinovăţim sămânţa. În schimb, dacă iubirea nu înfloreşte în
viaţa cuiva spunem: „Tu eşti responsabil pentru acest lucru”. Nimeni nu se gândeşte că ar putea fi
vorba de un sol nepotrivit, de o lipsă de apă sau de căldură.
Eu vreau să vă spun că principalele obstacole în calea iubirii sunt create de om. Dacă
acestea nu ar exista, râul iubirii ar curge liber şi ar ajunge cu siguranţă la marele ocean al vieţii.
Oamenii se află aici tocmai pentru a învăţa să îşi lase iubirea să curgă liber, ajungând la starea de
divinitate.
Care sunt aceste obstacole, inventate de oameni? Primul se referă la faptul că până acum,
întreaga cultură a omului s-a împotrivit sexului, pasiunii libere. Această opoziţie, această negare a
distrus încă de la bun început posibilitatea naşterii iubirii în oameni.
Adevărul este că sexul reprezintă punctul de plecare în orice călătorie către iubire. Sursa
oricărei călătorii de acest fel, Gangotri a iubirii, este sexul. Şi totuşi, toţi i se împotrivesc cu tărie:
toate culturile, toate religiile, toţi guru-şii, toţi sfinţii. Există un atac colectiv asupra sursei, asupra

7 din 187
lui Gangotri, iar curgerea râului este blocată de la bun început: „Sexul reprezintă un păcat…
Sexul este împotriva religiei… Sexul este otrăvit” Nimeni nu pare să priceapă că energia sexuală
este cea care sfârşeşte mai devreme sau mai târziu prin a fi transmutată în iubire.
Evoluţia iubirii nu este altceva decât energia transmutată a sexului. Dacă priveşti o bucată
de cărbune, nici nu-ţi trece prin cap că aceasta s-ar putea transforma vreodată într-un diamant. Şi
totuşi, între un diamant şi o bucată de cărbune nu există nici o diferenţă fundamentală.
Elementele din care sunt alcătuite cele două sunt aceleaşi. Cărbunele trece printr-un
proces care poate dura mii de ani, în urma căruia se transformă într-un diamant.
În sine, cărbunele nu este considerat deloc valoros. Este păstrat în depozite, în spatele
casei, şi este ascuns de privirea oaspeţilor. În schimb, diamantele sunt puse la vedere, direct pe
piele, pentru ca toată lumea să le poată vedea. În esenţă, ele sunt identice cu cărbunele, chiar dacă
între ele pare să nu existe nici un fel de relaţie de rudenie. Nimeni nu îşi dă seama că ele
reprezintă două puncte diferite ale unei călătorii parcurse de acelaşi element. Dacă te împotriveşti
cărbunelui – lucru previzibil, căci la prima vedere nu are nimic de oferit – posibilitatea ca el să se
transforme vreodată într-un diamant este blocată de la bun început.
Energia sexuală este sursa iubirii, dar toată lumea i se împotriveşte. Oamenii pe care voi îi
numiţi „buni” sunt împotriva ei. Din cauza acestei opoziţii, sămânţa nu a apucat încă să
încolţească. Palatul iubirii a fost distrus chiar din temelie, de la primul pas. Cărbunele nu se va
transforma niciodată într-un diamant, căci a fost privat de acceptarea necesară evoluţiei sale,
procesului său de transformare. Cum s-ar putea transforma ceva faţă de care ne-am opus
dintotdeauna, pe care l-am blocat şi cu care ne-am luptat în permanenţă?
Oamenii au fost învrăjbiţi împotriva propriei lor energii. Ei au fost stârniţi să lupte
împotriva acesteia. La suprafaţă, ei sunt învăţaţi să se împotrivească tuturor conflictelor,
războaielor şi luptelor, dar în profunzime li se spune să lupte: „Mintea este otrăvită; de aceea,
trebuie să lupţi împotriva ei. Trebuie să te opui otrăvii. Sexul este un păcat; de aceea, trebuie să
lupţi împotriva lui”. Iar la suprafaţă ni se cere să ne împotrivim războiului! Aceeaşi învăţătură
care stă la baza conflictului interior al omului îi cere să renunţe la conflictele exterioare! Pe de o
parte, oamenii sunt conduşi la nebunie, iar pe de altă parte sunt create aziluri pentru a-i trata. Pe
de o parte, germenii bolii sunt împrăştiaţi în mod conştient, iar pe de altă parte sunt create spitale
pentru a vindeca aceste boli.
Este extrem de important să înţelegem că oamenii nu pot fi separaţi niciodată de
sexualitate. Sexul reprezintă însăşi sursa vieţii lor; toată lumea se naşte ca urmare a unui act
sexual. Existenţa a acceptat energia sexului ca fiind punctul de plecare al creaţiei, dar aşa-zişii
voştri sfinţi nu contenesc să numească această energie un păcat! Nimic din ceea ce face existenţa
nu poate fi considerat un păcat. Dacă îl considerăm pe Dumnezeu ca fiind Creatorul şi dacă ne
gândim că sexul reprezintă un păcat, nimeni nu poate fi un păcătos mai mare decât Dumnezeu în
întregul univers.
V-aţi gândit vreodată că înflorirea unei flori este un act pasional, un act sexual? Ce se
întâmplă atunci când înfloreşte o floare? Pe ea se aşază fluturii, care transportă apoi polenul ei
către o altă floare. Păunii dansează cu coada larg desfăcută, poeţii îi cântă cântece, chiar şi sfinţii
voştri se bucură de această imagine. Dar nu-şi dau ei oare seama că dansul este o expresie a
pasiunii, un act sexual? Păunul dansează pentru a-şi seduce iubita. Păsările ciripesc, păunii
dansează, băieţii se transformă în adolescenţi, fetele în femei frumoase – toate acestea sunt
expresii ale energiei sexuale. Ele nu sunt altceva decât manifestări diferite ale energiei amoroase.
Orice expresie a vieţii, orice act de înflorire, reprezintă în esenţă o energie sexuală. Aceasta este

8 din 187
energia împotriva căreia se înverşunează toate religiile lumii, toate culturile, otrăvind mintea
oamenilor, încercând să-i învrăjbească împotriva ei. Ele i-au atras pe oameni într-o luptă cu
propria lor energie elementară. Aşa se explică de ce umanitatea a devenit falsă, patetică, lipsită de
iubire şi de viaţă.
Oamenii nu ar trebui să se lupte împotriva energiei sexuale, ci să se împrietenească cu ea,
ridicând-o pe înălţimile conştiinţei.
Unul din înţelepţii Upanishadelor a binecuvântat odată un cuplu proaspăt căsătorit şi i-a
spus miresei: „Îţi doresc să devii mama a zece copii minunaţi, iar în final, soţul tău să devină cei
de-ai unsprezecelea copil al tău”. Dacă reuşeşte să îşi transforme pasiunea, soţia devine mamă;
dacă reuşiţi să vă transformaţi impulsul amoros, sexul devine iubire. Energia sexuală este singura
care poate înflori, devenind energia iubirii.
Oamenii se împotrivesc însă sexului, ceea ce explică de ce iubirea nu a înflorit niciodată
în ei, căci iubirea reprezintă o evoluţie dincolo de energia sexuală şi nu se poate naşte decât dacă
aceasta din urmă este acceptată. Din cauza acestei opoziţii faţă de sexualitate, minţile oamenilor
au devenit din ce în ce mai sexuale. Toate cântecele, toate poeziile, întreaga artă a umanităţii,
toate templele şi toate statuile din ele reflectă mai mult sau mai puţin această obsesie faţă de sex.
Minţile noastre se învârtesc în jurul acestui unic subiect al sexului. Nici un animal nu este atât de
obsedat de sex ca şi omul. Oamenii sunt preocupaţi tot timpul de sex, indiferent dacă sunt treji
sau dorm, dacă stau sau se plimbă; pentru ei, sexul este totul. Din cauza acestei reprimări, a
acestei duşmănii faţă de sex, acesta a devenit un fel de ulcer care le roade fiinţa.
Omul nu se poate elibera de însăşi rădăcina vieţii sale. Datorită acestui conflict interior
constant, viaţa sa se poate însă îmbolnăvi – iar acest lucru s-a şi întâmplat. Aşa-zisele voastre
religii şi culturi sunt principalele responsabile pentru această obsesie excesivă faţă de sexualitate.
Nu „oamenii răi” sunt responsabili pentru această dramă, ci sfinţii voştri, aşa-zişii „oameni buni”.
Până când rasa umană nu se va elibera de această greşeală a liderilor săi religioşi, iubirea nu se va
putea naşte.
● Mi-am amintit o poveste:
Într-o zi, un aşa-zis sfânt a plecat de acasă, cu gândul să îşi viziteze un prieten. Nu a ajuns
însă bine la poartă, că s-a întâlnit cu un alt prieten din copilărie, care venise să îl viziteze. Sfântul
i-a spus:
— Bine ai venit! Unde ai dispărut în toţi aceşti ani? Intră, te rog! Ascultă, le-am promis
unor prieteni că le voi face o vizită, aşa că nu mai pot da înapoi. Te rog însă să rămâi în casa mea
şi să te odihneşti. Mă voi întoarce într-o oră sau două, şi vom sta de poveşti. Sunt ani de când îmi
doresc să te revăd.
Prietenul i-a răspuns:
— O, nu, nu crezi că ar fi mai bine dacă aş veni şi eu cu tine? Hainele mele sunt foarte
murdare, dar dacă îmi dai nişte haine curate, mă schimb imediat şi vin cu tine.
Nu cu mult timp în urmă, un om bogat i-a dăruit sfântului nişte haine de gală, iar acesta
le-a păstrat cu grijă, în aşteptarea unei ocazii speciale. Fericit, el le-a adus imediat. Prietenul său
s-a îmbrăcat cu haina de gală, cu turbanul nou şi cu pantofii de lux. Arăta exact ca un rege!
Privindu-şi prietenul, sfântul s-a simţit oarecum gelos. Prin comparaţie, el arăta exact ca un
servitor. S-a întrebat dacă nu cumva a făcut o greşeală renunţând la hainele sale cele mai bune şi
s-a simţit inferior. Acum, atenţia tuturor se va îndrepta către prietenul său, s-a gândit el, iar el va
arăta ca un slujitor al acestuia. Deşi prietenul său purta propriile sale haine, el va arăta ca un

9 din 187
cerşetor.
A încercat să îşi calmeze mintea, gândindu-se că este un om al lui Dumnezeu, care
vorbeşte tot timpul de cele sfinte, de suflet şi de toate acele principii minunate. La urma urmei, ce
importanţă putea avea o haină scumpă şi un turban? Dar cu cât încerca să se convingă mai tare de
lipsa lor de importanţă, cu atât mai obsedată devenea mintea sa de acestea.
Fără să arate nimic din ceea ce simţea, a încercat să converseze cu prietenul său despre
diferite subiecte, dar în interior nu-şi putea scoate din minte haina şi turbanul. Chiar şi pe stradă,
trecătorii îl priveau pe amicul său, nu pe el. Sfântul se simţea din ce în ce mai deprimat.
Au ajuns în sfârşit la casa în care fusese invitat, şi el şi-a prezentat prietenul:
— Acesta este Jamaal, un prieten din copilărie. Este un om foarte drăguţ.
După care nu s-a mai putut stăpâni şi a urlat:
— Cât despre haine, acestea sunt ale mele!
Prietenul său a rămas uluit. Gazdele, aşişderea. Ce însemna acest comportament
nebunesc? Sfântul şi-a dat şi el seama că remarca sa fusese nelalocul ei, dar era deja prea târziu.
Şi-a regretat izbucnirea, şi din cauza ei şi-a reprimat şi mai puternic mintea.
Când au ajuns acasă, el şi-a cerut iertare de la prietenul său. Acesta i-a spus:
— Am rămas trăsnit. Cum ai putut să spui aşa ceva?
Sfântul i-a răspuns:
— Scuză-mă. A fost doar o scăpare.
Dar nu fusese o simplă scăpare. Uneori, cuvintele par să iasă singure pe gură, dar chiar şi
atunci ele nu reflectă altceva decât ceea ce există în mintea omului. De una singură, limba nu
poate avea scăpări.
— Iartă-mă, a insistat el. A fost o greşeală din partea mea. Nici nu-mi dau seama cum am
putut să spun aşa ceva.
Dar ştia foarte bine cum s-au petrecut lucrurile: cuvintele ieşiseră la suprafaţă din mintea
sa.
S-au îndreptat apoi către casa unui alt prieten. De data aceasta, sfântul şi-a repetat într-una
că nu mai trebuie să pomenească nimic despre haine. Şi-a obligat mintea să accepte cu forţa acest
lucru. Când au ajuns la poarta prietenului comun, s-a jurat că nu va pomeni nimic de faptul că
hainele îi aparţineau.
Bietul om nu-şi dădea seama că cu cât se încăpăţâna mai tare să nu spună nimic, cu atât
mai puternică devenea frustrarea interioară, sentimentul că hainele îi aparţineau lui, şi nu
celuilalt. La urma urmei, la ce folosesc asemenea jurăminte? Când cineva face un jurământ de
castitate, spre exemplu, singurul lucru pe care îl afirmă este că sexualitatea sa face presiuni mari
asupra lui, încercând să devină manifestă. Altminteri, la ce i-ar folosi jurământul? Dacă cineva
face un legământ să mănânce mai puţin, sau să ţină post, acest lucru nu înseamnă altceva decât că
simte o dorinţă profundă de a mânca mai mult. Asemenea eforturi nu conduc decât la un conflict
interior. În realitate, noi dorim să ne luptăm cu propriile noastre slăbiciuni. Rezultatul natural este
însă conflictul interior.
Ocupat cu lupta sa lăuntrică, sfântul nostru a intrat în casa celor pe care îi vizita.
Cenzurându-se, a început să spună foarte atent:
— Acesta este prietenul meu; dar a observat imediat că nimeni nu îl asculta.

10 din 187
 Toată lumea era cu ochii pe amicul său, admirându-i hainele. Era pe punctul de a striga:
„Aceasta este haina mea!”, dar a reuşit să se controleze, reamintindu-şi că nu trebuie să vorbească
despre acest subiect. „La urma urmei, toată lumea trebuie să poarte ceva. Este o chestiune trivială
Întreaga lume este maya, o iluzie”, şi-a spus el, dar hainele continuau să-i joace prin faţa ochilor.
Şi-a încheiat astfel introducerea:
— Acesta este prietenul meu din copilărie. Este un adevărat gentleman. Cât despre
haine… acestea sunt ale lui, nu ale mele.
Oamenii au rămas cu gura căscată. Nu mai auziseră niciodată o asemenea prezentare:
„Hainele sunt ale lui, nu ale mele”!
Când cei doi au plecat, sfântul nostru şi-a cerut din nou scuze:
— Am făcut o mare gafa, a admis el, nemaiştiind ce trebuie să facă şi ce nu. Nu ar fi
trebuit să fiu atât de obsedat de haine. O, Doamne, ce se întâmplă cu mine?
Bietul om nu ştia că strategia pe care a folosit-o era greşită şi oricine ar fi căzut în capcana
ei. Indignat la culme, prietenul său i-a spus că nu mai doreşte să meargă cu el într-o altă vizită.
Omul lui Dumnezeu l-a prins însă de braţ şi l-a implorat:
— Te rog. Aş rămâne nefericit pentru tot restul vieţii, ştiind că m-am comportat aşa cu un
prieten. Jur să nu mai fac nici o referire la haine. Jur în faţa lui Dumnezeu.
Omul ar trebui să fie însă prudent cu jurămintele sale, căci este evident că în profunzimile
fiinţei sale există ceva mai puternic decât orice jurământ. Un legământ este făcut doar la
suprafaţă, în planul exterior al minţii. Cel care îl face este planul conştient al minţii. Ei luptă însă
cu ceva din interior, cu labirinturile minţii subconştiente. Planul conştient nu reprezintă decât o
zecime din totalul minţii. Celelalte nouă zecimi se vor lupta cu legământul făcut de această
zecime. Spre exemplu, un legământ de castitate este făcut doar de o zecime a minţii. În timp ce
celelalte nouă zecimi se vor împotrivi din răsputeri, cerând ajutor de la existenţă, cea care a
implantat în fiinţa umană impulsul sexual.
Aşadar, cei doi s-au dus în vizită ia un al treilea prieten. De data aceasta, sfântul s-a ţinut
mai în spate, autocenzurându-se riguros şi controlându-şi mintea cu ajutorul respiraţiei. Oamenii
care se autocontrolează sunt foarte periculoşi, căci înlăuntrul lor fierbe un vulcan, iar rigiditatea
lor nu se manifestă decât în exterior.
Reţineţi, orice aspect controlat necesită un efort şi o energie atât de mare încât nu va putea
fi controlat în permanenţă. Mintea simte nevoia să se relaxeze din când în când. Cât timp vă
puteţi ţine un pumn încleştat? 24 de ore? Cu cât îl încleştezi mai tare, cu atât mai obosit devine el
şi cu atât mai rapid va trebui să-l deschideţi. Tot ceea ce necesită un efort, oboseşte, solicitând
aspectul opus. Mâna poate rămâne deschisă tot timpul, dar nu poate sta încleştată în permanenţă.
Orice energie care necesită un efort pentru a fi menţinută nu poate fi naturală, nu poate fi
spontană. Efortul atrage după sine relaxarea. Aşa se petrec lucrurile şi în cazul sfinţilor: cu cât se
autocontrolează mai bine, cu atât mai periculoşi devin, căci nevoia de a relaxa constrângerea se
apropie. După 24 de ore de control ei trebuie să se relaxeze timp de o oră sau două, iar în acest
interval „păcatele” reprimate ies la suprafaţă cu o putere atât de mare încât ei se trezesc drept în
mijlocul iadului.
Aşadar, sfântul nostru s-a autocenzurat puternic, impunându-şi să nu mai pomenească
nimic de haine. Imaginaţi-vă starea în care se afla! Dacă sunteţi o persoană religioasă, vă va fi
uşor să vă imaginaţi această stare, căci aţi trecut cu siguranţă prin ea. Dacă aţi jurat vreodată să
nu faceţi ceva sau aţi făcut un legământ, ori dacă v-aţi controlat în vreun fel sau în altul, ştiţi prin

11 din 187
ce stări jalnice trec asemenea persoane în sinea lor.
Cei doi au intrat în casă. Sfântul transpira abundent, căci fierbea pur şi simplu. Prietenul
său era şi el îngrijorat, văzând tensiunea în care se afla acesta.
Omul lui Dumnezeu a rostit lent, cu cea mai mare atenţie, cuvintele de prezentare:
— Vi-l prezint pe prietenul meu din copilărie, un om minunat…
A avut apoi un moment de ezitare, ca şi cum ar fi fost luat de un val uriaş, măturând din
cale tot autocontrolul său.
— Şi hainele? Scuzaţi-mă, dar nu voi vorbi despre ele, căci am jurat să nu o fac!
Ceea ce i s-a întâmplat acestui om s-a petrecut inclusiv cu întreaga umanitate în ceea ce
priveşte sexul. Fiind un aspect condamnat, el a devenit o obsesie, o boală, o rană. A fost otrăvit.
Încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt învăţaţi că sexul reprezintă un păcat. Ei cresc,
devin adolescenţi, apoi tineri adulţi, se căsătoresc şi încep o călătorie în lumea sexului, păstrând
convingerea fermă că acesta reprezintă un păcat. În India, fetelor li se spune că bărbatul cu care
se căsătoresc este un zeu. Cum pot adora însă ele o divinitate care le atrage în păcat? Băieţilor li
se spune: „Iată, aceasta este soţia ta, tovarăşa ta de viaţă, jumătatea ta ideală”, dar această
jumătate îi atrage către iad, căci scripturile afirmă că femeia este poarta iadului. „Această poartă a
iadului este tovarăşa mea de viaţă, jumătatea mea ideală?” se gândesc ei. Cum s-ar putea bucura
ei de o stare de armonie cu această jumătate orientată către păcat, care îi atrage către iad?
Asemenea învăţături au distrus viaţa de cuplu în întreaga lume, nemailăsând nici o
posibilitate pentru înflorirea iubirii. Şi dacă nici măcar un bărbat şi o femeie nu se pot iubi liber –
deşi atracţia dintre ei este cât se poate de spontană şi de naturală – unde altundeva am mai putea
întâlni iubirea? Pe de altă parte, această iubire dintre soţi ar putea deveni atât de sublimă şi atât de
înălţătoare, încât i-ar putea atrage pe aceştia către dimensiuni de conştiinţă nebănuite de omul de
rând. Da, este posibil. Dacă însă iubirea este înăbuşită din faşă, otrăvită, sugrumată, este evident
că din ea nu va creste nimic.
● Se spune că marele mistic Ramanuja a ajuns odată într-un sat. Un om a venit la el şi i-a
spus că doreşte să îl experimenteze pe Dumnezeu. Ramanuja l-a întrebat:
— Ai fost vreodată îndrăgostit de cineva?
— Nu, i-a răspuns omul, nu am fost niciodată preocupat de asemenea chestiuni lumeşti.
Nu mă interesează aceste trăiri inferioare. Eu doresc să îl cunosc pe Dumnezeu.
Ramanuja a insistat:
— Şi nu te-a atras deloc iubirea?
Omul i-a răspuns de-a dreptul emfatic:
— Spun adevărul.
Bietul om spunea ce credea el că este mai bine. În vremea lui Ramanuja, învăţăturile
religioase descalificau complet iubirea dintre oameni. Omul nostru era convins că dacă i-ar fi
spus sfântului că a fost îndrăgostit de cineva, acesta i-ar fi cerut pe loc să renunţe la dragostea sa,
la ataşamentul său faţă de o altă persoană, la emoţiile sale lumeşti, dacă dorea să primească o
învăţătura superioară. De aceea, chiar dacă iubise cândva pe cineva, el i-a spus lui Ramanuja că
nu a făcut niciodată acest lucru. Dar cine nu a iubit niciodată, măcar un pic?
Ramanuja l-a întrebat pentru a treia oară:
— Gândeşte-te bine. Nu ai iubit pe nimeni, nici măcar un pic? Măcar o singură persoană?

12 din 187
 Aspirantul i-a răspuns:
— Te rog să mă ierţi, dar de ce insişti cu această întrebare? Nu m-am apropiat nici o clipă
de iubire, nici măcar de departe. Eu doresc să-l experimentez pe Dumnezeu.
Atunci, Ramanuja i-a răspuns:
— În cazul acesta, te rog să mă scuzi. Du-te la altcineva. Experienţa m-a învăţat că dacă
ai cunoscut iubirea într-o măsură cât de mică, dacă ai iubit câtuşi de puţin pe cineva, atunci
această iubire poate fi amplificată, ajungând până la Dumnezeu. Dacă nu ai iubit însă niciodată,
atunci în tine nu există nimic care să poată creşte. Nu există sămânţa care să poată încolţi, pentru
a deveni mai târziu un copac. Du-te aşadar la un alt maestru.
Dacă între soţ şi soţie nu există iubire, este greşit să credeţi că cei doi îşi vor iubi copiii.
Mama nu îşi poate iubi copilul într-o măsură mai mare decât a reuşit să-şi iubească soţul, căci
pentru ea, copilul este reflectarea bărbatului ei. Dacă nu şi-a iubit soţul, cum şi-ar putea iubi
copilul? Pe de altă parte, dacă acesta creşte fără iubire – asigurarea traiului şi răsfăţul nu
înseamnă automat iubire – cum şi-ar putea iubi el părinţii? Această celulă a vieţii care este
„familia”, a fost otrăvită încă din start prin condamnarea sexualităţii şi prin etichetarea ei ca fiind
un păcat. Lumea nu este altceva decât o formă lărgită a familiei. De ce ne mai plângem atunci că
iubirea nu există nicăieri? Unde am putea descoperi iubirea, în aceste condiţii?
Toţi spun că iubesc: mamele, soţiile, taţii, fraţii, surorile, prietenii, dar dacă privim viaţa
în ansamblul ei, la nivelul colectivităţii, nu vom descoperi nicăieri iubirea. Dacă atât de mulţi
oameni iubesc, lumea în care trăim ar trebui să mustească de iubire. Florile iubirii ar trebui să ne
înconjoare de pretutindeni. Dacă în fiecare cămin ar fi aprinsă o lampă a iubirii, întreaga lume ar
fi scăldată în lumină. Tot ce vedem în jur este însă o atmosferă de ură, de conflicte, de războaie.
Nu există nici măcar o singură rază de iubire în lumea în care trăim.
Este o minciună să afirmi că toată lumea iubeşte. Atât timp cât vom continua să credem în
această minciună, nu vom putea începe călătoria către iubire. Pe această planetă, nimeni nu
iubeşte pe nimeni, iar până când sexualitatea nu va fi acceptată în mod natural, acest lucru nu se
va putea petrece vreodată.
Eu afirm cu totul altceva: sexul este ceva divin. Energia sexuală este o energie
dumnezeiască. Aşa se explică de ce ea poate crea o viaţă nouă. Este forţa cea mai mare, cea mai
misterioasă dintre toate.
Renunţaţi să vă mai opuneţi sexului. Dacă doriţi ca iubirea să se reverse în viaţa
dumneavoastră, renunţaţi la acest conflict cu sexualitatea. Acceptaţi sexul cu recunoştinţă.
Bucuraţi-vă plenar de el. Recunoaşteţi-i sacralitatea. Pătrundeţi din ce în ce mai adânc în
interiorul lui şi veţi rămâne uimiţi să constataţi că cu cât îi veţi recunoaşte mai profund
sacralitatea, cu atât mai divin va deveni el. Invers, cu cât vă veţi afla într-un conflict mai puternic
cu el, ca şi cum ar fi ceva murdar, un păcat, cu atât mai murdar şi mai păcătos va deveni.
Când un bărbat se apropie de soţia sa, el ar trebui să trăiască un sentiment sacru, ca şi cum
s-ar apropia de un templu. Când o femeie se apropie de soţul ei ar trebui să aibă acelaşi sentiment
de sacralitate, ca şi cum s-ar apropia de un zeu. Când doi îndrăgostiţi fuzionează în momentul
actului amoros, ei trăiesc cu adevărat o stare divină, ca şi cum s-ar afla într-un templu. Forţa care
îi uneşte este chiar forţa creatoare a existenţei, puterea lui Dumnezeu.
În viziunea mea, omul a cunoscut primele momente de trezire, de meditaţie, atunci când
făcea dragoste. Numai în asemenea momente a putut realiza el pentru prima oară cât de mare
poate deveni beatitudinea. Cei care au meditat asupra acestui adevăr, care au reflectat profund

13 din 187
asupra fenomenului sexului, al actului amoros, şi-au dat seama că în momentul orgasmului
mintea devine golită de gânduri.
Pentru o clipă, orice gând dispare din minte, iar acest vid mental, această absenţă a
gândurilor, aduce cu sine o revărsare a beatitudinii. Aşa au descoperit ei secretul.
Au mai descoperit de asemenea un alt secret: că dacă mintea poate fi golită de gânduri
prin alte mijloace decât sexul, ei pot trăi aceeaşi beatitudine. Aşa au apărut sistemele yoga şi cele
de cultivare a stării non-mentale, care au dat naştere meditaţiei. La rădăcina meditaţiei se află
actul sexual. Oamenii au învăţat astfel că mintea poate fi liniştită, eliberată de gânduri, chiar şi
fără să facă dragoste, atingând aceeaşi stare de beatitudine.
Mai mult, ei şi-au dat seama că actul amoros nu poate dura foarte mult timp, căci
reprezintă o eliberare de energie. Experienţa meditaţiei poate fi menţinută însă constant.
Doresc să vă spun că cei care trăieşte o stare de meditaţie experimentează aceeaşi
beatitudine ca şi un cuplu aflat în stare de orgasm. Nu există nici o diferenţă fundamentală între
cele două tipuri de experienţe. Înţeleptul care a afirmat că vishayanand şi hrahmanand –
beatitudinea care se naşte din cultivarea simţurilor şi cea care se naşte din fuziunea cu sacrul –
sunt fraţi gemeni, a avut întru totul dreptate. Într-adevăr, cele două stări se nasc din acelaşi
pântec, din aceeaşi experienţă. Omul a avut dreptate.
De aceea, primul indiciu pe care doresc să vi-l ofer este acesta: dacă doriţi să înţelegeţi
fenomenul iubirii, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să acceptaţi plenar, din toată inima,
divinitatea sexului, sacralitatea sa. Veţi rămâne uimiţi să constataţi că, cu cât vă veţi accepta mai
plenar sexualitatea, cu atât mai eliberaţi veţi deveni de ea. Cu cât o veţi accepta mai puţin, cu atât
mai mult vă va înlănţui, la fel ca în cazul sfântului care a devenit sclavul hainelor sale. Cu cât
acceptarea este mai mare, cu atât mai mare devine libertatea. În viziunea mea, adevărata
religiozitate este acceptarea plenară a vieţii, a tuturor fenomenelor care sunt inerente acesteia.
Această religiozitate este capabilă să elibereze orice om.
După părerea mea, nereligioşi sunt doar cei care contestă fenomenele naturale ale vieţii.
„Această atitudine este malefică, păcătoasă, otrăvită: nu fă cutare, nu fă cutare”. Orice om care
vorbeşte de renunţare este un om lipsit de religiozitate.
Acceptaţi viaţa aşa cum este, în toată naturaleţea ei, şi trăiţi-o cât mai plenar. Această
acceptare şi această totalitate vă vor înălţa treptat, pas cu pas. Veţi cunoaşte astfel înălţimi în care
veţi putea experimenta o beatitudine complet asexuală. Sexul este precum cărbunele. Mai
devreme sau mai târziu, din el se va naşte diamantul iubirii. Acesta este primul secret.
Un al doilea principiu despre care doresc să vă vorbesc se referă la un aspect pe care l-au
cultivat în permanenţă civilizaţia, cultura şi religia. Primul principiu este capabil să vă transforme
energia sexuală într-o energie a iubirii, dar acest lucru nu este suficient, căci există un zid care
blochează această energie, nepermiţându-i să curgă liber. Acesta este egoul, sentimentul că „eu
sunt”.
Acest sentiment este manifestat de oamenii nereligioşi, dar încă şi mai mult este
manifestat de cei aşa-zişi religioşi, de oamenii pe care voi îi numiţi „buni”. Evident, în cazul
acestora din urmă el ia o formă diferită. Ei spun: „Doresc să ajung în cer, să ating mântuirea,
eliberarea. Doresc cutare şi cutare lucru” – tocmai pentru că acest „eu” se află prezent în
interiorul lor.
Cu cât „eul” unei persoane este mai puternic, cu atât mai mică este capacitatea sa de a
deveni una cu altcineva. „Eul” este zidul care se interpune între ei. El afirmă în permanenţă: „Tu

14 din 187
eşti tu şi eu sunt eu. Între noi doi există o distanţă. De aceea, oricât de mult te-aş iubi „eu”, oricât
de puternic te-aş îmbrăţişa, vom rămâne întotdeauna doi. Oricât de apropiaţi am deveni, între noi
va exista întotdeauna o prăpastie – eu voi rămâne eu şi tu vei rămâne tu”. De aceea, nici chiar
cele mai intime experienţe nu reuşesc să îi apropie cu adevărat pe oameni. Corpurile lor se
apropie, dar persoanele din spatele lor rămân departe una de cealaltă. Atât timp cât va exista
„eul” interior, sentimentul că „celălalt este altcineva”, nu va putea fi dizolvat.
Sartre a făcut o afirmaţie minunată: „Celălalt înseamnă iadul”, dar nu a reuşit să explice
de ce. Celălalt este „celălalt” pentru că eu sunt „eu”. Atât timp cât eu voi rămâne „eu”, lumea din
jur va fi tot timpul „celălalt”, separată de mine. Iar atât timp cât va exista acest simţ al separării,
iubirea nu va putea fi experimentată.
Iubirea înseamnă experienţa unităţii, a fuziunii.
Iubirea înseamnă experienţa prăbuşirii zidului şi a fuziunii celor două energii, care devin
una. Ea înseamnă experienţa în care zidurile dintre două persoane se prăbuşesc şi în care fiinţele
celor doi se întâlnesc. Când doi indivizi trăiesc această experienţă, ei cunosc starea de iubire.
Când această experienţă se petrece între un individ şi totalitatea din jur, el trăieşte starea de
divinitate.
Dacă trăiţi această experienţă alături de un alt individ, dacă toate barierele dintre voi se
topesc, iar voi deveniţi una pe un nivel foarte profund, o singură melodie, o singură curgere, o
singură fiinţă, – putem vorbi de iubire. Dacă trăiţi această experienţă în raport cu întreaga
totalitate, dizolvându-vă în ea, putem vorbi de divinitate. Constatăm aşadar că iubirea este doar o
treaptă, în timp ce destinaţia finală a călătoriei este starea de divinitate.
Cum ar putea dispărea „celalalt”, atât timp cât „eul” nu dispare, atât timp cât „eu” nu
reuşesc să mă dizolv? „Celălalt” este creaţia ca un ecou a „eului” meu. Cu cât strig mai tare „eu”,
cu atât mai puternic revine ecoul: „celălalt”.
Dar ce înseamnă acest „eu”'? V-aţi pus vreodată această întrebare? Este el una cu
picioarele dumneavoastră, cu mâinile, cu capul sau cu inima dumneavoastră? Ce este, eul? Dacă
vă veţi aşeza în tăcere, căutând acest „eu”, veţi rămâne uimiţi să constataţi că nu îl veţi putea găsi
nicăieri, oricât de mult l-aţi căuta. Cu cât căutaţi mai profund în interior, cu atât mai adânci devin
vidul şi tăcerea. Cât despre „eu”, acesta nu se află nicăieri.
● Împăratul Milind l-a chemat la curte pe călugărul Nagsen. Mesagerul s-a apropiat de
Nagsen şi i-a spus:
— Nagsen, împăratul doreşte să te vadă. Am venit să te invit ia curte.
Nagsen i-a răspuns:
— Dacă aşa doreşte, voi veni, dar scuză-mă, nu există nici o persoană care să fie una cu
Nagsen. Acesta nu este decât un nume, o etichetă funcţională.
Curierul s-a întors ia împărat şi i-a raportat că Nagsen este un om foarte ciudat: i-a
răspuns că va veni, dar că nu există nici o persoană care să fie una cu Nagsen. Împăratul a spus:
— Hm! Într-adevăr, ciudat! Dar dacă a spus că va veni, va veni cu siguranţă.
Nagsen a sosit la timp, în trăsura regală, iar împăratul l-a primit ia porţile palatului.
— Bhikshu Nagsen, fii binevenit! i-a spus el.
Auzind aceste cuvinte, călugărul a început să râdă:
— Îţi accept ospitalitatea în calitate de Nagsen, dar te rog să nu uiţi că nu există nici un
Nagsen aici. Împăratul i-a spus:

15 din 187
 — Vorbeşti în enigme. Dacă nu eşti aici, cine este cel care se află în faţa mea şi îmi
acceptă salutul de bun venit? Cine vorbeşte cu mine?
Nagsen a privit în spate, apoi a întrebat:
— Oare nu este aceasta trăsura în care am venit, maiestate?
— Ba da.
— Te rog să dispui eliberarea cailor.
După ce caii au fost eliberaţi, Nagsen a arătat către ei şi a întrebat:
— Este aceasta trăsura?
— Cum ar putea fi numiţi caii, trăsură? a întrebat împăratul.
La un semn al călugărului, caii au fost conduşi în grajd. Nagsen a arătat către frâie şi a
întrebat:
— Este aceasta trăsura?
— Evident că nu. Acestea sunt frâiele.
Au fost desfăcute şi frâiele, iar Nagsen a întrebat:
— Sunt aceste roţi trăsura?
— Nu, sunt doar roţile ei, nu trăsura în sine, a răspuns împăratul.
Călugărul a continuat, ordonând desfacerea treptată a părţilor trăsurii, dar la fiecare
întrebare a sa, împăratul a fost nevoit să răspundă: „Aceasta nu este trăsura”.
În final, nu a mai rămas nimic. Călugărul a întrebat:
— Ei bine, unde este trăsura? La fiecare parte componentă, te-am întrebat: „Este aceasta
trăsura?”, iar tu mi-ai răspuns că nu. Spune-mi, unde este trăsura?
Revelaţia l-a uluit pe împărat. Trăsura nu mai exista, dar când fusese dezmembrată, a fost
nevoit să răspundă că niciuna din părţile componente nu era una cu ea.
Călugărul a continuat:
— Înţelegi? Trăsura nu era altceva decât o asamblare a mai multor părţi componente. Ea
nu are o existenţă în sine, un ego. O trăsură este doar o combinaţie.
Căutaţi în interior: unde este egoul? Unde este „eul” dumneavoastră? Nu veţi găsi acest
„eu” nicăieri. El nu este altceva decât o combinaţie între mai multe energii; asta-i tot. Oricât de
mult îl veţi căuta, tot ce veţi găsi va fi vidul.
Iubirea se naşte din acest vid. Căci el nu este una cu eul, ci cu divinitatea.
Iubirea nu se poate naşte decât din vid, căci numai vidul este capabil să fuzioneze cu alt
vid; numai un vid poate deveni una cu un alt vid. Două persoane nu pot deveni una, dar două
viduri pot, căci între ele nu mai există nici o barieră. Orice alt aspect în afara vidului este
înconjurat de ziduri.
De aceea, al doilea principiu pe care trebuie să-l reţineţi este acela că atunci când
personalitatea dispare, „eul” nu mai poate fi găsit. Unicul lucru care rămâne este totalitatea.
Atunci când se petrece acest lucru, toate zidurile se prăbuşesc, toate barierele dispar, iar fluviul
iubirii zăvorât până atunci în interior poate irupe. La urma urmei, a fost întotdeauna pregătit,
aşteptându-vă să deveniţi un vid pentru a-i permite să curgă.
Atunci când săpăm un puţ, apa se află deja în interior; ea nu trebuie adusă de nicăieri. Tot
ce trebuie să facem este să înlăturăm pământul şi pietrele care îi blocau ieşirea. De fapt, ce facem

16 din 187
atunci când săpăm o fântână? Nu facem altceva decât să creăm un gol, astfel încât apa ascunsă
dedesubt să poată ieşi în afară, să poată curge. Ea se află în permanenţă în interior, dar are nevoie
de spaţiu pentru a se manifesta. Este disperată să obţină acest spaţiu, dar nu îl găseşte nicăieri.
Atunci când săpăm puţul, noi eliminăm pietrele şi nisipul care îi stau în cale, şi apa poate să iasă
liber la suprafaţă.
În mod similar, iubirea se află întotdeauna în interiorul fiinţei umane; unicul lucru de care
are ea nevoie este spaţiul, vidul care să îi permită să curgă liber, să iasă la suprafaţă. Noi suntem
însă plini de „eul” nostru. Toată lumea se laudă cu propriul „eu”, dar nu uitaţi: atât timp cât veţi
striga „eu”, fiinţa dumneavoastră va fi plină de nisip şi de pietre, iar iubirea nu va putea curge
liber prin ea.
● Am citit o poveste frumoasă scrisă de Shel Silverstein şi intitulată „Arborele care
dăruieşte”. Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer.
Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui.
Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca
nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el
şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi
tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea
această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este
mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe
toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el.
Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i
mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul,
niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de
rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi
atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia
florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna
fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la
alt cineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o
coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei, Florile iubirii
te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl
aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se
caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se
simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul
nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui.
Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai
rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din
adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul
afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se
simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu

17 din 187
altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce
mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru
iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l
vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare
zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul
este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai
dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea
nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer
tot ceea ce am”.
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte
necondiţionat. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu
avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra
noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani,
păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri
financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi
prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici,
căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: „Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde
pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar
aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci,
culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului,
chiar şi pe cele necoapte.
În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar
atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa.
Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele,
pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină ca
ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de
lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l
strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când
eram un copil fără minte”.
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

18 din 187
 Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc
o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură.
Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o
casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din
acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci
când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este
întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a
construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să
îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile
continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a
reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-
a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte
mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată,
să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit,
să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi
bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea
ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din ei şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare
întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit.
Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de
câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi
nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara
aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el!
Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş
muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i
ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.
Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
Nu mai am nimic de adăugat. Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi
ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi
braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale
iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii.

19 din 187
 Când mă îndreptam către această sală de conferinţă, mă întrebam ce v-aş putea spune
despre iubire. Iubirea este atât de dificil de descris. Tot ce puteam face – mă gândeam – era să
stau liniştit, în speranţa că veţi surprinde în privirea mea ceva, sau poate în gesturile mele, ceva
care să vă facă să spuneţi: aceasta este iubirea.
Dar ce este la urma urmei iubirea? Dacă nu o puteţi vedea în privirea mea, dacă nu o
puteţi simţi în gesturile mele, cu siguranţă nu veţi putea înţelege ce este ea din cuvintele mele.
Vă sunt recunoscător că m-aţi ascultat cu atâta iubire, în tăcere. Iar acum, în final, mă
înclin în faţa divinităţii care îşi are sălaşul în fiecare dintre voi. Vă rog să-mi acceptaţi această
ofrandă de respect şi recunoştinţă.

• ATRACŢIA FUNDAMENTALĂ •
● Într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, un pescar s-a dus la râu. Văzând ceva pe jos,
s-a aplecat şi a găsit un săculeţ cu pietre, A luat sacul şi, lăsându-şi plasa de pescuit deoparte, s-a
aşezat şi a aşteptat răsăritul soarelui, pentru a-şi putea începe activitatea pe lumină. Plictisit, a luat
o pietricică şi a aruncat-o în râu. A luat apoi o a doua pietricică, apoi o a treia, bucurându-se de
pleoscăitul pe care le făceau când le arunca în apă în tăcerea profundă a dimineţii. A continuat
astfel până când săculeţul s-a golit.
Treptat, soarele a început să răsară. În săculeţ nu mai rămăsese decât o singură pietricică.
Văzând la lumina soarelui ce ţinea în palmă, inima lui aproape că a încetat să mai bată. Era un
diamant! Aruncase în apă un săculeţ de diamante. Nu îi mai rămăsese decât unul. A strigat, a
început să plângă, dar era în zadar. Dăduse accidental peste o bogăţie atât de mare încât nu i-ar fi
ajuns o viaţă întreagă ca să o cheltuiască, dar din cauza întunericului a aruncat-o.
Într-un fel, putem spune că pescarul nostru a fost norocos – doar îi mai rămăsese un
diamant. Din fericire pentru el, lumina soarelui a apărut înainte ca el să apuce să-l arunce şi pe
acesta. Cei mai mulţi oameni nu au nici măcar acest dram de noroc. Viaţa trece pe lângă ei, iar
soarele nu răsare niciodată, dimineaţa nu pătrunde niciodată în vieţile lor. Trăind în întuneric, ei
aruncă toate diamantele vieţii, convinşi că sunt pietricele.
Viaţa este o imensă comoară, dar noi nu facem altceva decât să o risipim, să o aruncăm ca
pe ceva inutil. Chiar înainte de a şti ce înseamnă ea, noi renunţăm la viaţă, o risipim fără să fi
experimentat ce anume se ascunde în ea – ce secrete, ce mistere, ce paradis, ce fericire, ce
eliberare.
Aş dori să vă spun câteva lucruri despre comorile vieţii, dar va fi foarte dificil pentru cei
care le-au aruncat deja ca pe nişte pietricele, să îşi deschidă ochii şi să vadă că era vorba de
diamante. Cât despre cei care şi-au risipit întreaga viaţă aruncându-le, aceştia nu vor accepta
decât cu greu convingerea că era vorba de diamante. Mai mult, se vor înfuria pe tine, chiar dacă
ceea ce spui este adevărat, pentru simplul motiv că ai scos la iveală nebunia lor, reamintindu-le la
ce comoară au renunţat.
Dar oricât de multe comori s-ar fi pierdut, dacă a rămas o singură trăire autentică, ceva
mai poate fi încă salvat. Ceva mai poate fi încă cunoscut, ceva mai poate fi încă realizat. În
procesul de căutare a vieţii nu este niciodată prea târziu; de aceea, nu trebuie să vă simţiţi
niciodată disperaţi.
Din păcate, în ignoranţa sa, în întunericul în care trăieşte, omul a ajuns la concluzia că

20 din 187
viaţa nu îi oferă nimic altceva decât pietricele. Cei care îşi bazează viaţa pe această presupunere
acceptă înfrângerea înainte de a face chiar şi cel mai mic efort.
Primul lucru pe care doresc să-l afirm în legătură cu această disperare, cu această
înfrângere asumată, este tocmai faptul că viaţa nu reprezintă un morman de noroi sau de
pietricele. Ea înseamnă mult mai mult decât atât, iar în acest noroi şi printre aceste pietricele se
ascund multe lucruri valoroase. Cine are ochi de văzut poate descoperi în viaţă calea care duce
către divinitate.
În acest corp alcătuit din carne şi oase se află ascuns un principiu care transcende corpul.
În acest corp care se naşte astăzi şi moare mâine, întorcându-se în ţărâna din care a provenit, se
află ascuns un principiu nemuritor, care nu se naşte şi nu moare niciodată. În interiorul formei se
află ascuns un principiu lipsit de formă. În interiorul aspectului vizibil se află ascuns un principiu
invizibil. În interiorul fumului morţii se află ascunsă flacăra nemuririi, lumina care nu moare
niciodată. Din păcate, noi vedem fumul, ne întoarcem şi nu mai vedem flacăra de dincolo de el.
Chiar şi cei puţin mai curajoşi caută puţin, dar se rătăcesc prin fum şi nu mai ajung la flacără.
Cum putem face această călătorie către flacăra de dincolo de fum, către sinele de dincolo
de corp, către divinitatea ascunsă în natura noastră? Cum putem realiza acest lucru?
Mai întâi de toate, trebuie să precizăm că însuşi punctul nostru de vedere legat de viaţă,
înseşi ideile pe care le avem, filosofia noastră de viaţă – ne împiedică să vedem adevărul vieţii.
Am ajuns deja la o concluzie în privinţa vieţii, fără a mai căuta şi fără să cunoaştem vreo realizare
personală. Tot ce înţelegem în legătură cu viaţa sunt nişte idei preconcepute, pe care le-am
acceptat de-a gata. Mii de ani la rând am fost învăţaţi un singur lucru, care ni s-a repetat la infinit,
la fel ca o mantra: că viaţa este lipsită de semnificaţie, inutilă, că ea înseamnă suferinţă, că merită
să renunţăm la ea. Auzind în permanenţă acest discurs, el s-a instalat adânc în fiinţa noastră,
devenind la fel de solid ca o stâncă. Din cauza acestei prejudecăţi, viaţa a devenit cu adevărat o
suferinţă, ceva inutil, pierzându-şi întreaga bucurie, întreaga frumuseţe. A devenit golită de
iubire. Omul a devenit o fiinţă urâtă, o rană vie.
Dacă am acceptat deja că viaţa este lipsită de semnificaţie şi inutilă, nu este deloc
surprinzător că am încetat orice eforturi de a-i găsi un sens. Dacă am acceptat deja ca viaţa este
urâtă, ce rost ar mai avea să îi căutăm frumuseţea? Dacă suntem convinşi cu tărie că merită să
renunţăm la viaţă, ce sens mai are să încercăm să o purificăm, să o elevăm, să o înfrumuseţăm?
Atitudinea noastră faţă de viaţă seamănă cu atitudinea celor care aşteaptă într-o gară. Ei
ştiu că nu rămân acolo decât pentru puţin timp, după care vor pleca mai departe. Ce îi interesează
pe ei sala de aşteptare a gării? De aceea, ei scuipă pe jos, aruncă tot felul de mizerii; nu le pasă.
La urma urmei, vor pleca în curând de acolo.
La fel ne purtăm noi cu viaţa noastră, de parcă ne-am afla într-o reşedinţă temporară. Ce
rost mai are să căutăm, să încercăm să aducem frumuseţea şi adevărul în această viaţă?
Doresc să vă spun că deşi ne vom despărţi cu toţii de această viaţă, este imposibil să ne
despărţim vreodată cu adevărat de viaţă. Vom părăsi acest adăpost, vom pleca din acest loc, dar
esenţa vieţii va rămâne cu noi, căci suntem una cu ea. Locul se va schimba, casa se va schimba,
dar nu putem spune acelaşi lucru şi în legătură cu viaţa. Aceasta ne va însoţi în permanenţă. Este
imposibil să scăpăm vreodată de ea.
Problema nu se limitează doar la faptul că am fi putut să înfrumuseţăm locul în care am
stat, că am fi putut crea un mediu plăcut, un cămin în care am fi putut cânta de bucurie, ci că
acest cântec de bucurie ne-ar fi deschis posibilitatea de a ne bucura şi mai mult, de a descoperi
bucuria în sine. Cel care îşi înfrumuseţează casa, descoperă frumuseţea însăşi. Cel care se bucură

21 din 187
chiar şi numai pentru câteva clipe de iubire în sala de aşteptare îşi câştigă dreptul la o iubire şi
mai mare.
Noi suntem ceea ce facem. În ultimă instanţă, suntem creaţi de acţiunile noastre. Încetul
cu încetul, acestea ne modelează sufletul şi viaţa. Acţiunile noastre ne ajută să ne creăm pe noi
înşine. Comportamentul nostru stabileşte direcţia în care vom călători în continuare, calea pe care
o vom apuca, noile lumi pe care le vom explora.
Dacă am deveni conştienţi de faptul că acţiunile noastre ne modelează fiinţa, viaţa nu ni s-
ar mai părea inutilă şi lipsită de sens. Ideea că viaţa înseamnă suferinţă ni s-ar părea dintr-o dată
greşită. Atitudinea care se împotriveşte vieţii ne-ar apărea ca fiind lipsită de religiozitate. Până
acum, tot ce am făcut a fost să negăm viaţa, şi asta în numele religiei. Până acum, religiile noastre
au fost orientate mai degrabă către moarte decât către viaţă. Ele au fost preocupate mai degrabă
de viaţa de după moarte decât de viaţa de dinaintea morţii. Până acum religiile noastre s-au
înclinat mai degrabă în faţa morţii decât în faţa vieţii. Este greu să găseşti astăzi pe planeta
noastră vreo formă de respect faţă de florile vieţii; în schimb, toţi se înclină în faţa florilor
moarte, ofilite pe mormânt.
Până acum, toate religiile au fost preocupate de ceea ce se va petrece după moarte, de cer,
de mântuire, de nirvana, ca şi cum ceea ce se petrece înaintea morţii nu ar conta deloc. Doresc să
vă spun cu tărie că dacă nu veţi reuşi să înţelegeţi ce se petrece înainte de moarte, nu veţi reuşi să
înţelegeţi nici ceea ce se va petrece după moarte. Dacă veţi considera lipsită de sens această viaţă,
nu veţi descoperi vreun sens nici în viaţa de după moarte. Adevărata pregătire pentru moarte se
realizează aici, în această viaţă. Dacă există într-adevăr o altă lume în care vom pătrunde după
moarte, nu vom găsi acolo decât ceea ce am creat şi am trăit în această viaţă, pe pământ. Din
păcate, până acum ni s-a spus un singur lucru: cum să ignorăm, cum să călcăm în picioare această
viaţă.
Vreau să vă mai spun un lucru: nu există alt Dumnezeu decât viaţa. Ar fi imposibil să
existe. Doresc să adaug că efortul pentru perfecţionarea acestei vieţi este sinonim cu efortul
pentru atingerea perfecţiunii în arta religiozităţii. Experimentarea adevărului suprem în această
viaţă este primul pas către realizarea absolutului. Cine ratează această viaţă, va rata cu siguranţă
orice altceva.
Din păcate, până acum viziunea oamenilor a fost exact pe dos. Ea le cere să renunţe la
viaţă, la această lume, nu să înveţe arta de a trăi. Ea nu le spune nimic de faptul că viziunea
asupra vieţii determină calitatea ei. Dacă vouă vi se pare viaţa atât de grea şi de mizerabilă, acest
lucru se datorează felului greşit în care o trăiţi. Aceeaşi viaţă poate deveni o fericire constantă,
dacă vă veţi schimba perspectiva asupra ei.
După părerea mea, religia este arta de a trăi. Adevărata religie nu înseamnă renunţarea ia
viaţă, ci o scară care ne ajută să coborâm în profunzimile ei. Adevărata religie nu înseamnă să-i
întorci spatele vieţii, ci să-ţi deschizi ochii în faţa ei. Ea nu înseamnă să fugi de viaţă, ci să o
îmbrăţişezi cu toată fiinţa ta. Religia este fuziunea cu viaţa.
Tocmai din cauza acestei înţelegeri greşite, majoritatea celor cu adevărat interesaţi de
religie sunt oamenii în vârstă. Dacă intri într-un templu, într-o biserică, într-o gurudwarci, nu vei
găsi decât oameni bătrâni – nici un tânăr. De ce? Nu poate exista decât o singură explicaţie: până
acum, religiile noastre au fost religii pentru bătrâni, pentru cei care se apropie de moarte.
Înspăimântaţi de această apropiere, ei doresc să afle mai multe în legătură cu viaţa de după
moarte.
Cum ar putea influenţa o religie bazată pe o filosofie a morţii viaţa în ansamblul ei? Cum

22 din 187
ar putea ea să facă din această lume o lume religioasă? Este imposibil. Chiar şi după 5.000 de ani
de învăţături religioase, lumea continuă să se scufunde într-o lipsă din ce în ce mai mare de
religiozitate. Deşi întâlneşti la tot pasul câte un templu, o biserică, o moschee, un preot, un
învăţător sau un ascet, locuitorii acestei planete nu au reuşit încă să devină religioşi. Şi nici nu vor
reuşi vreodată, căci însuşi fundamentul religiei este greşit. Religia şi-a ales drept fundament
moartea, în locul vieţii. În locul florilor proaspete, ea le preferă pe cele ofilite de pe morminte. Nu
este deloc surprinzător că o asemenea religie nu reuşeşte să aprindă flacăra vieţii în inimile
oamenilor.
Cine este responsabil pentru această stare de lucruri?
În zilele care vor urma, doresc să discutăm despre religia vieţii. Pentru aceasta, va trebui
să înţelegem mai multe în ceea ce priveşte principiile elementare.
Până acum, s-au făcut toate eforturile pentru a ascunde, pentru a suprima, pentru a uita
complet adevărurile fundamentale ale vieţii, în loc ca acestea să fie explorate şi înţelese. Din
păcate, efectele acestei atitudini greşite s-au răspândit în întreaga lume.
Care este elementul central al unei vieţi normale a omului? Dumnezeu? Sufletul?
Adevărul? Nu. Ce anume se află la temelia fiinţei umane, în profunzimile inimii sale, dacă ne
referim la un om care nu a întreprins niciodată o călătorie spirituală? Rugăciunea? Devoţiunea?
Nici vorbă. Dacă privim esenţa energiei vieţii în cazul unui om obişnuit, dacă ne privim propria
noastră forţă a vieţii, nu îl vom găsi aici nici pe Dumnezeu, nici rugăciunea sau devoţiunea, nici
adoraţia sau meditaţia. Vom găsi cu totul altceva, ceva ce a fost suprimat şi ocultat. Nu revelat şi
înţeles.
Ce anume vom găsi aşadar dacă vom căuta în esenţa fiinţei umane, sau chiar a unui
animal? Ce vom descoperi dacă investigăm activitatea unei plante? Ce face în esenţă, o plantă?
Întreaga sa energie este direcţionată către producerea de noi seminţe. Întreaga sa fiinţă este
preocupată de formarea unor noi seminţe, pentru a putea da naştere unei noi vieţi.
Ce face o pasăre? Dar un animal? Dacă privim cu atenţie în profunzimea naturii, vom
descoperi un singur proces în jurul căruia este centrată întreaga viaţă, un proces de creaţie
continuă, de procreaţie, de continuare a vieţii în noi şi noi forme. Florile produc fructe; fructele
produc seminţe. Şi ce se întâmplă cu aceste seminţe? Ele se transformă în noi plante, care produc
noi flori şi noi fructe… Dacă privim cu atenţie, viaţa ne apare ca un proces infinit de procreaţie.
Viaţa este o energie angrenată într-un proces continuu de procreaţie.
La fel se petrec lucrurile şi în cazul fiinţei umane, unde acest proces se numeşte „sex”.
Această etichetă a dat energiei vieţii un renume trist, ca un fel de sentinţă. Chiar şi aşa însă,
oamenii sunt angrenaţi în acelaşi proces continuu de procreaţie. Dar ce înseamnă această energie
sexuală?
Încă din cele mai vechi timpuri, valurile oceanului s-au spart de maluri. Ele vin la ţărm, se
sparg şi se întorc înapoi. Revin din nou, se sparg şi se întorc în mare. La fel procedează şi viaţa.
De mii de ani, ea ia forma unor valuri nesfârşite, care încearcă să se ridice la o anumită înălţime,
dar nu reuşesc decât să se spargă de mal şi să fie distruse. Se ridică apoi alte valuri, dar şi acestea
trec prin aceiaşi proces. Oceanul vieţii îşi continuă existenţa de miliarde de ani, luptându-se,
ridicându-se şi prăbuşindu-se de fiecare dată. Care este însă scopul său? Cu siguranţă, putem
vorbi de un efort ca viaţa să se ridice către înălţimi din ce în ce mai mari. În procesul necontenit
al vieţii, putem vorbi de un efort pentru a da naştere unei vieţi superioare.
Oamenii au apărut pe pământ cu destul de puţin timp în urmă, acum numai câteva sute de
mii de ani. Înainte, nu existau pe planeta noastră decât animale. Nici chiar acestea nu au apărut cu

23 din 187
prea mult timp în urmă. Înaintea lor, pe pământ nu existau decât plante. A existat şi o vreme când
pe planetă nu existau nici măcar plante. Doar pietre, munţi, râuri şi oceane.
După ce tânjeau aceste pietre, aceşti munţi, aceste râuri şi aceste oceane? După o formă de
viaţă superioară. Şi treptat, din ele s-au născut plantele. Energia vieţii s-a manifestat într-o formă
nouă. Pământul a fost acoperit astfel de verdeaţă. Florile au înflorit.
Plantele nu au fost însă nici ele mulţumite de ele însele. Tânjeau la rândul lor după o
formă de viaţă superioară. Treptat, din ele s-au născut animalele şi păsările. Acestea au acoperit
pământul milioane de ani, fără ca omul să apară. Şi totuşi, oamenii se aflau deja aici, ascunşi în
interiorul animalelor, dornici să străpungă bariera şi să se nască.
Într-adevăr, la momentul potrivit, ei au apărat.
Către ce aspiră acum fiinţa umană? Către o nouă formă de viaţă. Noi am numit această
tendinţă „sex”, pasiune sexuală, „dorinţă”. Dar care este, în esenţa ei, semnificaţia acestei
dorinţe?
Semnificaţia ei fundamentală este una singură: că oamenii nu doresc ca evoluţia să se
termine cu ei; ei doresc să genereze o nouă viaţă. De ce? Nu cumva sufletul uman doreşte să dea
naştere unei fiinţe umane mai bune, mai înalte, unei fiinţe supraumane? Cu siguranţă. De la
Nietzsche la Aurobindo, de la Patanjali la Bertrand Russell, această aspiraţie, de a da naştere unei
fiinţe umane superioare, a plutit întotdeauna pe deasupra oamenilor, ca un vis.
Cum s-ar putea naşte însă o fiinţă umană superioară, în condiţiile în care noi am
condamnat de mii de ani impulsul procreaţiei? În loc să privim sexul cu respect, noi i-am dat tot
felul de porecle. Ne este frică până şi să vorbim de el.
Încercăm să pretindem că nu există, ca şi cum semnificaţia sa în viaţa noastră ar fi lipsită
de importanţă. În realitate, nu există nimic mai important decât acest impuls, dar noi l-am
condamnat şi l-am suprimat. Oamenii nu au reuşit însă să se elibereze de sex numai prin
suprimarea lui.
Dimpotrivă, au devenit din ce în ce mai obsedaţi de el. Reprimarea conduce întotdeauna
la rezultatul opus.
Unii dintre voi au auzit poate de legea omului de ştiinţă francez Emil Coue: Legea
Efectului Invers. Există un mod de a acţiona care conduce la rezultate opuse celor scontate. Să
spunem că învăţăm să mergem pe bicicletă. Drumul este lat şi liber, doar o mică pietricică zace
pe marginea lui. Ne temem să nu nimerim în ea, deşi probabilitatea este de 1:100. Chiar şi un orb
ar reuşi să o evite, dar din cauza fricii, noi ne îndreptăm glonţ către ea. Din cauza atenţiei
excesive pe care i-o acordăm, piatra pare să devină uriaşă în mintea noastră, iar restul drumului
dispare. Suntem hipnotizaţi de pietricică, atraşi către ea, şi în cele din urmă nimerim drept în ea.
Ne împiedicăm astfel chiar de lucrul pe care ne doream cel mai mult să îl evităm.
Drumul era cât se poate de liber, şi totuşi noi suferim un accident. Cum a fost posibil?
Coue afirmă că mintea noastră este guvernată de Legea Efectului Invers. Ne izbim exact
de lucrul pe care am încercat cel mai tare să-l evităm pentru că mintea noastră devine obsedată de
el.
În ultimii 5.000 de ani, oamenii au încercat să scape de sex. Rezultatul este că
pretutindeni, oriunde s-ar afla, ei se confruntă numai cu sexul. Legea Efectului Invers a pus
stăpânire pe sufletele oamenilor.
Nu aţi remarcat niciodată că mintea dumneavoastră este atrasă tocmai de lucrul pe care
încercaţi cel mai tare să-l evitaţi? Cei responsabili de această obsesie colectivă faţă de sex sunt

24 din 187
chiar cei care i-au învăţat pe oameni că trebuie să se opună sexului. Preocuparea excesivă faţă de
sexualitate care predomină astăzi este rezultatul acestei învăţături greşite.
La ora actuală, oamenii se tem să vorbească despre sex. De ce? De teamă că ar putea
deveni încă şi mai obsedaţi de el decât sunt. Doresc să vă spun că această teamă este nefondată;
mai mult, este complet greşită. Lumea în care trăim nu se va putea elibera de sex decât atunci
când oamenii vor deveni capabili să poarte un dialog normal despre el.
Noi nu vom putea transcende sexul decât atunci când vom fi capabili să îl înţelegem
plenar. Celibatul nu este o prostie. Oamenii vor putea transcende sexul, dar numai după ce îl vor
înţelege plenar, după ce se vor familiariza pe deplin cu el. Ei se vor putea elibera de această forţă
numai după ce îi vor cunoaşte semnificaţia, modul de acţiune şi structura. Nu te poţi elibera de o
problemă închizând ochii în faţa ei, ca struţul. Numai un nebun crede că duşmanul din faţa sa va
dispărea dacă va închide ochii. Aşa procedează struţul. Acesta îşi îngroapă capul în nisip, convins
că dacă nu îşi mai vede duşmanul, acesta dispare. În cazul struţului, această logică este scuzabilă,
dar în cazul oamenilor nu este.
Oamenii s-au raportat la sex la fel cum procedează struţul cu duşmanii săi. Ei cred că dacă
îşi închid ochii în faţa lui, dacă îl ignoră, sexul va dispărea. Dacă lucrurile ar dispărea numai
închizând ochii, viaţa ar fi cu adevărat uşoară. Din păcate, nimic nu dispare numai prin închiderea
ochilor. Dimpotrivă, acest gest nu reprezintă decât o dovadă că ne temem de ceva, că suntem mai
slabi decât acesta, că nu reuşim să îl controlăm. Simţindu-ne incapabili să îl cucerim, preferăm să
închidem ochii în faţa lui.
Această închidere a ochilor reprezintă un semn de slăbiciune. Iar în ceea ce priveşte sexul,
întreaga umanitate a închis ochii. Mai mult decât atât, a intrat în tot felul de conflicte cu el.
Rezultatele devastatoare ale acestei atitudini ne sunt cunoscute tuturor: 98% dintre bolile psihice
de care suferă bărbaţii sunt datorate suprimării sexualităţii; 99% dintre isteriile şi bolile asociate
cu acestea de care suferă femeile sunt datorate aceluiaşi motiv. Dacă oamenii sunt agitaţi,
incapabili să se relaxeze, nefericiţi şi suferinzi, acest lucru se datorează tocmai faptului că şi-au
întors spatele energiei atotputernice a vieţii, fără a încerca să o înţeleagă. Rezultatul a fost opus
intenţiei lor.
Dacă un extraterestru ar coborî din ceruri şi ar analiza literatura oamenilor, dacă le-ar citi
cărţile şi poeziile, dacă le-ar privi picturile, ar rămâne uimit. Întreaga artă a umanităţii este
centrată în jurul sexului. De ce sunt saturate de sex toate poemele, nuvelele şi romanele
oamenilor? De ce trebuie să existe o femeie goală pe coperta oricărei reviste? De ce nu poate fi
conceput un film de succes fără puţină goliciune? Extraterestrul nostru ar rămâne uimit: de ce nu
se pot gândi oamenii la altceva decât la sex?
Dacă s-ar întâlni cu un om şi ar vorbi cu el, ar rămâne încă şi mai uimit, căci acesta nu i-ar
vorbi decât de suflet, de Dumnezeu, de cer şi de mântuire, fără să pomenească nici un cuvinţel
despre sex – deşi întreaga sa personalitate şi mediul în care trăieşte dau pe-afară de atâta
sexualitate. Extraterestrul s-ar minuna, întrebându-se de ce face omul atâtea eforturi pentru a-şi
satisface o nevoie despre care nu vorbeşte niciodată.
Omul a devenit o fiinţă perversă, iar asta în numele religiei. Vorbim de celibat, dar nu
facem nici un efort pentru a înţelege mai întâi energia sexuală, pentru a o transforma.
Fără a înţelege mai întâi această energie fundamentală a vieţii, eforturile noastre de a o
suprima şi de a o disciplina nu pot conduce decât la nebunie, la boală, la nevroză. Noi nu părem
însă să observăm acest lucru. Niciodată până acum nu au fost oamenii atât de bolnavi, de
nevrotici, de nefericiţi şi de otrăviţi.

25 din 187
 Este suficient să privim primul om care ne iese în cale pentru a ne da seama de acest
lucru. Umanitatea a acumulat atât de multă otravă, principalul motiv fiind acela că nu şi-a
acceptat niciodată natura. Oamenii au încercat să îşi suprime şi să îşi blocheze natura. Nimeni nu
face nici un efort pentru a rafina această natură, pentru a transforma această energie. Am aşezat
cu toţii un capac deasupra ei, iar acum ea fierbe în interiorul nostru ca un vulcan. Presiunea este
uriaşă şi poate izbucni în afară oricând. Şi cum credeţi că se va manifesta ea?
Să presupunem că se prăbuşeşte un avion. Vă aflaţi în apropiere şi vă grăbiţi să vedeţi ce
s-a întâmplat. Care este prima întrebare care vă trece prin minte atunci când vedeţi un corp? „Este
acest om musulman sau creştin? Nu. „Este acest om chinez sau indian?” Nu. Într-o fracţiune de
secundă, primul lucru pe care îl sesizaţi este dacă aveţi în faţă un bărbat sau o femeie.
De ce credeţi că acesta este primul lucru care vă trece prin minte? Din cauza sexului
reprimat. Acesta este motivul pentru care primul lucru care vă trece prin minte este că aveţi în
faţă un bărbat sau o femeie. Poţi uita un nume, o faţă sau o naţionalitate, casta, vârsta, statutul
social al cuiva, dar nu îi poţi uita niciodată sexul.
De ce? De ce poţi uita orice amănunt în legătură cu cineva, în afara sexului său? Datorită
prezenţei atât de acute a sexului în minte. Sexul este întotdeauna prezent, întotdeauna activ.
Planeta noastră nu va putea fi niciodată sănătoasă atât timp cât va exista această distincţie
între bărbaţi şi femei, iar această lume nu va cunoaşte pacea atât timp cât focul interior ne va
măcina în vreme ce noi îl reprimăm. În fiecare clipă a zilei, noi suntem nevoiţi să îl reprimăm, iar
focul continuă să ardă, transformându-ne viaţa în cenuşă. Dar nici chiar în aceste condiţii noi nu
suntem pregătiţi să examinăm ce se petrece cu acest foc.
Doresc să vă spun că dacă veţi ajunge să înţelegeţi acest foc, veţi constata că el nu vă este
deloc duşman. Dimpotrivă, vă este prieten. Dacă veţi înţelege acest foc, veţi constata că el nu vă
arde. Mai mult, vă poate încălzi casa iarna, vă poate găti mâncarea, vă poate fi de ajutor şi poate
deveni prietenul dumneavoastră în viaţă.
Electricitatea a existat în natură de milioane de ani. Uneori a ucis oameni, sub forma
trăsnetelor, dar nimeni nu a crezut vreodată că ea va ajunge să ne lumineze casele, astfel încât să
nu mai putem trăi fără ea. Nimeni nu şi-ar fi imaginat asemenea lucruri în trecut. Şi totuşi, astăzi
electricitatea a devenit prietena noastră. Cum s-a întâmplat acest lucru? Dacă am fi închis ochii în
faţa ei, nu i-am fi descoperit niciodată utilizările; ar fi rămas duşmanca noastră. Noi am adoptat
însă o atitudine prietenească faţă de electricitate. Am încercat să o înţelegem, să o cunoaştem, şi
treptat, între noi şi ea s-a legat o adevărată prietenie. Astăzi ar fi greu să ne mai descurcăm fără
ea.
Energia sexuală a oamenilor este chiar mai mare decât electricitatea, ba chiar şi decât
energia atomică, dar cine a încercat vreodată să transforme această energie? Un mic atom de
materie a anihilat un întreg oraş, cu o populaţie de o sută de mii de oameni: Hiroshima. Un singur
atom de energie sexuală poate crea însă o viaţă nouă, o nouă persoană! Iar această persoană poate
fi un Mahatma Gandhi, un Mahavira, un Gautama Buddha, un Christos, un Einstein sau un
Newton. Un atom infinit de mic de energie sexuală poate ascunde în el energia covârşitoare a
unui Mahatma Gandhi.
Dar noi nu suntem pregătiţi să înţelegem sexul. Nu avem nici măcar atâta curaj încât să
vorbim despre el. De ce suntem afectaţi de această teamă, care ne sufocă viaţa, făcându-ne
incapabili să înţelegem energia din care se naşte viaţa? De unde provine această stânjeneală?
Când am ţinut conferinţa aici, în Bombay, am simţit în public o mare stânjeneală. Am
primit numeroase bileţele care îmi spuneau: „Te rugăm, nu vorbi despre un asemenea subiect, pur

26 din 187
şi simplu nu trebuie să vorbeşti”. Am rămas uimit – de ce să nu vorbesc despre acest subiect? De
vreme ce această energie ne este inerentă, de ce să nu vorbim despre ea? De ce să nu o putem
cunoaşte? Fără a o cunoaşte, fără a-i înţelege comportamentul, cum am putea spera să o ridicăm
pe un plan superior? La fel ca orice altă energie, ea nu poate fi cucerită, transformată, decât prin
cunoaşterea ei. Până când vom reuşi să o cunoaştem, vom rămâne prinşi în ghearele ei şi nu ne
vom putea elibera de ea.
Principala grijă a unei religii adevărate este tocmai transformarea energiei sexuale. O
religie autentică nu doreşte altceva decât să scoată la lumină şi să reveleze plenar latura ascunsă a
individualităţii umane. Ea doreşte ca viaţa omului să devină un pelerinaj dinspre aspectele
inferioare către cele superioare, de la materie la divinitate.
Această dorinţă nu poate fi împlinită însă decât prin înţelegere. Este important să
înţelegem nu destinaţia, ci punctul de plecare, căci aici ne aflăm la începutul călătoriei. Sexul este
o realitate. Nimeni nu poate face abstracţie de el. Ce putem spune însă despre Dumnezeu?
Dumnezeu este departe. Nu putem atinge adevărul lui Dumnezeu decât începând prin a înţelege
locul în care ne aflăm la ora actuală; în caz contrar, nu vom reuşi să avansăm nici măcar cu un
milimetru. Tot ce vom face va fi să ne rotim în cerc, ca un bou prins în jug.
În timpul conferinţei mele de ieri am simţit că nu sunteţi pregătiţi să înţelegeţi nici măcar
aceste fapte simple ale vieţii. Ce altceva doriţi să înţelegeţi atunci? Ce altceva mai este de înţeles?
Toate aceste conversaţii despre Dumnezeu şi despre suflet nu reprezintă decât o palidă consolare,
o discuţie falsă, atât timp cât nu înţelegem adevărurile simple ale vieţii, oricât de urâte ni s-ar
părea la prima vedere.
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este acela că orice om se naşte dintr-un act
sexual. Întreaga fiziologie a omului este alcătuită din atomi de energie sexuală. Întreaga fiinţă
umană este susţinută de energia sexuală. De altfel, însăşi energia vieţii nu este altceva decât
energia sexuală.
Ce este, aşadar, această energie sexuală? De ce are ea un impact atât de puternic asupra
vieţilor noastre? De ce ne influenţează într-o măsură atât de mare? De ce se învârt vieţile noastre
în jurul sexului, până la moarte? În ce constă atracţia sa? De mii de ani, înţelepţii şi clarvăzătorii
voştri v-au interzis să vă referiţi la sex, dar se pare că această interdicţie nu v-a influenţat prea
mult. De mii de ani, înţelepţii şi clarvăzătorii au predicat că trebuie să ne ferim de sex, că trebuie
să izgonim orice gând şi orice dorinţă sexuală, că trebuie să scăpăm de aceste fantasme – dar ele
au refuzat să ne părăsească.
Nu mică mi-a fost uimirea când am întâlnit chiar şi prostituate care refuză să accepte o
discuţie despre sex. Tot ce m-au întrebat ele a fost despre suflet şi despre Dumnezeu. Am întâlnit
numeroşi asceţi, călugări şi oameni sfinţi. Aici, lucrurile stau invers: când rămâneam singuri,
unicul lucru despre care mă întrebau era sexul. Am rămas uimit să constat că asceţii şi aşa-zişii
voştri sannyasini – care predică într-una împotriva sexului – sunt la fel de obsedaţi de el ca şi
orice om de rând. În public, ei ţin predici despre suflet şi despre Dumnezeu, dar în interior au
aceeaşi problemă ca şi restul oamenilor.
Lucrurile acestea sunt cât se poate de naturale, căci noi nu am încercat niciodată să
înţelegem în ce constă această problemă. Nu am încercat niciodată să cunoaştem baza acestei
energii şi nu ne-am întrebat niciodată de ce suntem atât de atraşi de ea.
Unde se învaţă despre sex? Întreaga lume tună şi fulgeră, susţinând că celor mici nu
trebuie să li se vorbească de sex. Părinţii încearcă să le ascundă copiilor existenţa acestei
probleme; la fel şi profesorii lor, ba chiar şi scripturile. Nu există nici o şcoală, nici o universitate

27 din 187
în care profesorii să predea despre sex, şi totuşi, tinerii se trezesc într-o bună zi că întreaga lor
fiinţă este plină de această energie, care dă pe-afară. Cum este posibil să se întâmple acest lucru?
Copiilor li se predă despre adevăr, despre iubire, dar nu reuşesc să găsească nicăieri aceste
lucruri. De unde provine, aşadar, această atracţie atotputernică faţă de sex?
Există cu siguranţă un mister legat de această energie, şi este cu adevărat esenţial să îl
înţelegem. Poate că atunci vom reuşi să o transcendem.
Prima precizare pe care trebuie să o facem este că atracţia sexuală pe care o simt oamenii
nu este cu adevărat o atracţie faţă de sex. În esenţa ei, dorinţa sexuală este cu totul altceva. Aşa se
explică de ce, după fiecare act sexual, oamenii se simt vinovaţi, plini de remuşcări, nefericiţi,
deprimaţi. Ei se gândesc cum să scape de această energie deoarece nu găsesc nimic bun în ea.
Poate că explicaţia acestei atracţii rezidă altundeva. Poate că această atracţie are o
profundă semnificaţie religioasă. Iată o nouă perspectivă asupra lucrurilor: în viaţa lor de zi cu zi,
oamenii nu reuşesc să stabilească un contact cu latura profundă a fiinţei lor. Unica experienţă în
care reuşesc să stabilească acest contact este cea sexuală. Altminteri, ei trăiesc o întreagă
varietate de experienţe – la magazin, la lucru, câştigându-şi traiul, cucerind faima – dar niciuna
dintre acestea nu reuşeşte să îi pună în contact cu latura profundă a fiinţei lor. Singura care poate
face acest lucru este energia sexuală. În timpul unei experienţe amoroase, în profunzimile fiinţei
se petrec două lucruri.
Pe de o parte, în momentul orgasmului egoul dispare, fiind înlocuit de o stare non-egotică.
Pentru o clipă, omul iese din starea de „eu sunt”. Ştiaţi că experienţa religioasă supremă conduce
la aceeaşi dizolvare a egoului, care este înlocuit cu o stare de vid beatific? În timpul actului
sexual, egoul dispare temporar. Omul uită că există, că este una cu „eul” său.
Cel de-al doilea fenomen care se petrece în timpul actului sexual este dispariţia timpului.
În momentul extazului, omul trăieşte o stare de nemurire. Iisus Christos spunea despre iluminare:
„Nu va mai exista timp”. Într-adevăr, în experienţa iluminării timpul dispare. Ceea ce rămâne este
o stare care transcende timpul. Nu mai există trecut şi viitor. Singurul care rămâne este prezentul.
Acesta este cel de-al doilea fenomen care se petrece în timpul actului amoros: dispariţia timpului
pentru o clipă.
Acestea sunt cele două elemente fundamentale ale oricărei experienţe religioase autentice:
starea de transcendere a egoului şi ieşirea în afara timpului. Ele explică inclusiv această goană
nebună a omului după sex. Dorinţa sexuală nu se referă la corpul unui bărbat sau al unei femei, ci
la aceste două elemente, pentru a gusta, fie şi numai pentru o clipă cât de scurtă, din extazul stării
non-egotice şi al ieşirii în afara timpului. De ce apare totuşi această dorinţă? Pentru că sufletul nu
poate fi revelat decât atunci când egoul şi timpul dispar; numai atunci poate cunoaşte omul starea
de divinitate. Aceasta este esenţa oricărei experienţe religioase, şi ea stă la baza dorinţei sexuale a
omului. Dacă nu vom deveni conştienţi de această experienţă, nu vom putea transcende niciodată
sexul. Vom trăi şi vom muri ca fiinţe sexuale.
În schimb, dacă vom înţelege această experienţă… întunericul nopţii va fi străbătut de un
fulger. Dacă vom observa acest fulger şi îl vom înţelege, vom putea spulbera pentru totdeauna
întunericul nopţii. Dacă pornim însă de la premisa că fulgerul este generat chiar de întunericul
nopţii, singurul lucru care ne rămâne de făcut este să încercăm să facem întunericul nopţii încă şi
mai dens, pentru ca din el să se nască noi şi noi fulgere. Fulgerul de care vorbesc apare în timpul
actului sexual, dar se naşte dintr-o altă lume, care transcende sexul. Dacă putem păstra această
experienţă, ne vom putea ridica deasupra sexului. Altminteri, nu vom reuşi niciodată acest lucru.
Cei care se opun orbeşte sexului nu pot trăi niciodată experienţa transcendenţei. Ei nu pot

28 din 187
analiza şi nu pot înţelege în ce constă această dorinţă insaţiabilă care îi macină.
Doresc să subliniez faptul că această atracţie atotputernică faţă de sex se datorează unei
experienţe de o clipă a stării de sarnadhi, a stării non-mentale, a supraconştiinţei. Omul nu se va
putea elibera de sex decât începând din clipa în care va putea trăi experienţa stării de sarnadhi, a
supraconştiinţei, în afara actului amoros. Începând din acel moment, el va deveni eliberat de sex.
Dacă unui om care trăieşte în mic o experienţă extatică, plătind un preţ foarte mare pentru
ea, i se arată un loc în care poate trăi la liber şi în permanenţă experienţa respectivă, ar fi nebun să
prefere primul loc, în care este nevoit să plătească preţul cel mare şi în care durata experienţei
este limitată. Dacă va descoperi că experienţa trăită în timpul actului amoros poate fi atinsă prin
alte mijloace, omul va înceta automat să mai alerge după sex, orientându-se în noua direcţie.
Eu afirm cu tărie că prima experienţă de sarnadhi sau de supraconştiinţă pe care au
cunoscut-o vreodată oamenii a fost experienţa sexuală. Această experienţă este însă foarte
costisitoare. În plus, ea nu durează mai mult de o clipă. După un flash efemer, omul revine la
starea sa de dinainte. Pentru o clipă el se ridică într-un plan superior, atinge o profunzime unică, o
experienţă extatică, o stare de apogeu. Nici nu apucă însă să o conştientizeze că revine la starea sa
iniţială. Este ca un val care se înalţă către cer, dar înainte de a-l fi atins, când de-abia a apucat să
poarte un dialog cu vântul, reîncepe să cadă. Aceasta este experienţa orgasmului sexual. Din nou
şi din nou, experienţa se acumulează şi omul încearcă din nou să atingă cerul, dar de-abia apucă
să cunoască o lume superioară că se prăbuşeşte, simţindu-se pierdut. El revine la starea sa iniţială,
dar cu o energie mai mică.
Dacă valul ar putea îngheţa la fel ca o stalagmită, el nu ar mai fi nevoit să cadă. Atât timp
cât mintea omului se va scălda în energia sexuală lichidă, ea va continua să se înalţe şi să cadă, la
fel ca un val, timp de o viaţă întreagă. Explicaţia acestei atracţii atât de intense este experienţa
stării non-egotice: „Îmi doresc ca egoul să dispară, pentru a-mi cunoaşte în sfârşit sufletul. Îmi
doresc ca timpul să dispară, pentru a cunoaşte în sfârşit nemurirea, eternitatea, ceea ce se află
dincolo de timp, fără început şi fără sfârşit”. Din cauza acestei dorinţe elementare, întreaga lume
se învârte în jurul sexului.
Ce se întâmplă însă dacă ne opunem în permanenţă acestui fenomen? Vom atinge noi oare
experienţa supremă? Nici vorbă. Dacă ne opunem sexului, acesta devine pentru noi o obsesie. Nu
numai că nu ne putem elibera de el, dar suntem chiar înlănţuiţi pentru totdeauna, conform Legii
Efectului Invers. Oricât de mult am încerca să fugim de sex, nu vom reuşi decât să fim prinşi şi
mai tare în capcana sa.
Un om s-a îmbolnăvit. Boala sa consta în faptul că se simţea tot timpul flămând. Citise
mai multe cărţi care contestau mâncarea, care susţineau că postul este ceva religios, în timp ce
alimentaţia reprezintă un păcat. Citise de asemenea că actul hrănirii presupune o anumită
violenţă. De aceea, el a început să îşi reprime foamea. Cu cât şi-o reprima însă mai tare, cu atât
mai puternică devenea aceasta. Reuşea să postească timp de 3-4 zile, după care mânca tot ce
nimerea în faţa ochilor, ca un maniac. După ce mânca, suferea intens, căci îşi călcase legământul,
ca să nu mai vorbim de consecinţele naturale ale supraalimentaţiei. Pentru a se revanşa, ţinea din
nou câteva zile de post. După care, întregul proces se repeta.
În cele din urmă, s-a gândit că nu va reuşi niciodată să îşi îndeplinească scopul atât timp
cât va continua să trăiască în casa sa. De aceea, s-a decis să se mute în munţi. Ceilalţi membri ai
familiei se saturaseră de acest coşmar, aşa că au fost de acord. Omul nostru a plecat la o cabană şi
a închiriat o cameră. După o vreme, soţia sa s-a gândit că omul şi-a depăşit problema cu foamea,
aşa că i-a trimis un buchet de flori şi un bilet în care îi dorea însănătoşire grabnică şi să se

29 din 187
întoarcă acasă.
Bărbatul i-a răspuns printr-o telegramă: „Mulţumesc pentru flori. Au fost delicioase!”
Bietul de el mâncase florile! Dacă vi se pare greu de crezut că un om poate mânca nişte flori,
înseamnă că nu aţi trecut printr-un efort atât de mare de a renunţa la hrană…
Cam la fel s-au petrecut lucrurile cu sexualitatea. Oamenii au început să i se
împotrivească, iar perversiunile la care a condus acest lucru sunt practic nenumărate. Cu cât o
societate este mai civilizată, cu atât mai mare este numărul de prostituate care trăiesc în ea. V-aţi
gândit vreodată cum a apărut această instituţie a prostituţiei? Aţi văzut vreodată prostituate la
popoarele tribale? Nici vorbă. Aceste popoare nu-şi pot imagina cum şi-ar putea vinde o femeie
trupul şi onoarea, comercializându-si sexul în schimbul banilor. Cu cât civilizaţia devine însă mai
avansată, cu atât mai mult creşte numărul prostituatelor. De ce? Este acelaşi proces ca şi în cazul
celui care a mâncat florile. Iar dacă aţi vedea întreaga listă a perversiunilor care s-au născut din
cauza sa, aţi rămâne uimiţi.
Cine este responsabil pentru această stare de lucruri? Responsabilitatea le revine celor
care i-au învăţat pe oameni să îşi reprime sexul, să se lupte cu el, în loc să încerce să-l înţeleagă.
Din cauza acestei reprimări, energia sexuală a omului curge pe canale greşite. Din acest motiv,
întreaga societate suferă şi este bolnavă. Pentru ca ea să poată fi transformată, va trebui să
acceptăm energia sexuală şi să admitem că atracţia faţă de sex este un proces natural.
De ce există această atracţie faţă de sex? Dacă vom putea înţelege temelia atracţiei
sexuale, oamenii se vor putea ridica mai presus de lumea sexului. Lumea lui Rama (lumea
divinităţii) nu începe decât atunci când omul transcende lumea lui kama (lumea sexului).
Am fost odată la Khajuraho, în India, împreună cu un grup de prieteni, pentru a vizita
templele de acolo. Pereţii exteriori ai acestora (periferia lor) sunt sculptaţi şi decoraţi cu scene
erotice, cu diferite posturi amoroase. Prietenii m-au întrebat cum se face că un templu este
decorat cu asemenea posturi indecente!
Le-am răspuns că cei care au creat aceste temple deţineau o mare cunoaştere. Ei ştiau că
sexul există la circumferinţa vieţii, iar cei care continuă să fie prinşi în capcana sa nu au dreptul
să intre în templu.
L-am rugat apoi să intre în interior. Într-adevăr, în temple nu existau asemenea sculpturi.
Prietenii mei au rămas surprinşi să constate acest lucru. Le-am explicat că sexul nu poate exista
decât în exterior, la periferia vieţii, în timp ce în interiorul fiinţei se află templul lui Dumnezeu.
Cei care sunt încă atraşi de pasiune şi de sex nu sunt îndreptăţiţi să pătrundă în sanctuarul sacru al
acestui templu interior. Ei sunt nevoiţi să rătăcească în afara sa, să îi viziteze doar zidurile
exterioare.
Creatorii acestor temple au fost nişte oameni înţelepţi. Ei le spuneau adepţilor lor să
înceapă prin a medita asupra sexului, asupra scenelor erotice ilustrate pe pereţii exteriori ai
templului. Abia când vor fi înţeles în profunzime aceste scene, eliberându-şi mintea de ele, vor
putea pătrunde în interior. Numai atunci vor putea ei să cunoască divinitatea din interior.
Din păcate, noi am distrus – tocmai în numele religiei – posibilitatea de a înţelege sexul.
Mai mult, am creat o stare de duşmănie împotriva acestuia: „Nu aveţi ce să înţelegeţi în ceea ce
priveşte sexul; tot ce trebuie să faceţi este să închideţi ochii, să pretindeţi că el nu există şi să
intraţi în templu cu ochii închişi”. Dar cine poate intra în templul iui Dumnezeu cu ochii închişi?
Chiar dacă aţi face-o, nu l-aţi putea vedea pe Dumnezeu! Nu aţi vedea decât lucrul de care aţi
fugit atâta vreme, trezindu-va înlănţuiţi mai mult ca oricând de acesta.

30 din 187
 Ascultându-mă, unii ar putea crede că fac propagandă sexului. Dacă vă întâlniţi cu
asemenea oameni, spuneţi-le că nu au auzit nimic din ce am spus eu.
La ora actuală, este greu să găsiţi pe această planetă un duşman mai mare al sexului decât
mine, căci dacă ceea ce spun eu va fi înţeles, oamenii vor transcende această problemă. Pseudo-
predicatorii despre care aţi crezut până acum că sunt duşmani ai sexului sunt în realitate cei mai
buni prieteni ai acestuia. Ei au creat o obsesie colectivă faţă de sex, nu o eliberare faţă de el;
opoziţia lor atât de vehementă nu a condus decât la o atracţie şi mai sălbatică.
Odată, cineva mi-a spus că nu poate exista bucurie decât dacă faci ceva interzis sau
dezaprobat. Ştim cu toţii că fructul furat este întotdeauna mai dulce decât cel cumpărat de la
piaţă. Aşa se explică – printre altele – de ce propria dumneavoastră soţie nu vi se pare la fel de
atrăgătoare ca soţia vecinului. Cealaltă reprezintă fructul interzis. Cam aşa stau lucrurile şi cu
sexul. Noi l-am acoperit cu asemenea minciuni, am ridicat în jurul lui ziduri atât de înalte, încât a
devenit cea mai mare atracţie între toate.
Bertrand Russell a scris că în epoca victoriană, pe vremea când era copil, picioarele
doamnelor nu puteau fi văzute niciodată în public. Rochiile pe care le purtau trebuiau să atingă
pământul, acoperindu-le complet picioarele. Se considera că simpla vedere a unui picior de
femeie era suficientă pentru a trezi dorinţa sexuală a unui bărbat.
Russell continuă spunând că femeile din ziua de astăzi se plimbă pe jumătate goale, cu
picioarele complet vizibile, fără ca acest lucru să îi afecteze într-o măsură atât de mare pe bărbaţi.
Acest lucru dovedeşte, afirmă el, că cu cât ascundem mai mult un lucru, cu atât mai perversă
devine atracţia pe care o generează el.
Pentru ca această lume să poată fi eliberată de sexualitate, copiilor ar trebui să li se
permită să stea cât mai mult timp goi în casă. Atât timp cât este posibil, este recomandabil ca ei
să se joace goi unii cu alţii, băieţei şi fetiţe, astfel încât să se familiarizeze cât mai bine cu
trupurile lor. În acest fel, ei nu vor mai fi nevoiţi mai târziu să facă eforturi perverse pentru a-şi
atinge „din greşeală” corpurile în mijlocul mulţimii. Nu vor mai fi nevoiţi să caute poze cu
trupuri goale prin reviste. Vor fi atât de familiarizaţi cu trupurile de sex opus încât orice atracţie
perversă faţă de trup va dispărea.
Din păcate, oamenii moderni procedează exact invers. Ei nu-şi dau seama că cei care au
creat această atracţie obsesivă faţă de sex sunt chiar cei care le-au impus ideea stupidă de a-şi
ascunde trupul.
Copiii ar trebui să rămână şi să se joace goi cât mai mult timp, astfel încât fetele şi băieţii
să îşi vadă reciproc nuditatea. În acest fel, această boală absurdă nu îi va mai afecta pentru tot
restul vieţii.
Din păcate, nimeni nu face nimic pentru a vindeca această boală. Mai mult, noi inventăm
noi şi noi mijloace pentru a o perpetua. Astăzi, se publică liber literatură obscenă. Oamenii o
citesc, ascunzându-şi cartea sub coperţile Bhagavad-gita-ei sau ale Bibliei. Aceasta este o
literatură pornografică. Pe de altă parte, tot noi venim şi cerem ca literatura pornografică să fie
interzisă, fără să ne gândim că oamenii care o citesc au fost învăţaţi să se poarte astfel. Protestăm
împotriva pozelor cu nuditate, dar nu ne întrebăm cine sunt aceia care doresc să le vadă. Este
vorba de bărbaţii care nu au avut ocazia până acum să vadă un trup de femeie.
În mintea lor s-a născut un fel de curiozitate bolnavă de a cunoaşte acest trup.
Vreau să vă spun că trupul unei femei nu este atât de frumos cum pare din cauza hainelor
moderne. În loc să-l ascundă, hainele au fost concepute astfel încât să atragă mai degrabă atenţia

31 din 187
asupra lui. Modul nostru de a gândi a condus la rezultate opuse.
Mintea noastră nu va putea transcende sexul decât dacă va înţelege corect trei lucruri: ce
este el, în ce constă rădăcina atracţiei sale şi motivul pentru care a fost pervertit. Eforturile de a te
ridica deasupra sexului pe orice altă cale au condus la obţinerea unor rezultate greşite, căci au
creat un conflict cu acesta. Oamenii au devenit duşmanii sexului, nu prietenii săi. Ei l-au
reprimat, dar nu l-au înţeles.
Oamenii au nevoie de înţelegere, nu de reprimare. Cu cât înţelegerea este mai profundă,
cu atât mai sus se poate înălţa fiinţa umană. Cu cât înţelegerea este mai slabă, cu atât mai mult va
încerca ea să reprime aspectul pe care nu îl înţelege. Reprimarea nu poate conduce niciodată la
succes şi la sănătate.
Sexul este cea mai puternică energie pe care o manifestă viaţa, dar omul nu ar trebui să se
oprească aici. Energia sexuală poate fi transmutată în supraconştiinţă. Pentru ca celibatul să
devină posibil, sexul trebuie mai întâi înţeles. Cunoaşterea sa echivalează cu eliberarea de el, cu
transcenderea lui. Din păcate, chiar şi după o viaţă întreagă de experienţe sexuale, oamenii nu fac
nici un efort pentru a înţelege că actul amoros le permite accesul trecător la o experienţă de
samadhi, că reprezintă o fereastră către supraconştiinţă. Aceasta este explicaţia fascinaţiei
sexului.
Această experienţă care ne atrage atât de puternic poate fi înţeleasă prin meditaţie, prin
luciditate. Vom descoperi apoi că există căi mai uşoare pentru a retrăi experienţa – meditaţia,
conştientizarea, practicile yoga etc. Este esenţial însă mai întâi să înţelegem că această experienţă
este cea care ne atrage.
Cineva mi-a scris pentru a-mi spune că se simte foarte stânjenit de acest subiect al
conferinţelor mele. M-a rugat să mă gândesc cât de ciudat trebuie să se simtă o mamă care stă în
auditoriu împreună cu fiul ei, sau un tată care stă alături de fiica sa. A adăugat că asemenea
lucruri nu ar trebui discutate deschis. I-am răspuns că este extrem de naiv. O mamă cu adevărat
sensibilă ar trebui să îşi împărtăşească experienţele amoroase cu fiica ei, chiar înainte ca aceasta
să pătrundă în lumea sexului. Înainte ca ea să se rătăcească pe cărările greşite ale sexualităţii, din
cauza lipsei de informaţii şi a înţelegerii greşite. Un tată inteligent ar trebui să procedeze la fel cu
fiii săi, pentru ca aceştia să nu apuce pe căi greşite.
Ironia sorţii face însă ca nici taţii şi nici mamele din ziua de azi să nu aibă o experienţă
suficient de profundă în acest domeniu. Niciunul dintre ei nu a reuşit să se ridice deasupra
sexului. De aceea, ei se tem că dacă vor auzi prea multe despre sex, copiii lor ar putea cădea la
rândul lor în capcană! Ori de câte ori am prilejul să discut cu asemenea părinţi despre acest
subiect, eu îi întreb: voi pe cine aţi ascultat? Nu cumva aţi căzut singuri în capcană? Dacă nu vor
avea posibilitatea să cunoască mai multe despre acest subiect, copiii voştri vor proceda exact la
fel ca voi. Ei nu vor avea şansa de a-şi conserva şi de a-şi transforma energia.
Orice om a văzut cum arată cărbunele. Oamenii de ştiinţă afirmă că pe parcursul câtorva
mii de ani, acesta se poate transforma într-un diamant. Ei spun că între cărbune şi diamant nu
există nici o diferenţă chimică sau de structură. Un diamant este manifestarea transformată a unei
bucăţi de cărbune.
Din perspectiva mea, sexul reprezintă cărbunele, iar celibatul diamantul, starea
transformată a cărbunelui. Între diamant şi cărbune nu există o opoziţie. Primul este doar o stare
transformată a celui de-al doilea, este o călătorie a cărbunelui într-o altă dimensiune. În mod
similar, celibatul nu se află în opoziţie cu sexul, ci reprezintă o stare transformată a acestuia. Un
duşman al sexului nu va putea practica niciodată celibatul.

32 din 187
 Pentru a intra în dimensiunea celibatului… iar acest lucru este necesar, căci la urma
urmei, ce înseamnă celibatul? Celibatul înseamnă o experienţă prin care comportamentul şi
acţiunile tale sunt comparabile cu cele ale unui zeu, în care viaţa pe care o duci devine viaţa unui
zeu. Înseamnă să atingi o stare de divinitate. Această stare poate fi atinsă prin transformarea
energiilor, care devine posibilă numai prin înţelegere.
În zilele care vor urma, intenţionez să vă vorbesc despre maniera în care poate fi
transformată energia sexuală, astfel încât să puteţi atinge starea de supraconştiinţă. Sper că mă
veţi asculta cu atenţie, pentru a nu avea parte de neînţelegeri în ceea ce mă priveşte. Vă rog să îmi
puneţi toate întrebările care vă trec prin minte, oricare ar fi acestea. Trimiteţi-mi-le în scris, iar eu
voi răspunde la ele în următoarele două zile. Nu trebuie să ascundeţi nici o nelămurire pe care o
aveţi. Nu încercaţi să fugiţi de realitate. Adevărul rămâne adevăr, indiferent dacă ţinem ochii
închişi în fata lui sau îi deschidem. După părerea mea, singura persoană cu adevărat religioasă
este aceea care are curajul de a privi în faţă adevărurile vieţii. Oamenii slabi, laşi şi neputincioşi,
care nu îşi asumă curajul de a privi în faţă adevărurile vieţii, nu au nici o speranţă de a deveni
vreodată religioşi.
Vă invit aşadar să ascultaţi cu atenţie subiectul pe care îl voi trata în continuare, căci
înţelepţii şi clarvăzătorii voştri nu au vorbit niciodată despre el. Probabil că nici voi nu aţi mai
auzit vreodată pe cineva vorbindu-vă despre acest subiect. Poate că mintea voastră se va
înspăimânta. Sper totuşi să mă ascultaţi cu atenţie în zilele care vor urma, căci nu este exclus ca
înţelegerea problemei sexului să vă conducă în templul supraconştiinţei. Aceasta este speranţa
mea. Fie ca existenţa să mi-o împlinească.

• O NOUĂ POARTĂ •
● Aş dori să încep cu o istorioară.
A existat odată un pictor, care a trăit acum câteva secole. Dorinţa lui era să realizeze un
portret cu adevărat sublim, din care să emane divinitatea, din ochii căruia să iradieze pacea
infinită. De aceea, artistul nostru a început să caute pe cineva a cărui faţă să exprime ceva din
lumea de dincolo, din lumea transcendentă.
El a călătorit pretutindeni în ţară, mergând din sat în sat, din pădure în pădure în căutarea
unei asemenea persoane. După multă vreme, a întâlnit un păstor din munţi a cărui privire era
plină de inocenţă şi de lumină. Faţa şi trăsăturile sale comunicau într-adevăr promisiunea unui
cămin celest. Era suficient să-l priveşti o singură dată pentru a te convinge că Dumnezeu
sălăşluieşte în fiinţa umană.
Artistul i-a făcut portretul tânărului păstor. Succesul său a fost atât de mare încât milioane
de copii ale tabloului său s-au vândut în întreaga lume, chiar şi în cele mai îndepărtate ţări.
Oamenii se simţeau binecuvântaţi numai atârnând portretul în casele lor.
După circa 20 de ani, când artistul nostru a mai îmbătrânit, prin minte i-a trecut o altă
idee. Experienţa vieţii l-a învăţat că nu toţi oamenii sunt nişte zei; tot în ei sălăşluieşte şi diavolul.
De aceea, i-a venit ideea să picteze un portret care să reflecte principiul demoniac din om,
gândindu-se că cele două tablouri se vor completa reciproc, alcătuind împreună o fiinţă umană
adevărată.
A pornit aşadar la drum, căutând un om care să fie un adevărat demon. A intrat în crâşme

33 din 187
şi în cazinouri, în spitalele de nebuni şi în bordeluri, căutând portretul ideal care să reflecte focul
iadului, cu trăsături cu adevărat malefice, urâte şi sadice – imaginea perfectă a păcatului. Pictase
deja imaginea divinităţii; dorea să portretizeze acum imaginea răului încarnat.
După o îndelungă căutare, artistul nostru a întâlnit în sfârşit un prizonier într-o închisoare.
Omul comisese şapte crime şi urma să fie spânzurat în câteva zile. În ochii săi ardea cu adevărat
focul iadului. Părea o încarnare desăvârşită a urii. Faţa sa era cea mai urâtă pe care o văzuse
vreodată. Fără să mai stea pe gânduri, artistul a început pe loc să-l picteze.
Când portretul a fost gata, el a adus primul său tablou, cel care prezenta o faţă divină, şi l-
a aşezat alături, pentru a realiza contrastul. Din punct de vedere artistic, era greu de decis care
dintre ele era mai reuşit decât celălalt; ambele erau nişte capodopere. Pictorul a rămas multă
vreme contemplându-le. Atunci, a auzit un geamăt. S-a întors şi l-a văzut pe prizonier plângând.
— De ce plângi prietene? l-a întrebat el cu blândeţe. Această imagine te tulbură?
Puşcăriaşul i-a răspuns:
— În tot acest timp mi-am propus să ascund un anumit lucru de tine, dar acum nu mai pot.
Este evident că nu-ţi dai seama că primul tablou este tot al meu. Ambele portrete sunt ale mele.
Eu sunt păstorul pe care l-ai întâlnit cu 20 de ani în urmă. Cum să nu-mi deplâng decăderea? Am
căzut din rai în iad, din starea de divinitate la starea de demon. Nu ştiu cât de adevărată este
această poveste. Cert este că orice om are două laturi: una divină şi alta demoniacă, în orice om
există posibilitatea raiului şi cea a iadului. Florile beatitudinii pot creşte în oricine, dar tot el poate
cădea şi în mlaştinile urâţeniei. Oamenii oscilează în permanenţă între aceste două extreme. Ei le
pot atinge pe amândouă, dar marea majoritate sfârşesc prin a eşua pe malul iadului. Foarte puţini
sunt cei fericiţi care ştiu să îşi transforme viaţa într-un paradis.
Ce putem face pentru a deveni la fel ca portretul omului care iradia divinitate? Aş dori să-
mi încep conferinţa de astăzi cu această întrebare. Cum poate deveni viaţa omului un paradis, o
armonie, un parfum? Cum pot cunoaşte oamenii nemurirea? Cum pot pătrunde ei în templul
divinităţii?
De regulă, viaţa noastră pare să o ia în direcţia opusă, în copilărie ne aflăm cu toţii în
paradis, dar pe măsură ce creştem ne afundăm din ce în ce mai tare în iad. Aparent, începând din
copilărie noi intrăm într-o spirală descendentă. Lumea copilăriei este plină de inocenţă şi de
puritate, dar, treptat, noi o apucăm pe calea ipocriziei şi a vicleniei. La vârsta bătrâneţii, noi
suntem deja epuizaţi, nu numai din punct de vedere fizic, ci şi spiritual. Nu numai corpul nostru
devine slab şi infirm, ci şi sufletul nostru. Considerăm însă că acesta este procesul firesc al vieţii
şi mergem mai departe.
Religia pune la îndoială această stare de lucruri. Ea afirmă că greşim undeva, de vreme ce
ajungem din rai în iad. Lucrurile ar trebui să stea chiar pe dos. Călătoria noastră ar trebui să ne
conducă de la suferinţă la fericire, de la întuneric la lumină, de la mortalitate la nemurire. Aceasta
este unica aspiraţie reală şi profundă a fiinţei: aceea de a atinge nemurirea, de a trece din
întuneric în lumină, din neadevăr în adevăr.
Pentru a putea face această călătorie către adevăr avem însă nevoie de un rezervor de
energie. Este necesar să ne conservăm energia, să acumulăm suficient combustibil pentru a ne
putea înălţa cât mai mult. Paradisul nu este pentru cei slabi. Adevărul vieţii nu poate fi cunoscut
de cei care îşi risipesc energia, devenind lipsiţi de putere. Oamenii lipsiţi de energie nu pot face
această mare călătorie. Este nevoie de multă energie pentru a escalada aceste înălţimi.
Cheia călătoriei spirituale este conservarea energiei. Cel care doreşte să cunoască marile

34 din 187
înălţimi spirituale trebuie să dispună de foarte multă energie. Din păcate, noi suntem slabi, o
generaţie bolnavă, care îşi risipeşte continuu energia. Devenim din ce în ce mai slabi, până când
în interiorul nostru nu mai rămâne decât un mare gol.
Cum ne pierdem această energie?
Principalul canal prin care se pierde energia este sexul. Şi cine doreşte să îşi piardă
energia? Nimeni, dar actul sexual aduce cu sine o anumită împlinire, iar fascinaţia acesteia este
atât de mare încât omul este dispus să îşi piardă energia. În momentul orgasmului se produce o
anumită experienţă, de dragul căreia omul este dispus să plătească orice preţ.
Dacă am putea trăi această experienţă prin alte mijloace, mai puţin costisitoare, noi nu am
fi dispuşi să ne pierdem niciodată energia prin intermediul sexului. Există însă vreo altă cale prin
care putem atinge această experienţă, prin care să putem pătrunde în profunzimile ultime ale
fiinţei noastre, prin care să atingem apogeul vieţii, prin care să ne putem bucura, fie şi numai
pentru o singură clipă, de pacea şi beatitudinea supremă a sinelui nostru?
Dacă vom descoperi o asemenea cale, ea va produce o adevărată revoluţie în viaţa
noastră. Oamenii îşi vor întoarce atunci spatele în faţa sexului şi vor sta cu faţa direct către
supraconştiinţă. Odată cu această revoluţie, în faţa lor se vor deschide noi porţi.
Dacă nu vom fi capabili să le arătăm oamenilor o nouă poartă, ei vor continua să se mişte
în acelaşi cerc repetitiv, distrugându-se singuri. Aşa cum este înţeles sexul la ora actuală, el nu
permite deschiderea unei alte porţi. Dimpotrivă, a condus omul la un adevărat dezastru. Natura i-
a înzestrat pe oameni cu o poartă: sexul, dar învăţăturile care au circulat de-a lungul secolelor au
închis această poartă, fără a deschide alta în schimb. În absenţa unei noi porţi, energia omului este
nevoită să se învârtească într-un cerc închis. Neavând pe unde să iasă, ea se sufocă, conducând
omul la nebunie. El încearcă să redeschidă cu forţa poarta naturală a energiei sexuale; mai mult,
din cauza presiunii excesive, aceasta spulberă în calea ei toate zidurile cu care a fost înconjurată,
curgând prin prima spărtură pe care o întâlneşte în cale. Ea ajunge să curgă astfel de multe ori pe
căi nenaturale. Acesta este unul din marile blesteme care apasă asupra umanităţii: în faţa ei nu a
fost deschisă o nouă poartă, iar cea veche a fost închisă.
Aşa se explică de ce m-am opus dintotdeauna învăţăturilor care propagă duşmănia faţă de
sex şi suprimarea acestuia, care au făcut mult rău umanităţii. Din cauza lor, sexualitatea nu numai
că s-a acumulat excesiv în fiinţa umană, dar a apucat-o pe căi perverse. Care este însă remediul?
Poate fi deschisă o altă poartă?
Am afirmat mai devreme că experienţa trăită în momentul orgasmului este alcătuită din
două elemente: ieşirea în afara timpului şi starea de dincolo de ego. Timpul dispare şi egoul se
dizolvă. În absenţa egoului şi a timpului, omul trăieşte o scurtă revelaţie a sinelui său real. Acest
moment glorios nu durează însă prea mult timp, după care omul cade din nou în starea sa
obişnuită. Din păcate, în timpul acestui proces el pierde foarte multă energie bioelectrică.
Mintea tânjeşte după această experienţă. Ar vrea să o retrăiască din nou şi din nou. Pe de
altă parte, momentul este atât de efemer încât de-abia îl trăim că şi dispare, fără să lase în urma sa
o amintire clară a experienţei trăite. Tot ce rămâne în urma lui este o obsesie, un impuls, o dorinţă
de a retrăi experienţa, iar oamenii cad pradă acestei dorinţe, pe care o urmăresc întreaga lor viaţă.
Din păcate, ei nu pot trăi această stare mai mult de o singură clipă.
Aceeaşi stare poate fi atinsă însă şi prin meditaţie.
Există două modalităţi prin care omul poate avea acces la starea de conştiinţă supremă:
sexul şi meditaţia. Sexul este calea naturii – îl experimentează inclusiv animalele şi plantele, nu

35 din 187
numai oamenii. Atât timp cât ne limităm să urmăm calea naturii, nu suntem mai presus de
animale. Adevărata umanitate începe în ziua în care deschidem cea de-a doua poartă. Până atunci,
cu greu ne putem numi fiinţe umane. Nu suntem oameni decât cel mult cu numele. Până atunci,
centrul vieţii noastre coincide cu centrul vieţii animalelor, al naturii. Până când nu vom reuşi să
ne ridicăm deasupra acestuia, până când nu vom reuşi să-l transcendent vom trăi la fel ca
animalele. Deşi ne îmbrăcăm ca oamenii, deşi vorbim un limbaj şi avem aparenţa exterioară a
unor oameni, pe nivelele profunde ale minţii noastre noi nu suntem nimic mai mult decât nişte
animale.
Aşa se explică de ce, la cea mai mică ocazie de a se manifesta, animalul din noi iese la
suprafaţă. Când India şi Pakistanul s-au separat, am putut vedea cu ochii liberi animalul care zace
în oameni. Am putut vedea de ce sunt capabili oamenii care se roagă în moschei şi care recită
Cita în temple. Ei pot face crime, violuri, pot incendia, nimic nu pare să le mai stea în cale.
Aceiaşi oameni care se roagă în moschei şi în temple violează acum femei. Ce s-a întâmplat cu
ei?
Dacă aici, în această sală, ar avea loc o revoltă, oamenii şi ar părăsi imediat aparenţa
umană şi animalul din ei ar ieşi la iveală. Animalul din interiorul omului este oricând gata să fie
eliberat din cuşcă. În mijlocul mulţimii, al revoltelor colective, omul găseşte cea mai bună ocazie
de a renunţa la haina strâmtă a umanităţii sale şi de a uita de sine. În mijlocul mulţimii, el capătă
curajul de a-şi dezlănţui animalul interior, pe care a reuşit până atunci să îl menţină intr-o
oarecare măsură sub control. De aceea, cele mai hidoase crime care s-au petrecut vreodată pe
suprafaţa pământului sunt cele făcute de mulţimi, nu cele individuale. Când este singur, omul se
teme să nu fie văzut, să nu fie etichetat drept un animal, dar în mijlocul mulţimii el îşi pierde
identitatea. Acum face parte integrantă dintr-o masă. Nn mai există o persoană cu un nume, ci
doar o mare mulţime. Acum, tot ce face omul face în numele mulţimii.
Şi ce fac asemenea oameni? Ei incendiază, violează, ucid. Făcând parte integrantă din
mulţime, ei au ocazia să îşi dezlănţuie animalul interior. Aşa se explică de ce, la fiecare 5-10 ani,
oamenii simt nevoia să pornească un nou război, o nouă revoltă. Dacă este vorba de un conflict
între musulmani şi hinduşi, e foarte bine. Dacă nu, poate fi şi un conflict între gujarathi şi
marathi, sau, de ce nu, între vorbitorii şi ne vorbitorii de limba hindusă. Orice pretext este la fel
de bun pentru a dezlănţui animalul interior.
Animalul din om se sufocă dacă este închis prea mult timp în cuşcă. El rage, sperând să i
se dea drumul. Iar acest animal din interiorul omului nu poate fi învins, nu poate fi transcens
decât atunci când omul se ridică deasupra porţii cu care l-a înzestrat natura.
La ora actuală, energia vieţii nu are decât un singur canal prin care poate ieşi, iar acesta
este canalul natural, animalic. Închiderea sa generează probleme uriaşe. De aceea, este esenţial ca
înainte de închiderea acestui canal să fie deschis altul, astfel încât energia să poată curge într-o
direcţie diferită. Acest lucru este posibil. Până acum nu l-au aplicat prea mulţi oameni deoarece
reprimarea pare întotdeauna mai comodă. Transformarea este mult mai dificilă. Este mult mai
uşor să ascunzi un lucru decât să-l transformi. Pentru transformare este nevoie de o metodă, de
disciplină şi efort. De aceea, omul a ales calea reprimării energiei sexuale.
El a uitat însă că nimic nu poate fi distrus prin reprimare. Dimpotrivă, energia respectivă
nu face decât să devină şi mai puternică. El a uitat că reprimarea nu face decât să îi sporească
atracţia faţă de aspectul respectiv. Tot ceea ce reprimăm pătrunde în nivelele profunde ale
conştiinţei noastre. Chiar dacă reuşim să reprimăm un anumit aspect în timpul orelor de veghe,
noaptea el va ieşi la iveală m visele noastre. El aşteaptă în interior, gata să iasă la lumină cu prima

36 din 187
ocazie.
Reprimarea nu ne eliberează niciodată; dimpotrivă, rădăcinile ei pătrund şi mai adânc în
subconştientul nostru, iar noi cădem pradă şi mai puternic aspectului reprimat. Umanitatea a
devenit captiva sexului tocmai din cauza efortului ei de a-l reprima.
Aşa se explică de ce oamenii nu au o perioadă de rut, la fel ca animalele. Nu există nici un
animal care să simtă non-stop impulsul sexual, 365 de zile din 365. Animalele au o perioadă
specifică, un anotimp al sexualităţii, care vine şi trece. Priviţi însă ce se întâmplă cu oamenii. Ei
au devenit captivii energiei pe care au încercat să o reprime şi care a pus complet stăpânire pe ei,
obsedându-i în permanenţă.
V-aţi gândit vreodată la faptul că nici un animal nu simte tot timpul impulsul sexual, în
orice situaţie – cu excepţia omului? Sexualitatea mocneşte în interiorul oamenilor, ca şi cum
sexul ar fi tot ce contează în viaţa lor. Cum s-a petrecut acest lucru? De ce s-a petrecut numai în
cazul oamenilor, nu şi în cel al animalelor? Există o singură explicaţie: oamenii au încercat să
reprime sexul, care s-a răspândit în viaţa lor la fel ca o otravă.
Dar ce anume a făcut omul pentru a-şi reprima sexualitatea? El a condamnat-o, a adoptat
o atitudine insultătoare împotriva ei, a degradat-o, a abuzat-o în fel şi chip. A numit-o poarta
iadului. A proclamat sexul un păcat. A afirmat că tot ceea ce este legat de sex trebuie dispreţuit.
A inventat tot felul de nume degradante pentru sex, pentru a-şi justifica astfel reprimarea. Omul
nu şi-a dat seama că viaţa sa s-a umplut de otravă tocmai din cauza acestor abuzuri şi a acestei
atitudini de condamnare.
Nietzsche a făcut odată o afirmaţie extrem de relevantă. El a spus că religiile au încercat
să ucidă sexul otrăvindu-l; deşi nu a murit, sexul a devenit otrăvit. Ar fi fost mai bine dacă ar fi
murit de-a binelea! Dar nu a fost să fie, iar lucrurile s-au înrăutăţit şi mai tare. El continuă să
trăiască, dar otrăvit.
Sexul otrăvit a devenit „sexualitate”. Sexul există şi la animale, dar în cazul lor el este
sinonim cu energia vieţii. „Sexualitatea” nu există însă decât în cazul oamenilor.
Animalele nu au o sexualitate. Priviţi în ochii animalelor; nu veţi găsi în ei nici o urmă de
sexualitate. Dacă veţi privi însă în ochii unui om, veţi găsi în ei licărul dorinţei, al sexualităţii.
Animalele nu şi-au pierdut frumuseţea primordială. Din cauza reprimării, omul s-a acoperit însă
de urâţenie.
Am afirmat de mai multe ori că dacă dorim ca lumea în care trăim să fie eliberată de
sexualitate, ar trebui să-i lăsăm pe copiii noştri să se joace împreună, să îşi cunoască trupurile
goale. Ei ar trebui să se familiarizeze cu sexul opus încă înainte ca energia sexuală să se
maturizeze în ei, înainte de vârsta de 14 ani, pentru ca această dorinţă de cunoaştere să dispară.
Oamenii au procedat însă exact pe dos: ei au încercat chiar să îmbrace animalele, să le
acopere goliciunea, tocmai pentru a nu corupe copiii! Da, au existat moralişti care au încercat să
impună interzicerea circulaţiei animalelor goale pe străzi!
Vedeţi la câte lucruri se pretează aşa-zişii voştri salvatori, pentru a salva rasa umană? Ei
nu-şi dau seama că sunt chiar cei care au distrus umanitatea. Nu aţi remarcat niciodată cât de
frumoase sunt animalele, în nuditatea lor? Ele sunt inocente, simple şi directe. Este aproape
imposibil să te gândeşti că un animal este gol. Trebuie să ai o spaimă nebună de nuditate pentru
a-ţi trece un asemenea gând prin cap. Cei care se tem de goliciune vor face însă orice pentru a
compensa această spaimă. Din păcate, din cauza unor asemenea idei, umanitatea decade pe zi ce
trece.

37 din 187
 În realitate, oamenii au nevoie de cu totul altceva: ei ar trebui să devină atât de simpli, atât
de inocenţi încât să poată stea goi fără să se ruşineze de nuditatea lor, la fel ca Mahavira, maestrul
jainist care s-a decis să renunţe la haine. Oamenii afirmă că prin renunţarea la haine, el şi-a expus
goliciunea. Personal, nu sunt de acord. Eu aş spune altceva: că mintea sa, conştiinţa sa a devenit
atât de curată, de inocentă, de pură, la fel ca aceea a unui copil, încât nu a mai simţit nevoia să
poarte haine. Când nu ai nimic de ascuns, poţi rămâne gol fără să te ruşinezi. Dacă ai ceva de
ascuns, simţi nevoia să te acoperi. Dacă nu ai nimic de ascuns, necesitatea hainelor dispare.
Noi avem nevoie să creăm o lume în care indivizii să fie atât de puri, atât de inocenţi şi
atât de lipsiţi de vinovăţie încât să renunţe în mod natural la haine. De ce ar trebui să ne fie ruşine
să stăm goi? În ziua de azi, oamenii se simt atât de vinovaţi încât nu reuşesc să scape de acest
sentiment nici chiar acoperiţi de haine. De altfel, acestea nu reuşesc să le acopere goliciunea
interioară. Invers, au existat oameni care nu au fost goi, deşi şi-au expus nuditatea. Nuditatea este
o stare de spirit. Când mintea este pură şi inocentă, chiar şi nuditatea devine sublimă, căpătând o
semnificaţie şi o frumuseţe aparte.
Din păcate, până acum noi am fost hrăniţi cu otravă, iar aceasta s-a răspândit în întreaga
noastră viaţă, impregnându-ne întreaga existenţă.
În India, femeilor li se cere să îşi transfigureze bărbaţii, să se gândească la ei ca la nişte
zei. Pe de altă parte, încă din copilărie li se spune că sexul este un păcat, poarta care duce către
iad. Cum îşi mai pot respecta ele bărbaţii, care le silesc să comită acte sexuale, atrăgându-le astfel
către iad? Pe de o parte îi spui unei femei că bărbatul ei este un zeu, iar pe de altă parte acesta o
târăşte în iad, silind-o să comită un „păcat”.
Când am ţinut o conferinţă pe tema acestui subiect în Bombay, o femeie a venit la mine şi
mi-a spus: „Sunt foarte supărată pe tine. Sexul este un subiect dezgustător. Sexul este sinonim cu
păcatul. De ce ai vorbit atât de mult despre ei? Eu dispreţuiesc sexul”.
Femeia este măritată şi are copii, dar dispreţuieşte sexul. Cum şi-ar putea iubi ea bărbatul,
cel care o sileşte să comită ceva ce dispreţuieşte? Cum şi-ar putea iubi copiii născuţi dintr-un act
sexual? Iubirea sa va rămâne de-a pururi otrăvită. Oricât de mult ar iubi, în iubirea ei se va
ascunde întotdeauna otrava. Va exista întotdeauna un zid între această femeie şi bărbatul ei, între
ea şi copiii ei, tocmai din cauza acestei atitudini de condamnare a sexualităţii. Pentru ea, copiii
sunt roade ale păcatului; relaţia dintre ea şi soţul ei este una păcătoasă. Cum poţi fi prietenul unei
persoane cu care întreţii o relaţie păcătoasă? Cum poţi trăi în armonie cu păcatul?
Cei care condamnă sexul au distrus viaţa de cuplu a oamenilor. Rezultatul acestei acţiuni
nu a fost însă în nici un caz transcenderea sexului. Bărbatul care se izbeşte de un zid ori de câte
ori are de-a face cu soţia lui nu va putea fi niciodată mulţumit de ea. El se va duce la alte femei,
va căuta o prostituată. Cea care îl obligă să facă acest lucru este însăşi soţia lui! Dacă ar fi fost pe
deplin mulţumit acasă, toate celelalte femei din lume i s-ar fi părut cel mult nişte surori sau nişte
mame. Din cauza insatisfacţiei pe care o trăieşte acasă, el le priveşte însă ca pe nişte soţii
potenţiale, ca pe nişte partenere de cuplu. Este un proces natural, căci acolo unde ar fi trebuit să
descopere fericire şi satisfacţie nu a descoperit decât nefericire, otravă, repulsie şi discuţii despre
păcat. De aceea, el este silit să îşi caute satisfacţia în altă parte.
Ce este mai rău este că sursa naturală a iubirii a fost otrăvită. Când între soţ şi soţie apare
un sentiment de stânjeneală, de vinovăţie, de păcat, posibilitatea de a creşte a de a se transforma
împreună este tăiată de la rădăcină.
Dacă bărbatul şi femeia se bucură de sex într-o manieră armonioasă, încercând să îl
aprofundeze, scufundându-se în iubire unul faţă de celălalt, fără să condamne în nici un fel actul

38 din 187
amoros, relaţia dintre ei tinde să devină pe zi ce trece din ce în ce mai elevată, mai rafinată. În
final, femeia va sfârşi prin a-şi privi bărbatul la fel ca o mamă.
● În anul 1930, Gandhi a făcut o vizită la Ceylon, însoţit de soţia sa Kasturba. Gazdele lui
Gandhi au crezut că acesta a venit însoţit de mama sa, căci obişnuia să îi spună Kasturbei ma,
mamă. În discursul de bun venit, gazda a declarat că este extrem de onorată de prezenţa mamei
lui Gandhi, care îl însoţea pe acesta în călătorie şi care era aşezată alături de el. Secretarul lui
Gandhi a devenit subit foarte nervos. Greşeala îi aparţinea; ar fi trebuit să îi prezinte pe membrii
delegaţiei organizatorilor. Era însă prea târziu. Gandhi se îndrepta deja spre microfon şi se
pregătea să vorbească. Secretarul era îngrijorat de reproşurile pe care urma să i le facă şeful său
după terminarea recepţiei. Nici prin cap nu-i trecea că Gandhi nu era deloc supărat pe el;
dimpotrivă, căci nu există prea mulţi bărbaţi în această lume care să fi reuşit să îşi transforme
soţiile în mame.
În discursul său, Gandhi a spus: „Printr-o fericită coincidenţă, prietenul care a făcut
introducerea a rostit adevărul, chiar dacă a făcut o greşeală. În ultimii ani, Kasturba a devenit cu
adevărat mama mea. Cândva, mi-a fost soţie, dar acum mi-a devenit o mamă”.
Acest lucru este întru totul posibil. Dacă soţul şi soţia fac efortul de a înţelege ce
înseamnă sexul, ei devin prieteni şi tovarăşi de viaţă, odată cu transformarea sexualităţii lor.
În momentul în care ei reuşesc să îşi transforme energia sexuală, între ei se naşte un
sentiment copleşitor de recunoştinţă. Înaintea acestui moment, între soţi nu poate exista decât
animozitate şi o mânie subtilă. Înainte de transformare nu poate exista decât o luptă constantă,
nicidecum prietenie.
Prietenia se naşte începând din clipa în care cei doi devin tovarăşi, vehicule reciproce de
transformare a energiilor lor amoroase. Acesta este momentul în care între cei doi soţi se naşte un
sentiment de recunoştinţă profundă. Bărbatul se umple de respect pentru soţia sa, deoarece l-a
ajutat să se elibereze de dorinţa sexuală. Femeia se umple de recunoştinţă faţă de soţul ei,
deoarece a ajutat-o să scape de pasiune. Începând din acel moment, cei doi încep să trăiască o
frumoasă poveste de prietenie, de iubire, nu doar o simplă relaţie amoroasă. Acesta este începutul
călătoriei prin care bărbatul devine un zeu pentru soţia sa şi femeia devine o zeiţă pentru soţul ei.
Din păcate, această posibilitate a fost otrăvită chiar de la sursă.
De aceea spuneam că este foarte greu să găseşti un duşman mai mare al sexului decât
mine. Duşmănia mea nu are însă nimic de-a face cu condamnarea sexului; tot ce fac eu este să vă
indic direcţia în care trebuie să mergeţi pentru a vă transforma energia sexuală şi pentru a o putea
transcende. Eu sunt duşmanul sexului în sensul că pregătesc transformarea cărbunelui în diamant.
Unica mea dorinţă este să transform sexul.
Cum poate fi realizat acest lucru? Care este metoda? Pentru a transforma sexul, trebuie
deschisă o altă poartă.
Sexul nu apare odată cu naşterea copilului, ci după un anumit interval de timp. Corpul
acumulează energie, celulele cresc, iar la momentul oportun, când corpul este pregătit, apare
sexul. Energia se acumulează lent, iar când devine suficient de puternică, deschide poarta care i-a
fost închisă timp de 14 ani. Acesta este începutul lumii sexuale pentru copil.
După deschiderea acestei porţi este foarte greu să mai deschizi cea de a doua poartă, căci
natura energiei face ca odată găsit un canal prin care să treacă să se cramponeze de acel canal,
fără a mai căuta o altă cale de ieşire. După ce Gangele şi-a stabilit albia, el continuă să curgă prin
ea, nu îşi caută un curs nou în fiecare zi. Deşi este alimentat continuu cu apă primită de la diferite
râuri, el nu îşi mai schimbă albia. În mod similar, energia omului îşi stabileşte un anumit curs,

39 din 187
după care continuă să curgă prin el.
Dacă un om doreşte să se elibereze de sexualitate, el trebuie să deschidă o poartă nouă
înainte de deschiderea porţii energiei sexuale. Această poartă nouă este meditaţia. Copiii ar trebui
să primească lecţii de meditaţie încă de la cea mai fragedă vârstă. Din păcate, tot ce îi învaţă
părinţii şi profesorii este conflictul cu energia sexuală, ceea ce reprezintă o prostie absolută.
Copiii nu ar trebui să fie învăţaţi să intre în conflict. Învăţătura lor ar trebui să fie una pozitivă,
aşa cum este meditaţia. De altfel, copiilor le este mult mai uşor să înţeleagă ce înseamnă aceasta,
căci poarta energiei sexuale nu s-a deschis încă în cazul lor. Această poartă este închisă; energia
lor este perfect conservată şi poate bate la orice poartă, deschizând-o. Mai târziu, aceşti copii vor
fi deja prea bătrâni şi le va fi mult mai greu să înţeleagă ce este meditaţia. O plantă tânără şi
fragedă se apleacă uşor în orice direcţie, dar pe măsură ce îmbătrâneşte, devine din ce în ce mai
rigidă. Dacă încerci să o îndoi, se poate rupe.
Predarea meditaţiei numai după ce omul devine matur reprezintă o abordare greşită. Ea ar
trebui predată înainte de toate copiilor. Din păcate, aşa cum sunt construiţi, oamenii nu încep să
manifeste un interes pentru meditaţie decât când se apropie de finalul vieţii. Abia atunci încep ei
să-şi pună întrebări legate de meditaţie, de disciplinele spirituale, de metodele prin care pot obţine
pacea interioară. Când nu mai au nici un pic de energie, când toate posibilităţile lor de a progresa
s-au epuizat, când trupul lor s-a rigidizat şi şi-a pierdut supleţea, când schimbarea devine extrem
de dificilă – ei încearcă să se transforme. Oameni cu un picior în groapă vin şi se interesează în ce
constă meditaţia. După părerea mea, este o nebunie! Această planetă nu va cunoaşte niciodată
pacea şi meditaţia până când nu vom reuşi să asociem aceste concepte cu noii născuţi. Este
absurd să predai meditaţia unor oameni aflaţi în amurgul vieţii. Efortul de a atinge pacea
interioară devine uriaş şi inutil în această perioadă a vieţii, când totul ar fi putut fi extrem de
simplu dacă s-ar fi realizat la o vârstă mult mai fragedă.
Aşadar, primul pas către transformarea sexului constă în predarea meditaţiei copiilor mici,
în iniţierea lor în arta păcii, a non-minţii, a tăcerii. Oricum, după standardele omului adult, copiii
sunt deja tăcuţi şi împăcaţi sufleteşte. Dacă sunt direcţionaţi într-o măsură cât de mică şi dacă
sunt învăţaţi să păstreze tăcerea şi să se relaxeze în fiecare zi câte puţin, la vârsta de 14 ani, când
vor atinge maturitatea sexuală, noua poartă va fi deja deschisă în cazul lor. Ajunsă la maturitate,
energia va începe să curgă în mod natural prin această poartă. Ei vor fi deja familiarizaţi cu
experienţa păcii, a beatitudinii, a ieşirii în afara timpului şi a stării egotice, cu mult timp înainte
de a experimenta sexul. Această cunoaştere îi va împiedica să îşi canalizeze energia pe căi
greşite, orientând-o pe calea cea bună.
În loc să le predăm liniştea meditaţiei, noi îi învăţăm pe copii să condamne sexul. „Sexul
este un păcat, sexul este murdar”. Le spunem că este ceva urât, ceva rău, că cei care îl practică
ajung în iad. Toate aceste afirmaţii nu îi fac pe copii decât să devină şi mai curioşi. Ei vor să afle
mai multe despre acest iad, despre acest lucru rău şi murdar care îi înspăimântă atât de tare pe
părinţii lor.
În scurt timp, copiii află că părinţii lor practică ceea ce le interzic lor să cunoască. Din
acest moment, respectul şi încrederea lor în părinţi dispar. Nu educaţia modernă este responsabilă
pentru diminuarea respectului faţă de părinţi, aşa cum se pretinde, ci părinţii înşişi. Copiii află în
scurt timp că părinţii lor sunt plenar angrenaţi în activitatea despre care le spun lor că este
murdară, că viaţa lor de zi este complet diferită de cea de noapte, că între ceea ce spun şi ceea ce
fac există o mare deosebire.
Copiii sunt nişte observatori foarte buni. Ei sunt foarte atenţi la ceea ce se petrece în casă.

40 din 187
Ei văd imediat că ceea ce tata numeşte „o treabă murdară” şi mama „un păcat” se petrece chiar
acasă la ei. Respectul lor faţă de părinţi se evaporă, căci îşi dau seama că aceştia sunt nişte
ipocriţi, nişte mincinoşi. Una spun şi alta fac. Şi toată această decepţie este centrată în jurul
sexului.
Nu vă învăţaţi copiii că sexul este un păcat. Spuneţi-le că acesta face parte integrantă din
viaţă, că reprezintă viaţa însăşi. În acest fel, ei vor înţelege mult mai corect comportamentul
vostru. Când vor mai creşte şi vor înţelege mai bine ce se întâmplă, respectul lor faţă de
sinceritatea dumneavoastră se va amplifica. Nimic nu-i va ajuta mai mult în viaţă să devină
religioşi decât descoperirea faptului că părinţii lor sunt oameni cinstiţi şi oneşti. Din păcate,
majoritatea copiilor află că părinţii lor sunt nişte mincinoşi şi nişte ipocriţi. Reprimarea sexului a
creat o prăpastie între soţi şi soţii, dar şi între părinţi şi copii.
Umanitatea nu are nevoie de acest conflict cu sexul, de această condamnare a energiei
amoroase. Ea are nevoie de o educaţie sexuală corectă. De îndată ce copiii devin suficient de
maturi pentru a pune întrebări, spuneţi-le tot ce este esenţial să cunoască, tot ce pot înţelege ei la
vârsta respectivă, astfel încât să nu devină excesiv de curioşi faţă de sex, să nu fie atraşi de acesta
până la obsesie, încercând să afle ce-i cu el pe căi greşite. Copiii vor afla oricum ceea ce îi
interesează, dar dacă cei care îi vor informa vor fi oameni nepotriviţi, dacă vor primi această
cunoaştere pe canale greşite, vor suporta durerea pentru tot restul vieţii lor. Între ei şi părinţii lor
se va crea un zid al tăcerii şi al secretului, ca şi cum nici unii dintre ei nu ar şti nimic despre sex.
Copiii trebuie să primească o educaţie sexuală corectă.
În al doilea rând, ei trebuie să fie învăţaţi să mediteze, să rămână calmi, senini, tăcuţi, să
atingă starea non-mentală. Copiii pot învăţa foarte uşor acest lucru dacă li se creează condiţii să
rămână liniştiţi timp de o oră sau două în fiecare zi. În mod evident, acest lucru nu va fi posibil
decât dacă veţi medita alături de ei. O oră petrecută zilnic în tăcere ar trebui să fie o obligaţie în
fiecare casă. Dacă dintr-un motiv sau altul, sunteţi nevoiţi să săriţi peste o masă, acest lucru poate
fi tolerat, dar nimic nu ar trebui să vă împiedice să practicaţi ora zilnică de meditaţie. O casă în
care nu este practicată zilnic meditaţia nu poate fi numită un „cămin”.
Dacă va practica o oră de meditaţie în fiecare zi, la vârsta de 14 ani poarta spirituală va fi
deja deschisă pentru copil. El va şti să experimenteze ieşirea în afara timpului şi transcenderea
egoului, va începe să-şi cunoască sufletul, iar sexul i se va părea ceva nesemnificativ prin
comparaţie. De aceea, copilul nu va mai alerga ca un nebun în goana după sex, căci energia lui va
curge deja pe un alt canal.
Acesta este primul pas. Meditaţia este primul pas în disciplina celibatului, a transcenderii
energiei sexuale, a transformării acesteia.
Cel de-al doilea pas este iubirea. Copiii ar trebui să fie învăţaţi să iubească încă de la cea
mai fragedă vârstă. Până acum, s-a considerat că predarea iubirii nu îi poate conduce pe copii
decât către trezirea sexualităţii. Această teamă este însă lipsită de temei. Învăţătura legată de sex
poate conduce (eventual) la iubire, dar cea legată de iubire nu va conduce niciodată pe cineva
către trezirea sexualităţii. Dimpotrivă. Cu cât iubirea creşte mai mult, cu atât mai puternică
devine sublimarea energiei sexuale în iubire. Cu cât iubirea este mai redusă, cu atât mai orientată
va fi fiinţa către sexualitate, către ură, către dizarmonie, gelozie, competitivitate, îngrijorare şi
nefericire. Energiile sale vor stagna şi singura cale de ieşire pe care o vor găsi va fi canalul
sexual.
Iubirea este o supapă pentru energie. Ea este creatoare şi permite curgerea continuă a
energiei, aducând cu sine o stare de satisfacţie. Această satisfacţie este mult mai plenară şi mai

41 din 187
valoroasă decât cea produsă de sex. Cel care va cunoaşte această satisfacţie nu va mai căuta
niciodată un substitut pentru ea, la fel cum o persoană care primeşte nestemate nu va mai căuta
niciodată să adune pietricele.
Un om plin de ură nu va cunoaşte niciodată satisfacţia. Ura divide, distruge lucrurile, iar
distrugerea nu atrage niciodată după sine satisfacţia. Satisfacţia nu se poate naşte decât în urma
unui proces creator. Gelozia este o luptă interioară, iar aceasta nu poate atrage niciodată
satisfacţia.
Satisfacţia nu poate apărea decât ca urmare a dăruirii, a împărtăşirii, niciodată ca urmare a
acumulării. Un om aflat în conflict încearcă să acumuleze tot timpul, dar acumularea nu atrage
după sine satisfacţia. Un om ambiţios aleargă dintr-o funcţie în alta, dar nu va cunoaşte niciodată
pacea.
Pacea nu coboară decât asupra celor care pornesc în călătoria iubirii, care se duc în
pelerinaj de la o persoană iubită la alta. Ea nu coboară niciodată asupra celor care pornesc în
călătoria puterii. Cu cât un om este mai plin de iubire, cu atât mai mare este satisfacţia sa,
mulţumirea, fericirea, sentimentul împlinirii de sine. Faţa unui asemenea om va exprima lumina
fericirii sale interioare. El nu va fi atras de dimensiunea sexului. Nu va fi nevoit să facă eforturi
deosebite pentru a nu fi atras în această dimensiune. O va evita cu uşurinţă, căci iubirea îi va
permite să experimenteze non-stop satisfacţia trăită pentru o clipă prin sex.
Aşadar, pasul următor este cultivarea iubirii. Pentru a fi iniţiaţi în iubire, nu este necesar
să iubim numai fiinţele umane. Important este să iubim, să emanăm o stare de iubire, fără un
obiect anumit.
Poţi să ridici o piatră ca şi cum ai ridica de jos un prieten şi poţi da mâna cu cineva ca şi
cum ai da mâna cu duşmanul. Poţi să te porţi cu un obiect ca şi cum te-ai purta cu o fiinţă şi poţi
să tratezi fiinţele umane mai rău decât ai face-o cu un obiect. Un om plin de ură îi va trata pe
oameni la fel ca pe nişte obiecte. Unul plin de iubire va transfera ceva din personalitatea sa vie
chiar şi obiectelor.
● Se spune că un călător german s-a dus odată la un mistic celebru. Dintr-un motiv sau altul,
omul nostru era plin de mânie. El şi-a dezlegat furios şireturile, şi-a aruncat pantofii într-un colţ şi
a apăsat cu putere pe clanţă, mai să o scoată din şuruburi.
Atunci când este furios, omul poate face chiar şi asemenea operaţiuni simple, cum ar fi
scoaterea pantofilor din picioare, ca şi cum ar avea de-a face cu un duşman. El va deschide uşa ca
şi cum aceasta l-ar trata cu ostilitate.
Aşadar, omul nostru a deschis uşa, a intrat şi s-a înclinat în faţa gazdei.
Misticul i-a spus:
— Nu, nu-ţi pot accepta încă salutul. Mai întâi trebuie să le ceri iertare pantofilor şi uşii.
— Eşti nebun? i-a răspuns omul. Cum să cer iertare unei perechi de pantofi şi unei uşi?
Ce, sunt vii?
— Atunci când ţi-ai revărsat furia asupra acestor obiecte neanimate nu păreai să te
gândeşti la acest lucru. Ţi-ai aruncat pantofii ca şi cum ar fi fost nişte fiinţe vii vinovate de ceva,
şi ai deschis uşa cu o agresiune atât de mare de parcă ţi-ar fi fost duşman. De vreme ce le-ai
recunoscut personalitatea revărsându-ţi furia asupra lor, cred că ar trebui să-ţi ceri scuze faţă de
ele. Abia atunci voi putea vorbi cu tine, altminteri nu.
Călătorul nostru s-a gândit ce drum lung a făcut din Germania până aici ca să-l cunoască
pe acest om şi şi-a dat seama că ar fi regretabil să rateze întâlnirea pentru un motiv atât de trivial.

42 din 187
De aceea, el s-a îndreptat către pantofi, şi-a împreunat palmele şi le-a spus: „Prieteni, vă cer
iertare pentru comportamentul meu”. S-a îndreptat apoi către uşă şi i-a spus: „Îmi pare rău. Am
greşit atunci când te-am împins cu atâta furie”.
Povestea este reală, iar călătorul si-a scris mai târziu memoriile. El spune că la început s-a
simţit ridicol, dar când a terminat a simţit o stare de pace pe care nu o mai cunoscuse de multă
vreme. Starea pe care o simţea depăşea orice imaginaţie şi a atins-o numai cerându-şi iertare de la
o pereche de pantofi şi de la o uşă.
După ce a făcut acest gest, el s-a aşezat alături de mistic, care a început să râdă şi i-a spus:
— Acum e în regulă. Putem vorbi în sfârşit. Ai demonstrat că poţi să iubeşti, să stabileşti
o stare de comuniune cu cineva. Acum poţi înţelege, căci eşti liniştit şi fericit.
Aşadar, nu este necesar să dovediţi iubire numai faţă de fiinţele umane. Important este să
fiţi plini de iubire.
Să spui că cineva are datoria să îşi iubească mama este greşit. Dacă o mamă îi cere
copilului ei să o iubească numai pentru că îi este mamă, această învăţătură este eronată. Iubirea
care are o justificare este falsă. Să-i ceri copilului sa te iubească pentru că eşti tatăl lui este greşit,
căci îi impune acestuia o motivaţie.
Iubirea este necondiţionată; ea nu depinde niciodată de o motivaţie. Dacă o mamă îi spune
copilului ei: „Te-am îngrijit atâta vreme, te-am crescut; de aceea, ai datoria să mă iubeşti”, ea îi
oferă acestuia o justificare pentru iubirea lui; acesta este sfârşitul iubirii, chiar dacă, forţat, copilul
va pretinde că o iubeşte pentru că este mama lui.
Învăţătura referitoare la iubire nu înseamnă să oferiţi motivaţii iubirii, ci doar să creaţi un
mediu propice în care copilul să se umple de iubire.
O mamă care îi spune copilului ei: „Iubeşte-mă pentru că sunt mama ta” nu îl învaţă pe
acesta să iubească. Ea ar trebui să-i spună cu totul altceva: „Iubirea priveşte viaţa ta, viitorul tău,
fericirea de care te vei bucura. Trebuie să îi iubeşti pe toţi cei care îţi ies în cale, indiferent dacă
este vorba de o piatră, de o floare, de un animal sau de o fiinţă umană. Nu obiectul iubirii
contează, ci starea de iubire în general. Viitorul tău depinde de această stare. Fericirea de care te
vei bucura în viaţă depinde de iubirea pe care vei fi capabil să o manifeşti”.
Dacă doresc să se elibereze de sexualitate, oamenii au nevoie de o asemenea educaţie. Din
păcate, noi nu îi educăm în sensul cultivării iubirii. Mai mult, atunci când vorbim de iubire, noi
suntem falşi şi ridicoli.
Credeţi că este posibil să iubeşti pe cineva şi să urăşti pe altcineva? Nu, nu este. Un om
plin de iubire este un om plin de iubire; procesul nu are nimic de-a face cu individualitatea. Chiar
şi atunci când este singur, acest om va fi plin de iubire. Iubirea face parte integrantă din natura
omului; ea nu are nimic de-a face cu relaţia pe care o are el cu altcineva.
Un om mânios va fi mânios chiar şi atunci când este singur. Îţi poţi da seama de acest
lucru cu uşurinţă, chiar dacă nu are pe cine să îşi verse furia. Întreaga sa personalitate este aceea a
unui om mânios. Invers, dacă vezi o persoană plină de iubire, îţi poţi da seama de acest lucru,
chiar dacă este singură.
Florile care cresc în solitudinea junglei înfloresc şi îşi revarsă parfumul indiferent dacă
lângă ele este cineva care să le aprecieze frumuseţea sau nu. Parfumul reprezintă natura lor. Nu
vă faceţi iluzii crezând că o floare emană un anumit parfum numai de dragul dumneavoastră!
Iubirea ar trebui să devină însăşi starea dumneavoastră existenţială; ea nu ar trebui să
depindă de „cineva”.

43 din 187
 Îndrăgostiţii doresc ca fiinţa iubită să îi iubească numai pe ei. Ei nu-şi dau seama că nu
poţi iubi pe nimeni până când nu devii capabil să iubeşti pe toată lumea. Soţia îi spune soţului să
o iubească numai pe ea; fluxul iubirii sale ar trebui să curgă numai către ea. Din păcate, ea nu-şi
dă seama că această iubire este falsă, iar cauza acestei falsităţi este chiar ea. Cum ar putea un soţ
care nu este tot timpul plin de iubire pentru toţi cei din jur să o iubească sincer?
Iubirea trebuie să devină însăşi natura vieţii, 24 de ore din 24. Nu poţi fi plin de iubire faţă
de cineva şi lipsit de iubire faţă de restul lumii. Până acum, foarte puţini oameni şi-au dat seama
de acest adevăr simplu. Tatăl îi cere copilului să îl iubească pe el, nu şi pe bătrânul servitor al
casei. Ce nevoie ar avea? Nu este decât un biet servitor. Dar acest servitor este şi el tatăl cuiva…
Iar bărbatul care îi cere fiului său să îl iubească numai pe el, nu şi pe bătrânul servitor, nu îşi dă
seama că va îmbătrâni şi el cândva, plângându-se că fiul său nu îl mai iubeşte. Dacă i-ar fi învăţat
să îşi cultive iubirea fată de toată lumea, fiul său ar fi continuat să-l iubească.
Iubirea este legată de natura interioară, nu de o relaţie sau alta. Ea reprezintă o stare
existenţială, o componentă interioară a individualităţii. Învăţătura, pe care le-o dăm copiilor ar
trebui să reflecte acest lucru. Dacă un copil aruncă o simplă carte dovedind lipsă de respect, lui ar
trebui să i se atragă atenţia: „Nu este frumos să arunci aşa cartea. Te-ai purtat urât faţă de ea. Asta
arată că nu ştii să te porţi”.
● Îmi aduc aminte de o poveste legată de un mistic care trăia într-o colibă mică. Într-o
noapte, misticul şi soţia sa dormeau profund, în timp ce afară ploua cu găleata. La uşă a bătut
cineva, care dorea adăpost.
Misticul i-a spus soţiei sale:
— E cineva la uşă, un călător, un prieten necunoscut. Te rog, deschide uşa.
— Vezi bine că nu avem loc, i-a răspuns soţia sa. Abia reuşim să ne înghesuim noi doi în
acest spaţiu strâmt. Cum am mai putea primi pe cineva?
— Draga mea, i-a spus misticul, nu trăim într-un palat.
Într-un palat nu găseşti niciodată suficient spaţiu, dar în coliba unui om sărman mai poate
intra întotdeauna cineva.
— Ce legătură are sărăcia şi bogăţia cu discuţia noastră? l-a întrebat soţia. Realitatea este
că trăim într-o colibă foarte, foarte mică!
— Dacă ai suficient loc în inimă, i-a răspuns misticul, chiar şi o mică colibă poate deveni
un palat. Dacă inima ta e strâmtă, chiar şi un palat ţi se va părea prea mic pentru a primi un
oaspete. De aceea, deschide, te rog, uşa. Cum am putea refuza un om care ne bate la uşă? Până
acum, am reuşit să stăm întinşi. Când vom fi trei, poate că nu vom mai reuşi să stăm întinşi, dar
ne vom putea înghesui într-o poziţie şezând. Trei persoane care stau în această poziţie pot încăpea
în casa noastră.
Soţia misticului a fost nevoită să deschidă uşa. În colibă a intrat un străin cu hainele ude.
Cei trei s-au aşezat şi au început să discute. După o vreme, au mai venit doi oameni şi au bătut la
uşă.
Misticul a spus:
— Se pare că au mai sosit nişte oameni, şi i-a cerut străinului, care era mai aproape de
uşă, să o deschidă.
Omul a spus:
— Să deschid uşa? Bine, dar nu mai este loc.

44 din 187
 Acest om primise el însuşi adăpost în colibă cu câteva minute mai devreme, dar a uitat că
nu iubirea misticului pentru el i-a creat acest loc, ci faptul că misticul era plin de iubire. Acum
alţi oameni aveau nevoie de adăpost, iar iubirea misticului dorea să-i primească.
Aşadar, străinul a spus:
— Nu mai avem loc. Nu vezi cât de înghesuiţi stăm?
Misticul a râs şi i-a răspuns:
— Dragul meu, oare nu tot eu ţi-am făcut loc şi ţie? Ai putut intra în coliba noastră numai
datorită iubirii care există în ea. Această iubire nu a dispărut, nu s-a terminat cu tine. Te rog,
deschide uşa. Acum stăm încă fără să ne atingem. Dacă ne vom înghesui unii în alţii, vom
încăpea cu toţii. Putem crea astfel destul spaţiu. De altfel, noaptea este friguroasă, aşa că ne vom
putea încălzi mai bine dacă ne vom apropia ceva mai mult unii de ceilalţi.
Omul a deschis uşa şi în colibă au intrat încă doi străini. Aceştia s-au înghesuit lângă cei
trei şi au început să discute cu aceştia.
Subit, un măgar a deschis uşa cu capul. Era ud şi dorea şi el să se adăpostească. Misticul
le-a cerut ultimilor doi oaspeţi să îi deschidă complet uşa şi să îl lase să intre.
— A mai sosit un prieten necunoscut, a spus el.
Revoltaţi, cei doi au spus:
— Acesta nu este un prieten. Este doar un măgar. Nu este necesar să mai deschidem uşa,
cu atât mai mult cu cât suntem deja foarte înghesuiţi.
Misticul le-a răspuns:
— Poate nu ştiţi, dar la uşile celor bogaţi, oamenii sunt trataţi precum animalele. Aceasta
nu este însă decât coliba unui om sărman, iar noi suntem obişnuiţi să tratăm chiar şi animalele ca
pe nişte fiinţe umane. Vă rog, deschideţi uşa.
La unison, cei doi au strigat:
— Bine, dar cu spaţiul ce facem?
— Există încă destul spaţiu. În loc să stăm şezând, vom sta în picioare. În acest fel, vom
avea cu toţii loc. De altfel, nu vă faceţi griji, dacă nu vom încăpea, sunt dispus să ies eu afară…
Până acolo poate merge iubirea!
Unicul lucru necesar este să creaţi o atitudine plină de iubire, o inimă iubitoare. Aceasta
va atrage după sine o stare de satisfacţie, de fericire.
Nu aţi remarcat niciodată că atunci când manifestaţi o iubire cât de mică faţă de altcineva,
întreaga dumneavoastră fiinţă este invadată de un val uriaş de căldură, de mulţumire? Nu v-aţi dat
seama până acum că cele mai profunde momente de fericire sunt cele trăite în clipele în care vă
dăruiţi iubirea necondiţionată? Chiar dacă nu sunteţi lângă fiinţa iubită, nu aţi remarcat ce stare
de pace coboară asupra dumneavoastră atunci când le zâmbiţi pur şi simplu celor din jur, chiar
dacă nu îi cunoaşteţi? Nu aţi trăit bucuria pe care o simte inima atunci când ridicaţi de jos o
persoană căzută, când daţi o mână de ajutor cuiva care are nevoie de ea, când oferiţi o floare unui
om bolnav? Nu vorbesc acum de tatăl sau de mama dumneavoastră, ci de o persoană complet
străină. Simplul act al dăruirii reprezintă o mare răsplată, căci atrage după sine o stare de fericire
profundă.
Cultivaţi iubirea – iubirea pentru plante, pentru animale, pentru oameni, pentru străini,
pentru fiinţele care trăiesc în altă parte, poate pe alte planete, pe lună şi pe stele. Cultivaţi în
permanenţă această stare de iubire.

45 din 187
 Pe măsură ce iubirea se amplifică, dorinţa de a face sex se diminuează. Împreună cu
meditaţia, iubirea deschide poarta către divinitate. Când cele două fuzionează, omul atinge starea
supremă. Rezultatul acestei realizări este celibatul. Acum, întreaga energie a vieţii curge printr-un
nou canal. Nici o picătură din ea nu se mai risipeşte. Ea curge prin canalul interior central, iar
mişcarea ei este ascendentă.
În clipa de faţă, mişcarea energiei este mai degrabă descendentă. Ea nu reuşeşte să se
ridice decât pe nivelele inferioare ale fiinţei. Activitatea sexuală reprezintă curgerea descendentă
a energiei, în timp ce celibatul reprezintă curgerea ei ascendentă.
Secretele celibatului sunt iubirea şi meditaţia.
Vă propun să vorbim acum despre realizările care pot fi atinse cu ajutorul celibatului. Ce
anume ne aduce în plus acesta? Ce avem de câştigat de pe urma lui? Am vorbit până acum de
iubire şi de meditaţie. Am afirmat că predarea celor două stări trebuie începută încă din copilărie.
Asta nu înseamnă că dacă nu mai sunteţi copii, nu mai este nimic de făcut în cazul
dumneavoastră. Nu vă grăbiţi să trageţi această concluzie şi să plecaţi. În acest caz, efortul meu
de până acum ar fi în zadar. Indiferent de vârsta pe care o aveţi, efortul pe care trebuie să-l faceţi
începe astăzi. Deşi devine din ce în ce mai dificil odată cu maturizarea, el poate fi făcut la orice
vârstă. Cazul cel mai fericit este ca omul să înceapă munca spirituală în copilărie, dar ea poate fi
începută în orice etapă a vieţii. Puteţi începe foarte bine chiar astăzi. Cei pregătiţi să înveţe sunt
încă nişte copii, chiar dacă vârsta lor este înaintată. Dacă mai au încă deschidere faţă de
învăţătură, dacă nu s-au cramponat de ideea că ştiu deja totul, că au realizat deja toate
experienţele, călătoria lor poate începe la fel de uşor ca în cazul unui copil.
● Se spune că Gautama Buddha l-a întrebat într-o zi pe un bhikshu pe care îl iniţiase cu ani
în urmă:
— Bhikshu, ce vârstă ai?
— Cinci ani, i-a răspuns bhikshu.
Buddha a rămas surprins.
— Cinci ani? Arăţi de parcă ai avea 70. Ce fel de răspuns este acesta?
— Vreau să spun că raza meditaţiei nu a pătruns în viaţa mea decât acum cinci ani, iar
iubirea nu a înflorit în fiinţa mea decât în ultimii cinci ani. Înainte, viaţa mea a fost mai degrabă
un vis. Existam, dar dormeam. De aceea, atunci când mă gândesc la vârsta pe care o am, nu ţin
cont şi de acei ani. Cum aş putea-o face? Viaţa mea reală a început abia acum cinci ani. De aceea,
aceasta este vârsta mea.
Buddha le-a cerut tuturor discipolilor să mediteze la răspunsul bătrânului:
— La fel ar trebui să vă calculaţi cu toţii vârsta, căci numai aceasta este vârsta corectă.
Dacă iubirea şi meditaţia nu s-au născut încă în fiinţa dumneavoastră, viaţa pe care aţi
trăit-o până acum a fost inutilă. Puteţi spune că nu v-aţi născut încă, dar nu este niciodată prea
târziu să vă naşteţi.
De aceea, nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că dacă aţi trecut de vârsta copilăriei nu mai
puteţi face nimic. Nimeni nu a ajuns vreodată atât de departe încât să nu se mai poată întoarce
acasă. Nimeni nu a avansat vreodată atât de mult pe calea greşită încât să nu mai poată găsi calea
cea dreaptă. Chiar dacă aţi trăit în întuneric mii de ani, asta nu înseamnă că dacă veţi aprinde
lumina, întunericul vă va spune: „Vârsta mea este de câteva mii de ani, aşa că nu am de gând să
plec”.

46 din 187
 Oricât de mult ar fi domnit, întunericul dispare instantaneu în clipa în care se aprinde
lumina. În copilărie, acest proces este mult mai uşor. Ulterior, el devine ceva mai dificil, dar nu
imposibil. Ceva mai dificil înseamnă doar ceva mai mult efort, ceva mai multă hotărâre
interioară, o intenţie ceva mai fermă; înseamnă că trebuie să spargeţi tiparele personalităţii
dumneavoastră cu ceva mai multă forţă, pentru a deschide astfel noi canale.
Oricât de palide vor fi primele raze de lumină pe care Ic veţi primi pe noua cale, vă asigur
că ele vi se vor părea o răsplată imensă şi nemeritată prin comparaţie cu efortul făcut. Chiar de la
prima rază a adevărului care vi se va revela, veţi simţi că aţi realizat ceva uluitor, fără să fi făcut
aproape nimic pentru a atinge această realizare, căci adevărul este nepreţuit, iar prin comparaţie
cu el, eforturile omului par minore şi nesemnificative. De aceea, vă rog, nu mă înţelegeţi greşit.
Aceasta este rugămintea mea.

• NAŞTEREA UNEI NOI UMANITĂŢI •

● Într-un sătuc din India, profesorul povestea a mia oară Ramayana, legenda lui Rama.
Aproape toţi copiii moţăiau. Nu este deloc de mirare ca cei mici să adoarmă atunci când li se
spune aceeaşi poveste de mai multe ori; nici chiar adulţii nu reuşesc întotdeauna să se menţină
treji în asemenea ocazii. O poveste repetată de prea multe ori îşi pierde complet interesul şi este
greu să o mai asculţi păstrându-ţi luciditatea.
Profesorul recita mecanic, fără să privească măcar cartea deschisă din faţa lui, căci îşi
amintea pe de rost povestea. Chiar şi un om netrezit şi-ar fi dat seama că predă într-o stare de
transă, de parcă dormea. Recita episoadele legendei la fel ca un papagal, aproape inconştient.
Subit, în clasă s-a produs un murmur: se pare că sosise o inspecţie. Inspectorul a intrat în
clasă, copiii au devenit atenţi, iar profesorul a început să predea şi el într-o stare mult mai
conştientă.
Inspectorul a spus:
— Mă bucur să constat că le predai copiilor legenda Ramayanei. Aş dori să le pun câteva
întrebări în legătură cu această poveste.
Pornind de la convingerea că cei mici îşi amintesc întotdeauna cu uşurinţă poveştile legate
de distrugeri, cu tot felul de lupte şi de eroi, el le-a pus o întrebare simplă:
— Spuneţi-mi, copii, cine a rupt săgeata lui Shiva?
Unul dintre copii a ridicat mâna şi a spus:
— Vă jur, domnule, nu am fost eu. Am lipsit timp de 15 zile de la şcoală. Şi nici nu ştiu
cine a fost cel care a rupt-o. Doresc să clarific aceste lucruri, căci ori de câte ori se strică ceva în
această şcoală, eu sunt primul tras la răspundere.
Inspectorul a rămas uimit. Era un răspuns pe care nu şi l-ar fi imaginat în o mie de ani. S-a
întors către profesor, care era pe punctul de a-l lovi pe copil cu nuiaua şi care a spus:
— Sigur el a făcut-o. Este cel mai obraznic dintre toţi.
După care a strigat la copil:
— Dacă nu ai fost tu, atunci de ce te-ai ridicat imediat, spunând că nu ai făcut-o tu?
S-a adresat apoi inspectorului:
— Nu vă lăsaţi păcălit de inocenţa sa aparentă. 99% din stricăciunile produse în această

47 din 187
şcoală i se datorează.
Inspectorul a rămas fără grai. Tot ce a mai putut face a fost să iasă din clasă şi să meargă
la director, căruia i-a povestit totul. I-a cerut acestuia să-i spună ce măsuri intenţionează să ia.
Directorul l-a implorat pe inspector să nu continue cu investigaţia sa. I-a explicat că în
aceste vremuri, era periculos să spui ceva împotriva elevilor.
— Indiferent cine a fost cel care a rupt săgeata, a spus el, vă rog, lăsaţi lucrurile aşa cum
sunt. Nu am mai avut probleme cu elevii de cel puţin două luni. De-a lungul timpului, aceştia au
stricat incredibil de multe lucruri, au dat foc mobilei şi au distrus aproape complet clădirea şcolii.
Cel mai bine este să nu reacţionăm. Dacă le spui ceva, nu faci decât să îţi baţi singur cuie în talpă.
Altminteri, cine ştie… Ar putea intra în grevă, sau s-ar putea găsi cineva care să postească până la
moarte!
Inspectorul a rămas trăsnit; nu-i venea să-şi creadă urechilor. De aceea, s-a dus la
preşedintele comitetului şcolar şi i-a spus întreaga poveste – cum a intrat într-o clasă în care se
preda Ramayana, cum s-a ridicat un băiat care a spus că nu el a fost cel care a rupt săgeata lui
Shiva, cum profesorul a reacţionat, acuzându-l pe băiat că el a fost autorul acestei mârşăvii, cum
directorul şcolii l-a rugat, să nu dea curs acestei poveşti, indiferent cine era vinovatul,
considerând că ar ii fost lipsit de înţelepciune şi temându-se de greve şi de tot felul de nenorociri.
El l-a întrebat pe preşedinte:
— Ce aveţi, de spus în legătura cu această stare de lucruri?
Preşedintele i-a răspuns că directorul avea dreptate.
— De aceea, a adăugat ei, te rog să renunţi la căutarea vinovatului. Indiferent cine a fost
cel care a rupt săgeata, comitetul şcolii o va repara. Este mult mai bine aşa, decât să cercetăm
prea atenţi cine a fost autorul faptei.
Ce ne spune această poveste? Nimic nou. Ea nu face decât să ilustreze una din slăbiciunile
cele mai comune ale oamenilor. Aceştia doresc întotdeauna să demonstreze că ştiu despre ce este
vorba, chiar dacă nu au nici cea mai mică idee ce se petrece. Niciunul dintre cei implicaţi în
poveste nu ştia cine a fost cel care a rupt săgeata lui Shiva şi care era semnificaţia acestei fapte.
Oare nu ar fi fost mai bine să recunoască şi să-şi accepte deschis ignoranţa? Dar nimeni nu se
simte vreodată pregătit pentru acest lucru.
Aceasta a fost cea mai mare nenorocire din istoria umanităţii. Nimeni nu are curajul să
spună: „Nu ştiu” atunci când vine vorba de viaţă. Această lipsă de curaj este sinucigaşă, căci
distruge întreaga viaţă a omului. Din cauza falsei presupuneri că ştim totul, răspunsurile pe care
le dăm sunt de multe ori ridicole, la fel ca cele date în povestea noastră de elev, profesor, director
şi preşedintele şcolii. Răspunsul dat în necunoştinţă de cauză nu face altceva decât să ne arunce în
ridicol.
Unii vor spune că nu are prea mare importanţă dacă ştim cine a fost cel care a rupt săgeata
lui Shiva. O fi, dar noi procedăm la fel şi în ceea ce priveşte întrebările fundamentale, care ne
influenţează direct viaţa, de care depind direcţia pe care o dăm vieţii şi evoluţia acesteia.
Răspunsurile noastre nu fac decât să scoată la iveală ignoranţa în care ne complăcem. Pe oricine
am analiza, viaţa sa ne demonstrează că acesta nu cunoaşte nimic despre lucrurile importante.
Altminteri, cum ar putea fi explicate toate aceste eşecuri, întreaga disperare şi anxietate care
există în lume?
Aceasta este esenţa mesajului meu despre sex: noi nu ştim nimic în legătură cu el. Văd că
unii dintre voi sunt contrariaţi, spunându-şi: „Poate că nu ştim nimic despre suflet, despre

48 din 187
Dumnezeu, dar cum poate să spună că nu ştim nimic în legătură cu sexul? Doar avem soţii şi
copii… Cum poate să spună că nu ştim nimic despre sex?”
Doresc totuşi să insist, deşi mulţi dintre dumneavoastră nu vor fi de acord cu mine. Eu
afirm că deşi aţi trecut prin experienţa sexului, nu ştiţi mai multe despre ea decât un copilaş. Atât
şi nimic mai mult. Simpla experimentare a unui lucru nu este suficientă pentru a-l cunoaşte.
Dacă cineva a condus o maşină o sută de mii de kilometri nu înseamnă că ştie ceva despre
mecanismul interior de funcţionare al acesteia, despre motorul din interiorul maşinii sale. Mulţi
şoferi se vor grăbi să mă contrazică, spunându-mi că au condus peste o sută de mii de kilometri,
dar eu continui să susţin că ei nu ştiu nimic despre maşina lor. Să conduci o maşină este un lucru
superficial; să îi înţelegi mecanismul interior este cu totul altceva.
Este suficient să apeşi pe un întrerupător pentru ca lumina să se aprindă. Dacă afirmi însă
că ştii totul despre electricitate pentru că ai aprins lumina de o sută de mii de ori, nu faci decât să
îţi dovedeşti prostia, căci până şi un copil poate aprinde lumina. Acest gest nu presupune
cunoaşterea electricităţii.
Oricine poate face copii. Acest proces nu are nimic de-a face cu cunoaşterea sexului.
Oricine se poate căsători. Până şi animalele fac pui, dar ele nu îşi fac iluzia că ştiu ceva despre
sex.
Adevărul este că sexualitatea nu a fost studiată ştiinţific. La ora actuală nu există o ştiinţă
sau o filosofie a sexului, tocmai din cauza faptului că toată lumea porneşte de la premisa că ştie
despre ce este vorba. Nimeni nu realizează că umanitatea are nevoie de o scriptură a sexului, de o
ştiinţă a acestuia. Aceasta a fost una din marile nenorociri care au apăsat asupra umanităţii.
Din clipa în care va apărea o asemenea scriptură a sexului, o asemenea ştiinţă, un sistem
de idei coerent şi integrat referitor la sex, pe pământ se va naşte o nouă rasă umană. Copiii care se
vor naşte atunci nu vor mai fi urâţi şi schilozi, trişti, slabi, proşti şi bolnavi. Ei nu vor mai fi
apăsaţi de povara vinovăţiei şi a păcatului. Din păcate, acesta rămâne deocamdată un ideal. La
ora actuală, oamenii se limitează să aprindă şi să stingă lumina, convinşi că ştiu totul despre
electricitate. Chiar şi la apusul vieţii, tot ce ştiu ei despre sex este felul în care pot apăsa pe
întrerupător. Această convingere că ştiu totul este chiar cea care îi împiedică să facă cercetări, să
descopere, să reflecteze asupra sexului.
Ce nevoie ar mai avea ei să cerceteze acest subiect, de vreme ce ştiu deja totul în legătură
cu el? Nimeni nu discută cu altcineva despre acest subiect. Nimeni nu se gândeşte măcar la el. Iar
eu vă spun: între fenomenele vieţii nu există un mister mai profund, un secret mai bine ascuns ca
sexul.
Umanitatea a aflat despre existenţa atomului doar de puţin timp, iar schimbările care s-au
produs de atunci au fost covârşitoare. În ziua în care va afla de existenta atomului sexual, rasa
umană va intra într-o nouă eră a înţelepciunii. Este imposibil să prezici impactul pe care îl va
avea această revoluţie, măreţia pe care o va atinge cunoaşterea umană atunci când omul va ajunge
să înţeleagă în ce constă procesul şi tehnica de creare a conştiinţei. Putem afirma totuşi un lucru
în deplină siguranţă: energia sexuală şi felul în care se manifestă ea reprezintă cel mai misterios,
cel mai profund şi cel mai preţios lucru care există în această lume. Din păcate, noi preferăm să
păstrăm tăcerea asupra lui. Cel mai preţios lucru de care dispunem rămâne un tabu. Oamenii
continuă să practice sexul, iar la sfârşitul vieţii rămân la fel de ignoranţi în ceea ce îl priveşte.
De aceea, atunci când v-am spus că prin sex, omul poate experimenta ieşirea în afara
timpului şi transcenderea egoului, mulţi nu m-au crezut, convinşi că aşa ceva este imposibil. Au
existat însă şi oameni care mi-au spus: „Nu m-am gândit niciodată la ceea ce ne-ai spus, dar acest

49 din 187
lucru s-a întâmplat într-adevăr”. O femeie a venit şi mi-a spus: „Până acum nu mi-am dat seama,
dar după ce ne-ai vorbit despre acest subiect, mi-am dat seama că aşa stau lucrurile: în timpul
orgasmului, mintea se linişteşte. Totuşi, nu am experimentat niciodată transcenderea egoului sau
alte experienţe extrem de profunde de acest fel”. Afirmaţia mea a stârnit numeroase nedumeriri.
De aceea, este necesar să oferim mai multe detalii.
Mai întâi de toate, trebuie să precizăm că foarte puţini oameni ştiu ceva despre arta
complexă a sexului. Poate că sunt câţiva care îşi amintesc de experienţele vieţilor anterioare,
înţelegând astfel mai plenar arta, procesul şi ştiinţa sexului. Aceşti oameni ajung să practice
celibatul real, căci atunci când afli totul despre sex, acestea îşi pierde orice atracţie pentru tine.
Trebuie totuşi să facem câteva precizări.
Un aspect asupra căruia nu voi obosi să insist este acela că trebuie să renunţaţi la iluzia că
prin simplul fapt că v-aţi născut ştiţi deja totul în legătură cu sexul. Nu, nu ştiţi. Din cauza acestei
lipse de cunoaştere, viaţa voastră rămâne înlănţuită, iar voi nu vă puteţi desprinde de sex până în
momentul morţii. Spuneam mai devreme că animalele au o perioadă determinată în care fac sex,
în timp ce oamenii nu au. De ce? Poate tocmai din cauza faptului că animalele pot pătrunde mai
adânc în interiorul sexului, în timp ce oamenii nu reuşesc acest lucru.
Cei care au făcut cercetări asupra sexului, care au aprofundat acest fenomen şi au
acumulat numeroase experienţe de viaţă, au ajuns la concluzia că dacă orgasmul durează un
singur minut, omul va simţi din nou dorinţa de a face sex a doua zi. Dacă orgasmul poate fi
prelungit la numai trei minute, omul nu se va mai gândi la sex timp de o săptămână. Ei au
constatat că dacă această stare orgasmică, această ieşire în afara timpului şi această transcendere a
egoului poate fi prelungită până la şapte minute, omul nu va mai fi preocupat de sex timp de trei
luni, iar dacă perioada este prelungită la trei ore, el va fi eliberat complet de sex, pe durata întregii
sale vieţi. Omul care şi-a prelungit orgasmul la trei ore nu va mai simţi niciodată nevoia de a face
sex.
Din păcate, în cazul majorităţii oamenilor, această experienţă nu durează mai mult de
câteva clipe. Este greu chiar şi să-ţi imaginezi că ar putea dura trei ore. Dar eu vă spun că dacă
cineva reuşeşte să rămână în starea de orgasm timp de trei ore, un singur act amoros este suficient
pentru a-l elibera de sex pentru tot restul vieţii sale. Beatitudinea şi luciditatea pe care le atinge el
sunt atât de profunde încât îi ajung pentru tot restul vieţii. După acest unic act amoros, omul
poate atinge adevărata stare de celibat.
Majoritatea oamenilor nu ating însă această stare nici după o viaţă întreagă de experienţe
sexuale. Ei îmbătrânesc, se apropie de finalul vieţii, dar nu scapă de dorinţa sexuală. De ce?
Deoarece nu înţeleg arta şi ştiinţa sexului. Nimeni nu le-a explicat vreodată în ce constau această
artă şi această ştiinţă, iar ei nu au reflectat niciodată foarte profund asupra lor. Nici un om cu
experienţă nu s-a angajat vreodată într-un dialog cu ei pe această temă, astfel încât la sfârşitul
vieţii ajung chiar mai rău decât animalele.
Mulţi dintre dumneavoastră sunt sceptici auzindu-mă că o experienţă care durează de
regulă câteva clipe ar putea dura vreodată trei ore. De aceea, vă voi oferi câteva chei. Dacă le veţi
respecta, ele vă vor uşura considerabil drumul către celibat.
Cu cât respiraţi mai rapid în timpul actului amoros, cu atât mai scurtă este durata acestuia.
Cu cât respiraţi mai calm şi mai relaxat, cu atât mai mult va dura el. Dacă puteţi respira intr-o
stare de relaxare totală, actul sexual poate dura la infinit. Pe de altă parte, cu cât durata sa se va
prelungi, cu atât mai plenar veţi începe să simţiţi elementele supraconştiinţei de care vă vorbeam:
ieşirea în afara timpului şi transcenderea egoului. Pentru aceasta, respiraţia trebuie să fie extrem

50 din 187
de relaxată. Cu cât vă veţi relaxa mai mult, cu atât mai profunde vor fi realizările dumneavoastră
sexuale.
În al doilea rând, durata unui act amoros poate fi prelungită la trei ore dacă vă veţi
focaliza atenţia în zona din mijlocul frunţii, acolo unde yoghinii afirmă că se află cel de-al treilea
ochi. O singură experienţă amoroasă în care aţi reuşit să prelungiţi starea de orgasm la trei ore
este suficientă pentru a vă ancora în celibat nu doar pe durata actualei vieţi, ci şi a celei
următoare.
O femeie mi-a scris: „Tu nu eşti căsătorit. Eşti un celibatar înnăscut. Înseamnă asta că nu
ai trăit niciodată experienţa supraconştiinţei?”
Dacă femeia se află în sală, doresc să-i spun că nici eu şi nimeni altcineva nu ar putea
realiza vreodată starea de celibat fără a trece prin experienţa amoroasă. Doresc să adaug de
asemenea că această experienţă poate proveni inclusiv dintr-o viaţă anterioară. Celibatul înnăscut
nu poate fi atins decât printr-o unică experienţă: aceea a unei stări de fuziune amoroasă extrem de
profundă trăită într-o viaţă anterioară. Nu există nici o altă cale. Dacă cineva trăieşte o experienţă
sexuală extrem de profundă, în viaţa următoare el se va naşte eliberat de sex. Acesta nu îi va
tulbura niciodată imaginaţia. Dimpotrivă, ei va rămâne surprins văzând cum reacţionează ceilalţi
oameni în ceea ce priveşte sexul, cât de preocupaţi sunt ei în legătură cu acest subiect. Cât despre
el, va trebui să facă un veritabil efort pentru a face chiar şi distincţia între bărbaţi şi femei.
Dacă cineva crede că te poţi naşte ca un celibatar perfect fără a fi trăit vreodată o
experienţă sexuală profundă, se înşeală. Un asemenea om se va îmbolnăvi, dar nu va ajunge
niciodată un celibatar. Celibatul nu poate fi impus; el nu poate apărea decât ca urmare a
experienţei sexuale, dar a unei experienţe sexuale extrem de profunde. O singură asemenea
experienţă este suficientă pentru ca persoana să fie eliberată de sex pentru tot restul vieţilor sale.
Am vorbit până acum de doi factori care facilitează experienţa amoroasă profundă:
relaxarea respiraţiei (ca şi cum aceasta nu ar mai exista deloc) şi focalizarea atenţiei în cel de-al
treilea ochi, în punctul central dintre sprâncene. Cu cât conştiinţa este mai bine focalizată în acest
punct, cu atât mai profund va deveni actul amoros. În plus, durata acestuia va fi cu atât mai
prelungită cu cât respiraţia va deveni mai relaxată. În această stare, veţi putea realiza mult mai
uşor că atracţia pe care o simţiţi nu se referă la actul sexual propriu-zis, ci la iluminare, la
supraconştiinţă. Este suficientă o recunoaştere de o clipă a acestui adevăr, a căii ascunse până
atunci în întuneric, pentru a putea continua apoi cu uşurinţă pe această cale.
Să spunem că un om stă într-o cameră murdară, cu mirosuri stătute, cu pereţii decojiţi şi
crăpaţi. El se poate ridica oricând şi poate deschide fereastra. De acolo, el poate vedea frumuseţea
cerului, lumina soarelui şi păsările care zboară libere. Odată ce a aflat de toate aceste lucruri, de
prospeţimea naturii şi de mireasma florilor, el nu mai poate rămâne mult timp în camera sa
murdară şi urât mirositoare. Dorinţa sa va fi să iasă afară, sub cerul senin.
În mod similar, dacă veţi trăi măcar o dată experienţa stării de samadhi, a stării de
supraconştiinţă într-un act amoros, zidurile care înconjoară această experienţă nu vă vor mai
atrage şi veţi simţi dorinţa să evadaţi. Este important să înţelegeţi că orice om se poate naşte într-
o casă murdară şi întunecată, dar el poate şi trebuie să experimenteze ceea ce se află în afara
acesteia. Odată trăită această experienţă, el poate părăsi casa în care s-a născut, ieşind în aer liber.
Cel care nu deschide însă fereastra, care se limitează să rămână în colţul său întunecat, spunând:
„Nu vreau să aflu nimic în legătură cu această casă întunecată”, nu va putea schimba niciodată
această stare de lucruri. Indiferent dacă acceptă sau nu acest lucru, el va continua să zacă în casa
sa murdară.

51 din 187
 Aşa-zişii voştri celibatari, cei care şi-au impus cu forţa această stare, sunt la fel de
întemniţaţi în această casă ca şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă între dumneavoastră şi aceşti
oameni este că dumneavoastră aveţi ochii deschişi, în timp ce ei preferă să stea în casa lor
întunecată cu ochii închişi. Ceea ce dumneavoastră faceţi în mod deschis, ei fac pe ascuns. Ceea
ce dumneavoastră faceţi în plan fizic, ci fac în plan mental. Altminteri, nu există nici o diferenţă.
De aceea vă încurajez eu să renunţaţi la opoziţia faţă de sex şi să încercaţi să îl înţelegeţi
cu adevărat, să faceţi experimente cu el şi să îi acceptaţi locul sacru pe care îl are în viaţa
dumneavoastră.
Am vorbit până acum de două secrete. Un al treilea se referă la starea de spirit în care
abordaţi actul amoros. Acesta trebuie abordat ca şi cum v-aţi apropia de un altar, căci nici un alt
moment existenţial nu vă apropie la fel de mult de esenţă. Existenţa nu poate crea şi nu poate da
naştere unei noi vieţi decât printr-un act sexual. De aceea, sexul ne permite cea mai mare
apropiere de Creatorul nostru.
În asemenea momente, noi devenim un canal prin care pe pământ se poate naşte o viaţă
nouă. Altfel spus, devenim născători de viaţă. Cum este posibil acest lucru? Simplu: pentru că
această stare, de extaz amoros, este cea mai apropiată între toate de esenţa actului de creaţie.
Dacă abordăm sexul cu o atitudine de sacralitate, într-o stare de rugăciune, putem trăi cu uşurinţă
un crâmpei de divinitate.
Din păcate, voi abordaţi sexul cu o stare de ură, de ostilitate, cu o atitudine de
condamnare, care creează un zid între voi şi divinitate. Abordaţi sexul ca şi cum v-aţi apropia de
un templu, de un altar sacru. Gândiţi-vă la soţia dumneavoastră ca la o zeiţă. Gândiţi-vă la soţul
dumneavoastră ca la un zeu. Nu faceţi niciodată sex atunci când sunteţi mânioşi, geloşi, iritaţi,
speriaţi sau îngrijoraţi.
Din păcate, lucrurile se petrec exact invers. Oamenii fac dragoste chiar atunci când trăiesc
asemenea stări negative de conştiinţă, ceea ce explică de ce simt nevoia de a le repeta mereu şi
mereu. Un om fericit nu aleargă după sex. Doar un om disperat face acest lucru, văzând în actul
amoros o şansă de a scăpa de durerea sa. Reţineţi însă: dacă abordaţi actul sexual într-o stare de
tristeţe, de disperare, de amărăciune, de iritare şi de conflict, nu veţi putea trăi niciodată
experienţa beatifică după care tânjeşte sufletul dumneavoastră. Nu veţi cunoaşte starea de
supraconştiinţă.
Invitaţia mea este să nu faceţi dragoste decât atunci când sunteţi deja într-o stare de
fericire, de iubire, de veselie, chiar de rugăciune; atunci când inima dumneavoastră este plină de
pace şi recunoştinţă. Numai cel care abordează sexul în acest fel poate experimenta
supraconştiinţa, starea de samadhi. Dacă veţi trăi această stare măcar o singură dată în timpul
unui act amoros, veţi fi eliberaţi pentru totdeauna de sex şi veţi începe să evoluaţi către
supraconştiinţă.
Fuziunea dintre un bărbat şi o femeie are o semnificaţie extrem de profundă. Ea reprezintă
primul moment în care supremaţia egoului personal este pusă la îndoială şi în care vă puteţi
întâlni pentru prima dată cu adevăratul dumneavoastră eu.
Atunci când părăseşte pântecul matern, copilul se află intr-o stare de profundă suferinţă;
se simte ca un copac dezrădăcinat din sol. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după fuziunea cu solul din
care a provenit, care a însemnat până atunci viaţa sa, sursa sa de hrană, de vitalitate. A fost
dezrădăcinat şi tânjeşte să se întoarcă înapoi, pentru a-şi redobândi viaţa. Atunci când se naşte,
copilului i se taie rădăcinile. Într-un fel, se poate spune că el este separat de viaţă, de existenţă.
De aceea, dorinţa sa cea mai puternică rămâne aceea de a se reuni cu viaţa, cu această existenţă.

52 din 187
Aceasta este explicaţia setei de iubire. Ce altceva am putea înţelege prin iubire?
Orice om doreşte să iubească şi să fie iubit. Care este însă semnificaţia acestei dorinţe? Ea
nu poate fi decât una singură: „Am devenit izolat, deconectat; doresc să mă unesc din nou cu
viaţa”. Una dintre cele mai profunde experienţe care permite această reunificare este fuziunea
dintre un bărbat şi o femeie prin sex. Sexul este prima experienţă a acestei reuniuni.
Cel care înţelege în ce constă această experienţă, această dorinţă de a iubi şi a se reuni
astfel cu viaţa, capătă astfel acces către o altă experienţă. Cei care meditează, căutătorii spirituali,
misticii, iluminaţii – cu toţii trăiesc o stare de fuziune. La fel se întâmplă şi în cazul bărbatului
care se uneşte cu o femeie. Prin actul amoros, doi indivizi se unesc şi devin una. Prin starea de
samadhi sau de iluminare, individul se uneşte cu totalitatea, devenind una cu ea. Actul amoros
este o întâlnire între doi indivizi. Iluminarea este o întâlnire a individualităţii cu totalitatea
infinită. În mod firesc, o întâlnire între doi indivizi nu poate dura decât câteva momente, dar
întâlnirea dintre un individ şi totalitate durează veşnic.
Doi indivizi sunt fiinţe finite. De aceea, fuziunea lor nu poate fi infinită, nu poate dura
veşnic. Aşa se explică întreaga suferinţă pe care o provoacă orice relaţie de cuplu, orice căsnicie,
orice relaţie de iubire: noi nu ne putem uni de-a pururi cu persoana iubită. Fuzionăm pentru
câteva clipe, după care suntem nevoiţi din nou să ne distanţăm de ea.
Între noi reapare decalajul. Această distanţă generează o stare de durere, iar îndrăgostiţii
par într-o stare continuă de disperare. Încetul cu încetul, în subconştientul lor pătrunde ideea că
vinovat de această distanţă este partenerul lor, şi astfel se naşte starea de furie, de iritare faţă de
acesta.
Un înţelept ar spune că doi oameni sunt şi vor rămâne de-a pururi doi indivizi separaţi. Ei
pot forţa o întâlnire de moment, dar nu se pot întâlni de-a pururi. În urma acestei stări de durere
se naşte un conflict constant între cei doi îndrăgostiţi, între fiecare individ şi persoana iubită. Între
ei apar tensiuni, un sentiment de aversiune, căci li se pare că imposibilitatea fuziunii depline i se
datorează celuilalt. Nici un individ nu poate fi însă învinovăţit pentru acest lucru. Doi indivizi nu
se pot întâlni niciodată „pentru veşnicie”. Ei nu pot fuziona decât temporar, din cauza limitării
lor. Fuziunea eternă nu se poate produce decât cu divinitatea, cu existenţa în ansamblul ei.
Cei care pătrund adânc în profunzimile sexului realizează că dacă un singur moment de
fuziune poate oferi o asemenea beatitudine, fericirea atinsă prin fuziunea eternă trebuie să
depăşească orice închipuire. Dacă o fuziune de o singură clipă conduce la o experienţă atât de
uluitoare, cât de fantastică trebuie să fie fuziunea eternă?
Este ca şi cum ai sta în fata unei lumânări încercând să-ţi imaginezi câte lumânări sunt
egale cu lumina soarelui. Orice comparaţie de acest fel este lipsită de speranţă. Lumina unei
lumânări este atât de minusculă, iar cea a soarelui atât de uriaşă! Deşi se află la o distanţă de 93
de milioane de mile de noi, el ne încălzeşte şi ne luminează planeta. Cum am putea estima atunci
diferenţa dintre lumina unei lumânări şi cea a soarelui?
Oricât de dificil ar părea, această comparaţie este totuşi posibilă, căci atât lumânarea cât şi
soarele sunt limitate. Cifra obţinută poate părea incredibilă, dar comparaţia poate li făcută. Este
însă imposibil să măsori diferenţa dintre beatitudinea oferită de starea de orgasm şi cea oferită de
starea de samadhi. Sexul reprezintă starea de fuziune între doi indivizi limitaţi. El nu poate dura
decât o singură clipă.
Supraconştiinţa sau starea de samadhi reprezintă însă fuziunea dintre picătura de apă şi
marele ocean. Cele două stări nu pot fi comparate, căci nu există nici o unitate de măsură pentru
cea din urmă.

53 din 187
 De aceea, atunci când omul atinge această fuziune eternă, ce mai poate însemna pentru el
sexul, dorinţa amoroasă, plăcerea de moment? În această etapă, plăcerea limitată pare mai
degrabă un fel de suferinţă, un fel de nebunie, o risipă de energie. Starea de celibat se naşte în
mod spontan într-o asemenea persoană.
Există însă o punte de legătură între sex şi supraconştiinţă. Supraconştiinţa reprezintă
ultima treaptă, cea celestă, a scării evoluţiei. Sexul reprezintă prima treaptă a aceleiaşi scări. Cei
care refuză să urce prima treaptă nu vor putea urca deloc. Ei nu vor avea acces nici măcar la a
doua treaptă… ce să mai vorbim de ultima!
Urcarea pe prima treaptă trebuie să se facă însă într-un mod conştient, cu înţelegere şi
luciditate. Nu vă cramponaţi de această treaptă. Păşiţi pe ea, dar numai cu unicul scop de a urca
mai departe.
Din păcate, cu rasa umană s-a produs un accident. Aşa cum spuneam mai devreme, ea a
intrat în conflict cu prima treaptă; şi totuşi, doreşte să atingă ultima treaptă. Oamenii doresc să
cunoască splendoarea luminii solare fără a experimenta prima treaptă, lumina lumânării. Acest
lucru este imposibil. Pentru a putea aspira cu adevărat către lumina atotputernică a soarelui este
necesar mai întâi să ne obişnuim cu lumina palidă a lumânării, care nu durează mai mult de o
clipă înainte de a fi stinsă de vânt. Abia apoi poate începe adevărata călătorie către soare. Mai
întâi trebuie să simţim setea, nemulţumirea, pentru a tânji cu adevărat către adevăr.
Nu poţi atinge experienţa supremă a muzicii sferelor fără a începe mai întâi cu
experimentarea muzicii obişnuite. Nu poţi cunoaşte lumina infinită fără a fi cunoscut mai întâi
lumina fizică. Nu poţi cunoaşte marele ocean fără a fi cunoscut mai întâi o picătură de apă.
Cunoaşterea minusculului atom ne-a permis să aflăm cât de mare este energia existentă în
materie. Deşi natura ne-a înzestrat însă cu atomi sexuali, noi nu am făcut nici un efort să
cunoaştem energia acestora. Preferăm să trăim cu ochii închişi, cu spatele la această energie.
Inimile noastre refuză să accepte plenar această energie, ca şi cum ar fi ceva ruşinos. De aceea,
nu am descoperit alchimia profundă care ne permite să pătrundem adânc în interiorul ei, cu
recunoştinţă şi într-o stare de fericire. Aşa cum spuneam mai devreme, în ziua în care umanitatea
va învăţa această alchimie, din ea se va naşte o nouă umanitate.
Doresc să vă spun în acest context că bărbatul şi femeia sunt doi poli diferiţi: polul pozitiv
şi cel negativ al energiei, întâlnirea corectă a celor doi poli închide un circuit, realizând o stare de
armonie, o melodie. Doresc să vă mai spun că dacă actul amoros poate fi menţinut suficient de
mult timp, într-o stare de focalizare perfectă, dacă bărbatul şi femeia pot rămâne împreunaţi timp
de o jumătate de oră, în jurul lor se creează un halou de lumină. Când circuitul electric al celor
două corpuri se închide, în jurul cuplului poate fi observată în întuneric o strălucire luminoasă.
Există cercetători care au studiat acest fenomen, făcând chiar fotografii. Cuplurile care realizează
experienţa acestui halou luminos transcend pentru totdeauna sexul.
Atât timp cât nu veţi experimenta personal această experienţă, afirmaţiile mele vi se vor
părea curioase. După părerea mea, nu ar trebui să le priviţi cu atâta neîncredere, ci să vă
reexaminaţi viaţa, cel puţin cea sexuală, reaşezând-o de la A la Z.
În viziunea mea, naşterea unui Mahavira, a unui Buddha sau a unui Christos nu este
niciodată accidentală. Ea este rezultatul fuziunii depline între două persoane. Cu cât fuziunea
acestora este mai profundă, cu atât mai reuşită este progenitura. Cu cât fuziunea este mai
superficială, mai incompletă, cu atât mai imperfect va fi produsul ei final. Calitatea oamenilor din
lumea modernă pare să coboare cu fiecare an care trece. Unii dau vina pe deteriorarea
standardelor morale, alţii pe „epoca întunericului”, dar toate acestea sunt prostii.

54 din 187
 Există o singură explicaţie pentru această deteriorare a speciei umane: reducerea calităţii
actului sexual. Sexul şi-a pierdut sacralitatea, simplitatea şi naturaleţea, degenerând într-un obicei
forţat, într-un coşmar. A luat o turnură aproape violentă. Nu mai este un act de iubire, un ritual
sacru, un gest de meditaţie, iar din acest motiv, umanitatea a decăzut.
Dacă un sculptor face o statuie într-o stare de beţie, ce operă de artă ar putea crea el? Dacă
un dansator este furios, agitat sau îngrijorat, ce performanţă artistică ar mai putea avea el?
Calitatea tuturor acţiunilor noastre depinde de starea de spirit în care ne aflăm. Din această
perspectivă, poate cea mai neglijată activitate a fost dintotdeauna sexul. Şi culmea este că de
acest act depinde însăşi procreaţia vieţii, poarta prin care noile suflete, copiii noştri, pătrund în
acest plan fizic.
Sexul nu creează decât ocazia care îi permite sufletului să coboare pe pământ. Nu voi
sunteţi cei care daţi naştere unui copil. Voi nu faceţi decât să îi creaţi un mediu necesar pentru ca
el să coboare în pântecul matern. Calitatea sufletului va depinde în mod firesc de calitatea
condiţiilor pe care i le oferiţi. Dacă îi oferiţi un mediu impropriu, dacă în momentul procreaţiei
aţi fost furioşi, aţi trăit o stare de vinovăţie sau de angoasă, sufletul care va coborî în pântecul
matern va avea un nivel de conştiinţă comparabil. El nu va putea coborî dintr-o lume elevată.
Dacă doriţi să invitaţi un suflet superior, va trebui să îi oferiţi circumstanţe de calitate.
Numai aşa se va putea naşte el. În ultimă instanţă, numai aşa se va putea eleva inclusiv nivelul de
conştiinţă al umanităţii. De aceea susţin eu că începând din ziua în care umanitatea va descoperi
profunzimea sexului, predând această ştiinţă celor tineri (dar şi celor bătrâni), din ea se va naşte o
nouă umanitate.
Această nouă lume poate fi creată! De altfel, până când nu o vom crea, în lumea în care
trăim nu va fi pace. Războaiele, ura, imoralitatea, corupţia şi neruşinarea nu vor putea fi eradicate
de pe planeta noastră, iar întunericul actual în care ne complăcem cu toţii nu va putea fi eliminat
până când nu vom crea această umanitate nouă.
Chiar dacă politicienii ar striga un milion de sloganuri, războaiele nu vor înceta să existe,
iar tensiunile, conflictele, violenţa şi gelozia nu vor dispărea. În ultimii 10.000 de ani, atâţia
Mesia, profeţi şi sfinţi au predicat împotriva războiului, a violenţei, a mâniei, dar nimeni nu i-a
ascultat.
Dimpotrivă, oamenii i-au crucificat chiar pe cei care le-au propovăduit iubirea, non-
violenţa şi compasiunea. Acesta a fost rezultatul învăţăturilor lor. Gandhi i-a învăţat pe oameni să
practice non-violenţa, să fie plini de iubire, să trăiască în pace împreună, iar ei l-au răsplătit cu un
glonţ. Acesta a fost rezultatul învăţăturilor sale.
Toţi marii oameni ai umanităţii au dat greş. Acest lucru este cât se poate de clar. Aceste
suflete nobile au eşuat în demersul lor. Niciunul din idealurile şi valorile promovate de ei nu a
ajuns să prevaleze pe pământ. Dimpotrivă, au fost călcate în picioare. Profeţii au fost învinşi (unii
dintre ei chiar ucişi), iar oamenii au continuat să se scufunde tot mai adânc în întuneric, în iadul
lor mizerabil. Oare nu înseamnă acest lucru că învăţătura lor a fost undeva greşită?
Oamenii sunt agitaţi pentru că părinţii lor erau agitaţi atunci când i-au conceput. Ei poartă
în ei din naştere germenul agitaţiei, ascuns în profunzimile fiinţei lor. Încă din primele zile ale
existenţei pe acest pământ, sufletul poartă în el germenul suferinţei, al durerii. Întreaga hartă a
vieţii sale se formează în aceste prime momente ale concepţiei. În faţa unor asemenea oameni,
mesajul unui Buddha, al unui Mahavira, al unui Christos, al unui Krishna, nu poate avea succes.
Aşa se şi explică de ce aceştia au eşuat.
Chiar dacă nu o spunem deschis, din politeţe, din sfială, aceasta este realitatea: toţi aceşti

55 din 187
mari oameni divini au eşuat. Rasa umană a devenit din ce în ce mai inumană. În pofida tuturor
acestor învăţături legate de non-violenţă, iubire şi pace, singurul progres pe care l-a realizat
umanitatea este că a trecut de la pumnal la bomba cu hidrogen. Vi se pare acesta un semn că
învăţăturile referitoare la non-violenţă au avut succes?
În timpul Primului Război Mondial au fost ucişi 30 de milioane de oameni. După o scurtă
perioadă de acalmie, au fost ucişi circa 75 de milioane, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. De la Bertrand Russell şi până la Mahatma Gandhi, toată lumea vorbeşte astăzi de non-
violenţă, dar cu toate acestea ne pregătim asiduu pentru cel de-al treilea Război Mondial, prin
comparaţie cu care cele două războaie anterioare ar putea părea un joc de copii.
Cineva l-a întrebat odată pe Einstein ce s-ar putea întâmpla în timpul acestui al treilea
Război Mondial. Einstein a răspuns că nu poate afirma nimic în legătură cu acest război, dar
poate spune ceva absolut sigur despre cel de-al patrulea Război Mondial. Uimit, interlocutorul l-a
întrebat cum poate prezice ceva în legătură cu un al patrulea război dacă nu poate spune nimic în
legătură cu cel de dinaintea lui. Einstein i-a răspuns că un al patrulea război mondial nu mai poate
avea loc, pentru simplul motiv că nimeni nu ar supravieţui celui de-al treilea.
Acesta este rezultatul învăţăturilor morale şi religioase ale umanităţii.
Mesajul meu este următorul: cauza acestei decăderi este legată de sex, nu de moralitate.
Până când oamenii nu vor ajunge să înţeleagă în profunzime sexul, făcând din el un act spiritual,
o poartă către supraconştiinţă, pe planeta noastră nu se va putea naşte o umanitate mai bună.
Dimpotrivă, ea va decădea din ce în ce mai jos, căci copiii de astăzi vor deveni adulţi şi
vor procrea la rândul lor copii, chiar mai răi decât sunt ei la ora actuală. Calitatea fiecărei noi
generaţii va fi din ce în ce mai inferioară, iar acest lucru poate fi profeţit cu siguranţă. De altfel,
am atins deja un nivel atât de jos încât cu greu mai poate fi imaginat ceva inferior lui. Lumea în
care trăim a devenit un fel de azil de nebuni.
Aşezaţi-vă din când în când într-un colt liniştit al casei şi examinaţi starea în care vă
aflaţi. Veţi rămâne uimiţi cât de mare este nebunia ascunsă în interiorul fiinţei dumneavoastră.
Chiar dacă o controlaţi, chiar dacă o reprimaţi, este suficient un mic impuls pentru ca mulţi dintre
voi să înnebunească de tot.
Putem presupune fără a exagera că în decurs de un secol, umanitatea va deveni un imens
azil de nebuni. Evident, vor fi şi avantaje: nu vom mai avea nevoie de tratament pentru nebunie,
de psihiatri care să trateze nevrozele. Nimeni nu-şi va mai da seama că ceilalţi sunt nebuni, căci
primul simptom al nebuniei este chiar acela de a nu-ţi da seama că eşti nebun. Incidenţa acestei
boli se află într-o creştere continuă. Până când sexul nu-şi va redobândi dimensiunea spirituală,
un nou statut, umanitatea nu va putea renaşte.
Sufletul omului este dornic să se înalţe până la cer, să fie iluminat la fel ca şi stelele şi
luna, să înflorească la fel ca şi florile. El este însetat de muzică, de dans, dar omul continuă să se
plimbe în acelaşi cerc îngust, la fel ca un bou înhămat la o moară rotativă, fiind incapabil să iasă
vreodată din el. Care este cauza acestui fenomen?
Există o singură cauză, şi ea se referă la absurditatea procesului de procreaţie aşa cum este
înţeles el la ora actuală. Starea în care procreează oamenii este una de nebunie. Aşa se explică de
ce nu reuşesc ei să transforme sexul într-o poartă către supraconştiinţă. Sexul la oameni poate
deveni o poartă către supraconştiinţă. În ultimele zile, unicul subiect despre care v-am vorbit a
fost acesta.
Pentru a încheia conferinţa de astăzi, doresc să repet un lucru.

56 din 187
 Doresc să subliniez încă o dată că toţi cei care evită marile adevăruri ale vieţii sunt nişte
duşmani ai umanităţii.
Dacă cineva vă spune: „Nici măcar să nu discuţi despre sex”, acesta este un duşman al
umanităţii. Din cauza acestor duşmani, oamenii nu s-au gândit niciodată la acest subiect.
Altminteri, cum s-ar putea explica faptul că ei nu au reuşit să îşi dezvolte o atitudine ştiinţifică
faţă de sex?
Dacă cineva vă spune că sexul nu are nici o legătură cu religiozitatea, puteţi afirma că
greşeşte 100%, căci cea care pătrunde (într-o stare sublimată şi rafinată) în lumile înalte ale
religiei este energia sexuală. Înălţarea acestei energii ne poate conduce în lumi a căror existenţă
nici măcar nu o bănuim: în lumi în care nu există moarte, în care nu există tristeţe, în care nu
există altceva decât beatitudine.
Dar unde se află această energie? Cine mai dispune astăzi de ea? Noi am risipit această
energie. Suntem ca nişte găleţi cu fundul găurit în care încercăm să extragem apa din fântână.
Auzim pleoscăitul găleţii în apa fântânii, auzim că se umple, dar pe măsură ce încercăm să o
scoatem, auzim cum se scurge apa din ea, semn clar că a fost cândva plină. Din păcate, când
ajunge la suprafaţă, găleata este la fel de goală ca atunci când am aruncat-o în fântână. La fel,
putem spune că suntem ca nişte vase pe care navigăm, dar care au fundul găurit. Nu reuşim decât
să ne scufundăm cu ele. Nu ajungem niciodată la ţărm.
Toate aceste găuri se datorează risipirii energiei în tot felul de direcţii greşite. Cei
responsabili pentru aceste diversiuni ale direcţiei energiei noastre nu sunt cei care publică
fotografii goale, care scriu cărţi obscene şi care fac filme deocheate. Responsabilitatea pentru
pervertirea sexualităţii umane le revine în principal celor care au aşezat bariere în calea înţelegerii
adevărului sexual. Din cauza lor este atât de mare cererea de fotografii care prezintă nuditate, de
cărţi obscene şi de filme pornografice, din cauza lor se inventează atâtea cluburi, care mai de care
mai ciudat, care prezintă noi şi noi absurdităţi şi perversiuni sexuale. Şi cine sunt aceşti vinovaţi?
Ei sunt aşa-zişii voştri sfinţi. Ei au stat la baza creării acestei pieţe imense. Dacă veţi analiza cu
atenţie această problemă, vă veţi da seama că ei sunt cei mai buni agenţi de publicitate a
pornografiei.
● În încheiere, am să vă spun o mică poveste.
Un preot se ducea la biserică. Era încă destul de departe, aşa că a fost nevoit să alerge
pentru a ajunge la timp la slujbă. Trecând peste un câmp, el a văzut un om înjunghiat căzut pe o
movilă. Avea înfipt în piept un cuţit şi sângera abundent. Preotul s-a gândit o clipă să-i dea o
mână de ajutor, dar şi-a dat seama că acest lucru l-ar putea întârzia şi mai tare. Tocmai alesese
„Iubirea” ca temă pentru predica din acea zi, urmând să detalieze celebra maximă a lui Christos:
„Dumnezeu este iubire”. Continuându-şi în grabă drumul, el a început să îşi pregătească mental
discursul.
În urma sa, omul rănit şi-a deschis ochii şi i-a strigat:
— Părinte, ştiu că te duci la biserică pentru a le ţine enoriaşilor o predică despre iubire.
Doream să particip eu însumi la slujbă, când un tâlhar m-a înjunghiat şi m-a aruncat aici. Ascultă,
dacă voi supravieţui le voi spune oamenilor că în timp ce stăteam aici, aproape mort, m-ai
abandonat şi ai fugit să îţi ţii predica ta despre iubire. Te avertizez, nu mă lăsa aşa.
Această ameninţare l-a îngrijorat pe preot. El şi-a dat seama că dacă omul va supravieţui
şi le va spune oamenilor ce s-a întâmplat, sătenii vor considera că predica sa despre iubire a fost
alcătuită din vorbe goale. El nu-şi făcea probleme în legătură cu omul care murea lângă el, ci cu
opinia publică. De aceea, vrând-nevrând, s-a apropiat de rănit. Faţa acestuia i se părea familiară.

57 din 187
I-a spus:
— Parcă te-am mai văzut undeva.
Rănitul i-a răspuns:
— Şi eu cred că m-ai văzut. Sunt Satana şi am relaţii foarte strânse cu preoţii şi cu liderii
religioşi. Dacă pe mine nu mă cunoşti…
Atunci, preotul şi l-a amintit cu claritate. Avea într-adevăr o pictură a lui în biserică. S-a
tras înapoi, spunându-i:
— Nu te pot salva. Este mai bine să mori. Tu eşti Satana. Întotdeauna ţi-am dorit moartea.
De ce aş încerca să te salvez? Ar fi un păcat chiar şi să te ating. Mai bine îmi văd de drum.
Satana a început să râdă şi i-a spus batjocoritor:
— Ascultă, în clipa când voi muri vei rămâne pe drumuri. Tu nu poţi exista fără mine.
Eşti ceea ce eşti tocmai din cauza mea. Eu sunt fundamentul profesiei voastre. De aceea, mai bine
salvează-mă, căci dacă voi muri, toţi preoţii vor rămâne şomeri. Rasa voastră va dispărea. Lumea
va deveni un loc mai bun şi nu va mai avea nevoie de voi.
Preotului nu i-a luat mult ca să-şi dea seama că diavolul avea perfectă dreptate. De aceea,
el s-a grăbit să îl ridice în spinare, spunându-i:
— Nu-ţi face griji, dragul meu Satan. Te voi duce imediat la spital şi vei primi îngrijiri.
Te vei reface rapid. Te implor, nu muri. Ai perfectă dreptate. Dacă vei muri, noi vom rămâne
şomeri.
Poate nu v-aţi gândit până acum că Satana este esenţa oricărei profesiuni preoţeşti, ba mai
mult, că preoţii sunt cei care desăvârşesc opera lui Satana, exploatând cu sălbăticie sexul în
întreaga lume. La baza tuturor lucrurilor care există în această lume se află exploatarea sexuală.
Nu este însă foarte uşor să ne dăm seama că cei care se ascund în spatele acestei exploatări sunt
preoţii, că sexul a devenit din ce în ce mai atrăgător tocmai din cauza interdicţiei pe care au
impus-o ei, că oamenii au devenit din ce în ce mai desfrânaţi tocmai din cauza condamnării şi
reprimării sexului cerute de preoţi. Cu cât sexul a fost interzis mai tare, cu cât preoţii le-au impus
mai ferm oamenilor să nu se gândească la sex, cu atât mai misterios a devenit acesta. Bieţii
oameni sunt neajutoraţi: ei nu au cum să nu se gândească tot timpul la sex.
Dimpotrivă, noi ar trebui să aflăm totul despre sex. Cunoaşterea înseamnă putere, iar
cunoaşterea referitoare la sex reprezintă o mare putere. Nu este bine să trăieşti în ignoranţă, iar în
ceea ce priveşte ignoranţa sexuală, aceasta devine un păcat capital.
Putem foarte bine să nu ne ducem pe lună. Umanitatea nu are nimic de câştigat de pe
urma acestui proces. Putem la fel de bine să nu mai explorăm adâncimile oceanului, acolo unde
lumina nu poate pătrunde. Faptul că ajungem sau nu pe lună sau pe fundul oceanului nu va ajuta
cu nimic majoritatea oamenilor. Nu este deloc necesar să divizăm şi să cunoaştem atomul. Un
singur lucru este cu adevărat necesar, mai presus de orice altceva, iar acesta se referă la
cunoaşterea şi la înţelegerea sexului, pentru ca astfel să se poată naşte o nouă umanitate.
Am dorit să vă spun toate aceste lucruri. Mâine, voi asculta întrebările voastre. Notaţi în
scris şi trimiteţi-mi întrebări serioase, căci nu mai discutăm acum despre suflet şi despre
Dumnezeu, ci despre viaţă, şi nu vom reuşi să explorăm profunzimile adânci ale acestui subiect
decât dacă vom elucida ceea ce vă preocupă cu adevărat în legătură cu el.

• DE LA CĂRBUNE LA DIAMANT •

58 din 187
 Mi s-au pus multe întrebări.

▫ De ce ai ales sexul ca subiect al acestor conferinţe? ▫

Pentru că am dorit să vă vorbesc despre adevăr. Pentru a vorbi însă despre adevăr, trebuie
mai întâi să distrugem minciunile care au ajuns să treacă drept adevăruri. Până când aceste
minciuni nu vor fi distruse, nu vom putea avansa nici măcar cu un pas în direcţia adevărului.
La prima mea conferinţă pe care am ţinut-o la Bombay mi s-a cerut să vorbesc despre
iubire. Mi-am dat însă seama că atât timp cât veţi continua să aveţi idei greşite despre sex, nu veţi
putea înţelege nimic despre iubire. Atât timp cât convingerile despre sex sunt eronate, tot ce vom
discuta despre iubire va fi incomplet, fals, neadevărat. De aceea, am preferat să încep cu câteva
cuvinte despre sex, afirmând că cea care stă la baza iubirii este energia sexuală, aflată într-o stare
transformată.
Dacă un om adună bălegar direct pe stradă, în faţa casei sale, nimeni nu va mai putea trece
prin apropiere din cauza mirosului. Dacă el ar împrăştia îngrăşământul în grădina sa, seminţele
florilor sale ar creşte mai rapid, iar când acestea ar ajunge la maturitate, parfumul lor se va
răspândi în întreaga regiune. Trecătorii vor fi încântaţi. Probabil că nu v-aţi gândit până acum la
acest lucru, dar acelaşi miros fetid al bălegarului este cel care s-a transformat în mireasma
sublimă a florilor, trecând printr-un proces de sublimare şi rafinare, prin sămânţă, apoi prin
plantă, până la apariţia florii. În mod similar, sexul poate fi transformat în iubire.
Cum ar putea face însă acest lucru cineva care se împotriveşte energiei sexuale? Cum ar
putea un duşman al sexului să îşi rafineze această energie? De aceea, mai întâi trebuie să
înţelegem ce este sexul şi cum poate fi transformată energia sa.
Când mi-am terminat conferinţa în acea zi, am rămas surprins să constat că liderii şi
figurile publice, adică organizatorii principali, au dispărut ca prin farmec! La plecare nu am mai
văzut nici măcar unul singur dintre ei. Nici un organizator nu a mai venit să îmi mulţumească.
Fugiseră cu toţii.
Liderii sunt oameni foarte slabi. Ei o iau la fugă înaintea adepţilor lor.
Au fost totuşi câţiva oameni curajoşi care au rămas: câteva fete, câţiva băieţi, oameni mai
tineri sau mai bătrâni. Aceştia mi-au spus: „Am aflat de la tine lucruri despre care nu am ştiut
nimic până acum. Ne-ai deschis ochii, ne simţim iluminaţi. De aceea, m-am gândit că nu ar strica
să elaborez subiectul mai profund. Aşa se face că am ales acelaşi subiect pentru conferinţele care
au urmat. Unul dintre motive a fost şi acela că aşa mi-au cerut atunci oamenii. Mi-am dat seama
că ei erau cu adevărat interesaţi de această chestiune de viaţă şi că doreau să afle totul în legătură
cu ea.
Un alt motiv a fost legat de cealaltă categorie, de cei care au fugit în prima zi şi care au
răspândit zvonul stupid că din cauza cuvintelor mele religia va fi distrusă, iar oamenii vor deveni
lipsiţi de religiozitate! Am considerat că merită să le dau un răspuns pe această cale, clarificând
că lucrurile stau exact pe dos şi demonstrându-le că oamenii nu numai că nu devin lipsiţi de
religiozitate dacă înţeleg mai multe în ceea ce priveşte sexul, ci dimpotrivă, lipsa lor de
religiozitate se datorează în întregime neînţelegerii acestei probleme.
Ignoranţa îi poate face pe oameni nereligioşi; cunoaşterea nu poate face acest lucru. Chiar
dacă ar face-o, personal sunt de părere că ea ar fi oricum preferabilă ignoranţei, chiar dacă
aceasta i-ar face pe oameni religioşi. O religie bazată pe ignoranţă nu poate valora mare lucru!
Religia nu poate fi autentică decât dacă are la bază cunoaşterea. De altfel, eu nu cred că

59 din 187
cunoaşterea poate face rău cuiva, indiferent în ce fel. Singurul lucru rău este ignoranţa,
întunericul.
Dacă umanitatea a devenit dezechilibrată, dacă interesul ei pentru sex a devenit pervers şi
nesănătos, acest lucru nu se datorează în nici un caz celor care meditează şi reflectează asupra
sexului. Responsabilitatea nu le aparţine celor care au cultivat cunoaşterea energiei sexuale, ci
moraliştilor, oamenilor pseudo-religioşi, sfinţilor şi clerului, care de mii de ani au încercat să
menţină omul în ignoranţă. Umanitatea ar fi putut fi eliberată încă cu mult timp în urmă de
obsesia ei pentru sex. Acest lucru nu s-a produs însă, iar asta din cauza celor care au cultivat
ignoranţa oamenilor în privinţa acestui subiect.
Din toate aceste motive, am considerat că dacă o singură rază de lumină adusă asupra
acestui adevăr a creat printre ascultătorii mei o asemenea agitaţie, merită să discutăm mai mult
despre el, clarificând inclusiv chestiunea legăturii dintre religiozitate şi cunoaştere. Aşa se explică
de ce am ales ca subiect pentru acest ciclu de conferinţe sexul.
Probabil că dacă nu s-ar fi produs această succesiune de evenimente nu m-aş fi gândit să
aleg acest subiect ca temă pentru conferinţele mele. De aceea, ar trebui să le mulţumiţi acelor
oameni pentru că mi-au dat prilejul să vorbesc despre sex. Dacă doriţi să mulţumiţi cuiva pentru
această cunoaştere, nu mie trebuie să-mi mulţumiţi, ci acelor oameni. Ei sunt cei care m-au făcut
să aleg acest subiect. Altminteri, nu aş fi avut nici o intenţie.

▫ Afirmi că energia sexuală este cea care se transformă în

iubire. Vrei să spui cu asta că iubirea mamei pentru
copilul ei este tot energie sexuală? ▫
Nu este singura întrebare de acest fel pe care am primit-o. De aceea, este util să răspund la
ea.
Dacă m-aţi ascultat cu atenţie, vă mai aduceţi desigur aminte că am vorbit de o
profunzime aparte a experienţei sexuale, profunzime pe care omul obişnuit nu reuşeşte să o
cunoască. Există trei nivele ale experienţei sexuale, şi aş dori să vorbesc acum despre ele.
Un prim nivel este cel fizic, exclusiv fiziologic. De pildă, dacă un bărbat se duce la o
prostituată, el nu poate trăi o altfel de experienţă decât una pe acest nivel. O prostituată îşi poate
vinde trupul, dar nu şi sufletul. La fel se petrec lucrurile în cazul unui viol. Corpul fizic poate fi
violat, dar sufletul nu.
Primul nivel al experienţei sexuale este cel fizic, iar cei care se opresc la acest nivel nu
vor cunoaşte niciodată profunzimile ultime ale acestei experienţe. Aceşti oameni nu vor putea
înţelege niciodată despre ce vorbesc eu. Din păcate, marea majoritate a oamenilor se opresc la
acest nivel.
Din această perspectivă, este important să vă spun că în ţările în care căsătoria este
impusă (nefiind susţinută de iubire), sexul stagnează de regulă la acest prim nivel. El nu poate
progresa mai departe de nivelul fizic. Căsătoria nu se poate produce decât între două trupuri, nu
între două suflete. Între două suflete nu poate exista decât iubirea. De aceea, dacă o căsnicie are
la bază iubirea, sexul celor doi parteneri poate evolua pe nivele mai profunde. Dacă ea este însă o
căsătorie aranjată, rezultatul calculelor făcute de preoţi şi astrologi, ca să nu mai vorbim de
considerentele de castă, crez sau de aranjamentele financiare, sexul nu poate depăşi nivelul fizic.
Chiar şi aceste căsătorii au un anumit avantaj, întrucât corpul este mai stabil decât mintea.

60 din 187
De aceea, în societăţile în care fundamentul căsătoriei este corpul fizic, căsniciile dintre oameni
sunt mai stabile. Ele durează de cele mai multe ori o viaţă întreagă. Corpul fizic este un obiect
stabil, iar schimbările sale sunt de cele mai multe ori lente, aproape imperceptibile.
Corpul există pe nivelul material. Societăţile care au considerat că instituţia căsătoriei
trebuie să fie cât mai stabilă, care insistă asupra monogamiei, asupra absenţei schimbării, au fost
nevoite să renunţe la iubire, căci aceasta derivă din inimă, iar inima este ceva instabil. În
societăţile în care la baza căsătoriei stă iubirea, divorţurile sunt inevitabile. Căsniciile vor fi foarte
nesigure. Este imposibil ca o asemenea căsnicie să fie stabilă, căci iubirea are o fluiditate a ei.
Spre deosebire de corp, inima este instabilă.
Dacă aveţi în curte o piatră, o veţi găsi şi seara în acelaşi loc în care se afla dimineaţa. O
floare înfloreşte însă dimineaţa şi până seara moare. Acesta este apanajul vieţii: ea se naşte,
trăieşte şi moare. Piatra este un obiect neanimat; acolo unde se afla dimineaţa va fi şi seara. Piatra
este extrem de stabilă.
O căsătorie aranjată este la fel ca o piatră. O căsătorie bazată pe nivelul fizic va aduce cu
sine stabilitate. Acest lucru este în interesul societăţii, dar în detrimentul individului, căci
stabilitatea se produce numai la nivel fizic, prin evitarea iubirii.
Aşa se explică de ce, în aceste căsătorii, sexul dintre soţ şi soţie nu poate depăşi de regulă
nivelul fizic, neajungând pe nivelele mai profunde. El devine o simplă rutină mecanică. Viaţa
sexuală a celor doi soţi este limitată, o simplă repetiţie a aceluiaşi obicei, până când acesta îşi
pierde orice atractivitate.
Nu există practic nici o diferenţă între a merge la o prostituată şi a avea o căsnicie care nu
are la bază iubirea între cei doi parteneri. Fie cumperi o prostituată pentru o noapte, fie o soţie
pentru o viaţă, este acelaşi lucru. Acolo unde nu există iubire, căsătoria devine un act mercantil,
indiferent dacă închiriezi o femeie pentru o noapte sau o cumperi pentru o viaţă. Evident, din
cauza traiului zilnic, între cei doi parteneri apare treptat un fel de relaţie, pe care oamenii o
confundă de multe ori cu dragostea. Nu este dragoste. Aceasta este cu totul altceva. Din cauză că
aceste căsătorii se derulează exclusiv la nivel fizic, ele nu conduc la iubire. Niciunul din
manualele şi scripturile care au fost scrise vreodată despre sex, de la Vatsayana până la Kama
Sutra, nu merg mai profund de nivelul fizic.
Cel de-al doilea nivel al sexului este cel psihologic, Acel mental, cel al inimii. În cazul
cuplurilor care încep prin a se îndrăgosti, după care se căsătoresc, experienţa sexului merge ceva
mai departe de nivelul fizic. Ea atinge nivelul inimii, o anumită profunzime psihologică. Din
cauza repetiţiei, chiar şi aceasta cade treptat pe nivelul fizic, devenind mecanică.
Instituţia căsătoriei care s-a dezvoltat în ultimele două secole în Occident are la bază
nivelul psihologic al sexului. Aşa se explică de ce societăţile occidentale trăiesc într-un haos atât
de mare. Pe minte nu te poţi baza. Astăzi îşi doreşte una, mâine cu totul altceva. Dimineaţa vrea
ceva, seara altceva. Ceea ce simte acum este cu totul diferit de ce simţea acum câteva clipe.
Probabil aţi auzit de Lord Byron. Până să se căsătorească, a avut relaţii intime cu cel puţin
60-70 de femei. Chiar şi în ziua nunţii, în timp ce ieşea la braţul miresei sale, când clopotele
bisericii încă mai băteau, lumânările încă mai ardeau, iar prietenii care luaseră parte la ceremonia
nupţială erau încă de faţă, el a văzut o femeie inimoasă trecând pe lângă el. Fermecat de
frumuseţea ei, Byron a uitat pentru o clipă de noua sa soţie. A uitat că tocmai făcuse un legământ
de fidelitate în faţa acesteia. Era însă un om cinstit, căci i-a spus soţiei sale de la bun început: Ai
observat? S-a petrecut un lucru ciudat. Până ieri, înainte să ne căsătorim, singura mea obsesie era
să obţin acceptul tău. Erai singura femeie care mă preocupa. Acum, că ne-am căsătorit, te-am şi

61 din 187
uitat pentru o clipă, când am văzut o femeie frumoasă trecând pe stradă. Mintea mea a început
deja să alerge după o altă femeie. Prin ea a trecut următorul gând: „Mi-aş dori să o cunosc mai
bine!”.
Mintea este extrem de instabilă. De aceea, liderii care şi-au dorit societăţi stabile şi
ordonate nu au permis niciodată sexului să atingă nivelul psihologic. Ei au făcut toate eforturile
pentru a bloca experienţa sexuală pe nivelul fizic. Le-au spus oamenilor: „Ceea ce contează este
căsătoria, nu iubirea. Dacă iubirea apare după căsătorie, foarte bine. Dacă nu, lăsaţi lucrurile aşa
cum sunt”.
Stabilitatea nu este posibilă cu uşurinţă decât pe nivelul fizic. Pe nivelul psihologic devine
foarte dificilă. În schimb, experienţa sexuală este mai profundă pe nivelul psihologic. De aceea,
experienţele amoroase ale occidentalilor au atins nivele mult mai profunde decât cele ale
orientalilor. Tot ce au scris marii psihologi occidentali despre sex, de la Freud la Jung, a avut la
bază acest nivel al sexului.
Sexul despre care vorbesc eu se petrece însă pe un al treilea nivel, pe care nici occidentalii
şi nici orientalii nu l-au cunoscut până acum. Este vorba de nivelul spiritual.
Pe nivelul fizic avem de-a face cu o anumită stabilitate din cauza corpului material. Pe
nivelul spiritual avem de-a face de asemenea cu o stabilitate, dar de un alt tip, căci spiritul este la
rândul lui imuabil (nesupus transformării).
Aici, totul este calm. Totul durează o eternitate. Între cele două extreme se află nivelul
minţii, pe care se petrec majoritatea schimbărilor. Mintea este la fel de instabilă ca şi mercurul.
Ea trece instantaneu de la una la alta.
Occidentalii au făcut experimente pe acest al doilea nivel, ceea ce explică de ce familiile
lor se destramă atât de uşor. O căsnicie născută pe nivelul psihologic nu poate fi stabilă.
Statisticile afirmă că, în medie, divorţurile se petrec la circa doi ani de la căsătorie. Rata lor ar
putea deveni însă şi mai rapidă, căci mintea are capacitatea de a-şi schimba părerea la fiecare oră.
Societăţile occidentale sunt în fierbere. Prin comparaţie, cele orientale sunt extrem de stabile, dar
membrii lor nu cunosc nivelul mai profund al experienţei sexuale.
Aşa cum spuneam, mai există şi un alt fel de stabilitate pe nivelul spiritual. Bărbatul şi
femeia care reuşesc să se întâlnească măcar o dată pe acest nivel simt că au devenit una pentru tot
restul vieţii lor. Aici nu se produc schimbări. Umanitatea are nevoie de stabilitatea acestui nivel.
Experienţa sexuală de care v-am vorbit eu se petrece pe al treilea nivel, cel spiritual.
Dorinţa mea este să vă prezint dimensiunea spirituală a sexului. Dacă veţi înţelege ce vă spun,
veţi realiza inclusiv faptul că iubirea unei mame pentru copilul ei face parte integrantă din acest
tip de sex.
Unii vor spune că este o afirmaţie absurdă. Ce tip de relaţie sexuală poate exista între o
mamă şi copilul ei? Aşa cum spuneam mai devreme, dacă un bărbat şi o femeie se pot întâlni
măcar o dată pe nivelul spiritual, dacă sufletele lor pot fuziona pentru o clipă, beatitudinea pe
care o vor simţi cei doi îi va uni de-a pururi. V-aţi gândit însă vreodată că un copil rămâne în
pântecul mamei sale timp de nouă luni, timp în care existenţa sa este una cu cea a mamei sale?
Soţul se uneşte cu soţia sa timp de o clipă, în timp ce copilul rămâne una cu mama timp de nouă
luni! Aşa se explică de ce o femeie nu va reuşi niciodată să atingă un nivel atât de profund de
intimitate cu soţul ei ca şi cu fiul ei. Nu are cum. Soţul nu o cunoaşte pe nivelul existenţial decât
pentru o singură clipă, după care cei doi sunt nevoiţi să se despartă. Ei se apropie pentru un
moment, după care gata.

62 din 187
 În schimb, atunci când se află în pântecul matern, copilul respiră acelaşi aer ca şi mama
sa. Inima sa bate în acelaşi ritm cu inima mamei sale. El este una cu sângele şi cu viaţa acesteia.
Nu are încă o existenţă individuală, fiind una cu mama sa. De aceea, nici o femeie nu va cunoaşte
vreodată împlinirea supremă fără a fi trecut prin experienţa maternităţii. Nici un bărbat nu va
putea satisface vreodată o femeie aşa cum poate face un copil. Nici un soţ nu-i va putea dărui
vreodată fericirea pe care i-o oferă un copil. O femeie nu se simte niciodată completă până când
nu devine mamă. Frumuseţea ei se manifestă în toată splendoarea sa numai după ce a cunoscut
deliciile maternităţii. De aceea, relaţia dintre fiinţa femeii şi fiinţa copilului ei este foarte
profundă.
Acesta este şi motivul pentru care atunci când devine mamă, interesul faţă de sex al
oricărei femei se diminuează. Nu aţi observat acest lucru? Femeia a gustat dintr-o experienţă mai
profundă – maternitatea. De aceea, pasiunea ei pentru sex scade. Timp de nouă luni a fuzionat cu
o altă fiinţă; de aceea, atracţia ei faţă de sex nu mai poate fi la fel de mare. Mulţi bărbaţi rămân
uimiţi de apatia soţiilor lor, căci faptul că au devenit taţi nu înseamnă mare lucru pentru ei.
Transformarea unei femei în mamă atrage însă după sine o mare schimbare.
Instituţia tatălui nu reprezintă o relaţie la fel de profundă. Tatăl nu simte acea unitate
spirituală profundă cu cel căruia i-a dat viaţă. El reprezintă o simplă instituţie socială. De altfel,
copilul se poate naşte şi fără această instituţie. În schimb, relaţia cu mama sa este foarte profundă,
ceea ce explică fericirea acesteia. După ce dă naştere unui copil, orice femeie capătă o anumită
nobleţe spirituală.
În cazul în care comparaţi o femeie care tocmai a devenit mamă cu o alta care nu a
devenit, veţi constata ce diferenţă există între ele. Prima are o strălucire aparte, emană energie,
are o stare de calm, la fel ca a unui râu care a ieşit din munţi şi a ajuns la câmpie. În cazul femeii
care nu a devenit mamă, energia are o altă vibraţie, la fel ca a râului care nu a ieşit încă din munţi.
Ea este agitată, grăbită, geme la fel ca o cascadă. După ce devine mamă, orice femeie se
linişteşte.
Aşa se şi explică – între altele – de ce femeile extrem de pasionale, situaţie frecvent
întâlnită în Occidentul modern, nu doresc să devină mame, simţind instinctiv că după maternitate
atracţia lor faţă de sex se va diminua. Ele preferă să îşi cultive pasiunea erotică, refuzând deliciile
maternităţii.
Numeroase guverne occidentale sunt preocupate de această stare de lucruri. Ce se va
întâmpla cu populaţia ţărilor lor dacă ea va continua? Guvernele ţărilor orientale sunt îngrijorate
de creşterea excesivă a populaţiei. Nu este însă cazul în vest. Ce se poate face dacă atâtea femei
decid să nu devină mame, ştiind că îşi vor pierde interesul faţă de sex? Legal, nu se poate face
nimic împotriva lor. Legile pot forţa un eventual program de control al naşterilor, dar nu poţi da o
lege prin care să obligi o femeie să devină mamă.
Această problemă a depopulării ţărilor occidentale este mai stringentă decât
suprapopularea unei ţări ca India. Într-o ţară cu un exces de populaţie poate fi dată o lege prin
care să forţezi descreşterea ei, dar nu poţi face acelaşi lucru într-o ţară care are un deficit de
populaţie. Nimeni nu poate fi forţat să facă copii. În următoarele 200 de ani această problemă va
atinge proporţii endemice în Occident. Populaţia în creştere a ţărilor din Orient va aduce cu sine o
dominaţie a acestora în restul lumii. Puterea occidentalilor va descreşte. Ei vor fi nevoiţi să le
convingă din nou pe femei să devină mame. Există deja psihologi care insistă asupra necesităţii
căsătoriilor între copii. În caz contrar, afirmă ei, pot apărea pericole. O femeie care a atins
maturitatea nu va mai fi interesată să devină mamă, considerând că este mai plăcut să se bucure

63 din 187
de sex. De aceea, este de preferat ca femeile să se căsătorească de tinere, ca să nu le intre în cap
alte idei.
De altfel, acesta a fost unul din motivele pentru care orientalii au adoptat cândva
căsătoriile aranjate. Ei ştiau că, cu cât o fată devine mai matură, cu atât mai profundă devine
înţelegerea ei, şi cu cât apucă să guste mai mult din plăcerea sexuală, cu atât mai mică va fi
dorinţa ei de a deveni mamă. Păcat, căci femeia nu ştie cât de mari pot fi desfătările maternităţii
decât după ce devine mamă! Este imposibil să ştii dinainte.
De ce se simt femeile atât de fericite după ce devin mame? Deoarece au experimentat
sexul la nivel spiritual cu copiii lor. Aşa se explică inclusiv intimitatea dintre mamă şi copil, care
nu are egal în nici un alt tip de relaţie. O femeie şi-ar da viaţa pentru copilul ei. În schimb, nu şi-
ar putea imagina niciodată ce ar însemna să îi ia viaţa acestuia. Ar fi în stare să îşi ucidă chiar
soţul – lucru care se întâmplă mai frecvent decât aţi putea crede – numai pentru a-şi apăra copilul.
De altfel, multe femei creează acasă o asemenea atmosferă de parcă chiar l-ar ucide! În ceea ce îl
priveşte însă pe copilul ei, ea nu îşi poate imagina aşa ceva. Relaţia dintre ei este mult prea
profundă.
Dacă relaţia unei femei cu soţul ei poate atinge acelaşi nivel de intensitate, acesta îi va
apărea la fel ca un copil, nu ca un soţ.
Doresc să-i întreb pe bărbaţii prezenţi la această întrunire dacă în clipele lor de maximă
iubire şi intimitate cu soţiile lor nu s-au comportat la fel ca nişte copii cu mamele lor. Ştiţi de ce
sunt atât de atrase mâinile bărbaţilor de sânii femeilor? Ei repetă inconştient gestul pe care îl
făceau pe vremea când erau copii sugari. Ori de câte ori un bărbat este copleşit de dragoste faţă
de iubita sa, mâna sa îi atinge inconştient sânii. De ce? Ce relaţie au sânii cu sexul? Sexul nu are
nimic de-a face cu sânii. Singura asociere pe care o putem face în privinţa sânilor este cea dintre
mamă şi copil. Pentru copii, sânul mamei sale reprezintă sursa de viaţă. De aceea, atunci când se
simte plin de iubire faţă de iubita sa, orice bărbat redevine un fiu! Dar ce fac femeile în acest
timp? Mâna lor atinge inconştient capul bărbatului. Degetele lor îi mângâie părul. La fel ca şi în
cazul de mai înainte, este un gest inconştient, o amintire de pe vremea când îi mângâia părul
copilului ei.
Aşa se explică de ce, atunci când iubirea înfloreşte plenar pe nivelul spiritual, soţul
redevine un fiu. De altfel, nu putem vorbi de o experienţă pe acest nivel până când soţul nu a
redevenit fiu. Această experienţă este posibilă, dar marea majoritate a oamenilor nu ştiu acest
lucru.
Relaţia dintre soţ şi soţie nu este decât o pregătire în vederea atingerii acestui nivel. Ea nu
reprezintă apogeul relaţiei de cuplu. Este doar începutul călătoriei, nu sfârşitul. Din acest motiv,
bărbatul şi femeia sunt tot timpul în conflict. O călătorie înseamnă o stare de agitaţie. Pacea nu
poate fi atinsă decât la sfârşitul ei, când omul a atins destinaţia. Un soţ nu poate fi niciodată
împăcat cu soţia sa, căci cei doi se află abia la mijlocul călătoriei. Din păcate, marea majoritate a
oamenilor pier în timpul călătoriei; ei nu ajung la capătul acesteia. Din acest motiv, există
întotdeauna o stare de conflict între soţi şi soţii. Între cei care se iubesc!
Din nefericire, nici soţul şi nici soţia nu înţeleg motivul real al acestei stări de tensiune, al
acestei lupte. Fiecare crede că a făcut alegerea greşită. Soţul este convins că totul ar fi fost perfect
dacă s-ar fi însurat cu o altă femeie, iar soţia crede că lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă s-ar fi
măritat cu un alt bărbat.
Doresc să insist însă asupra faptului că aceasta este experienţa tuturor cuplurilor din lume.
Chiar dacă vă schimbaţi soţul sau soţia, situaţia nu se va schimba cu nimic. Este ca şi cum aţi

64 din 187
schimba umerii în timp ce căraţi un sicriu către cimitir: la început simţiţi o mică uşurare, dar în
scurt timp constataţi că greutatea a redevenit aceeaşi. Experienţa occidentalilor, în care divorţul a
devenit la ordinea zilei, ne demonstrează că noua soţie se dovedeşte în scurt timp la fel ca cea de
dinainte, iar noul soţ nu diferă cu nimic de cel anterior.
Motivul nu este unul de suprafaţă, ci unul profund. El nu are nimic de-a face cu un anumit
bărbat sau cu o anumită femeie, ci cu faptul că relaţia dintre un bărbat şi o femeie este o călătorie,
un proces. Ea nu reprezintă destinaţia finală, scopul în sine. Destinaţia nu va putea fi întrezărită
decât atunci când femeia va redeveni mamă, iar bărbatul fiu.
De aceea, eu afirm cu tărie: între mamă şi copilul ei există o relaţie amoroasă, dar de tip
spiritual. Atunci când între un bărbat şi o femeie se naşte o relaţie spirituală de acelaşi tip, femeia
îşi pierde atributul de soţie şi redevine mamă, iar bărbatul îşi pierde atributul de soţ şi redevine un
fiu. Abia atunci pot experimenta cei doi adevărata fericire, din care se naşte apoi celibatul.
Aşadar, nu trebuie să credeţi că între o mamă şi copilul ei nu există nici un fel de relaţie
amoroasă. Avem de-a face cu o asemenea relaţie, dar de tip spiritual. De altfel, ca să spunem
lucrurilor pe nume, singura relaţie pe care o putem numi iubire este aceasta. În clipa în care
devine spiritual, sexul se transformă în iubire.

▫ Nu te putem accepta pe tine ca o autoritate în domeniul

sexual. Noi am venit să te întrebăm de Dumnezeu, şi tu ai
început să ne vorbeşti despre sex. Haide, vorbeşte-ne
despre Dumnezeu. ▫
Nu ştiu dacă aţi observat vreodată, dar este inutil să îl întrebi de Dumnezeu pe cineva pe
care nu îl consideri o autoritate în domeniul sexual. Ce ţi-ar putea spune despre ultima treaptă a
scării cineva care nu ştie nimic despre prima treaptă? Dacă nu puteţi accepta ceea ce vă spun în
legătură cu sexul, nu ar trebui să mă întrebaţi nici în legătură cu Dumnezeu. Dacă nu pot vorbi
despre primul pas, ce competenţă aş avea eu să vorbesc despre ultimul?
Există însă un motiv profund care stă la baza acestei întrebări: până acum, sexul şi
Dumnezeu au fost consideraţi duşmani de moarte. Până acum, învăţătorii voştri v-au spus că cei
care se află în căutarea transcendenţei nu au nimic de-a face cu sexul, şi invers. Acestea sunt însă
prostii. Călătoria sexuală este începutul călătoriei către Dumnezeu. Această imensă atracţie către
sex nu este altceva decât o căutare a transcendenţei, şi acest lucru explică de ce nu poate deveni
vreodată sexul satisfăcător. Omul nu se simte niciodată împlinit ca urmare a unui act sexual.
Acest sentiment nu apare decât atunci când el realizează starea de divinitate.
Pe de altă parte, cei care îl caută pe Dumnezeu, opunându-se sexului, nu se află cu
adevărat în căutarea lui Dumnezeu; ei nu practică altceva decât un fel de escapism în numele
spiritualităţii. Pentru a scăpa de sex, ei se ascund în spatele lui Dumnezeu, în spatele
transcendenţei. Fac acest lucru pentru că se tem de sex, tocmai pentru că sunt atraşi de acesta. De
aceea, îşi caută refugiul în tot felul de mantra şi rugăciuni, în speranţa că vor uita de sex.
Ori de câte ori vă întâlniţi cu un om care repetă numele lui Dumnezeu, priviţi-l cu atenţie:
veţi constata că în spatele incantaţiilor sale răsună ecoul atracţiei lor sexuale. Dacă prin faţa sa
trece o femeie, el începe să repete obsesiv: „Rama, Rama, Rama”, numărându-şi mărgelele
rozariului cu o viteză sporită şi ridicând vocea. De ce procedează aşa? Pentru că dorinţa sexuală
începe să îl preseze, iar aceşti escapişti încearcă să o sufoce, să o suprime, repetând numele lui
Dumnezeu. Dacă asemenea trucuri ieftine ar putea schimba viaţa oamenilor, lumea s-ar fi

65 din 187
schimbat de multă vreme, devenind mai bună! Din păcate, lucrurile nu sunt deloc atât de simple.
Eu afirm altceva: dacă doriţi să înţelegeţi aspiraţia dumneavoastră către transcendenţă,
este absolut necesar să înţelegeţi dorinţa sexuală. De ce? Este ca şi cum cineva ar dori să ajungă
din Bombay în Calcutta. El încearcă să afle totul despre destinaţia sa – în ce direcţie se află etc.,
dar nu ştie nimic despre punctul de plecare. Cum ar putea ajunge el în Calcutta? Mai întâi de
toate, el trebuie să ştie totul despre oraşul Bombay. „În ce loc se află oraşul în care mă aflu
acum?” Abia apoi se poate interesa el de oraşul Calcutta, locul în care doreşte să ajungă. Dacă nu
deţine informaţiile necesare legate de oraşul Bombay, cele referitoare la Calcutta devin inutile,
căci călătoria porneşte din Bombay.
Lucrurile trebuie puse la locul lor. Începutul este primul, iar sfârşitul vine abia după
aceea.
Unde vă aflaţi dumneavoastră acum? Spuneţi că vă doriţi să faceţi călătoria către
supraconştiinţă – foarte bine. Dar unde vă aflaţi acum? Vă aflaţi pe nivelul sexual. Sunteţi
copleşit de dorinţe sexuale. Acesta este punctul de plecare, locul din care trebuie să faceţi primul
pas pentru a vă începe călătoria. De aceea, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să
înţelegeţi locul în care vă aflaţi. Pentru a putea realiza potenţialul trebuie să începeţi prin a realiza
ceea ce este actual. Pentru a afla ce puteţi deveni, este necesar mai întâi să ştiţi cine sunteţi.
Pentru a înţelege ultimul pas trebuie să începeţi prin a-l înţelege pe primul, căci acesta vă va pava
calea către ultimul pas al călătoriei. Dacă faceţi primul pas greşit, cum aţi mai putea ajunge la
destinaţia corectă?
De aceea, este mai important să înţelegeţi acum sexul decât supraconştiinţa. De ce este
acest lucru atât de important? Este important deoarece nu aveţi cum să înţelegeţi supraconştiinţa
fără a înţelege mai întâi sexul. Vă rog, nu îmi cereţi ceva imposibil.
În ceea ce priveşte chestiunea autorităţii, de unde ştiţi dumneavoastră dacă eu reprezint o
asemenea autoritate sau nu? Dacă priviţi astfel lucrurile, orice aş spune eu este lipsit de
importanţă pentru dumneavoastră. Dacă afirm că deţin această autoritate, afirmaţia mea este
lipsită de relevanţă. Dacă afirm că nu deţin această autoritate, la fel.
Părerea mea este să faceţi experimente cu sexul şi să descoperiţi singur dacă deţin această
autoritate sau nu. Nu veţi cunoaşte adevărul afirmaţiilor mele decât dacă veţi face aceste
experimente. Nu există nici o altă cale.
De pildă, dacă v-aş spune că ştiu cea mai bună cale de a învăţa înotul, v-aţi putea îndoi de
afirmaţiile mele. Singurul răspuns pe care vi l-aş putea da în acest caz ar fi să vă invit să veniţi la
râu cu mine. Dacă sfaturile mele sunt utile, ele vă vor ajuta să treceţi râul. Abia atunci vă veţi
convinge că ele au fost autentice.
Cel care mi-a pus întrebarea a afirmat că o asemenea autoritate nu ar putea fi decât cineva
ca Freud. Doresc să-i explic acestui prieten că Freud nu ştia nimic despre ceea ce am vorbit eu.
Freud nu s-a ridicat niciodată deasupra nivelului mental. El nu-şi putea nici măcar imagina
existenţa sexului spiritual. Întreaga operă a lui Freud se referă la sexul bolnav: la comportamentul
isteric, la masturbare, la asemenea lucruri. El a făcut cercetări asupra sexului bolnav şi pervers,
asupra domeniului patologic. Nu a dorit altceva decât să descopere un tratament pentru aceste
boli. Freud a fost medic. De altfel, studiile sale s-au făcut în Occident, unde prevalează sexul
psihologic. Nu putem descoperi în întreaga sa operă un singur caz pe care să-l putem considera
sex spiritual.
De aceea, dacă doriţi să investigaţi adevărul celor spuse de mine, nu aveţi la dispoziţie
decât o singură referinţă, iar aceasta este Tantra. De mii de ani, oamenii au încetat să se mai

66 din 187
gândească la Tantra. Această cale a făcut primii paşi în ridicarea sexului până la dimensiunea
spirituală. Templele din Khajuraho, Puri şi Kornak sunt mărturii vii în această direcţie. Aţi fost
vreodată la Khajuraho? Aţi văzut imaginile de acolo? Dacă o veţi face, veţi experimenta două
lucruri minunate: mai întâi, veţi constata că deşi priviţi imaginile unor cupluri angrenate în acte
amoroase, nu veţi simţi nimic vulgar. Nu veţi avea sentimentul că priviţi ceva urât sau rău
contemplând imaginile acelor bărbaţi goi şi ale acelor femei goale. Mai mult, veţi constata chiar
că veţi simţi un sentiment de pace, o senzaţie sacră care vă va înmărmuri. Sculptorii care au creat
acele imagini aveau o cunoaştere foarte profundă a sexului spiritual.
Ce feţe au acele statui… Dacă priviţi faţa unui bărbat aflat în plin proces de copulaţie,
dacă îl priviţi în ochi, veţi constata ceva animalic, ceva urât în ei, o dorinţă oarbă, bestială. Când
o femeie descoperă această privire în ochii unui bărbat, chiar dacă acesta îi este iubit ea îl percepe
ca pe un duşman, nu ca pe un prieten. Oricât de mult l-ar iubi, el îi apare ca un mesager al iadului,
nu al cerului. Dacă priviţi însă feţele sculptate la Khajuraho, parcă aţi vedea faţa unui Buddha sau
a unui Mahavira. Seninătatea pe care o au întipărită pe ele este seninătatea stării de samadhi.
Contemplarea acelor statui nu trezeşte în inimă nici o dorinţă vulgară, doar o stare de
pace, de sacralitate. Veţi fi uimiţi să constataţi acest lucru.
Dacă atunci când vedeţi imaginea nudităţii sunteţi tulburaţi, vă recomand insistent să
mergeţi la Khajuraho. Din acest punct de vedere, el reprezintă un monument unic pe pământ la
ora actuală. Evident, moraliştii din India au fost întotdeauna de părere că zidurile sale ar trebui
acoperite cu argilă, pentru a nu trezi dorinţe desfrânate în inimile celor care le privesc. Am rămas
cu gura căscată când am auzit acest lucru!
Constructorii templului de la Khajuraho ştiau că cel care va privi timp de o oră statuile
sculptate de ei va fi eliberat de dorinţa sexuală. Timp de mii de ani, oamenii au meditat în faţa
lor. Obsedaţii sexuali erau trimişi la Khajuraho, unde li se cerea să contemple şi să mediteze în
faţa acelor imagini.
Uimitor este faptul că deşi avem acces la acelaşi adevăr în experienţa noastră de zi cu zi,
noi nu îl remarcăm niciodată. Spre exemplu, dacă treceţi pe lângă doi oameni care se ceartă, vă
simţiţi obligaţi să vă opriţi şi să urmăriţi ce se întâmplă. De ce? V-aţi gândit vreodată la ceea ce
se petrece atunci când urmăriţi cearta altor persoane? Oricât de urgente ar fi treburile pe care le
aveţi, lăsaţi totul deoparte şi rămâneţi o jumătate de oră contemplând cearta lor. Ce aveţi de
câştigat de pe urma acesteia? Există într-adevăr un beneficiu. Atunci când priviţi doi oameni
certându-se, instinctul animalic al violenţei care există adânc înrădăcinat în interiorul
dumneavoastră trece printr-un proces de catharsis, risipindu-se. La fel se petrec lucrurile şi cu cei
care contemplă imaginile de la Khajuraho timp de o oră. Dorinţele lor sexuale nebuneşti,
perverse, dispar.
● Un om s-a dus la psihiatru cu o problemă: era furios pe şeful său. Orice i-ar fi spus acesta,
se simţea imediat umilit, insultat, dorind să îşi scoată pantofii din picioare pentru a-l lovi cu ei.
Cum şi-ar fi putut lovi însă şeful? Este greu să găseşti un angajat care să nu-şi dorească
să-şi lovească şeful la un moment dat. Asemenea angajaţi sunt foarte rari. Orice şef ştie acest
lucru; la fel şi angajaţii. Un angajat se simte profund rănit pentru că este „un simplu angajat” şi
doreşte să se răzbune pentru acest lucru. Dacă s-ar putea răzbuna, nu ar mai fi însă un simplu
angajat. De aceea, tot ce poate face el este să îşi reprime sentimentele, simţindu-se neajutorat.
Aşa a procedat şi omul nostru, dar la un moment dat s a îmbolnăvit, fiind convins că şi-ar
putea lovi cu adevărat şeful într-o bună zi. De aceea, el a început să meargă desculţ la serviciu.
Nici chiar aşa, nu a scăpat însă de obsesie. Ori de câte ori îşi vedea şeful, mâinile sale se

67 din 187
îndreptau automat către picioare. Din fericire, îşi lăsase pantofii acasă, aşa că se simţea uşurat.
Nu se putea elibera însă de pantofi numai lăsându-i acasă. Aceştia continuau să îi
obsedeze mintea. Când se juca cu creionul, desena inconştient numai pantofi. Obsesia sa a crescut
atât de mult încât a început să se teamă că şi-ar putea ataca cu adevărat şeful.
De aceea, şi-a anunţat familia că cel mai bun lucru ar fi să nu se mai ducă deloc la
serviciu, că dorea să se pensioneze. Starea sa de tulburare, le-a spus el membrilor familiei,
atinsese un nivel atât de ridicat, încât nu mai avea nevoie de proprii săi pantofi: era în stare să
smulgă pantofii altcuiva numai pentru a-şi lovi şeful. Mâinile sale căpătaseră mişcări
ameninţătoare, îndreptându-se instinctiv către pantofii colegilor săi. Auzind această confesiune,
familia sa s-a gândit că omul nostru a înnebunit şi l-a trimis la psihiatru.
Acesta i-a spus că nu trebuie să-şi facă griji, căci boala sa era vindecabilă. El l-a sfătuit pe
bolnav să îşi atârne acasă un tablou al şefului său şi să îl lovească cu pantoful de cinci ori în
fiecare dimineaţă. Trebuia să respecte cu stricteţe acest ritual aproape religios, la fel cum făcea cu
rugăciunea de dimineaţă. În plus, trebuia să-l repete şi seara, imediat după ce se întorcea de la
slujbă.
Prima reacţie a omului a fost: „Ce prostie!”, deşi în interiorul său se simţea deja mai bine.
Era chiar fericit. Şi-a atârnat aşadar tabloul şefului acasă şi a început să practice ritualul prescris.
Încă din prima zi, când s-a dus la birou după ce a lovit tabloul de cinci ori cu pantoful, a trăit o
nouă experienţă: nu mai simţea aceeaşi furie împotriva şefului. După două săptămâni, devenise
chiar foarte politicos cu acesta. Şeful său a observat şi el schimbarea angajatului său, dar nu ştia
ce se întâmplă cu acesta. De aceea, l-a întrebat:
— În ultimul timp ai devenit foarte politicos, foarte ascultător şi chiar amabil. Ce s-a
întâmplat?
— Mai bine nu mă întreba, căci nu-ţi pot spune nimic, i-a răspuns angajatul.
Ce se întâmplase de fapt? Cum poate schimba lovirea unei fotografii comportamentul
unui om? Simplu: prin acest paliativ, dorinţa omului de a-şi lovi şeful cu pantoful s-a evaporat.
Temple ca cele de la Khajuraho, de la Kornak şi de la Puri ar trebui să existe în fiecare
sat, în fiecare colţ de ţară. Celelalte temple nu sunt deloc necesare, căci nu au nimic ştiinţific. Ele
reprezintă simple dovezi ale unei gândiri primitive. Cele de la Khajuraho au însă o semnificaţie
extrem de profundă. Toţi cei cu mintea obsedată de sexualitate ar trebui să le viziteze şi să
mediteze asupra imaginilor ilustrate pe ele. Întorşi acasă, ei îşi vor simţi inima uşurată, vor trăi
din nou starea de pace.
Tantricii sunt singurii care au încercat să transforme sexul în spiritualitate, dar moraliştii,
aceste suflete malefice care vorbesc despre moralitate, nu au permis ca mesajul lor să ajungă la
mase. De altfel, ei sunt şi cei care se opun mesajului meu.
După prima mea conferinţă pe acest subiect ţinută la Bombay, am primit o scrisoare de la
cineva în care acesta îmi spunea: „Dacă nu încetezi să vorbeşti de aceste lucruri, ai putea fi
împuşcat”. Aş fi dorit să-i răspund, dar omul s-a dovedit suficient de laş pentru a nu semna şi a
nu-şi da adresa. S-a temut probabil să nu îl reclam la poliţie. Oricum, dacă este prezent – şi sunt
convins că este… se ascunde probabil în spatele unui copac sau al unui zid – doresc să-l asigur că
nu am intenţia să-l reclam la poliţie. Ar putea foarte bine să-mi spună numele şi adresa, ca să pot
măcar să-i răspund. Dacă nici aşa nu are curajul să facă acest lucru, îi voi da răspunsul acum, ca
să-l poată auzi.
Mai întâi de toate, aş dori să-i spun că dacă m-ar împuşca, vorbele mele ar căpăta o

68 din 187
importanţă mult mai mare, căci ar deveni cele ale unui martir. Dacă Iisus Christos nu ar fi fost
crucificat, lumea l-ar fi uitat cu mult timp în urmă. Într-un fel, se poate spune că persecutorii săi i-
au făcut un serviciu.
Am auzit chiar că Iisus însuşi şi-ar fi planificat propria crucificare. El a dorit să fie ucis,
ştiind că în acest fel vorbele sale vor trăi de-a pururi, fiindu-le de folos milioanelor de oameni.
Această variantă mi se pare foarte probabilă, căci Iuda, cel care l-a vândut pentru 30 de arginţi, a
fost unul dintre cei mai iubiţi discipoli ai săi. Este greu de crezut că cineva care a petrecut atâţia
ani alături de Iisus l-ar fi putut vinde pentru 30 de arginţi, dacă Iisus însuşi nu i-ar fi cerut acest
lucru, conspirând astfel în favoarea crucificării sale, pentru ca vorbele sale să rămână de-a pururi
nemuritoare, apropiind astfel milioane de oameni de mântuire.
Dacă Mahavira ar fi fost crucificat la rândul lui, la ora actuală ar fi putut exista 300 de
milioane de jainişti, nu doar trei milioane, aşa cum se întâmplă. Dar Mahavira a murit în pace.
Probabil nici nu a auzit că poţi muri şi crucificat. Nimeni nu a încercat să-l crucifice, iar el nu a
făcut nici un demers în această direcţie.
Astăzi, jumătate din lumea în care trăim este creştină. Singura explicaţie este aceea că
Iisus a murit pe cruce, spre deosebire de Buddha, Mohamed, Mahavira, Krishna sau Rama. Este
posibil ca într-o bună zi, întreaga lume să devină creştină. După cum vedeţi, beneficiile
crucificării nu sunt de lepădat. De aceea, doresc să-i sugerez amicului meu să nu se grăbească atât
de tare să mă împuşte, căci s-ar putea să obţină exact efectul invers celui dorit.
Un al doilea lucru pe care doresc să i-l transmit este că nu trebuie să-şi facă probleme,
întrucât nu am nici o intenţie să mor în patul meu. Voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a mă
asigura că cineva mă va împuşca. Voi face singur acest lucru, nu trebuie să se grăbească. Când va
sosi timpul, voi dori ca cineva să mă împuşte. Viaţa este utilă, dar atunci când eşti asasinat,
moartea poate deveni la rândul ei utilă. O moarte prin glonţ poate realiza uneori ceea ce nu a
reuşit viaţa.
Până acum duşmanii au făcut mereu aceeaşi greşeală – cei care l-au otrăvit pe Socrate, cei
care l-au ucis pe Mansoor, sau Godse, cel care l-a ucis pe Mahatma Gandhi. Godse nu şi-a dat
seama că nimeni nu ar fi reuşit vreodată să îl facă nemuritor pe Gandhi aşa cum a reuşit el, prin
asasinarea lui. Atunci când a fost împuşcat, Gandhi şi-a împreunat mâinile în semn de respect.
Această namaste, această împreunare a mâinilor, a avut o semnificaţie deosebită. Ea reprezenta
un semn de mulţumire pentru faptul că ultimul şi cel mai bun discipol al lui Gandhi a apărut în
sfârşit: cel care avea să-l facă nemuritor. Dumnezeu i-a trimis exact omul de care avea nevoie.
Scenariul vieţii este extrem de complex; lucrurile nu sunt niciodată atât de simple cum
par. Cel care moare în pat moare pentru totdeauna, în timp ce cel care moare de glonţul unui
asasin continuă să trăiască.
În timp ce i se pregătea otrava, câţiva prieteni l-au întrebat pe Socrate ce trebuie să facă cu
trupul său după moarte. „Să fie cremat sau înmormântat?” Socrate a început să râdă şi le-a
răspuns: „Nerozilor! Nu vă veţi putea folosi niciodată de trupul meu. Eu voi continua să trăiesc şi
după ce voi nu veţi mai fi. Felul în care am ales să mor mă va face nemuritor!”
Aşadar, prietene… dacă eşti de faţă… nu te pripi. Dacă te vei grăbi prea tare, cel care vei
pierde vei fi tu. Eu nu voi fi rănit. Eu nu pot fi ucis de un glonţ; fac parte din categoria celor care
le supravieţuiesc gloanţelor. De aceea, nu te grăbi prea tare să mă împuşti. Pe de altă parte, nu-ţi
face probleme, căci nu am de gând să mor în pat. Această modalitate de a muri nu mi se pare
potrivită; mi se pare o risipă, o moarte inutilă. Moartea trebuie să servească şi ea la ceva.
În sfârşit, doresc să îţi repet: nu trebuie să-ţi fie teamă să îţi semnezi scrisorile, nici să

69 din 187
menţionezi adresa pe ele. Când voi simţi că mi-a venit timpul să mor ucis de glonţ, voi veni
singur la locul de întâlnire, astfel încât să nu poată fi nimeni acuzat.
Există mulţi fanatici ai religiei. Acest sărman autor al scrisorii trebuie să aibă convingerea
că protejează astfel religia. Mi-a scris probabil convins că eu doresc să distrug religia, pe care el o
apăra. Până aici, intenţiile sale sunt de-a dreptul corecte. Sentimentele sale sunt sincere şi, în
viziunea lui, extrem de religioase. Din păcate pentru el, tocmai cei din categoria lui sunt cei care
au adus atâta haos în această lume. Intenţiile lor sunt cât se poate de bune, dar inteligenţa lor este
aceea a unui oligofren.
De mii de ani aceşti aşa-zişi oameni morali şi cei de teapa lor au ridicat obstacole în calea
cunoaşterii adevărurilor vieţii, nepermiţând adevărului să iasă la lumină. Din cauza lor, ignoranţa
s-a răspândit în întreaga lume, iar umanitatea a căzut în bezna neagră a ignoranţei. În mijlocul
acestei ignoranţe, aceşti moralişti îşi construiesc amvoane de unde predică despre adevărurile lor.
În ziua când umanitatea se va trezi, când oamenii vor deveni mai buni, când primele raze
de adevăr se vor naşte în sufletele lor, când viaţa lor va tinde să devină cu adevărat religioasă,
aceşti predicatori vor deveni inutili. Ei nu îşi vor mai găsi locul în această lume. Un predicator nu
este util decât atât timp cât poporul rătăceşte în întuneric.
Un medic nu este necesar într-un sat decât atâta vreme cât există oameni bolnavi. Dacă
oamenii nu se vor mai îmbolnăvi, medicul va deveni inutil. Profesiunea medicală reprezintă un
veritabil paradox, căci existenţa medicului depinde de capacitatea oamenilor de a se îmbolnăvi.
Aparent, medicul îşi tratează cu afecţiune pacienţii, dar în sinea sa el speră ca ei să se
îmbolnăvească. Iar dacă izbucneşte o epidemie, îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acest lucru,
căci afacerile îi înfloresc.
● Să vă spun o poveste:
Într-o noapte, un grup de prieteni a dat o mare petrecere într-o crâşmă. Au mâncat şi au
băut, petrecând până după miezul nopţii. În timp ce se pregăteau de plecare, proprietarul crâşmei
i-a spus nevestei sale:
— Slavă cerului că ne trimite asemenea cheflii. Dacă vor mai urma şi alţii, în scurt timp
mă voi îmbogăţi.
Cel care plătea factura a auzit cuvintele sale şi i-a cerut proprietarului să se roage pentru
prosperitatea afacerii sale, căci va avea şi el de câştigat. Curios, proprietarul l-a întrebat cu ce se
ocupă.
— Sunt antreprenor de pompe funebre, i-a răspuns acesta. Afacerea mea prosperă atunci
când oamenii mor pe capete.
Cam la fel se petrec lucrurile şi cu medicii. Deşi profesiunea lor constă în a-i vindeca pe
oameni, cu cât aceştia se îmbolnăvesc mai des, cu atât mai mult prosperă afacerea lor. De aceea,
în sinea lor ei speră că pacienţii lor nu se vor vindeca prea rapid. Aşa se explică de ce durează atât
de mult până când pacienţii se vindecă, în special cei bogaţi. Pacienţii săraci se vindecă mult mai
rapid decât cei bogaţi, căci medicii îi expediază mult mai curând. Profitul lor vine de la cei
bogaţi; de aceea, au grijă ca aceştia să nu se vindece prea curând. De altfel, nici nu este prea greu,
căci cei bogaţi se simt tot timpul bolnavi. Ei reprezintă cel mai bun răspuns la rugăciunile
medicilor.
Situaţia predicatorilor nu diferă prea mult. Cu cât oamenii sunt mai imorali, cu cât există
mai multe elemente antisociale, mai multe vicii şi mai multă corupţie, cu atât mai mare devine
prestigiul lor. În vremuri de haos social este mult mai multă nevoie de ei pentru a-i învăţa pe

70 din 187
oameni să respecte non-violenţa, să fie cinstiţi, să respecte poruncile sacre, şi aşa mai departe.
Dacă toţi oamenii ar fi împăcaţi, disciplinaţi, cinstiţi şi senini, profesiunea lor ar dispărea de la
sine.
De ce credeţi că există mai mulţi predicatori şi lideri spirituali în India decât în orice alt
loc de pe pământ? De ce are fiecare sat propriul său predicator, guru, lider spiritual sau preot? De
ce există atâţia oameni sfinţi în această ţară?
Nu pentru că ar fi o ţară extrem de religioasă, în care nu se nasc decât sfinţi şi profeţi, ci
pentru că la ora actuală a devenit ţara cea mai imorală şi mai lipsită de religiozitate din lume. De
aceea abundă sfinţii şi moraliştii. Aceasta a devenit boala rasei noastre.
Un prieten mi-a trimis odată un articol decupat dintr-o revistă americană. Îmi cerea
părerea în legătură cu anumite afirmaţii făcute aici. Era vorba de un articol plin de umor, în care
autorul afirma că principala caracteristică naţională a unui popor poate fi determinată îmbătându-l
pe unul din locuitorii respectivei ţări. Dacă un olandez se îmbată, spunea articolul, el se aşază la
masă şi refuză să se mai scoale de la ea. Dacă bea ceva mai mult, un olandez mănâncă 2-3 ore la
rând. Dacă un francez se îmbată, el simte nevoia să cânte şi să danseze. Dacă un englez se
îmbată, el se va retrage într-un colţ, ignorându-i pe cei din jur. Englezii sunt foarte interiorizaţi,
iar atunci când se îmbată, devin chiar mai tăcuţi. Şi astfel, articolul continua oferind
caracteristicile diferitelor naţionalităţi în funcţie de comportamentul oamenilor la beţie.
Din greşeală sau din ignoranţă, articolul nu menţiona însă nimic despre comportamentul
indienilor. Prietenul meu m-a întrebat care ar putea fi acesta. Ce se întâmplă când un indian se
îmbată? I-am răspuns imediat, spunându-i că toată lumea ştie cum reacţionează un indian atunci
când se îmbată: el începe să se roage! Aceasta este principala noastră caracteristică rasială.
Tot acest număr nesfârşit de predicatori, asceţi, călugări şi guru reprezintă un semn al
unei boli extrem de răspândite în ţara noastră, al unei imoralităţi generalizate. Cel mai ciudat este
însă faptul că niciunul dintre aceşti oameni nu-şi doreşte cu adevărat ca imoralitatea să dispară, să
fie eradicată. În caz contrar, profesiunea lor ar dispărea de pe faţa pământului. Dorinţa lor
ascunsă este ca boala să continue, ba chiar să se amplifice.
Cea mai uşoară cale de a răspândi boala constă în a nu le permite oamenilor să cunoască
marile adevăruri ale vieţii, în a te asigura că nimeni nu devine ancorat în centrele profunde ale
puterii sale interioare. În acest fel, răspândirea imoralităţii şi a corupţiei va continua la infinit.
Dacă oamenii vor înţelege în ce constau aceşti centri interiori de putere, imoralitatea lor va
dispărea rapid.
Doresc să vă atrag din nou atenţia asupra faptului că centrul de care depinde în cea mai
mare măsură imoralitatea oamenilor este cel sexual. Acesta este centrul cel mai esenţial, rădăcina
cea mai fundamentală a oricărei perversiuni şi a oricărei forme de corupţie. Aşa se explică de ce
predicatorii, aşa-zişii voştri oameni religioşi, nu doresc niciodată să discute despre acest centru.
Cineva mi-a trimis un bilet în care mi-a scris: „Nici un sfânt, nici un mare suflet religios
nu vorbeşte vreodată despre sex. Marele respect pe care ţi l-am purtat până acum s-a diminuat
considerabil de când te-am auzit vorbind despre acest subiect”.
Doresc să-i răspund: nu este nimic rău în a vorbi despre sex. Înainte, când aveai un
respect atât de mare pentru mine, era ceva în neregulă. Este mult mai bine aşa cum stau acum
lucrurile, când ţi-ai pierdut respectul. Ce nevoie ai să mă respecţi? V-am cerut eu vreodată să mă
respectaţi? Dacă am obţinut asemenea rezultate, înseamnă că am greşit undeva. De aceea, dacă ţi-
ai mai pierdut din respect, mă văd obligat să îţi mulţumesc. Înseamnă că nu mă mai confunzi cu
un mare sfânt.

71 din 187
 Dacă mi-aş fi dorit vreodată să devin un „mare sfânt”, m-aş fi simţit foarte tulburat în
urma acestui bilet, mi-aş fi cerut chiar scuze. Din fericire, nu am fost niciodată un mahatma, un
„mare suflet”, şi nici nu-mi doresc să devin vreodată. După părerea mea, nu poate exista om mai
nevrednic şi mai egoist decât acela care doreşte să devină un mahatma în această lume plină de
tristeţe şi de durere. Să te consideri un suflet nobil într-o lume plină de tristeţe mi se pare cu
adevărat un păcat.
Eu îmi doresc ca umanitatea în ansamblul ei să devină mare, nu eu. Zilele marilor suflete
s-au apropiat de sfârşit. Acum este necesară naşterea unei umanităţi măreţe, nu a unui om mare.
Au existat destui oameni mari în această lume, şi la ce bun?
De aceea, m-am bucurat: cel puţin am reuşit să deziluzionez pe cineva! Măcar un om şi-a
dat seama că nu sunt un suflet mare. Chestiunea nu este lipsită de importanţă. Poate că cel care
mi-a scris biletul credea că mă va tenta astfel, că mă poate convinge să nu mai vorbesc despre
asemenea subiecte, în speranţa să fiu etichetat drept un suflet mare. Cam aşa au fost ispitiţi
oamenii până acum să devină mari sfinţi şi mari clarvăzători. În mod firesc, ei nu au vorbit
niciodată despre acele subiecte care le-ar fi putut pune în pericol statutul de sfinţi. Pentru a-şi
salva statutul, au fost dispuşi să facă orice compromisuri, indiferent de preţul plătit de ascultătorii
lor.
Personal, nu sunt interesat de statutul de suflet nobil. Nici măcar în imaginaţie nu sunt
atras de acesta. Ori de câte ori cineva mă compară cu un mahaţma, mă simt sufocat.
De altfel, în zilele noastre este infinit mai uşor să devii un maharishi, un mahatma, decât
aţi putea crede, întotdeauna a fost uşor. Lucrul cu adevărat dificil este cum să-i faci pe ceilalţi
oameni să devină mari, să evolueze către măreţie? Cum putem atinge cu toţii acest obiectiv?
Speranţa mea este că ceea ce v-am spus despre subiectul sexului vă va ajuta să vă găsiţi o
nouă direcţie în viaţă, iar sexualitatea dumneavoastră renăscută vă va transforma treptat sufletul.
Aşa cum sunteţi acum, sunteţi doar una cu sexualitatea dumneavoastră, nu şi cu sufletul
dumneavoastră. Cândva, aţi putea deveni una cu sufletul. Cum se poate petrece însă acest lucru?
Exclusiv printr-o transformare completă a energiei dumneavoastră sexuale, prin sublimarea tot
mai înaltă a acesteia.

▫ Sunt foarte multe întrebări referitoare la conferinţa

noastră de ieri. Mă voi referi în continuare la câteva
aspecte. ▫
Spuneam ieri că ar trebui să faceţi eforturi constante pentru a conştientiza măcar un
crâmpei din starea de samadhi în timpul actului amoros, din acel fulger care străluceşte chiar în
mijlocul acestuia. Fulgerul străluceşte o singură clipă, după care dispare. Încercaţi să
conştientizaţi această stare şi să înţelegeţi ce reprezintă ea. Încercaţi să o cunoaşteţi, să faceţi
cunoştinţă cu ea. Dacă o veţi putea surprinde măcar un singur moment, veţi realiza că nu sunteţi
doar una cu trupul. Pentru o clipă, veţi fi o conştiinţă fără trup. În acea fracţiune de secundă vă
veţi transforma în altceva; veţi deveni una cu sufletul dumneavoastră. Dacă veţi surprinde măcar
un crâmpei din acea glorie fără seamăn, veţi putea continua apoi să o căutaţi prin meditaţie. Ea nu
poate fi plenar realizată şi experimentată decât prin meditaţie. Când această cunoaştere se va
integra perfect în viaţa dumneavoastră, în ea nu va mai exista loc pentru sex.

72 din 187
▫ Ce s-ar întâmpla cu procreaţia dacă sexul ar dispărea
complet, aşa cum ne înveţi tu? Dacă toată lumea ar
experimenta starea de supraconştiinţă, deci inclusiv
celibatul, ce s-ar întâmpla cu generaţiile viitoare? ▫
Cu siguranţă, tipul de procreaţie actual ar dispărea. El este minunat pentru câini, pisici şi
viermi, dar nu şi pentru oameni. Să fie aceasta singura cale? – această producţie inconştientă de
copii, această procreaţie accidentală, haotică, în urma căreia se nasc copii pe bandă rulantă?
Uitaţi-vă cât de aglomerată a devenit această lume! Populaţia planetei a explodat, atingând
proporţii atât de incredibile încât dacă nu va fi controlată în scurt timp, peste o sută de ani nu ne
vom mai putea face loc nici măcar cu coatele prin mulţime! Peste o sută de ani ne vom simţi în
permanenţă ca şi cum ne-am afla pe stadion, participând la un eveniment cultural sau sportiv.
Oriunde ne-am afla, ne vom simţi ca la o adunare publică. Nu va mai fi necesar (nici posibil) să
convoci atunci o adunare publică, întrucât mulţimea va crea în permanenţă această impresie.
Întrebarea celui care mi-a trimis acest bilet este corectă. Dacă toată lumea ar practica
celibatul, cum s-ar mai putea naşte copiii?
Doresc să-i explic un lucru acestui prieten, şi ar trebui să fiţi şi voi, restul, atenţi, întrucât
este foarte semnificativ: copiii pot fi procreaţi şi de către celibatari, dar scopul acestei noţiuni
capătă cu totul alte dimensiuni. Aşa cum se petrec lucrurile la ora actuală, copiii se nasc
accidental ca urmare, a actului sexual. Nimeni nu face dragoste cu scopul de a avea un copil.
Oamenii fac sex din cu totul alte motive; copiii care se nasc apar accidental. Ei sunt nişte oaspeţi
neinvitaţi, şi ştim cu toţii că un oaspete neinvitat nu este primit cu aceeaşi căldură ca unul invitat.
Ştim cu toţii cum îi tratăm pe cei care apar neinvitaţi.
Le pregătim cel mai bun pat, le servim o masă cu totul specială, îi întâmpinăm cu zâmbete
largi şi le facem complimente, dar totul este numai la suprafaţă; în interior nu dăm dovadă de
prea multă simpatie pentru ei, gândindu-ne în permanenţă: „Oare când au de gând să plece
nesimţiţii?”
Copiii care apar neinvitaţi au parte de acelaşi comportament lipsit de amabilitate. Acesta
este destinul lor. La urma urmei, nu i-a dorit şi nu i-a chemat nimeni. Inimile părinţilor lor nu au
tânjit după ei. Atunci când au făcut dragoste, părinţii lor doreau cu totul altceva. Ei sunt doar
nişte efecte secundare, un fel de neghină care vine odată cu bobul de grâu.
De aceea, încă din timpurile Vasayanei, s-au făcut eforturi de a separa sexualitatea de
naşterea copiilor. Aşa s-au născut programele de control al naşterilor. Au fost inventate mijloace
artificiale care să le permită oamenilor să se bucure de sex fără a risca să aibă copii. De mii de
ani, oamenii au făcut eforturi să separe sexul de procreaţie. Chiar şi scripturile ayurvedice
străvechi menţionează remedii pentru evitarea concepţiei. Miniştrii sănătăţii din epoca noastră
sunt la fel de preocupaţi de acest lucru ca şi medicii de acum 4-5.000 de ani, din perioada
Ayurvedei. De ce? De ce au încercat dintotdeauna oamenii să inventeze mijloace care să le
permită să practice sexul fără a risca să procreeze? Deoarece copiii cad întotdeauna într-un
moment nepotrivit, aducând cu ei povara responsabilităţii. În plus, există riscul major ca femeia
să îşi piardă apetitul pentru sex după naştere.
Nici bărbaţii nu îşi doresc mai mult copiii. Chiar dacă îi doresc, îi doresc pentru că nu au
moştenitori, nu pentru că iubesc cu adevărat copiii. Ei îşi iubesc averea şi se gândesc cu groază că
nu au cui să o lase moştenire. Atunci când un bărbat îşi doreşte un copil, nu vă lăsaţi amăgiţi: nu

73 din 187
este vorba de o iubire a sufletului său pentru un eventual fiu. Nici vorbă. El a muncit din greu şi a
strâns o anumită avere, pe care acum nu are cui să o lase. Cine ştie în mâinile cui va pica ea după
moartea sa? Are nevoie de un moştenitor, de cineva născut din sângele său, care să-i prezerve
averea.
Nimeni nu îşi doreşte copii de dragul copiilor. Dimpotrivă, oamenii au încercat
dintotdeauna să-i evite, dar ei continuă să apară, complet neinvitaţi. Noi dorim să ne bucurăm de
sex, şi pac!, apare un copil… De aceea, putem spune că majoritatea copiilor sunt efecte secundare
ale sexualităţii, ceea ce explică de ce sunt atât de slabi, de bolnăvicioşi şi de trişti atunci când se
nasc.
Copiii pot apărea şi în viaţa unui celibatar, dar nu ca efecte secundare ale unui act sexual.
Actul amoros este practicat atunci cu unicul scop de a procrea, nu ca un scop în sine. Când te
deplasezi către o anumită destinaţie, atenţia ta nu este focalizată asupra mijlocului de transport cu
care călătoreşti.
Oamenii care şi-au încheiat călătoria către supraconştiinţă, care au atins starea de celibat,
vor continua să dorească să aibă copii, dar aceşti copii vor fi rezultatul intenţiei lor conştiente, nu
nişte efecte accidentale. Actul de procreaţie va fi cu adevărat un act de creaţie! Sexul nu va fi
altceva decât un instrument în acest scop.
Ascultaţi cu atenţie: dacă până acum s-au făcut tot felul de eforturi pentru a găsi mijloace
prin care oamenii să se poată bucura de sex evitând procreaţia, noua umanitate va face eforturi
pentru a putea concepe copii evitând sexul, înţelegeţi ce vreau să spun? Atunci când
brahmacharya, celibatul, se va răspândi pretutindeni, cercetările vor fi orientate către
descoperirea unor mijloace prin care să poată fi procreaţi copii evitând sexul. Acesta este chiar
reversul situaţiei prezente, când cercetările sunt orientate către descoperirea unor mijloace prin
care oamenii să se poată bucura de sex fără a procrea. Iar acest lucru este absolut posibil; nu este
nici măcar foarte dificil.
Vă asigur că nu există nici un pericol ca în urma practicării celibatului să se ajungă la
sfârşitul lumii. Dimpotrivă, dacă veţi continua să produceţi copii în ritmul actual, lumea se va
sfârşi cu siguranţă, chiar şi fără a arunca bomba atomică sau cu hidrogen. Această creştere
explozivă a populaţiei planetei, această coadă nesfârşită de copii, această umanitate viermuindă
născută din sexualitate va sfârşi prin a se autodistruge.
Celibatul va permite naşterea unui nou tip de oameni. Aceştia se vor bucura de o
longevitate mai mare, pe care nici măcar nu v-o puteţi imagina la ora actuală. Ei se vor bucura de
o sănătate de fier, fiind complet eliberaţi de boli. Creierul lor va fi genial. Viaţa lor va fi diferită
din toate punctele de vedere! Oamenii vor avea cu toţii o religiozitate înnăscută.
La ora actuală, noi ne naştem nereligioşi, trăim într-o stare lipsită de religiozitate şi murim
fără a descoperi divinitatea. Aşa se explică de ce vorbim zi şi noapte numai despre religie. Noii
oameni nu vor mai simţi nevoia să vorbească despre religie, căci aceasta va fi însăşi modul lor de
existenţă. Omul vorbeşte numai de lucrurile de care nu are parte în viaţă. Nimeni nu vorbeşte
astăzi despre sex, deoarece acesta este chiar modul nostru de viaţă. Toată lumea vorbeşte însă
despre Dumnezeu, tocmai pentru că vieţile noastre nu au nimic de-a face cu el. Vorbele noastre
încearcă să compenseze ceea ce ne lipseşte în viaţă.
Poate că aţi remarcat că femeile bârfesc mai mult decât bărbaţii. Se spune chiar că este
foarte dificil să îţi imaginezi două femei stând una lângă alta fără să vorbească.
Am auzit că în China s-a ţinut odată un mare concurs pentru a-l selecta pe cel mai mare
mincinos din ţară. Câştigătorul urma să primească un premiu consistent. De aceea, toţi marii

74 din 187
mincinoşi s-au adunat şi şi-au anunţat participarea la concurs. Când i-a venit rândul, unul dintre ei
a spus: „Odată, m-am dus în parc şi am văzut două femei stând liniştite pe o bancă şi păstrând
tăcerea timp de cinci minute”. În public s-a produs o agitaţie de nedescris. Toată lumea aplauda şi
fluiera: „Cu siguranţă, nu poate exista o minciună mai mare ca aceasta! Acesta este cel mai mare
mincinos între toţi! îşi merită cu prisosinţă premiul”. Şi el a câştigat concursul.
De ce vorbesc femeile atât de mult? Bărbaţii trebuie să lucreze, dar femeile nu prea au ce
să facă. Când nu ai nici o activitate, singurul lucru care îţi rămâne de făcut pentru a-ţi alunga
plictiseala rămâne vorbitul. Această trăsătură feminină defineşte perfect caracterul naţional al
Indiei. Aici, nimeni nu face nimic. Toată lumea vorbeşte la infinit…
Omul nou, omul născut din celibat, nu va vorbi atât de mult. El îşi va trăi intens viaţa. El
nu va vorbi despre religie, dar o va trăi direct. Religia nu va mai exista ca obiect separat, ci va
face parte integrantă din viaţă. Este o minune chiar şi numai să ne imaginăm o asemenea fiinţă
umană.
Au existat şi până acum asemenea fiinţe umane, dar acestea s-au născut în condiţii absolut
excepţionale. Din când în când, extrem de rar, se naşte câte un om de o frumuseţe atât de mare
încât nici chiar hainele nu îl mai pot pune în valoare. Aşa a fost Mahavira. De aceea, el a trăit
dezbrăcat. Ştirea că a apărut un asemenea om s-a răspândit cu repeziciune. Oamenii s-au adunat
din toate colţurile pentru a-l vedea. Era la fel de frumos ca o statuie de marmură. Deşi numele său
real era Vardhamana, „Luptătorul”, oamenii i-au spus Mahavira – Marele Învingător. Gloria
celibatului strălucea atât de puternic în el încât oamenii au fost copleşiţi. Părea că nu face parte
din această lume. Din când în când se naşte un Buddha, un Christos, un Lao Tse. În întreaga
istorie a umanităţii, abia dacă putem număra o duzină sau două de asemenea oameni.
O să vă minunaţi, dar în ziua în care copiii se vor naşte din celibat… „Cum, copii născuţi
din celibat?” – o să mă întrebaţi. Dar eu vorbesc despre cu totul altceva. În ziua când copiii se vor
naşte din celibat, toţi oamenii din lume vor fi perfecţi din punctul de vedere al frumuseţii, al
inteligenţei, al puterii, astfel încât nu le va lua mult până când vor cunoaşte conştiinţa universală.
Cunoaşterea lor va fi la fel de naturală cum este pentru noi somnul.
Dacă un om suferă de insomnie şi tu îi spui că este posibil să adormi imediat ce pui capul
pe pernă, te va considera un mincinos ordinar. Îţi va spune: „Eu mă răsucesc de o mie de ori, mă
ridic din pat, îmi număr mătăniile, număr oi, dar nimic nu mă ajută, nu pot să dorm. Şi tu îmi spui
că poţi adormi instantaneu, de îndată ce îţi pui capul pe pernă? Eşti un mare mincinos. Eu am
încercat toate remediile, dar niciunul nu mi-a fost de folos. Sunt nopţi în care nu reuşesc să pun
geană pe geană”.
30-40% dintre rezidenţii marilor oraşe precum New York din America sunt nevoiţi să ia
pastile de dormit. Există voci care afirmă că în circa o sută de ani nici o persoană din America nu
va mai putea adormi în mod natural, că toţi vor avea nevoie de somnifere. În India probabil că
acest lucru nu se va întâmpla mai devreme de 200 de ani, dar se va întâmpla totuşi, căci liderii
indieni sunt ferm hotărâţi să îi concureze pe americani. Ei spun tot timpul: „Nu putem rămâne în
urma lor. Trebuie să concurăm cu ei în orice privinţă, chiar dacă nu avem de-a face decât cu o
boală”.
Este posibil ca în circa 500 de ani de acum înainte întreaga umanitate să fie nevoită să ia
somnifere pentru a putea adormi. Imediat după naştere, copiilor li se vor da somnifere în loc de
lapte, căci nu s-au putut bucura de o clipă de pace în pântecul matern! Va fi foarte greu să îi
convingi atunci pe oameni că cu 500 de ani în urmă semenii lor obişnuiau să adoarmă imediat ce
puneau capul pe pernă. Nimeni nu va putea crede acest lucru.

75 din 187
 În mod similar, va fi extrem, de dificil să îi convingi pe cei născuţi din starea de celibat că
au existat vremuri când oamenii erau necinstiţi, când furau şi tâlhăreau, că obişnuiau să se
sinucidă, să consume otrăvuri, să se înjunghie unii pe alţii, să ducă războaie. Va fi extrem de
dificil ca acei oameni să creadă aşa ceva.
Până acum, procreaţia a fost rezultatul sexualităţii, al unei sexualităţi care nu a putut
depăşi nici o clipă limitele fiziologiei.
Există însă şi un nivel spiritual al sexualităţii, iar din el se poate naşte o nouă umanitate.
În ultimele patru zile am repetat de mai multe ori cum se poate naşte această nouă formă
de viaţă. M-aţi ascultat cu multă răbdare, cu iubire şi cu o stare de pace, cu atât mai meritorii cu
cât este foarte greu să îţi păstrezi cumpătul când auzi asemenea lucruri. Trebuie să fi fost o mare
încercare pentru voi.
Cineva mi-a spus chiar că s-a temut ca oamenii să nu se ridice în picioare, protestând
pentru oprirea conferinţelor, căci asemenea lucruri nu trebuie spuse. I-am răspuns: „Umanitatea
ar fi avut mult mai mult de câştigat dacă în lume ar fi existat mai mulţi oameni curajoşi. Cine
crezi tu că are curajul să se ridice şi să protesteze, împiedicând pe cineva să vorbească? Dacă în
această ţară ar fi existat asemenea oameni curajoşi, toate prostiile care se predică de secole aici ar
fi încetat de multă vreme. Din păcate, ele nu au încetat. Mi-aş dori să existe un om atât de curajos
încât să-mi interzică să mai vorbesc. Ar fi o plăcere să discut cu o asemenea persoană!”
Aţi ascultat aşadar cu multă iubire afirmaţiile mele, despre care unii s-au temut că vor
stârni proteste… Aţi fost cât se poate de deschişi, şi pentru aceasta vă rămân îndatorat. Dorinţa
mea cea mai vie este ca energia sexuală a tuturor celor de faţă să devină o scară care să îi conducă
în templul supraconştiinţei. Vă mulţumesc din inimă.
În final, mă închin în faţa Dumnezeului care există în fiecare dintre voi. Vă rog să-mi
acceptaţi această ofrandă plină de respect.

• PARTEA A II.-A •
SPIRITUALITATEA SEXULUI ANIHILAREA CONDIŢIONĂRII
SEXUALE •
Omul este singura fiinţă care îşi poate reprima energiile, dar şi singura care le poate
transforma. Nici o altă fiinţă nu poate face acest lucru. Reprimarea şi transformarea reprezintă
două aspecte opuse ale aceluiaşi fenomen.
Copacii există. Animalele există. Păsările există. Ele nu pot face însă nimic în legătură cu
existenţa lor. Fac pur şi simplu parte integrantă din ea. Nu pot ieşi în afara ei. Nu au nici un
cuvânt de spus. Sunt perfect integrate în energia lor, de care nu se pot separa.
Singurul care poate face acest lucru este omul. El se poate observa de la distanţă. Îşi poate
privi energiile ca şi cum ar fi separat de ele, după care le poate fie reprima, fie transforma.
Reprimarea nu înseamnă altceva decât ascunderea anumitor energii care există, înseamnă
să nu le permiţi să îşi capete propria lor identitate, să se manifeste aşa cum sunt. Transformarea
înseamnă introducerea unei schimbări, transferul energiilor într-o altă dimensiune.
Să luăm spre exemplu sexul. Această energie are ceva care ne face să ne simţim stânjeniţi
atunci când vine vorba de ea. Parţial, acest lucru se datorează faptului că este susţinut de

76 din 187
societate, dar această explicaţie nu este suficientă, căci de-a lungul timpului au existat tot felul de
societăţi, dar niciuna nu a putut accepta cu uşurinţă sexul.
Există ceva în acest fenomen al sexualităţii care ne face să ne simţim stânjeniţi, vinovaţi,
conştienţi de sine. Despre ce ar putea fi vorba? Chiar dacă nu ne-ar fi vorbit nimeni despre sex,
chiar dacă nu ne-ar fi ţinut nimeni predici în legătură cu el, tot ne-am simţi stânjeniţi. De ce?
Mai întâi de toate, sexul reprezintă cea mai profundă dependenţă a noastră. El reprezintă o
dovadă că avem nevoie de altcineva pentru plăcerea noastră. Fără un partener, această plăcere
devine imposibilă. Aşadar depindem de altcineva, iar egoul nostru nu poate accepta cu uşurinţă
acest lucru. El se simte rănit. De aceea, cu cât cineva este mai egoist, cu atât mai puternic se va
împotrivi el sexului.
Aşa-zişii voştri sfinţi sunt împotriva sexului nu pentru că acesta ar fi ceva rău, ci din
cauza egourilor lor uriaşe. Ei nu pot concepe să depindă de altcineva, să se roage de altcineva
pentru a obţine ceva. Nimic nu răneşte mai profund egoul decât sexul.
În al doilea rând, fenomenul sexului incumbă automat posibilitatea de a fi respins. Nu este
niciodată sigur dacă partenerul te va accepta sau te va respinge. Celălalt poate oricând să spună
nu. Şi nici o altă respingere nu este mai dureroasă decât aceasta: să încerci să te apropii de
altcineva din iubire şi să fii respins. Această respingere dă naştere unui sentiment de teamă. Egoul
îţi şopteşte la ureche că este mai bine să nu încerci deloc decât să fii respins.
Aşadar, dependenţă şi posibilitatea de a fi respins… Lucrurile merg chiar mai departe.
Atunci când faci sex, devii la fel ca un animal. Egoul nu se poate împăca deloc cu această idee,
căci nu există nici o diferenţă între un câine care face sex şi el însuşi. Ce diferenţă există? Subit,
nu te mai poţi controla şi devii la fel ca un animal, în timp ce toţi predicatorii, toţi moraliştii îţi
susură la ureche: „Nu te comporta la fel ca un animal! Nu fi un animal!” Nu poate fi imaginată o
condamnare mai mare.
Nici o altă activitate nu transformă mai mult omul într-un animal ca sexul, căci nici o altă
activitate nu este la fel de naturală ca acesta.
Orice altceva am face, avem posibilitatea să devenim nenaturali. De pildă, să luăm
alimentaţia. Noi am creat atâta sofisticare în jurul acestui act încât nu mai semănăm deloc cu
animalele. În esenţă, actul de a mânca este unul animalic, dar mesele pe care le aranjăm noi,
manierele pe care trebuie să le respectăm la masă, toată cultura şi eticheta pe care am creat-o în
jurul acestui act ne-au permis să ne distanţăm de ele.
Animalelor le place să mănânce singure. De aceea, orice societate are grijă să le inoculeze
indivizilor ideea că nu este bine să mănânci singur, că trebuie să împărtăşeşti acest act cu familia,
cu prietenii, să inviţi oaspeţi la masă. Nici un animal nu este interesat de familie, de prieteni sau
de oaspeţi atunci când mănâncă. El doreşte să fie singur.
Dacă un om doreşte să fie singur când mănâncă, ceilalţi se grăbesc să-l acuze că se
comportă la fel ca un animal, că nu doreşte să împărtăşească cu ceilalţi, că nu este deloc
sofisticat. Oamenii au creat în jurul actului de a mânca atât de multă sofisticare încât foamea în
sine nu mai este deloc importantă; singurul care contează este gustul mâncării. Animalelor nu le
pasă de gust.
Foamea este o necesitate de bază. Dacă îşi satisface această necesitate, animalul este
mulţumit. Omul nu se mulţumeşte însă cu atât. Pentru el, gustul devine mai important decât
foamea. La fel manierele, felul în care mănânci, nu ce mănânci.
Omul a reuşit să-şi creeze o lume artificială în toate privinţele, dar nu şi în ceea ce

77 din 187
priveşte sexul. Animalele trăiesc goale. De aceea, omul a respins nuditatea. Dacă cineva doreşte
să stea gol, întreaga civilizaţie îi sare în cap, ca şi cum ar ataca înseşi fundamentele ei. De aceea
există atâta înverşunare împotriva nudităţii în întreaga lume.
Dacă te plimbi gol pe stradă, nu faci rău nimănui, nu practici nici un fel de violenţă. Eşti
absolut inocent. Dar întreaga lume devine brusc agitată, poliţia te arestează şi te aruncă în
închisoare. Şi totuşi, nu ai făcut rău nimănui! O crimă are loc atunci când faci ceva, nu când nu
faci nimic, când te plimbi pur şi simplu gol! De ce există această reacţie atât de exagerată din
partea societăţii?
Societatea nu este atât de indignată nici măcar în cazul unui criminal adevărat. Acest lucru
mi se pare curios. Crima este considerată ceva uman. Animalele nu comit asasinate. Ele ucid
pentru a se hrăni, dar acest lucru nu echivalează cu un asasinat. De altfel, nici un animal nu îşi
ucide semenii din propria specie, numai omul. De aceea, crima este considerată un act uman, iar
societatea o acceptă. Nuditatea nu poate fi însă acceptată, căci ne reaminteşte tuturor că suntem
animale. Oricât de mult ne-am ascunde sub haine, animalul rămâne de faţă.
Oamenii se împotrivesc nudităţii pentru simplul motiv că aceasta le reaminteşte de propria
lor nuditate, iar acest lucru le răneşte egoul. Îmbrăcat, omul nu mai arată la fel ca un animal.
Când face dovada manierelor elegante la masă, el nu se mai comportă la fel ca un animal. Cel
mai religios lucru este considerat mersul la biserică sau la templu. De ce? Pentru că nici un
animal nu merge la biserică, nici un animal nu se roagă vreodată. Acest gest este absolut uman, o
diferenţiere netă fată de animale.
Sexul este o activitate animalică. Orice aţi face, oricât v-aţi ascunde, orice obstacole aţi
crea în jurul lui, faptul în sine rămâne animalic. Atunci când practici un act sexual, devii la fel ca
un animal. Din această cauză, oamenii nu reuşesc să se bucure de sex. Egoul lor nu le permite să
devină în întregime nişte animale.
Aşadar, marele conflict este între ego şi sex. Cu cât omul este mai egoist, cu atât mai
înverşunat va fi el împotriva sexului. Cu cât el este mai puţin egoist, cu atât mai implicat va fi el
în actul amoros. Dar chiar şi cel mai altruist dintre oameni se va simţi vinovat într-o oarecare
măsură, ceva mai mică, dar totuşi…
Când omul se implică în totalitate în actul amoros, egoul lui dispare. Cu cât acest moment
se apropie, cu atât mai mare devine teama care pune stăpânire pe el. De aceea, oamenii nu se
implică foarte mult în actul sexual. Ei fac din el un spectacol superficial, ca să demonstreze că fac
dragoste. Dacă ar face cu adevărat dragoste, întreaga lor civilizaţie ar dispărea instantaneu. Ei ar
trebui să renunţe complet la minte, cu toate gândurile ei: despre religie, despre filosofie etc. Subit,
ei s-ar simţi la fel ca nişte animale sălbatice, ar simţi nevoia să urle, să ţipe, să geamă, să gâfâie.
Limbajul uman ar dispărea ca prin farmec. Sunetele nu ar dispărea, dar ele ar semăna cu cele
scoase de animale.
Subit, ar trebui să renunţe la întreaga lor civilizaţie, pentru care s-au luptat milioane de
ani.
Acest lucru explică teama lor. Din cauza ei, iubirea a devenit aproape imposibilă. Iar
teama este cât se poate de reală, nu este o fantasmă, căci atunci când rişti să îţi pierzi egoul parcă
înnebuneşti. Devii sălbatic şi orice se poate întâmpla atunci. Iar tu ştii foarte bine ce s-ar putea
întâmpla. Ai putea ucide pe cineva, ţi-ai putea ucide iubita, i-ai putea mânca trupul, căci în
asemenea momente controlul dispare cu desăvârşire.
Pentru a evita acest scenariu apocaliptic, reprimarea pare calea cea mai uşoară. Poţi să îţi
reprimi această energie, nepermiţând decât manifestarea unei părţi mici din ea, atât cât să nu fii

78 din 187
pus în pericol, atât cât să-ţi permită să nu-ţi pierzi definitiv controlul. Atât timp cât îţi vei păstra
controlul, vei putea continua să manipulezi energia. Îi vei permite să se manifeste până la un
punct, după care o vei reprima.
Reprimarea este un instrument de protecţie, o măsură de securitate, de care religia a ştiut
să se folosească din plin. Ea a exploatat această teamă de sex, făcându-i pe oameni să se teamă
chiar mai tare. Sexul a devenit un păcat capital, iar preoţii au putut să spună: „Până când dorinţa
ta sexuală nu va dispărea cu desăvârşire, nu vei putea intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Într-un
fel, au dreptate, şi totuşi nu au.
Eu afirm altceva: până când sexul nu va dispărea complet, nu veţi putea intra în împărăţia
lui Dumnezeu. Sexul nu poate dispărea însă decât dacă este acceptat în întregime – nu reprimat,
ci transformat.
Religiile au exploatat teama şi tendinţa omului către egoism. Ele au creat numeroase
tehnici de reprimare, dar preţul acestora este foarte mare, căci întreaga energie a omului este
divizată, iar părţile sale intră în conflict unele cu altele, anihilând astfel viaţa.
Sexul este energia cea mai vitală, aş putea spune singura energie pe care o aveţi. Nu vă
luptaţi cu ea. Nu veţi face altceva decât să vă pierdeţi timpul şi viaţa. Mai bine transformaţi-o.
Dar cum poate fi făcut acest lucru? Cum poate fi sexul transformat? Dacă veţi înţelege în ce
constă teama, veţi obţine şi indiciul necesar.
Teama apare din cauza senzaţiei că v-aţi putea pierde controlul, după care nu veţi mai
putea face nimic. Eu vă învăţ o nouă formă de control: acela al sinelui martor, nu cel al minţii
manipulatoare. Afirm cu tărie nu numai că acesta este posibil, dar că el este atât de natural încât
nici nu veţi simţi că sunteţi cel care controlează. Atunci când devii un martor, controlul se petrece
spontan.
Conştientizaţi actul sexual. Fiţi martorul lui. În acest fel, nu veţi mai avea de ce să vă
temeţi de sălbăticie. Sălbăticia are o frumuseţe a ei. Numai un om sălbatic este cu adevărat
frumos. O femeie care nu este sălbatică este lipsită de frumuseţe, căci sălbăticia echivalează în
acest caz cu viaţa. Omul devine atunci ca un tigru sălbatic, sau ca o căprioară care aleargă prin
pădure… şi cu greu poate fi imaginat un tablou mai frumos!
Scopul nostru nu este însă să devenim inconştienţi, aşa cum sunt animalele. Dacă veţi
deveni inconştienţi, forţe necunoscute vor pune stăpânire pe dumneavoastră. Altfel spus, vă veţi
afla sub controlul acelei forţe pe care noi, orientalii, o numim karma. Această forţă reprezintă
reacţia tuturor faptelor comise de dumneavoastră în trecut. Toate aceste condiţionări pot pune
stăpânire pe dumneavoastră, orientându-vă în direcţii care pot deveni periculoase pentru
dumneavoastră sau pentru alţii. Dacă veţi rămâne însă un martor, condiţionarea generată de trecut
nu vă mai poate influenţa.
Această metodă reprezintă chiar procesul de transformare a energiei sexuale. Faceţi
dragoste, dar rămâneţi lucizi. Observaţi cu atenţie tot ceea ce se petrece; nu rataţi nimic.
Observaţi ce se petrece în corpul dumneavoastră, în mintea dumneavoastră, în energia
dumneavoastră lăuntrică, noul circuit care se creează, felul în care se deplasează electricitatea
corpului. Atunci când faci dragoste, electricitatea corpului se mişcă altfel. Ea devine una cu
electricitatea partenerului, a soţului sau a soţiei. Se creează astfel un circuit energetic, pe care îl
puteţi conştientiza. Dacă sunteţi suficient de atenţi, îl puteţi simţi. Vă veţi simţi ca un vehicul de
energie vitală aflată în mişcare.
Păstraţi-vă luciditatea. În acest fel, în curând veţi deveni conştient de faptul că cu cât acest
circuit este mai bine închis, cu atât mai golită de gânduri devine mintea. Gândurile încep să

79 din 187
„cadă” din ea la fel ca frunzele dintr-un copac. Mintea devine astfel din ce în ce mai goală.
Păstraţi-vă luciditatea şi în curând veţi constata că deşi continuaţi să existaţi, egoul
dumneavoastră a dispărut. Nu veţi mai putea spune „eu”. Se va petrece astfel un fenomen
minunat: vă veţi dizolva, împreună cu partenerul dumneavoastră, într-un ocean de energie.
Această fuziune nu trebuie să se producă însă inconştient; în caz contrar, veţi rata tot
procesul. Veţi avea parte de un act sexual minunat, dar nu vă veţi transforma. Actul amoros va fi
perfect, dar nu va genera efecte. Veţi continua să vă deplasaţi în acelaşi cerc închis. Veţi dori să
repetaţi mereu şi mereu aceeaşi experienţă. Experienţa va rămâne minunată, dar va deveni o
rutină. De fiecare dată când o veţi experimenta, veţi simţi dorinţa de a o repeta. Cu cât o veţi
repeta mai des, cu atât mai mult o veţi dori.
Vă veţi mişca astfel într-un cerc vicios. Nu veţi creşte, ci doar veţi repeta aceeaşi mişcare
circulară.
Mişcarea circulară nu este indicată, căci nu permite creşterea. Energia este pur şi simplu
risipită, chiar dacă experienţa a fost frumoasă. Ar fi fost atât de simplu să schimbaţi puţin
direcţia, şi aţi fi putut obţine atât de mult… Aţi fi putut atinge chiar transcendenţa, folosindu-vă
de aceeaşi energie. Aţi fi putut trăi o stare de extaz, dar dumneavoastră preferaţi să vă risipiţi
energia în experienţe de moment. Treptat, aceste experienţe vor deveni plictisitoare, căci repetiţia
excesivă conduce întotdeauna la plictiseală. Când senzaţia de noutate se pierde, apare plictiseala.
Dacă vă veţi păstra luciditatea, veţi constata mai întâi o schimbare a circuitului energetic
din interiorul corpului.
În al doilea rând, veţi constata o golire a minţii de gânduri. Şi în sfârşit, veţi constata
dispariţia egoului din inimă.
Aceste trei aspecte trebuie observate cu cea mai mare atenţie. Când şi egoul a dispărut, se
poate spune că energia sexuală a devenit o energie a meditaţiei. Deşi sunteţi împreună, nu mai
puteţi spune că faceţi sex. Aţi fost deja transportaţi într-o altă lume.
Despre acest fenomen vorbeşte Shiva în Vigyan Bhairav Tantra1, atunci când se referă la
transmutaţie.
Transmutaţia înseamnă o transformare a fiinţei, iar acest lucru este posibil prin cultivarea
stării de martor.
Dacă veţi practica reprimarea, veţi deveni aşa-zise fiinţe umane – superficiale, golite în
interior, fără sevă, fără autenticitate, fără coloană vertebrală. Dacă nu veţi reprima energia, dar o
veţi lăsa să facă orice doreşte, veţi deveni la fel ca nişte animale – frumoşi, mult mai frumoşi
decât aşa-zişii oameni civilizaţi, dar simple animale, fără luciditate, fără conştiinţă, fără să
realizaţi cât de mare este potenţialul dumneavoastră.
Dacă vă veţi transforma însă energia, veţi deveni nişte fiinţe divine. Când spun „divine”,
nu exclud cu totul animalul sălbatic, cu toată frumuseţea lui. Acesta nu este respins sau negat. El
este prezent, dar într-o formă transfigurată, lucidă. Frumuseţea sălbăticiei nu dispare. Civilizaţia
nu dispare nici ea, dar devine spontană, nu mai este forţată. Prin transformarea energiei, natura se
întâlneşte cu Dumnezeu – natura cu frumuseţea ei, Dumnezeu cu graţia lui.
Aşa se naşte un înţelept. Înţeleptul nu este altceva decât o întâlnire a naturii cu Dumnezeu,
a creaturii cu creatorul ei, a corpului cu sufletul, a aspectelor inferioare cu cele superioare, a
pământului cu cerul.

1
Comentariile lui Osho referitoare la Vigyan Bhairav Tantra au fost publicate sub titlul „Cartea secretelor”.

80 din 187
 Lao Tse spunea că atunci când cerul şi pământul se întâlnesc, se naşte Tao. La acest
fenomen mă refer eu acum.
Cheia acestui proces este starea de martor. Va fi însă greu să deveniţi martorii actelor
dumneavoastră sexuale dacă nu vă veţi strădui mai întâi să deveniţi martorii altor activităţi, mai
simple, din viaţa dumneavoastră. De aceea, trebuie să cultivaţi această stare întreaga zi;
altminteri, vă veţi amăgi singuri. Dacă nu poţi deveni un martor atunci când mergi pe stradă, este
imposibil să devii martorul unui act amoros. Dacă nu poţi deveni martorul unui proces atât de
simplu cum este mersul pe stradă, cum ţi-ai putea păstra luciditatea în timpul unui act sexual, care
este atât de profund? Este imposibil… vei cădea imediat în inconştienţă. Voi sunteţi inconştienţi
chiar şi când mergeţi pe stradă. Încercaţi să deveniţi conştienţi şi veţi constata că după numai
câteva secunde aţi uitat de intenţia voastră. Atunci când vă plimbaţi, încercaţi să vă repetaţi
continuu: „Sunt conştient de faptul că merg, sunt conştient de faptul că merg.
Veţi constata că după câteva secunde aţi şi uitat. În mintea dumneavoastră va apărea un
alt gând, care vă va duce într-o altă direcţie. Apoi, subit, vă veţi aduce aminte: „Am uitat”. Dacă
un act atât de banal cum este mersul nu poate fi practicat într-o stare de luciditate, cum aţi putea
face acest lucru în mijlocul unui act sexual? Încercaţi aşadar mai întâi cu lucruri simple: când
mâncaţi, când mergeţi, când vorbiţi. Încercaţi în permanenţă, faceţi un efort constant. Lăsaţi
corpul şi mintea dumneavoastră să ştie că doriţi să deveniţi conştient.
Abia atunci, într-o bună zi, veţi constata că puteţi deveni martorul unui act amoros. Când
acest lucru se va produce, veţi experimenta o stare de extaz – primul indiciu al graţiei divine.
Începând din acel moment, sexul nu va mai fi sex. Mai devreme sau mai târziu, el va dispărea cu
totul, iar dumneavoastră veţi deveni un brahmacharya, un practicant al celibatului.
Atunci când veţi cunoaşte extazul generat de conştientizarea actului amoros, întreaga
dumneavoastră viaţă va fi transformată. Veţi deveni un zeu. Cum se comportă un zeu?
Pe de o parte, el nu este deloc dependent; este absolut independent. Îşi dăruieşte iubirea
tuturor, dar nu din necesitate, ci dintr-o prea mare abundenţă. Aproape că îi faci un bine
acceptând-o, atât de multă are. Pe de altă parte, un zeu este un creator. Atunci când sexul se
transformă, viaţa devine un proces creator. Sexul însuşi este o forţă creatoare. În ipostaza sa
inferioară, el creează fiinţe noi. Domeniul în care se manifestă creativitatea sa este biologia. Când
energia sexuală este transformată, ea pătrunde într-o altă lume a creativităţii. În faţa ei se deschid
posibilităţi infinite.
Nu vreau să spun cu asta că veţi începe neapărat să pictaţi, să scrieţi poezii sau să
sculptaţi. Cert este că indiferent ce veţi face, va fi un act creator, o activitate artistică.

• MORALITATE ŞI IMORALITATE •

▫ Care este viitorul moralităţii sexului? ▫

Moralitatea sexului nu are nici un viitor. De fapt, însăşi combinaţia dintre sex şi
moralitate a otrăvit până acum moralitatea. Aceasta a devenit atât de orientată către sex încât şi-a
pierdut celelalte dimensiuni – care sunt infinit mai importante. Un gânditor moral nu ar trebui să
fie foarte preocupat de sex.
Adevăratele sale preocupări ar trebui să fie: adevărul, sinceritatea, autenticitatea,

81 din 187
integritatea, ca să nu mai vorbim de conştiinţă, meditaţie, luciditate, compasiune şi iubire.
În trecut, moralitatea a devenit aproape sinonimă cu condamnarea sexului. Ea a acordat
astfel sexualităţii o putere covârşitoare, excesivă. Dacă spui despre cineva că este imoral, toată
lumea înţelege că este ceva în neregulă cu viaţa sa sexuală. Invers, dacă afirmi că este o persoană
foarte morală, toţi înţeleg că aceasta respectă întru totul regulile referitoare la viaţa sexuală
impuse de societate. Moralitatea a devenit astfel unidirecţională. Acest tip de moralitate nu poate
avea un viitor. Putem spune că este pe moarte. De fapt, a şi murit. Voi purtaţi în spate un cadavru.
Sexul nu ar trebui tratat cu atâta seriozitate. El este un joc, ceva amuzant: două persoane
care se joacă cu energiile lor corporale. Dacă sunt fericite, cei din jur nu ar trebui să îşi facă
probleme. Nu fac rău nimănui – doar se bucură de energiile lor. Este ca un dans al celor două
energii. Societatea nu ar trebui să fie preocupată de el. Ea nu ar trebui să intervină decât în cazul
în care acest joc este practicat cu forţa, în care cineva îl impune altcuiva prin violenţă. În caz
contrar, jocul nu face rău nimănui.
În viitor va apărea o viziune complet diferită despre sex. Acesta va deveni mai amuzant,
mai distractiv, mai prietenos, nu va mai fi tratat cu aceeaşi seriozitate ca în prezent. Până acum, a
distrus atâtea vieţi inutil, a creat o povară atât de mare! A generat gelozie, posesivitate,
dominaţie, certuri, condamnări – absolut INUTIL.
Sexualitatea este ceva simplu, un fenomen biologic. Nimeni nu ar trebui să-i acorde prea
multă importanţă. Marea ei semnificaţie apare doar atunci când energia este transformată şi
sublimată în dimensiuni superioare, devenind din ce în ce mai spirituală. Pe de altă parte, ea nu
va putea deveni mai spirituală dacă va fi tratată cu aceeaşi seriozitate ca şi în prezent.
● Doctorul Biber a rămas uimit în faţa cazului pe care îl avea în faţă. Îi făcuse studentei tot
felul de teste, dar rezultatele nu erau concludente. În cele din urmă, a fost nevoit să recunoască:
— Nu ştiu exact despre ce este vorba. Ar putea fi o simplă răceală sau ai putea fi gravidă.
— Sigur sunt gravidă, i-a răspuns fata. Nu cunosc pe nimeni care să-mi fi putut transmite
o răceală.
● Clarice şi Sheffield luau un mic dejun târziu. Apartamentul lor era complet răvăşit după
cheful de azi noapte.
— Scumpo, mă văd nevoit să te întreb. Cu tine am făcut dragoste azi-noapte în bibliotecă?
— Pe la ce oră? l-a întrebat Clarice.
Nu vă faceţi probleme în legătură cu viitorul moralităţii sexului. Aceasta va dispărea
complet. Viitorul nu va cunoaşte decât o viziune diferită asupra sexului. Atunci când acesta nu va
mai copleşi cu atâta putere moralitatea, aceasta din urmă va fi eliberată şi se va putea ocupa de
alte probleme, mult mai importante.
Adevărul, sinceritatea, cinstea, integritatea, serviciul, compasiunea, meditaţia – acestea ar
trebui să fie grijile moralităţii, căci ele sunt singurele care vă pot transforma viaţa.

▫ De ce se împotrivesc toate religiile sexului? Şi de ce nu

se împotrivesc oamenii? ▫
Toate religiile se împotrivesc sexului pentru că aceasta este singura manieră în care vă pot
face nefericiţi, vinovaţi, este singura manieră în care vă pot transforma în nişte mari păcătoşi.
Sexul reprezintă unul din cele mai fundamentale adevăruri ale vieţii. El este atât de
important încât dacă cineva afirmă că este ceva rău, vă poate pune în încurcătură. Realitatea este

82 din 187
că nu puteţi scăpa de el. De altfel, pentru a atinge iluminarea nici nu este necesar să scăpaţi de el.
Dimpotrivă, dacă veţi pătrunde adânc în interiorul lui, iluminarea se va produce mult mai uşor,
căci cel care a cunoscut iubirea în profunzime poate aprofunda şi meditaţia. Momentele cele mai
profunde ale actului amoros oferă crâmpeie din starea de meditaţie.
De altfel, aşa a fost descoperită meditaţia, starea de samadhi, starea de satori. În
momentele profunde ale actului amoros, mintea dispare. Gândurile, timpul şi spaţiul – dispar.
Omul devine una cu totalitatea. Omul păstrează amintirea acestor momente şi doreşte în mod
natural să le retrăiască pe o cale mai simplă, în singurătate, fără să depindă de altcineva. Atunci
când depinzi de altcineva, aceste momente nu pot fi decât trecătoare. Întrebarea este cum să
retrăieşti această stare în mod permanent, astfel încât să devină însăşi natura ta.
Religiile se împotrivesc sexului pentru că ştiu foarte bine că acesta îi oferă omului cea mai
mare plăcere dintre toate. De aceea, doresc să otrăvească această bucurie. Dacă omul renunţă la
această bucurie, convins că sexul reprezintă un păcat, el nu se va mai putea bucura de el, iar
energia sa va începe să se mişte într-o altă direcţie. De pildă, el va deveni mai ambiţios.
Un om cu adevărat sexual nu este ambiţios. De ce? El nu îşi doreşte să devină primul
ministru sau preşedintele ţării. De ce? Pentru că energia care se transformă în ambiţie nu este
altceva decât o energie sexuală reprimată. Un om liber din punct de vedere sexual nu va încerca
să devină cineva, pentru că este deja fericit aşa cum este. De ce şi-ar da osteneala să acumuleze
bani? Atunci când nu ai parte de iubire, acumulezi bani. Banii reprezintă un substitut pentru
iubire. Nu veţi găsi niciodată un om plin de iubire care să acumuleze bani, la fel cum nu veţi găsi
niciodată iubire la un om care acumulează bani. Este imposibil. Banii reprezintă un substitut, o
pseudo-poveste de iubire. Dacă te temi să faci dragoste cu o femeie (sau cu un bărbat), poţi face
dragoste cu dolarii. Este mult mai simplu.
Aţi văzut vreodată cum reacţionează un avar atunci când dă de bani? Aţi văzut lumina
care i se aprinde în ochi, felul în care i se transfigurează faţa, ca şi cum ar privi o femeie
frumoasă? Daţi-i o bancnotă de o sută de dolari şi priviţi felul în care o atinge, în care o pipăie.
Gura sa începe să saliveze. Este o poveste de iubire în toată regula. Priviţi felul în care îşi
deschide casa de bani. Parcă l-ar privi pe Dumnezeu în faţă. Banii sunt Dumnezeul lui, iubirea lui
mai presus de orice.
Priviţi felul în care reacţionează un om ambiţios care îşi doreşte să ajungă prim ministru
sau preşedinte… Ambiţia nu este altceva decât o energie sexuală redirecţionată, iar cea care îi
schimbă direcţia este societatea. Mă întrebaţi: „De ce se împotrivesc toate religiile sexului?” Se
împotrivesc sexului deoarece aceasta este singura cale de a vă face nefericiţi, vinovaţi, temători.
În acest fel, puteţi fi manipulaţi. Reţineţi acest adevăr fundamental: dacă reuşeşti să sperii pe
cineva, îl vei putea manipula cu uşurinţă. Dar mai întâi, trebuie să-l sperii. În acest fel, îl vei
putea domina. Dacă nu este speriat, cum l-ai putea domina? El nu îţi va permite acest lucru. Îţi va
spune: „Pleacă de aici. Cine eşti tu pentru a mă domina pe mine?” De aceea, mai întâi trebuie
speriat.
Şi nimic nu îi sperie mai mult pe oameni decât două lucruri: moartea şi sexul. Religia le-a
exploatat pe amândouă. Ea insistă, repetându-i la nesfârşit omului că va muri, pentru ca acesta să
spună: „Ce trebuie să fac? Cum să mă comport? Cum să trăiesc?” Este suficient pentru ca religia
să vină şi să îi vorbească despre rai şi iad, despre lăcomie şi profit, despre pedeapsă şi răsplată.
Mai presus decât moartea este însă sexul. Moartea sperie, dar ea nu a venit încă. Mulţi
oameni îşi spun: „Bine, când voi muri voi mai vedea ce se întâmplă. Deocamdată mai trăiesc
încă. Voi mai trăi probabil încă 50 de ani de acum înainte, aşa că de ce să-mi fac probleme?”

83 din 187
Omul nu are o viziune de lungă durată. El nu are un radar. Nu îşi dă seama ce se va întâmpla
peste 50 de ani. Dacă îi vei spune: „Vei muri mâine”, îl poţi speria – dar peste 50 de ani?… Îţi va
răspunde: „Aşteaptă, nu-i nici o grabă. Deocamdată lasă-mă să îmi văd de treburi”. Ar putea chiar
să se grăbească, căci nu mai are „decât 50 de ani la dispoziţie”. De aceea, doreşte să fie lăsat să
mănânce, să bea, să petreacă…
De aceea, al doilea motiv de teamă, sexul, este mult mai înfricoşător decât primul. Sexul
reprezintă deja o problemă. Moartea va fi cândva o problemă; se va petrece cândva în viitor.
Sexul reprezintă însă o problemă actuală, din prezent. De aceea, religiile s-au grăbit să
contamineze energia sexuală. Ele le-au băgat în cap oamenilor că sexul este un păcat, ceva rău,
ceva urât, care îi va trimite în iad. Ele doresc să îi domine pe oameni. Aşa se explică de ce se
împotrivesc sexului.
Dorinţa mea nu este să vă domin. Dimpotrivă, doresc să fac din voi nişte oameni complet
liberi. Şi nu există decât două lucruri care vă pot elibera: pe de o parte, adevărul că sexul nu
reprezintă un păcat, ci un dar de la Dumnezeu, o graţie divină, iar pe de altă parte, că nu există
moarte. Veţi trăi de-a pururi, căci ceea ce există nu poate dispărea. Nimic nu se schimbă
vreodată, totul se transformă. Formele se pot schimba, numele la fel, dar realitatea va continua să
existe.
Eu nu doresc să vă fac să vă simţiţi vinovaţi. Nu doresc să vă sperii. Dimpotrivă, doresc
să vă eliberez de orice spaimă, astfel încât să puteţi trăi în mod natural şi spontan, fără să fiţi
dominaţi de nimeni. Această spontaneitate va atrage după sine iluminarea. Atunci, sexul va
dispărea, la fel ca şi moartea.
În cazul meu au dispărut. De ce nu ar dispărea şi în cazul dumneavoastră? De aceea, nu vă
faceţi probleme. Cu cât veţi cunoaşte mai multe lucruri despre aceste chestiuni, cu atât mai uşor
vă va fi. Cunoaşterea permite depăşirea oricărei probleme. În caz contrar, veţi fi la fel ca toţi
ceilalţi oameni religioşi care nu înţeleg despre ce este vorba: veţi avea dorinţe, dar le veţi
reprima, şi nu veţi scăpa astfel niciodată de sex.
● Să vă spun o poveste frumoasă. Vă invit să meditaţi asupra ei:
Într-un viitor apropiat, umanitatea s-a autodistrus ca urmare a unui holocaust nuclear. De
aceea, la poarta raiului s-a format o coadă uriaşă, la capătul căreia Sfântul Petru decide cine
urmează să intre în rai şi cine nu.
La o anumită distanţă de poartă, un american stă la coadă, frângându-şi mâinile. La un
moment dat, el aude un murmur, care se transformă treptat într-un zgomot asurzitor de aplauze.
Aude strigăte în tot felul de limbi: Bravo! Bravissimo! Încă o dată! Bis! Hip, hip, ura!”.
— Ce se petrece? îi întreabă el agitat pe cei din faţă.
În sfârşit, cineva se întoarce către el şi îi strigă:
— Sfântul Petru tocmai ne-a spus: actele sexuale nu se pun!
Aţi înţeles poanta? Sexul nu are nimic de-a face cu iluminarea. Cel puţin, nu o împiedică.
Dimpotrivă, el ajută la naşterea ei, care devine astfel mai naturală. Cu cât veţi fi mai naturali,
evitând anormalităţile, cu atât mai uşor vă veţi putea apropia de ea.
De aceea, eu nu mă împotrivesc sexului. De altfel, eu nu mă împotrivesc nici unui aspect,
cu excepţia atitudinilor nenaturale, perverse.

▫ Nu crezi că oamenii se tem de excese, în condiţiile în

care nu ar exista nici un fel de reprimare? ▫

84 din 187
 Această teamă este generată de aceleaşi interese oculte de care vorbeam mai devreme.
După părerea mea, excesele sunt de preferat reprimării. Cel puţin vă permit să atingeţi starea de
fuziune, fără a vă simţi vinovaţi. De altfel, eu nu cred că un om suficient de inteligent pentru a
renunţa la reprimare nu va fi suficient de deştept pentru a se feri de excese. Inteligenţa se situează
întotdeauna la mijloc.
Este posibil ca atunci când este eliberată de reprimare, o persoană să se scufunde o vreme
în excese, dar ea nu va prelungi prea mult timp această stare de lucruri. În curând, ea se va stabili
la mijloc, căci îşi va da seama că riscă să cadă în cealaltă extremă. De aceea, eu nu mi-aş face
atâtea probleme.
Să luăm exemplul hainelor. Cine foloseşte prea multe haine? Omul este liber să îşi pună
pe el câte haine vrea, dar cine face excese în această privinţă? El este liber să doarmă, dar cine
doarme 24 de ore din 24? Are libertatea de a mânca ce doreşte, dar cine poate mânca în continuu?
Comparaţi domeniile în care sunteţi cu adevărat liberi. Vi se pare că faceţi excese? Sunteţi
liberi să faceţi duş.
Înseamnă acest lucru că nu vă mai opriţi, din duşuri? Ar însemna că aveţi nevoie de un
tratament psihiatric. Problema nu se pune în termeni de reprimare sau exces, ci de mod de viaţă
natural sau nenatural.
Sexul este un fenomen natural. La început, atunci când sexul devine liber pot apărea
anumite excese. Acest lucru mi se pare normal. Spre exemplu, jainiştii ţin în fiecare an un post
negru de zece zile. În acest interval de timp ei nu se gândesc la altceva decât la mâncare, şi nu-i
condamn. Mi se pare chiar natural. Le este foame. Ei îşi fac continuu planuri cu privire la cea de-
a unsprezecea zi: ce vor mânca, ce feluri delicioase îşi vor pregăti. Într-adevăr, în primele 2-3 zile
de după post ei mănâncă prea mult. Acest lucru este natural. Lucrurile se petrec la fel ca în cazul
unui pendul. Dacă îl duci într-o parte şi îi dai drumul, nu te poţi aştepta să se oprească exact la
mijloc. Impulsul cinetic îl va conduce mai întâi către cealaltă extremă, dar el va scădea în timp, şi
mai devreme sau mai târziu, pendulul se va opri.
În cazul vostru, acest impuls a fost creat de reprimare. Chiar dacă cineva face excese,
responsabilitatea le aparţine celor care îi învaţă pe oameni să îşi reprime energia.
De aceea, nu cred că trebuie să vă temeţi prea mult de excese.

▫ Ce este pornografia şi de ce îi atrage ea atât de mult pe

oameni? ▫
Pornografia nu este altceva decât un efect secundar al reprimării religioase. În privinţa ei,
întregul merit le aparţine preoţilor. Pornografia nu are nimic de-a face cu fotografii sau cu
producătorii de filme. Ea este gestionată în întregime de către biserică, de către oamenii religioşi.
În starea sa naturală, primitivă, omul nu are înclinaţii către pornografie. Într-o societate în
care toţi oamenii trăiesc goi nu poţi vinde Playboy. Este imposibil. Cine ar cumpăra aşa ceva? Şi
cine ar putea privi cu plăcere asemenea porcării? Întregul merit pentru apariţia pornografiei le
aparţine oamenilor religioşi. Ei şi-au reprimat atât de puternic energia încât mintea lor a devenit
la fel ca un vulcan. Bărbaţii doresc să vadă corpul femeilor. Nu este nimic rău în asta. Este o
simplă dorinţă, cât se poate de umană.
Gândiţi-vă cum ar arăta o lume în care copacii ar purta haine! În schimb, oamenii… Am
auzit că în Anglia există cucoane care îşi acoperă câinii cu haine special croşetate pentru ei.

85 din 187
Gândiţi-vă cum ar arăta un cal sau o vacă dacă ar purta haine! Cu siguranţă, ar apărea atunci o
nouă formă de pornografie. Cineva ar publica fotografia nudă a unui copac, iar oamenii care o
vor cumpăra o vor ascunde în Biblie şi o vor privi pe ascuns!
Toată această demenţă s-a născut ca urmare a reprimării religioase.
Lăsaţi omul să fie liber, să stea gol. Nu spun că trebuie să stea tot timpul gol, dar nuditatea
ar trebui acceptată. Pe plajă, la piscină, acasă… nuditatea ar trebui acceptată. Copiii ar trebui să
facă baie cu mama şi cu tata. Nu este necesar ca tatăl să se închidă în baie atunci când intră în ea.
Copiilor ar trebui să li se permită să intre, să se joace, apoi să iasă liberi. În acest fel, pornografia
va dispărea.
Orice copil doreşte să cunoască. „Cum arată tati?” Nu este nimic greşit în asta. Procesul
ţine de inteligenţa sa naturală, de curiozitate. Dacă nu ştie cum arată cu adevărat tata şi mama, în
mintea sa pot apărea gânduri ciudate. Nu el este bolnav, ci părinţii, dar boala lor se reflectă în
mintea copilului.
Nu zic să staţi goi la birou sau în fabrica în care lucraţi. Cel mult dacă este cald…
Oricum, nuditatea nu trebuie să devină o obsesie. Ascunderea obsesivă a trupului în spatele
hainelor este însă ceva urât.
Şi încă ceva. Din cauza hainelor, corpul se urâţeşte, căci simte că nu vă pasă de el. Nu vă
pasă decât cum arată faţa dumneavoastră. Ce contează dacă pântecul dumneavoastră creşte
continuu? Doar îl puteţi ascunde. Dacă nu este expus, corpul se urâţeşte. Dacă aţi practica
nuditatea, v-aţi gândi puţin înainte de a mânca încontinuu. Puneţi o sută de oameni să stea goi şi
veţi vedea cum se ruşinează. Marea majoritate vor dori imediat să se ascundă. Ceva nu este în
regulă. De ce se petrec astfel lucrurile? Pentru că nu le pasă decât de faţa lor. De aceasta se
îngrijesc, ignorându-şi în schimb restul corpului.
Acest lucru nu este corect.
Dacă s-ar acorda mai multă libertate nudităţii, orice ţară ar deveni mai frumoasă. Nimic
nu este mai frumos decât un corp gol. Nu este deloc de mirare că femeile americane sunt mai
frumoase decât indiencele, care îşi acoperă întregul corp cu sari-urile lor.
Nuditatea ar trebui să fie ceva natural, la fel cum sunt animalele, copacii şi întreaga
natură. În acest caz, pornografia ar dispărea instantaneu.
Pornografia nu este altceva decât un fel de masturbare mentală. Dacă nu ţi se permite să
iubeşti o femeie sau un bărbat, dacă nu ţi se permite să intri într-un contact intim cu oamenii,
mintea începe să fiarbă la fel ca o oală sub presiune. De aceea, ea începe să se masturbeze.
Pornografia îi este de mare ajutor. Ea îi oferă imaginea unor femei frumoase, a unor bărbaţi
frumoşi, iar mintea începe să viseze, simte un fior.
Deşi este lângă tine, soţia nu îţi mai oferă de mult un asemenea fior. Deşi este vie, lângă
ea te simţi mort. Sunt bărbaţi care îşi imaginează alte femei chiar şi în timp ce fac dragoste cu
soţiile lor. Ei îşi imaginează scene din Playboy. Nu pot face dragoste cu soţiile lor decât atunci
când fantezia le proiectează în minte imaginea altor femei. De fapt, nici nu fac dragoste cu soţiile
lor, aşa cum nici acestea nu fac dragoste cu ei. Cine ştie la ce actor se gândesc ele! Practic, în
patul conjugal sunt patru persoane! Din cauza acestei aglomeraţii, cei doi soţi nu se mai întâlnesc
deloc. Ei uită să stabilească contactul cu persoana reală, fiind captivaţi de cea imaginară.
Trebuie să ştiţi că masturbarea, fie ea mentală sau fizică, este o perversiune. Ea nu există
în natură. Nu apare decât în grădinile zoologice. Aici, animalele încep să se masturbeze. Ori de
câte ori conjunctura devine nenaturală, apare masturbarea. De pildă, în armată soldaţii simt cum

86 din 187
energia lor sexuală creşte până la limita nebuniei. Ei simt că dacă nu vor scăpa de ea, vor
înnebuni. În toate căminele pentru fete sau băieţi, în care persoanelor de sex opus nu li se permite
intrarea, pornografia este foarte savurată. Ea îi ajută pe tineri să se masturbeze.
Nimeni nu vorbeşte însă direct despre aceste lucruri. Mulţi dintre cei de faţă se simt deja
ofensaţi: cum îmi permit eu să vorbesc de aşa ceva? Eu nu doresc însă decât să vă clarific
anumite aspecte, pentru ca voi să deveniţi din ce în ce mai naturali. Atracţia pe care o exercită
pornografia asupra voastră nu indică altceva decât că mintea voastră se află într-o stare de
anormalitate. Nu este nimic rău în a fi interesat de o femeie frumoasă, dar să cumperi o revistă cu
fotografii ale unor femei goale pentru a te excita este de-a dreptul o prostie. Cam asta se întâmplă
cu pornografia.
● Am auzit un banc bun. Ascultaţi cu atenţie, căci nu este lipsit de semnificaţie.
Un soţ avea unele bănuieli în ceea ce o privea pe soţia sa, aşa că a angajat un detectiv
particular ca să descopere dacă aceasta avea un amant sau nu. După numai două zile, acesta – un
imigrant chinez – s-a întors deja cu raportul. Avea capul spart şi bandajat.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat soţul, nemaistăpânindu-şi curiozitatea. Ai obţinut vreo
dovadă?
— Ei bine, i-a răspuns detectivul, azi dimineaţă, după ce ai plecat la serviciu, m-am
ascuns în faţa casei. După o jumătate de oră a venit un bărbat şi a intrat în casă cu o cheie. M-am
urcat într-un copac şi am privit ce se întâmplă în dormitor. Bărbatul o săruta pe soţia dumitale, iar
aceasta îi răspundea la sărut. Cei doi au început să se joace unul cu celălalt. Am început şi eu să
mă joc cu mine însumi, aşa că am căzut din copac.
Cam aşa se petrec lucrurile şi cu pornografia.
Feriţi-vă de perversiunile de orice fel. Iubirea este ceva frumos. Simpla visare nu este
deloc frumoasă. De ce? Simplu: dacă ai la dispoziţie realitatea, ce rost mai are să cauţi ceea ce
este ireal? În ultimă instanţă, chiar şi realul se dovedeşte a fi iluzoriu. Ce să mai spunem atunci
despre iluzia propriu-zisă?…
Aş vrea să repet acest lucru: mai devreme sau mai târziu, chiar şi ceea ce este real se
dovedeşte a fi iluzoriu.
Ce rost are atunci să alergi după ceva care este din start o iluzie?
Căutaţi iubirea adevărată. Într-o bună zi, veţi descoperi că până şi aceasta dispare. Abia
când veţi transcende complet sexualitatea… Nu vreau să spun cu asta că trebuie să urmăriţi
transcenderea sexualităţii, Doamne fereşte! Prin transcenderea ei înţeleg de fapt pătrunderea
adânc în interiorul ei, în iubire, până când veţi descoperi că nu există nimic acolo, iar această
descoperire vă va înălţa mai presus de actul fizic. Veţi începe să plutiţi pe deasupra pământului,
vă vor creşte aripi. Această stare de transcendenţă înseamnă brahmacharya. Aceasta este
adevărata stare de celibat. Ea nu are nimic de-a face cu efortul, şi cu atât mai puţin cu reprimarea.
Un om care îşi reprimă energia nu va putea atinge niciodată starea de brahmacharya. În
schimb, el va fi atras de pornografie. În vechile scripturi indiene există descrieri ale unor înţelepţi
aşezaţi în meditaţie, prin faţa cărora trec femei extrem de frumoase, care îi ispitesc. Ele încearcă
să îi seducă dansând goale în jurul lor. Legendele afirmă că ele sunt trimise de Dumnezeu pentru
că acesta se teme că dacă vor atinge iluminarea, ei vor deveni concurenţii lui. Dumnezeu se teme
de această concurentă. De aceea, ori de câte ori cineva se apropie prea tare de cer, de iluminare,
el îi trimite femei frumoase pentru a-l seduce.
Evident, totul este o fantasmagorie. Nu există un Dumnezeu invidios, nici femei frumoase

87 din 187
trimise din cer. Aici avem de-a face cu o pornografie curată. Aceşti rishi, aceşti aşa-zişi
clarvăzători şi-au reprimat atât de mult sexul încât atunci când se apropie periculos de mult de
centrul fiinţei lor, energia lor reprimată explodează. În această explozie ea produce tot felul de
imagini mentale, tot ceea ce au reprimat ei atâta vreme. Este o panoramă mentală, atât de viu
colorată încât pare de-a dreptul autentică. Deşi atât de aproape de înţelepciune, chiar şi ei sunt
amăgiţi de ea, crezând că acele femei chiar sunt de faţă.
Intraţi într-o peşteră şi încercaţi să practicaţi forţat celibatul timp de trei luni. Veţi constata
că deveniţi un mare clarvăzător – că începeţi să aveţi vedenii! Asta înseamnă să fii „un mare
clarvăzător”! Veţi începe să vedeţi femei frumoase coborâte din cer, dansând goale în jurul
dumneavoastră, încercând să vă seducă. În realitate, ele nu vor fi decât imagini ale minţii
dumneavoastră. Atunci când omul este privat de realitate, visele sale încep să pară aproape reale.
Este ceea ce psihologii numesc halucinaţii.
În vremurile de altădată nu exista revista Playboy, aşa că aceşti rishimuni trebuiau să
depindă de propriile lor resurse. Astăzi lucrurile au devenit mult mai simple…
Nu uitaţi însă că chiar şi ceea ce este cu adevărat real se dovedeşte mai devreme sau mai
târziu ireal. De aceea, nu vă lăsaţi atraşi de mrejele irealităţii. Pătrundeţi adânc în realitate, faceţi
din ea o experienţă deosebită. Eu nu mă împotrivesc acestui lucru, dimpotrivă, îl susţin.
Pătrundeţi adânc în interiorul sexualităţii, şi într-o bună zi veţi deveni un brahmachari, vă veţi
trezi în afara sexului.
Asta nu înseamnă că iubirea va dispărea din viaţa dumneavoastră. Dimpotrivă, o veţi
cunoaşte cu adevărat pentru prima oară, dar va fi un alt tip de iubire. Buddha o numea
compasiune – o iubire rece, nu fierbinte, ca cea sexuală. Fiinţa dumneavoastră va deveni atunci o
binecuvântare. Prezenţa dumneavoastră va fi suficientă pentru ca oamenii să înceapă să iubească.
Iubirea se va revărsa pretutindeni în jurul dumneavoastră.
Da, în fiinţa dumneavoastră se va naşte o mare compasiune. De fapt, este vorba de aceeaşi
energie sexuală, eliberată însă de obiectul ei amoros. Nu este o energie reprimată forţat, ci una
eliberată în mod conştient. Prin sublimare, energia sexuală se transformă în iubire, în
compasiune.

▫ Ce tip de societate pot crea oamenii a căror minte

subconştientă devine pragmatică şi care se pot dispensa
cu uşurinţă de ea? ▫
Această chestiune este extrem de complexă. Are mai multe dimensiuni, dar putem aduce
câteva lămuriri. Unu: o societate nu devine cu adevărat bună decât dacă copiii nu sunt învăţaţi să
creadă în antagonismul dintre corp şi conştiinţă. Nu trebuie să li se spună niciodată copiilor: „Te
afli în acest corp” sau „Posezi acest corp”, ci „Tu eşti una cu corpul”. Evident, nu mă refer aici la
concepţia materialistă despre lume şi viaţă. O fiinţă spirituală nu se poate naşte decât din fuziunea
dintre conştiinţă şi corp.
Copilul se naşte ca o unitate. Noi suntem cei care îl separăm în două. Prima separare care
se produce este cea între corp şi conştiinţă. Semănăm astfel în el sămânţa schizofreniei. El nu va
mai reuşi decât cu mare greutate să îşi găsească unitatea pierdută. Cu cât va creşte mai mult, cu
atât mai mare va deveni acest decalaj, iar un om în interiorul căruia există o prăpastie nu poate fi
un om normal. Cu cât prăpastia este mai adâncă, cu atât mai nesănătos va fi el, căci corpul şi
mintea nu sunt separate decât de către limbaj. Noi suntem fiinţe psihosomatice, un ansamblu

88 din 187
minte-corp, în simultaneitate. Cele două aspecte nu pot fi despărţite.
De aceea, pentru ca o societate să devină bună trebuie să avem grijă să nu creăm minţi
schizofrenice, căci, după ce este creată prima diviziune, cea dintre minte şi corp, apar nenumărate
alte diviziuni. Altfel spus, omul o apucă pe calea diviziunii. Mintea sa va continua să se dividă la
nesfârşit.
Mă întreb uneori dacă vă daţi seama că sunteţi divizaţi între conştiinţă şi corp. Cine simte
această diviziune, simte de asemenea că există o diferenţă între jumătatea inferioară şi cea
superioară a corpului. Evident, cea inferioară este „rea”, iar cea superioară este „bună”. Dar unde
începe jumătatea superioară şi unde se sfârşeşte cea inferioară? Noi nu suntem niciodată împăcaţi
cu jumătatea inferioară a trupului nostru – niciodată! Aşa se explică de ce nu suportăm nuditatea,
de ce trebuie să ne acoperim cu haine. Ce prostie! De ce nu suportăm nuditatea? Pentru că atunci
când rămânem goi, trupul nostru devine una. Noi avem de regulă două tipuri de haine: un rând
pentru jumătatea inferioară a corpului şi altul pentru cea superioară. Această diviziune este strict
legată de diviziunea pe care o facem între cele două jumătăţi. Când rămâi gol, nu mai poţi spune
care este jumătatea inferioară şi care este cea superioară. Atunci, devii una.
De aceea, cei care divid omul nu se simt în largul lor atunci când contemplă nuditatea. Ce
să mai vorbim de nuditatea interioară… Dacă nu eşti pregătit să contempli un corp gol, cum ai
putea fi pregătit pentru marele vid interior, infinit mai profund? Dacă nu îţi poţi privi nici măcar
goliciunea trupului, cum ţi-ai putea privi în faţă conştiinţa goală?
Hainele pe care le purtăm nu sunt o simplă îmbrăcăminte. Ele au la bază o întreagă
filosofie, şi încă una foarte nesănătoasă. Aceasta porneşte de la premisa că trupul este divizat; la
fel şi mintea conştientă, cea inconştientă şi cea subconştientă – după care diviziunile continuă.
Atunci când se naşte, copilul reprezintă o unitate. Când moare, el devine o mulţime! Ce nebunie!
Fiinţa lui a fost divizată în o mie de părţi, care au sfârşit prin a se lupta între ele, risipindu-i astfel
energia. De fapt, nici nu putem vorbi de moarte. Practic, avem de-a face cu un proces de
sinucidere. Toţi oamenii se sinucid, căci risipirea energiei nu înseamnă altceva. Foarte rar se
întâmplă ca un om să moară cu adevărat! Marea majoritate se sinucid, se otrăvesc singuri.
Metodele sunt diferite, dar la baza lor stă întotdeauna diviziunea.
Aşadar, o societate bună, morală, cu adevărat religioasă, nu va permite niciodată
diviziunea copiilor săi. De unde apare însă acest proces de diviziune? Cum se manifestă el? Care
este punctul său de pornire?
Psihologii moderni ştiu foarte bine la ora actuală că diviziunea începe atunci când copilul
îşi atinge organele genitale. În această clipă, întreaga societate devine agitată, convinsă că se
petrece ceva rău. Părinţii, fraţii, întreaga familie devin agitaţi. Cuvintele, gesturile lor – toate
transmit acelaşi mesaj: „Vai, nu atinge acel loc!”
Copilul nu poate înţelege ce se întâmplă. El reprezintă o unitate. De aceea, nu poate
înţelege de ce nu-şi poate atinge trupul. Unde greşeşte? El nu a aflat încă faptul că omul s-a
născut din păcat. Nu cunoaşte încă Biblia, nu ştie nimic despre religii, nu a avut nici un învăţător
moral, nu a cunoscut nici un mahatma. De aceea, nu poate înţelege de ce trebuie să evite acea
parte a trupului său.
Problema este cu atât mai delicată cu cât organele genitale reprezintă partea cea mai
sensibilă a corpului, cea care îi oferă cea mai mare plăcere. Atingerea lor este prima experienţă
plăcută pe care o trăieşte copilul, prima conştientizare a propriului său trup, a faptului că acesta îi
poate oferi plăcere, că este ceva valoros. Psihologii moderni afirmă că chiar şi un copil de trei
luni poate avea o stare de orgasm, şi încă una dintre cele mai profunde. El îşi poate simţi organele

89 din 187
sexuale la apogeu, iar corpul său începe să vibreze. Aceasta este prima sa experienţă corporală,
dar părinţii i-o otrăvesc, căci i-o interzic. De ce i-o interzic? Pentru că şi lor li s-a interzis când
erau mici. Nu există nici un alt motiv.
Şi astfel apare prima diviziune, cea dintre minte şi corp. Copilul începe să se teamă şi se
simte vinovat. Va continua să se atingă, dar de acum înainte trebuie să se ascundă. Şi astfel, noi îi
transformăm pe cei mici în nişte criminali. Ei îşi ating trupul pentru că acest lucru este natural,
dar încep să verifice dacă este cineva de faţă, dacă mama îi priveşte. Dacă nu este nimeni de faţă
vor continua să se atingă, dar această atingere nu le va mai oferi aceeaşi plăcere ca mai înainte,
din cauza stării de vinovăţie.
Această teamă va continua pe durata întregii lor vieţi. Nimeni nu se simte în largul său
atunci când trăieşte experienţe sexuale. Oamenii au nenumărate asemenea experienţe, dar nimeni
nu mai trăieşte extazul profund şi împlinirea interioară pe care acest act ar trebui să le-o ofere.
Însăşi rădăcina actului este otrăvită, din cauza sentimentului de vinovăţie.
Oamenii se simt vinovaţi din cauză că fac dragoste. Ei se simt nişte „păcătoşi”, şi asta din
cauza primei diviziuni pe care le-a indus-o societatea: că anumite părţi ale corpului sunt „bune”,
în timp ce altele sunt „rele”. Ce prostie! Ori întregul corp este bun, ori întregul corp este rău. La
nivelul lui, nimic nu este separat. Acelaşi sânge curge prin toate părţile sale. Acelaşi sistem
nervos îl animă. Totul este una în interiorul lui, dar mintea copilului nu mai acceptă acest lucru.
Mai mult, societatea i-a otrăvit prima sa bucurie. De acum înainte, copilul nu va mai fi niciodată
plenar fericit.
Oamenii vin zilnic ia mine cu tot felul de întrebări, iar eu ştiu că principala problemă cu
care se confruntă nu este meditaţia, nici religia, ci viaţa lor sexuală. Doresc din toată inima să-i
ajut, dar mă simt neajutorat. Dacă le-aş explica despre ce este vorba, nu s-ar mai întoarce
niciodată. Vor începe chiar să se teamă de mine, căci le este teamă de propria sexualitate. Despre
sex nu avem voie să vorbim! Putem vorbi despre Dumnezeu, despre orice altceva, dar nu despre
sex. Drama este că problemele lor nu au nimic de-a face cu Dumnezeu! Dacă Dumnezeu ar
reprezenta o problemă, aceasta ar putea fi rezolvată cu uşurinţă, dar nu Dumnezeu este problema.
Principala lor problemă este sexul. Ei nu se pot bucura de nimic, căci nu se pot bucura de primul
dar pe care li l-a oferit natura, existenţa-mamă. Îşi refuză această bucurie, şi din acest motiv nu se
mai pot bucura de nimic.
Un om care nu se poate bucura de sex nu poate pătrunde adânc în interiorul meditaţiei,
căci atunci când dă de prea multă fericire începe automat să se teamă. Această asociere poate
merge foarte departe. Oamenii au creat o barieră. În continuare, ei îşi divid mintea, căci dacă nu
pot accepta partea sexuală a corpului lor nu o vor accepta nici pe cea mentală. Sexul nu este
numai un fenomen corporal, ci şi unul mental. De altfel, orice există este deopotrivă corporal şi
mental, reţineţi acest lucru. Aşadar, sexul este deopotrivă trupesc şi mental; de aceea, partea
mentală care se gândeşte la sex trebuie reprimată. Această parte reprimată nu va dispărea, ci va
trece în subconştient. Ea le scapă astfel oamenilor de sub control. Partea conştientă a minţii este
infinit mai mică decât subconştientul. Ea este utilă pentru rutinele de zi cu zi, nimic mai mult. Cei
care se cramponează de ea trăiesc extrem de superficial. Vegetează, îşi câştigă existenţa, îşi
construiesc o casă, dar nu cunosc viaţa, căci îşi contestă 90% din totalitatea minţii lor. Voi nu
puteţi fi niciodată totali, şi numai un om total poate deveni un sfânt. Până când nu vă veţi
cunoaşte totalitatea, nu veţi avea parte de sfinţenie.
Aşadar, primul şi cel mai elementar lucru care trebuie făcut pentru a crea o nouă societate,
mai bună, o societate cu adevărat religioasă, constă în a nu crea diviziuni. În viziunea mea, cel

90 din 187
mai mare păcat între toate îl reprezintă crearea diviziunilor. Lăsaţi copiii să rămână o unitate.
Lăsaţii să crească în acest fel, acceptând tot ce există în interiorul lor. Dacă le acceptă acum, cu
atât mai uşor le va fi mai târziu să îşi transceandă aceste aspecte. Ei îşi vor putea transcende
inclusiv sexul, inclusiv natura instinctuală. Le vor transcende însă acceptându-le unitatea, nu
reprimându-le. Vor putea să le transceandă tocmai pentru că vor fi fiinţe unitare, căci din unitate
se naşte o mare putere.
Aceşti copii vor putea renunţa la obsesii, la tot ceea ce s-ar putea transforma într-o boală.
Vor avea putere. Vor dispune de o mare energie, nedivizată, cu ajutorul căreia vor putea schimba
orice. Un copil divizat nu poate face nimic. Mintea sa conştientă reprezintă doar o fracţiune
infinitezimală a conştiinţei sale, în timp ce mintea sa subconştientă (asupra căreia nu are control)
reprezintă cea mai mare parte. El este nevoit să se lupte întreaga viaţă cu o energie uriaşă,
beneficiind de o forţă minoră. Destinul său este să fie continuu înfrânt. De aceea, el se simte
frustrat şi ajunge să-şi spună: „Această lume este o suferinţă continuă”.
Această lume nu trebuie să însemne o suferinţă continuă, reţineţi acest lucru! Voi sunteţi
cei care creaţi suferinţa, din cauza diviziunii voastre. Vă luptaţi practic cu voi înşivă, şi astfel
creaţi suferinţa.
Aşadar, mai întâi de toate: nu mai creaţi diviziuni. Lăsaţi copiii să crească aşa cum se
nasc, ca o unitate. În al doilea rând, învăţaţi-i să îşi cultive mai degrabă flexibilitatea decât
atitudinile prea fixe. Ce înţeleg prin flexibilitate? Nu-i învăţaţi să se comporte într-un anume fel,
nu le mai spuneţi că cutare lucru este bun şi cutare lucru rău, căci viaţa este un flux. Ceea ce este
bun acum poate deveni rău în clipa următoare, şi invers.
Învăţaţi-i pe copii să fie mai degrabă conştienţi, să afle singuri ce este bun şi ce este rău.
Nu puneţi niciodată etichete. Nu le spuneţi că un mahomedan este rău pentru că este mahomedan,
iar un hindus este bun pentru că este hindus. Nu îi mai învăţaţi asemenea lucruri, căci binele şi
răul nu sunt noţiuni imuabile. Nu le creaţi atitudini rigide.
Învăţaţi-i să fie mai conştienţi, să afle singuri ce este bine şi ce este rău. Ştiu că este mult
mai dificil decât să pui etichete. Voi aplicaţi etichete şi creaţi tot felul de categorii. „Cutare este
hindus. Deci, este un om bun. Cutare este mahomedan. Deci, este un om rău”. Decideţi în ceea ce
priveşte un individ înainte chiar de a-l privi în faţă. Eticheta decide în locul dumneavoastră. Nu
cultivaţi atitudinile rigide; cultivaţi flexibilitatea. Nu le spuneţi copiilor ce este bun şi ce este rău.
Spuneţi-le că trebuie să afle singuri acest lucru. Antrenaţi-le mintea astfel încât să investigheze
singură.
Această atitudine flexibilă are mai multe dimensiuni. Nu îi învăţaţi pe copii atitudinile
monogame. Nu le spuneţi: „Iubeşte-mă pentru că sunt mama ta”, căci este posibil să le creaţi
astfel o incapacitate de a mai iubi pe altcineva. Când ajung la maturitate, aceşti copii-adulţi (aşa
le spun eu) continuă să îşi păstreze convingerile rigide căpătate în copilărie. Ei nu îşi pot iubi
soţia pentru că nu au învăţat să îşi iubească decât mama. Soţia nu poate fi o mamă, la fel cum
mama nu poate fi şi soţie simultan; de aceea, ei continuă să îşi cultive fixaţia maternă. Se aşteaptă
ca soţia să se comporte la fel ca mama – nu neapărat conştient. Dacă nu se comportă la fel ca
mama, nu se mai simt în largul lor. Problema devine chiar mai complexă: dacă soţia începe să se
comporte la fel ca şi mama, ei se simt la fel de stânjeniţi, căci se presupune că ea ar trebui să se
comporte altfel, ca o soţie.
Aşadar, o mamă nu ar trebui să-i spună niciodată copilului ei: „Iubeşte-mă pentru că sunt
mama ta”. Ea trebuie să-şi ajute copilul să iubească cât mai mulţi oameni. Cu cât copilul este mai
„poligam” cu atât mai bogată va fi viaţa sa. El nu se va simţi niciodată fixat într-un anumit loc.

91 din 187
Oriunde se va deplasa, va putea să iubească. Indiferent cu cine va intra în contact, va putea să-l
iubească. Nu le spuneţi copiilor că au datoria să îşi iubească mama, sora sau fratele. Nu le
spuneţi: Cutare este un străin, deci nu trebuie să-l iubeşti. El nu aparţine familiei noastre, religiei
noastre, ţării noastre; de aceea, nu trebuie să-l iubeşti”. Dacă îi învăţaţi asemenea lucruri, nu veţi
face altceva decât să îi mutilaţi. Spuneţi-le: „Iubirea înseamnă fericire. De aceea, iubeşte pe toată
lumea. Cu cât vei iubi mai mult, cu atât mai puternic vei creşte”. Oamenii care iubesc mai mult
duc o viaţă mult mai împlinită.
Noi suntem cu toţii extrem de săraci, pentru că nu putem iubi. Cu cât iubeşti mai multe
persoane, cu atât devii mai capabil să iubeşti pe toată lumea. Dacă nu iubeşti decât o singură
persoană, în final nu vei mai fi capabil să o iubeşti nici măcar pe ea, căci capacitatea ta de a iubi
se va reduce la zero. Inima ta se va împietri. Este ca şi cum i-am spune unui copac să îşi taie toate
rădăcinile, cu excepţia uneia singure. Dacă va face aşa ceva, copacul va muri.
Noi am creat o minte monogamă, incapabilă de iubire. Aşa se explică de ce există atât de
multe războaie, atâta cruzime, atâta violenţă, în numele religiei, al politicii, al ideologiei. Orice
prostie este bună dacă îţi dă prilejul să devii violent. Priviţi cum le strălucesc ochii oamenilor
când aud că a izbucnit un război, când pot lua parte la luptă, când sunt eliberaţi de interdicţia de a
ucide. În război, ei pot ucide pe oricine doresc. Culmea este că se simt mai fericiţi ca oricând.
Când iubesc pe cineva, nu se simt la fel de fericiţi.
Priviţi un câmp de luptă şi veţi vedea foarte multă bucurie. În viaţa lor obişnuită, când nu
au voie să ucidă, ochii oamenilor sunt de regulă stinşi, lipsiţi de viaţă. Nimeni nu se simte în
largul lui. Viaţa pare lipsită de sens. Creaţi o situaţie în care cineva capătă dreptul de a ucide şi el
se va trezi la viaţă. De ce? Noi am atrofiat capacitatea de a iubi a oamenilor. Copiii se nasc cu
capacitatea de a iubi pe toată lumea, întregul univers. Această capacitate este atât de mare încât
dacă le-o diminuăm, ei încep practic să moară.
De ce creăm acest monopol al iubirii, această atitudine posesivă? De fapt, este un cerc
vicios. Mama nu se simte împlinită nici ea. Nu a iubit pe nimeni, nu a fost iubită, aşa că acum
devine posesivă cu copilul ei. Doreşte să-i orienteze acestuia iubirea exclusiv către ea. Nimeni
altcineva nu mai are dreptul să fie iubit de copilul ei. Ea doreşte să-i frângă toate celelalte
rădăcini. Copilul îi aparţine în exclusivitate. Aceasta nu este iubire, este o formă de violenţă.
Psihologii afirmă că cei mai importanţi ani din viaţă sunt primii şapte. Ceea ce se face în aceşti
şapte ani nu mai poate fi desfăcut, învăţăturile primite în aceşti ani devin structura interioară a
copilului, temelia pe care îşi va construi acesta viaţa. De aceea, învăţaţi-i pe copii să nu fie
posesivi, să iubească pe toată lumea, fără să pună condiţii sau etichete.
Accentul trebuie pus pe iubirea în sine, nu pe meritele celor iubiţi. Iubirea este în sine
frumoasă; ea generează împlinire. De aceea, iubiţi cât mai mult, nu contează pe cine şi de ce.
Această fluiditate a iubirii vă va învăţa că există o viaţă superioară, care vă va putea conduce
către divinitate.
Iubirea este fundamentul rugăciunii. Dacă nu aţi iubit din abundenţă, cum v-aţi putea
ruga? Cum aţi putea fi recunoscători? Pentru ce să fiţi recunoscători? Ce alt motiv de recunoştinţă
există? Aşadar, viaţa reprezintă începutul, iar iubirea culmea. Dacă iubiţi foarte mult, vine un
moment în care deveniţi conştient de faptul că universul este plin de iubire. Dacă nu aţi iubit pe
nimeni, totul vi se pare plin de ură, de gelozie. Din păcate, oamenii pun accentul invers: ei îşi
doresc să primească iubire, nu să o dăruiască. De aceea, toţi se simt frustraţi, căci nimeni nu îi
iubeşte. Un om care îşi dăruieşte iubirea nu se va simţi niciodată frustrat. De aceea, accentul
trebuie pus pe oferirea iubirii, nu pe primirea ei. Toată lumea încearcă să ciupească puţină iubire

92 din 187
de undeva, dar iubirea nu poate fi ciupită. În schimb, poate fi dăruită la infinit, fără a se epuiza
vreodată. Iar viaţa nu rămâne niciodată indiferentă. Dacă dăruieşti ceva, viaţa îţi întoarce de o
mie de ori. Nu trebuie să te gândeşti însă la acest lucru atunci când dăruieşti.
Copiii ar trebui învăţaţi aşadar să iubească mai mult, şi mai puţin să facă matematică,
istorie şi geografie. Geografia, matematica şi istoria nu le vor folosi prea mult în viaţă. Iubirea le
va aduce însă beneficii incomensurabile. Nimic nu se compară cu ea. Dacă dispui de totul, dar îţi
lipseşte iubirea, viaţa ta va părea un gol imens. Aşa apare anxietatea.
Prin urmare, cel de-al doilea lucru pe care ar trebui să-l reţineţi este acela că trebuie să-i
învăţaţi pe copii să iubească. Nici un efort nu ar trebui precumpănit în această direcţie. Din
păcate, voi vă temeţi, aşa că nu le permiteţi să iubească prea mult. Dacă vor fi prea generoşi cu
iubirea lor, ce se va întâmpla cu instituţia căsătoriei, cu celelalte instituţii atât de solide ale lumii
moderne? Nu vă gândiţi că instituţia căsătoriei nu a însemnat niciodată altceva decât o suferinţă
de lungă durată, ascunsă în spatele unor feţe zâmbitoare. În cel mai bun caz, ea nu reprezintă
decât convenienţă, un contract.
Nu vreau să spun cu asta că dacă cineva iubeşte mai multe persoane nu mai trebuie să se
căsătorească niciodată. Cert este că el nu se va căsători exclusiv din iubire, ci va urmări un ideal
mai profund. Pare greu de înţeles, dar este cât se poate de simplu: dacă un om are capacitatea de a
iubi foarte multe persoane, nu va fi dispus să se căsătorească cu una dintre ele numai pentru că o
iubeşte. Oricum, iubeşte foarte multă lume, fără a fi neapărat căsătorit cu toţi. Noi îi forţăm pe cei
care se iubesc să se căsătorească, pentru că suntem incapabili să iubim în afara căsătoriei. De
aceea, am ajuns să punem un semn de egalitate între cele două: iubirea şi căsătoria. În realitate,
căsătoria ar trebui să servească altor scopuri, mai profunde: intimitatea, comuniunea, anumite
obiective pe care nu le putem realiza singuri, care presupun o unitate de spirit. Din cauza
societăţii însetate de iubire în care trăim, noi limităm căsătoria la iubirea romantică.
Sexul nu poate fi niciodată un fundament solid pentru o căsătorie, căci el reprezintă prin
esenţa sa doar joacă şi distracţie. Dacă te căsătoreşti cu cineva pentru a face sex, te vei simţi
frustrat, căci distracţia dispare odată cu noutatea, iar în locul ei se instalează plictiseala. Căsătoria
se referă mai degrabă la prietenie, la o intimitate extrem de profundă. Ea implică, desigur, şi
iubirea, dar nu în exclusivitate. Căsătoria este o instituţie spirituală. Există atâtea lucruri care nu
pot fi realizate de unul singur. Chiar şi propria creştere spirituală are nevoie de un punct de reper,
de o oglindă, de cineva cu care poţi fi suficient de intim pentru a te deschide complet în faţa sa.
Căsătoria nu are nimic de-a face cu sexul. Acesta poate fi practicat, dar poate fi la fel de
bine evitat. În esenţă, căsătoria reprezintă o comuniune spirituală profundă. Când un copil se
naşte din această comuniune, el va avea din start un fundament spiritual. Din păcate, căsătoriile
noastre au ca fundament plăcerea sexuală. Ce fel de copii se pot naşte din acest tip de
comuniune?
Celălalt motiv care stă la baza căsătoriei moderne este iubirea romantică. După părerea
mea, aceasta este o formă de boală. Din cauza incapacităţii noastre de a iubi foarte mulţi oameni,
noi acumulăm foarte multă iubire. Când aceasta găseşte o ocazie potrivită, se revarsă în întregime
asupra persoanei alese. Femeia iubită devine astfel un înger. Bărbatul iubit devine un zeu. Când
energia s-a epuizat şi noi revenim la starea noastră obişnuită, constatăm că ne-am amăgit singuri.
Îngerul se dovedeşte doar o femeie obişnuită. Zeul se dovedeşte un bărbat comun.
Această nebunie romantică se datorează educaţiei noastre monogame. Dacă i se permite
să iubească, omul nu acumulează tensiuni care să se reverse apoi exploziv. După părerea mea,
iubirea romantică nu este posibilă decât într-o societate extrem de bolnavă. Într-o societate

93 din 187
normală nu poate exista. Iubirea va exista, dar nu iubirea romantică.
Într-o societate normală, căsătoriile se vor realiza pe un fundament mai profund şi nu vor
atrage frustrări. Dacă la baza unei căsătorii nu stă iubirea, ci comuniunea, ea poate deveni un
excelent antrenament pentru cultivarea transcenderii egoului, căci porneşte din start de la premisa
că nu este o relaţie de tip „eu şi tu”, ci una de tip „noi”. Din nefericire, oamenii nici măcar nu ştiu
că o asemenea relaţie ar putea exista. Tot ce cunosc ei este ceva urât: o ceremonie cu feţe vopsite,
care acoperă golul interior.
În sfârşit: copiii trebuie educaţi într-o manieră pozitivă, niciodată într-una negativă. Orice
le-aţi spune, puneţi accentul pe latura pozitivă. Numai aşa vor putea creşte ei, devenind cu
adevărat nişte indivizi. Ce înţeleg printr-un accent pe latura pozitivă? Noi accentuăm întotdeauna
aspectele negative. Le spunem copiilor: „Poţi iubi pe cineva, dar nu îi poţi iubi pe toţi”. Aceasta
este o educaţie negativă. Dimpotrivă, ar trebui să le spunem: „Îi poţi iubi pe toţi ceilalţi, chiar
dacă nu îl poţi iubi pe acesta”. Capacitatea de a iubi ar trebui orientată către cât mai mulţi
oameni. Evident, sunt şi oameni pe care nu îi poţi iubi, iar iubirea nu trebuie niciodată forţată.
Accentul nu trebuie însă pus pe: „Nu îl pot iubi pe cutare”. Romeo spune: „Eu o iubesc numai pe
Julieta. Nu pot iubi pe nimeni altcineva”. Această afirmaţie este de tip negativ, căci contestă tot
restul lumii.
O atitudine pozitivă ar suna astfel: „Nu îl pot iubi pe acest om, dar pot iubi tot restul
lumii”. Gândiţi întotdeauna în termeni pozitivi. Dacă veţi adopta o atitudine negativă, veţi fi
înconjurat de propria dumneavoastră negativitate. Nu veţi vedea înjur decât lucruri negative:
„Cutare nu este bun pentru că minte”. Chiar dacă minte, omul respectiv trebuie să aibă şi calităţi.
De ce să nu priviţi ansamblul? De ce sunteţi preocupat numai de minciunile sale? Sau: „Cutare
este un hoţ”. Chiar dacă este un hoţ, omul respectiv înseamnă mult mai mult decât atât. Chiar şi
un hoţ poate avea calităţi pozitive. De altfel, fără asemenea calităţi nici nu ar putea fi un hoţ bun.
Încercaţi să priviţi întotdeauna latura pozitivă a lucrurilor.
Un hoţ este curajos. De ce nu îi admiraţi curajul? Un mincinos este de regulă un om
inteligent, căci nu poţi spune o minciună reuşită dacă nu dispui de inteligenţă. Minciuna necesită
mult mai multă inteligenţă decât adevărul. Orice idiot poate spune adevărul, dar nu oricine
reuşeşte să îi păcălească pe cei din jur cu minciunile sale. Un om care spune o grămadă de
minciuni trebuie să le ţină minte pe toate, ca să nu se încurce între ele.
Societatea în care trăim a creat minţi negative. De aceea, este uşor să vezi în jur numai
aspecte negative. Ele există, căci viaţa nu poate fi numai pozitivă. Extrema opusă este necesară
pentru a echilibra lucrurile. Dacă veţi pune însă accentul pe lucrurile negative, copiii voştri îşi vor
trăi întreaga viaţă într-un univers negativ. Toţi li se vor părea răi, iar atunci când toată lumea este
rea este uşor să devii egoist – căci numai tu te simţi bun.
Noi îi învăţăm pe copii să vadă pretutindeni ceva rău.
În acest fel, ei încep să se simtă „buni”. Noi îi forţăm să fie astfel, iar prin comparaţie, ei
încep să creadă că toţi ceilalţi sunt răi. Cum poate fi însă cineva bun într-o lume rea? Este
imposibil. Nu poţi fi cu adevărat bun decât într-o lume bună. O societate bună nu se poate naşte
decât dintr-o minte pozitivă. Chiar dacă vă confruntaţi cu ceva negativ, urmăriţi întotdeauna să
vedeţi cealaltă latură a lucrurilor. Dacă un copil găseşte un aspect bun chiar şi în ceva rău, puteţi
spune că i-aţi dăruit ceva. Când va creşte, va fi un om fericit. Dacă i-aţi dăruit o minte negativă,
capabilă să descopere un aspect negativ chiar şi în ceva pozitiv, viaţa lui va fi un iad.
Paradisul înseamnă să trăieşti într-o lume pozitivă. Iadul înseamnă să trăieşti într-o lume
negativă. Acest pământ a devenit un iad din cauza minţilor noastre negative. O mamă nu îi poate

94 din 187
spune copilului ei: „Uite, acea femeie este frumoasă”. Cum i-ar putea spune aşa ceva? Numai ea
este frumoasă; nimeni altcineva nu poate fi la fel de frumoasă ca mama. Un soţ nu îi poate spune
soţiei sale: „Priveşte cât de frumoasă este femeia aceea care traversează strada!” O spune, dar în
sinea sa, nu cu voce tare. Dacă soţia sa este lângă el, îi este teamă să o spună chiar şi în sinea sa.
El se teme chiar să privească în jur. De aceea evită bărbaţii să iasă undeva alături de soţiile lor. La
urma urmei, de ce să nu-i spui soţiei că o altă femeie este frumoasă, dacă este? De ce trebuie să te
temi de ceva natural?
O mamă nu suportă să-şi audă copilul spunând despre altă femeie că aste frumoasă. Ea
încearcă să-i cultive acestuia sentimental că numai ea este frumoasă, iar restul lumii este urâtă. În
final, copilul descoperă că până şi mama sa este urâtă, căci cum poţi vedea frumuseţea într-o
lume urâtă? Tatăl, profesorii, toţi îi spun copilului: „Eu sunt unicul posesor al adevărului”.
În zen, maeştrii obişnuiesc să îşi trimită discipolii la oponenţii lor. Adeptul rămâne alături
de maestrul său timp de un an, iar când este pregătit, maestrul îi spune: „Acum du-te la oponentul
meu. El îţi va spune tot ce nu ţi-am spus eu”.
Nu poţi să nu respecţi un asemenea maestru. El are tăria de caracter să te trimită la
oponentul său pentru a afla cealaltă faţă a lucrurilor: „Eu ţi-am spus anumite lucruri, dar ele nu
reprezintă întregul adevăr”. Nimeni nu poate pune întregul adevăr. Cum ar putea? Totalitatea este
atât de mare…
Aşadar, creaţi în minţile copiilor voştri o atitudine pozitivă, iar lumea lor va fi una mai
bună. Subiectul este toarte complex; de aceea, va trebui să îl discutăm mai pe larg.

▫ După ce au mâncat fructul din pomul cunoaşterii, Adam

şi Eva au devenit pentru prima oară conştienţi de
goliciunea lor şi s-au ruşinat. Care este semnificaţia
profundă care se ascunde în spatele acestui sentiment?
Pe de altă parte, se afirmă că fructul interzis al
cunoaşterii se referă la cunoaşterea sexului. Care este
părerea ta în legătură cu această afirmaţie? ▫
În sine, natura este inocentă. Când omul devine conştient de ea, se nasc însă numeroase
probleme, căci el interpretează tot ceea ce este natural şi inocent. Odată interpretate, lucrurile nu
mai sunt nici inocente şi nici naturale. În sine, natura este inocentă. Interpretările diferite ale
omului generează însă vinovăţie, conceptul de păcat, de moralitate, de imoralitate.
Legenda lui Adam şi a Evei afirmă că atunci când cei doi au mâncat din fructele Pomului
Cunoaşterii Binelui şi Răului, ei au devenit conştienţi de goliciunea lor şi s-au ruşinat. Înainte
erau goi, dar nu erau conştienţi de acest lucru. Conştientizarea goliciunii a creat o prăpastie.
Atunci când devii conştient de ceva, începi să îl evaluezi. În acest fel, te diferenţiezi de lucrul
respectiv, te situezi în afara lui. Spre exemplu: Adam a fost gol. Orice om se naşte la fel ca
Adam, gol, dar copiii nu sunt conştienţi de goliciunea lor. Ei nu o pot interpreta, spunând că este
bună sau rea. Nu sunt conştienţi, deci nu o pot interpreta. Când Adam a devenit conştient de
faptul că era gol, în mintea sa s-a produs o judecată de valoare. El a interpretat goliciunea ca fiind
rea.
Toate animalele din jurul său erau goale, dar ele nu erau conştiente de goliciunea lor.
Adam a devenit conştient, şi odată cu această conştiinţă, el a devenit unic. Şi-a dat seama că

95 din 187
goliciunea îl ţinea pe picior de egalitate cu animalele, iar el nu dorea acest lucru. Nici un om nu
acceptă să fie comparat cu un animal.
Când Darwin a venit pentru prima oară cu teoria evoluţiei, a apariţiei speciei umane din
alte specii animale, întreaga lume i s-a opus cu vehemenţă. Omul s-a considerat întotdeauna un
descendent al lui Dumnezeu, doar cu puţin mai prejos decât îngerii. Să îţi imaginezi că părintele
umanităţii a fost o maimuţă este greu de conceput, chiar imposibil. Dumnezeu a fost întotdeauna
Tatăl, iar Darwin venea acum cu o teorie nouă care îl detrona pe Dumnezeu şi punea în locul lui o
maimuţă. Chiar şi Darwin s-a simţit vinovat, căci era un om religios. Chiar şi lui i s-a părut
revoltător faptul că dovezile conduceau către ideea că omul face parte din lumea animalelor, că
nu diferă cu nimic de acestea.
Aşadar, Adam s-a simţi ruşinat. Această ruşine s-a născut din comparaţia sa cu animalele.
Într-un fel, era într-adevăr diferit de acestea, căci acum era conştient de sine. Omul s-a îmbrăcat
cu haine numai pentru a se diferenţia de animale. Tot ceea ce ne-ar putea apropia de animale ne
provoacă silă. Când cineva se comportă la fel ca un animal, ne grăbim să-i atragem atenţia: „Ce
faci? Ce, eşti un animal?” Noi condamnăm orice comportament de tip animalic. De pildă,
condamnăm sexul, pentru că este un gest animalic.
Odată cu conştiinţa de sine s-a născut şi condamnarea: în cazul de faţă, condamnarea
animalelor. Această condamnare a născut toate aceste reprimări, căci omul este într-adevăr un
animal. Ce-i drept, el poate transcende animalul din el, dar asta reprezintă cu totul altceva. El
aparţine însă lumii animalelor. Îşi poate transcende acest statut, dar provine din lumea animalelor.
Este posibil ca într-o bună zi să nu mai fie un animal, dar nu va putea nega niciodată rădăcinile
sale animalice. Acestea există. Atunci când acest gând a pătruns pentru prima oară în mintea
omului, că reprezintă ceva diferit de animale, el a început să reprime orice tendinţă care i se părea
că provine din moştenirea sa animalică. Această reprimare a creat o diviziune. De aceea, orice om
este divizat: în esenţa sa, el rămâne un animal, dar aspectul său intelectual, cerebral, refuză să
accepte acest lucru, gândind în termeni abstracţi, cum ar fi originea sa „divină”. Altfel spus, omul
nu se identifică decât cu o parte din mintea sa, în timp ce îşi contestă cealaltă parte.
Noi am creat diviziuni chiar şi la nivelul corpului fizic. Jumătatea inferioară a corpului
este condamnată. Ea nu este inferioară numai din punct de vedere fizic, ci şi din punct de vedere
abstract, al valorii de sine. Jumătatea de sus nu este doar jumătatea de sus – este jumătatea
superioară. Noi ne simţim vinovaţi că avem şi o jumătate inferioară. Dacă ne întreabă cineva:
„Care este sediul conştiinţei tale?”, indicăm întotdeauna către cap, fără a sta prea mult pe gânduri.
Capul este sediul intelectului, a părţii cerebrale a fiinţei noastre. Noi ne identificăm cu intelectul,
nu cu trupul. Dacă chiar insistă cineva, suntem dispuşi să ne acceptăm jumătatea superioară a
corpului, dar nu şi pe cea inferioară. Aceasta este întotdeauna condamnată.
De ce? Corpul reprezintă o unitate. El nu cunoaşte diviziuni. Capul şi picioarele sunt una.
La fel, creierul şi organele genitale. Ele funcţionează ca un tot unitar. Pentru a putea condamna
însă sexul, noi am ajuns să condamnăm întreaga jumătate inferioară a corpului.
Păcatul a intrat în conştiinţa lui Adam în clipa în care, pentru prima oară în viaţa sa s-a
simţit diferit de restul animalelor. Iar sexul este ceva atât de animalic. Personal, folosesc termenul
de „animalic” ca simplu fapt, fără nici o intenţie peiorativă. Cel mai animalic între toate lucrurile
este sexul, căci el reprezintă însăşi originea şi sursa vieţii, ba chiar viaţa însăşi. Odată cu
conştiinţa de sine, Adam şi Eva au devenit conştienţi de sexualitatea lor. Ei au încercat să-şi
ascundă nu numai organele exterioare ale sexualităţii, ci însăşi conştiinţa acesteia. În acest fel, ei
au creat prima diviziune între mintea conştientă şi cea subconştientă.

96 din 187
 La fel ca şi corpul, şi mintea este unitară. În cazul în care condamnăm o anumită parte a
ei, aceasta tinde să devină subconştientă. Noi nu mai dorim să ştim de ea, ne temem de ea, şi
atunci ea dispare, dar nu definitiv, ci numai din planul nostru conştient. Creăm astfel o barieră, un
zid în interiorul conştiinţei noastre. Tot ceea ce condamnăm aruncăm dincolo de zid, pentru a
putea uita de aceste lucruri. Ele nu dispar însă, ci continuă să fie active, dar din acel plan
inconştient. Continuă să ne controleze viaţa, dar dintr-un loc secret, astfel încât să putem pretinde
în continuare că nu există.
Partea condamnată a fiinţei noastre a devenit inconştientă. De aceea, noi nu ne dăm seama
că inconştientul ne aparţine în egală măsură. Visăm noaptea despre aceste lucruri – avem vise
erotice sau violente, de pildă, visăm că ne-am ucis soţia. Dimineaţa nu ne simţim deloc vinovaţi,
căci nu a fost decât un simplu vis. În realitate, nu a fost un simplu vis. Nimic nu este atât de
simplu. A fost visul nostru; el aparţine conştiinţei noastre. Dimineaţa, când ne identificăm din
nou cu planul conştient, spunem: „A fost doar un vis accidental. Nu are nimic de-a face cu mine,
cu ceea ce gândesc eu”. Nu ne simţim niciodată asociaţi în vreun fel cu visul nostru. În realitate,
visul a fost într-adevăr al nostru; noi l-am creat şi noi am fost cei care am acţionat în interiorul
lui. Deci, în vis, noi am fost cei care ne-am ucis soţia, sau care am violat pe cineva.
Din cauza acestui fenomen al condamnării, Adam şi Eva au început să se teamă,
ruşinându-se de goliciunea lor. Ei au încercat să-şi ascundă trupurile, iar mai târziu chiar şi
minţile. Urmaşii lor fac acelaşi lucru. Ei acceptă ceea ce societatea în care trăiesc consideră a fi
„bun” şi resping în subconştient ceea ce societatea consideră a fi „rău”. Subconştientul devine
astfel un fel de coş de gunoi uriaş. Noi aruncăm tot felul de lucruri în el, dar ele nu dispar, ci
rămân acolo, continuând să opereze din profunzimile fiinţei noastre şi influenţându-ne în fiecare
moment. Mintea noastră conştientă este absolut neputincioasă împotriva subconştientului, căci ea
nu este decât un efect secundar al societăţii în care trăim, în timp ce subconştientul este partea
noastră naturală, biologică. El este cel care dispune de energie, de forţă. De aceea, noi continuăm
să ne gândim la lucruri „bune” şi să facem lucruri „rele”.
Se spune că Sfântul Augustin ar fi zis odată: „Doamne, iată singura problemă cu care mă
confrunt: tot ceea ce consider că trebuie să fac, nu fac niciodată, şi tot ceea ce consider că nu
trebuie să fac, fac întotdeauna”. Aceasta este o problemă universală, nu doar a Sfântului
Augustin. Este o problemă a tuturor celor divizaţi între mintea conştientă şi cea subconştientă.
De îndată ce s-a ruşinat, Adam s-a divizat în două. El s-a ruşinat de sine însuşi.
Instantaneu, partea de care s-a ruşinat a fost aruncată din mintea sa conştientă, devenind
inconştientă. De atunci, umanitatea a dus o viaţă fragmentată. Şi de ce, mă rog, s-a ruşinat el?
Doar nu era nici un predicator, nici un moralist lângă el, care să-i spună să se ruşineze.
De îndată ce omul devine conştient, în fiinţa sa pătrunde egoul. El devine un observator.
Fără conştiinţa de sine, el rămâne parte integrantă din oceanul existenţei. Dacă un val al
oceanului ar deveni conştient de sine, el şi-ar crea instantaneu un ego separat de cel al oceanului.
Dacă ar putea deveni conştient de sine, gândind: „Eu sunt”, el nu s-ar mai putea considera ca
fiind una cu oceanul. Ar deveni ceva diferit, separat, un ego distinct. Cunoaşterea creează egoul.
Copiii nu au un eu, întrucât sunt lipsiţi de cunoaştere. Ei sunt ignoranţi, iar egoul nu se
poate naşte din ignoranţă. Cu cât cresc, cu atât mai pronunţat devine egoul lor. Oamenii bătrâni
au egouri foarte pietrificate, cu rădăcini foarte puternice. Acest lucru este cât se poate de natural.
Egourile lor au existat timp de 70-80 de ani, au o istorie îndelungată.
Marea majoritate a oamenilor nu reuşesc să-şi aducă aminte nimic din primii ani ai
copilăriei. Ei nu pot regresa în timp dincolo de vârsta de 4-5 ani, cel mult 3 ani. Ce s-a întâmplat

97 din 187
în aceşti primi trei ani? Doar au existat, s-au petrecut tot felul de lucruri. De ce nu şi le pot
aminti? Simplu: deoarece egoul lor nu exista în acea vreme, aşa că nu are cine să-şi amintească.
Într-un fel, se poate spune că nu existau deloc. Dacă ar fi existat cineva, şi-ar fi amintii.
Dar nu a existat nimeni.
Memoria apare numai după naşterea egoului, căci are nevoie de un centru de care să se
agaţe. Dacă nu există egoul, de ce s-ar putea agăţa memoria? Trei ani nu reprezintă o perioadă
scurtă, iar pentru copil fiecare moment reprezintă un eveniment. Totul i se pare fenomenal, nimic
nu este banal pentru el. În mod normal, omul ar trebui să-şi amintească foarte multe lucruri din
această perioadă, mai ales primele zile de viaţă, când totul era plin de culoare, totul era nou şi
fascinant. El nu-şi aminteşte însă nimic. De ce? Pentru că nu a existat un ego care să-şi aducă
aminte.
Din clipa în care începe să se simtă separat de ceilalţi, în conştiinţa copilului apare
vinovăţia şi ruşinea. El simte exact ce a simţit Adam. Adam şi-a dat seama că este gol, la fel ca şi
animalele, la fel ca restul naturii. El dorea însă să fie diferit şi unic, nu ca toţi ceilalţi. Numai din
această unicitate îşi poate trage seva egoul. De aceea, primul său act a fost acela de a-şi ascunde
goliciunea. Şi astfel, Adam a devenit diferit. Nu mai era un animal.
Atunci când se nasc, copiii sunt la fel ca Adam. De îndată ce în conştiinţa lor apare
ruşinea, în ei se naşte omul. Un copil nu este încă un om. El nu devine om decât atunci când
începe să se simtă separat, diferit de ceilalţi, când capătă un ego. Nu religia este cea care vă
incumbă sentimentul de vinovăţie – ea nu este decât un catalizator. Cel care face acest lucru este
egoul. Religia nu face decât să exploateze acest sentiment, dar asta este o altă chestiune. Părinţii
fac acelaşi lucru. Orice tată îi spune fiului său: „Ce faci? De ce te comporţi la fel ca un animal?
Nu mai râde! Nu mai plânge! Nu mai fă cutare sau cutare lucru!” Auzind că este comparat cu un
animal, egoul copilului se simte rănit. Pentru a-i da satisfacţie, el ascultă directivele părinţilor săi
şi intră în rând cu lumea.
Să fii un animal este ceva beatific, căci animalele sunt libere. Ele cunosc o libertate
profundă, putând merge oriunde doresc. Pentru ego, comparaţia cu ele este însă dureroasă. De
aceea, el are de ales. Dacă alege libertatea, va fi comparat tot timpul cu un animal, adică va fi
condamnat – atât în această lume cât şi în cealaltă. Societatea îl va arunca în iad. De aceea, el
trebuie să se comporte „ca un om, nu ca un animal. Această atitudine alimentează egoul.
După apariţia egoului, copilul începe să devină centrat în acesta. El nu mai face decât
acele lucruri care sunt pe placul egoului său. Nimeni nu îşi poate însă nega cu desăvârşire natura.
Aceasta continuă să ne afecteze pe toţi. De aceea, omul începe să trăiască două vieţi, una pre-
adamică şi alta post-adamică. El începe să trăiască o dublă existenţă. Îşi cultivă o faţă pe care o
poate arăta publicului şi alta ascunsă. Esenţa sa este ilustrată însă întotdeauna de faţa sa ascunsă,
particulară. Orice om este la fel ca Adam, un animal gol, dar nimeni nu se poate prezenta aşa în
public. Noi nu îi arătăm publicului decât faţa noastră post-adamică, în care totul este curat şi
corespunde normelor sociale. Această faţă nu este însă reală. Este faţa pe care ne-am dori să o
avem.
De aceea, orice om trebuie să treacă în permanenţă de la o faţă la alta, de la faţa publică la
cea privată, şi invers. Acest proces este foarte dureros, căci risipeşte inutil foarte multă energie.
Eu nu spun să vă comportaţi la fel ca animalele. Nici nu aţi mai putea, chiar dacă aţi vrea. Odată
mâncat, fructul interzis nu mai poate fi returnat. El a devenit una cu sângele şi cu carnea noastră.
Este imposibil să îl mai scoatem din stomac şi să ne ducem la Tatăl, spunându-i: „Iată, îţi returnez
acest fruct al cunoaşterii. Iartă-mă”. Este imposibil să ne mai întoarcem la starea pre-adamică, la

98 din 187
starea de dinainte de cunoaştere. Putem transcende însă această cunoaştere, putem trece dincolo
de ea. Putem atinge un alt fel de inocenţă – inocenţa conştiinţei supreme.
Există două tipuri de inocenţă. Una este inocenţa datorată lipsei de cunoaştere, pe care o
au copiii mici, dar şi animalele. Egoul nu există în această stare; de aceea, fiinţa este inocentă. Ea
există ca parte integrantă a existenţei cosmice. Nu ştie că reprezintă o parte din marea existenţă.
Nu ştie nimic. Există, dar nu ştie acest lucru. Evident, în această stare nu există suferinţă, căci
suferinţa nu poate exista în afara cunoaşterii. Pentru ca să poată suferi, fiinţa ar trebui să fie
conştientă de suferinţa sa. Cum poţi suferi dacă nu eşti conştient?
Să spunem că sunteţi supus unei operaţii chirurgicale. Dacă sunteţi conştient, suferiţi.
Dacă sunteţi inconştient, nu suferiţi. Chiar dacă piciorul vă este tăiat, nu suferiţi deloc, pentru
simplul motiv că nu există nimeni care să înregistreze această suferinţă. Dumneavoastră sunteţi
inconştient. Nimeni nu poate suferi atunci când este inconştient. Cu cât eşti mai conştient, cu atât
suferi mai tare. Aşa se explică de ce cu cât cunoaşterea sa devine mai complexă, suferinţa omului
se amplifică.
Oamenii primitivi nu suferă la fel de mult ca omul modern – nu pentru că ar fi mai buni
decât acesta, ci pentru că sunt mai ignoranţi decât el. Chiar şi în societatea noastră, sătenii sunt
mai inocenţi decât orăşenii. De aceea, ei nu suferă la fel de mult ca cei din urmă. Din acest motiv,
mulţi filosofi au ajuns la concluzia greşită că toată lumea ar trebui să redevină primitivă, să se
întoarcă în junglă, în pădure, la natură. Rousseau, Tolstoi şi Gandhi sunt numai câteva nume ale
unor asemenea gânditori. Concluzia lor este însă greşită, căci omul care a apucat să trăiască în
civilizaţie va continua să sufere şi dacă se întoarce într-un sat, sau în natură. Sătenii pur şi simplu
nu au cunoscut acest tip de suferinţă.
Rousseau vorbea întruna de întoarcerea la natură, dar nu s-a dezlipit nici o clipă de Paris.
Personal, nu părea prea atras de întoarcerea la ţară. A descris minunat poezia vieţii la ţară,
frumuseţea şi inocenţa acesteia, dar el nu s-a dus niciodată acolo. Dacă s-ar fi dus, şi-ar fi dat
seama că omul civilizat continuă să sufere aşa cum nici un sătean nu a făcut-o vreodată, căci
cunoaşterea dobândită nu mai poate fi aruncată. Ea face parte integrantă din fiinţa omului, este
una cu el! Cum te-ai putea arunca pe tine însuţi?
Adam s-a ruşinat. El şi-a conştientizat goliciunea. Egoul este una cu raţiunea. În acea
clipă, Adam a atins un centru, chiar dacă era unul fals. În acest fel, el a devenit diferit de restul
universului. Copacii au continuat să existe, la fel şi stelele, tot restul naturii, dar Adam a devenit o
insulă în marele ocean – o insulă de suferinţă. Viaţa sa a devenit în sfârşit viaţa sa, nu mai era
parte integrantă din marea viaţă cosmică. Odată cu această revelaţie, în fiinţa sa s-au născut
conflictele. Pentru a continua să exişti, să supravieţuieşti, trebuie să lupţi împotriva tuturor.
Animalele nu cunosc aceste tensiuni interioare. Deşi par să se lupte unele cu altele,
această imagine este deformată, din cauza proiecţiei ideilor noastre asupra lor. Ele nu se luptă.
Pentru egoul uman, totul este o luptă. Animalele par să lupte pentru existenţa lor, dar nu o fac.
Nu fac altceva decât să curgă cu existenţa cosmică. Chiar şi atunci când fac ceva, nu ele
sunt cele care acţionează. Ele doar ascultă de un fenomen natural.
Dacă un leu ucide o căprioară pentru a-şi asigura hrana, nu el face acest lucru. Acţiunea sa
nu are nimic de-a face cu violenţa. Este un simplu fenomen natural, generat de foame. Nu există
o individualitate flămândă, ci doar foamea, un mecanism care îşi caută mâncarea. Singura fiinţă
violentă este omul, căci numai el acţionează cu adevărat. Omul ucide fără să-i fie foame. Leul nu
ar face niciodată aşa ceva, căci cea care ucide în el este foamea, nu el. Un leu nu va ucide
niciodată un alt animal din joacă. Conceptul de vânătoare i s-ar părea absolut ridicol. Acesta nu

99 din 187
poate exista decât pentru om. Omul ucide din joacă, pentru a se amuza. Dacă leul este satisfăcut,
el nu va ucide, nu va manifesta nici un fel de violenţă, nici o dorinţă de a juca jocuri perverse.
Foamea este cea care ucide în locul lui.
Natura reprezintă un flux cosmic. Aflat în mijlocul acestui flux, Adam a devenit conştient
de sine însuşi, căci a mâncat din fructele pomului cunoaşterii. Cunoaşterea îi fusese interzisă până
atunci. Nu mânca din fructele Pomului Cunoaşterii!” – îi poruncise Dumnezeu. Adam nu a
ascultat porunca şi a căzut. Ulterior, el nu a mai putut da înapoi. Biblia afirmă chiar că toţi
oamenii care se vor naşte pe pământ vor suferi din cauza neascultării lui Adam, pentru că Adam
va renaşte în fiecare dintre ei.
De ce trebuie să suferim noi pentru fapta altcuiva? Istoria se repetă în fiecare zi. Orice
copil se naşte la fel ca Adam, după care este expulzat din Grădina Paradisului. Aşa se explică
toată nostalgia poeţilor, pictorilor, artiştilor în general. Toţi artiştii manifestă o mare nostalgie
pentru perioada copilăriei.
Toată lumea consideră că perioada copilăriei a fost minunată, frumoasă, utopică, şi toţi şi-
ar dori să se întoarcă la ea. Chiar şi bătrânii aflaţi pe patul de moarte îşi amintesc cu nostalgie de
copilărie, de frumuseţea şi fericirea care o caracterizează, de fluturi, flori, vise şi poveşti cu zâne.
Orice copil se află în Ţara Minunilor, nu numai Alice.
De ce este copilăria atât de minunată, atât de fericită? Deoarece copilul face încă parte
integrantă din fluxul cosmic. El nu are nici o responsabilitate, este perfect liber, nu ştie ce
înseamnă conştiinţa, nu este împovărat de nimic. Există, dar fără un scop anume. Când copilul
creşte, în el apare egoul, şi odată cu el, conflictele şi lupta. Totul devine o responsabilitate, o
înlănţuire, iar libertatea de odinioară dispare.
Psihologii afirmă că religiile nu fac altceva decât să reflecte această nostalgie, această
dorinţă secretă a omului de a reveni la copilărie. Ei merg chiar mai departe, susţinând că, în
ultimă instanţă, fiecare om tânjeşte după revenirea în pântecul matern, căci aceasta este perioada
în care fiinţa a făcut plenar parte integrantă din fluxul cosmic. Ea nu trebuia să-şi caute hrana,
căci universul o hrănea cu mâna lui. Nu trebuia nici măcar să respire de una singură, căci
universul avea grijă de asta. Copilul nenăscut nu este conştient de mama sa. El nu este conştient
nici măcar de sine. Nu ştie ce înseamnă conştiinţa.
Pântecul matern este Grădina Edenului. Povestea lui Adam se repetă în fiecare om. El se
naşte, apoi mănâncă din fructul cunoaşterii, căci creşterea este sinonimă cu asimilarea
cunoaşterii. Acest proces este inevitabil. De aceea, nu se poate spune că Adam s-a răzvrătit.
Răzvrătirea face parte integrantă din procesul de creştere. Adam nu ar fi putut face altceva: el
trebuia să mănânce fructul. Orice copil trebuie să se răzvrătească, să fie neascultător. Viaţa însăşi
îi cere acest lucru. El trebuie să plece de lângă mamă, de lângă tată, tânjeşte după această
libertate, are dorinţe şi vise. Procesul este inevitabil.
Care este semnificaţia profundă a acestui proces? Cunoaşterea duce la naşterea egoului.
Egoul conduce la comparaţie, la judecăţi de valoare, la individualizare. Omul nu se mai consideră
un animal. El face totul pentru a ascunde faptul că este un animal. Totul! Cu toate eforturile sale,
realitatea nu poate fi ascunsă. În schimb, adevărul ei devine unul pervertit. De aceea, ori de câte
ori perversiunea ascunsă iese la iveală, omul se comportă mai rău ca un animal. Atunci când
devine violent, nici un animal nu poate concura cu el. Cum ar putea un animal să comită atrocităţi
de genul celor de la Hiroshima, sau din Vietnam? Numai omul poate face aşa ceva. Nu există
comparaţie pentru faptele sale.
Prin comparaţie cu Hiroshima, violenţa tuturor animalelor din istorie nu este altceva decât

100 din 187

o joacă cu păpuşi. Violenţa omului este o violenţă acumulată, ascunsă. Cu cât acumulează mai
multă violenţă, cu atât mai ruşinat se simte el, căci ştie prea bine ce se ascunde înlăuntrul lui. Ştie
că nu poate scăpa de această energie.
A existat un psiholog care a făcut experimente cu realităţile ascunse ale omului. Spre
exemplu, cineva i-a spus că nu se simte atras de femei. El s-a autoconvins de acest lucru, şi i-a
convins şi pe cei din jur. Adam este silit însă de legile naturii să fie atras de Eva, la fel cum Eva
este obligată să fie atrasă de Adam. Aceasta este natura umană. Ea poate fi transcensă, dar atunci
omul devine un Buddha.
Buddha nu va spune însă niciodată: „Eu nu sunt atras de femei”, căci a spune aşa ceva
înseamnă că gândeşti în termeni precum atracţia şi repulsia. El nu va spune: „Femeile îmi fac
silă”, căci repulsia nu poate exista în absenţa atracţiei. Dacă îl întrebi pe un Buddha ce simte, el
îţi va răspunde simplu: „Bărbaţii şi femeile şi-au pierdut relevanţa pentru mine. Eu nu sunt nici
bărbat, nici femeie. În orice bărbat se ascunde o femeie, şi în orice femeie se ascunde un bărbat”.
Revenind la psihologul nostru, acesta a avut drept pacient un bărbat care i-a spus că el nu
se simte atras de femei. La prima vedere, nimic nu părea să-l scoată din starea lui de detaşare faţă
de sexul opus. Psihologul i-a arătat atunci zece fotografii ale unor obiecte diferite. Una dintre ele
ilustra o femeie goală. Psihologul nu privea fotografiile, ci se uita direct în ochii pacientului său.
El ţinea fotografiile cu faţa către pacient şi cu spatele la el, astfel încât nu le putea vedea.
Psihologul i-a spus pacientului: „Dacă nu eşti atras de femei, voi şti acest lucru. Iţi voi spune
când priveşti poza femeii goale doar uitându-mă în ochii tăi, fără a vedea eu însumi poza”.
Când a venit rândul pozei cu pricina, el i-a spus: „Acum priveşti femeia goală”. Se pare că
pupilele pacientului se dilataseră. Acest proces este involuntar; el nu poate fi controlat. Este o
acţiune-reflex. Ochii au din construcţie această capacitate. Un bărbat poate spune: „Nu mă simt
atras de femei”, dar această afirmaţie îi aparţine doar minţii sale conştiente. Subconştientul său nu
poate fi însă deturnat de la legile naturii.
Atunci când omul ascunde o anumită realitate, aceasta va continua să îl manipuleze din
centrul ei ascuns, iar el se va simţi din ce în ce mai ruşinat. Cu cât civilizaţia este mai înaltă şi cu
cât cultura este mai superioară, cu atât mai mare este ruşinea pe care o simt oamenii! Cu cât omul
se ruşinează mai tare atunci când vine vorba de sex, cu atât mai civilizat este el. Civilizaţia este
echivalentă cu schizofrenia, cu diviziunea, cu boala mentală. Şi totul a început de la Adam.
Biletul continuă: „Se afirmă că fructul interzis al cunoaşterii se referă la cunoaşterea
sexului. Care este părerea ta în legătură cu această afirmaţie?”
Fructul interzis al cunoaşterii se referă la cunoaşterea sexului, dar nu numai la acest lucru.
Sexul este prima formă de cunoaştere, dar şi ultima. Primul lucru pe care îl cunoaşte fiinţa atunci
când se naşte în planul umanităţii este sexul. Atunci când părăseşte umanitatea, ea trece din nou
printr-o experienţă sexuală. Sexul este cea mai importantă experienţă, este alfa şi omega.
Copilul va rămâne copil până când se va maturiza din punct de vedere sexual. Atunci
când devine matur din acest punct de vedere, el se transformă într-un bărbat. Odată cu
maturizarea sexuală, întreaga lume se schimbă pentru el. Ea nu i se mai pare la fel, căci felul în
care priveşte el însuşi viaţa s-a schimbat. Când copilul începe să devină conştient de diferenţierea
dintre sexe, el părăseşte copilăria şi se îndreaptă cu paşi repezi către starea de adult.
În vechile texte biblice, cuvântul „cunoaştere” avea o semnificaţie sexuală (în limba
ebraică). De pildă, găsim în Biblie fraze de genul: „El nu şi-a cunoscut soţia timp de doi ani”, sau
„Ea nu şi-a cunoscut soţul timp de doi ani”, ceea ce însemna că cei doi nu au întreţinut relaţii
sexuale timp de doi ani. „El şi-a cunoscut pentru prima oară soţia în acea zi” – însemna că

101 din 187

bărbatul a avut primul său raport sexual cu soţia sa în acea zi. În limba ebraică veche, termenul de
„cunoaştere” se referă la „cunoaşterea sexuală”. De aceea, este corect să interpretăm legenda lui
Adam în acest fel: atunci când a mâncat pentru prima oară din fructul interzis, el a cunoscut
pentru prima oară experienţa sexuală.
Sexul este sursa primordială a vieţii. Fără el, nu ar putea exista viaţă. Viaţa există numai
datorită sexului, iar dispariţia ei se produce tot prin intermediul acestui act. De aceea, iluminaţi
precum Buddha sau Mahavira au afirmat că dacă nu îţi transcenzi dorinţa sexuală, vei renaşte
mereu şi mereu. Nu poţi transcende viaţa, căci dorinţa sexuală conduce automat la o nouă
renaştere. În ultimă instanţă, sexul nu înseamnă numai să dai naştere unei alte fiinţe; el se referă
chiar la propria ta naştere. El operează într-un dublu sens. Pe de o parte, contribui la reproducerea
speciei prin naşterea unor alte fiinţe la fel ca tine. Pe de altă parte, şi acest lucru este chiar mai
important, te reproduci pe tine însuţi, repetând la infinit acelaşi proces al naşterii. Când Adam a
devenit conştient de actul sexual, el a avut o primă cunoaştere. Dar sexul nu a reprezentat decât
începutul. A urmat apoi tot ceea ce ştiţi.
Psihologii afirmă că orice formă de curiozitate reprezintă un act sexual. Dacă cineva se
naşte impotent, lui îi va lipsi cu desăvârşire curiozitatea. Nu va fi interesat nici măcar să
descopere adevărul, căci în esenţa ei, curiozitatea este de sorginte sexuală. Copiii se joacă cu
corpul lor pentru a descoperi părţile ascunse ale acestuia. Acesta este începutul curiozităţii, dar şi
al ştiinţei, al cărei scop este acela de a descoperi tot ce este încă ascuns, tot ceea ce nu este
cunoscut.
Deloc întâmplător, cu cât o persoană este mai sexuală, cu atât mai inventivă se dovedeşte
ea. Oamenii inteligenţi au de regulă un apetit sexual foarte mare. Inteligenţa este direct
proporţională cu energia omului, căci sexul echivalează cu dorinţa de a scoate la lumină realitatea
ascunsă, nu numai realitatea ascunsă în propriul corp, nici măcar cea ascunsă în corpul unui
partener de sex opus, ci orice fel de realitate ascunsă.
De aceea, o societate care reprimă sexul nu poate fi foarte ştiinţifică, întrucât ea
condamnă practic curiozitatea. Din acest punct de vedere, Orientul nu a făcut niciodată dovada
unui geniu ştiinţific, căci a reprimat prea puternic sexualitatea. Atât timp cât creştinismul a avut
un cuvânt greu de spus, nici Occidentul nu a excelat în domeniul ştiinţific. Abia în ultimii 300 de
ani, când puterea creştinismului s-a redus dramatic, a ieşit la iveală geniul ştiinţific occidental.
Eliberarea energiei sexuale a condus inclusiv la eliberarea curiozităţii ştiinţifice.
O societate liberă din punct de vedere sexual va fi o societate foarte avansată din punct de
vedere tehnologic şi ştiinţific, în timp ce o societate care interzice sexul va rămâne înapoiată din
acest punct de vedere. Odată cu sexul, totul se trezeşte la viaţă. Nu vă opuneţi atunci când copilul
dumneavoastră începe să se revolte, pe măsură ce se maturizează din punct de vedere sexual, căci
nu aveţi nici o şansă. Procesul face parte din cursul firesc al naturii. Prin venele copilului începe
să curgă un nou tip de energie, un nou tip de viaţă; de aceea, este firesc ca el să se revolte. Tot
acum, el începe să inoveze, să schimbe. Este dornic să inventeze lucruri noi, să experimenteze un
nou mod de viaţă, să creeze o nouă societate. Visele sale se schimbă, devenind mai utopice. Dacă
veţi condamna sexul, tineretul nu se va mai revolta. Oriunde se produc în lume, revoltele tinerilor
au întotdeauna la bază libertatea sexuală.
În trecut nu existau revolte ale tinerilor, căci energia lor era mult prea reprimată din cauza
condamnării sexului. Reprimând energia, revoltele nu mai sunt posibile. Dacă eliberezi energia
sexuală, dai frâu liber tuturor revoltelor posibile.
Orice formă de cunoaştere are o dimensiune sexuală. De aceea, este corect să spunem că

102 din 187

atunci când a mâncat fructul interzis, Adam a devenit conştient de dimensiunea sexuală.
Simultan, el a devenit însă conştient de foarte multe alte lucruri. Toată această explozie a
cunoaşterii, a inventivităţii, a explorării necunoscutului, a lunii şi a celorlalte planete, are la bază
dorinţa sexuală. Putem spune fără să greşim că ea va continua, mergând până foarte departe, căci
în epoca noastră energia a fost eliberată, şi ea îl va conduce pe om către cele mai extraordinare
aventuri.
Odată cu conştiinţa actului sexual, Adam a început o călătorie de lungă durată. Participăm
cu toţii la această călătorie, căci sexul nu reprezintă doar o funcţie a corpului nostru, ci însăşi
fiinţa noastră. Ne naştem din cauza lui şi murim din cauza lui, epuizaţi. Naşterea are la bază un
act sexual, iar moartea reprezintă o moarte a sexualităţii. Când simţiţi că energia dumneavoastră
sexuală s-a epuizat, puteţi fi siguri că moartea vă este aproape.
La 35 de ani sunteţi la apogeu. După această vârstă, energia sexuală intră în declin şi omul
începe să îmbătrânească. Pe la 70 de ani el moare. Dacă energia sexuală ar atinge apogeul la
vârsta de 50 de ani, omul ar trăi probabil 100 de ani. Occidentalii vor atinge în curând această
speranţă de viaţă, căci la vârsta de 50 de ani ei se comportă deja ca nişte copii. Acesta este un
lucru bun. Arată că societatea este vie. Speranţa de viaţă poate fi astfel prelungită.
Dacă un om de 100 de ani s-ar putea purta la fel ca un adolescent, el ar trăi probabil 200
de ani, căci sexul reprezintă energia vieţii. Tinereţea şi bătrâneţea depind de ea. Naşterea şi
moartea depind în egală măsură de ea. Mai mult: oameni ca Buddha, Mahavira şi Krishna afirmă
că dorinţa sexuală stă la baza renaşterii. Altfel spus, nu numai corpul actual este guvernat de sex,
ci şi toate corpurile care vor urma în vieţile următoare.
De aceea, nu este deloc greşit să spunem că atunci când a devenit prima oară conştient,
Adam a devenit conştient de sexualitatea sa. Acest fapt nu poate fi contestat. Creştinismul l-a
interpretat însă greşit, şi din această interpretare s-au născut multe aberaţii. Teologii au tras
concluzia că din cauza ruşinii pe care a simţit-o atunci când a devenit conştient de sexualitatea sa,
sexul reprezintă un păcat – păcatul originar. Nu este aşa. El reprezintă lumina primordială. Adam
nu s-a ruşinat pentru că sexul este ceva rău, ci pentru că şi-a dat seama că acesta reprezintă un
gest animalic, iar el nu dorea să fie comparat cu animalele. De aceea, şi-a propus să se opună
sexualităţii, să o izgonească din viaţa sa. Aceasta este interpretarea pe care a dat-o religia, care a
devenit astfel principalul opozant al sexualităţii, şi implicit al vieţii. Adevărata religie nu se
opune sexualităţii. Dimpotrivă, ea reprezintă un efort de a transcende această energie. Dacă te
împotriveşti unui aspect nu îl vei putea depăşi niciodată.
De aceea, toţi misticii şi sfinţii creştini se luptă cu sexul până pe patul de moarte. Ei sunt
ispitiţi în fiecare moment, chiar dacă nu e nimeni de faţă. Cea care îi ispiteşte este propria lor
minte, energia reprimată de ei. Aceşti sfinţi trăiesc într-o lume a torturii, în care se luptă constant
cu ci înşişi.
Religia înseamnă să transcenzi, nu să te opui. Dacă doreşti să transcenzi această lume,
trebuie mai întâi să îţi transcenzi sexualitatea. Energia sexuală este absolut necesară pentru
procesul de transcendere a acestei lumi. Ea este cea care te poate conduce dincolo, dar nu poate
face acest lucru dacă i te împotriveşti. Dimpotrivă, trebuie să faci efortul de a o cunoaşte mai
bine. Cunoaşterea înseamnă eliberare. Cu cât ajungi să o cunoşti mai mult, cu atât mai mult te
apropii de momentul în care vei deveni plenar conştient de ea, iar această energie va dispărea. În
lumina conştiinţei pure, energia este transformată, sublimată. Ea intră într-o altă dimensiune.
Sexul face parte dintr-o dimensiune orizontală. Când omul devine plenar conştient, el
capătă o dimensiune verticală. Această schimbare a direcţiei energiei este numită trezirea lui

103 din 187

kundalini. Atunci când energia sexuală se deplasează în plan orizontal, ea nu poate conduce decât
la reproducere, atât a speciei cât şi a propriei fiinţe. Când ea începe să se deplaseze vertical, într-
un sens ascendent, omul iese în afara existenţei fizice (a roţii renaşterilor şi morţilor, după cum
spun budiştii). Aceasta este cea de-a doua naştere despre care vorbesc toate religiile, naşterea
într-un nou trup glorios, într-o altă dimensiune a existenţei. Budiştii au numit această naştere
spirituală nirvana. Alţii i-au spus moksha, eliberarea, sau mântuirea. Numele său contează mai
puţin.
Aşadar, există două căi. Adam a devenit conştient de sexualitatea sa, pe care a reprimat-o.
Energia sa a început astfel să se deplaseze într-un plan orizontal, iar el a continuat să se lupte cu
ea, într-o angoasă continuă, conştient în permanenţă de animalul ascuns în interiorul lui, dar
pretinzând că acesta nu există. Acest proces este repetitiv, şi omul îl poate relua vieţi la rând, într-
un cerc vicios. La fel de bine, el poate ieşi însă în afara cercului. Aceasta este a doua cale. Ea nu
are la bază reprimarea, ci cunoaşterea. De aceea, eu doresc să vă spun altceva: dacă tot aţi mâncat
fructul interzis al pomului cunoaşterii, acum mâncaţi întregul pom. Aceasta este singura cale prin
care mai puteţi ieşi în afara acestui cerc vicios. Nu lăsaţi nici măcar o singură frunză nemâncată!
Numai aşa vă veţi putea elibera de cunoaştere. Nu există nici o altă cale.
Ce vreau să spun cu asta? Dacă tot aţi devenit conştienţi, atunci fiţi conştienţi până la
capăt. Luciditatea parţială reprezintă o problemă. Fiţi ori ignoranţi în întregime, ori conştienţi în
întregime. Totalitatea este echivalentă cu beatitudinea. O fiinţă perfect ignorantă este fericită. Nu
ştie că este fericită, dar este. Aşa se petrec lucrurile în timpul somnului profund fără vise. Omul
este profund fericit, chiar dacă nu ştie acest lucru. El îşi dă seama cât de fericit a fost abia când se
trezeşte perfect refăcut după oboseala de dinainte.
Să revii la o ignoranţă deplină a devenit imposibil după ce ai apucat să guşti din
cunoaştere. De aceea, singura cale care v-a mai rămas este să deveniţi plenar conştienţi. Numai
aşa veţi cunoaşte beatitudinea. De aceea, mâncaţi întregul pom al cunoaşterii, cu tot cu rădăcini.
Mergeţi până la capăt. Numai în acest fel veţi atinge statutul de buddha, de iluminat. Buddha a
mâncat întregul pom al cunoaşterii. Nu mai putea cunoaşte nimic în plus, aşa că tot ce i-a rămas a
fost conştiinţa existentei sale. Această conştiinţă simplă reprezintă însă revenirea în Paradis.
Poarta prin care omul a ieşit din el nu mai poate fi regăsită. Ea a dispărut pentru totdeauna. El
poate descoperi însă o poartă nouă, prin care să intre din nou. Iar ceea ce i-a promis diavolul lui
Adam atunci când l-a tentat, se va împlini: omul va deveni la fel ca un zeu. Satana a avut
dreptate, într-un fel. Cine mănâncă din fructele cunoaşterii devine la fel ca un zeu.
Nouă ne este greu să acceptăm acest lucru în starea actuală în care ne aflăm, căci trăim
într-un fel de iad. Din cauza tentaţiei diavolului, noi trăim în iad. Suntem întotdeauna divizaţi,
trăim parcă între două lumi. Ne aflăm într-o angoasă constantă. La prima vedere, diavolul l-a
amăgit pe Adam, şi implicit pe noi toţi. Povestea nu s-a terminat însă. Voi o puteţi termina, şi
abia atunci veţi putea decide dacă diavolul a avut dreptate sau nu. Mâncaţi întregul pom al
cunoaşterii, şi veţi deveni la fel ca zeii.
Omul care a devenit plenar conştient îşi pierde statutul uman. El devine o fiinţă
dumnezeiască. Umanitatea este un fel de boală, o senzaţie continuă de disconfort2. Animalele
sunt perfect sănătoase, pentru că fac parte din totalitate. La fel şi zeii. Cuvântul englezesc holy3
(sfânt) este foarte inspirat. El înseamnă să fii de o puritate absolută, dar şi să faci parte din
totalitate. Cine nu este total, nu poate fi sfânt. Şi nu există decât două feluri de totalitate: cea a
2
Joc de cuvinte în original: disease înseamnă boală. Scris despărțit: dis-ease, înseamnă disconfort, a nu fi în largul tău.
3
În limba engleză, whole (se citește lumi, cuvânt asemănător cu holy), înseamnă totalitate

104 din 187

animalelor şi cea a zeilor.

• ILUZII ŞI REALITĂŢI •

▫ Occidentalii par să fie obsedaţi de sex. Indivizii sunt

bombardaţi cu tot felul de tehnici şi imagini pornografice.
Cum se explică atunci că ei sunt atât de blocaţi, fiind
incapabili să adopte o abordare mai apropiată de viziunea
tantrică asupra sexualităţii? ▫
Chestiunea nu ţine de Occident sau de Orient. Ambele categorii de oameni sunt obsedate
de sex, evident, în maniere foarte diferite. Occidentalii sunt indulgenţi, iar orientalii represivi, dar
obsesia este aceeaşi. Adevărata întrebare este: de ce sunt occidentalii atât de indulgenţi? Această
indulgenţă s-a născut din 2.000 de ani de aplicare a metodelor de reprimare creştină.
Orientalii continuă să aplice aceste metode şi astăzi. Mai devreme sau mai târziu, vor
deveni şi ei indulgenţi. Mintea omului se deplasează la fel ca un pendul: de la stânga la dreapta,
apoi invers. Reţineţi: chiar dacă se deplasează într-o anumită direcţie, pendulul acumulează deja
forţa care îl va sili mai târziu să o apuce în direcţia inversă. Cu cât avansează mai mult într-o
anumită direcţie, cu atât mai mare devine energia care îl va forţa să o apuce în direcţia inversă.
Când o societate este excesiv de represivă, ea acumulează energia care o va transforma într-una
indulgentă, şi invers.
Deja se petrece un fenomen curios. Occidentul a devenit indulgent de câteva decenii şi
deja reapar tendinţele represive. Există tot mai multe culte care predică astăzi necesitatea
celibatului. De pildă, mişcarea Hare Krishna, la care au aderat zeci de mii de oameni. Apar peste
noapte tot felul de culte noi, şi toate au un numitor comun: ideea că sexul trebuie reprimat.
Indiferent că îşi trag originile din yoga, zen sau creştinism, toate predică necesitatea
reintroducerii reprimării energiei sexuale. Cât de curând, Occidentul va redeveni represiv.
Pe de altă parte, în Orient numărul revistelor pornografice creşte de la o zi la alta.
Orientalii sunt din ce în ce mai interesaţi de filmele pornografice. Orientul a fost întotdeauna mai
lent, mai leneş. De aceea, procesul de dezgheţ a durat ceva mai mult aici. Occidentalii sunt ceva
mai rapizi. Orientul tinde însă către Occident, şi invers. Aici este toată problema. Pendulul se
mişcă dintr-o parte în alta, dar nimic nu se schimbă.
Procesul este vechi de când lumea. Mai devreme sau mai târziu, orice societate represivă
va deveni indulgentă. Când energia a devenit atât de reprimată încât nu se mai poate continua, ea
explodează: oamenii parcă o iau razna. Când o societate devine excesiv de indulgentă, ea îşi dă
seama că nu face decât să îşi risipească inutil energia. Oamenii nu se simt mai mulţumiţi.
Dimpotrivă, ei încep să se simtă frustraţi. Încep să se gândească din nou la brahmacharya, la
celibat. „Poate că cei din vechime aveau totuşi dreptate”.
Şi în Orient s-au petrecut aceste lucruri. La început, religia hindusă era extrem de
indulgentă. Ea nu era deloc represivă. Clarvăzătorii hinduşi erau oameni căsătoriţi. Mai mult, li se
permitea să aibă şi metrese sau concubine. Puteau chiar să cumpere femei, căci în acele zile,
oamenii erau vânduţi la piaţă la fel ca orice alte mărfuri.

105 din 187

 Nu vă luaţi după cei care vă vorbesc în termeni apologetici despre Epoca de Aur din
India. Nu a existat niciodată o asemenea epocă de aur. Nici chiar în vremea lui Rama… Hinduşii
vorbesc foarte mult de Ramarajya, de regatul lui Rama, considerat apogeul civilizaţiei. În acea
vreme oamenii erau însă vânduţi la piaţă, iar femeile erau considerate o simplă proprietate. Dacă
aveai un oaspete şi acestuia îi plăcea una din femeile din casa ta, puteai să i-o vinzi fără nici un
fel de probleme. Chiar şi aşa-zişii sfinţi aveau numeroase asemenea femei. Erau oameni foarte
indulgenţi, lucru ilustrat de toate legendele din acea vreme.
Aţi văzut probabil templele închinate zeului Shiva. Statuile sale nu sunt altceva decât
nişte simboluri falice, dar dacă le priveşti cu atenţie, constaţi că sunt înzestrate deopotrivă cu
organe genitale masculine şi feminine. Ele ilustrează fuziunea dintre un bărbat şi o femeie. Iată ce
spune legenda:
Într-o zi, Vishnu şi Brahma s-au dus să îl viziteze pe Shiva… Cei trei alcătuiesc trinitatea
hindusă. Brahma reprezintă creatorul, Vishnu susţinătorul, iar Shiva distrugătorul. Toate cele trei
forţe sunt necesare pentru a menţine creaţia. Unul creează, altul susţine, iar cel de-al treilea
distruge, pentru ca primul să poată recrea. Şi ciclul continuă la infinit.
Aşadar, Brahma şi Vishnu s-au dus să îl vadă pe Shiva. Se pare că paznicul palatului era
adormit, aşa că cei doi au intrat fără permisiune şi au nimerit peste Shiva exact când acesta făcea
dragoste cu soţia sa, Parvati. Zeul era total absorbit în actul său amoros, îmbătat de pasiune. Cine
ştie? Poate luase chiar vreun drog, căci se ştie că obişnuia să folosească asemenea substanţe
halucinogene! Marijuana, haşişul şi opiul nu îi erau deloc necunoscute lui Shiva.
Acesta a continuat aşadar să facă dragoste, iar Brahma şi Vishnu au rămas privindu-l.
Mari zei! Ar fi putut să spună măcar: „Scuze!”, apoi să iasă, dar ei nu! Se pare că scena le
plăcea… Era pornografie pe viu! Actul amoros a continuat timp de şase ore, iar cei doi zei nu şi-
au putut dezlipi privirile. Era ca un film care nu se mai termina, deşi singura scenă care se repeta
la infinit era actul amoros al lui Shiva cu soţia sa.
Dar Brahma şi Vishnu erau foarte furioşi. Când Shiva a terminat, ei i-au spus:
— Am aşteptat timp de şase ore şi tu nici nu ne-ai băgat în seamă. De aceea, te blestemăm
ca lumea să-şi aducă aminte de tine numai raportându-se la organele tale sexuale.
Aşa se face că toate templele şivaiste sunt pline de simboluri falice. Shiva este asociat cu
organul său sexual.
Aşadar, la început hinduşii erau foarte indulgenţi. La fel erau şi zeii lor. Dar apoi s-a
produs o reacţie; pendulul a început să oscileze în cealaltă direcţie. Budismul şi jainismul s-au
revoltat împotriva acestei indulgenţe, creând o lume foarte represivă, cu o moralitate foarte
îngustă.
India se află încă şi astăzi sub influenţa lor, dar se deplasează lent către extrema opusă,
către indulgenţă. Este influenţată de Occident, de filmele şi cărţile occidentale. Occidentul este
influenţat de budism, de zen, de Patanjali, de yoga, de meditaţie, iar Orientul este influenţat de
Playboy! Oamenii citesc revista Playboy şi o ascund între coperţile Bhagavad-gita-ei!
Dumneavoastră spuneţi: „Occidentul pare să fie obsedat de sex”.
Acest lucru este adevărat, dar nu numai în ceea ce priveşte Occidentul. Întreaga umanitate
a fost dintotdeauna obsedată de sex, şi va rămâne astfel până când vom schimba întregul gestalt.
Până acum, gestalt-ul a fost asociat cu dualitatea reprimare/indulgenţă, indulgenţă/reprimare, cu
mişcarea între aceste două extreme. Pentru a ieşi în afara acestui cerc vicios, va trebui să ne
oprim exact la mijloc.

106 din 187

 Aţi încercat vreodată să opriţi pendulul unui ceas la mijloc? Ce se întâmplă atunci cu
ceasul? Acesta se opreşte. Timpul se opreşte în loc. Acesta este scopul meu. Eu nu doresc să fac
din voi nici nişte oameni indulgenţi, nici nişte reprimaţi. Doresc să fiţi echilibraţi, chiar la mijloc.
Numai aici devine posibilă transcendenţa şi numai aşa vom putea crea o umanitate care să nu fie
nici occidentală, nici orientală. Avem cu toţii nevoie urgentă de această umanitate, care să aibă o
nouă viziune, care să fie eliberată de limitările trecutului.
Biletul continuă: „Cum se explică atunci că ei sunt atât de blocaţi, fiind incapabili să
adopte o abordare mai apropiată de viziunea tantrică asupra sexualităţii?”
Viziunea tantrică nu este nici represivă, nici indulgentă. Experienţa tantrică nu este
posibilă decât dacă adeptul pătrunde adânc în interiorul meditaţiei; altfel nu. El nu poate cunoaşte
Tantra decât dacă devine tăcut, liniştit, împăcat cu sine însuşi. În caz contrar, Tantra devine la
rândul ei un pretext pentru indulgenţă, o religie nouă. Numele nu vor schimba niciodată ceva.
Fiinţa este cea care trebuie schimbată.
Întreaga umanitate suferă de obsesie, fie datorită indulgenţei, fie datorită reprimării.
Întreaga umanitate este obsedată de sex 24 de ore din 24.
Psihologii au descoperit că orice bărbat se gândeşte la femei cel puţin o dată la trei
minute, şi orice femeie se gândeşte la bărbaţi cel puţin o dată la şase minute. Această diferenţă
provoacă mari probleme. Poate că tocmai în ea rezidă explicaţia neînţelegerii dintre bărbaţi şi
femei.
Sexul tantric nu are nimic de-a face cu sexualitatea. El este o formă de meditaţie.
Meditaţia trebuie să înglobeze întreaga viaţă. Orice aţi face, faceţi într-o stare de meditaţie.
Mergeţi ca şi cum aţi medita, mâncaţi într-o stare contemplativă. Dacă faceţi dragoste, faceţi
dragoste într-o stare de meditaţie. Meditaţia trebuie să devină una cu viaţa dumneavoastră, 24 de
ore pe zi. Numai atunci se va produce transformarea. Numai atunci veţi putea transcende sexul,
corpul şi mintea. Numai în acest fel veţi putea deveni pentru prima oară conştient de divinitatea
dumneavoastră, de starea de extaz, de adevăr, de eliberare.

▫ Sunt toate dorinţele la fel? De ce îmi doresc atât de mult

iubirea? ▫
În esenţa lor, toate dorinţele sunt la fel. Ele derivă din aceeaşi stare de nemulţumire faţă
de tine însuţi, aşa cum eşti.
În esenţă, o dorinţă înseamnă să tânjeşti după ceva ce nu există. Ea reprezintă o plângere
împotriva existenţei. Omul îşi spune: „Nu asta doresc eu să fiu. Nu asta este casa în care doresc
să stau. Nu aceasta este femeia pe care doresc să o iubesc şi de care doresc să fiu iubit. Nu pot fi
mulţumit trăind în această lume, în această societate, în acest corp, în această minte”.
Dorinţa înseamnă nemulţumire, o speranţă că în viitor se va schimba ceva. Ea poate fi
tradusă astfel: „Nu sunt mulţumit de lumea în care trăiesc, dar sper să descopăr o altă lume, în
care să pot trăi fericit”. Nu veţi găsi însă niciodată o altfel de lume, pentru că voi nu aţi învăţat
decât un singur lucru, şi anume cum să fiţi nemulţumiţi.
Nu aţi fost mulţumiţi nici ieri, nici alaltăieri. În copilărie nu aţi cunoscut armonia între
dumneavoastră şi lumea în care v-aţi aflat. În tinereţe nici atât. La bătrâneţe s-a petrecut acelaşi
lucru, dar continuaţi să speraţi că veţi descoperi cândva o lume cu care să vă simţiţi în armonie.
Acest lucru este imposibil.

107 din 187

 În limba hindi, cuvântul pentru ieri şi pentru mâine este acelaşi. Acest lucru mi se pare
extrem de semnificativ! Noi spunem kal indiferent dacă ne referim la ziua de ieri sau la cea de
mâine. Semnificaţia este că ziua de mâine nu va diferi cu nimic de cea de ieri, că viitorul nu este
altceva decât o repetare a trecutului. De aceea, nu mai aşteptaţi viitorul, căci acesta nu va fi decât
o repetare a trecutului.
Absenţa dorinţelor echivalează cu eternul prezent, cu starea de mulţumire: ceea ce există
este bun. Aceasta este singura cale posibilă, singura manieră posibilă de a trăi. Alta nu există.
Cine adoptă o asemenea viziune se simte imediat cuprins de o stare de pace.
Adoptaţi această viziune. Bucuraţi-vă de fiecare moment, de ceea ce vi se întâmplă. Fiţi
recunoscători pentru viaţa pe care o aveţi.
În ultimă instanţă, toate dorinţele sunt la fel, căci natura lor este identică. Diferenţele nu
apar decât atunci când nu ne gândim la semnificaţia supremă a dorinţei.
Mă întrebaţi: „De ce îmi doresc atât de mult iubirea?”
Dorinţa de iubire poate avea trei semnificaţii diferite – depinde numai de dumneavoastră
pe care aţi ales-o. Semnificaţia ei supremă este aceeaşi ca în cazul oricărei alte dorinţe, şi anume
că nu sunteţi fericit cu viaţa pe care o aveţi. Sunteţi convins că veţi fi mai fericit alături de
altcineva. Acest lucru este o prostie. În plus, este absolut imposibil. Dacă nu sunteţi fericit nici
măcar cu propria dumneavoastră viaţă, cum aţi putea fi fericit cu altcineva?! De altfel, nu veţi
reuşi niciodată să atrageţi o altă persoană să trăiască alături de dumneavoastră decât pentru că nu
este fericită cu propria ei viaţă; altminteri, de ce i-ar păsa de dumneavoastră?
Nu poţi convinge pe altcineva să trăiască alături de tine decât pentru că persoana
respectivă este prinsă în aceeaşi capcană a nefericirii ca şi tine.'Două persoane nefericite se pot
întâlni. Niciuna dintre ele nu este satisfăcută de viaţa pe care o are. Fiecare speră că celălalt o va
face fericită. Fiecare speră într-un miracol, dar asemenea miracole nu se petrec.
Două persoane nefericite nu se pot face fericite reciproc. Tot ce pot face ele este să îşi
dubleze nefericirea. Este o simplă chestiune de aritmetică. Ele vor deveni foarte, foarte nefericite.
În realitate, nefericirea lor se va înzeci, căci va fi potenţată de nefericirea celuilalt. Cei doi se vor
urî, vor dori să se răzbune unul pe celălalt. Vor fi convinşi că au fost înşelaţi de partener, căci
„mi-a promis o grădină de trandafiri, şi nu dă semne că ar fi capabil să-mi ofere aşa ceva”.
Toate promisiunile de acest fel se dovedesc neadevărate, căci ce poţi promite într-o stare
de nefericire? Ce poţi dărui atunci când eşti nefericit? Cum poţi împărtăşi când nu ai nici tu? Nu
poţi dărui decât ceva ce ai. Dacă eşti fericit, poţi dărui fericire. Dacă eşti nefericit, nu poţi dărui
decât nefericire. Dacă eşti trist, nu poţi dărui decât tristeţe.
Mă întrebaţi: „De ce îmi doresc atât de mult iubirea?” Depinde de dumneavoastră.
Ar putea fi o simplă dorinţă de sex. Aceasta este explicaţia cea mai simplă, care se rezolvă
cel mai uşor. În acest caz, nici nu merită să vorbim de iubire. Oamenii se referă întotdeauna la
dorinţele lor sexuale ca şi cum acestea s-ar confunda cu iubirea. De altfel, ei confundă practic
orice cu iubirea: „îmi place îngheţata”, „îmi place casa în care. Stau”, „îmi place câinele meu”,
„îmi place golful”, „îmi iubesc soţia”4.
„Iubire” este unul dintre cuvintele cele mai greşit folosite. Noi îl folosim în orice context,
indiferent dacă se potriveşte sau nu. De aceea, dacă simt nevoia să facă sex, oamenii folosesc
cuvântul dragoste. Sexul este o formă extrem de rudimentară de iubire, o formă primitivă, ABC-
ul iubirii. El nu poate pătrunde foarte adânc în interiorul acesteia şi nu poate genera o satisfacţie
4
În limba engleză, I Iove se traduce atât prin „iubesc”, cât și prin „îmi place”.

108 din 187

prea mare.
O altă posibilitate ar fi să vă referiţi cu adevărat la iubire. În acest caz, sunteţi un om
fericit şi doriţi să împărtăşiţi această fericire cu alte persoane. Fericirea pe care o trăiţi vă
copleşeşte. Când iubirea se traduce printr-o dorinţă sexuală, omul este pur şi simplu copleşit de
această energie, dorind să se elibereze de ea. Tot ce doreşte el este un partener care să îl ajute să
se elibereze de surplusul de energie. Iubirea sexuală este un act prin excelenţă fizic. Dacă nu vă
referiţi la acest lucru, ci la iubirea adevărată, înseamnă că debordaţi de fericire. În acest caz,
inima dumneavoastră simte nevoia să celebreze, să sărbătorească, să îşi împărtăşească starea cu
alţii. Sexul este o comuniune la nivelul corpului fizic. Iubirea este o comuniune la nivelul inimii.
Mai există şi o a treia posibilitate. Eu o numesc rugăciune. Dacă şi-a transcens chiar şi
inima, întreaga fiinţă a omului simte o nevoie disperată să înflorească, să se dăruiască celor din
jur. Această stare este chiar mai presus decât iubirea. Este starea de rugăciune.
Actul sexual se produce între două corpuri. Se poate produce chiar şi între un corp viu şi
unul mort. Aşa se petrec lucrurile atunci când mergeţi la prostituate. Prostituata nici măcar nu
este de faţă. Numai corpul ei este prezent. Ea vă pune la dispoziţie trupul ei, după care se
refugiază într-o altă lume. De vreme ce nu v-a iubit niciodată, cum ar putea fi prezentă? Acesta
este întregul secret al prostituţiei. O prostituată uită pur şi simplu de client, gândindu-se la iubitul
ei, visând la acesta. Lipsit de suflet, corpul ei devine practic mort. Clientul îl poate folosi, dar
numai ca pe un instrument. Este ceva îngrozitor să faci dragoste cu un corp mort.
Acest lucru nu se întâmplă însă numai cu prostituatele. Din păcate, se întâmplă, vai!, chiar
şi cu propria soţie. Dacă între soţi nu mai există iubire, soţia poate să dispară, deşi corpul ei îşi
îndeplineşte datoria conjugală. Actul amoros devine astfel un act de prostituţie. Este o formă de
prostituţie mai sigură, mai convenabilă, mai instituţionalizată, dar diferenţa nu este de calitate –
cel mult de cantitate.
Atunci când faci dragoste cu cineva care nu este prezent, sau invers, când faci dragoste cu
cineva fără ca tu să fii prezent, singurele care se întâlnesc sunt cele două corpuri fizice. Întregul
proces este un act mecanic. Adevărata iubire constă într-o întâlnire între două fiinţe, între două
prezenţe, nu între două absenţe. Cele două fiinţe se suprapun, fuzionează, iar din această fuziune
se naşte o imensă bucurie, o stare de pace, de tăcere.
Majoritatea oamenilor religioşi se opun sexului tocmai pentru că nu au înţeles ce
înseamnă iubirea. Ei o identifică cu sexul, cu aspectul ei cel mai grosier. De aceea, sunt foarte
înverşunaţi împotriva ei. Ei nu au cunoscut niciodată frumuseţea iubirii, ci doar aspectul ei cel
mai urât: sexul. Dacă veţi vedea vreodată un sfânt propovăduind împotriva sexului, puteţi fi
siguri că acesta nu a cunoscut niciodată iubirea. Iar cel care nu a cunoscut niciodată iubirea nu a
cunoscut nici rugăciunea, indiferent ce ar pretinde el, căci rugăciunea nu este altceva decât iubire
sublimată, la fel cum iubirea nu este altceva decât energie sexuală sublimată. Aceasta este
piramida ierarhică. Baza ei este sexul, iar vârful rugăciunea. Între cele două extreme se află
iubirea.
Atunci când eşti deschis în faţa prezenţei unei alte persoane, când această prezenţă te face
să te simţi împlinit, când îţi conferă o stare de fericire, putem vorbi de comuniune, iubirea poate
avea şi o dimensiune sexuală, dar în acest caz energia sexuală este elevată, nu mai este una
grosieră. Sexul însuşi capătă o calitate diferită.
Atunci când iubeşti o persoană, sexul se petrece spontan. Avem de-a face în acest caz cu
un fenomen de comuniune, nu cu împlinirea unei dorinţe. Nu este ceva planificat de minte. Este
pur şi simplu o împărtăşire a prezenţei, care conduce inclusiv la o întâlnire între cele două

109 din 187

corpuri. Calitatea actului amoros este cu totul diferită în acest caz.
În iubire, sexul fie dispare, fie este transformat. Mai întâi este transformat, apoi, treptat,
dispare. Se naşte astfel o altă calitate a iubirii, una superioară: rugăciunea. În rugăciune nu mai
avem deloc de-a face cu sexul. Între cele două extreme se află iubirea.
Iubirea permite ambele posibilităţi. Ea se poate întinde până la rădăcinile ei, integrând
energia sexuală, dar poate atinge şi vârful suprem: rugăciunea. Iubirea aceleiaşi persoane poate
avea conotaţii sexuale, dar poate conduce şi la meditaţie. Iubirea are capacitatea de a se dilata în
ambele direcţii. Este ca un râu care atinge ambele maluri. Uneori, chiar şi corpul este atât de
puternic transfigurat încât poţi recunoaşte în el zeul sau zeiţa. Abia în acest stadiu putem vorbi de
rugăciune.
Atunci când fiinţa se orientează către rugăciune, sexul dispare complet. Este imposibil să
mai cazi de la această înălţime în abisul sexualităţii. Rugăciunea reprezintă celălalt mal. Ea nu are
un contact direct cu sexualitatea, cu malul opus. Puntea de legătură este iubirea. De aceea, iubirea
reprezintă CEA MAI COMPLEXĂ experienţă umană, căci ea permite întâlnirea dintre două
maluri opuse. În iubire se întâlnesc materia şi spiritul, corpul şi sufletul, creatorul şi creaţia sa. De
aceea, nu rataţi nici o oportunitate de a creşte în iubire.
Dumneavoastră mă întrebaţi: „Sunt toate dorinţele la fel? De ce simt o dorinţă atât de
mare de a iubi?” Depinde.
Trebuie să daţi singur răspunsul la această întrebare. Eu nu am de unde să ştiu. Trebuie să
vă observaţi singur. Dacă sentimentele pe care le simţiţi sunt de natură sexuală, foarte bine. Nu
este ceva ruşinos. Este natural. Totul începe de aici. Nu ascundeţi aceste sentimente, nu le
raţionalizaţi. Acceptaţi-le aşa cum sunt. Urmăriţi să le înţelegeţi, apoi orientaţi-le din ce în ce mai
mult către iubire, către partener, către sufletul său, nu către corp.
Dacă ceea ce simţiţi este iubire pură, orientaţi-o către rugăciune. Iubiţi persoana
partenerului, dar amintiţi-vă de Dumnezeu. Îmbrăţişaţi-vă partenerul, dar nu uitaţi de Dumnezeu.
Mângâiaţi corpul său, dar nu uitaţi că mâna care mângâie îi aparţine lui Dumnezeu. Pătrundeţi din
ce în ce mai adânc în această fuziune cu divinitatea.
Eu nu vă pot oferi răspunsul. Va trebui să-l găsiţi singur. Chiar dacă v-aş da un răspuns, l-
aţi interpreta aşa cum doriţi. Chiar dacă v-aş vorbi despre rugăciune, dacă energia dumneavoastră
rămâne blocată la nivelul sexului, veţi da cuvintelor mele o interpretare sexuală.
Sunt ani de când afirm că religia reprezintă o punte de legătură între sex şi
supraconştiinţă. M-au auzit tot felul de oameni. Cei obsedaţi de sex se gândesc: „Aha, deci
supraconştiinţa nu este altceva decât sex”. Ei reduc starea de samadhi la un act sexual. Cei care
trăiesc cu adevărat starea de samadhi devin foarte fericiţi şi îşi spun: „Aha, deci nimic nu trebuie
condamnat. Chiar şi actul sexual conţine în el un sâmbure de samadhi. Putem accepta acest act, îl
putem integra fără ca starea de pace să dispară, căci acolo unde nu există conflict, există numai
starea de pace”.
Am vorbit cu mulţi oameni, dar fiecare înţelege cuvintele mele în funcţie de nivelul său
de conştiinţă. Vreau să vă spun o anecdotă, ca să nu adormiţi.
● Mulla Nasruddin s-a dus odată la doctor. Era extrem de bătrân şi arăta destul de slăbit.
Doctorul i-a spus:
— Nasruddin, vorbeşte-mi de viaţa ta amoroasă. Se pare că pierzi prea multă energie.
— Viaţa mea amoroasă este foarte simplă, i-a răspuns Nasruddin. De patru ori pe
săptămână fac dragoste cu soţia mea. De patru ori pe săptămână fac dragoste cu secretara mea, şi

110 din 187

de patru ori pe săptămână fac dragoste cu dactilografa mea.
Doctorul era îngrozit.
— Nasruddin, vrei să te sinucizi? A sosit timpul să îţi iei destinul în propriile mâini.
— Fac şi asta, tot de patru ori pe săptămână, s-a grăbit Nasruddin să îl asigure.
Înţelegerea depinde de nivelul fiecăruia. Chiar dacă eu vorbesc de rugăciune, fiecare
înţelege ce poate. Cel mai bine este să observaţi singuri, să pătrundeţi în propria dumneavoastră
minte, în mecanismul ei de funcţionare.
Şi mai este ceva: nu condamnaţi niciodată. O minte care condamnă nu va putea niciodată
să înţeleagă viaţa. Nu emiteţi niciodată judecăţi de valoare. Nu evaluaţi. Fiţi un simplu
observator. Atunci când emiţi o judecată de valoare, nu îi permiţi minţii să se deschidă complet.
Propria judecată devine o barieră. Dacă sunteţi deja convins că sexul reprezintă un păcat, cum v-
aţi mai putea accepta sexualitatea? O veţi sufoca. Vă veţi amăgi singur. O veţi raţionaliza. Veţi
descoperi tot felul de argumente şi filosofii pentru a o ascunde.
Nu vă cramponaţi niciodată de prejudecăţi. Lăsaţi existenţa să devină transparentă în faţa
dumneavoastră. Din punctul meu de vedere, tot ceea ce există este bun. Este vorba de propria
dumneavoastră minte, de propriul dumneavoastră corp, de propria dumneavoastră energie. Cel
mai important lucru este să observaţi cu claritate ceea ce există. Începând din acest moment,
lucrurile pot începe să se schimbe.
Dacă dorinţa dumneavoastră de iubire este una sexuală, nu trebuie să vă faceţi probleme.
Bine că nu sunteţi impotent! Priviţi lucrurile din această perspectivă. Înseamnă că dispuneţi de
energie. Nu aveţi decât să o folosiţi. Aţi auzit vreodată de o persoană impotentă care să fi devenit
iluminată? Eu nu am auzit, şi credeţi-mă, nici nu s-a întâmplat. Nu ar fi posibil. Un om impotent
este cel mai sărac om de pe suprafaţa pământului, căci nu poate cunoaşte iluminarea. Oricât de
mult ar încerca, nu va putea deveni iluminat, căci nu are energia pe care să o transforme.
Şi vreau să vă mai spun ceva: ori de câte ori cineva a atins iluminarea, a fost cu siguranţă
un om cu o mare energie sexuală! Oamenilor cu o energie călduţă nu li se întâmplă niciodată
nimic. Ei se complac în propria lor viaţă insignifiantă. Iluminarea nu apare decât la oamenii care
dispun de o energie fierbinte.
Buddha avea o energie foarte fierbinte. El a dus o viaţă extrem de sexuală, din care s-a
născut o înţelegere foarte mare. Într-o bună zi, când şi-a dat seama cât de multă energie risipeşte
inutil, şi-a canalizat-o într-o altă direcţie, către iubire, rugăciune, compasiune, meditaţie.
Energia este însă aceeaşi! În lume nu există decât o singură energie, iar aceasta este
energia sexuală. Chiar şi Dumnezeu creează cu ajutorul acestei energii. Orice copil se naşte în
urma unui act sexual. Înflorirea unei flori este un act sexual. Cântecul cucului la fel. Priviţi în jur!
Întreaga lume debordează de energie sexuală. Aceasta este singura energie care există! Întregul
univers este confecţionat din ea. De aceea, nu o mai condamnaţi. Plutiţi pe val, şi ea vă va
dezvălui o nouă dimensiune, o nouă altitudine.
Prima poartă care se deschide este cea a iubirii. A doua este cea a rugăciunii. Dar nu
puteţi începe decât de acolo de unde vă aflaţi. De aceea, prima dumneavoastră datorie este să
aflaţi unde sunteţi, iar acest lucru nu îl poate face nimeni altcineva în locul dumneavoastră.
Priviţi cu atenţie. Dacă nu veţi condamna, dacă nu veţi justifica, dacă nu veţi pune
etichete bune sau rele, dacă nu vă veţi dovedi un puritan moralist, dacă veţi rămâne un simplu
observator – veţi putea vedea, căci adevărul se află înlăuntrul dumneavoastră, acolo unde se află
energia. De îndată ce îl descoperiţi, puteţi începe lucrul.

111 din 187

 Dacă energia dumneavoastră este acumulată în centrul sexual, nu trebuie să vă faceţi
probleme. Amintiţi-vă un singur lucru: nu faceţi niciodată dragoste cu o persoană pe care nu o
iubiţi. Aceasta este o perversiune, căci nu faceţi decât să cultivaţi în continuare obsesia
dumneavoastră faţă de sex. Faceţi dragoste numai cu o persoană pe care o iubiţi. Dacă nu vă aflaţi
lângă persoana iubită, aşteptaţi. Atunci când iubeşti o persoană, iubirea direcţionează automat în
sus energia. De îndată ce se produce acest fenomen, iubirea devine atât de satisfăcătoare încât
sexul începe să îşi piardă din importanţă. Sexul nu a condus niciodată la satisfacţie. Dimpotrivă,
el nu face decât să amplifice insatisfacţia. Sexul nu poate conduce la împlinire.
Nu întreţineţi relaţii sexuale decât cu o persoană iubită.
În acest fel, iubirea şi sexul vor deveni asociate, iar iubirea este un centru mult mai
puternic. Când energia îl descoperă, ea nu mai simte nevoia să se întoarcă la bază. Dacă simţiţi că
sunteţi plin de iubire, nu vă mai duceţi să vă rugaţi în biserici, temple sau moschei. Acest lucru
este o prostie, faceţi la fel ca prima oară: rugaţi-vă împreună cu iubitul sau iubita dumneavoastră.
De pildă, înainte de a face dragoste, creaţi o atmosferă de rugăciune. Sau, după ce aţi făcut
dragoste – cultivaţi o atmosferă de rugăciune. Cea mai bună variantă este însă a treia: rugaţi-vă în
timpul actului amoros.
Dacă iubirea devine asociată cu meditaţia, energia capătă un nou curs ascendent. Când ea
atinge centrul cel mai înalt, sahasrara, deasupra capului se deschide ceea ce orientalii numesc
„lotusul cu o mie de petale”. El nu se deschide însă decât atunci când energia atinge culmea
supremă.
Există trei centri de bază: centrul sexual, centrul inimii şi sahasrara – lotusul cu o mie de
petale. Centrul inimii este situat la mijloc, între sahasrara şi centrul sexual. El reprezintă puntea
de legătură între cei doi centri. Nimeni nu poate sări direct din centrul sexual în lotusul cu o mie
de petale. Orice om trebuie să treacă mai întâi prin iubire, prin centrul inimii. De aici, energia
poate fi orientată în ambele direcţii. Nu este nimic rău în asta. Când ea atinge sahasrara, când
lotusul interior cunoaşte înflorirea supremă, sexul dispare cu desăvârşire. Pur şi simplu, el nu mai
există.
În actul sexual nu putem vorbi de rugăciune. În rugăciune nu putem vorbi de sex. Cele
două extreme se întâlnesc însă în iubire. De aceea repet eu tot timpul că iubirea reprezintă poarta
care permite pătrunderea atât în această lume, cât şi în cealaltă. Iubirea este o poartă care se
deschide în ambele direcţii.
Iisus avea dreptate atunci când spunea că Dumnezeu este iubire. Eu aş spune însă invers:
iubirea este Dumnezeu. Cred că această afirmaţie este chiar mai aproape de adevăr decât
afirmaţia lui Iisus.

▫ Care este abordarea zenului faţă de sex? Adepţii zen par

să aibă un gen neutru, un fel de aură asexuata ▫
Zenul nu are nici un fel de atitudine fată de sex. Orice atitudine înseamnă că mai eşti încă
obsedat. Dacă cineva are o atitudine împotriva sexului, el are o anumită atitudine. Dacă este în
favoarea sexului, are o atitudine inversă. Cele două atitudini merg mână în mână, la fel ca roţile
unei carete. Nu sunt deloc duşmane; sunt prietene, parteneri în aceeaşi afacere.
Zenul nu are nici un fel de atitudine faţă de sex. De ce ar trebui să aibă o anumită
atitudine? În acest lucru constă întreaga frumuseţe a zenului – el reprezintă o cale în întregime
naturală. Dumneavoastră aveţi vreo atitudine în ceea ce priveşte băutul apei? Sau alimentaţia? Ori

112 din 187

în privinţa somnului? Nu aveţi nici un fel de atitudine.
Ştiu că există nebuni care au atitudini chiar şi în ceea ce priveşte aceste aspecte extrem de
naturale ale vieţii, de pildă, că omul nu ar trebui să doarmă mai mult de cinci ore pe noapte.
Pentru ei, somnul este un fel de păcat; de aceea, omul nu ar trebui să doarmă prea mult. În India
există chiar oameni care nu recomandă mai mult de trei ore de somn. Am întâlnit o persoană care
nu a mai dormit de zece ani, fiind venerată de diferiţi adepţi pentru acest unic motiv. Nu are nici
un fel de alte talente creatoare. Poate că nu este decât un insomniac. Poate că nici măcar nu este
un talent, poate că pur şi simplu nu poate dormi.
Omul a devenit atât de nevrotic încât nu se mai poate relaxa. De altfel, arată ca un nebun.
Dacă nu doarme timp de zece ani, omul are toate şansele să înnebunească. Şi totuşi, există adepţi
care îl adoră pentru acest lucru, considerând că a atins o mare realizare. Ce realizare este asta?
Omul este doar o persoană anormală, bolnavă. Să dormi este ceva natural. De aceea, este normal
ca, dacă nu dormi să fii foarte tensionat. Aşa şi este omul nostru. Probabil că în interior este un
fel de vulcan în fierbere! Gândiţi-vă puţin: să nu dormi timp de zece ani! Da, dar acum acest
lucru a devenit o mare investiţie, care îi aduce beneficii. Nebunia lui i-a adus mii de adepţi care îl
adoră.
Aceasta este una din cele mai mari nenorociri care s-au produs de-a lungul timpului:
faptul că oamenii au adorat tot felul de lucruri patologice, lipsite de creativitate. Din acest motiv,
există persoane care şi-au creat o atitudine inclusiv în privinţa somnului. Sau în privinţa hranei.
Ai voie să mănânci cutare, dar nu ai voie să mănânci altceva. Nu ai voie să mănânci decât atât,
nici un gram în plus. Aceşti oameni nu-şi ascultă trupul. Lor nu le pasă dacă acestuia îi e foame
sau nu. Au o anumită idee preconcepută şi doresc să o impună naturii.
Zenul nu are nici un fel de atitudine faţă de sex. Zenul este o cale simplă, extrem de
simplă. Este inocent. Este ca un copil. Tot ce spune el este că atitudinile de orice fel nu sunt
necesare. De ce?
— Dumneavoastră aveţi vreo atitudine în ceea ce priveşte strănutul? E bine sau e rău să
strănuţi? E un păcat sau o virtute? Nu, nu aveţi nici o atitudine. Personal, am întâlnit odată un om
care avea o atitudine împotriva strănutului. Ori de câte ori strănuta, începea să recite o mandra
pentru a se proteja. Omul aparţine unei secte mici, care se ghidează după principii stupide.
Adepţii ei cred că ori de câte ori omul strănută, sufletul iese din corp. Dacă nu-ţi aminteşti de
Dumnezeu, este posibil ca el să nu se mai întoarcă. De aceea, imediat ce strănuţi trebuie să-ţi
aminteşti de Dumnezeu, pentru ca sufletul să se întoarcă înapoi în corp. Dacă se întâmplă să mori
în timp ce strănuţi, ajungi drept în iad.
Oamenii se grăbesc să adopte o atitudine în privinţa oricărui subiect. Odată cu atitudinile,
inocenţa lor dispare, iar aceste atitudini încep să îi controleze. Zenul nu este nici pentru, nici
împotriva lucrurilor. El afirmă că tot ceea ce este obişnuit este bun. Să fii un nimeni, un nimic, să
nu ai o ideologie, un caracter…
Caracterul înseamnă automat un anumit tip de nevroză. Ceva s-a fixat în tine. Caracterul
înseamnă trecutul tău, o formă de condiţionare, de cultivare. Când capeţi un caracter, eşti
întemniţat în el, nu mai eşti liber. Este ca şi cum ai purta o armură, ca şi când ţi-ai purta
închisoarea cu tine, oriunde te-ai duce. Ce-i drept, este vorba de o închisoare foarte subtilă. Un
om adevărat nu are nici un fel de caracter.
Ce înţeleg eu prin a nu avea nici un fel de caracter? Un om lipsit de caracter este eliberat
de trecut. El acţionează în funcţie de circumstanţele momentului prezent. Numai asemenea
oameni pot fi cu adevărat spontani. Ei nu au nevoie de amintiri pentru a şti cum trebuie să

113 din 187

procedeze. Dacă atunci când te confrunţi cu o anumită situaţie, te raportezi la trecut pentru a afla
cum trebuie să procedezi, putem spune că ai un anumit caracter. Atunci, îţi întrebi trecutul: „Cum
trebuie să procedez?” Dacă nu ai nici un fel de caracter, priveşti pur şi simplu situaţia în faţă, iar
aceasta decide în locul tău ce trebuie să faci. Este vorba de un răspuns spontan, nu de o reacţie.
Zenul nu are un sistem de convingeri prestabilit. Lucrul acesta este valabil inclusiv în ceea
ce priveşte sexul. Zenul nu spune nimic în legătură cu acest subiect. Aceasta este calea supremă.
Chiar şi Tantra are un cuvânt de spus în privinţa sexului. Ea reprezintă un remediu: încearcă să
dreagă ce a stricat societatea. Societatea a reprimat sexul, iar Tantra încearcă să corecteze acest
lucru, pentru a restabili echilibrul. Umanitatea s-a înclinat prea mult către stânga; Tantra vine şi
recomandă redresarea către dreapta. Uneori, pentru a restabili echilibrul, este nevoie chiar să te
înclini foarte mult către dreapta. Aţi văzut vreodată un acrobat care merge pe sârmă? Pentru a-şi
păstra echilibrul, el poartă în mână o prăjină. Dacă simte că s-a înclinat prea mult către stânga, se
îndoaie imediat către dreapta. Dacă simte că s-a înclinat prea mult către dreapta, se îndoaie către
stânga. În acest fel, reuşeşte tot timpul să rămână la mijloc. Tantra nu este altceva decât un
remediu.
Societatea a creat o minte represivă, orientată către aspectele negative ale vieţii, care se
opune bucuriei. Între altele, societatea este foarte înverşunată împotriva sexului. De ce? Pentru că
dacă le permiţi oamenilor să se bucure de plăcerile sexuale, nu îi mai poţi transforma la fel de
uşor în sclavi. Acest lucru devine imposibil. Un om fericit nu mai poate accepta să fie sclav.
Fericirea atrage după sine o anumită libertate.
Nu poţi recruta voluntari pentru război din rândul oamenilor fericiţi. Este imposibil. De ce
s-ar duce ei la război? Un om care şi-a reprimat sexualitatea este însă dornic să meargă la război,
căci nu s-a bucurat niciodată de viaţă, devenind incapabil să îşi manifeste în vreun fel
creativitatea. El nu mai ştie să facă decât un singur lucru: să distrugă, întreaga sa energie a
devenit distructivă şi otrăvitoare. Nu numai că este gata să meargă la război, dar de-abia aşteaptă,
căci vrea să ucidă, să distrugă cu orice preţ.
Atunci când îi ucide pe semenii săi, el are un fel de bucurie perversă, asimilată cu
penetrarea. Dacă ar fi descoperit această bucurie a penetrării în actul amoros, ea ar fi fost ceva
frumos. Atunci când penetrezi, plin de iubire, trupul unei femei, săvârşeşti un act spiritual. Dacă
străpungi însă trupul unui alt om cu o sabie, cu o suliţă sau cu un glonţ, faci ceva odios, violent,
distructiv. La nivel subconştient, această acţiune îţi oferă însă un substitut pentru actul penetrării.
Dacă oamenilor li s-ar permite întreaga libertate de a fi fericiţi, nimeni nu ar mai simţi
nevoia să distrugă. Oamenii capabili să iubească nu sunt niciodată distructivi. Cei care ştiu să
iubească şi să se bucure simultan de viaţă nu cunosc simţul competitivităţii. Acestea sunt
problemele majore cu care se confruntă astăzi umanitatea.
Oamenii primitivi nu sunt niciodată la fel de competitivi ca oamenii moderni. Ei se bucură
de viaţa lor. De ce şi-ar dori o casă mai mare, un cont mai mare în bancă? La ce bun? Dacă eşti
fericit alături de femeia sau de bărbatul tău, dansând împreună dansul vieţii, ce rost ar mai avea să
te agiţi an după an, sperând ca în final să ai un cont bancar foarte mare, care să îţi permită să te
bucuri de pensie? De altfel, acea zi a bucuriei şi relaxării nu vine niciodată. Ar fi imposibil să
vină, căci întreaga ta viaţă ai fost şi ai rămas un ascet.
Reţineţi acest lucru: oamenii de afaceri sunt nişte asceţi. Ei au renunţat la toate bucuriile
vieţii în favoarea acumulării de bani. Un om care a cunoscut fiorul şi extazul iubirii nu va fi
niciodată competitiv. El va fi fericit chiar dacă nu va câştiga decât pâinea cea de toate zilele.
Aceasta este semnificaţia cuvintelor lui Iisus: „Dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele”. Noi

114 din 187

nu avem nevoie de mai mult. În zilele noastre, cuvintele lui Iisus par nişte aberaţii. El ar fi trebuit
să spună: „Dă-ne nouă astăzi un cont bancar mai mare”. Cum să ceri numai pâinea cea de toate
zilele? Ei bine, un om fericit nu cere niciodată mai mult. Bucuria sa îi este de ajuns.
Numai oamenii neîmpliniţi se simt competitivi, căci nu sunt mulţumiţi cu viaţa pe care o
au. Îşi doresc întotdeauna un alt fel de viaţă. „Trebuie neapărat să ajung la Delhi şi să devin
preşedinte”. Sau la Casa Albă, sau mai ştiu eu unde… „Trebuie să ajung la cutare destinaţie.
Numai acolo voi găsi fericirea”. Oriunde s-ar afla, ei nu descoperă însă niciodată această fericire;
de aceea, sunt tot timpul pe drum. Cei care au cunoscut deja fericirea nu doresc niciodată să se
deplaseze altundeva. De ce s-ar duce la Delhi? La ce bun? Sunt atât de fericiţi chiar acum, în
locul în care se află. Nevoile acestor oameni sunt foarte reduse. Practic, ei nu au dorinţe. Evident,
au necesităţi, dar nu şi dorinţe.
Necesităţile pot fi îndeplinite; dorinţele niciodată. Necesităţile sunt naturale; dorinţele
sunt ceva pervers.
La ora actuală, întreaga societate depinde de un singur lucru: reprimarea sexuală. În caz
contrar, economia însăşi ar fi sabotată, distrusă. Războiul ar dispărea de pe suprafaţa pământului,
iar politica şi-ar pierde orice semnificaţie. Ce să mai vorbim de politicieni… Banii înşişi şi-ar
pierde valoarea dacă oamenilor li s-ar permite să iubească. Întrucât nu li s-a permis acest lucru,
banii au devenit un substitut pentru iubire, au devenit iubirea lor. Vedeţi aşadar că avem de-a face
cu o strategie subtilă. Sexul trebuie reprimat, căci altminteri întreaga structură a societăţii s-ar
duce de râpă.
Singurul factor capabil să declanşeze o revoluţie în această lume este iubirea.
Comunismul a dat greş, fascismul a eşuat, capitalismul este în declin. Toate ism-ele au dat greş,
căci toate au reprimat sexualitatea. Acesta este punctul comun între Moscova şi Washington, între
Beijing şi Delhi. Toate guvernele lumii sunt de acord în această privinţă: că sexul trebuie
controlat, că oamenilor nu trebuie să li se permită bucuria inocentă a sexului.
Pentru a redresa balanţa este nevoie de Tantra. Ea reprezintă remediul. De aceea, ea
insistă aparent excesiv asupra sexului. Aşa-zisele religii afirmă că sexul reprezintă un păcat. De
aceea, Tantra afirmă că el reprezintă unicul fenomen sacru. Tantra reprezintă un remediu. Zenul
nu reprezintă nici un remediu. El se referă la acea stare în care boala a dispărut. Evident, odată cu
boala a dispărut şi remediul. Dacă te-ai vindecat de boală nu mai continui să porţi tot timpul la
tine sticluţa cu remediul. O arunci la coşul de gunoi.
Societatea este împotriva sexului. Tantra îşi propune să ajute umanitatea, dăruindu-i
înapoi dreptul de a face dragoste. Odată restabilit acest echilibru, apare zenul. El nu mai are nici
un fel de atitudine. Zenul înseamnă sănătate.

▫ Wilhelm Reich afirmă că „Toţi pacienţii suferă de

tulburări genitale. Ei trebuie să se vindece în acest plan.
De aceea, noi trebuie să descoperim şi să distrugem orice
atitudine patologică ce împiedică împlinirea potenţialului
orgasmic”. Este reală această afirmaţie şi poate fi folosită
ea ca fundament pe care să poţi construi o terapie (atât
din perspectiva terapeutului cât şi din aceea a
pacientului)? ▫

115 din 187

 Da. Un organism sănătos este întotdeauna capabil să îşi atingă potenţialul orgasmic. El
reprezintă un flux în mişcare.
Când un om fericit râde, întregul său corp se cutremură de râs. El nu râde numai cu buzele
sau cu faţa sa. Chiar şi degetele de la picioare contribuie la râsul său. Hohotele de râs trec prin
întregul său organism, ca nişte unde energetice. Corpul său bioenergetic dansează, străbătut de
aceste unde. Când un om sănătos este trist, el este trist cu totalitatea fiinţei sale. Atunci când este
furios, este în întregime furios. Atunci când face dragoste, face acest lucru cu toată fiinţa sa, nu se
gândeşte la încă şapte lucruri.
Nici măcar nu este corect să spunem că face dragoste. Expresia occidentală „a face
dragoste” este vulgară, căci dragostea nu poate fi făcută. Atunci când se află în mijlocul unui act
amoros, omul sănătos este dragoste, nu face dragoste. El devine una cu energia iubirii. De altfel,
la fel procedează el orice ar face. Dacă merge, este una cu energia mersului. Dacă sapă o groapă,
devine una cu energia săpatului.
Un om sănătos nu este o entitate; el este un proces dinamic. Am putea spune chiar că el nu
este un substantiv, ci un verb, că nu este un râu, ci o inundaţie. El curge continuu, în toate
dimensiunile, dând pe afară. Orice societate care împiedică acest proces este patologică. Orice
persoană care se simte inhibată de acest proces este bolnavă, este handicapată. Fiinţa ei nu
funcţionează în totalitate; numai o parte din ea este activă.
Multe femei nu ştiu ce înseamnă orgasmul. Mulţi bărbaţi nu cunosc orgasmul total.
Majoritatea oamenilor nu trăiesc decât un orgasm local, la nivel genital. Ei simt un mic val la
nivelul organelor genitale, şi gata! Ei nu se simt ca şi cum întregul lor corp s-ar scălda într-un
bazin, ca şi cum s-ar pierde într-un abis. Timp de câteva clipe, timpul se opreşte şi mintea nu mai
funcţionează. Timp de câteva clipe omul nu mai ştie cine este. Acesta este orgasmul total.
Omul este bolnav şi patologic din cauza societăţii în care trăieşte, care l-a schilodit. Ea
nu-i permite să iubească în totalitate, să fie furios în totalitate, să fie el însuşi. Societatea îi
impune o mie şi una de reguli.
Dacă doriţi să fiţi cu adevărat sănătoşi, trebuie să scăpaţi mai întâi de inhibiţii, să desfaceţi
toate nodurile plasei în care v-a prins societatea. Societatea în care trăim este criminală, dar nu
avem alta la dispoziţie. De aceea, nu putem face nimic altceva, deocamdată. Fiecare trebuie să se
descurce pe cont propriu în această societate patologică, şi cea mai bună cale constă în a deveni
orgasmic din toate punctele de vedere.
Dacă mergeţi să înotaţi, înotaţi în totalitate; deveniţi una cu înotul. Deveniţi verbul, nu
substantivul. Dacă alergaţi, deveniţi una cu alergarea; nu vă limitaţi la a fi un alergător. La
Jocurile voastre Olimpice participă numai alergători, egouri, competitori… oameni ambiţioşi.
Dacă puteţi alerga fără ca alergătorul să fie prezent, alergarea dumneavoastră se transformă în
zen. Devine un fel de meditaţie. Dansaţi, dar fără a fi un dansator, căci dansatorul îşi manipulează
partenera şi nu este total. Lăsaţi dansul să vă conducă acolo unde vrea el.
Aveţi încredere în viaţă, lăsaţi-o să facă ce doreşte cu dumneavoastră. Veţi constata că,
treptat, ea va distruge inhibiţiile cu care vă confruntaţi, iar energia ei va începe să curgă în acele
zone care până atunci i-au fost interzise.
Orice aţi face, nu uitaţi de această idee: lăsaţi energia să curgă mai liber. Dacă ţineţi pe
cineva de mână, implicaţi-vă în totalitate în acest gest. Tot îl ţineţi de mână; de ce să risipiţi
atunci acest moment? Ţineţi-l cu adevărat de mână!
În caz contrar, veţi avea două mâini moarte care se susţin reciproc, fiecare întrebându-se

116 din 187

când îi va da drumul cealaltă. Dacă vorbiţi, faceţi acest lucru cu pasiune; în caz contrar, îi veţi
plictisi chiar pe cei care vă ascultă şi pe dumneavoastră înşivă.
Viaţa ar trebui trăită cu pasiune, ca o vibraţie care pulsează, ca o energie colosală. Orice
aţi face, faceţi din toată inima. Dacă nu puteţi, mai bine nu acţionaţi. Nu vă obligă nimeni să
faceţi ceva anume, dar dacă tot faceţi ceva, faceţi-o din toată inima.
În acest fel, inhibiţiile dumneavoastră vor dispărea treptat, iar viaţa dumneavoastră îşi va
regăsi cursul firesc. Vă veţi regăsi astfel adevăratul trup, adevărata minte.
Societatea vi le-a schilodit, căci ea strică tot ce atinge. Nu permite decât anumite lucruri,
nişte fante înguste, care reduc dramatic vizibilitatea. Societatea nu vă permite să vedeţi în
totalitate.
Asta este ceea ce eu numesc o minte sănătoasă. O minte sănătoasă este o minte orgasmică,
extatică.

▫ De ce este asociat întotdeauna sexul cu mânia, gelozia,

cruzimea, lăcomia, posesivitatea, violenţa, şi niciodată cu
bucuria, amuzamentul, iubirea, prietenia şi celelalte
calităţi sublime cu care obişnuieşti să îl asociezi tu? ▫
Sexul nu are nimic de-a face cu gelozia, mânia şi posesivitatea. Din păcate, diferitele
interese care au guvernat această planetă au condiţionat mintea omului astfel încât să poată
exploata însăşi sursa energiei vieţii – sexualitatea – în folos propriu.
Spre exemplu, atât bărbaţii cât şi femeile sunt prin natura lor poligami. Fiinţa umană este
poligamă, dar toate societăţile i-au impus monogamia. De aici apar o grămadă de necazuri. Ele nu
derivă din sex, ci din monogamie.
Omul se trezeşte legat pe viaţă de un partener de cuplu. Chiar şi în cazul alimentaţiei este
ceva firesc să mai schimbi din când în când mâncarea. Să ai întotdeauna de-a face cu acelaşi
partener, cu aceeaşi hartă pe care ai explorat-o de o mie de ori… Eşti nevoit să o explorezi din
nou, dar nu mai există nimic de explorat. Este normal să te plictiseşti. Din când în când, ţi se pare
normal să te mai poţi bucura şi de un alt partener.
Dacă societatea ar fi condusă de oameni inteligenţi, dornici să vă ajute să vă descoperiţi
întregul potenţial, nu de oameni care doresc să vă exploateze, gelozia ar dispărea de pe pământ.
Soţia ar înţelege că din când în când soţul ei are nevoie de o altă femeie, la fel cum ea are nevoie
de un alt bărbat. Acest lucru este perfect natural. La urma urmei, suntem oameni.
Ce este rău în a juca tenis cu un partener astăzi, şi cu altul mâine? Ce rost are să fii gelos
în acest caz? În cazul unui sport, nu se pune problema geloziei. Sexul nu este altceva decât un joc
de tenis: două energii care se întâlnesc şi fuzionează. De altfel, după inventarea pilulei
anticoncepţionale, veşnicul argument al religiilor a dispărut cu desăvârşire.
Dintotdeauna, religiile au susţinut că monogamia este necesară din cauza copiilor. Într-o
societate poligamă, cine ar fi responsabil pentru creşterea copiilor? Pilula a condus la rezolvarea
acestei probleme. Biologia nu mai reprezintă acum un obstacol în calea sexului liber. Aşa se
explică de ce repet eu întruna că după descoperirea focului, cea mai mare descoperire a umanităţii
a fost pastila anticoncepţională.
Acolo unde nu mai există gelozie nu mai există nici mânie, iar calităţile de care vorbesc
eu frecvent, încep să apară automat. Cum ar putea să nu se nască un sentiment profund de

117 din 187

prietenie între o femeie care îi lasă bărbatului întreaga libertate pe care şi-o doreşte acesta şi un
bărbat care nu încearcă să îşi posede vreodată partenera? Cum să nu se nască o mare intimitate
între un soţ şi o soţie care îşi tolerează reciproc libertatea?
Soţia îi poate povesti soţului cum a fost celălalt bărbat. Bărbatul îi poate povesti la rândul
lui soţiei cum s-a purtat cealaltă femeie. Aceste lucruri nu trebuie ascunse. Prietenia permite
revelarea lor. Societăţile care au existat până acum nu au permis însă niciodată acest lucru. Nu
aveau nici un interes. Tot ce îşi doreau ele era ca oamenii să se plictisească, fiind siliţi să se
suporte reciproc odată pentru totdeauna. Oamenii plictisiţi, care suferă, nu se vor revolta. Ei nu îşi
vor atinge niciodată apogeul inteligenţei, căci plictiseala distruge orice potenţial creator.
De ce era Xantipa atât de supărată pe Socrate? De ce obişnuia ea să-l lovească? De ce a
turnat odată apă fierbinte pe el în timp ce îi pregătea baia de dimineaţă? Se spune că apa i-a ars
jumătate din faţă, care a rămas vânătă pentru tot restul vieţii sale. Ce anume o supăra atât de tare?
Xantipa era deranjată că Socrate era mai preocupat de discipolii săi decât de ea. Tocmai le
vorbea acestora în timp ce s-a petrecut incidentul cu apa fierbinte. Soţia sa îi repeta întruna: „Hai
la masă. Micul dejun este gata”. Dar pentru un om ca Socrate micul dejun nu reprezintă nimic
prin comparaţie cu o conversaţie plină de spirit.
Când nu a mai suportat, Xantipa l-a opărit cu apă fierbinte. Socrate a fost însă unul dintre
cei mai mari oameni din istorie. El şi-a şters faţa şi şi-a continuat conversaţia ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat. Unul din discipoli l-a întrebat: „Nu înţeleg, cum poţi să tolerezi o astfel de
femeie?”
Socrate i-a răspuns: „Nu o tolerez. Adevărul este că m-a ajutat să înţeleg foarte multe
lucruri, cum ar fi, spre exemplu, virtutea răbdării. Pentru asta îi sunt recunoscător. Chiar
adineauri mi-a dat o altă lecţie: chiar dacă cineva toarnă apă fierbinte pe tine, îţi poţi păstra
luciditatea. Fără ajutorul ei, nu m-aş fi gândit niciodată că acest lucru este posibil”. Socrate nu se
supăra niciodată pe soţia sa. Era întotdeauna plin de compasiune faţă de ea.
Când două persoane îşi acordă reciproc libertatea de care au nevoie, experienţele lor devin
mai bogate. Poate că mai există încă o comoară ascunsă în interiorul soţiei tale, pe care nu ai
descoperit-o până acum. Făcând dragoste cu o altă femeie, o poţi descoperi. Cealaltă femeie te
poate ajuta enorm în acest scop. După experienţa cu ea, descoperi subit noi unghiuri, noi spaţii,
pe care nu le-ai explorat până acum la soţia ta… Le-ai descoperit mai întâi în cealaltă femeie, iar
acum începi să le cauţi la soţia ta. Orice femeie este unică. La fel, orice bărbat.
Bărbaţilor ar trebui să li se permită să intre în contact cu cât mai multe femei cu putinţă.
La fel, femeilor ar trebui să li se permită să intre în contact cu cât mai mulţi bărbaţi cu putinţă. În
acest fel, ambele categorii se vor îmbogăţi în experienţe, în intimitate, în prietenie. Oamenii vor
descoperi astfel profunzimi ale iubirii pe care încă nu le cunosc.
Dar intereselor oculte care conduc lumea nu le convine ca voi să fiţi inteligenţi, bogaţi în
experienţe, să vă atingeţi potenţialul maxim, căci în acest fel puteţi deveni periculoşi pentru ele.
Voi nu puteţi rămâne sclavi decât dacă sunteţi lipsiţi de experienţă şi săraci în inteligenţă, nişte
soţi controlaţi de soţiile lor. Nu veţi face nici un efort de a vă distinge într-un domeniu sau altul,
ştiind că soţia dumneavoastră vă va trage imediat înapoi, acolo unde vă este locul.
Cât despre soţii, acestea au fost închise în casă. Ele simt nevoia să se răzbune, şi asupra
cui o pot face? Cine este responsabil pentru această stare de lucruri? Singurul care le stă la
îndemână este soţul.
Această situaţie neplăcută în care vă aflaţi este propria voastră creaţie.

118 din 187

 Scopul meu este să vă ajut să înţelegeţi că iubirea nu este o marfă. Gândirea voastră este
de tipul următor: dacă soţia îşi petrece timpul alături de un alt bărbat timp de câteva zile, valoarea
ei va scădea. Când se va întoarce acasă, ea va fi golită de iubire. În realitate, iubirea nu este o
marfă. Experienţa alături de un bărbat diferit o poate ajuta pe soţie să se descopere pe sine dintr-o
altă perspectivă. Este posibil chiar să se întoarcă acasă cu o iubire mai mare, oferindu-vă o mare
surpriză, prezentându-vă o faţă pe care nu aţi cunoscut-o niciodată.
Personal, militez pentru îmbogăţirea vieţii. Voi aţi fost menţinuţi într-o stare de sărăcie
continuă, deopotrivă din punct de vedere psihologic, spiritual, fizic, numai cu scopul ca un număr
redus de oameni să poată deveni preşedinţi, prim miniştri, regi sau regine, papi, ayatolahi… De
dragul câtorva oameni, întreaga umanitate a fost sacrificată!
Dorinţa mea este să vă revoltaţi împotriva eforturilor acestora de a vă răpi libertatea.
În viziunea mea, libertatea reprezintă experienţa supremă, cea mai frumoasă, cea mai
divină între toate.
Nu acceptaţi niciodată, pentru nici un motiv, ca libertatea să vă fie răpită. Păstraţi-o
intactă, cu orice preţ. În acest fel, veţi deveni oameni adevăraţi. La ora actuală nu sunteţi decât
nişte păpuşi. Nu există nimic real în voi. Din cauza acestei amăgiri, vă simţiţi mizerabil.
Realitatea are capacitatea de a vă elibera de această tristeţe, de a vă proiecta într-o lume a
binecuvântării. Acesta este regatul în care încerc să vă conduc eu.

▫ Care este relaţia dintre sex şi moarte? ▫

Am afirmat în repetate rânduri că omul se teme atât de sex, cât şi de moarte. Ambele
concepte reprezintă nişte tabuuri pentru el. Nimeni nu vorbeşte despre sex, la fel cum nimeni nu
vorbeşte despre moarte.
Noi păstrăm tăcerea în privinţa acestor două lucruri. Am păstrat tăcerea secole la rând.
Cele două subiecte au ajuns tabuuri care nu pot fi nici măcar menţionate. Dacă auzim
pomenindu-se vreun cuvânt în legătură cu ele, ceva în interiorul nostru începe să tremure.
Avem de-a face cu un fenomen profund de reprimare. Din cauza lui, am creat chiar
cuvinte-substitut. Occidentalii nu spun niciodată că „fac sex”. Ei afirmă că „fac dragoste”.
Expresia este un substitut. De altfel, este absolut falsă, căci dragostea reprezintă o cu totul altă
dimensiune. Sexul este sex, nu dragoste. Iubirea poate include sexul, dar chiar şi în acest caz,
calitatea acestuia este diferită.
În mod similar, noi nu vorbim niciodată direct despre moarte. Dacă cineva moare, folosim
expresii-substitut, precum „a plecat la ceruri”, sau „a trecut în lumea celor drepţi”. Noi nu privim
niciodată moartea în faţă.
Aura care înconjoară sexul şi moartea este plină de falsitate. Dacă doi tineri urmează să se
căsătorească, ei nu pomenesc nici un cuvânt despre sex, deşi tocmai acesta este principalul motiv
pentru care se căsătoresc majoritatea tinerilor. Oamenii au creat o iluzie în jurul căsătoriei, dar în
realitate, scopul principal al acesteia este sexul. Ei au creat un întreg ritual, extrem de complex, al
căsătoriei, cu unicul scop de a ascunde această realitate. De ce? De ce există un tabu atât de
puternic în jurul acestor două concepte? Pe de o parte, ele sunt puternic legate între ele.
Iată cum văd eu această legătură: mai întâi, omul se naşte în urma unui act sexual. Sursa
oricărei naşteri este sexul. Moartea nu este decât polul opus al naşterii. Ea se ascunde chiar în
interiorul naşterii. De aceea, omul intuieşte relaţia profundă care există între sex şi moarte. La fel

119 din 187

ca şi naşterea, moartea nu se poate petrece în afara actului sexual.
Unii se vor întreba probabil ce se întâmplă cu acele organisme care nu se nasc în urma
unui act sexual, ci a unei simple diviziuni celulare, precum amoebele şi bacteriile. Amoebele nu
fac decât să se hrănească şi să crească. La un moment dat, corpul lor se divide în două, căci
devine atât de mare încât amoeba nu se mai poate mişca. Corpul nu poate creşte decât până la o
anumită limită, după care se împarte în două. Cele două corpuri continuă să crească, după care se
împart din nou în două. Nu avem de-a face cu un act sexual, ci doar cu un proces de diviziune.
Din acest motiv, amoebele sunt nemuritoare. Ele nu mor, căci nu fac sex.
Omul nu va putea deveni nemuritor până când nu va descoperi un nou mijloc de
reproducere. Dacă s-ar putea naşte în afara sexului, el nu ar mai muri niciodată. Moartea face
parte integrantă din actul sexual, la fel ca şi naşterea.
Putem înţelege relaţia dintre cele două concepte şi altfel.
Toţi cei care au fost fascinaţi de subiectul nemuririi şi toate tradiţiile care au încercat să îi
confere omului nemurirea s-au împotrivit sexului. Yoga, în special hatha-yoga, a încercat tot felul
de metode pentru a prelungi viaţa omului. Aşa se explică de ce hatha-yoga se împotriveşte
sexualităţii. Ea afirmă că dacă doreşti să îţi prelungeşti viaţa, va trebui să eviţi sexul, căci acesta
nu face decât să te apropie din ce în ce mai mult de moarte.
Dar voi v-aţi născut deja; de aceea, sunteţi deja implicaţi în sex până peste cap. Indiferent
dacă îl reprimaţi sau îl manifestaţi, lucrurile nu se schimbă prea mult. Aţi cunoscut deja o
extremă a mişcării pendulului; urmează cu siguranţă cealaltă.
Sexul şi moartea sunt două fenomene profund înrudite inclusiv dintr-o altă perspectivă.
Într-un act sexual profund omul simte o anumită moarte, ca şi cum nu ar mai exista. Entitatea sa
individuală fuzionează cu cea a partenerului, dispărând. În locul ei începe să se manifeste o forţă
superioară, care preia controlul asupra ambilor parteneri. Actul sexual începe ca un act voluntar,
dar nu se încheie niciodată ca atare. La un moment dat, mecanismul voluntar este preluat de unul
involuntar. Subconştientul preia controlul asupra minţii conştiente. Egoul dispare, fiind înlocuit
de o altă putere, non-egotică. Odată cu dispariţia egoul ui, omul simte că moare el însuşi.
Aşa se explică de ce oamenii foarte egoişti nu pot trăi orgasmul sexual. Ei nu acceptă
abandonarea totală. Nu-i pot îngădui subconştientului să preia în întregime controlul. Rămân
conştienţi din punct de vedere mental şi încearcă să controleze întregul proces. De aceea, ei nu
pot atinge un orgasm sexual profund. Cu cât omul devine mai civilizat, cu atât mai mică este
posibilitatea ca el să cunoască orgasmul. Acel moment beatific în care egoul dispare şi în care
fiinţa se scufundă în existenţă echivalează cu o anumită moarte – moartea egoului, a planului
conştient, a individualităţii.
De aceea, cei care se tem de sex, se tem implicit şi de moarte, şi invers. Ei se tem că: „Mă
voi rătăci. De unde ştiu eu dacă mă voi putea întoarce vreodată?” Nimic nu este sigur. Cine ştie
dacă se vor întoarce înapoi sau dacă vor continua să meargă tot mai departe, dispărând complet?
Aceeaşi teamă apare în timpul meditaţiei. Aceasta este similară în multe privinţe unui
orgasm profund. Dintr-un anumit punct de vedere, este acelaşi lucru.
Psihologia modernă, îndeosebi cea a lui Jung, a redescoperit un vechi concept tantric.
Tantra afirmă că orice om este bisexual. Nici un bărbat nu este 100% bărbat. În el se ascunde o
femeie. Nici o femeie nu este 100% femeie.
În ea se ascunde un bărbat. Orice individ uman este bisexual. Chiar dacă nu este
întotdeauna foarte evident, sexul opus se ascunde în profunzimile subconştientului.

120 din 187

 În meditaţia profundă se declanşează o stare de orgasm, obţinută nu prin fuziunea a doi
indivizi de sexe diferite, ci prin fuziunea cu polaritatea opusă dinlăuntrul propriei fiinţe.
Cele două polarităţi se întâlnesc la acest nivel: femeia interioară şi bărbatul interior.
Întâlnirea se produce la nivel spiritual, nu fizic. Cele două polarităţi, yin şi yang, fuzionează,
devin una, se întrepătrund. Meditaţia nu este altceva decât un orgasm sexual extrem de profund
între cele două polarităţi opuse ale fiinţei. De aceea, în timpul ei apare acelaşi fenomen de teamă.
Dacă veţi pătrunde adânc în interiorul meditaţiei, într-o bună zi, mai devreme sau mai
târziu, veţi ajunge în faţa morţii. Veţi şti că urmează să muriţi. Teama vă va sufoca. Din cauza ei,
aţi putea chiar reveni înapoi. Dacă o veţi face, veţi rata o ocazie cu totul deosebită, care nu apare
decât foarte rar în viaţa omului. Fiinţa trece prin foarte multe vieţi înainte de a trăi acest moment
de orgasm interior profund, când bărbatul interior şi femeia interioară se întâlnesc, când
polarităţile opuse fuzionează. Acesta este momentul în care aveţi şansa de a deveni o unitate, dar
teama va fi prezentă, căci egoul va dispărea. Eul dumneavoastră, aşa cum îl cunoaşteţi, imaginea
dumneavoastră de sine, se vor pierde. În urma acestui proces se va naşte o altă fiinţă, care nu are
nici cea mai mică legătură de rudenie cu cea veche. Întregul trecut va muri. De aceea apare
teama.
Omul se confruntă cu moartea atât în meditaţie cât şi în orgasmul sexual profund. Cel care
învinge însă devine capabil de confruntarea supremă: cea referitoare la moartea egoului. Cine află
că se poate pierde, continuând totuşi să existe, cine îşi dă seama că acest proces nu reprezintă
efectiv o pierdere, ci dimpotrivă, un câştig, cine descoperă că fuziunea nu înseamnă moarte, ci
viaţa eternă – devine nemuritor. Corpul lui poate muri, el poate pierde tot ceea ce are, dar fiinţa sa
– însăşi temelia existenţei sale – va rămâne eternă.
Acest proces este profund benefic. Actul sexual al celui care a experimentat moartea în
acest fel devine un act spiritual, o meditaţie. Cel care a cunoscut moartea alături de un partener de
cuplu exterior, de un iubit sau de o iubită, va putea pătrunde cu uşurinţă în interiorul meditaţiei,
creând acelaşi fenomen, dar în interiorul lui.
Acest lucru este posibil. Nu este uşor, dar poate fi realizat. Când omul realizează fuziunea
plenară a polarităţilor sale opuse, sexul exterior va dispărea. La urma urmei, el nu reprezintă
decât un substitut pentru sexul interior. În viziunea mea, acest sex interior poartă numele de
meditaţie.
Omul este singur, într-un orgasm profund cu polaritatea sa opusă.
În orice situaţie v-aţi confrunta cu moartea, conştientizaţi profund acest proces. Nu îl
lăsaţi să vă scape. Moartea este ceva minunat, un mare mister, mai mare decât viaţa. Viaţa vă
permite să câştigaţi lumea exterioară, această lume amăgitoare. Moartea vă permite să câştigaţi
eternitatea. Ea este poarta către nemurire.
Socrate se afla pe patul de moarte. Otrava pătrunsese adânc în trupul lui, dar faţa sa avea
întipărită pe ea o expresie de-a dreptul beatifică. Prietenii l-au întrebat: „Socrate, vei muri în
câteva clipe. De ce arăţi atât de fericit? Nu am mai văzut niciodată pe cineva murind cu o
expresie atât de beatifică pe faţă. Ce se întâmplă?”
Socrate le-a răspuns: „Mă aflu în pragul morţii, al marelui mister. Viaţa nu înseamnă
nimic prin comparaţie cu ea. În faţa mea se deschide necunoscutul, nesfârşitul, o lume pe care nu
am putut-o explora niciodată până acum. Am pornit în marea călătorie. Mă pierd pe mine, dar
câştig întregul univers, întreaga existenţă”.
Nu vă temeţi de moarte. Teama de moarte nu face decât să vă împiedice să trăiţi marile

121 din 187

experienţe: iubirea, meditaţia şi extazul.

▫ De ce devin oamenii atât de contractaţi şi de stânjeniţi

în faţa contactelor fizice, oricât de simple ar fi acestea
(cum ar fi, de pildă, îmbrăţişarea)? ▫
De secole, omul a fost condiţionat să se simtă stânjenit în privinţa corpului său. Toate
religiile i-au spus că dacă doreşte să devină spiritual, trebuie să se împotrivească trupului. Dacă
doreşte să cunoască lumea de dincolo, trebuie să renunţe la lumea prezentă. Îmbrăţişarea este o
experienţă extrem de senzuală. Ce să mai vorbim însă de ea, când până şi atingerea a fost
interzisă?
Această programare la care v-a supus religia este atât de inumană încât dacă aţi putea
renunţa subit la religie şi dacă aţi uita complet trecutul, aţi trăi o imensă explozie de căldură şi
iubire. V-aţi putea atinge, îmbrăţişa, şi pentru prima oară în viaţă v-aţi simţi vii.
În trecut s-au făcut toate eforturile pentru ca oamenii să se simtă cât mai puţin vii, nişte
simpli supravieţuitori, care abia mai respiră, care se târăsc către mormânt, aşteptând ca moartea
să vină şi să-i ia.
Corpul uman este un miracol atât de frumos. El reprezintă circumferinţa voastră, parte
integrantă din fiinţa pe care o aveţi. Cine contestă circumferinţa nu va putea pătrunde niciodată în
centru. Centrul este sursa fiinţei. El nu poate fi împotriva periferiei, căci nu ar putea supravieţui
nici măcar un moment fără ea. Corpul reprezintă sursa sa de hrană.
Vedem pretutindeni în jurul nostru oameni aproape morţi, somnambuli care merg în
somn, oameni care suferă din o mie şi unul de motive. Şi totul porneşte de la o singură cauză:
împotrivirea faţă de corpul fizic. Centrul şi circumferinţa au fost despărţite în mod violent. Pentru
a ajunge la altcineva, trebuie mai întâi să trecem de circumferinţa sa.
Atunci când se salută, orientalii evită să îşi strângă mâinile. Gestul li se pare nespiritual.
Să intri în contact cu corpul unei alte persoane, cu căldura sa… În Orient îmbrăţişarea este
complet interzisă, căci se consideră că este un gest sexual. Nici vorbă! Este cu siguranţă un gest
senzual, dar nu unul sexual. Este bine să clarificăm aceşti doi termeni.
Un om viu este senzual. Altfel spus, toate simţurile sale funcţionează perfect, la maximum
de capacitate. El vede mai bine decât ceilalţi oameni. Când îi strângi mâna, nu te simţi de parcă ai
strânge creanga unui copac. Atingerea sa este vie, are un limbaj al ei, poartă un mesaj. Gestul îţi
transferă o parte din energia sa, la fel cum el primeşte o parte din energia ta.
Întâlnirea dintre două energii reprezintă întotdeauna un motiv de bucurie. Este ca
întâlnirea dintre doi dansatori pe ring, dintre două instrumente muzicale care cântă în armonie,
completându-se reciproc. Din păcate, nici chiar în Occident, unde oamenii îşi strâng mâinile,
energiile nu se întâlnesc. Explicaţia este legată de creştinism. Oamenii îşi strâng mâinile, dar
energia lor nu se transferă celuilalt, ci dimpotrivă, pare să se contracte. Teama de sexualitate, de
senzualitate, de a nu fi acuzaţi că sunt interesaţi de corpul celuilalt, îi face pe oameni să se
contracte, la fel ca nişte arici.
Dacă eşti surprins că priveşti o femeie mai mult de trei secunde, eşti acuzat de lipsă de
politeţe. Trei secunde nu înseamnă mare lucru. Chiar şi când mergi pe stradă este greu să le eviţi.
Dacă pe lângă tine trece o femeie frumoasă, o Cleopatră, ai dreptul la trei secunde. După aceea
privirile se întâlnesc şi totul devine o atingere de la distanţă, ca în cazul folosirii unei

122 din 187

telecomenzi. Dacă priveşti în ochi o femeie mai mult de trei secunde, ea se va simţi ofensată, ca
şi cum ai fi penetrat-o cu privirea ta. În plus, eticheta nu permite să îţi întorci privirea de mai
multe ori după o femeie.
Ştiţi care este semnificaţia cuvântului „respect”? Respectul nu înseamnă cinstire, ci a privi
din nou, a fi încântat de ceea ce vezi. Re-spect… A privi din nou… şi din nou… Cine ştie, poate
îţi vei schimba traseul şi o vei urmări pe respectiva!
Într-o societate mai umană ca a noastră femeile nu s-ar simţi ofensate. De altfel, în
adâncurile fiinţei lor ele nu se simt ofensate nici acum. Chiar şi după toate aceste secole de
condiţionare, sentimentul lor de jignire este superficial.
În adâncurile fiinţei ele se bucură în mod natural. Dimpotrivă, consideră o insultă dacă
bărbaţii nu se uită înapoi după ele. Să nu priveşti în ochi un bărbat sau o femeie este umilitor.
Înseamnă că respingi persoana respectivă, că nu te comporţi cu amabilitate.
Îmbrăţişarea este chiar mai intimă ca privirea. Dacă simpla privire a unui om te ofensează,
dacă atunci când îi strângi mâna te simţi obligat să îţi contractezi energia, ce să mai vorbim de o
îmbrăţişare… Oamenii folosesc expresii precum: „a fost întâmpinat cu căldură”, dar în realitate
acest lucru se întâmplă foarte rar. Oamenii se întâmpină cu răceală, căci atunci când se întâlnesc,
energiile lor se contractă. Mâinile lor nu iradiază căldură, ci răceală. Oamenii religioşi se simt în
pericol dacă îşi transferă căldura palmei de la unul la celălalt. Cine ştie, poate că lucrurile nu se
vor opri aici…
Dacă un simplu gest cum este strângerea mâinii îţi poate oferi o asemenea bucurie,
îmbrăţişarea completă a trupului îţi va oferi o bucurie de o mie de ori mai mare. Cât despre actul
amoros, ce să mai vorbim… Toate acestea sunt simple etape. Atunci când îmbrăţişezi pe cineva,
eşti foarte aproape de el, dar încă separat. Actul amoros înseamnă să pătrunzi mai adânc în
interiorul lui.
Sfinţii, mântuitorii, profeţii voştri – toţi au fost nişte oameni foarte vicleni. Ei v-au interzis
primul pas, ştiind că lucrurile derivă unele din altele şi că mai devreme sau mai târziu aveţi toate
şansele să sfârşiţi într-un orgasm sexual profund.
Nu veţi găsi însă niciodată această intensitate în lumea exterioară. Chiar dacă se
îmbrăţişează, oamenii o fac conform etichetei. În realitate, distanţa dintre ei este mai mare decât
cea a stelelor – milioane de ani-lumină. Aţi conştientizat vreodată ce simţiţi atunci când vă
îmbrăţişaţi?
Voi nu simţiţi nici un fel de bucurie. Vă faceţi doar datoria. Vă îmbrăţişaţi tatăl sau mama,
sora sau fratele, dar fără a vă implica prea profund în acest gest. Teama de sex v-a fost atât de
adânc programată încât vă interzice orice implicare mai serioasă.
În viziunea mea, căldura este echivalentă cu viaţa. Atunci când o împărtăşeşti, ea se
amplifică. Cu cât o împărtăşeşti mai mult, cu atât devine mai mare. În plus, căldura fiecărui
individ are o calitate specifică, numai a ei. Dacă vă veţi rafina senzualitatea, veţi constata că
strângerea mâinii unor persoane diferite vă transferă energii diferite. Calitatea, forţa, intensitatea,
savoarea, parfumul fiecărei strângeri de mână diferă de la un individ la altul. Dacă strângerea
mâinilor este însă rece, dacă îmbrăţişarea seamănă cu întâlnirea a două schelete într-un cimitir, nu
veţi simţi nici o diferenţă.
Viaţa vă conferă unicitate. Moartea vă distruge această unicitate. Două corpuri moarte
sunt absolut identice, în timp ce două corpuri vii nu sunt niciodată la fel. Existenţa nu crede în
copiile la indigo. Ea nu creează decât originale.

123 din 187

 Dacă vă veţi cultiva senzualitatea, veţi rămâne surprins să descoperiţi de câte comori nu
v-aţi putut bucura până acum. Chiar şi atingerea unei rochii frumoase vă va oferi un sentiment de
bunăstare interioară. Rochia nu este vie, dar dumneavoastră sunteţi. Simţurile dumneavoastră
funcţionează la maximum de capacitate. Nu aţi remarcat niciodată? Atunci când porţi anumite
haine te simţi murdar, chiar dacă sunt curate. Dacă îţi porţi hainele la fel cum îşi poartă oamenii
de afaceri costumele lor cenuşii, nu ai cum să simţi mare lucru. Nu mai poţi simţi nici măcar
oamenii; cum să simţi o haină?
Eu vă spun însă, şi ştiu ce spun: dacă vă veţi cultiva senzualitatea, chiar şi lucrurile
obişnuite – hainele, o băutură rece, o ceaşcă fierbinte de cafea sau de ceai, mirosul cafelei,
parfumul ceaiului – vi se vor părea vii, îmbogăţindu-vă din ce în ce mai mult viaţa. Iar procesul
continuă la infinit, nu are limite. Poţi să te îmbogăţeşti la infinit. Depinde numai de numărul de
programe subconştiente la care eşti dispus să renunţi.
Doctrinele religioase ale creştinilor, hinduşilor, mahomedanilor, par diferite între ele.
Totul este însă doar o gimnastică a logicii, un joc al semanticii. În esenţă, mesajul lor este acelaşi:
de a face din oameni nişte fiinţe moarte. Evident, ele nu vă vor spune acest lucru în faţă, ci se vor
folosi de cuvinte frumoase, precum renunţarea la lucrurile profane, lumeşti.
Este ciudat că nu v-aţi dat seama de un lucru simplu: pe de o parte, ele vă învaţă să
renunţaţi la lume, la plăcerile ei, la căldura ei, la bogăţiile ei, la iubirea ei, pentru a vă bucura de
aceleaşi lucruri înmiit, în Paradis. Pe de altă parte, tot ele vă cer să renunţaţi la lăcomie.
Cu greu îmi pot imagina un mesaj mai contradictoriu. Iar voi le ascultaţi cu gurile căscate,
vă lăsaţi programaţi de aceste prostii, şi nu mai sesizaţi contradicţia. Pe de o parte vă cer să
renunţaţi la anumite lucruri, iar pe de altă parte vi le promit înmiit.
Ce să înţelegem din asta? Că participaţi la un fel de loterie spirituală? De afaceri nu poate
fi vorba, căci în afaceri nu puteţi obţine decât un profit de câteva procente. Dar să câştigi înmiit?
De aceea, toţi oamenii lacomi au devenit religioşi. Răsplata care li se promite pentru sacrificiile
lor este imensă. Creştinii, mahomedanii şi evreii nu cred decât într-o singură viaţă pe pământ. Cei
circa 70 de ani petrecuţi pe pământ nu contează practic prin comparaţie cu eternitatea de după. De
aceea, sacrificarea a 70 de ani pentru a câştiga fericirea eternă nu pare mare lucru. În realitate,
este un simplu act de lăcomie.
Povestea este însă mai complicată. Dacă toate aceste lucruri reprezintă un păcat în această
lume, înseamnă că sfinţii voştri care ajung în Paradis comit aceste păcate înmiit. Pe pământ, tot ce
puteţi face este să comiteţi aceste păcate timp de 70 de ani, şi asta nu tot timpul, căci mai trebuie
să şi mâncaţi, să dormiţi, să vă bărbieriţi, să mergeţi la lucru, să vă certaţi cu soţia, cu vecinii, să
vă duceţi la tribunal ca să vă judecaţi cu ei, să faceţi politică, să mergeţi la biserică, sau la
sinagogă… Ce mai rămâne din 70 de ani? Chiar şi şapte ore mi se pare prea mult.
Oamenii dorm o treime din viaţă. În restul timpului au foarte multe lucruri de făcut. Se
uită la meciuri de fotbal, la Jocurile Olimpice. Se duc la filme, joacă cărţi. Număraţi toate
activităţile pe care le faceţi şi veţi constata cu surprindere că nu vă rămân nici măcar şapte ore
pentru a păcătui! Pentru şapte ore de bucurie, căldură şi iubire vi se propune o eternitate – şi ce
eternitate!
● Să vă spun o glumă… Un maestru a murit. După câteva zile, a murit şi unul din discipolii
săi. Poate că nu mai putea trăi fără maestrul lui. Cine ştie? La urma urmei, în timpul vieţii a riscat
totul pentru a trăi alături de maestrul lui. Şi-a pierdut pasiunea de a trăi – aşa că a murit.
Evident, adeptul nostru era absolut convins că va ajunge în Paradis. Nu fusese un om
obişnuit. Fusese un discipol important al unui mare maestru. Bineînţeles, chiar a ajuns în Paradis.

124 din 187

De-abia intrat, el a rămas cu gura căscată, văzându-şi maestrul la umbra unui copac, cu Marilyn
Monroe aşezată în poala sa, goală. Oripilat, discipolul si-a închis ochii.
El a spus:
— Doamne! Ce se întâmplă?
Apoi şi-a amintit că cei care renunţă la plăceri în această lume primesc de o mie de ori
mai mult în lumea de dincolo. Cum s-ar spune, nu era nimic rău în ceea ce făcea maestrul său. De
aceea, a căzut la picioarele acestuia şi i-a spus:
— Învăţătorule, ai demonstrat ceea ce ne-ai învăţat tot timpul, şi anume că cei care
renunţă la plăceri în această viaţă vor primi de o mie de ori mai mult în lumea de dincolo. Înainte
ca maestrul să poartă rosti un cuvânt, Marilyn Monroe i-a răspuns enervată:
— Idiotule! Nu eu sunt răsplata lui. El este pedeapsa mea…
Religiile nu v-au spus decât poveşti. V-au dat speranţe într-o altă lume, dar v-au răpit totul
în lumea prezentă. Iar aceasta este unica lume care există. Nu există nici o altă lume. Da, această
lume se extinde în infinitate. Ea are mai multe dimensiuni, dar este singura lume care există. Iar
această perioadă de 70 de ani reprezintă o perioadă de antrenament.
Religiile vă păcălesc. Mână în mână cu liderii voştri politici, ele distrug aceşti 70 de ani
de bucurie, binecuvântare, extaz şi iubire. Dacă vă lăsaţi astfel amăgiţi, puteţi fi siguri că nu veţi
cunoaşte niciodată Paradisul, căci nu aţi absolvit această şcoală de 70 de ani. Unicul lucru pentru
care v-aţi antrenat în timpul ei este iadul. Aţi suferit, v-aţi torturat singuri, aţi postit, aţi practicat
celibatul. Nu aţi fumat, nu aţi băut, nu aţi savurat nici măcar mâncarea cu care v-aţi hrănit.
Unul din principiile fundamentale ale hinduismului le impune adepţilor săi să nu savureze
mâncarea. Cum ar putea aceşti oameni să devină senzuali? Gustul este un simţ.
Voi nu puteţi simţi gustul aşa cum pot face eu. Sunt în măsură să afirm acest lucru, căci
am fost şi eu cândva la fel de insensibil ca voi, aşa că acum cunosc ambele feţe ale monedei.
Chiar dacă vă aflaţi alături de mine atunci când privesc un răsărit de soare, voi nu puteţi vedea ce
văd eu. Ochii voştri şi-au pierdut sensibilitatea.
Pentru a înţelege muzica clasică a Orientului ai nevoie de o ureche foarte sensibilă, foarte
disciplinată, foarte bine antrenată. Muzica orientală este extrem de subtilă. Acelaşi lucru este
valabil însă şi în ceea ce priveşte celelalte simţuri.
Specialiştii consideră că există cinci simţuri, deşi mai nou se vorbeşte şi de un al şaselea
simt, ascuns la nivelul urechilor. Vechile obiceiuri mor însă foarte greu. Acest al şaselea simţ este
mai important decât celelalte. De aceea este ascuns la nivelul urechilor, pentru ca nimic să nu-l
poată deranja. Acesta este simţul echilibrului.
Atunci când bei prea mult alcool, acest simţ este afectat. Nu mai poţi merge în linie
dreaptă, te împleticeşti. Mai presus de orice, nu vă împleticiţi! Atunci când primeşti o lovitură la
cap şi ţi se pare că întreaga lume din jur începe să se mişte, când îţi pierzi echilibrul şi cazi, cel
care este lovit este de fapt acest al şaselea simţ.
Dacă toate cele şase simţuri funcţionează la maxim, viaţa devine infinit mai bogată.
Atunci când afirm despre mine că sunt un guru al celor bogaţi, nu mă refer la faptul că
printre discipolii mei se numără Rockefeller, Ford, Morgan şi clanul Kennedy. Eu vorbesc despre
adevăratele bogăţii. Dolarii nu înseamnă nimic pentru mine. Ce bogăţie îţi oferă ei? Adevărata
bogăţie este oferită de simţuri.
Deveniţi din ce în ce mai senzuali. Aveţi grijă de corpul vostru, căci şi acesta are grijă de

125 din 187

voi. Nu vă veţi putea revanşa niciodată pentru toate serviciile pe care vi le oferă. El face atât de
multe pentru voi. Ce aţi făcut în schimb voi pentru el? Postiţi, practicaţi celibatul, staţi goi la
soare, sau în frig. Şi toţi aceşti maniaci au fost cinstiţi de-a lungul timpul ca nişte mari eroi ai
umanităţii.
Scăpaţi de aceşti eroi. Cu toţii ar trebui să fie închişi. Au nevoie de tratament psihiatric,
căci sunt pur şi simplu nebuni. Din păcate, aceşti profeţi şi Mesia nebuni v-au impresionat minţile
delicate cu ideile lor ciudate.

▫ Ce ne poţi spune despre SIDA? ▫

Pot să vă spun câte ceva despre SIDA, deşi nu sunt medic. De altfel, această boală nu este
o simplă boală. Este un fenomen care transcende limitările profesiei medicale.
Din punctul meu de vedere, nu este o simplă boală; tocmai de aceea este atât de
periculoasă. Nu este exclus ca ea să ucidă două treimi din populaţia globului. În esenţă, ea
înseamnă incapacitatea organismului de a se mai opune bolii. Încetul cu încetul, bolnavul devine
vulnerabil în faţa a tot felul de infecţii, pierzându-şi capacitatea interioară de a li se opune.
Din perspectiva mea, umanitatea îşi pierde dorinţa de a trăi.
Atunci când un om îşi pierde această dorinţă de a trăi, rezistenţa sa scade imediat, căci
corpul respectă indicaţiile minţii. Corpul nu este altceva decât un slujitor foarte conservator al
minţii. El îşi slujeşte stăpâna cu religiozitate. Dacă mintea îşi pierde dorinţa de a trăi, corpul îşi va
reduce pe loc capacitatea de a se opune bolilor, şi implicit morţii. Evident, medicii nu acordă nici
o importanţă dorinţei de viaţă a pacienţilor lor. De aceea am şi acceptat să spun aceste câteva
cuvinte.
SIDA va deveni o problemă atât de acută pe întregul glob încât este bine să aveţi şi o altă
perspectivă asupra ei.
Dorinţa de a trăi îşi are rădăcinile în dorinţa sexuală. Atunci când omul îşi pierde pofta de
viaţă, cea mai vulnerabilă zonă a sa devine cea sexuală. Aici va lovi moartea.
Vă reamintesc că eu nu privesc lucrurile din perspectiva unui medic, întrucât nu aceasta
este profesia mea. Eu vă ofer o perspectivă diferită asupra lucrurilor. Înclin însă să cred că
perspectiva mea este mult mai corectă decât perspectiva acestor aşa-zişi cercetători, căci analizele
lor sunt superficiale. Ei nu privesc cauza, ci cazurile. Nu fac altceva decât să colecteze date, fapte
concrete.
Eu procedez altfel. Privesc lucrurile nu din perspectiva faptelor exterioare, ci din interior.
Încerc să pătrund cât mai adânc în interiorul problemei pe care încerc să o elucidez. Ignor pur şi
simplu aspectele superficiale, care reprezintă apanajul specialiştilor.
Pătrunzând adânc în interiorul acestei boli, am constatat că fenomenul cel mai perfect
asociat cu pofta de viaţă este sexul. Dacă dorinţa de a trăi intră în declin, sexualitatea va deveni
vulnerabilă. Aşadar, SIDA nu are nimic de-a face cu homosexualitatea sau heterosexualitatea.
Din punctul meu de vedere, cauzele acestei boli sunt de natură spirituală.
Omul a ajuns într-o fundătură din care nu mai poate ieşi.
Nu ar avea nici un sens să se întoarcă înapoi, căci experienţele sale anterioare au fost
complet lipsite de semnificaţie. Iar înainte nu mai există o cale. În faţa lui nu se întinde decât
abisul. Aflat în această situaţie, el îşi pierde dorinţa de a trăi, iar acest lucru nu este deloc de
mirare.

126 din 187

 S-a dovedit pe cale experimentală că dacă un copil nu este crescut de oameni plini de
iubire, de părinţi iubitori, în mijlocul fraţilor şi surorilor, oricât de bine ar fi hrănit, corpul său
începe să se ofilească. Necesităţile organice ale trupului său sunt asigurate, copilul este bine
îngrijit din punct de vedere medical, dar nu mai creşte.
Să fie vorba de o boală? Pentru medici, totul poate fi privit din perspectiva unei boli, căci
ei nu caută decât faptele exterioare. În realitate nu este însă vorba de o boală.
Dorinţa de a trăi a copilului nu se trezeşte deloc în acest caz. Pentru aceasta, el are nevoie
de căldură sufletească, de feţe pline de iubire, de copii cu care să se joace, de bunătatea şi duioşia
unei mame, – de un mediu care să-l ajute să înţeleagă că viaţa are foarte multe comori de oferit,
multe bucurii, dans, joacă, că ea nu reprezintă doar un deşert, ci îi oferă un număr infinit de
posibilităţi.
Copilul trebuie să descopere aceste posibilităţi în ochii celor din jurul său, în trupurile lor.
Abia atunci se va trezi în el dorinţa de a trăi. În caz contrar, el se va ofili şi va muri. Nu va suferi
propriu-zis de o boală fizică. Pur şi simplu, se va ofili şi va muri.
SIDA reprezintă acelaşi tip de fenomen, dar la extrema opusă. Copilul orfan se ofileşte şi
moare, căci dorinţa lui de a trăi nu apucă să se trezească. SIDA se află la extrema opusă: omul
adult se simte subit la fel ca un copil orfan al existenţei. Acest sentiment duce la dispariţia poftei
de viaţă. Iar când dorinţa de a trăi dispare, prima zonă afectată este sexualitatea, căci aceasta
reprezintă sursa vieţii.
De aceea, atât timp cât omul trăieşte, speră, are ambiţii şi se raportează tot timpul la ziua
de mâine, el poate uita de ziua de ieri, chiar şi de cea de astăzi, care este la fel de lipsită de
semnificaţie ca şi cea de ieri… dar continuă să spere în ziua de mâine, când totul se va schimba
ca prin farmec… Religiile acestea v-au dat atâtea speranţe…
Din păcate, ele au eşuat. Creştinismul, iudaismul, hinduismul – toate au eşuat. În interior,
oamenii şi-au pierdut speranţa. Religiile nu i-au putut ajuta cu nimic, căci nu le-au oferit
niciodată vreun adevăr. Politicienii nu i-au putut ajuta cu nimic, căci nu au avut niciodată această
intenţie. Ei s-au folosit doar de o strategie pentru a-i exploata pe oameni. Mai devreme sau mai
târziu, omul va trebui să se maturizeze, iar acest lucru a început deja să se întâmple.
Oamenii încep să realizeze că au fost înşelaţi de preoţi, de părinţi, de politicieni, de
pedagogi. Ei au fost hrăniţi din toate direcţiile cu speranţe false. Când cineva îşi dă seama de
acest lucru, dorinţa lui de a trăi se diminuează dramatic, iar prima zonă afectată va fi sexualitatea.
Aceasta este explicaţia SIDA-ei pentru mine.
În viziunea mea, SIDA este o boală existenţială. De aceea, medicii vor avea mari
dificultăţi să o vindece, până când nu îi vor descoperi rădăcinile. Din acest motiv, remediile lor
nu vor avea efecte. Singura cale de vindecare rămâne în acest caz meditaţia. Meditaţia este
singurul remediu care poate elibera energia, readucând-o în lumea prezentului etern. Cel care
meditează nu mai simte nevoia să se proiecteze într-un viitor abstract, într-un paradis care există
cine ştie pe unde. Fiecare moment al vieţii reprezintă un paradis în sine.
Dacă ne referim strict la calificarea pe care o am, eu nu ar trebui să spun nimic despre
SIDA. Nu am făcut nici măcar un curs de prim ajutor! De aceea, vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala
de a mă băga acolo unde nu-mi fierbe oala. De altfel, vă asigur că voi continua întotdeauna să fac
acest lucru5.
5
Nota editorului american: Punctul de vedere exprimat de Osho nu trebuie înțeles în sensul că SIDA ar avea o origine exclusiv
psihologică. De altfel, el a fost una dintre primele persoane care au sesizat pericolele pandemiei de SIDA, încă din anul 1984,
recomandând insistent luarea unor măsuri stricte de siguranță în timpul practicilor sexuale, iar de îndată ce au devenit disponibile, le-

127 din 187

 • PARTEA A III.-A •
NICI PĂCAT, NICI ORIGINAR APLICAREA TEORIEI ÎN
PRACTICĂ •

▫ Este atât de uşor să te îndrăgosteşti. Atunci, de ce este

atât de greu să ieşi dintr-o relaţie amoroasă? Sunt atât
de multe discuţii, certuri, lacrimi, angoase… Eu nu doresc
să rănesc persoana cu care am fost într-o asemenea
relaţie, căci continui să am sentimente puternice faţă de
ea. Sunt atât de încurcat. Ce îmi poţi spune în legătură cu
acest subiect? ▫
Ce mai este de spus? Totul s-a terminat!
Să te îndrăgosteşti este atât de uşor. Este ca şi cum ai cădea într-o groapă6; să ieşi din ea
este mult mai greu. Va trebui însă să ieşiţi, căci atunci când iubirea dispare, groapa devine un iad.
Din vechea poveste de iubire nu mai rămân decât certurile, cicăleala şi tot felul de răutăţi venite
din ambele părţi. Nimeni nu doreşte să îşi rănească partenerul sau partenera, dar din cauză că se
simte el însuşi rănit, îl (o) răneşte la rândul lui, proiectându-şi nefericirea asupra sa.
Cel mai bun moment de a mă întreba ce aveţi de făcut nu este acesta, ci cel în care
începeţi să vă îndrăgostiţi, când încă nu aţi căzut în groapă. V-aş putea învăţa atunci să practicaţi
o cu totul altă poveste de iubire, numită a te ridica întru iubire7. În acest caz, nu vor mai exista
probleme. Să te înalţi pe aripile iubirii este cât se poate de uşor, iar ieşirea dintr-o asemenea
relaţie devine infinit mai uşoară, căci te ajută forţa gravitaţiei. Să cazi este uşor; de aceea, aveţi
grijă ca acesta să fie pasul doi; pasul unu trebuie să fie urcuşul.
Dumneavoastră aţi făcut deja pasul cel simplu; acum urmează cel dificil. Sunteţi nevoit să
suportaţi toate aceste lacrimi şi toate aceste conflicte, dar nimic nu va mai putea readuce înapoi
iubirea.
Trebuie să înţelegeţi un lucru simplu: iubirea aceea de care vorbiţi dumneavoastră nu
poate fi controlată. Dumneavoastră aţi căzut în ea. Nu v-aţi putut împotrivi la vremea respectivă
acestui proces. Pur şi simplu s-a întâmplat. Dar iubirea este ca o briză uşoară – vine şi pleacă.
Acesta nu este un lucru rău, căci dacă ar rămâne pe loc, ar deveni pestilenţială.
Ar trebui să faceţi amândoi un efort pentru a înţelege că deşi iubirea a dispărut, nu aveţi
nici un motiv să vă urâţi reciproc, căci niciunul dintre dumneavoastră nu este vinovat de
distrugerea iubirii. Niciunul dintre dumneavoastră nu a creat iubirea. Ea a venit şi a plecat, la fel
ca o briză, iar dumneavoastră v-aţi bucurat de aceste momente. Fiţi recunoscători şi ajutaţi-vă
reciproc să ieşiţi din groapă. Atunci când te afli în groapă, nu ai altă cale. Bărbatul ar trebui să-şi
dovedească buna creştere, oferindu-şi umerii pentru a ajuta femeia să iasă prima din groapă. La
sfârşit, se va descurca el cumva, căci este mai puternic.

a recomandat adepților săi să își facă în mod regulat teste HIV.

6
Joc de cuvinte, pornind de la expresia anglo-saxonă pentru a te îndrăgosti: to fall in love (a cădea în iubire).
7
Aluzie la aceeași expresie (a cădea/a te ridica în iubire; to fall/to rise in love).

128 din 187

 Din păcate, nimeni nu mă întreabă niciodată nimic înainte să se îndrăgostească. Ciudat
lucru! Timp de 35 de ani am aşteptat ca cineva să mă întrebe cum trebuie să se îndrăgostească.
Nimeni nu a făcut-o însă. Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi spus: „Nu cădea niciodată în dragoste; ridică-
te întru iubire”. Iar ridicarea pe aripile iubirii este cu totul altceva.
Ridicarea pe aripile iubirii înseamnă să înveţi, să te transformi, să te maturizezi. În ultimă
instanţă, ea vă ajută să creşteţi, iar două persoane adulte nu se ceartă niciodată. Ele încearcă să se
înţeleagă una pe cealaltă, să îşi rezolve problemele.
Cine încearcă să se înalţe în iubire nu mai cade, căci înălţarea presupune un efort
personal, iar iubirea născută din acest efort poate fi controlată. Căderea în iubire nu presupune
nici un efort.
Când cazi în iubire, ceva se rupe. De aceea, cu cât această iubire dispare mai repede, cu
atât mai bine. În caz contrar, rişti să fii prins în o mie şi una de capcane. Din cauza lor este atât de
dificil să te desparţi mai târziu de fostul partener de cuplu.
Când cazi în iubire, nu îţi mai pui întrebări. Atunci când te îndrăgosteşti nu par să existe
probleme, dar când încerci să te desparţi, toate experimentele prin care ai trecut în timpul lunilor
şi anilor în care aţi stat împreună – şi care la vremea respectivă au reprezentat un mare dar din
partea naturii – devin nişte obstacole.
Voi vă faceţi tot felul de promisiuni… Nu se pune problema că aţi minţi sau că aţi încerca
în mod conştient să vă înşelaţi. În momentele de iubire aceste promisiuni par să vină direct din
inima voastră, dar când aceste momente dispar… şi este obligatoriu să dispară, căci povestea
dumneavoastră de iubire a fost o cădere, şi nimeni nu poate rămâne în această stare o veşnicie.
Cineva trebuie să se ridice din nou. În momentul în care despărţirea se apropie, toate aceste
promisiuni devin nişte obstacole.
Înălţarea în iubire este un proces spiritual.
Căderea în iubire este un proces biologic.
Biologia este oarbă. De aceea se spune că iubirea este oarbă. Iubirea de care vorbesc eu
nu este însă oarbă şi poate fi cu uşurinţă practicată de oricine. Nu trebuie decât un mic efort…
Iubirea trebuie să se nască din tăcere, din luciditate, din meditaţie. Ea nu înlănţuie
niciodată. Cum ar putea crea iubirea nişte cătuşe pentru persoana iubită? Dimpotrivă, ea conferă
o libertate din ce în ce mai mare. Cu cât iubirea devine mai puternică, cu atât mai mare devine
această stare de libertate; cu atât mai mult accepţi persoana partenerului aşa cum este. Nu mai
încerci să schimbi această persoană.
Una din cele mai dramatice probleme ale lumii în care trăim se datorează faptului că
îndrăgostiţii încearcă să schimbe persoana pe care o iubesc. Ei nu înţeleg că dacă aceasta se va
schimba, iubirea lor va dispărea, căci ei s-au îndrăgostit de ea aşa cum arată acum, nu într-o altă
ipostază.
Înălţarea în iubire îţi permite să înţelegi că fiecare are dreptul la propriul său teritoriu, pe
care tu nu ai dreptul să-l încalci.
Dacă iubirea echivalează cu libertatea, necesitatea despărţirii dispare. Ideea separaţiei
apare numai atunci când vezi că te transformi într-un sclav, căci nimănui nu-i place sclavia.
Dar voi nu mă întrebaţi decât ce trebuie să faceţi atunci când vă aflaţi pe fundul gropii,
pentru a ieşi afară din ea. Un lucru este cert: eu nu am de gând să intru în groapă alături de voi
pentru a vă ajuta să ieşiţi de acolo! Din această perspectivă, va trebui să vă descurcaţi singuri.
Dacă aş intra să vă ajut, voi doi aţi ieşi, iar eu aş rămâne pe fundul gropii! Iar eu nu mai cunosc

129 din 187

pe nimeni pe care să-l întreb: „Bine, dar eu cum mai ies de aici?”
De altfel, eu nu am acceptat niciodată sfaturile pe care nu le-am cerut personal. Sfaturile
sunt singurul lucru pe care toată lumea se grăbeşte să-l ofere pe gratis, dar nimeni nu-şi dă
osteneala să le urmeze. De ce ar face-o? Sfaturile pe care nu le-ai cerut nu pot fi prea înţelepte.
Un om înţelept nu încearcă niciodată să îşi impună ideile în faţa altor persoane. Dacă cineva îl
întreabă, el îşi spune părerea. Nimeni nu este însă obligat să o urmeze. Nu este ceva care
„trebuie” făcut.
De aceea, tot ce vă pot spune este că v-aţi oferit până acum unul altuia numeroase
momente frumoase, de neuitat. Preţuiţi-le şi fiţi recunoscători unul fată de celălalt. Despărţirea nu
ar trebui să fie urâtă, de vreme ce întâlnirea a fost atât de frumoasă.
Aveţi o datorie faţă de existenţă să vă despărţiţi frumos. Uitaţi tot ce v-aţi promis reciproc.
Acele lucruri au fost adevărate la vremea când au fost rostite, dar timpul le-a schimbat.
Dumneavoastră înşivă v-aţi schimbat. Vă aflaţi amândoi la o intersecţie, gata să o apucaţi în
direcţii diferite. Poate că nu vă veţi mai întâlni niciodată. De aceea, despărţiţi-vă într-o manieră
cât mai nobilă. Dacă veţi înţelege că despărţirea este absolut necesară, indiferent de maniera în
care se va produce, atunci de ce să nu o faceţi cu graţie?
Aţi putea trăi în amintirea celuilalt, la fel cum şi el ar putea trăi în amintirea
dumneavoastră. Într-un fel, momentele trăite împreună vor continua să vă îmbogăţească de-a
pururi. Dar pentru asta, va trebui să vă despărţiţi frumos.
Acest lucru nici măcar nu este dificil, dacă aţi înţeles ce este iubirea – care este un
fenomen într-adevăr dificil. V-aţi îndrăgostit fără să vă gândiţi, dar aţi înţeles foarte rapid că
iubirea a dispărut. Acceptaţi acest adevăr şi nu vă învinovăţiţi reciproc, căci nimeni nu este
responsabil. Ajutaţi-vă unul pe celălalt şi despărţiţi-vă prieteni.
Atunci când se despart, foştii iubiţi devin de multe ori duşmani. Ciudat mod de a-ţi arăta
recunoştinţa. Cei doi ar trebui să rămână prieteni. Când iubirea se transformă în prietenie,
sentimentele de vinovăţie dispar, la fel ca şi senzaţia că ai fost înşelat, exploatat. În realitate, nu
se pune problema de exploatare. Pur şi simplu, aţi fost orbiţi de energia biologică.
Eu vorbesc de un alt tip de iubire. Aceasta nu se încheie într-o relaţie de prietenie, ci
începe printr-o asemenea relaţie. Ea începe în tăcere, în luciditate. Această iubire este propria
voastră creaţie, deci nu este oarbă.
O asemenea iubire poate dura de-a pururi, devenind din ce în ce mai profundă.
Sensibilitatea ei este imensă. Cel care practică acest tip de iubire simte nevoia
partenerului înainte ca acesta să înceapă să vorbească. Am cunoscut personal câteva cupluri (un
număr foarte mic, ce-i drept) care nu au căzut în iubire, ci s-au înălţat pe aripile ei. Cel mai
miraculos aspect mi s-a părut faptul că aceşti oameni nu mai trebuiau să îşi vorbească. Dacă
bărbatului îi era sete, iubita îi aducea apă, fără ca el să ceară acest lucru. Totul se desfăşura prin
sincronicitate. Dacă persoanei iubite îi este sete, la fel trebuie să-ţi fie şi ţie. Transferul de idei şi
senzaţii se produce instantaneu. Cuvintele nu mai sunt necesare. Jocul energiilor este direct; nu
mai are nevoie de limbaj.
O asemenea iubire nu aşteaptă nimic de la celălalt. Ea îi este recunoscătoare că acesta
acceptă ce are ea de oferit. Nu se simte ameninţată, pur şi simplu pentru că nu există nici o
ameninţare la adresa ei.
Într-o asemenea iubire, sexul se poate întâmpla să apară spontan, dar apoi va dispărea cu
lunile, iar în final va dispărea cu totul. De altfel, chiar şi atunci când se produce, el nu mai are

130 din 187

nimic sexual. Este doar o manieră de a fi împreună, de a fuziona unul cu celălalt, un efort de a
atinge profunzimile celuilalt. Sexualitatea nu mai are nimic de-a face cu reproducerea biologică.
Cei doi iubiţi înţeleg treptat că în timpul actului amoros nu fuzionează decât trupurile lor.
De aceea, încetul cu încetul, sexul dispare din viaţa lor, iar între ei începe să se producă un alt tip
de întâlnire, la nivelul energiilor. O simplă ţinere de mâini poate însemna mai mult decât orice
orgasm, căci este suficientă pentru ca energiile să fuzioneze.
Orgasmul sexual este un act fizic. El se referă la nivelul cel mai de jos. De aceea, greşiţi
dacă îl numiţi iubire. Iubirea este un cuvânt atât de frumos. Atunci când spuneţi: „M-am
îndrăgostit (am căzut în iubire)”, voi îi daţi o conotaţie atât de urâtă. Măcar rostiţi adevărul.
Spuneţi: „Am căzut în sex”. Iubirea nu poate decât să te ridice. Niciodată nu îţi pune piedică.
Dar mai întâi de toate va trebui să ieşiţi din groapă. Ajutaţi-vă unul pe celălalt. Biologia
nu vă va ajuta prea mult în această direcţie. Încercaţi mai degrabă să fiţi umani.
Înţelegeţi că iubirea care v-a unit cândva nu mai există. Ochii vi s-au deschis în sfârşit. Nu
încercaţi să-l amăgiţi pe celălalt că încă îl mai iubiţi, că mai simţiţi ceva pentru el, dar ce puteţi
face?… Acest comportament ipocrit nu foloseşte la nimic. Spuneţi-i direct: „Sentimentele pe care
le aveam pentru tine au dispărut. Îmi pare sincer rău. Mi-aş fi dorit să continui să te iubesc, dar
aceste sentimente au dispărut. Ştiu foarte bine că nici tu nu mă mai iubeşti”. De îndată ce aţi
înţeles amândoi acest lucru, ajutaţi-vă unul pe celălalt, ca doi oameni adevăraţi, să ieşiţi afară din
groapă.
Atât timp cât vă veţi ajuta reciproc, nu vor fi probleme. Din păcate, în asemenea cazuri
fiecare doreşte să iasă el primul din groapă, fără să-i pese ce va face celălalt. Mai rău, fiecare îl
trage pe celălalt în jos, încercând să profite de el. Explicaţia este simplă: teama. Vechea iubire a
dispărut, dar noul nu a apărut încă. Nimic nou nu se poate petrece într-o groapă. Mai întâi de
toate trebuie să ieşi afară din ea. De aceea, există această teamă de necunoscut. Trecutul a fost
atât de frumos încât ai dori să-l repeţi. Încerci chiar să forţezi acest lucru; celălalt încearcă şi el.
Dar aceste lucruri nu pot fi controlate.
O iubire forţată nu are nimic de-a face cu iubirea. Ce fel de sărut poate fi acela dat sub
ameninţarea cuţitului? Buzele se pot atinge, dar privirile sunt aţintite asupra lamei cuţitului… O
iubire forţată nu poate fi numită iubire. Şi amândoi ştiţi foarte bine ce este iubirea, căci aţi avut
parte de ea, fie şi numai pentru câteva momente. De aceea, nu vă veţi putea amăgi reciproc.
Ajutaţi-vă unul pe celălalt să ieşiţi din groapă şi despărţiţi-vă frumos. Iar data viitoare încercaţi să
nu mai cădeţi, ci să vă ridicaţi. Nu vă mai lăsaţi dominaţi de factorul biologic. Ascultaţi de vocea
conştiinţei.

▫ Gelozia pare să fie o problemă atât de mare într-o

relaţie amoroasă – atât în cazul meu, cât şi în acela al
tuturor celor pe care îi cunosc. Ce ne poţi spune despre
ea? De unde provine ea? ▫
Gelozia nu este un factor primar, ci un efect secundar al actului sexual.
Ori de câte ori te simţi atras sexual de cineva, în mintea ta pătrunde gelozia, căci atracţia
sexuală nu este tot una cu iubirea. Atunci când iubeşti cu adevărat nu ai cum să fii gelos.
Încercaţi să înţelegeţi. Atunci când eşti atras sexual de cineva, ţi-e teamă, căci sexul nu
reprezintă propriu-zis o relaţie, ci o exploatare. Eşti ataşat sexual de un bărbat sau de o femeie.

131 din 187

De aceea, te temi că femeia s-ar putea duce cu un alt bărbat, sau bărbatul cu o altă femeie. Nu
este vorba de o relaţie, ci de o exploatare reciprocă. Vă exploataţi unul pe celălalt, dar nu vă
iubiţi, şi o ştiţi foarte bine. De aceea vă este teamă.
Această teamă se transformă cu uşurinţă în gelozie. Nu veţi permite ca celălalt să plece cu
altcineva. Vă luaţi toate măsurile de securitate, astfel încât partenerul să nu poată nici măcar să
privească pe cineva de sex opus. Chiar şi o simplă privire poate fi un semnal de alarmă. Bărbatul
nu trebuie să vorbească cu o altă femeie, căci vorbitul… vă este pur şi simplu teamă că ar putea
pleca cu ea. De aceea, îi închideţi toate porţile, toate posibilităţile ca acest bărbat să se gândească
la o altă femeie.
Apare însă o problemă. Când toate porţile sunt închise, bărbatul moare, devine un
prizonier, un sclav, şi este imposibil să iubeşti un lucru mort. Nu poţi iubi pe cineva care nu este
liber, căci iubirea nu este frumoasă decât atunci când este dăruită în mod voluntar, nu când este
cerută sau impusă.
Voi începeţi prin a face aranjamente de securitate, iar când persoana partenerului moare,
vă treziţi că iubiţi un obiect. O fiinţă iubită este o persoană; o soţie devine un obiect. Soţul devine
şi el un obiect care trebuie păzit, posedat, controlat. Cu cât controlul asupra sa este mai mare, cu
atât mai mult îl ucideţi, căci el îşi pierde libertatea. El rămâne lângă dumneavoastră, dar nu din
iubire, căci cum ai putea iubi pe cineva care te posedă? Nu mai simţi că ai de-a face cu un
prieten, ci cu un duşman.
Sexul generează gelozie, dar aceasta din urmă este un efect secundar. De aceea, nu se
pune problema să renunţaţi la gelozie, căci nu puteţi renunţa la sex. Problema este cum puteţi
transforma sexul în iubire, căci numai atunci va dispărea gelozia.
Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, iubirea ta reprezintă cea mai bună garanţie de
securitate. Atunci când iubeşti cu adevărat, ştii că persoana iubită nu poate pleca cu altcineva. Şi
chiar dacă ar pleca, nu te-ai opune, căci în asemenea chestiuni nu se poate face nimic. Ce s-ar
putea face? Tot ce ai putea face ar fi să o ucizi, dar o persoană moartă nu-ţi va mai folosi la
nimic.
Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, ai încredere în el. Dacă totuşi te părăseşte,
înseamnă că nu te-a iubit, şi oricum nu poţi face nimic în această direcţie. Este o înţelegere
superioară, pe care numai iubirea o poate genera, şi care exclude cu totul gelozia.
Aşadar, dacă simţiţi o stare de gelozie, aflaţi că nu iubiţi. Nu faceţi decât să jucaţi un joc,
prin care ascundeţi dorinţa dumneavoastră sexuală în spatele iubirii. Iubirea reprezintă doar o
faţadă. Realitatea pe care o ascunde este sexul.
În India, gelozia este imensă, căci iubirea nu este permisă aproape de loc. Majoritatea
căsătoriilor sunt aranjate. Soţul se teme întotdeauna. Ştiind că totul nu este decât un aranjament,
soţul se teme că soţia sa va pleca cu altcineva. La fel şi invers. Căsătoria lor a fost aranjată de
părinţi, de astrologi, de societate. Nimeni nu i-a întrebat pe soţi. De multe ori, ei nici nu se cunosc
înainte de căsătorie. Acest lucru explică teama lor. Soţia se teme, soţul se teme, şi amândoi se
spionează reciproc. Cum s-ar mai putea naşte iubirea în aceste condiţii?
Cum ar putea creşte iubirea pe acest sol al fricii? Cei doi pot trăi împreună, dar nu putem
vorbi de un trai în comun. Ei nu fac decât să se tolereze reciproc, să meargă mai departe
împreună, într-o manieră chinuită. Este o chestiune de pragmatism. Poţi gestiona o asemenea
căsătorie, dar nu poţi cunoaşte fericirea în mijlocul ei. Ea nu va deveni niciodată un eveniment
festiv, o sărbătoare. Va rămâne o afacere împovărătoare.

132 din 187

 Şi astfel, soţul devine mort înainte de a muri. La fel şi soţia. Căsnicia rămâne un
aranjament între două persoane moarte care nu fac decât să se răzbune reciproc, căci fiecare
dintre ei l-a ucis pe celălalt. O poveste care ar fi putut fi frumoasă devine un coşmar: răzbunare,
mânie, gelozie.
În Occident se petrece acelaşi fenomen, dar la extrema opusă. Occidentalii au renunţat la
căsătoriile aranjate, lucru benefic, dar din păcate, el nu a condus la mai multă iubire, ci doar la o
eliberare a sexului. Când sexul devine liber, omul se teme întotdeauna, căci el reprezintă prin
esenţa lui un aranjament temporar. Astăzi eşti cu această fată, dar ieri a fost cu altcineva, şi mâine
va pleca de asemenea cu o altă persoană. Ea nu îţi aparţine decât în noaptea aceasta.
Cum ar putea fi această relaţie intimă şi profundă? Este limpede că întâlnirea nu se poate
produce decât la suprafaţă în aceste condiţii. Fuziunea nu se poate produce, căci ea are nevoie de
timp, de maturizare, de o intimitate profundă, de traiul în comun. Nu poţi avea acces la
profunzimile ultime ale partenerului după numai câteva clipe de plăcere…
Aceasta nu este o poveste de iubire, ci doar o întâlnire între două cunoştinţe. Poţi chiar să
nici nu îţi cunoşti partenerul. În Occident este posibil să cunoşti o femeie în tren, să faci dragoste
cu ea şi apoi să scapi de ea la staţia următoare. De multe ori nu îi afli nici măcar numele.
Atunci când sexul devine o afacere atât de trivială, în care singurele care se întâlnesc sunt
suprafeţele, profunzimile rămân neatinse. Oamenii ratează adevărul, esenţa misterioasă, căci nu
îţi poţi cunoaşte propria profunzime decât atunci când altcineva o scoate la lumină. Nu poţi
deveni conştient de fiinţa ta interioară decât cu ajutorul unei alte persoane. Adevărata iubire nu se
trezeşte în tine, scoţând la iveală profunzimile ultime ale fiinţei tale, decât într-o relaţie de mare
intimitate. Numai aşa poţi ajunge să te descoperi pe tine însuţi.
Există numai două modalităţi de a face această descoperire. Una este meditaţia, în care
cauţi singur în profunzimile fiinţei tale, fără ajutorul unei alte persoane, iar cealaltă este iubirea,
în care te foloseşti de ajutorul persoanei iubite. În acest fel, cei doi îndrăgostiţi se ajută reciproc,
creând un cerc perfect. Cu cât iubirea este mai profundă, cu atât mai mare devine revelaţia legată
de sine. Gelozia nu poate creşte însă pe acest sol. Iubirea nu are nimic de-a face cu gelozia. Cele
două vibraţii nu pot convieţui împreună. Iubirea are întotdeauna încredere. Chiar dacă partenerul
nu se ridică la înălţimea acestei încrederi, iubirea îl acceptă aşa cum este, ştiind că, în caz contrar,
l-ar distruge.
Încrederea nu poate fi impusă cu forţa. Asta încearcă gelozia. Ea face toate eforturile
pentru a menţine un climat de încredere, dar eşuează întotdeauna în demersul său, căci încrederea
nu poate fi menţinută cu forţa. Ori există, ori nu există. Mai mult decât atât nu poţi face. Dacă
există, bine. Dacă nu, cel mai bun lucru ar fi să vă despărţiţi.
Nu vă luptaţi însă pentru a o impune, căci nu aveţi nici o şansă. Nu faceţi decât să vă
pierdeţi timpul şi să vă risipiţi viaţa. Atunci când iubeşti pe cineva, iar fiinţa ta profundă
comunică cu fiinţa sa profundă, totul este minunat. Dacă nu puteţi trăi această stare de comuniune
reală, mai bine despărţiţi-vă din start. Nu încercaţi însă să o impuneţi cu forţa, căci acest lucru
este imposibil. Nu numai că vă veţi pierde timpul, dar vă veţi şi răni reciproc. La sfârşit, veţi
relua întregul proces alături de o altă persoană, repetând însă aceleaşi greşeli.
Dacă nu există încredere, despărţiţi-vă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. În caz
contrar, capacitatea dumneavoastră de a iubi va fi profund afectată. Dacă vă veţi despărţi rapid,
capacitatea dumneavoastră de a iubi va rămâne intactă şi veţi putea relua acelaşi proces alături de
o altă persoană, mai potrivită poate pentru dumneavoastră.
Viaţa este scurtă, iar capacitatea de a iubi a omului foarte delicată. Ea poate fi cu uşurinţă

133 din 187

distrusă, după care nu se mai poate face nimic.
● Am auzit că Winston Churchill a fost invitat odată să vorbească într-un mic club de
prieteni. Toată lumea ştia că Churchill era un beţivan notoriu. De aceea, toţi s-au amuzat atunci
când gazda l-a prezentat pe Churchill cu aceste cuvinte: „Sir Winston a băut atât de mult vin încât
dacă l-am turna în această sală, nivelul lichidului mi-ar ajunge până la înălţimea capului”. Sala
era foarte mare şi era evident că omul glumea.
Winston Churchill s-a ridicat, a privit undeva în zare, apoi spre tavan, care era foarte sus,
după care a spus cu tristeţe: „Mai am atât de mult, şi mi-a rămas atât de puţin timp”.
La fel stau lucrurile şi cu iubirea: sunt foarte multe lucruri de făcut, iar timpul este foarte
scurt. De aceea, nu vă risipiţi energia în certuri, gelozie şi conflicte. Mergeţi mai departe, dar
dacă vă despărţiţi, faceţi-o într-o manieră prietenească.
Căutaţi o altă persoană, care să vă iubească. Nu vă cramponaţi de cineva cu care nu vă
potriviţi. Nu vă înfuriaţi, căci este inutil, şi nu încercaţi să impuneţi cu forţa un climat de
încredere acolo unde nu există. Este un demers sortit din start eşecului. Vă veţi pierde timpul şi
energia, şi nu veţi înţelege acest lucru decât atunci când va fi prea târziu. De aceea, despărţiţi-vă
şi continuaţi să căutaţi.
Iubirea are întotdeauna încredere. Dacă descoperă că îi este imposibil să menţină acest
climat, ea preferă să se despartă într-o manieră prietenească. Nu se ceartă niciodată. Sursa
geloziei este sexul. De aceea, descoperiţi mai întâi iubirea. Nu vă limitaţi la o relaţie exclusiv
sexuală.
India a dat greş cu căsătoriile sale aranjate. Occidentul a eşuat şi el cu „iubirea sa liberă”.
Indienii nu cunosc iubirea din cauza calculelor făcute de părinţii lor. Societatea indiană nu
le permite tinerilor să se îndrăgostească, ştiind că acest lucru poate fi periculos. Nimeni nu poate
şti din start unde poate conduce această stare. Liderii indieni s-au dovedit inteligenţi, dar această
inteligenţă a sufocat din start iubirea.
Occidentalii nu sunt la fel de deştepţi, dar au un spirit rebel şi mult mai tânăr, aproape
copilăresc. Ei au eliberat sexualitatea, punând-o la dispoziţia tuturor. Nu este nevoie să cauţi prea
departe pentru a găsi iubirea. Mai bine bucură-te de sex. Poţi scăpa astfel mult mai ieftin!
Occidentul a ratat iubirea din cauza sexului. Orientul a ratat-o din cauza instituţiei
căsătoriei. Un om lucid nu se simte însă nici occidental, nici oriental. Iubirea nu are o poziţie
geografică.
Concentraţi-vă eforturile asupra iubirii. Cultivaţi-o în inima dumneavoastră, căci o inimă
plină de iubire atrage întotdeauna o altă inimă, la fel de iubitoare. Veţi găsi cu siguranţă persoana
care vi se potriveşte. Dacă sunteţi însă gelos, dacă nu vă interesează decât sexul, dacă nu trăiţi
decât pentru a vă asigura o securitate aparentă, nu veţi găsi niciodată o asemenea persoană.
Iubirea este o cale periculoasă şi numai cei curajoşi pot călători pe ea. La fel ca şi
meditaţia, ea nu se adresează decât celor curajoşi. Nu poţi cunoaşte însă divinitatea decât
mergând pe una din aceste două căi: iubirea sau meditaţia. Descoperiţi care este calea care vi se
potriveşte şi împliniţi-vă destinul.

134 din 187

▫ Ce vrei să spui atunci când afirmi: „Meditaţi asupra
problemelor cu care vă confruntaţi?” Oferă-mi o
explicaţie direct legată de problema geloziei, cu care mă
confrunt. ▫
Atunci când vă recomand să meditaţi asupra unei probleme, nu mă refer în nici un caz la
un proces de gândire. Nu vreau să spun că trebuie să vă concentraţi asupra ei, nici chiar să o
contemplaţi. Atunci când vorbesc de meditaţie, eu mă refer la un proces prin care deveniţi martor.
Oricare ar fi problema cu care vă confruntaţi – mânia, gelozia, sexualitatea, lăcomia, egoul –
remediul este unul şi acelaşi.
Dacă suferiţi de gelozie, priviţi cu luciditate şi detaşare felul în care apare acest sentiment
în fiinţa dumneavoastră, în care pune stăpânire pe dumneavoastră, în care vă întunecă minţile,
încercând să vă manipuleze. Priviţi cu luciditate maniera în care acţionează, încercând să vă
atragă pe căi pe care nu aţi fi dorit niciodată să mergeţi, creând o stare inevitabilă de frustrare,
distrugându-vă energia şi lăsându-vă deprimat. Priviţi toate aceste lucruri.
Nu adoptaţi însă o atitudine de condamnare, căci în acest fel începe deja procesul de
gândire. Priviţi faptele în faţă, fără nici o atitudine negativă, fără a le condamna, fără a le aprecia
în nici un fel. Lăsaţi o distanţă între dumneavoastră şi respectivele fapte, ca şi cum nu aţi avea
nimic de-a face cu ele. Examinaţi-le ştiinţific, la fel cum procedează savanţii în laboratoarele lor.
Una dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice la nivel planetar a fost observaţia
lucidă, nedublată de judecăţi de valoare. Atunci când face experimente, un savant nu se grăbeşte
să tragă concluzii. Dacă ar porni de la nişte premise preconcepute, nu ar mai fi om de ştiinţă.
Concluziile sale i-ar influenţa experimentul.
Am citit odată o carte… În America, oamenii sunt foarte superstiţioşi. Ei se tem de
numărul 13. De pildă, în hotelurile americane nu veţi găsi niciodată camere cu numărul 13. După
12 vine 14, căci nimeni nu doreşte să stea într-o cameră cu numărul 13. Nu există nici chiar un
etaj cu numărul 13! După etajul 12 vine etajul 14, căci cine ar dori să stea la etajul 13?
Cineva a scris aşadar o carte, în care a adunat sute de fapte, care demonstrau că această
teamă de numărul 13 nu este o simplă superstiţie, ci un adevăr. Autorul a adunat informaţii
despre persoane care s-au sinucis pe data de 13. Evident, mii de oameni se sinucid în această
dată, la fel cum se sinucid însă şi pe data de 12, şi pe 14 etc., dar omul nostru nu a adunat decât
faptele care s-au petrecut pe data de 13. Nu i-a fost greu să adune numeroase dovezi, căci
statistica îţi permite să tragi orice concluzie doreşti. Dintre miile de fapte, le-a adunat numai pe
acelea în care oamenii se aruncau de la etajul al 13-lea, sau din camere cu numărul 13… Când şi-
a terminat lucrarea, omul mi-a adus-o să o citesc. I-am spus:
— Ai făcut un lucru extraordinar!
Mi-a răspuns:
— Am lucrat aproape cinci ani la ea.
Adunase milioane de fapte. A adăugat:
— Cine mai poate spune acum că totul e doar o superstiţie?
— Ar mai trebui să faci un lucru, i-am spus eu. Îţi va mai lua cinci ani, dar merită.
Încearcă acum să găseşti toate faptele referitoare la numărul 12!
Omul pornise de la o părere preconcepută: că era ceva în neregulă cu numărul 13, că

135 din 187

acesta atrăgea ghinion. De aceea, a ajuns exact la concluzia de la care pornise.
— După ce termini cu numărul 12, am continuat eu, mai fă ceva. Studiază timp de cinci
ani toate faptele pozitive care se petrec în legătură cu numărul 13. Caută poveşti legate de camere
de hotel cu numărul 13, cu etajul 13 de la diferite hoteluri, cu ziua de 13, şi află toate lucrurile
pozitive care se petrec. Abia atunci vei putea trage o concluzie cu adevărat ştiinţifică. Până
atunci, nu putem vorbi decât de o prejudecată.
Concluziile a priori fac din voi nişte credincioşi, nu nişte oameni de ştiinţă.
Revenind la oile noastre, atunci când vă spun că trebuie să meditaţi, mesajul meu este să
priviţi cu detaşare şi luciditate. Fiţi la fel ca un om de ştiinţă în laboratorul său.
În cazul de faţă, laboratorul este mintea. Observaţi faptele, dar fără păreri preconcepute.
Nu condamnaţi, nu aprobaţi. Nu spuneţi niciodată: „Gelozia este ceva rău”. Cine ştie? Nu
spuneţi: „Mânia este ceva rău”. Da, vi s-a spus acest lucru, dar una este ce spun ceilalţi şi alta este
experienţa directă. Experimentaţi cu existenţa. Nu vă grăbiţi să spuneţi da sau nu până când nu aţi
trecut personal printr-o experienţă. Nu emiteţi judecăţi de valoare. Veţi constata cu surprindere că
în urma acestui proces, gelozia sau mânia devin ele însele nişte miracole.
Ce se întâmplă atunci când priveşti cu luciditate, fără păreri preconcepute? Începi să vezi
prin lucruri. Gelozia devine transparentă. Îi înţelegi imediat stupiditatea. Nu este o decizie
personală, o concluzie a minţii. Dacă aţi tras deja o asemenea concluzie, aţi ratat întregul proces.
Totul se petrece de la sine, fără nici o decizie personală. Pur şi simplu veţi vedea lucrurile
aşa cum sunt. Ce este această gelozie? În ce constă energia ei? Priviţi-o în faţă, la fel cum aţi privi
un trandafir. Când mintea nu a tras deja concluzii preconcepute, vederea este foarte clară. Priviţi
faptele, iar ele vor deveni transparente. Veţi înţelege astfel cât de stupidă este gelozia. În acest
fel, ea va dispărea de la sine. Nu va fi nevoie să renunţaţi dumneavoastră la ea.
● Doamna Weissman şi-a comandat un portret. Când artistul a terminat, el i l-a prezentat:
— Cum vă place?
— E drăguţ, a răspuns ea, dar aş dori să adăugaţi o brăţară de aur pe fiecare încheietură,
un colier de perle la gât, nişte cercei cu rubine la urechi, o tiară cu smaralde, iar pe fiecare deget
aş dori să apară câte un inel cu un diamant de 20 de carate.
— Bine, i-a spus artistul, uimit, dar nu înţeleg… De ce doriţi să distrugeţi un tablou bun
cu toate aceste podoabe vulgare?
— Soţul meu aleargă după o fetişcană, i-a explicat doamna Weissman. De aceea, când voi
muri, doresc ca tipa să înnebunească văzând că nu primeşte bijuteriile pe care le-am purtat eu.
Priviţi-vă în faţă gelozia şi veţi vedea cât de tare vă înnebuneşte! Simpla privire vă va
vindeca.
Reţineţi: eu nu vă învăţ să renunţaţi la gelozie. Cei care vă spun că trebuie să renunţaţi la
ea nu înţeleg nimic. Eu vă învăţ doar să priviţi cu luciditate, cu detaşare, să meditaţi, şi tot ceea ce
este stupid va dispărea de la sine – căci cine este dispus să poarte în continuare nişte podoabe
stupide? Dacă nu veţi realiza personal această stupiditate, nu vă va rămâne decât să o reprimaţi,
să o condamnaţi. Nu o veţi cunoaşte personal. O veţi arunca la subsolul subconştientului
dumneavoastră, unde va continua să fiarbă, amplificându-se. Această creştere este chiar mai
periculoasă, căci ea se produce în subteran. Va fi o creştere canceroasă, care se va răspândi,
afectându-vă întreaga viaţă. Mai devreme sau mai târziu, va exploda, iar în acel moment vă va
distruge.

136 din 187

● Paddy a primit cinci ani de puşcărie, împreună cu prietenii săi, un englez şi un scoţian.
Judecătorul le-a spus celor trei că pot lua cu ei în puşcărie un singur lucru: ceea ce îşi doresc mai
mult pe lume. Englezul a optat pentru o blondă, scoţianul pentru o ladă de whisky, iar Paddy
pentru mai multe cartuşe de ţigări. După trecerea celor cinci ani, cei trei au fost eliberaţi pe rând.
Englezul a ieşit alături de blonda sa, arătând complet epuizat. Scoţianul a ieşit sughiţând şi
împleticindu-se. Ultimul care a ieşit a fost Paddy, cu o mină extrem de frustrată. Care credeţi că
au fost primele sale cuvinte:
— Are cineva un foc?

▫ De ce mă tem atât de tare atunci când cineva încearcă

să se apropie de mine? ▫
Toată lumea se teme mai mult sau mai puţin. Aşa se explică de ce nimeni nu le permite
celor din jur să se apropie prea tare de el, de ce toţi oamenii evită iubirea. Uneori, ei o evită chiar
în numele iubirii. Oamenii se ţin reciproc la distanţă. Ei nu le permit celor din jur să se apropie
dincolo de o anumită limită.
De ce există această teamă? Oamenii se tem ca ceilalţi să nu descopere golul lor interior
dacă se apropie prea tare. Nu este o teamă de ceilalţi, ci de sine. Voi nu v-aţi putut accepta
niciodată golul interior. V-aţi creat o suprafaţă extrem de sofisticată, o faţă frumoasă şi
zâmbitoare, cuvinte bine alese, un corp elegant, pe scurt, o persona perfectă.
Aceasta este însă numai suprafaţa dumneavoastră. În spatele ei se ascunde un gol imens.
De aceea, vă temeţi că dacă cineva se apropie prea tare, va putea vedea dincolo de mască, dincolo
de surâsul dumneavoastră elegant, dincolo de cuvinte. Iar acest lucru vă înspăimântă. Ştiţi foarte
bine că dincolo nu mai există nimic. Totul există doar la suprafaţă, nu aveţi nici un pic de
profunzime. De aici teama.
Nu vreau să spun cu asta că nu aţi putea avea o anumită profunzime. Orice om dispune de
o asemenea profunzime, dar nimeni nu face primul pas. Acesta constă în a accepta golul interior
cu bucurie, detaşându-te de el. Dacă veţi continua să-l evitaţi la infinit, nu veţi permite nimănui să
se apropie de dumneavoastră. Dacă vă veţi bucura de acest gol interior, veţi fi cât se poate de
deschis şi îi veţi invita pe cei din jur să se apropie şi să privească în altarul intimităţii
dumneavoastră. Atunci când este acceptat, acest vid capătă o anumită calitate. Când este respins,
el capătă o calitate cu totul diferită. Diferenţa se produce în mintea dumneavoastră. Dacă îl
respingeţi, golul interior seamănă cu moartea. Dacă îl acceptaţi, el devine însăşi sursa vieţii.
Numai meditaţia vă va ajuta să vă deschideţi în faţa celor din jur. Numai ea vă poate
permite să conştientizaţi golul interior cu bucurie, ca pe o sărbătoare, ca pe o muzică celestă.
Numai ea vă va ajuta să scăpaţi de această teamă în faţa propriei goliciuni interioare,
transformând-o într-un veritabil altar, într-un refugiu, într-un adăpost. Ori de câte ori veţi fi
obosit, vă veţi putea retrage în acest adăpost, veţi putea dispărea în el. Când veţi începe să vă
iubiţi golul interior, bucurându-vă de el, mii de lotuşi vor înflori pe lacul acestui vid.
Dar voi vă temeţi atât de tare de acest gol încât refuzaţi să îl priviţi în faţă. Faceţi toate
eforturile de a-l evita. Preferaţi să ascultaţi un radio, să mergeţi la film, să priviţi la televizor, să
citiţi ziarul sau un roman poliţist, să faceţi orice, numai să-l evitaţi. Când sunteţi prea obosiţi,
adormiţi şi visaţi, dar continuaţi să nu-l priviţi în faţă, să nu vă apropiaţi niciodată prea tare de el,
să nu-l îmbrăţişaţi. Aceasta este explicaţia.
Mă întrebaţi: „De ce mă tem atât de tare atunci când cineva încearcă să se apropie de

137 din 187

mine?” Într-un fel, este o mare revelaţie. Toată lumea se teme de acest lucru, dar puţini oameni
reuşesc măcar să-l conştientizeze.
Lumea se fereşte de intimitate, de apropiere. Oamenii le permit celor din jur să se apropie
numai în anumite condiţii foarte stricte: de pildă, să le fie soţ sau soţie, să doarmă noaptea cu ei în
pat. Chiar şi aşa, ei mai continuă să menţină un zid invizibil faţă de celălalt. Cercetaţi acest lucru
şi veţi descoperi un zid foarte transparent, un zid din sticlă, care continuă să vă despartă de
partenerul de viaţă. Dincolo de el nimeni nu are acces, nici chiar soţul sau soţia. Cele două
intimităţi nu se întâlnesc niciodată. Fiecare are propriile sale secrete. Nimeni nu este 100%
deschis faţă de celălalt.
Nici chiar atunci când iubiţi, voi nu îi permiteţi celuilalt să pătrundă până la capăt în fiinţa
voastră. Reţineţi însă: dacă aţi face-o, aţi experimenta o stare de beatitudine pe care acum nu o
cunoaşteţi. Când corpurile a doi îndrăgostiţi fuzionează, ei trăiesc o stare de orgasm fizic. Când
două minţi fuzionează, se produce un orgasm psihologic. Când două spirite devin una, orgasmul
este spiritual.
Mulţi dintre cei de fată nu au auzit de ultimele două categorii de orgasme. Chiar şi
orgasmul fizic este o raritate printre oameni. Foarte puţini oameni ating orgasmul fizic; de aceea,
au şi uitat că acesta există. Ei confundă ejacularea cu orgasmul. Bărbaţii sunt convinşi că au
orgasm, pentru că ejaculează. 80% dintre femei cred că nu au orgasm, pentru că în cazul lor nu se
produce o ejaculare, la fel ca în cazul bărbaţilor. Ejacularea nu are însă nimic de-a face cu
orgasmul. Ea nu reprezintă altceva decât o eliberare locală, o pierdere de energie sexuală. O
pierdere reprezintă un fenomen negativ. Orgasmul este cu totul altceva. El reprezintă un dans al
energiilor, nu o pierdere. Orgasmul este o stare extatică, în care energia începe să curgă liber,
inundând întregul corp. Este o stare fizică, dar nu sexuală. Fiecare celulă a corpului se bucură de
ea. Este o stare regeneratoare, urmată de o mare pace.
Oamenii nu trăiesc prea des nici măcar această stare. Cum să le vorbeşti atunci de
orgasmul psihologic? Atunci când îi permiţi unei persoane să se apropie foarte mult de tine –
unui prieten, unei iubite, unui fiu, unui părinte, unui maestru, nu contează cui – când îi permiţi să
vină atât de aproape încât minţile voastre se întrepătrund, se produce un salt într-o altă
dimensiune, mult superioară orgasmului fizic.
Pentru cel care cunoaşte orgasmul psihologic, orgasmul fizic îşi pierde complet
atractivitatea. El devine un biet substitut.
În mod similar, orgasmul psihologic nu se compară nici pe departe cu cel spiritual, care se
produce atunci când două spirite fuzionează. Prin spirite înţeleg două viduri, două zerouri.
Reţineţi: două corpuri se pot atinge. Ele nu pot fuziona cu adevărat, din cauza densităţii materiei.
Cum ar putea ocupa acelaşi spaţiu două corpuri fizice? Este imposibil. În cel mai bun caz, tot ce
pot face ele este să se apropie foarte mult. Chiar şi în iubirea sexuală, cele două corpuri nu ating o
stare de fuziune reală. Penetrarea este extrem de superficială, o simplă atingere – căci două
obiecte fizice nu pot coexista în acelaşi spaţiu. Dacă eu stau în acest scaun, nimeni altcineva nu
mai poate sta în el. Dacă o piatră ocupă un anumit loc, nu mai poţi pune altceva în acel loc, căci
spaţiul este ocupat.
Obiectele fizice ocupă un anumit spaţiu. De aceea, ele nu pot decât să se atingă. Aşa se
explică toate suferinţele legate de iubire. Cei care nu cunosc decât iubirea fizică se vor simţi
întotdeauna mizerabil, căci ei nu pot decât să se atingă reciproc, iar marea aspiraţie interioară a
sufletului lor este să fuzioneze cu partenerul. Două obiecte fizice nu pot deveni însă unul. Este
imposibil.

138 din 187

 Comuniunea este ceva mai bună în cazul a două minţi. Acestea se pot apropia mult mai
mult. Nici chiar două gânduri nu pot ocupa însă acelaşi spaţiu, căci şi ele sunt tot nişte obiecte,
chiar dacă subtile. Atingerea lor este mult mai intimă, la fel ca între două lichide, dar tot mai
există o diviziune subtilă. Când se întâlnesc corpurile a doi îndrăgostiţi, ele par nişte pietre care
se ating. Când se întâlnesc două minţi, este ca şi cum ai amesteca apa cu uleiul. Comuniunea este
mult mai bună, dar fuziunea tot nu este deplină.
Două gânduri nu pot ocupa niciodată acelaşi spaţiu. Mintea nu se poate gândi niciodată la
două lucruri simultan. Pentru ca un alt gând să poată pătrunde în ea, primul trebuie să plece. La
un anumit moment, în minte nu poate exista mai mult de un singur gând. De aceea, chiar şi
prieteniei îi lipseşte ceva. Orgasmul psihologic este superior celui fizic, dar nu se compară cu cel
spiritual.
Penetrarea spirituală este singura posibilitate de a fuziona plenar cu altcineva – căci
spiritul înseamnă spaţiu vid. Două viduri pot fi împreună. Dar de ce numai două? ÎNTREGUL
vid al lumii poate fi una cu vidul individual, ocupând acelaşi spaţiu. Acest lucru este simplu, căci
vidul nu este solid, la fel ca obiectele, nici lichid, la fel ca apa sau gândurile. El nu conţine nimic
în sine. Puteţi deveni una cu oricât de multe viduri doriţi.
Atunci când veţi deveni capabili să vă conştientizaţi şi să vă bucuraţi de vidul individual,
le veţi putea permite celor din jur să se apropie de dumneavoastră. Mai mult decât atât, ei vor fi
întotdeauna bineveniţi în fiinţa dumneavoastră, căci nimeni nu poate pătrunde în fiinţa altcuiva
dacă nu se deschide la rândul lui. Nu există nici o altă cale.
De aceea, mi se pare de bun augur faptul că mă întrebaţi de ce vă temeţi atunci când
altcineva se apropie de dumneavoastră. Înseamnă că aţi devenit cât de cât conştient de vidul
dumneavoastră interior. Acum, tot ce aveţi de făcut este să vă amplificaţi această conştientizare.
Transformaţi-o într-o experienţă sublimă. Pătrundeţi în acest vid şi veţi avea surpriza să constataţi
că vidul este tot una cu meditaţia, cu ceea ce eu numesc divinitate. Veţi deveni astfel un templu,
deschis în faţa oricărui străin care doreşte să intre înăuntru.

▫ De ce fac femeile atâtea eforturi pentru a fi atrăgătoare

în faţa bărbaţilor, deşi pe de altă parte resping în mod
atât de categoric dorinţele sexuale ale acestora? ▫
Aceasta este o strategie politică. Femeilor le place să fie atrăgătoare, căci acest lucru le
conferă putere. Cu cât sunt mai atrăgătoare, cu atât mai mare este puterea lor asupra bărbaţilor. Şi
cine nu doreşte să fie puternic? Majoritatea oamenilor luptă întreaga lor viaţă pentru putere.
De ce vă doriţi voi atât de mult banii? Pentru putere. De ce vă doriţi să deveniţi prim
miniştri sau preşedinţi de ţară? Pentru putere. De ce vă doriţi respectabilitate, prestigiu? Pentru
putere. De ce vreţi să deveniţi sfinţi? Pentru putere.
Oamenii caută cu toţii puterea, deşi fac acest lucru în maniere diferite. Voi nu le-aţi lăsat
femeilor altă sursă de putere decât trupul lor. Aşa se explică de ce sunt atât de interesate să devină
atrăgătoare. Nu aţi remarcat că femeile moderne sunt mai puţin interesate de acest lucru? De ce
credeţi că se întâmplă aşa ceva? Pentru că au căpătat drepturi politice pe care altădată nu le
aveau.
Femeia modernă nu mai este la fel de înlănţuită ca altădată. Ea se poate lupta direct cu
bărbatul pentru un grad universitar, ca om de afaceri sau în plan politic. De aceea, nu mai este
atât de preocupată să devină atrăgătoare.

139 din 187

 Bărbaţii nu au fost niciodată foarte preocupaţi de înfăţişarea lor fizică. De ce? Acesta a
fost dintotdeauna apanajul femeilor, căci a fost unica sursă de putere la care aveau acces acestea.
Bărbaţii aveau la dispoziţie atât de multe alte surse încât cultivarea înfăţişării fizice i-ar fi făcut să
pară mai degrabă efeminaţi, ridicoli.
Lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Au existat în trecut epoci în care femeile erau la fel
de libere ca bărbaţii. Aceştia din urmă erau în acele vremuri la fel de interesaţi de înfăţişarea lor
ca şi femeile. Priviţi imaginea lui Krishna – cât de frumoase sunt robele sale din mătase, câte
podoabe poartă, ce cercei, ce coroană făcută din pene de păun. Frumuseţea lui este orbitoare.
În acele vremuri, bărbaţii şi femeile erau liberi. Puteau face orice doreau. A urmat apoi o
epocă lungă şi întunecată, în care femeile au fost reprimate. Motivul? Preoţii şi aşa-zişii voştri
sfinţi. Sfinţii voştri s-au temut întotdeauna de femei, căci acestea par atât de puternice. Ar putea
anula sfinţenia unui sfânt în numai câteva minute.
Se spune că o mamă încearcă timp de 25 de ani să facă din fiul ei un înţelept, după care
vine o altă femeie şi în numai două minute face din el un nătâng. Aşa se explică de ce nu-şi pot
ierta niciodată soacrele nurorile. Niciodată! Timp de 25 de ani s-au chinuit să facă din fiii lor
nişte oameni inteligenţi, şi în numai două minute totul s-a dus pe apa sâmbetei! Cum le-ar putea
ierta ele pe aceste femei?
Din cauza sfinţilor voştri femeile au fost condamnate. Teama lor în faţa femeilor a condus
la reprimarea acestora. Nemaiavând la dispoziţie nici o altă sursă de putere, de competiţie,
femeile au început să cultive unicul lucru care nu le putea fi luat: frumuseţea lor fizică.
Mă întrebaţi: „De ce fac femeile atâtea eforturi pentru a fi atrăgătoare în faţa bărbaţilor?”
Pentru putere. Cine nu doreşte să fie puternic? Până când nu va înţelege că puterea este
distractivă, violentă, că nu aduce nimic bun, omul va continua să fie fascinat de ea.
Mă întrebaţi apoi: dacă tot fac atâtea eforturi pentru a fi atrăgătoare, de ce îi resping
femeile pe bărbaţi? Din acelaşi motiv. Femeia nu îşi poate păstra puterea decât dacă aţâţă
bărbatul, la fel ca momeala pusă în faţa câinilor la curse, atât de aproape, şi totuşi imposibil de
prins. Numai aşa devine ea cu adevărat puternică. Dacă le-ar cădea prea uşor pradă bărbaţilor,
puterea sa ar dispărea imediat. De îndată ce bărbaţii le exploatează sexualitatea, de îndată ce se
folosesc de ele, puterea femeilor dispare. De aceea, ele îşi cultivă atractivitatea, dar îi ţin pe
bărbaţi la distanţă. Îi provoacă, îi seduc, dar când aceştia se apropie prea tare, le spun pur şi
simplu nu.
Logica este simplă. Dacă ar spune da, ar fi reduse la un simplu mecanism; ar fi folosite. Şi
nimănui nu-i place să fie folosit. Este reversul aceleiaşi politici a puterii. Puterea înseamnă
capacitatea de a te folosi de ceilalţi. Dacă altcineva se foloseşte de tine, puterea ta dispare. Eşti
redus la neputinţă.
De aceea, nici unei femei nu-i place să fie folosită. Iar bărbaţii s-au folosit de ele timp de
milenii la rând. Iubirea a devenit ceva dispreţuit. Ea ar trebui să fie valoarea supremă, dar nu este
– căci bărbaţii s-au folosit de femei, iar acestea s-au opus în mod natural. Nimănui nu-i place să
devină o marfă.
Aşa se explică de ce atâţia soţi dau din coadă în faţa soţiilor lor, care se pretind nişte
sfinte, mai presus de prostiile care le trec prin minte bărbaţilor lor. Femeile pretind că nu sunt
interesate de sex, că acesta este ceva „oribil”. Vă asigur că sunt la fel de interesate de sex ca şi
voi, dar nu-şi pot manifesta acest interes, căci în caz contrar v-aţi grăbi imediat să abuzaţi de ele,
folosindu-le la fel ca pe o marfă.

140 din 187

 De aceea, femeile continuă să îşi cultive atractivitatea, contestându-vă apoi dreptul de a vă
bucura de ea. Aceasta este satisfacţia puterii. Mai întâi vă atrag, ca şi cum aţi fi nişte păpuşi trase
de sfori, după care vă spun nu, reducându-vă la neputinţă. Veţi continua apoi să daţi din coadă în
faţa lor, iar ele se vor bucura.
Această poveste este murdară. Ea înlocuieşte iubirea cu o politică a puterii. Situaţia
trebuie schimbată, iar acest lucru nu este posibil decât prin crearea unei noi umanităţi, a unei lumi
noi, în care iubirea să nu mai fie o chestiune de putere. Lăsaţi măcar iubirea în afara jocurilor
voastre de putere. N-aveţi decât să vă bucuraţi în continuare de bani, de puterea voastră, dar lăsaţi
iubirea în afara acestei politici.
Iubirea are o valoare imensă. Nu faceţi din ea o marfă ieftină. Din păcate, voi aţi procedat
exact invers.
● Recrutul a sosit la garnizoana Legiunii Franceze din deşert. Curios, şi-a întrebat caporalul
ce poate face un bărbat pentru a se distra în acest loc izolat.
Caporalul i-a zâmbit cu înţelegere şi i-a răspuns:
— Vei vedea.
Tânărul a rămas uimit.
— Bine, dar, din câte remarc, aveţi mai bine de 100 de bărbaţi la această garnizoană, şi
nici o femeie.
— Vei vedea, a repetat caporalul.
În după-amiaza aceleiaşi zile, în curtea interioară a garnizoanei au fost aduse 300 de
cămile. Ca la un semnal, bărbaţii parcă au înnebunit. Ei s-au repezit asupra cămilelor şi au
început să facă dragoste cu ele.
Recrutul şi-a văzut caporalul grăbindu-se pe lângă el şi l-a prins de mânecă.
— Acum văd ce-ai vrut să spui, dar tot nu înţeleg. Sunt 300 de cămile şi numai 100 de
bărbaţi. De ce se grăbeşte atunci toată lumea să pună mâna pe o cămilă?
— Ce? i-a replicat caporalul, şocat. Vrei să rămânem cu cele urâte?
Nimeni nu doreşte să rămână cu o parteneră urâtă, chiar dacă este vorba de o simplă
cămilă. De aceea, femeile fac toate eforturile să devină frumoase, sau cel puţin să arate astfel. De
îndată ce îi prind pe bărbaţi în mrejele lor, ele încearcă să scape, căci totul nu este decât un joc.
Dacă bărbaţii încearcă să se îndepărteze, ele se apropie din nou de ei. Dacă bărbaţii se apropie,
ele se îndepărtează. Este un simplu joc, care nu are nimic de-a face cu iubirea. Este de-a dreptul
inuman, dar aşa se întâmplă lucrurile de secole şi aşa vor rămâne, până când nu veţi schimba ceva
în profunzime.
Reţineţi: orice fiinţă are o demnitate a ei şi nimeni nu are dreptul să o reducă la o simplă
marfă, la un obiect. Respectaţi-i pe bărbaţi şi respectaţi în egală măsură femeile, căci esenţa lor
este deopotrivă divină.
Cât despre ideea că bărbatul este cel care face dragoste cu femeia, uitaţi de ea, căci este o
prostie. Ea conduce la impresia că bărbatul este cel care acţionează, iar femeia nu este decât un
obiect asupra căruia acţionează acesta. Expresia este înşelătoare, creând sentimentul că bărbatul
reprezintă partea activă, iar femeia partea pasivă, receptivă. Această impresie este profund
greşită. Ambele părţi participă în egală măsură la jocul amoros, ambele sunt active, chiar dacă în
maniere diferite. Receptivitatea este maniera femeii de a participa la joc, dar ea nu are nimic de-a
face cu pasivitatea inertă.

141 din 187

 Nu trebuie să credeţi că numai voi sunteţi cei care acţionaţi asupra femeilor. Ele
acţionează în egală măsură asupra voastră. Fiecare din cele două părţi are un rol de o importanţă
covârşitoare în jocul amoros – dăruindu-se celuilalt, oferindu-şi energia. Fiecare reprezintă o
ofrandă în templul iubirii, în templul zeului iubirii. În urma acestui act de dăruire, zeul iubirii
pune stăpânire pe amândoi. Este un moment foarte sacru. Cine îl percepe ca atare îşi schimbă
radical comportamentul faţă de partener.
Nu este nimic rău în a încerca să fii frumos. Urâţenia apare doar atunci când această
frumuseţe este doar aparentă. Nu este nimic rău în a încerca să fii atrăgător. Urâţenia apare doar
atunci când te foloseşti de atractivitatea ta pentru a-i manipula pe alţii. Manipularea este un act de
viclenie. De altfel, toţi oamenii sunt frumoşi în mod natural. Nu aveţi nevoie de machiaje pentru a
deveni mai frumoşi. Machiajul este ceva urât. Adevărata frumuseţe se manifestă prin simplitate,
prin inocenţă, prin naturaleţe şi spontaneitate. Nu folosiţi această frumuseţe ca o armă în politica
puterii, în acest fel, nu veţi face decât să o profanaţi. Veţi comite un sacrilegiu.
Frumuseţea este un dar al naturii. Împărtăşiţi-o, dar nu vă folosiţi de ea pentru a-i domina
pe ceilalţi, pentru a-i supune.

▫ Soţul meu mă iubeşte atât de mult încât nu s-a gândit

niciodată la o altă femeie, deşi trăim împreună de
aproape 25 de ani. Aproape că nu-mi vine să cred, dar
este adevărat. Ce poţi să-mi spui îţi legătură cu acest
lucru? ▫
Nici mie nu-mi vine să cred!
● A fost odată un om al cărui nume era: Incredibil. Era căsătorit cu o femeie foarte drăguţă
şi cei doi alcătuiau împreună un cuplu foarte reuşit.
Într-o zi, Incredibil s-a simţit atât de bolnav încât şi-a dat seama că este pe moarte. De
aceea, el şi-a chemat soţia şi i-a spus:
— Draga mea, am suportat întreaga mea viaţă acest nume idiot. Acum, că sunt pe moarte,
te rog să-mi promiţi un singur lucru: că nu vei pune acest nume pe mormântul meu. Poţi să
gravezi pe piatra de mormânt câteva rânduri sau să îmi pui o fotografie, dar nu pomeni nimic de
nume, căci nu doresc să îl port cu mine în eternitate.
Soţia a fost de acord. După ce omul a murit, ea i-a aşezat pe mormânt o piatră pe care erau
scrise următoarele cuvinte: „Aici odihneşte un bărbat care nu şi-a înşelat niciodată soţia”.
Toţi drumeţii care treceau pe lângă mormântul omului nostru nu aveau însă decât un
singur comentariu de făcut: „Incredibil!”
Aşadar, fie soţul dumneavoastră este mort, fie este nebun. Sau poate că v-aţi căsătorit cu
un Buddha! Dar mă întreb ce face un tip ca Buddha lângă dumneavoastră?
● Două prietene vorbeau odată pe plajă:
— Desigur, toate aceste fete tinere, aproape complet dezbrăcate, reprezintă o tentaţie
constantă pentru soţii noştri…, a spus una.
— Poate, i-a răspuns cealaltă, dar eu am o încredere absolută în soţul meu. Acesta este
îndrăgostit nebuneşte de mine.
— O, i-a spus prima, şi nu are nici un moment când îşi revine la normal?

142 din 187

 Atunci când iubeşte pe cineva, bărbatul (la fel ca şi femeia) va iubi cu siguranţă mai multe
persoane, căci iubirea nu poate fi limitată la o singură persoană. Dacă există, ea nu poate fi
limitată. Dacă nu există deloc, atunci problema dispare din start.
Iubirea este ca respiraţia. Nu poţi avea încredere în cineva care spune: „Nu respir decât
atunci când sunt cu tine. În restul timpului nu respir deloc”. Cum ai putea crede o asemenea
afirmaţie? Dacă nu ar respira în restul timpului, omul ar fi mort. Iubirea este respiraţia sufletului.
Din păcate, noi i-am condiţionat de secole pe oameni să creadă asemenea aberaţii, creând
o cantitate incredibilă de ură, de posesivitate, de gelozie şi de suferinţă în această lume. I-am
condiţionat pe oameni să creadă că iubirea nu se poate produce decât între două persoane. Dacă
există, ea este un fenomen declanşat între doi oameni; în caz contrar, ea nu este autentică.
Adevărul este exact pe dos: dacă este redusă la numai două persoane, iubirea nu este autentică.
Este o pseudo-iubire. Cele două persoane pretind că se iubesc, dar sunt nesincere una faţă de
cealaltă, şi chiar faţă de sine.
Dacă un bărbat este atras de frumuseţe, cum ar putea evita el să privească alte femei
frumoase şi cum ar putea pretinde că nu este atras de ele? Singura modalitate ar fi să îi ucizi
interesul faţă de frumuseţe, dar în acest caz, el nu va mai fi interesat nici de frumuseţea soţiei
sale. Exact acest lucru s-a întâmplat: din cauza acestei credinţe stupide că iubirea nu poate exista
decât între două persoane, aceasta a dispărut complet de pe pământ. Singura posibilitate de a te
descurca pe această planetă constă în a nu-ţi iubi soţia, în a-ţi ucide instinctul iubirii, în a-ţi
reprima orice atracţie faţă de frumuseţe, în a uita că aceasta există. Un asemenea bărbat nu-şi va
iubi însă niciodată soţia, reţineţi. El poate pretinde că o iubeşte, poate face toate gesturile
necesare care să îi inducă această părere, dar vor fi gesturi goale, fără conţinut. La fel, dacă unei
femei i se spune: „Nu poţi iubi alţi bărbaţi decât pe soţul tău”, ea îşi va pierde mai devreme sau
mai târziu interesul chiar faţă de acesta.
Aşa se explică de ce există atâtea certuri între soţi, de ce nu mai vezi o căsnicie fericită.
Toţi cei căsătoriţi sunt trişti sau furioşi, şi este firesc să fie astfel, căci toţi pretind că se iubesc,
dar în realitate nimeni nu iubeşte pe nimeni.
Adevărul este că orice bărbat atras de frumuseţe va fi interesat de mai multe femei, la fel
cum orice femeie atrasă de frumuseţe va fi interesată de mai mulţi bărbaţi. Este posibil ca ea să
fie interesată mai mult de o anumită persoană, poate chiar să-şi dorească să trăiască împreună cu
aceasta, dar interesul ei faţă de alţi bărbaţi nu va dispărea instantaneu, odată cu această decizie.
Din păcate, dacă soţul se plimbă cu soţia şi îi spune: „Priveşte acea femeie. Cât de frumoasă
este!”, imediat apar necazurile. Ştiind acest lucru, soţul preferă să se abţină. Nu este nimic rău în
această afirmaţie. Dimpotrivă, ar trebui să vă bucuraţi că aveţi un soţ viu, sănătos, capabil să se
bucure încă de frumuseţe, sensibil în faţa acesteia. Nu aveţi nici un motiv să fiţi geloasă.
Dar, vai! Soţul nu poate spune aşa ceva. Dimpotrivă, va pretinde chiar că nu a văzut deloc
femeia în cauză. De fapt, a văzut-o foarte bine, dar preferă să poarte ochelari de soare, numai
pentru ca soţia să nu-şi dea seama încotro priveşte! Va găsi tot felul de pretexte pentru a o putea
privi în continuare – de pildă, ar putea vorbi de frumuseţea copacului de alături. Evident, copacul
nu îl interesează deloc. Ceea ce îl interesează pe el este femeia care stă la umbra lui! Soţia îşi dă
seama foarte bine de unde provine acest interes subit faţă de copac…
La fel, o femeie nu îi poate spune soţului ei: „Priveşte, ce bărbat frumos!” Soţul s-ar simţi
ofensat, egoul lui ar fi rănit. Toţi cred că „Nimeni nu poate fi mai frumos ca mine”.
Evident, aceasta este o prostie. În realitate, orice om este unic. Fiecare are ceva ce alţii nu
au. Poate că acest bărbat are ochi mai frumoşi ca tine. Poate că tu ai un nas mai frumos ca el, dar

143 din 187

ce te faci cu ochii? Poate că faţa ta este mai frumoasă, dar ce te faci cu corpul său bine
proporţionat?
Dacă ar fi mai inteligenţi, oamenii ar aprecia aceste lucruri. Mai mult, s-ar ajuta reciproc
să le aprecieze. Ei ar trebui să fie primii care să recunoască: „Ai dreptate, acea femeie este
frumoasă. Acel bărbat este atrăgător”. Nu este nimic rău în asta. Această apreciere nu trebuie
neapărat să distrugă iubirea care vă leagă. Dimpotrivă, o poate amplifica. O comunicare atât de
autentică nu poate fi decât o hrană pentru iubire. Orice minciună conduce la dispariţia iubirii, la
crearea unei distanţe între cei doi îndrăgostiţi.
Niharika, ajută-l pe soţul tău să se trezească din nou la viaţă, să-şi recapete sănătatea, să
fie din nou sensibil. Probabil că ai avut o contribuţie decisivă la această stare de lucruri, dar te
asigur că nu este sănătoasă. Este patologică. Dacă îţi spune că nu s-a gândit niciodată în viaţă la o
altă femeie, adu-ţi aminte că şi tu eşti femeie. Nu eşti altceva. Chiar dacă eşti soţia lui, acest lucru
nu schimbă cu nimic lucrurile. Dacă şi-a pierdut interesul faţă de femei – şi doar există atâtea
femei frumoase pe acest pământ înseamnă că şi l-a pierdut şi faţă de tine. Cine ştie, poate că tu
eşti unica responsabilă pentru această stare de lucruri.
Aşa se explică de ce spui tu însăţi: „Aproape că nu-mi vine să cred, dar este adevărat”.
Nu-ţi vine să crezi pentru că tu însăţi te gândeşti la alţi bărbaţi, deci cum l-ai putea crede?
Dacă toate femeile se gândesc la alţi bărbaţi, cum poţi crede că soţul tău nu se gândeşte la alte
femei?
În realitate, atunci când un bărbat face dragoste cu o femeie, în special dacă cei doi sunt
căsătoriţi, în pat se află patru persoane. Bărbatul se gândeşte la o altă femeie, iar femeia la un alt
bărbat. Femeia se gândeşte la Mohammed Aii, iar bărbatul la Sophia Loren, şi totul merge ca pe
roate!
De aceea preferă oamenii să nu facă dragoste la lumina zilei. Ei fac dragoste noaptea, de
preferinţă cu luminile stinse, pentru a-şi putea da frâu liber imaginaţiei. În realitate, diferenţele
între oameni nu sunt nici pe departe atât de mari. Actul amoros reprezintă o fuziune a esenţelor,
iar la acest nivel diferenţele dispar cu totul. Ele nu se manifestă decât la suprafaţa lucrurilor.
De aceea, nu este nimic rău în a fi interesat de alte persoane. Ajutaţi-vă partenerii, căci
aceştia au nevoie de ajutorul vostru. Experienţa m-a învăţat că femeia este de regulă cea care îl
distruge pe bărbat. Bărbatul pretinde că deţine controlul, dar lucrurile stau întotdeauna pe dos.
Femeia are o încredere atât de deplină în puterea ei că îi permite bărbatului să vorbească de
pretinsa sa putere, ştiind că asta nu îi ştirbeşte cu nimic adevăratul statut.
Ea gândeşte cam aşa: „Aceasta este diviziunea muncii între noi: tu ai dreptul să vorbeşti
despre putere, ai această libertate, dar eu sunt adevărata stăpână în casa mea”.
● Într-o zi, m-am dus să îi văd pe Mulla Nasruddin. L-am găsit ascuns sub pat. L-am
întrebat:
— Ce s-a întâmplat? De ce stai ascuns sub pat?
Chiar atunci a intrat soţia lui Mulla şi i-a strigat:
— Laşule! Ieşi imediat de sub pat şi îţi arăt eu cine e stăpân în casa noastră!
Mulla i-a răspuns:
— Nimeni nu mă poate forţa să ies de sub pat! Eu sunt stăpânul, aşa că pot să stau oriunde
poftesc!
Soţia lui Mulla era foarte grasă, aşa că nu putea intra sub pat. Curios, am întrebat-o:

144 din 187

 — Ce ai de gând să faci în această situaţie?
— Aşteaptă niţel! mi-a răspuns ea. În curând se face ora prânzului, aşa că va trebui să iasă
de sub pat! De altfel, atât timp cât se află sub pat, nu are decât să vorbească de faptul că el e
stăpân aici. Deasupra patului, eu ştiu foarte bine cine este adevăratul stăpân!
Ajută-ţi bietul tău bărbat. Probabil că l-ai distrus, fără să ştii ce faci, desigur. Strategiile
feminine sunt foarte subtile. Readu-l la viaţă din mormântul în care l-ai băgat. Abia atunci îşi va
recăpăta el interesul faţă de tine, şi îţi va fi recunoscător pentru asta.
Toate cuplurile ar trebui să reţină acest lucru: un cuplu nu înseamnă că devii stăpânul
celuilalt, ci doar tovarăşul sau prietenul lui. Nu consideraţi că o relaţie de cuplu este veşnică. Ea
nu are nimic de-a face cu posesivitatea. Oamenii nu sunt nişte lucruri pe care le poţi poseda; ei
trebuie respectaţi. Nu pot fi folosiţi la fel ca nişte obiecte. Soţii se folosesc de soţiile lor, soţiile de
soţi, şi toată lumea se minunează de ce este atât de nefericită planeta pe care trăim.
Această suferinţă este inutilă. 99% din ea este propria noastră creaţie. Restul de 1% se
datorează unor cauze obiective, căci corpul nostru este limitat. El poate îmbătrâni, se poate
îmbolnăvi, mai devreme sau mai târziu va muri, dar toate aceste suferinţe cumulate nu depăşesc
mai mult de 1%. Dacă 99% din această suferinţă ar dispărea, toată lumea ar accepta cu detaşare
restul de 1 %, iar problemele umanităţii nu ar mai exista.

▫ Ieri ne-ai vorbit de homosexualitate şi ne-ai făcut să

râdem la gândul că toţi bărbaţii ar putea merge
plimbându-se de mână pe străzi şi spunându-şi
„iubitule”. Sunt de acord cu râsul, dar uneori pare să
semene cu o bătaie de joc. Fiind eu însumi homosexual,
m-am simţit foarte afectat. Explică-ne cum trebuie să
reacţionăm în faţa unor asemenea hohote de râs dacă
suntem homosexuali, negri, evrei, sau dacă aparţinem
oricărei alte minorităţi? ▫
Nu eşti singurul homosexual prezent. Există destui homosexuali şi lesbiene la cursurile
noastre. Este o lume în miniatură. Grădina mea conţine tot felul de flori. Este mai degrabă o
junglă decât o grădină. Iar eu accept pe toată lumea – chiar şi plantele sălbatice. Toată lumea este
binevenită.
De ce ai fost singurul care s-a simţit deranjat? Există homosexuali foarte bine cunoscuţi
de faţă. De fapt, nici n-am ştiut până acum că eşti unul dintre ei. De ce te-ai simţit deranjat? De ce
nimeni altcineva nu s-a simţii deranjat? Pentru că ceilalţi au învăţat să accepte. Aceasta este
întreaga esenţă a învăţăturii mele. Acceptaţi-vă aşa cum sunteţi. Nu vă auto-condamnaţi, nu vă
judecaţi, nu faceţi judecăţi de valoare. Eşti homosexual – şi ce dacă? Bucură-te de acest lucru,
căci existenţa te-a făcut astfel. Aceasta este maniera lui Dumnezeu de a se manifesta prin tine.
Începând cu Socrate, umanitatea a dat homosexuali foarte mari.
Dacă vei privi îndelungata istorie a homosexualilor, vei rămâne surprins: cuplurile lor au
fost întotdeauna mai stabile şi mai frumoase decât ale heterosexualilor. Aproape toţi marii poeţi,
pictori, muzicieni, artişti – au avut o tendinţă către homosexualitate. Trebuie să existe o
conexiune. De ce au această tendinţă marii artişti? Pentru că ei sunt oameni inventivi, nu se

145 din 187

mulţumesc niciodată cu lucrurile aşa cum sunt. Ei încearcă tot timpul să descopere senzaţii noi.
Heterosexualitatea este un fenomen natural, un dat al naturii. De aceea, oamenii inventivi
încearcă modalităţi noi de a stabili relaţii de cuplu. Imaginaţia lor nu are limite. Să iubeşti tot
timpul numai femei pare să devină o rutină. Aceşti oameni îşi doresc experimente noi. Practic, ei
au creat homosexualitatea, căci sunt nişte inventatori.
Unii au mers chiar mai departe. Au devenit bisexuali. Un bisexual este mai complet decât
un homosexual. El este mai fluid. Se poate adapta deopotrivă alături de o femeie şi alături de un
bărbat. Senzaţiile lui sunt mult mai bogate. Nu se va plictisi niciodată. Dacă nu îşi va găsi o
iubită, îşi va găsi cu siguranţă un iubit.
Probabil că tu te simţi vinovat în profunzimile fiinţei tale. Altminteri, ai fi râs alături de
ceilalţi şi te-ai fi bucurat de glumă. De fapt, eu nici nu sunt responsabil pentru rostirea acelor
cuvinte. Ghici cine este responsabil?… Nu cred că vei ghici. Papa!
● Papa a făcut odată o vizită la Pământul Sfânt. În ultima zi a vizitei, s-a dus pe Muntele
Calvarului şi s-a rugat. Pe drumul de întoarcere părea de-a dreptul iluminat, cu cădelniţa sa în
mână. Un homosexual care l-a privit tot timpul de la distanţă, fără să-l recunoască, a venit la el, l-
a tras uşor de mânecă şi i-a spus:
— Bună, iubito! Ţi-a luat foc poşeta!
Ideea mi-a venit de la acest papă! De aceea, te rog, nu te simţi ofensat. Eu nu am nimic cu
nimeni, nici cu negrii, nici cu evreii, nici cu homosexualii. Întregul meu mesaj este unul de
acceptare.
Dar nu eu sunt cel care inventează aceste glume. Prietenii mei mi le trimit în permanenţă.
Dacă ştii vreo glumă împotriva heterosexualilor, nu ezita să mi-o trimiţi. Te asigur că o voi repeta
public.
Au existat femei care mi-au scris că glumele mele au ceva cu persoanele de sex feminin.
Ce pot face? Trimiteţi-mi glume împotriva bărbaţilor! Nu eu inventez aceste glume.
Oamenii sunt cei care mi le trimit. Trimiteţi-mi orice fel de glume şi eu le voi folosi în
discursurile mele.
Acest sentiment de vinovăţie nu este însă bun. În adâncurile fiinţei tale, tu te simţi ca şi
cum ai greşi undeva, şi acest lucru te doare. Ai o rană în interior. Ai ascuns-o, dar ea nu s-a
vindecat. Dacă îmi înţelegi mesajul, scote-o la lumină. Numai astfel se va putea vindeca ea. Lasă
soarele şi vântul să o vindece. Descoper-o!
Nu este nimic greşit în faptul că eşti ceea ce eşti. Nu ar trebui să te intereseze opiniile
celorlalţi. Dacă doi bărbaţi se simt bine împreună, nimeni nu are dreptul să intervină în fericirea
lor. Nici o lege, nici un guvern, nici o religie, nici o biserică – nu au acest drept. Dacă doi bărbaţi
sunt fericiţi împreună, este dreptul lor legitim. Cu toţii dorim ca lumea în care trăim să devină
fericită, iar aceşti doi bărbaţi contribuie cu fericirea lor la marea fericire colectivă.
Dacă două femei sunt fericite împreună, lumea în care trăim devine ea însăşi mai fericită.
Nu le faceţi să se simtă vinovate. Din păcate, senzaţia de vinovăţie persistă, căci de-a lungul
timpului vi s-a spus dintotdeauna că homosexualitatea este un păcat, şi încă unul din cele mai
mari.
O să rămâneţi surprinşi, dar au existat state în America, cu numai o sută de ani în urmă, în
care homosexualitatea se pedepsea cu închisoarea pe viaţă. Au existat chiar ţări în care pedeapsa
era decapitarea.

146 din 187

 Umanitatea a dat dovadă de multă prostie în trecut, iar aceste condiţionări au rămas în
subconştientul colectiv.
● Un ventriloc se plimba odată cu maşina pe un drum de ţară. Privirile i-au fost atrase de o
fermă mare. Le-a cerut proprietarilor permisiunea de a vizita ferma, şi aceştia i-au acordat-o.
Când a ajuns la grajduri, ventrilocul s-a gândit să se distreze puţin. De aceea, el a început
să necheze la fel ca şi caii, scoţând însă cuvinte inteligibile.
Speriat la culme, ghidul a ieşit din grajd şi i-a strigat fermierului:
— Sam, animalele au început să vorbească! Dacă oaia aia nebună îţi spune ceva despre
mine, să ştii că este o minciună sfruntată!
Aşa iese la lumină vinovăţia – când te aştepţi mai puţin. Nu o poţi ascunde la infinit. Mai
devreme sau mai târziu, va găsi ea o cale de a se manifesta.
Tu îţi condamni propria homosexualitate. Aşa se explică biletul tău. Dacă nu te-ai fi
condamnat singur, ai fi râs şi tu la gluma mea, la fel ca şi ceilalţi! Până când nu devine capabil să
râdă de sine, omul nu va cunoaşte niciodată cu adevărat adevărata bucurie şi frumuseţe a râsului.
Este foarte uşor să râzi de alţii; este un act de cruzime, de răutate. Atunci când râzi de tine, actul
capătă însă o conotaţie spirituală. Din păcate, noi continuăm să ne ascundem în spatele
argumentelor noastre raţionale.
De pildă, tu ai ajuns la concluzia că am ofensat comunitatea homosexuală. Te asigur că eu
nu sunt un heterosexual, aşa cum nu sunt nici homosexual, nici bisexual. De aceea, nu pot fi
împotriva unora sau altora. Eu nu mai aparţin lumii sexului. Aceasta şi-a pierdut orice
semnificaţie pentru mine. De aceea, vă pot accepta pe toţi.
Aşa-zişii voştri sfinţi nu vă pot accepta pe toţi, căci ei continuă să aparţină lumii sexului.
Au rămas fiinţe sexuale – reprimate, obsedate, împotrivindu-se sexului, dar atunci când te
împotriveşti nu dovedeşti decât că ai rămas la fel de obsedat. Eu nu sunt nici pentru, nici contra.
Pentru mine, pur şi simplu nu contează. Sexul este un simplu joc cu care oamenii continuă să se
amuze. Nu are nici o conotaţie serioasă. Este ceva copilăresc.
Sper că va veni ziua când veţi trece de această etapă a copilăriei, iar atunci se va petrece
un fenomen cu totul inedit. În Orient noi îl numim brahmacharya. Occidentalii nu au un cuvânt
echivalent pentru el – căci în Occident conştiinţa nu a ajuns niciodată la asemenea înălţimi.
Cuvântul celibat reprezintă o traducere limitată, cu conotaţii mai degrabă urâte.
A fi „celibatar” înseamnă a nu fi implicat în acte sexuale; este un cuvânt negativ. Un
celibatar nu a transcens neapărat sexualitatea; pur şi simplu, el se abţine de la ea. Brahmacharya
înseamnă „a trăi la fel ca Dumnezeu”. Aceasta este traducerea ei literală. Ce înseamnă acest
lucru? Înseamnă că sexualitatea a dispărut complet. Flacăra fiinţei nu mai scoate deloc fum. Când
sexualitatea a dispărut complet, întreaga sa energie devine liberă să se manifeste ca iubire pură,
ca şi compasiune.
Simţindu-te ofensat, tu te-ai expus singur. Într-un fel, acest lucru este benefic. Nu te mai
simţi vinovat. Nuditatea fiinţei este întotdeauna benefică. Nu te mai teme, căci aceasta este
singura cale de a te cunoaşte pe sine.
● Există o legendă care spune că Sigmund Freud şi Cari Jung au călătorit odată împreună
într-un tren. Jung a început să-l psihanalizeze pe Freud, pătrunzând din ce în ce mai adânc în
psihicul său, în încercarea de a ajunge la sursa nevrozei sale. Freud era o fiinţă foarte evazivă. De
aceea, când Jung s-a apropiat suficient de mult de esenţa lui Freud, el i-a cerut nerăbdător să-şi
reveleze adevăratul sine, esenţa fiinţei sale.

147 din 187

 — Nu pot, a refuzat Freud. Ar însemna să renunţ la autoritatea mea.
Auzind aceste cuvinte, Jung s-a relaxat şi a oftat:
— În acest caz, i-a spus el, ţi-ai pierdut-o deja.
Un om adevărat este întotdeauna pregătit să îşi expună esenţa, pentru că nu are nimic de
care să se teamă. Atunci când a spus: „Nu îmi pot expune sinele real, căci mă tem că aş renunţa
astfel la autoritatea mea”, Freud a recunoscut că poartă o mască, un pseudo-sine. A purtat această
mască întreaga sa viaţă. Deşi a fost părintele psihanalizei, nu s-a lăsat niciodată psihanalizat el
însuşi. Discipolii săi au încercat de multe ori acest lucru, dar el i-a refuzat de fiecare dată, căci se
temea.
Legenda de mai sus conţine un simbolism profund: Freud se temea să se expună aşa cum
este, de teama de a nu-şi pierde autoritatea. Un om cu adevărat autoritar nu se va teme niciodată
că şi-ar putea pierde această autoritate. Este imposibil să pierzi o calitate atunci când face parte
din esenţa ta. De altfel, aceasta este diferenţa dintre un om autoritar şi un despot. Despotul nu are
o autoritate reală. El pretinde acest lucru, dar trebuie să-l impună cu forţa. Un om cu adevărat
autoritar nu se terne să-şi expună esenţa, căci autoritatea sa nu este impusă din exterior, ci
reprezintă o calitate intrinsecă fiinţei sale.
Jung a avut dreptate atunci când s-a relaxat şi a spus:
„Înseamnă că deja ţi-ai pierdut-o”.
Se spune că de atunci a început râca dintre Freud şi Jung. Cei doi nu au mai găsit
niciodată o cale de comunicare. După părerea mea, nu Jung a fost responsabil pentru această
prăpastie, ci Freud. Acesta suferea de numeroase nevroze, dar nu a permis nimănui să-l
psihanalizeze.
Scopul meu este să vă ajut să vă expuneţi într-o nuditate cât mai deplină, oricine aţi fi.
Dorinţa mea este să descopăr cine sunteţi şi să scot acest adevăr la lumină. Uneori, procesul este
dureros, şocant. Vă poate ofensa, vă poate răni, dar aveţi puţină răbdare. Orice proces chirurgical
este dureros la început.

▫ Îmi iubesc foarte mult iubitul, iar relaţia noastră este

minunată atunci când suntem împreună, dar ori de câte
ori văd că este interesat de o altă femeie, chiar dacă nu
face altceva decât să vorbească cu ea, devin incredibil de
geloasă. Nu doresc să îi las impresia că nu-i acord
libertatea de care are nevoie, dar îmi este extrem de greu
să îmi ascund acest sentiment de gelozie. Ce mă
sfătuieşti? ▫
Gelozia nu este benefică, dar o gelozie reprimată este chiar mai periculoasă decât dacă
este manifestată. Sfatul ideal ar fi să nu mai fii deloc geloasă, dar dacă gelozia există deja, nu pot
decât să te sfătuiesc să îţi manifeşti acest sentiment.
Absenţa geloziei ar fi de dorit, dar ea nu apare decât după maturizarea deplină a fiinţei.
Un om care nu este gelos este cu adevărat un om realizat, un om matur din punct de vedere
spiritual. Numai cel care s-a acceptat în totalitate şi care se simte fericit cu sine, fără a se compara
vreodată cu altcineva, poate fi cu adevărat lipsit de gelozie. Gelozia apare întotdeauna ca urmare

148 din 187

a unei comparaţii.
De pildă, să spunem că iubeşti o persoană, care îţi răspunde la această iubire. Într-o bună
zi, constaţi că persoana iubită se simte atrasă de altcineva, şi imediat începi să compari. De vreme
ce te părăseşte, înseamnă că a găsit pe cineva mai bun decât tine, sau mai frumos decât tine.
Chiar dacă nu întotdeauna vă daţi seama de acest proces, cam aşa se derulează lucrările:
în mintea voastră apare ideea că partenerul de cuplu a găsit pe cineva mai bun sau mai frumos
decât voi, căci altminteri nu v-ar fi părăsit. Acest sentiment vă creează o senzaţie de inferioritate,
şi astfel începe gelozia. De aceea, voi creaţi tot felul de obstacole încercând să distrugeţi această
posibilitate.
Absenţa geloziei nu devine posibilă decât printr-o acceptare de sine totală, mai presus de
orice comparaţie. Atunci, chiar dacă partenerul de cuplu decide să plece cu altcineva, în mintea ta
nu se naşte nici un fel de comparaţie. Faptul că el este atras de o altă femeie rămâne un simplu
fapt. Nu trebuie neapărat să intri în conflict cu cealaltă femeie, sau să-ţi faci o părere proastă
despre tine. Practic, tu nu eşti implicată cu nimic.
Această stare nu este însă posibilă decât atunci când devii atât de perfect integrată încât să
poţi trăi fără un iubit, să poţi fi la fel de fericită chiar şi când eşti singură, atunci când iubirea nu
mai este o necesitate, ci doar un simplu joc. Dacă eşti iubită, bine, dacă nu, tot bine.
Egoul nu mai este deloc implicat în acest joc. Dacă un bărbat te iubeşte, acest lucru nu
înseamnă că te-a ales pe tine mai presus de tot restul femeilor de pe pământ. La fel, el nu îţi mai
apare ca fiind cel mai perfect bărbat din lume.
Atunci când gândeşti în aceşti termeni, dacă unul din cei doi parteneri îşi pierde interesul
faţă de celălalt, acesta din urmă se simte rănit, căci nu mai este în vârful topului.
Cam aşa se petrec lucrurile în lumea voastră. Realitatea trebuie însă să fie acceptată. La
ora actuală, nu ai de ales decât între două posibilităţi: să îţi exprimi sau să îţi reprimi gelozia.
Gelozia reprimată poate fi extrem de periculoasă. Cel puţin, dacă îţi manifeşti gelozia, poţi scăpa
de ea; nu o acumulezi în fiinţa ta. Gelozia reprimată rămâne în interiorul fiinţei, iar mai devreme
sau mai târziu va exploda. Când te vei aştepta mai puţin, ea va exploda. Paharul se va umple şi
ultima picătură, deşi aparent neînsemnată, va declanşa explozia. Vei arăta atunci ca o nebună,
căci reacţia ta va părea absolut excesivă.
Poate că iubitul tău va citi o carte, fără să te privească.
Aceasta va fi ultima picătură. Îi vei lua cartea şi o vei arunca, spunând: „Cum poţi să
citeşti cu mine de faţă?”
Această reacţie pare cu totul exagerată. Cartea nu este o femeie, dar ea va deveni un
simplu pretext, şi tot ce ai adunat atâta timp în tine va exploda. Iubitului tău i se va părea însă
ciudat – pentru o simplă carte!… Tu însăţi te vei simţi stânjenită, ştiind foarte bine că nu acesta
este motivul real.
De aceea sunt atât de stupide relaţiile voastre. Atunci când trebuie să vă manifestaţi, voi
reprimaţi, iar atunci când nu este cazul, totul explodează. Este de preferat să te manifeşti atunci
când simţi că trebuie să o faci; cel puţin, vei exploda în contextul potrivit, nu vei părea stupid.
Mai mult, gelozia nu va avea timp să se acumuleze, să devină imposibil de stăpânit. Este
mult mai bine să îi spui iubitului tău că eşti geloasă. Nu trebuie să-l învinovăţeşti de ceva; este
suficient să expui faptele. Nu trebuie să-i spui ce anume să facă. Acest lucru nu este absolut deloc
necesar. Dacă doreşte cu adevărat să plece cu o altă femeie, o va face oricum. Cum te-ai putea
opune? Orice om în această situaţie este neajutorat.

149 din 187

 Înainte de a deveni iubitul tău a fost cu o altă femeie. Atunci nu ţi s-a părut nefiresc. La
fel de normal este să plece de la tine la altcineva. Trebuie să accepţi realitatea. Dacă nu ar fi fost
atât de instabil în sentimentele sale, nu ar fi ajuns cu siguranţă nici la tine, ar fi rămas cu femeia
de dinainte. Fiind instabil, te-ai putut bucura de câteva clipe de plăcere alături de el. Acum a sosit
timpul să meargă mai departe. Nu este nimic rău în asta.
Nu-l face să se simtă vinovat. Spune-i simplu: „Mă simt geloasă. Nu este vina ta. Fă ceea
ce crezi că trebuie să faci. Dacă eu nu-mi pot controla gelozia, cum ai putea să-ţi controlezi tu
atracţia fată de alte femei?” M-ai înţeles?
„Dacă eu nu-mi pot reprima gelozia, de ce ţi-ai reprima tu sentimentele faţă de alte femei?
Eşti la fel de neajutorat ca şi mine. Eu una, te înţeleg. Înţelege-mă şi tu pe mine”.
În viziunea mea, orice relaţie are nevoie de acest gen de înţelegere. Nu-l face să se simtă
vinovat. El nu te întreabă de ce te simţi geloasă. La urma urmei, nimeni nu ar trebui să fie gelos.
Dar nimeni nu se poate lupta cu realitatea.
De aceea, nu-ţi reprima gelozia; dacă o vei reprima, te vei otrăvi singură. Când iubitul îţi
va lua mâna în mâna sa, aceasta va fi rece. Fluxul de energie va înceta; mâna ta nu-i va mai oferi
căldura ei. Cum ţi-ai mai putea manifesta căldura, când ştii că el îţi distruge fericirea? Chiar dacă
iubitul tău va continua să facă dragoste cu tine, tu vei rămâne rece, fără să-i permiţi accesul la
energia ta, fără să-i mai arăţi vreun semn de iubire. Te vei complace în relaţie, ca şi cum ai tolera-
o cu greu. Vei începe să îţi arăţi plictiseala.
Toate aceste procese se vor declanşa automat, din cauza geloziei care va continua să îţi
otrăvească fiinţa. De aceea, cel mai bine este să scapi de ea. Dacă te simţi furioasă, manifestă-ţi
furia. Chiar acum, când o simţi! Nu acumula această nebunie, scapă de ea. Ori de câte ori simţi
asemenea sentimente negative, exprimă-le, atât timp cât sunt vii. Te asigur că ele nu îţi vor
distruge relaţia. Dimpotrivă, îi vor da viaţă.
Nu te mai gândi la faptul că aceste sentimente ar putea dura o viaţă întreagă. Nimic nu
durează de-a pururi. De aceea, atât timp cât există, manifestă-le plenar. Nu le lăsa să se răcească.
Mai devreme sau mai târziu, trecând prin asemenea experienţe repetate, te vei maturiza. Gelozia
va dispărea de la sine. Te vei simţi fericită indiferent dacă acest bărbat va dori să îşi
împărtăşească energia cu tine sau cu altcineva. Este un om liber, poate face orice doreşte cu
energia sa. Nimeni nu este stăpânul altcuiva. Noi suntem propriii noştri stăpâni, dar nu avem
drepturi asupra celor din jur. Dacă le îngăduim să fie liberi, iubirea noastră pentru ei va creşte la
infinit.
De aceea, la ora actuală acesta este singurul lucru pe care îl poţi face. Nu-l face să se
simtă vinovat. Dacă eşti geloasă, spune-i acest lucru. Înfurie-te, sparge o farfurie… Trânteşte uşa.
Fă ceea ce simţi nevoia să faci… Dar nu trebuie să te învăţ eu ce să faci atunci când eşti furioasă,
sunt convins… Femeile au acest talent înnăscut.

▫ Nu-mi place prea mult sexul, iar iubitul meu pare destul
de afectat de acest lucru. Reflectând asupra acestei
probleme, am. descoperit că nu m-am simţit niciodată
absolut sigură în relaţiile pe care le-am avut. Cred că m-
am folosit întotdeauna de sex numai pentru a-mi păstra
partenerul, limitându-mă să pretind că îmi face plăcere. ▫

150 din 187

 Din câte se pare, nu te-ai bucurat niciodată de iubire. Ai avut o atitudine politică în
această privinţă. Te-ai folosit de ea pentru alte scopuri.
Uneori, omul se simte singur şi se implică într-o relaţie amoroasă pentru acest unic motiv.
Alteori, el se simte bine pentru că îl poate domina pe celălalt. De aceea, se foloseşte de sex ca de
o momeală. Există oameni atât de egoişti încât se folosesc de puterea lor de a-i cuceri pe ceilalţi,
repetând acest proces la infinit. Ei se bucură de puterea lor de a-i domina pe ceilalţi, nu de iubire.
Cred că în aceasta constă problema ta.
Când o asemenea persoană face un cuplu cu altcineva, apar problemele. Ce rost mai are să
facă dragoste cu persoana respectivă, de vreme ce ai cucerit-o deja? Şi-a adjudecat deja victoria,
deci ce rost mai are să facă dragoste cu ea? Interesul politic a dispărut odată cu primirea votului.
În cazul tău, explicaţia pare să fie legată de atitudinea ta greşită faţă de iubire. Nu te-ai
bucurat niciodată de valoarea ei intrinsecă; te-ai limitat să te foloseşti de ea pentru a obţine alte
beneficii. Odată atins scopul, îţi pierzi interesul faţă de actul amoros, faţă de iubire, faţă de
propriul partener. Ce motive mai are atunci acesta să rămână alături de tine, dacă nu îi permiţi
nici măcar să îţi atingă trupul? La ce bun? Dacă nu îi permiţi lui să îţi atingă trupul, nu i-l vei
atinge nici tu pe al lui, căci aceste sentimente sunt reciproce. Ce rost mai are atunci să rămâneţi
împreună? Stai singură. Altminteri, nu vei cunoaşte decât suferinţa iubirii, nu şi frumuseţea ei.
Nu veţi face decât să vă călcaţi continuu pe nervi.
Dacă nu simţi nici o plăcere, dacă nu simţi o satisfacţie profundă atunci când eşti
împreună cu el, ce rost are să perpetuezi la infinit aceste certuri, aceste conflicte? Ele pot fi
tolerate doar atât timp cât îţi rămâne ceva de care să te bucuri, dar dacă nu mai există nimic care
să-ţi facă plăcere, ce rost are să continuaţi? Despărţiţi-vă. De altfel, acest lucru nu te va ajuta cu
nimic, căci de îndată ce îţi vei regăsi libertatea, vei reîncepe din nou vechile tale jocuri, te vei
simţi din nou liberă să domini pe cineva, să îţi încerci norocul pentru a face din altcineva o
victimă. Locul este însă vicios. Până când ajungi să îţi cucereşti noul partener, pretinzi că eşti
fericită, plină de iubire, dar de îndată ce ţi-ai atins scopul, întreaga fericire dispare.
De aceea, sfatul meu este să nu renunţi neapărat la relaţia actuală, ci mai degrabă la acest
joc mental. Corpul este ceva frumos. Dacă cineva te iubeşte, va dori să-ţi atingă trupul. De ce
simţi această repulsie? Îţi urăşti cumva corpul? Probabil că da. Nu-ţi vine să crezi că acest bărbat
îţi atinge trupul care ţi se pare murdar. Ţie nu-ţi vine să-l atingi, iar el se joaca cu el, se bucură de
el… De aceea, bărbatul devine subit respingător în ochii tăi. Din păcate, mulţi oameni au fost
condiţionaţi în acest fel, că trupul lor este respingător.
Corpul uman este cel mai frumos lucru din lume. Nici o floare nu poate concura cu el în
frumuseţe. Este cea mai complexă floare din natură.
De aceea, iubeşte-ţi trupul, bucură-te de el. Atinge-l şi savurează acest lucru. Este un
miracol, cum s-a putut naşte din materie o frumuseţe atât de imaterială. Bucură-te inclusiv atunci
când altcineva îţi atinge trupul cu satisfacţie. Sexul nu înseamnă altceva decât fuziunea dintre
două energii. El nu dispare decât atunci când cei doi parteneri se pot întâlni într-un plan
superior… Există, într-adevăr, asemenea nivele superioare, dar ele nu se opun corpului fizic. Te
rog să reţii acest lucru.
Există nivele superioare de fuziune, dar ele nu se opun corpului fizic – ci îl transcend.
Totul începe cu corpul, care este apoi transcens. Nu îţi poţi transcende însă corpul până când nu
treci prin experienţa lui. Sursa transcendenţei este corpul.
De aceea, nu-ţi fie frică de iubire. Iubirea trupească este ceva benefic – dar nu trebuie să
te opreşti la acest nivel. Încearcă să descoperi nivele superioare de comunicare. Va veni o vreme

151 din 187

când o simplă atingere de mâini va avea un potenţial orgasmic atât de puternic încât orgasmul
fizic va păli în faţa lui. O simplă privire în ochii partenerului va fi de ajuns pentru a te transporta
într-o altă lume. Va veni apoi un moment în care simpla amintire a celui iubit va fi suficientă
pentru a-ţi oferi un orgasm, o stare de fericire infinită, care te va străfulgera din creştet până la
tălpi, dându-ţi fiori în tot trupul… cutremurat de o energie divină.
Aceste nivele sunt posibile, dar numai dacă nu te opui trupului. Este foarte important să
înţelegi că atât timp cât se opune trupului, omul nu poate depăşi nivelul fizic. Cel care se opune
materialismului nu este altceva decât un materialist, căci nu poţi scăpa de lucrurile împotriva
cărora opui rezistenţă.
Dacă doreşti să îţi transcenzi cu adevărat trupul, începe prin a-l iubi atât de profund încât
să-l faci să îţi dezvăluie chiar şi cele mai intime secrete ale sale, spunându-ţi:
„Pătrunde mai adânc. Ţi-ai câştigat acest drept. Nu rămâne pe verandă. Intră în interior.
Întregul palat îţi aparţine”.
De aceea, decât să renunţi la relaţia actuală, mai bine dă-ţi silinţa, fă toate eforturile
necesare. Dacă nu te poţi bucura de un simplu act amoros, nu vei putea ajunge niciodată la
rugăciune. Niciodată! Căci rugăciunea nu este altceva decât un act amoros în care partener îţi este
totalitatea. De aceea, deschide-ţi inima. Atinge-i corpul iubitului tău cu respect. Îngăduie-i să-ţi
atingă la rândul lui trupul. Invită-l să facă acest lucru cu acelaşi respect. Bucură-te de aceste
senzaţii, căci reprezintă un dar de la Dumnezeu. Probabil că eşti influenţată însă de nişte idei
creştine.
Înclin să cred că în spatele tău se află nişte popi care te manipulează… nişte voci care
continuă să condamne, nişte condiţionări. Renunţă la toate prostiile acestea. Spune-le adio tuturor
creştinilor pe care îi duci în spate. Fii o păgână – eu însumi sunt păgân – şi ia-ţi-l ca învăţător pe
Epicur.
Schimbă-ţi atitudinea.
Am intuit întotdeauna că ai o ideologie foarte rigidă. Expresia feţei tale este rigidă, corpul
tău este rigid. Topeşte-te! Nu te obligă nimeni să rămâi la stadiul unui bloc de gheaţă.
Încălzeşte-te niţel.
Osho se adresează în continuare iubitului femeii: Ajut-o să iasă din castelul ei de gheaţă.
S-a încuiat acolo, iar tu poţi s-o ajuţi. Iubeşte-o chiar mai mult decât până acum. Singurul limbaj
pe care îl va înţelege este limbajul iubirii. Cât despre tine, doresc să-ţi spun trei lucruri: Unu:
iubeşte-o mai mult, dar nu-i mai cere să facă sex, decât dacă îţi va cere ea însăşi acest lucru.
Practică această abstinenţă timp de cel puţin o lună. În caz contrar, eforturile tale vor crea în ea o
rezistenţă. Aşadar, fii plin de iubire, deschide-te faţă de Dumnezeu, dar nu-i mai cere să facă sex.
Multe femei au în minte ideea greşită că singurul lucru pentru care le doresc bărbaţii este
sexul. De aceea, se simt ca o marfă pe tarabă. Din acest motiv, sunt foarte reticente, căci ştiu că
dacă cedează, vor fi folosite şi îşi vor pierde dominaţia asupra bărbaţilor. Singura lor modalitate
de a-i domina pe bărbaţi constă în a le refuza actul sexual, în a-i înfometa. Ele ştiu că dacă nu le
cedează bărbaţilor, aceştia să învârt în jurul lor ca nişte căţeluşi, dând din coadă – şi se bucură. În
acest fel, ele fac din voi sclavii lor.
Nu mai faceţi presiuni asupra femeilor şi veţi rămâne surprinşi: situaţia se va inversa
complet. Ele vor fi cele care se vor învârti în jurul vostru, dând din coadă, căci şi ele au la fel de
multă nevoie de sex ca şi voi. Le place chiar mai mult decât vouă, căci orice femeie are o
capacitate de a savura sexul mai mare ca bărbaţii. Pentru bărbaţi, sexul nu este decât o poveste de

152 din 187

o clipă. Pentru femei este mult mai mult. Bărbatul este ca un cerc mare, având în interior un
cerculeţ mic – nevoia sa sexuală. În cazul femeii, situaţia este inversă: sexul este un cerc mare,
având în interior un cerculeţ mic – ea însăşi.
Femeile se bucură de sex cel puţin la fel de mult ca şi voi, dar nu doresc să vă arate acest
lucru, conştiente că nu v-ar mai putea domina. De aceea, fac pe mironosiţele, se abţin, devin
rigide, încercând să vă convingă că nu le pasă deloc de această chestiune. Vă cedează dacă le
rugaţi frumos, dar în acest caz trebuie să le fiţi recunoscători. Le deveniţi astfel obligaţi. Aceasta
este politică.
De aceea, timp de o lună nu-i mai cere să facă dragoste cu tine. Va reveni astfel rapid cu
picioarele pe pământ, şi vei vedea că se va simţi din ce în ce mai atrasă de tine. O poţi ajuta, dar
numai dacă nu îi vei mai cere să facă dragoste. Fii alături de ea, plin de iubire. Dacă îţi cere să
faceţi dragoste, foarte bine. Dacă nu îţi cere acest lucru, fii un domn şi nu i-l impune cu forţa.
Aşteaptă.
Al doilea lucru: este evident că ea are o atitudine foarte înverşunată împotriva corpului ei.
De aceea, nu-i mai atinge corpul cu intenţii senzuale. Dacă simţi o dorinţă sexuală, abţine-te de la
a-i mai atinge corpul. Spune-i aşa: „Nu doresc să te ating, căci simt o dorinţă sexuală în acest
moment”. Atinge-i corpul numai atunci când te afli într-o stare de reculegere, într-o stare
meditativă, plină de iubire, dar nu şi de pasiune. Înţelegi ce vreau să spun?
Ori de câte ori simţiţi o dorinţă sexuală, voi le cereţi femeilor să facă dragoste cu voi.
Sunteţi înfometaţi. Mintea voastră nu se mai gândeşte la altceva decât la sex. Orice atingere
devine în acest caz un joc al seducţiei. Mesajul ei profund este unui singur: „Tânjesc după trupul
tău”. Abţine-te de la aceste gesturi, cel puţin timp de o lună. Dacă te simţi fericit şi satisfăcut, fără
intenţii sexuale, îi poţi atinge fără probleme corpul. Chiar şi atunci, fă-o cu religiozitate. Vei
vedea că se bucură, conştientă că nu doreşti să o posezi. În acest fel, o vei putea ajuta să iasă din
această atitudine de condamnare a propriului corp.
Şi al treilea lucru: nu mai staţi atât de mult timp împreună. Acesta este unul din
principalele motive pentru care atâtea poveşti de iubire sunt distruse. Bucură-te de spaţiul tău
privat şi acordă-i şi ei intimitatea de care are nevoie. Întâlniţi-vă din când în când, staţi împreună,
dar nu 24 de ore din 24. Las-o singură, astfel încât să i se facă dor de tine. În caz contrar, prezenţa
ta va deveni obositoare.
Este ca şi cum ai mânca la infinit aceeaşi mâncare. Oricât de mult ţi-ar plăcea, la un
moment dat atingi o senzaţie de saţietate.
Nu mai staţi împreună atât de mult timp. Toţi îndrăgostiţii din lume ar trebui să aplice
această politică. Cu cât lipseşti mai mult din viaţa ei, cu atât mai mult îi vei lipsi. Când vei veni la
ea, va fi mult mai dornică să te primească. Creează-i mai întâi pofta de mâncare şi abia apoi
bucuraţi-vă împreună de masă.
Aplică cele trei lecţii şi vei vedea că totul va fi bine. Nu-ţi fă probleme.

▫ Cu siguranţă, nu am reuşit să transcend sexul Cum se

explică atunci că ori de câte ori fac dragoste, mi se pare
că ceva este în neregulă? ▫
Ţi se pare că ceva este în neregulă pentru simplul motiv că nu ai pătruns niciodată în
profunzimile sexului, sau poate că nu ai ajuns prea departe. Nu ai putut renunţa la condiţionările

153 din 187

din mintea ta. Nu ai fost capabilă să te dizolvi în el nici măcar un singur moment. Ai făcut
dragoste, dar nu ai uitat nici o clipă de vinovăţia pe care v-au indus-o tuturor preoţii. Nu ai făcut
niciodată dragoste într-o stare de inocenţă, la fel ca o virgină.
Nu fi surprinsă de faptul că am folosit acest cuvânt.
În accepţiunea mea, o persoană virgină este o fiinţă care se bucură de sex într-o manieră
inocentă. Eu nu vorbesc acum de virginitatea fiziologică, ci de o stare psihologică profundă, la
limitele spiritualităţii. Din această perspectivă, a fi virgin înseamnă a face dragoste fără ideile
preconcepute impuse de alţii.
Foarte rar veţi găsi o persoană cu adevărat virgină, căci societatea v-a contaminat pe toţi.
Încă de mici vi s-a inoculat ideea că sexul reprezintă un păcat, că este ceva urât, animalic, că
reprezintă un obstacol între voi şi Dumnezeu. Aţi făcut cunoştinţă cu sexul purtând în minte
aceste idei, după care vă miraţi că nu vă puteţi bucura plenar de el. Încercaţi să pătrundeţi în actul
amoros, dar un lung şir de preoţi stă în spatele vostru şi vă trage de mânecă. Cum să avansaţi?
Voi nu cunoaşteţi decât parţial sexul.
Chiar şi atunci când îl practicaţi, preoţii din mintea voastră ţipă într-una, condamnându-vă
la focurile Gheenei. Conştiinţa voastră de veghe nu reprezintă altceva decât vocea preotului care
v-a fost inoculată în minte. Acesta este unul din cele mai mari blesteme care apasă asupra
umanităţii de multe secole încoace.
Oamenii de ştiinţă moderni au descoperit o metodă mult mai eficientă pentru a face
acelaşi lucru: ei introduc electrozi în creierul uman. Acesta este lipsit de sensibilitate, deci
pacientul nu poate şti că i s-a introdus un electrod în el. Acest lucru este demonstrat de
numeroase fapte petrecute în timpul războiului: au existat oameni împuşcaţi în cap care au uitat
că au un glonţ în creier. Abia după ani de zile, glonţul este descoperit accidental. Iar ei nici măcar
nu erau conştienţi de acest lucru!
În interior, creierul este lipsit de sensibilitate. Dacă vi s-ar introduce o piatră în creier, voi
nu aţi şti nimic. La fel stau lucrurile şi cu electrozii.
Unul dintre cei mai faimoşi psihologi ai epocii moderne, Delgado, a făcut experimente cu
animale. El a introdus un electrod în creierul unui taur. Acum, animalul era uşor de controlat din
exterior. Este suficientă o cutiuţă cu câteva butoane introdusă în creierul lui şi taurul va face orice
îi spui. Un mic mesaj transmis pe calea undelor îl va determina să devină foarte agresiv, fără să
aibă nici un motiv. Nimeni nu l-a provocat din exterior; nu a văzut nici o haină roşie, nu i-a ieşit
în cale nici un sannyasin. Este suficientă însă o mică apăsare pe buton pentru a-i stimula centrul
furiei din interiorul creierului, şi animalul va ataca.
Când Delgado a realizat pentru prima oară experimentul, s-au adunat 50.000 de spectatori
pentru a asista la el. Tuturor li s-a oprit respiraţia. Nu mai văzuseră vreodată un taur atât de
feroce, iar experimentul s-a realizat în Spania, unde oamenii se pricep la tauri. Era limpede că
Delgado urma să fie ucis, cu atât mai mult cu cât nu avea nici un fel de protecţie, doar acea mică
cutiuţă.
Taurul s-a apropiat din ce în ce mai mult de el, şi chiar când se afla la doi paşi, iar lumea
începuse deja să se gândească: „S-a terminat cu el!”, Delgado a apăsat pe un alt buton, iar taurul
s-a oprit imediat. Parcă ar fi fost hipnotizat.
Delgado afirmă că acelaşi experiment poate fi făcut şi cu oamenii. El şi-a continuat
experimentele cu cobai, lăsându-le inclusiv cutiuţa cu butoane la îndemână. Unul din electrozi le-
a fost conectat la centrul sexual. N-o să vă vină să credeţi, dar cobaii parcă au luat-o razna. Nu

154 din 187

mai făceau altceva decât să apese pe buton – de 60 de ori pe minut! La fiecare secundă aveau câte
un orgasm, iar corpurile li se cutremurau de bucurie. Zi şi noapte, ei au continuat să apese pe
buton, renunţând chiar şi la somn. În cele din urmă, au intrat în comă, epuizaţi. Nu mai aveau
nevoie de femele. Nu mai aveau nevoie de nimic altceva.
Cam la fel se petrec lucrurile şi atunci când faceţi voi dragoste. Femeia apasă pe butonul
conectat la centrul sexual din interiorul creierului bărbatului, iar bărbatul face acelaşi lucru cu
centrul sexual al femeii. Delgado vine şi spune că această metodă este depăşită. Este suficient să
purtaţi la voi o cutiuţă micuţă, pe care o puteţi ţine în buzunar, şi orgasmul este garantat.
Această descoperire este una dintre cele mai periculoase, căci poate fi folosită de
politicieni, de orice dictator. Electrozii pot fi introduşi în creierele copiilor fără ca cineva să ştie.
Este suficientă o operaţie minusculă, prin care în creierele acestora se introduce un dispozitiv
electronic minuscul, de mărimea unui nasture, care să-i facă să devină ascultători.
Practic, Delgado a creat un fenomen mai periculos decât bomba atomică. Din păcate,
majoritatea oamenilor nu i-au înţeles pe deplin implicaţiile. Întregul viitor al umanităţii poate fi
schimbat cu ajutorul acestei invenţii. Oamenii nu vor dispărea, dar vor deveni nişte maşini, îşi vor
pierde independenţa, şi odată cu ea umanitatea.
Acelaşi lucru l-au făcut de-a lungul timpului preoţii. Metodele lor erau mai puţin
sofisticate, dar au funcţionat de minune. Ei au creat o psihoză colectivă, un lucru echivalent cu un
dispozitiv electronic. Încă din copilărie, ei v-au repetat acelaşi lucru: că sexul este un păcat. La
şcoală, la biserică, acasă – oriunde v-aţi afla, ei perorează împotriva sexului. Au creat astfel un
mecanism în mintea voastră. Ideea repetată de mii de ori v-a hipnotizat, devenind parte integrantă
din fiinţa voastră.
Metoda lor nu diferă cu nimic de cea a lui Delgado. Tot ce a făcut Delgado a fost să-i dea
o bază mai ştiinţifică, mai precisă, mai sofisticată, dar adevăraţii ei descoperitori au fost preoţii.
Ei au aplicat această metodă umanităţii timp de 5.000 de ani. De îndată ce această idee vi se
inoculează în minte, preotul pătrunde în interiorul vostru. Nici chiar atunci când faceţi dragoste
nu rămâneţi singuri. Preotul continuă să tragă de sfori, strigându-vă: „Ceea ce faci este un păcat.
Vei putrezi în focul iadului!” În timp ce faceţi dragoste, mintea voastră vizualizează focul
iadului…
Îmi scrii în bilet: „Cu siguranţă, nu am reuşit să transcend sexul”. Nu l-ai transcens, dar nici nu ai
reuşit să pătrunzi în interiorul lui, căci acesta este primul pas care conduce mai târziu la
transcendenţă. Numai cei care pătrund în totalitate pot atinge transcendenţa. Cunoaşterea vă ajută
să transcendeţi. Experienţa vă eliberează.
Drama este că preotul nu vă permite să experimentaţi întreaga frumuseţe a sexului,
eliberarea pe care v-o conferă el, bucuria fără seamăn pe care v-o transmite. De aceea, mintea
devine obsedată de sex. În schimb, atunci când îl practicaţi, vă aflaţi într-o dilemă. Nu reuşiţi să
pătrundeţi adânc în interiorul lui; de aceea, rataţi experienţa.
Atunci când nu faceţi dragoste, mintea voastră visează la sex, căci ea are nevoie de
această experienţă. Este o aspiraţie naturală, firească, pe care mintea doreşte să şi-o împlinească.
Când faceţi dragoste, preotul din mintea voastră vă trage înapoi. Singura soluţie care vă rămâne
este pornografia: mintea voastră nu se gândeşte la altceva decât la sex, visele voastre reflectă
această aspiraţie, despre comportamentul vostru ce să mai vorbim… Pozitiv sau negativ, cert este
că acest fenomen vă obsedează. Dar ori de câte ori îl practicaţi, preotul vă trage de mânecă.
Delgado se află şi el prezent, apasă pe buton, iar voi vă opriţi ca prin farmec. La numai câţiva
paşi de victimă, taurul se opreşte.

155 din 187

 Nu este de mirare că experienţa vă lasă un gust amar, un sentiment de frustrare. Din cauza
acestei frustrări, vă doriţi să repetaţi din nou experienţa. Aceasta este dilema pe care au creat-o
preoţii. Umanitatea nu a avut vreodată un duşman mai mare decât clasa preoţească.
În acest fel, nu vei transcende niciodată sexul. Cel mult, vei deveni perversă, dar nu îl vei
transcende. Transcendenţa nu va apărea decât atunci când vei pătrunde adânc în interiorul sexului
şi îi vei înţelege esenţa, când vei realiza că adevărata ta aspiraţie nu se referea la experienţa
sexuală, ci la cu totul altceva. Sexul nu reprezintă decât un pretext pentru a trăi o altfel de
experienţă. Numai cei care trăiesc plenar experienţa sexuală îşi dau seama în ce constă aceasta.
În ce constă această altfel de experienţă? În bucuria deplină a orgasmului sexual timpul
dispare. Odată cu el dispare şi egoul. Aceasta este experienţa după care tânjiţi voi. În timpul
orgasmului sexual profund timpul şi egoul dispar. Bucuria de a pluti în eternitate, nedivizat de
ego, este imensă. Odată înţeles acest lucru, sexul va dispărea pentru totdeauna. În locul lui va
rămâne aspiraţia de a scăpa de ego şi de timp, dar nu pentru o singură clipă, ci pentru o perioadă
cât mai lungă. În timpul actului amoros, lumina nu durează decât un moment. Apoi, întunericul se
instalează din nou.
Această lumină poate fi aprinsă însă de-a pururi prin meditaţie. Cei care meditează, ies în
afara timpului şi îşi transcend limitările egoului. Ceea ce voi trăiţi în timpul orgasmului sexual
timp de o singură clipă, Buddha trăieşte timp de 24 de ore din 24. De aceea, el nu mai simte
nevoia de sex. Asta înseamnă transcendenţa.
Transcendenţa nu devine posibilă decât atunci când omul a realizat întregul secret al
sexului. Acest secret este simplu: sexul reprezintă un instrument natural, biologic, care vă ajută să
deveniţi conştienţi pentru o clipă de puterea meditaţiei. Primii iluminaţi ai umanităţii au
descoperit meditaţia prin intermediul sexului. Acest lucru este garantat, căci sexul este un
fenomen natural. Meditaţia reprezintă o descoperire, nu un fenomen natural. Ea înseamnă chiar
transcenderea naturii.
Continui apoi în bilet: „Cum se explică atunci că ori de câte ori fac dragoste, mi se pare că
ceva este în neregulă?
Simplu: cele două aspecte sunt interdependente. Nu ai transcens sexul şi nici nu îl vei
putea transcende până când nu vei simţi că totul este în regulă. Ideea că există ceva în neregulă cu
el le aparţine lui Delgado, societăţii, religiei în care te-ai născut accidental. Alţii sunt cei care ţi-
au băgat-o în cap, la fel cum şi lor le-a fost băgată în cap de alţii.
Din cauza ei, fiinţa ta a fost divizată. Continui să faci ceva cu care inima ta nu este în
întregime de acord. Pe de altă parte, nu i te poţi opune, căci inima ta nu este pe deplin de acord
nici cu acest lucru. Dorinţele inimii te trag în direcţii diferite, iar fiinţa ta este transformată în
cioburi.
Te rog să mă crezi: fenomenul este mult mai complicat decât ţi se pare. Cu cât este
reprimat mai puternic, cu atât mai atractiv devine un fenomen. Cu cât îl experimentezi mai puţin,
cu atât mai fascinat eşti de el. Descoperi modalităţi perverse de a-l practica. În cel mai bun caz, îţi
întoarce întreaga viaţă cu susu-în jos.
Cineva mi-a trimis o poezioară drăguţă8:
Un bătrân din Darjeeling, Mergea odată către Ealing.
8
Este vorba de un limerick, poezioare tradiționale englezești, scrise în cinci versuri în care primele două rimează cu cel de-al
cincilea, iar versurile 3 și 4 rimează între ele. Sunt foarte amuzante și au întotdeauna un tâlc. De aceea, redăm în această notă și
originalul, pentru cunoscătorii de limba engleză: There was an old man from Darjeeling / Who was travelling from Hyde Park to
Ealing. / A sign on the door / Said: „Don't spit on the floor”, / So he carefully spat on the ceiling.

156 din 187

 La poartă era o plăcuţă pe care scria:
„Nu scuipaţi pe jos”, Aşa că bătrânul a scuipat pe tavan.
Ce altceva aţi putea face? Dacă nu vi se permite să staţi în picioare, ce vă mai rămâne de
făcut? Cel mult shirshasana, celebra postură yoghină a statului pe cap. Aceasta pare singura
consecinţă logică a reprimării.
Reprimarea nu vă va ajuta niciodată să ajungeţi la transcendenţă. Numai exprimarea vă
poate ajuta în această direcţie.
Lăsaţi preotul să dispară. Renunţaţi la toate sentimentele de vinovăţie. Ştiu că este dificil,
căci aceasta este starea actuală a minţii voastre, susţinută de întreaga societate. Toată lumea crede
în ea. Dacă veţi renunţa la ea vă veţi simţi foarte singuri, vă va fi teamă – căci nu veţi mai face
parte din turmă. Nu veţi mai fi o simplă oaie, veţi deveni un individ. Iar singurătatea poate fi
înspăimântătoare.
De aceea, oamenii continuă să meargă cu turma. Turma repetă aceleaşi vechi prostii,
aceleaşi superstiţii, aceleaşi nonsensuri stupide. Aceste lucruri le fac rău oamenilor, dar ei
continuă să le repete, căci dacă nu ar mai crede în ele, ar rămâne singuri. Iar oamenii se tem de
moarte de singurătate.
Aveţi nevoie de mult curaj pentru a rămâne singuri. Experimentaţi cu viaţa şi cu energia
vieţii şi refuzaţi să acceptaţi obstacolele, indiferent din ce surse ar proveni ele. Dumnezeu v-a
dăruit această energie. Folosiţi-o şi pătrundeţi adânc în interiorul vieţii.
Sexul este una din cele mai profunde experienţe la care are acces omul. Partea cea mai
frumoasă constă în faptul că dacă pătrundeţi suficient de adânc în interiorul lui, îl puteţi
transcende. Veţi deveni astfel nişte celibatari autentici, dar numai trecând prin experienţa sexului,
mergând până la capăt cu această experienţă.
Eu vă învăţ să pătrundeţi adânc în interiorul sexului şi al iubirii, dar numai cu scopul de a
transcende aceste experienţe. Scopul meu este să vă ajut să treceţi dincolo, în caz contrar, veţi
rămâne prizonieri ai acestui pământ. Nu veţi putea zbura niciodată la cer. Fără a trece dincolo,
veţi rămâne prizonierii biologiei, parte integrantă a lumii animale. Nu veţi deveni nici măcar
oameni – ce să mai vorbim de divinitate?
Dacă veţi transcende sexul, veţi transcende însuşi regnul animal, veţi sparge închisoarea
biologică, veţi zbura mai presus de acest pământ. Pentru prima oară în viaţă, veţi putea contempla
stelele, vă veţi scălda în lumina cosmosului. Mai devreme sau mai târziu, veţi sfârşi prin a auzi
muzica sferelor, îndreptându-vă astfel către adevăratul vostru, destin, către adevărata împlinire.
Animal, uman, divin – acestea sunt cele trei nivele care există în orice fiinţă umană.
Nivelul animal se referă la sexualitate, cel uman la iubire, iar cel divin la rugăciune. Energia este
aceeaşi, dar expresia ei ia forme din ce în ce mai înalte: noroi, lotus, mireasmă.
Vă rog, nu mai scuipaţi pe tavan! Scuipaţi pe podea. Fiţi naturali. Reţineţi acest paradox:
cea mai bună cale de a transcende natura constă în a fi pe deplin natural.
Mintea voastră este pervertită de preoţi. Încercaţi să conştientizaţi acest lucru.
Condiţionarea este de lungă durată. Au trecut atâtea secole de când suntem condiţionaţi, şi ni se
spune din toate direcţiile că trebuie să respectăm ce este vechi. Cu cât ceva este mai vechi, cu atât
mai mult trebuie să-l respectăm.
La urma urmei, de ce s-au opus preoţii cu atâta vehemenţă sexului? Buddha-şii nu s-au
opus niciodată. Ei au militat pentru transcendenţă, la fel ca şi mine. Transcenderea sexualităţii a
fost interpretată însă ca o atitudine împotriva sa, lucru absolut greşit.

157 din 187

 Buddha-şii au spus întotdeauna: „Transcendeţi sexul”, dar nu s-au împotrivit niciodată
acestuia. Sexul reprezintă trambulina care permite marele salt.
Preoţii nu au înţeles însă niciodată ce au vrut să spună buddha-şii. Ei le-au interpretat
cuvintele aşa cum le-au înţeles ei. Au tras concluzia: „Nu mai faceţi sex. Evitaţi sexul. Ascultaţi
ce a spus Buddha. Transcenderea sexului a devenit astfel o luptă împotriva acestuia. Procesul este
vechi de când lumea. Unul spune ceva, iar ceilalţi înţeleg exact pe dos.
● Asta îmi aminteşte de un spectacol de operă. O trupă de artişti veterani a dat un spectacol
într-un orăşel de provincie. Bătrânul tenor al trupei şi-a dat toată osteneala să scoată trilurile din
Paiaţe, cutremurându-se de plâns, dar răcnind din toate puterile.
La sfârşitul ariei, unul dintre ascultători s-a ridicat în picioare şi l-a ovaţionat: „Bravo!
Bravissimo!”
Vecinul său a rămas uimit să vadă că cineva din sală poate ovaţiona o performanţă atât de
penibilă. El s-a întors către entuziast şi l-a întrebat:
— Chiar ţi-a plăcut cum a cântat?
— Nu i-am aplaudat vocea, a răspuns acesta, ci aplombul său colosal.
Este foarte uşor să interpretezi greşit ce spune cineva. Voi trăiţi în valea întunecată, iar
buddha-şii trăiesc pe culmile însorite. Cuvintele lor aparţin planului căruia îi aparţin ei. Până
când ajung la voi, îşi schimbă complet conţinutul. Nu mai rămâne din ele decât ecoul unui ecou.
Cei care le interpretează sunt de regulă cei mai vicleni dintre voi. Ei devin apoi preoţii
voştri, sub pretextul că: „Noi am înţeles. Vă vom explica şi vouă. Iată, acesta este înţelesul”.
Buddha-şii au fost interpretaţi întotdeauna greşit, şi la fel se vor petrece mereu lucrurile.
Este un proces natural, care nu poate fi evitat, căci pe culmile însorite se vorbeşte o altă limbă
decât în văile întunecate ale ignoranţei. Limbajul dimineţii nu este acelaşi cu limbajul nopţii.
Vor exista însă întotdeauna oameni vicleni care vor deveni mediatorii buddha-şilor. Ei vă
vor spune: „Noi ştim ce a vrut să spună Buddha. Vă vom traduce noi cuvintele sale”.
Şi mai este un motiv: această interpretare care afirmă că buddha-şii au ceva împotriva
sexului le conferă preoţilor o mare putere asupra voastră. Dacă veţi transcende sexul, preoţii nu
vor deveni mai puternici, dar dacă îl veţi reprima, puterea lor va creşte imens, căci această
reprimare vă va face să vă simţiţi vinovaţi, nenaturali, urâţi, într-un conflict interior continuu,
risipindu-vă energia într-un război civil. Cu fiecare zi care trece veţi deveni din ce în ce mai slabi,
şi cu cât veţi fi mai slabi, cu atât mai uşor le va fi lor să vă domine.
Preoţii au devenit extrem de puternici, dar numai din cauza slăbiciunii voastre. Puterea lor
este strâns legată de slăbiciunea voastră. Dacă veţi deveni puternici, importanţa lor va păli de la
sine.
În viziunea mea, atunci când pe pământ se va naşte o nouă umanitate, cu indivizi
puternici, care iubesc viaţa, fericiţi, care gândesc şi se comportă pozitiv – preoţii vor dispărea de
pe această planetă. Cui îi va mai păsa atunci de preoţi? Viaţa vă poate învăţa orice.
Atunci când înveţi de la viaţă, îi poţi înţelege mult mai uşor pe buddha-şi, căci viaţa trăită
plenar conduce la acele experienţe ale culmilor însorite pe care trăiesc ei. La început, aceste
experienţe apar şi dispar, la fel ca nişte fulgere, dar cel puţin îţi oferă un crâmpei din ceea ce
trăiesc ei, din acele culmi ale conştiinţei plenare. Şi astfel, comunicarea cu buddha-şii devine
mult mai uşoară.
Dacă preoţii ar dispărea ca mediatori, comunicarea dintre voi şi buddha-şi ar deveni

158 din 187

infinit mai uşoară. În realitate, ei nu sunt deloc mediatori. Nu reprezintă nişte punţi de legătură, ci
nişte ziduri, nişte bariere. De aceea mă opun eu tuturor preoţilor.
Dacă vă puteţi găsi un maestru, acceptaţi-l din toată inima, dar evitaţi-i pe preoţi. Evitaţi-i
pe toţi cei care nu au cunoscut personal adevărul, ci doar repetă ca nişte papagali ce le-au spus
alţii. Dacă intuiţi că cineva a cunoscut adevărul, dacă simţiţi ceva ca un parfum în prezenţa lui,
acceptaţi-l din toată inima. Nu rataţi acea ocazie, căci buddha-şii sunt rari. În schimb, preoţii sunt
cu milioanele.
Din când în când drumul tău se intersectează cu cel al unui buddha, şi nu se ştie când se
va mai repeta acest lucru. Poate că va dura vieţi la rând. De aceea, atunci când destinul vostru se
intersectează cu cel al unui buddha, nu rataţi ocazia; pariaţi totul pe ea! Dacă vă întâlniţi cu o
autoritate veritabilă în domeniul adevărului… Şi reţineţi un lucru: autoritatea nu este tot una cu
autoritarismul. Omul care deţine adevărul este foarte smerit. Cel autoritar este arogant; nu ştie ce
înseamnă smerenia. În realitate, el doar pretinde că deţine o autoritate, dar aceasta se bazează pe
Vede, pe Coran, pe Biblie, nu îşi are sursa în propria sa fiinţă. Nu reprezintă experienţa sa
personală.
● Iisus a fost un om cu autoritate.
Se spune că cineva l-a întrebat odată:
— În virtutea cărei autorităţi vorbeşti?
El dorea să spună: „Vorbeşti în numele lui Moise, Avraam sau Ezechiel? Ce autoritate stă
la baza cuvintelor tale? Cea a Talmudului? Cea a clarvăzătorilor din vechime, a profeţilor?”
Iisus i-a răspuns:
— Vorbesc în numele Meu. Înainte să fi fost Avraam, Eu Sunt.
Avraam trăise cu 3.000 de ani înainte, şi totuşi Iisus a spus: „Înainte să fi fost Avraam, Eu
Sunt. Eu sunt sursa, începutul şi sfârşitul. Dacă veţi pătrunde adânc în interiorul fiinţei voastre,
Mă veţi găsi pe Mine”.
Dacă vă intersectaţi vreodată calea cu o persoană care reprezintă această sursă, sacrificaţi
totul pentru a rămâne în preajma sa. Reţineţi însă un lucru, ea nu vă va spune niciodată:
„Urmează-mă”. Vă va spune doar: „Fii alături de mine”. Mesajul este cu totul altul. El vrea să
spună: „Fii una cu mine. Stabileşte o punte între tine şi mine”, iar această punte este însăşi arta de
a fi discipol.
Dacă vă întâlniţi cu un buddha şi îi permiteţi acest lucru, el îşi va revărsa energia în fiinţa
voastră. Comuniunea cu un maestru nu se stabileşte la nivelul comunicării verbale, ci al energiei.
Veţi înţelege atunci că nici un buddha nu se împotriveşte vreodată vieţii. Ei militează întotdeauna
pentru viaţă. Viaţa înseamnă Dumnezeu. Cum s-ar putea împotrivi ei vreodată acesteia?
Preoţii se împotrivesc întotdeauna vieţii, pentru că ei nu pot avea putere asupra voastră
decât dacă sunteţi slabi. Trezind în voi resentimente împotriva vieţii, ei vă transformă în fiinţe
slabe. Şi astfel, în viaţa voastră apar tot felul de perversiuni.
Voi nu aţi aflat încă ce înseamnă cu adevărat sexul. Aţi făcut dragoste, aţi făcut gesturi de
iubire, dar ele au rămas doar la nivel fiziologic. Nu aţi reuşit niciodată să le sublimaţi la nivel
spiritual. Aţi rămas nişte începători. Nu aţi participat niciodată cu adevărat la misterul sacru al
acestui fenomen.
Voi nu ştiţi să participaţi, şi de aici se nasc toate problemele. Nu cunoaşteţi limbajul
participării, arta de a te pune la unison cu energiile partenerului, de a te conecta cu el pe toate

159 din 187

nivelele energetice – nu numai pe cel al trupului, ci şi pe cel mental, pe cel al sufletului; nu numai
pe nivelul centrilor inferiori, ci şi pe cel al centrilor superiori.
Nimeni nu ştie nimic despre aceste lucruri. Reţineţi: la animale totul reprezintă un instinct
(inclusiv sexul). La om totul reprezintă o artă. De pildă, dacă aduceţi un taur în grădina
dumneavoastră, acesta nu va mânca decât anumite ierburi, lăsându-le pe celelalte neatinse. El nu
este conştient de ceea ce face, dar opţiunile sale sunt prestabilite. Nu este vorba de o opţiune, ci
de o alegere mecanică. Taurul funcţionează la fel ca un robot. El este o fiinţă instinctuală.
În cazul omului, nimic nu este instinctual. Omul a fost eliberat din lanţul instinctelor, iar
acesta este un veritabil miracol. El dispune de un anumit grad de libertate.
Aşa se explică de ce oamenii mănâncă aproape orice. Nici un animal nu ar putea mânca ce
mănâncă omul. Alimentaţia sa este fixă. Am studiat o vreme obiceiurile alimentare ale oamenilor
care trăiesc în diferite regiuni ale lumii şi am rămas cu impresia că practic nu există nimic care să
nu fie mâncat într-un colţ sau altul al lumii.
Oamenii mănâncă insecte, şerpi… Şerpii sunt consideraţi o delicatesă în China. Africanii
mănâncă furnici. Copiii mici le prind şi le bagă direct în gură. Nu există nimic pe pământ care să
nu fie mâncat de oameni.
În mod similar, nu există nimic care să nu fie condamnat de aceştia într-un colt sau altul al
lumii. Totul a fost condamnat. Oamenii au o libertate absolută.
Dacă ar asculta de instincte, omul ar trebui să fie vegetarian, căci intestinele sale
demonstrează dincolo de orice îndoială că el nu a fost creat pentru a mânca alimente din came.
Toate animalele carnivore au intestinele scurte, căci lor le ajunge o singură masă pe zi. Omul are
intestine foarte lungi, la fel ca animalele erbivore.
Leul poate mânca o singură dată pe zi. O maimuţă mănâncă însă toată ziua. Cine se
hrăneşte numai cu vegetale trebuie să mănânce mult mai des. O mare parte din substanţa acestora
este alcătuită din fibre, care nu pot fi asimilate de organism. Carnea este asimilată însă în
totalitate, căci aparţine unui animal care a asimilat deja hrana vegetală. Este ca şi cum ai mânca o
hrană gata pregătită. Plantele nu pot fi asimilate decât într-o perioadă lungă de timp, motiv pentru
care tranziţia lor intestinală durează mult mai mult. De aceea, intestinele erbivorelor sunt mult
mai lungi.
Din punct de vedere fiziologic omul este un vegetarian, dar el şi-a pierdut instinctul
natural. Aşa se explică de ce alimentaţia sa este atât de variată, lucru pe care nu îl veţi întâlni la
nici un animal. La fel, capacitatea de relaţionare a omului este aproape infinită: sunt oameni
heterosexuali, auto-sexuali, homosexuali, bisexuali, care fac sex individual, în perechi sau în
grup. Omul are libertatea de a alege. Această libertate îl poate transforma într-un caz patologic
sau într-un Buddha. Depinde numai de el cum se foloseşte de ea.
Libertatea este un fenomen periculos. Importanţa lui este capitală, dar rămâne foarte
periculos. Ea îţi permite să te înalţi la nivelul zeilor, dar te poate şi coborî mai prejos de animale.
Nici un animal nu poate cădea mai jos decât nivelul căruia îi aparţine. Singurii care au căzut au
fost Adam şi Eva. Toate celelalte animale au rămas în Grădina Paradisului, unde continuă să
trăiască şi astăzi. Nici un alt animal în afara omului nu a gustat din fructele pomului cunoaşterii;
nici măcar şarpele, care a convins-o pe Eva, nu s-a atins de aceste fructe. Chiar şi el continuă să
trăiască în Grădina Edenului. Aţi auzit vreodată vorbindu-se de căderea şarpelui? Eu nu am auzit.
Omul dispune de o libertate imensă. De aceea, el poate cădea, căci nu mai este limitat la
instinctele sale. Nu este la fel ca un copac, înrădăcinat, fixat la sol. El se poate deplasa.

160 din 187

Rădăcinile sale nu sunt fixe, ci mobile. Această calitate este cu totul specială, dar foarte puţini
oameni se folosesc corect de ea.
Puteţi cădea, la fel ca Adam, sau vă puteţi înălţa la cer, la fel ca Iisus.
Sexul este un proces care trebuie învăţat. Din păcate, nu există nici o şcoală care să predea
această materie. Practic, orice om are dreptul să vă otrăvească existenţa vorbind împotriva
sexului, dar nimănui nu i se permite să deschidă o şcoală în care să vă înveţe maniera corectă de a
face dragoste. Nimănui nu i se permite să facă din sexualitate o artă.
● A fost odată un băiat care a naufragiat pe malul unei insule deşertice la vârsta de patru
ani. Băiatul a trăit acolo mulţi ani, până când a împlinit 21 de ani. La un moment dat, valurile au
adus la ţărm o blondă splendidă.
Cei doi s-au întâlnit.
— Cine eşti tu? l-a întrebat fata.
— Sunt singurul locuitor al acestei insule, i-a răspuns băiatul.
— Şi ce faci toată ziua? l-a întrebat ea.
— Vânez, pescuiesc şi mă urc în copaci. Câteodată mă aşez pe stânca de acolo şi arunc
pietricele în ocean.
— Bine, dar cum te descurci în privinţa sexului? a insistat ea.
— A sexului? Ce înseamnă sex?
Ca să fie bine înţeleasă, fata i-a făcut o demonstraţie chiar acolo, pe malul mării. Când cei
doi au terminat, ea l-a întrebat:
— Ei bine, ce părere ai?
— Hm! Toate bune şi frumoase, dar uite ce ai făcut cu movila mea de pietricele…
Omul trebuie să fie învăţat. El nu are un instinct pe care să se bazeze; de aceea, orice este
posibil pentru el. Dacă nu vi se dă direcţia corectă, voi rătăciţi prin întuneric.
În şcoala lui Pitagora discipolii erau învăţaţi cum pot transcende sexul pătrunzând adânc
în interiorul lui. Aşa se explică de ce Pitagora a fost atât de persecutat, torturat, exilat dintr-un
oraş în altul. Întreaga sa viaţă, a fost nevoit să se mute de pe o insulă pe alta. În cele din urmă, a
fost nevoit să facă din şcoala sa o învăţătură secretă. Experienţele sale erau foarte frumoase, iar el
dorea să le împărtăşească semenilor săi, dar aceştia nu erau pregătiţi să le asculte. De aceea, a fost
nevoit să ţină totul în secret.
Secretul nu este altceva decât un aranjament pentru siguranţa personală. Pitagora a fost
nevoit să practice această secretomanie pentru a scăpa cu viaţă. Numai discipolii care ajungeau pe
nivelul ultim de iniţiere aflau care sunt adevăratele secrete. Acestea erau transmise numai pe cale
orală; nimeni nu avea dreptul să le noteze în scris. Nici chiar Lysis nu le-a menţionat. Cuvintele
sale ascund însă foarte multe secrete. Dacă aţi şti să citiţi printre rânduri… Afirmaţiile lui sunt
foarte simple: „Aveţi grijă de sănătatea voastră”. Ce secret ar putea ascunde această frază? Sau,
calea de aur: „Rămâneţi întotdeauna la mijloc”. De ce să ţii secretă această învăţătură? Nu veţi
găsi nici măcar un singur secret în sutra-ele sale. Dacă acestea ar ascunde vreun secret, ar fi fost
de mult arse.
În ziua în care Pitagora a murit, întreaga sa şcoală a fost arsă din temelii. Discipolii săi au
fost ucişi, masacraţi, iar tradiţia secretă pe care o adusese pentru prima oară în Occident (Pitagora
a studiat în Orient) a fost distrusă.
Aceasta a fost întotdeauna reacţia mulţimii în fata marilor iniţiaţi.

161 din 187

 Omul trebuie să înveţe tot ce are de făcut: cum să mănânce, cum să facă dragoste, cum să
fie. Dacă nu i se predau aceste lucruri, el rămâne într-o stare ambiguă, ca şi cum ar fi neterminat.
Instinctul – atât cât i-a mai rămas – îl îndeamnă uneori să facă anumite lucruri bune, dar nu are o
direcţie clară în viaţă.
Voi trebuie să învăţaţi ce este sexul. De câte ori afirm aşa ceva, mulţi înţeleg că vreau să
spun că ei nu au practicat niciodată un act sexual. Eu mă refer însă la altceva: voi aţi cunoscut
sexul, dar într-o manieră extrem de superficială. Cunoaşterea voastră nu a devenit încă o artă, o
filosofie. Unii aveţi copii, şi din acest motiv sunteţi convinşi că ştiţi ce este sexul.
A avea copii nu înseamnă că ştii ce este sexul. Să faci copii este la fel de uşor ca
aprinderea sau stingerea unui întrerupător. Asta nu înseamnă însă că ştiţi şi ce înseamnă
electricitatea. Există oameni care cred că înţeleg electricitatea pentru simplul motiv că ştiu cum să
aprindă un bec.
● Am auzit o poveste frumoasă despre inventatorul primului bec electric: Thomas Edison.
El a făcut diferite încercări cu tot felul de materiale, care au durat trei ani. Când a reuşit, totul
părea un miracol. Pentru prima oară, omul avea acces la electricitate. Această putere uriaşă,
această energie colosală, a putut fi canalizată în interesul fiinţei umane. Iar Edison a lucrat timp
de 30 de ani, din care în ultimii trei în mod continuu, pentru a descoperi cum poate fi realizat
acest lucru.
Evident, în clipa în care primul bec s-a aprins, Edison a rămas ca vrăjit. Orele treceau una
după alta, dar el continua să îl privească înmărmurit. În cele din urmă, soţia sa l-a întrebat:
— Ai înnebunit? Ce naiba faci acolo, cu becul ăla stupid în mână?! Vino la culcare!
Se spune că Edison a plâns auzind expresia „becul ăla stupid”. El i-a răspuns soţiei sale:
— Cum îndrăzneşti să spui că este un „bec stupid”? Ştii tu ce este electricitatea?
— Ştiu, i-a răspuns ea, căci îl văzuse deseori aprinzând un aparat electric sau altul. Ştiu ce
este electricitatea. Apeşi pe întrerupătorul acela, îl porneşti sau îl opreşti.
● Şi iată o altă poveste pe care am auzit-o despre Edison. Se spune că s-a dus odată într-un
mic orăşel, pentru a-şi petrece un week-end. Elevii şcolii se aflau în serbare şi prezentau tot felul
de lucruri pe care le confecţionaseră ei înşişi. Edison s-a dus şi el la serbare, desigur, incognito.
Printre obiectele prezentate erau şi câteva aparate electrice simple. Edison l-a întrebat pe unul
dintre inventatorii lor dacă ştie ce este electricitatea.
— Ce este electricitatea? l-a întrebat băiatul. Nu, nu ştiu, dar o să-l întreb pe profesorul
meu. Aşteaptă puţin.
S-a întors în scurt timp cu profesorul, un absolvent de universitate, iar Edison l-a întrebat
ce este electricitatea.
— Nimeni nu pune asemenea întrebări, i-a răspuns profesorul, nervos. Electricitatea este
electricitate. Bine, stai puţin. Am să-l întreb pe director. Este doctor în fizică, aşa că îţi va putea
răspunde cu siguranţă.
Directorul a venit şi a încercat să-i ofere o explicaţie. Dar cum să-i explici aşa ceva lui
Edison? Acesta a fost unul din cele mai mari genii ale umanităţii, primul om care a ştiut totul
despre electricitate, inventatorul a cel puţin o mie de invenţii. Evident, nici directorul şcolii nu îl
cunoştea însă. El s-a lansat în tot felul de explicaţii savante, dar Edison i-a tăiat-o:
— Nu înţeleg. Explică-mi ce este electricitatea, pur şi simplu. Tu nu îmi răspunzi la
întrebare, ci îmi oferi tot felul de argumente colaterale.

162 din 187

 Directorul a început să transpire abundent. O mulţime din ce în ce mai mare de oameni se
adunase deja în jurul lor. În cele din urmă, lui Edison i s-a făcut milă. El i-a spus:
— Nu-ţi fă probleme. Eu sunt Thomas Edison şi nici chiar eu nu ştiu ce este electricitatea.
Simplul fapt că aţi făcut copii nu înseamnă că ştiţi ce este sexul. Acesta reprezintă un
fenomen mult mai complex decât electricitatea – este un fel de bioelectricitate, o energie pe care
ştiinţa nu a descoperit-o încă. Este un fenomen complet diferit. Electricitatea pe care o cunoaşteţi
voi nu este decât suportul material al energiei sexuale. Altfel spus energia sexuală reprezintă
aspectul spiritual al electricităţii. Aceasta din urmă este un fenomen mort. Sexul este un fenomen
viu, un fel de electricitate plus viaţă. Reprezintă o sinteză superioară, care nu a fost încă
descoperită.
Au existat oameni care au încercat să pună bazele ştiinţifice ale acestei energii, dar
societatea i-a respins şi i-a torturat. Wilhelm Reich a fost o asemenea persoană, dar a fost
condamnat şi închis într-o casă de nebuni. Omul nu era deloc nebun. A fost unul din cei mai mari
savanţi ai acestui secol, dar a făcut greşeala să se atingă de unul din marile tabuuri impuse de
preoţi şi de politicieni. A pătruns prea adânc în misterul pe care preoţii şi politicienii nu doreau
să-l dezvăluie oamenilor de rând, căci i-ar putea elibera pe aceştia. De aceea, el a fost persecutat
toată viaţa, fiind în cele din urmă închis într-un azil de nebuni. A murit condamnat ca un
criminal, ca un nebun, fără să fie niciuna, nici alta.
La fel s-au petrecut lucrurile de-a lungul timpului şi cu Tantra. Această ştiinţă s-a
dezvoltat fragmentar timp de 3.000 de ani, dar de fiecare dată societatea a distrus aceste
fragmente, speriată că ele i-ar putea dezvălui omului marile secrete care l-ar putea transforma
într-un individ liber.
Voi nu ştiţi ce este sexul. Dacă doriţi să aflaţi, spuneţi-le adio preoţilor. Aruncaţi la coş
toate prostiile pe care vi le-au inoculat ei despre sex. Experimentaţi liber, cu inocenţă. Pătrundeţi
adânc în interiorul lui, la fel ca într-o rugăciune, căci este unul din cele mai sacre lucruri care
există, un fel de sfânta sfintelor. El este cel care permite naşterea vieţii, şi implicit cel care vă
poate conduce la sursa acesteia. Dacă veţi pătrunde adânc în interiorul energiei sexuale, veţi
descoperi acolo mâna lui Dumnezeu.
Sexul trebuie să devină un act de meditaţie, iar pentru asta trebuie să învăţaţi arta de a-l
practica. Sexul nu trebuie să fie niciodată o afacere grăbită, un fel de punct ochit, punct lovit.
Savuraţi-l. Faceţi din el un ritual. Aşa s-au născut ritualurile tantrice. Pregătiţi-vă înainte să-l
practicaţi. Deschideţi-vă inimile, deveniţi mai sensibili. Atunci când te pregăteşti pentru un act
amoros, te pregăteşti să intri într-un templu. Nu intraţi decât dacă vă aflaţi într-o stare de
rugăciune.
Nu intraţi într-o stare pasională. Intraţi cu inima smerită şi veţi afla astfel secretul sexului.
Nu intraţi cu intenţia de a-l exploata pe celălalt, ci cu dorinţa de a împărtăşi o experienţă sublimă
cu el. Nu intraţi pentru a vă uşura de o energie în exces – aceasta este forma cea mai inferioară a
sexualităţii. Octava superioară a acestei uşurări este extazul. Uşurarea este un act negativ.
Este adevărat, sexul vă poate uşura de o anumită povară, dar în acest fel nu faceţi decât să
rataţi aspectul său pozitiv. Energia sa vă poate hrăni, poate fi transformată, purtându-vă pe aripile
ei pe culmi pe care nu le bănuiţi încă. Eliberarea de energie reprezintă forma inferioară a sexului.
Este ca un fel de strănut.
În ipostaza sa superioară, sexul are o imensă putere creatoare. Energia sa nu este aruncată
în afara fiinţei, ci recirculată pe planurile superioare. Ea se înalţă, ridicându-se mai presus de
forţa gravitaţiei. Ajunge să străpungă astfel chakra-ele superioare. Nu mai reprezintă doar o

163 din 187

eliberare, ci un zbor extatic. Numai atunci veţi afla că în momentul culminant al orgasmului,
egoul şi timpul dispar. De îndată ce veţi afla acest lucru, nu veţi mai avea nevoie de sex. Acesta
îşi va fi revelat secretul, cheia de aur.
În continuare, veţi putea căuta această cheie fără a mai practica acte sexuale. Veţi putea să
vă aşezaţi într-o postură de zazen, în vipassana. Puteţi rămâne astfel în tăcere, uitând de ego şi de
timp. Veţi atinge aceleaşi înălţimi, dar le veţi putea păstra mult mai mult timp.

▫ Deşi te-am auzit deseori spunându-ne să ne bucurăm

atunci când facem dragoste, de cele mai multe ori mă
simt extrem de serios în asemenea momente, ca şi cum
aş fi amorţit. Parcă mi-ar fi teamă să mă bucur. Nu
înţeleg ce se întâmplă? Poţi să-mi explici? ▫
Toată lumea înţelege ce se întâmplă, inclusiv tu.
Este vorba de condiţionare. Ţi s-a spus de atâtea ori că sexul reprezintă un păcat, încât,
atunci când faci dragoste, această condiţionare se interpune imediat între tine şi iubita ta. Începi
să te simţi vinovat şi serios, gândindu-te: „Doamne, ce fac? Fac ceva rău, condamnat de Iisus, de
Buddha, de Confucius”.
Simţi că faci ceva interzis de către marii oameni religioşi. Nu eşti decât un om mărunt şi
te împotriveşti întregii istorii a umanităţii, cu toţi mântuitorii şi profeţii ei. Este normal să te simţi
serios, ca şi cum ai fi amorţit.
Seriozitatea este apanajul morţilor. Ai văzut vreodată un mort râzând? Sau măcar
zâmbind?
Râsul aparţine vieţii, la fel cum seriozitatea aparţine morţii. Un om cu adevărat viu nu este
niciodată serios; el simte nevoia să se joace tot timpul. Vouă vi s-a spus întotdeauna că sexul este
un păcat, iar eu vă repet într-una că este doar un joc. Cum să nu fii încurcat când te trezeşti între
aceste două extreme? Vă asigur însă că nu este un păcat. Dacă ar fi fost un păcat, existenţa v-ar fi
creat pe altă cale, nu cu ajutorul organelor genitale. Ce nevoie ar fi avut de ele? Natura ar fi găsit
cu siguranţă o altă cale pentru naşterea copiilor.
● Un cuplu din secolul XXI călătorea odată către o planetă îndepărtată. Când au ajuns pe ea,
au dorit să afle tot ce se putea, căci era o planetă vie. Pe ea trăiau fiinţe umane, animale şi plante.
Deşi nu semănau întru totul cu cele de pe pământ, îţi puteai da seama care sunt unele şi care sunt
altele. Cei doi şi-au propus să afle cât mai multe despre noua planetă descoperită, căci în curând
trebuiau să plece din nou către pământ, pentru a raporta ce anume au descoperit.
Au intrat aşadar în prima casă care le-a ieşit în cale. Oamenii erau foarte amabili. Ei i-au
întrebat:
— Doriţi ceva? O băutură rece, una caldă?
Cei doi au răspuns:
— Nu, mulţumim. Mai târziu. Mai întâi, am dori să aflăm câteva lucruri despre această
planetă.
La rândul lor, gazdele erau interesate să afle detalii despre pământ. Ele le-au spus:
— Foarte bine, căci şi noi dorim să aflăm mai multe despre planeta voastră. Iar primul
lucru pe care dorim să-l ştim este următorul: cum faceţi copii?

164 din 187

 Cei doi au rămas cam neplăcut surprinşi, căci pe pământ nimeni nu pune asemenea
întrebări. Ştiind însă că nu sunt supravegheaţi, bărbatul a îndrăznit să răspundă:
— Explicaţia este destul de dificilă, aşa că eu şi soţia mea vom face dragoste în faţa
voastră. În principiu, aceasta este modalitatea de a face copii.
Când cei doi au început să facă dragoste, gazda şi soţia sa au început să râdă ca nebunii.
Nu le venea să creadă că aceasta este modalitatea pământenilor de a face copii. Mai întâi de toate,
sărmana femeie se afla sub animalul acela uriaş, care făcea flotări deasupra ei! Ciudată poveste!
Din cauza râsului lor, cei doi pământeni au devenii încă şi mai stânjeniţi. Bărbatul s-a
oprit din actul amoros şi i-a întrebat:
— Ce anume este atât de amuzant?
Gazda i-a răspuns:
— Râdeam pentru că aşa ne facem noi cafeaua! Cât despre copii, avem o metodă mult
mai simplă.
El i-a luat pe cei doi de mână şi i-a condus către frigider. Acolo se aflau două borcane.
Unul conţinea un lichid de culoare verde, iar celălalt un lichid de culoare roşie. Omul a amestecat
cele două lichide, după care a închis frigiderul. Pământenii nu puteau înţelege cum se poate face
un copil pe această cale. Gazda le-a spus:
— Peste nouă luni, din amestecul celor două lichide se va naşte un copil. Vedeţi voi, în
lumea noastră este mult mai greu să faci cafea. Să faci copii este cât se poate de uşor.
Dacă existenţa ar fi dorit ca sexul să reprezinte un păcat, v-ar fi oferit o altă cale de a face
copii. Existenţa nu are nimic împotriva sexului. De altfel, el nu se reduce numai la oameni.
Sfinţilor voştri le plac foarte mult florile, uitând, în ignoranţa lor, că acestea nu sunt altceva decât
nişte organe sexuale ale plantelor.
Există un organ masculin al florii şi unul feminin. Evident, cele două organe nu se pot
îmbrăţişa şi nu pot face dragoste la fel ca oamenii – deşi acest lucru ar fi mult mai plăcut pentru
ele. De aceea, sunt nevoite să se folosească de fluturi şi de albine pentru a îşi transporta sperma
către ovulele feminine.
De ce credeţi că florile sunt atât de viu colorate? Şi de ce emană un parfum atât de
atrăgător? Nu de dragul vostru. Parfumul lor este menit să atragă insectele. Dacă nu ar fi atât de
frumos colorate şi dacă nu ar emana un parfum atât de atrăgător, nici un fluture, nici o albină nu
ar fi atât de nebuni să se aşeze pe ele. Pentru a atrage insectele, florile au fost nevoite să îşi creeze
o forţă magnetică.
Fenomenul este însă în întregime sexual. Păsările, animalele, întreaga existenţă, depind de
sex pentru ca viaţa să se poată naşte.
Religiile voastre se împotrivesc existenţei. Ele vă spun că sexul reprezintă un păcat, iar
celibatul o virtute. Toată lumea ştie însă ce fel de celibat se petrece în mănăstiri…
Chiar ieri am aflat de cazul unui preot catolic condamnat la un an şi jumătate de
închisoare pentru că în timp ce predica din spatele amvonului virtutea celibatului, sub amvon
făcea dragoste cu un băiat de 15 ani. Cazurile de acest fel sunt nenumărate. Şi aceşti oameni sunt
cei care vă vorbesc de celibat, înnebunindu-vă de cap. Au înnebunit întreaga umanitate.
Eu afirm altceva: că sexul reprezintă un joc, o distracţie. Voi nu puteţi accepta însă
această idee, din cauza condiţionării voastre, care vă spune că sexul reprezintă un păcat. De la
păcat la distracţie, saltul este de-a dreptul cuantic. Dar ce pot face eu? Sexul este o distracţie.

165 din 187

 Renunţaţi la condiţionare. Vă asigur că nu veţi pierde nimic. Nu veţi avea decât de
câştigat renunţând la ideea de păcat. La urma urmei, deşi ştiţi că este un păcat, iar celibatul o
virtute, voi tot faceţi dragoste. Ce arată acest lucru? Că aceste idei nu vă pot perverti în totalitate
natura. În schimb, vă pot înceţoşa mintea. Ori de câte ori faceţi dragoste, mintea voastră este
plină de asemenea prostii.
Preoţii nu au reuşit să anihileze sexul de pe pământ, dar au reuşit să-l otrăvească. Atunci
când fac dragoste, oamenii se simt divizaţi. Minţile lor sunt otrăvite de tot felul de teologii
împotriva sexului, în timp ce corpurile lor sunt angrenate în actul amoros. Ei fac dragoste, dar nu
sunt în totalitate prezenţi.
Ejacularea prematură atât de frecventă în zilele noastre nu este o boală psihologică, ci una
religioasă, căci mintea se teme atât de tare de păcatul pe care îl comite încât se grăbeşte să
termine cât mai repede. Responsabilitatea acestei boli le aparţine lui Iisus, Mahomed, Mahavira.
Nu este vina voastră. Natura vă forţează să nu rămâneţi celibatari. Din păcate, voi nu vă puteţi
bucura atunci când faceţi dragoste, căci mintea voastră vă sâcâie tot timpul, spunându-vă că ceea
ce faceţi este greşit.
Ar trebui să vă filmaţi pe video în timp ce faceţi dragoste şi să priviţi caseta din când în
când. Veţi rămâne surprinşi să constataţi cât de crispaţi sunteţi. Vă grăbiţi atât de tare, de parcă v-
ar forţa cineva să faceţi ceea ce faceţi, de parcă cineva ar sta pe la spate cu o puşcă aţintită asupra
capului vostru: „Fă dragoste, că altfel…”. Priviţi de asemenea faţa partenerei de cuplu, cât de
schimonosită este. Acesta nu se poate numi orgasm. Este o aiureală totală.
Femeia se gândeşte la bărbat ca la ceva murdar. Fiind soţia lui, nu i se poate împotrivi. Îşi
face datoria, conştientă însă că păcătuieşte. Cum ar putea ajunge în acest caz la orgasm? Nici
măcar nu este prezentă. Zace pe pat, aproape ca un cadavru. De altfel, nici un bărbat nu îşi
doreşte ca femeia să fie foarte activă în pat, căci atunci nu o mai percepe ca pe o doamnă.
Cuvântul lady (doamnă) provine de la lay (a zace, a sta nemişcat). „Fă-ţi treaba şi termină
cât mai repede”. Vă grăbiţi atât de tare, iar mintea voastră este atât de agitată, încât nu puteţi
ajunge la orgasm. Simpla ejaculare nu este echivalentă cu orgasmul. Este o simplă pierdere de
energie.
La rândul ei, femeia are un alt ritm. În lumea naturii, masculul şi femela au acelaşi ritm.
Ei ajung simultan la starea orgasmică, căci animalele nu au auzit niciodată că sexul ar fi un păcat.
De aceea, nu se grăbesc deloc.
Mintea voastră nu este de acord cu ceea ce faceţi. De aceea, vă grăbiţi să terminaţi cât mai
repede, pentru a scăpa de mustrările ei. Femeia are un ritm mult mai lent decât bărbatul.
Mecanismul ei este foarte delicat, căci întregul ei corp musteşte de erotism. Din acest punct de
vedere, bărbatul este mult mai sărăcit. La el, numai organele genitale au o încărcătură erotică.
Corpul rămâne un simplu apendice agăţat de organele genitale, menit să le permită acestora să
funcţioneze.
La femeie, întregul corp este sensibil din punct de vedere erotic. De aceea, este normal ca
trupul ei să aibă nevoie de mai mult timp pentru a începe să vibreze de bucurie, pentru a se
încălzi. Dar chiar în clipa în care femeia începe să simtă ceva, bărbatul strănută. Şi-a terminat
treaba, s-a întors pe partea cealaltă şi a adormit. Mai mult decât atât, mai şi sforăie. Foarte multe
femei mi-au spus că după ce fac dragoste plâng toată noaptea. Cum să nu plângă, când au de-a
face cu asemenea bărbaţi? Femeia nici nu a început şi bărbatul a şi terminat.
Din cauza învăţăturii religioase, sexul a devenii pentru bărbat un fel de somnifer. Relaxat,
eliberat de povara energetică, mintea lui nu mai are energia necesară pentru a rămâne trează. De

166 din 187

aceea, el adoarme. Nu acesta este însă scopul actului amoros. Nu aveţi decât să luaţi un somnifer,
sunt destule mărci pe piaţă; nu aveţi nevoie de o femeie pentru aceasta. Este o veritabilă insultă
pentru femei să fie transformate în somnifere.
Femeile nu pot experimenta orgasmul la fel de rapid.
În India, 98% dintre femei nu ştiu ce este acela un orgasm, în limba hindustani nici măcar
nu există un cuvânt pentru orgasm. Chiar şi în Occident, femeile au devenit conştiente de acest
drept al lor din naştere abia în ultimii 30 de ani. Din păcate, dreptul lor din naştere se opune
întregii tradiţii creştine şi iudaice. Bărbaţii ar trebui reeducaţi pentru a le permite femeilor să se
bucure de dreptul de a experimenta cel mai frumos extaz, senzaţia orgasmică în care egoul şi
timpul dispar, iar asupra lor coboară o stare de pace şi de fericire care nu poate fi descrisă în
cuvinte.
Bărbaţii trebuie să înveţe să practice preludiul, să se joace cu trupul femeii înainte de a
face dragoste cu ea, pentru ca acesta să aibă timp să se încălzească, să tremure de excitaţie. Ei nu
trebuie să înceapă actul amoros decât atunci când simt că trupul femeii este pe deplin pregătit
pentru acesta. Şi nu uitaţi: atunci când faceţi dragoste, nu păstraţi Biblia între voi. Nu cred că
există cineva care să poată face dragoste cu o Biblie între el şi iubita lui.
Uitaţi toate prostiile cu care aţi fost condiţionaţi şi faceţi dragoste lent, cu delicateţe.
Dacă aţi vedea un bărbat care îşi soarbe ceaşca de ceai dintr-o singură înghiţitură, l-aţi
considera un idiot. Nu ar face decât să-şi ardă cerul gurii, şi ar irosi în plus şi ceaiul. Orice
cunoscător ştie că ceaiul se bea cu înghiţituri mici.
Procedaţi la fel şi cu actul amoros. Aşteptaţi până când trupul femeii este pregătit.
Îngăduiţi-i să se bucure de feminitatea ei. Renunţaţi la această etichetă de „doamnă”. Lăsaţi-o să
fie activă, căci în acest fel va ajunge mai rapid la orgasm. Dacă zace ca moarta, nu există nici o
speranţă…
Şi încă ceva: după ce aţi atins amândoi orgasmul, mai este o etapă de parcurs – postludiul.
V-aţi oferit reciproc atât de multă bucurie, şi totuşi, voi vă grăbiţi să adormiţi, fără un mulţumesc,
fără pic de recunoştinţă. Singurul mod corect de a vă arăta recunoştinţa constă în a vă juca din
nou cu trupul femeii, lăsând-o la rândul ei să se joace cu trupul dumneavoastră.
Să nu credeţi că singurele femei active, care ştiu să se joace cu trupul partenerului lor,
sunt prostituatele. Oricărei femei i-ar plăcea acelaşi lucru, dar se tem că dacă ar face aşa ceva, ar
fi considerate nişte prostituate. Există atâţia bărbaţi care se bucură de nişte soţii minunat de
frumoase, şi totuşi continuă să se ducă la prostituate! De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?
Pentru că printre prostituate nu se numără nici o doamnă.
Ei singuri sunt responsabili pentru această situaţie. Prostituatele îi satisfac mai mult decât
soţiile lor, pentru simplul motiv că sunt plătite pentru a le satisface toate plăcerile. Din acest
punct de vedere, sunt nişte profesioniste. Soţia nu este decât o amatoare, la fel cum sunteţi şi voi.
De altfel, staţi liniştiţi, căci există şi bărbaţi care se prostituează. La fel cum mergeţi voi la
prostituate pot proceda şi soţiile voastre – pot apela la profesionişti, la oameni care cunosc toate
mijloacele prin care pot aduce o femeie pe culmile plăcerii. De ce nu faceţi voi acest lucru?
După părerea mea, dacă sexul ar deveni cu adevărat un joc, prostituatele ar dispărea de pe
suprafaţa pământului. Nici o femeie nu ar trebui să decadă atât de mult încât să-şi vândă iubirea.
Lăsaţi cel puţin iubirea în afara pieţei, căci ea nu reprezintă o marfă. Nici un preţ nu este suficient
de mare pentru valoarea ei.
Un bărbat care merge la prostituate decade la rândul lui. Femeia care îşi vinde trupul

167 din 187

sfârşeşte prin a se autocondamna singură (cel puţin în subconştientul ei), căci ea vinde ceva
nepreţuit.
Reţineţi însă un lucru: prostituatele nu vor dispărea decât atunci când vor dispărea şi
preoţii.
Cei care au forţat milioane de femei să devină prostituate sunt preoţii, căci ei au creat în
mintea voastră ideea că sexul reprezintă un păcat. Aceste două lucruri sunt interdependente, iar
eu merg întotdeauna până la rădăcina lucrurilor. De aceea vă repet tot timpul: bucuraţi-vă de sex
ca de un joc minunat.
Acum, că au fost inventate pastilele anticoncepţionale, nu mai trebuie să vă faceţi
probleme în privinţa copiilor. Acum nu mai aveţi nici un fel de responsabilitate. Distracţia poate
fi totală. Bucuraţi-vă de ea! Nu mai ascultaţi vocea minţii. Spuneţi-i preotului din interior să se
ducă dracului. Dumneavoastră faceţi dragoste, iar el vă ţine predica de duminică!
Iubirea este ceva atât de frumos… Ar trebui să învăţaţi arta de a iubi, la fel cum ar trebui
să învăţaţi arta de a trăi.
Dacă vă puteţi permite acest lucru, faceţi întotdeauna dragoste într-o cameră special
destinată acestui scop, căci ea reprezintă un templu. Ori de câte ori intraţi în această cameră,
lăsaţi-vă papucii la uşă, şi odată cu ei şi mintea.
Lăsaţi-vă mintea în papuci. Înainte de a face dragoste, nu uitaţi să faceţi un duş, să vă
curăţaţi trupul. Meditaţi apoi timp de câteva minute. Transformaţi actul sexual într-o experienţă
minunată.
Nu aprindeţi lumini electrice în această cameră. Aprindeţi lumânări. Ardeţi nişte beţişoare
parfumate. Creaţi o anumită atmosferă romantică. Nu vă certaţi niciodată în camera pentru făcut
dragoste. Dacă nu sunteţi bine dispus, mai bine evitaţi cu totul actul amoros.
Voi ignoraţi atât de multe lucruri. În patul în care faceţi dragoste cu soţia voastră vă
certaţi cu ea, vă bateţi, aruncaţi cu perne unul în celălalt… Nu înţelegeţi că fiecare act, fiecare
gest, fiecare gând are o vibraţie a sa. În camera pentru iubit nu ar trebui să existe nici o altă
vibraţie decât cea a iubirii.
Iubirea ar trebui să fie unicul vostru Dumnezeu. Iar în prezenţa lui Dumnezeu nu trebuie
să fiţi serioşi, ci ca nişte copii, jucăuşi. Nu trebuie decât să înţelegeţi despre ce este vorba, iar
această înţelegere vă va transforma.

▫ Aş dori să avansez mai mult în relaţia pe care o am cu

iubita mea. Din păcate, orgasmele mele sunt foarte
reduse în intensitate şi se petrec întotdeauna prematur. ▫
Nu există nici un standard şi nici o modalitate de a evalua ce anume este prematur şi ce
nu. Îndeosebi în Occident au apărut în ultima vreme tot felul de probleme care înainte, pe vremea
când oamenii nu vorbeau atât de mult despre orgasm, nu existau.
Sunt oameni care pot continua să facă dragoste timp de câteva minute, în timp ce alţii pot
face acest lucru ore întregi. Unii nu rezistă mai mult de câteva secunde. Dacă nu reuşeşti să faci
dragoste mai mult de câteva secunde şi afli că altcineva poate prelungi actul amoros minute la
rând, începi să simţi că îţi lipseşte ceva. Personal, mi se pare o prostie. Experienţa propriu-zisă a
orgasmului este aceeaşi, indiferent dacă se petrece după trei secunde sau după trei minute, după
trei ore sau după trei zile. Orgasmul nu are nimic de-a face cu durata procesului. El se produce la

168 din 187

sfârşitul acestuia, aşa că nu contează dacă procesul a durat trei secunde sau trei minute. Din
perspectiva orgasmului, timpul de dinainte nu are nici o relevanţă. Înţelegi? Orgasmul reprezintă
apogeul final. În cazul tău, acest apogeu se produce mai rapid ca la alţii, dar important este că se
produce!
Dacă vei mai continua să te compari cu alţii, lucru posibil astăzi, de când cu Masters şi
Johnson9, şi cu toate celelalte studii care se fac, nu vei face decât să devii din ce în ce mai
confuz. Depinde. Corpul fiecăruia funcţionează diferit de al celuilalt. Nu ai de ce să-ţi faci
probleme. De altfel, dacă îţi faci probleme, capacitatea ta de concentrare va fi şi mai redusă. Cu
cât îţi faci mai multe probleme în ceea ce priveşte orgasmul, cu atât mai greu se produce acesta.
De aceea, primul lucru pe care trebuie să-l reţii este să nu te mai gândeşti la el.
Toate animalele din lume, de la cele mai mici şi până la elefanţi, experimentează
orgasmul, dar niciunul nu se gândeşte cu teamă dacă nu cumva acesta s-a produs prea rapid. Din
fericire pentru ele, animalele nu îi citesc pe Masters şi Johnson. De aceea, ele nu uită să se
bucure! Singurul animal care suferă de impotenţă este omul. Explicaţia cea mai frecventă a
impotenţei este îngrijorarea. Dacă te gândeşti tot timpul la performanţele tale sexuale, acestea îţi
vor fi afectate. Şi totul începe de la comparaţii. Mai întâi te compari cu altcineva şi ţi se pare că
eşti în inferioritate, apoi începi să-ţi faci probleme, te gândeşti că îţi lipseşte ceva, că orgasmul
tău nu este aşa cum trebuie, încetul cu încetul, întregul mecanism este dat peste cap.
Acest proces este unul inconştient. Nu trebuie să faci un efort deliberat pentru a atinge
orgasmul. Orgasmul fiecăruia îi aparţine personal, şi nimeni nu ar trebui să se compare din acest
punct de vedere cu altcineva. Ardeţi toate cărţile pe care le aveţi pe această temă şi uitaţi de ele.
Un al doilea lucru: în ultimii ani, mintea occidentală a fost condiţionată să creadă că
bărbatul trebuie neapărat să satisfacă femeia, iar femeia trebuie să satisfacă bărbatul. Acum,
ambele categorii sunt încurcate. Bărbatul se uită să vadă dacă femeia este satisfăcută. Dacă nu
este satisfăcută, înseamnă că nu se pricepe, că nu este suficient de viril. Dacă simţi că nu eşti
suficient de viril, te îndrepţi deja cu paşi mari către impotenţă. Îţi pierzi încrederea în sine.
Femeia se uită la rândul ei dacă bărbatul este satisfăcut. Dacă i se pare că acesta nu a ajuns la acel
extaz de care vorbeşte toată lumea în zilele noastre, i se pare că ceva este în neregulă cu ea. Şi
astfel, un act sexual care ar fi putut fi atât de frumos este corupt.
Nu vă mai faceţi griji în legătură cu aceste probleme. Lăsaţi natura să-şi urmeze cursul
firesc. Dacă vă iubiţi partenera sau partenerul de cuplu, este foarte bine. Atunci când iubirea este
prezentă, totul pare satisfăcător. Nu vă obligă nimeni să împliniţi cine ştie ce standarde, pentru
simplul motiv că nu există standarde. Uitaţi de aceste prostii, altminteri veţi avea necazuri mari.
Bucuraţi-vă pur şi simplu de jocul amoros. Dacă trăiţi orgasmul, este suficient. Dacă îl trăiţi mai
rapid, nu-i bai. Aşa funcţionează trupul dumneavoastră.
Viaţa este extrem de complicată. Uneori se întâmplă ca dacă bărbatul are prea multă
energie sexuală, orgasmul sau să se producă foarte rapid, pentru că nu o poate controla. Acest
lucru este valabil îndeosebi la vârste mai fragede. Cu cât bărbatul avansează în vârstă, cu atât mai
lent se produce orgasmul. Se întâmplă de multe ori ca un bărbat mai vârstnic să satisfacă în mai
mare măsură o femeie tânără decât unul de vârsta ei. Explicaţia este simplă: cel vârstnic nu mai
are atâta energie sexuală. Orgasmul lui se produce mai lent. Dacă doriţi să îmbătrâniţi prematur,
sunt de acord să vă dau câteva sfaturi şi veţi îmbătrâni foarte repede (chicoteli). Dar după aia să
nu veniţi să vă plângeţi!
Sunteţi un bărbat tânăr şi sănătos. La bătrâneţe o să veniţi şi o să vă plângeţi de o altă
9
Autori celebri ai unor studii referitoare la sexualitate

169 din 187

problemă – că orgasmul se produce prea lent! Nu vă faceţi probleme. Sunt lucruri care nu trebuie
făcute în mod deliberat. Actul amoros este unul dintre ele. Fiţi cât mai spontan şi ceea ce trebuie
să se petreacă se va petrece. Corpul este foarte înţelept şi ştie ce are de făcut. Uitaţi pur şi simplu
de el, timp de o lună. Scoateţi-vă complet corpul din minte. Lăsaţi-l să se descurce aşa cum ştie.
Ori de câte ori simţiţi nevoia să faceţi dragoste, faceţi dragoste. Şi daţi-vă drumul! Nu vă
mai gândiţi la timp. Înainte de a face dragoste, dansaţi, cântaţi, apoi faceţi dragoste, iar în final
meditaţi. Acesta este cel mai frumos moment pentru meditaţie. Întreaga energie este eliberată, iar
omul se simte într-un alt spaţiu… într-un loc minunat, creat într-un mod natural de eliberarea
sexuală. Când energia sexuală este eliberată, omul se află într-un templu; de aceea, nu este cazul
să mergeţi la culcare. Este momentul ideal pentru a asculta muzică, pentru a dansa, pentru a
medita sau pentru a sta pur şi simplu în tăcere, privind stelele. Rămâneţi tăcut şi lucid.
Aşadar, daţi-vă drumul la maxim! Voi procedaţi întotdeauna invers. Orice aţi face, sunteţi
mult prea civilizaţi.
Jocul amoros nu este o chestiune de know-how, o tehnică precisă care poate fi
îmbunătăţită. În cazul său, tehnicile devin distructive. Cei care practică tehnici amoroase îşi pierd
energia iubirii. Devin mecanici. Acceptaţi-vă aşa cum sunteţi. Sunteţi un bărbat în putere, nu unul
slab.
Nu vă mai gândiţi dacă vă satisfaceţi sau nu partenera. Nu vă gândiţi nici măcar dacă ea
vă satisface sau nu. Gândiţi-vă numai la dumneavoastră. Dacă sunteţi satisfăcut, foarte bine! La
rândul ei, ea trebuie să se gândească la ea. Dacă este satisfăcută, bine! Uneori, se întâmplă să
apară şi insatisfacţii; acestea fac parte din viaţă. Sunt cazuri în care bărbatul nu face dragoste
decât pentru că aşa doreşte partenera lui. Alteori, totul devine o simplă rutină. Dacă nu o faci,
femeia ar putea crede că nu o mai iubeşti. De aceea, preferi să îţi faci datoria, indiferent dacă ai
chef sau nu. Sunt cazuri în care îţi vine pur şi simplu să faci dragoste – nu ştii nici tu de ce. Poate
că nu ai altceva mai bun de făcut. S-a întrerupt curentul electric şi nu poţi să te uiţi la televizor.
● Am să vă spun o poveste reală. S-a întâmplat într-un oraş din America. Uzina electrică din
localitate a cedat, iar pana de curent a durat nouă zile. Toate femeile din oraş au rămas gravide.
Oamenii nu aveau pur şi simplu ce să facă. Se plictiseau. Când stai într-o cameră întunecată, ce
altceva ai putea face decât dragoste? Acest gen de dragoste nu îţi va aduce însă niciodată
satisfacţii. Nu faceţi dragoste decât atunci când simţiţi o pasiune imensă, o dorinţă absolut
arzătoare. Dacă nu simţiţi aceste lucruri, spuneţi-i partenerei sau partenerului: „Scuză-mă! Nu
simt nimic, aşa că nu are nici un rost”. Prefăcătoria nu ajută la nimic în acest caz. Dacă veţi înceta
cu ea, veţi constata că performanţele dumneavoastră vor creşte foarte mult. Şi mai există o
problemă: oamenii fac dragoste mult prea des. Totul a devenit o rutină pentru ei. Autorităţile
medicale au venit cu ideea falsă că sexul este bun pentru sănătate. Cine ştie ce ţi se poate
întâmpla dacă nu faci dragoste în fiecare zi. Unii au ajuns chiar să spună că dacă nu faci suficient
de mult dragoste, rişti să faci un atac de cord!
Sunt oameni care au trăit bine mersi ani de zile fără să facă dragoste. Iubirea fizică nu
reprezintă o necesitate chiar atât de mare pentru corp. Este mai degrabă un lux, şi ar trebui
folosită ca atare. Ar trebui practicată cât mai rar, ca şi cum ar reprezenta o sărbătoare. Nu ar
trebui transformată niciodată în rutină. Sexul nu reprezintă hrana noastră cea de toate zilele. El
trebuie păstrat pentru anumite ocazii speciale, când simţi că pluteşti, când te trezeşti parcă într-o
altă lume. Sexul ar trebui să fie considerat un fel de cadou, de care nu te bucuri decât în anumite
zile speciale. În caz contrar, poate deveni plictisitor. Voi faceţi dragoste zilnic, la fel cum
mâncaţi, cum vă beţi ceaiul sau cum faceţi baie. La un moment dat, vă treziţi că a devenit

170 din 187

plictisitor – nici o zi nu diferă cu nimic de celelalte.
Faceţi din iubire ceva special, căci este cu adevărat specială. Aşteptaţi întotdeauna
momentul potrivit. Oamenii aleg aproape întotdeauna momentul nepotrivit pentru a face dragoste.
Experienţa m-a învăţat că după ce se ceartă, majoritatea cuplurilor fac dragoste. La început se
înfurie, apoi se ceartă, după care se simt vinovaţi, încep să se urască pe ei înşişi, şi în
compensaţie, fac dragoste unul cu celălalt. Acest lucru a devenit aproape un clişeu. Cu greu poţi
găsi un moment mai nepotrivit pentru a face dragoste. Cum ar putea fi satisfăcător un asemenea
act amoros?
Aşteptaţi întotdeauna momentul potrivit. Asemenea momente nu se produc prea des.
Nimeni nu le poate controla, deci nimeni nu ştie când vin. Atunci când apar, sunt ca nişte daruri
de la Dumnezeu. Fără să ştii de ce, te simţi de parcă ai pluti, de parcă ai face parte dintr-o altă
lume. Simţi că ai devenit imponderabil. Sunt zile în care te simţi atât de deschis sufleteşte încât i-
ai putea dărui partenerei de cuplu orice, numai pentru a o face fericită. Acestea sunt momentele
potrivite. Începeţi prin a medita împreună, dansaţi, cântaţi, şi faceţi dragoste chiar în timp ce
dansaţi, în timp ce cântaţi, în timp ce meditaţi. Veţi constata că actul dumneavoastră amoros va
avea o calitate diferită, sacră.
Iubirea poate avea un gust divin, dar şi un gust demoniac. Din păcate, 99% din ceea ce se
petrece pe această planetă are un gust demoniac. Până când nu veţi descoperi gustul divin al
iubirii, nu veţi trăi o satisfacţie reală. Indiferent dacă faceţi dragoste foarte mult timp sau foarte
puţin, nu veţi cunoaşte satisfacţia iubirii. Abia când veţi descoperi sacralitatea ei veţi afla ce
înseamnă fericirea şi împlinirea deplină.
Aşadar, timp de o lună, luaţi-o încet. Şi meditaţi asupra celor spuse de mine.

▫ Mă simt absolut blocată în ceea ce priveşte relaţiile

mele cu bărbaţii. Există atâtea certuri şi atâtea tensiuni
între noi încât nu reuşesc aproape niciodată să ajung la
orgasm. Nu mai ştiu cum să procedez. ▫
Vă recomand un lucru… Sunteţi mult prea obsedată de orgasm, în mod inutil. Renunţaţi
timp de trei luni să vă mai gândiţi la orgasm. Puneţi accentul pe jocul amoros, pe aspectul său
ludic, nu pe scopul final. Atunci când te gândeşti prea mult la orgasm, actul amoros devine un fel
de afacere, iar orgasmul se produce foarte greu. Aici e toată dilema: dacă nu urmăreşti decât
orgasmul, acesta devine foarte greu de atins, căci nu te implici suficient de mult în actul care
permite producerea lui. Mintea ta este obsedată de orgasm. Te întrebi dacă de data aceasta îl vei
avea sau nu, iar această obsesie îţi paralizează centrul sexual.
Centrul sexual nu se poate deschide decât în absenţa fricii, a gândirii de orice fel, când
mintea nu se gândeşte la viitor, când nu este orientată către un anumit scop, când omul se joacă
pur şi simplu. Este atât de frumos să te joci cu trupul unei fiinţe iubite, lăsând-o să se joace la
rândul ei cu trupul tău. Sunt două trupuri care dansează, cântă, se îmbrăţişează, se mângâie unul
pe celălalt. Totul este ca o simfonie superbă. Ce rost mai are să te gândeşti la orgasm în asemenea
condiţii? Aceasta este frumuseţea jocului amoros, şi exact atunci se produce… Nu trebuie să te
gândeşti însă la el.
Timp de trei luni, vă recomand să uitaţi totul despre orgasm. Chiar dacă veţi trăi orgasme,
nu vă gândiţi cu satisfacţie că de data aceasta v-a reuşit pasienţa. Nu vă gândiţi deloc la ele, nici
înainte, nici după. După trei luni, întoarceţi-vă la mine.

171 din 187

 Veţi vedea că lucrurile revin la normal. Problema dumneavoastră este una mentală. Dacă
nu experimentaţi orgasmul, vă simţiţi frustrată, lipsită de iubire, neiubită, simţiţi că nu aveţi un
partener potrivit. Apoi vă înfuriaţi şi întreaga dumneavoastră energie devine agresivă, violentă.
Este aceeaşi energie sexuală. Dacă nu este eliberată, ea devine tensionată. Dacă este eliberată, vă
relaxează.
Atunci când eşti tensionat, mânia funcţionează aproape la fel ca un orgasm. De fapt, este
un anti-orgasm. Polaritatea ei este opusă. Este un fel de orgasm al urii, în timp ce orgasmul
obişnuit este un orgasm al iubirii. Atunci când urlă sau distrug ceva, oamenii simt o mare
eliberare. Este însă o eliberare distructivă, născută din violenţă. După cum vedeţi, violenţa şi
sexul sunt înrudite. Atunci când au parte de sex, oamenii sunt mai puţin violenţi. Când nu au
parte, devin distructivi.
Aşa se explică de ce sexul nu a fost niciodată permis în armată. Dacă soldaţii ar avea parte
de iubitele lor, ei şi-ar pierde din agresivitate. Starea lor de furie reţinută trebuie menţinută în
permanenţă. Când energia lor începe să fiarbă, neputându-se exprima în maniera umană firească,
ei devin inumani. De altfel, toate armele – sabia, suliţa, glonţul – nu sunt altceva decât proiecţii
ale organelor sexuale care încearcă să pătrundă în corpul duşmanului. Sunt oameni care simt un
veritabil orgasm atunci când ucid. Aşa se nasc marii criminali. Au existat destule cazuri în care
un criminal şi-a ucis chiar partenera de sex, în timp ce făcea dragoste cu ea. Dorea să obţină un
dublu orgasm, un fel de culme a culmilor! Mm! Chiar în timpul orgasmului sexual, el îşi ucidea
partenera prin strangulare, în încercarea de a trăi simultan un orgasm al iubirii şi unul al urii.
Aşadar, timp de trei luni, bucuraţi-vă pur şi simplu de iubire. Orgasmul va avea grijă să se
producă atunci când trebuie, şi lucrurile vor reintra în normal.

▫ După ce am divorţat de prima mea soţie, am simţit un

mare dezgust faţă de sex. De atunci, nu am mai reuşit să
am vreodată un orgasm, cu excepţia cazului în care
fumez marijuana. La fel se petrec lucrurile şi astăzi, deşi
sunt cu adevărat îndrăgostit de partenera mea actuală. ▫
Şi simţiţi nevoia de a face ceva pentru a schimba această stare de lucruri?
Uneori, noi ne creăm singuri probleme de care nu avem nevoie, după care ne facem
continuu griji în ceea ce le priveşte. În America zilelor noastre, absenţa orgasmului tinde să
devină o problemă psihologică de masă, atât de mult se vorbeşte despre acest subiect.
Secole la rând, el nu a reprezentat nici o problemă. Nimănui nu-i păsa de el. Şi dintr-o
dată, de circa 20-30 de ani încoace, de când cu Masters şi Johnson, cercetările acestora au devenit
publice. Oamenii citesc de sublima experienţă a orgasmului şi de marea relaxare care îi urmează,
aşa că încep să se lăcomească, să tânjească după ea. De aici se nasc toate problemele. Şi nu este
vorba de o problemă individuală, ci de una colectivă.
Da se naşte din comparaţie. Dacă nu vă veţi grăbi să scăpaţi de această obsesie, ea va
deveni din ce în ce mai gravă, iar lucrurile se vor înrăutăţi. Oamenii nu devin cu adevărat
interesaţi de aceste probleme decât odată cu vârsta.
Îndeosebi în Occident, unde se crede că sexul este echivalent cu viaţa. Dacă nu mai faci
sex, înseamnă că viaţa ta s-a terminat.
Pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii simt că energia lor sexuală nu mai este la fel de

172 din 187

susţinută ca pe vremuri. De aceea, ei intră în panică! Sunt dispuşi aproape la orice: iau
medicamente, fumează droguri, fac exerciţii de yoga, aplică diferite tehnici. Unii preferă să îşi
găsească o parteneră mai tânără, sau mai atrăgătoare, sau se duc la prostituate. Cu toţii simt
nevoia să facă ceva!
Şi astfel se naşte neîncrederea, iar aceasta creşte cu fiecare zi, căci nimeni nu întinereşte
odată cu trecerea timpului. Cu cât neîncrederea devine mai mare, cu atât mai mult te gândeşti la
ea, şi cu atât mai puternic se amplifică. Dacă te gândeşti prea mult la orgasm, chiar şi un orgasm
natural, care îţi era cu uşurinţă posibil, devine imposibil pentru tine, căci nici un orgasm nu se
poate produce decât pe fundalul unei minţi lipsite de griji.
Problema este mintea. Spre exemplu, să spunem că faci dragoste, dar în mintea ta se
inoculează ideea că vei rata din nou… te apropii… te apropii… dar teama devine din ce în ce mai
mare, mintea este divizată de corp, şi este natural să ratezi.
Sugestia mea este să nu încercaţi să rezolvaţi această problemă. Mai bine uitaţi de ea.
Renunţaţi la asemenea gânduri – sunt numai prostii! De ce vă faceţi probleme? Orice s-ar
întâmpla, este binevenit. Bucuraţi-vă de clipă, într-o bună zi, veţi constata că orgasmul se
produce. El nu se poate produce decât pe fundalul lipsei de griji.
O iubiţi, ea vă iubeşte, deci nu aveţi de ce să vă faceţi probleme. Atunci când ne iubim cu
adevărat, noi avem tendinţa să ne acceptăm inclusiv limitările. Dacă iubita dumneavoastră vă
iubeşte cu adevărat, ştie foarte bine că îmbătrâniţi, aşa că lucrurile nu vor mai fi întotdeauna la fel
ca altădată. Vor fi diferite. Nu se vor mai repeta la fel de des. Dar iubirea are capacitatea de a
descoperi intimităţi noi. Actul amoros va fi mai puţin sexual, dar va deveni mai profund.
Atunci când este excesiv de sexuală, iubirea nu pătrunde niciodată suficient de adânc. Ea
se cantonează la nivelul corpului fizic. Pe măsură ce sexul corporal dispare în mod natural din
viaţa omului, între parteneri se poate naşte o nouă poveste de iubire – între minţile lor. Această
poveste este mai profundă decât prima. Dacă cei doi practică împreună meditaţia, apare şi o a
treia posibilitate, încă şi mai sublimă. Iubirea devine nu numai necorporală, ci şi non-mentală.
Aceasta este adevărata binecuvântare.
Binecuvântarea nu are nimic de-a face cu orgasmul fizic. Chiar şi atunci când acesta se
produce, corpul zvâcneşte timp de o secundă sau două, după care totul se termină. Nu este mare
scofală. Chiar dacă aţi trăi un orgasm perfect, nu aţi realiza mare lucru. Toate animalele trăiesc
orgasme perfecte. Şi ce dacă? În cel mai bun caz, puteţi experimenta şi dumneavoastră un orgasm
perfect, la fel ca cel al animalelor.
Nu vreau să spun cu asta că orgasmul este ceva rău. Vreau să spun doar că nu trebuie să
vă faceţi probleme. Orgasmul nu înseamnă altceva decât mult zgomot pentru nimic. Mintea
occidentală nu are însă ce face şi simte nevoia să aibă o ocupaţie. Altminteri, i s-ar părea că nu
trăieşte.
Aveţi maşini, case, conturi în bancă – acum aveţi şi orgasme. Orgasmul a devenit noua
religie. Nimeni nu mai discută despre Dumnezeu, despre viaţa de apoi… Cine ştie? Poate că
există, poate că nu. Acum, toată lumea discută numai despre orgasm, se cramponează de el, se
gândeşte numai la el.
Sugestia mea este să uitaţi pur şi simplu de orgasm. Spuneţi-vă: „Totul este în regulă.
Dacă se produce, bine, dacă nu, tot bine. Eu voi fi mulţumit”. Şi într-o bună zi, din senin, veţi
constata că se produce. Nu vi-l doriţi însă din nou şi din nou. Atunci când se produce, bine, iar
atunci când nu se produce, tot bine. Nu cădeţi din nou în greşeala de a face din el o obsesie.

173 din 187

 După ce s-a produs, uitaţi de el. Bucuraţi-vă pur şi simplu de faptul că sunteţi împreună.
De altfel, actul amoros nici măcar nu ar trebui să fie obligatoriu. Nimeni nu vă forţează să-l
practicaţi. Uneori, simpla şedere împreună, privitul stelelor şi strângerea mâinilor pot fi
suficiente. Şi vă asigur că o asemenea experienţă poate fi mult mai profundă decât orice orgasm!
Din când în când, staţi pur şi simplu împreună… fără să vă gândiţi la nimic.
Sexul a devenit un fel de activitate lucrativă. Este ceva care trebuie făcut, pentru a-ţi
demonstra valoarea. Altminteri, femeia ar putea crede că nu o mai iubeşti, că nu faci destul pentru
ea. Ce fel de iubire este asta? Trebuie să faci ceva!
Nu faceţi niciodată vreun efort în ceea ce priveşte iubirea. Fiţi împreună, aveţi grijă unul
de celălalt, cultivaţi-vă sentimentele reciproce. Meditaţi, rugaţi-vă împreună, dansaţi… Uneori, în
timp ce dansaţi, vă rugaţi sau meditaţi împreună, veţi simţi nevoia de a face dragoste. Nu va fi
ceva voluntar, se va petrece pur şi simplu. Aceste momente au o frumuseţe de vrajă.
În aceste clipe, nu dumneavoastră sunteţi cel care face dragoste, ci Dumnezeu prin
intermediul dumneavoastră. Mintea este complet lipsită de griji. Dacă vrea sau nu să aibă un
orgasm, este treaba lui Dumnezeu, nu a dumneavoastră. De ce v-aţi face griji inutile? Dacă vrea,
Dumnezeu poate face orice.
Aşadar, meditaţi, rugaţi-vă, dansaţi împreună, ascultaţi muzică, priviţi stelele… Din când
în când, se va întâmpla, în mod natural, spontan… Nu pregătiţi momentul, nu vă gândiţi la el. Nu
faceţi repetiţii mentale. Nu staţi la birou, gândindu-vă că odată ajuns acasă, o să faceţi dragoste cu
soţia. Este o copilărie…
Uitaţi totul despre orgasm! Când îi va sosi clipa, se va petrece, apoi veţi uita din nou de el.
Aşa se petrec lucrurile într-o iubire adevărată. Nu aveţi nimic de demonstrat. Iubita
dumneavoastră ştie că o iubiţi; dumneavoastră ştiţi că ea vă iubeşte. Nu este necesar să faceţi alte
eforturi, suplimentare. Dacă veţi adopta această atitudine, ceva nou se va petrece în fiinţa
dumneavoastră. Cu sau fără orgasm, iubirea dumneavoastră se va amplifica. Iar la momentul
potrivit, se va petrece…
Nu este o promisiune pe care v-o fac. În caz contrar, aţi începe să aşteptaţi împlinirea ei.
Eu nu fac preziceri. Spun doar că este ceva natural. Orgasmul nu poate fi declanşat decât dacă
mintea este lipsită de griji. Este o consecinţă a unei stări sufleteşti. Dacă nu există tensiuni
interioare, de ce nu s-ar petrece? Este imposibil! Într-un trup relaxat, dublat de o minte lipsită de
griji, fiorul este mult mai profund, iar energia începe să pulseze.
Aşadar, prima regulă: uitaţi de orgasm. Dacă îl experimentaţi vreodată, bucuraţi-vă de el,
mulţumiţi-i lui Dumnezeu, apoi uitaţi din nou de el. Nu vă aşteptaţi să-l retrăiţi a doua zi.
Mintea este foarte lacomă. De aici vi se trag toate suferinţele. Uneori se întâmplă, iar
mintea începe să îşi facă planuri pentru a doua zi – trebuie neapărat să se repete şi a doua zi.
Astăzi s-a întâmplat tocmai pentru că nu v-aţi gândit la el. Acum vă gândiţi la el, deci întreaga
situaţie s-a schimbat. De aceea, mâine nu se va mai repeta. Văzând că nu se mai repetă, mintea
dumneavoastră începe să se agite: poimâine trebuie neapărat să se repete! Şi astfel, repetarea
orgasmului devine imposibilă.
Aţi privit o floare şi v-aţi bucurat de frumuseţea ei. După 24 de ore, doriţi să reluaţi
experienţa. Căutaţi din nou floarea, convins că veţi retrăi acelaşi fior. Fiorul nu mai revine însă,
căci repetiţia nu poate fi niciodată la fel de pasionantă ca experienţa directă. Ieri l-aţi simţit, căci
ieri aţi fost prezent. Printr-un miracol, s-a produs o întâlnire reală între dumneavoastră şi
trandafir. Nu aţi aşteptat această întâlnire, iar trandafirul nici atât. Întâlnirea a fost spontană; aţi

174 din 187

privit trandafirul în faţă, şi acesta a roşit.
Acum, mintea dumneavoastră îşi face calcule, convinsă că dacă va privi din nou floarea,
va fi fericită. Fiorul nu se mai repetă însă, iar floarea nu are nici o vină. Ea este la fel de prezentă
ca şi ieri, căci nu v-a aşteptat în mod premeditat. Întâlnirea s-ar fi putut produce din nou. Floarea
nu a greşit cu nimic. Înseamnă că greşeala vă aparţine.
Aşadar, dacă se petrece într-o bună zi, dacă trăiţi un moment frumos, o clipă de iubire,
bucuraţi-vă de ea, fiţi recunoscător, iar apoi ştergeţi această amintire din minte. Nu purtaţi după
dumneavoastră povara amintirilor psihologice. De aceea sunt copiii atât de fericiţi. Cu cât
avansează în vârstă, cu atât mai puţin fericiţi devin ei. Copiii nu se aşteaptă la nimic. Această
atitudine spontană îi face să se bucure de tot ce întâlnesc în cale. Pentru ei, totul este nou şi
încântător.
De aceea, respectaţi această regulă, şi uitaţi de toate problemele.

▫ Cât timp o să continuăm să fim obsedaţi de această

stupidă problemă a sexului? Eu mă apropii de 60 de ani şi
tot nu reuşesc să scap de această obsesie. ▫
Sexul nu are nimic de-a face cu vârsta. Chiar şi la 600 de ani el va continua să fie prezent.
El depinde de luciditate, nu de vârstă. Reţineţi un lucru: atunci când îmbătrâneşte, omul nu se
maturizează neapărat. Poţi să ai 60 de ani din punct de vedere fiziologic, şi numai 12-14 ani din
punct de vedere psihologic. O persoană de 14 ani nu poate să nu fie obsedată de sex, iar marea
majoritate a oamenilor nu depăşesc această vârstă psihologică.
Vârsta mentală medie a umanităţii este de 12 ani. Este de necrezut cum oamenii refuză să
se maturizeze. De ce rămân ei la această vârstă? Pentru că aceasta este vârsta la care se
maturizează impulsul sexual, iar societatea refuză să îl ajute să depăşească acest moment. Orice
societate îşi doreşte ca membrii ei să rămână înfometaţi din punct de vedere sexual, căci numai
asemenea oameni pot fi utili unei societăţi bolnave. Un om obsedat de sex poate fi orientat în
orice direcţie, căci energia lui fierbe în interiorul său. Poţi să-l orientezi către bani. Energia sa
sexuală, privată de un alt obiect asupra căruia să se focalizeze, se va orienta în întregime asupra
banilor. Banii vor deveni iubita omului, Dumnezeul lui, şi toată viaţa va alerga numai după ei. În
mod evident, el nu va scăpa nici de obsesiile sale sexuale, căci banii nu îi vor oferi o satisfacţie
reală. Poţi să aduni oricât de mulţi bani, dar cum ţi-ar putea satisface ei această necesitate
elementară? Societatea v-a amăgit; v-a dat o jucărie.
Acest proces începe chiar de la naştere. Copilul vrea lapte, iar mama îi dă un biberon!
Bietul copil suge biberonul şi crede că este sânul mamei sale. Până unde poate merge răutatea
omului? Această atitudine nu diferă cu nimic de cea a politicienilor voştri. Este diplomaţie curată,
înşelătorie pe faţă. Bietul copil este prea mic pentru a face deosebirea între un biberon şi sânul
mamei. El este amăgit. Nu este de mirare că atâţia copii ajung mai târziu să îşi dispreţuiască
părinţii, să îi urască.
Dacă veţi întreba un psihanalist, pe oricine: „Care este problema fundamentală cu care se
confruntă oamenii?”, veţi rămâne surprins să constataţi că acesta nu vă va da un nume de boală: o
nevroză, o psihoză, schizofrenie, isterie etc., ci vă va răspunde: „Mama”. De ce este mama
principala problemă care îi înnebuneşte pe oameni? Pentru că ea este prima care a învăţat copilul
ce înseamnă amăgirea. Ea este prima punte de comunicare a copilului cu lumea exterioară. De
aceea, el nu mai poate avea încredere în nimeni. Dacă nu poate avea încredere nici măcar în

175 din 187

propria sa mamă, cum ar putea avea încredere în altcineva? Pe vremea când plângea şi dorea să
fie îmbrăţişat… căci trebuie să ştiţi: un copil are la fel de multă nevoie de căldură sufletească ca
şi de lapte. Aceasta este una din necesităţile psihologice cele mai profunde ale copilului.
La ora actuală s-a dovedit ştiinţific că dacă un copil primeşte hrana de care are nevoie, dar
nu şi căldura sufletească, el se ofileşte şi moare. Chiar dacă supra vieţuieşte, el rămâne retardat şi
bolnăvicios pentru tot restul vieţii. Ceva continuă să-i lipsească. El nu are nevoie numai de laptele
mamei, ci şi de căldura sânului acesteia. Acest element a ajuns să fie considerat esenţial pentru
dezvoltarea corectă a copilului.
Atunci când plânge, copilul mic nu poate spune: „Mamă, vreau să fiu îmbrăţişat”, căci nu
ştie încă să vorbească. Plânsul lui nu are însă altă semnificaţie. În loc să fie mângâiat, el primeşte
un ursuleţ de pluş, sau o altă jucărie cu care să se joace. Este înşelat de la bun început. Una vrea
el, şi alta primeşte. La fel vor continua lucrurile pentru tot restul vieţii sale.
Când copilul ajunge la maturitate sexuală, societatea îl învaţă să fie ambiţios. Toată lumea
îi spune: „Fii primul la şcoală, intră la universitate – fii întotdeauna primul! Orice ai fi, orice ai
face, trebuie să fii primul”. Societatea îi creează astfel dorinţa de a fi mereu primul, indiferent ce
ar face. În acest fel, energia sa sexuală capătă o altă direcţie decât cea normală.
Societatea nu urmăreşte decât să îi schimbe cursul natural al energiilor. Ea îi spune: „Dacă
nu vei avea o maşină scumpă, o casă uriaşă şi un cont bancar cu multe zerouri, vei fi un nimeni”.
Şi astfel, tânărul începe să alerge după lucruri. Poate că nu are nevoie de o casă atât de mare. O
căsuţă mai mică este de multe ori mai frumoasă, căci este mai uşor de întreţinut. Pe de altă parte,
nevoile lui nu sunt de regulă atât de mari încât să aibă neapărat nevoie de o casă cu foarte multe
camere pentru a şi le satisface. Ideea i-a fost inoculată însă din copilărie: „Dacă nu vei avea o
casă impunătoare, vei fi considerat un incapabil”. Casa cea mare devine pentru el un simbol al
împlinirii, la fel ca şi banii în bancă. Acestea nu sunt însă decât simboluri goale, lipsite de
conţinut. În profunzimile fiinţei sale el va rămâne neîmplinit. Va tânji după ceva, nici el nu va şti
după ce. Din adâncuri, conştiinţa îi va şopti: „Fii natural, lasă-ţi energia să curgă în albia ei
firească, spontană”.
Mă întrebaţi: „Cât timp o să continuăm să fim obsedaţi de această stupidă problemă a
sexului?”
În primul rând, nu înţeleg de ce o numiţi stupidă, înseamnă că sunteţi furios pe ea. Sexul
nu este deloc stupid. Este posibil ca dumneavoastră să fiţi stupid, dar nu sexul. Sexul este sex.
Omul se poate bucura în mod inteligent de el, sau poate cădea în capcanele sale, din prostie.
Inteligenţa şi prostia caracterizează omul, nu sexul. De altfel, dacă îi veţi spune într-un fel sau
altul, dacă îl veţi condamna, problema nu va dispărea, ci va continua să persiste. Chiar şi când
veţi avea 80 de ani vă veţi confrunta cu aceeaşi problemă. De fapt, cu cât corpul dumneavoastră
va deveni mai slăbit, cu atât mai puternic va exploda această problemă în conştiinţa
dumneavoastră.
Nu mai spuneţi că este o problemă stupidă. Nu ea este stupidă, ci dumneavoastră.
Acceptaţi sexul. Este o energie naturală, însăşi sursa vieţii. Într-adevăr, există lucruri
foarte frumoase şi dincolo de el; există spaţii infinite. Sexul poate conduce către aceste bucurii,
dar poate aduce şi multă suferinţă. Fericirea şi suferinţa pot fi generate în egală măsură de sex,
căci el reprezintă un punct de întâlnire între cer şi pământ, între suflet şi corp. De aceea, el oferă
accesul la amândouă extremele: îţi poate oferi aripi într-o singură clipă, iar în clipa următoare ţi le
poate tăia. Acum îţi oferă o stare de extaz, iar în secunda următoare intri în agonie. Acum te afli
pe culmea însorită, iar în clipa următoare ai coborât în valea întunecată. Sexul oferă ambele

176 din 187

variante.
Omul trebuie să înveţe deopotrivă care sunt culmile şi care sunt văile. El trebuie să înveţe
să facă distincţia între ele din propria sa experienţă, nu pornind de la ce îi spun alţii. Numai
propria dumneavoastră experienţă sexuală vă va putea elibera de sex. Nu încercaţi însă să vă
eliberaţi, căci nu veţi reuşi niciodată.
Eu afirm cu totul altceva: eliberarea de sex este o consecinţă, un efect secundar. Ea vine
de la sine, nu poate fi obţinută direct. O puteţi trăi din când în când, dacă adoptaţi o atitudine
jucăuşă, meditativă. Coboară asupra dumneavoastră ca un dar de la Dumnezeu. Încetul cu încetul,
văzând culmile însorite, apoi din nou văile întunecate, veţi învăţa să faceţi distincţia între ele.
Treptat, în fiinţa dumneavoastră se va naşte un martor, care va contempla cu egală detaşare
culmile şi văile. Conştiinţa dumneavoastră va trece astfel printr-o revoluţie, iar dumneavoastră
veţi deveni centrat în sufletul-martor. Această stare de martor este brahmacharya, adevăratul
celibat. Ea nu este o stare care se opune sexului, ci una care îl transcende.
În caz contrar, veţi continua să fiţi obsedat de sex până în ultima clipă. Veţi muri, dar nu
vă veţi gândi la Dumnezeu, ci la sex. De aceea, voi renaşteţi chiar în clipa în care muriţi. Nu trec
nici măcar câteva minute, pentru că muriţi cu ideea de sex în minte. Părăsiţi acest corp, dar vă
doriţi să renaşteţi în altul, căci sexul nu poate fi împlinit decât prin intermediul unui corp.
● În deşertul însorit al Mexicului trăiau odată o mătuşică bătrână şi cele patru nepoţele ale
ei.
Într-o zi, Pancho Villa şi banda sa de tâlhari revoluţionari au intrat în casa celor cinci
femei. Acostându-le în patio, banditul li s-a adresat:
— Această casă este rechiziţionată, iar voi vă aflaţi în mâinile noastre.
— Noi suntem neajutorate, a exclamat una din fete, aşa că ne vom supune, dar te rugăm,
cruţ-o pe sărmana noastră mătuşică.
— Taci din gură! i-a strigat banditul. Războiul e război! Sexul nu are nimic de-a face cu
vârsta, ci doar cu luciditatea, cu un nivel de conştiinţă superior.
Deveniţi martorul lui şi nu-l mai numiţi o problemă stupidă. Deveniţi inteligent, priviţi,
contemplaţi, observaţi. Nimic din ceea ce vi s-a dăruit nu vi s-a dăruit inutil. Dacă aţi primit un
dar, înseamnă că ceva se ascunde în spatele lui. Voi nu puteţi vedea decât prima treaptă a scării,
căci ochii voştri nu sunt deschişi, iar fiinţa voastră nu este conştientă. De aceea, voi nu vedeţi
decât prima treaptă a scării – sexul. Treapta cea mai de sus este starea de samadhi. Dacă aţi putea
vedea întreaga scară, aţi rămâne surprins: sexul reprezintă poarta care conduce către samadhi.
Însăşi ideea de samadhi s-a născut în mintea acelor oameni – extrem de puţini la număr,
din păcate – care au reuşit să obţină o fericire orgasmică deplină în urma actului sexual. Ei au
devenit astfel conştienţi de faptul că dincolo de sex mai există ceva, ceva care nu are nici o
legătură cu sexul. În starea orgasmică profundă, timpul dispare, mintea şi egoul la fel. Acest
fenomen nu mai are nimic de-a face cu sexul. Cert este că din cauza lui, în fiinţă se naşte o mare
fericire. Nici această fericire nu are nimic de-a face cu sexul, dar fără acesta din urmă nu s-ar fi
putut ajunge la ea.
Primii tantrici, primii oameni care au făcut experimente cu sexul – numele lor s-a pierdut,
probabil că au trăit cu mii de ani în urmă – au fost cei dintâi care au trăit starea de samadhi. Ei au
privit cu atenţie, au meditat şi au descoperit un lucru: sexul nu reprezintă decât un declanşator
fiziologic al unui proces care poate fi atins şi în afara sexului, prin meditaţie. Pentru a trăi această
stare nu trebuie neapărat să faci sex. De îndată ce şi-au dat seama că această stare în care timpul

177 din 187

şi mintea dispar poate fi obţinută şi prin alte mijloace – prin metode de yoga, taoiste, tantrice,
sufite – ei au descoperit cheia. Dar primul pas în descoperirea acestei chei a fost sexul.
Sexul a stat la baza religiei, iar experienţa sexuală a condus la prima experienţă a stării de
samadhi. De aceea, nu-i mai spuneţi o problemă stupidă. Pătrundeţi adânc în interiorul lui, jucaţi-
vă cu el, meditaţi asupra sa. Încercaţi să înţelegeţi, căci eliberarea nu vine decât prin înţelegere.
Nu există o altă cale.

▫ Îmbătrânesc şi îmi pierd interesul faţă de femei. Ce pot

să fac? ▫
Continuaţi! Nu este nimic rău în a-ţi pierde interesul faţă de femei. De altfel, vă asigur că
interesul dumneavoastră nu va lipsi nici unei femei. Dimpotrivă, vor fi foarte fericite.
În Occident, de când Freud a deschis cutia Pandorei, toată lumea a rămas cu ideea că
trebuie să-şi păstreze virilitatea până la sfârşit, căci sexul este sinonim cu viaţa. Indiferent dacă ai
70 sau 80 de ani, trebuie să-ţi păstrezi interesul faţă de sex. Dacă ţi-l pierzi, înseamnă că nu mai
eşti interesat de viaţă, că nimeni nu mai are nevoie de tine, că ai devenit inutil. Poţi să mori, sau
poţi candida pentru Parlament, căci nimeni nu mai are nevoie de tine.
Ideea că sexul este sinonim cu viaţa este lipsită de orice fundament. Ele sunt sinonime
numai într-o anumită etapă a vieţii. De pildă, în copilărie ele nu sunt deloc sinonime. La
maturitate devin sinonime, dar către bătrâneţe nu mai reprezintă acelaşi lucru. Există diferite
etape. Copilul nu este interesat de sex. Omul tânăr este interesat numai de sex.
În Occident toată lumea face eforturi să îşi păstreze tinereţea. Nimeni nu îşi doreşte să
îmbătrânească. Oamenii continuă să se amăgească singuri că au rămas tineri. Sunt descoperite tot
felul de panacee, de elixiruri, care să-i ajute să-şi păstreze de-a pururi tinereţea. Iar oamenii se
dovedesc atât de naivi încât sunt dispuşi să facă orice pentru a obţine aceste elixiruri miraculoase.
Bătrâneţea este considerată un fel de boală. A fi bătrân înseamnă a fi bolnav. Această viziune este
greşită.
Bătrâneţea are propria sa frumuseţe, propriile ei comori, la fel ca şi tinereţea. De altfel,
comorile la care au acces numai oamenii bătrâni sunt mai preţioase decât cele la care au acces
tinerii, căci oamenii bătrâni au cunoscut deja tinereţea, au trecut prin ea, şi-au trăit iluziile şi nu
mai pot fi amăgiţi la fel de uşor. Ei au ajuns la înţelepciune, şi-au redescoperit inocenţa. Când
sexul dispare, omul redescoperă un anumit gen de inocenţă. El redevine un fel de copil, dar un
copil matur.
În Orient, viziunea asupra vieţii diferă fundamental. Orientalii îi respectă pe cei vârstnici,
nu pe tineri, căci bătrâneţea este considerată culmea vieţii, destinaţia finala a acesteia. În
Occident, bătrânii sunt ceva de care trebuie să te descotoroseşti, să-i arunci la gunoi, în cine ştie
ce azil. Nimeni nu doreşte să aibă ceva de-a face cu bătrânii, ca şi cum aceştia ar fi lipsiţi de orice
valoare. Şi totuşi, ei şi-au trăit viaţa şi au învăţat tot felul de secrete ale acesteia. Ar putea fi
profesori minunaţi pentru tineri.
În Orient, tradiţia consideră că tinerii trebuie învăţaţi de cei vârstnici, căci aceştia din
urmă si-au trăit viaţa şi au înţeles-o. Ei le pot oferi tinerilor o direcţie în viaţă, căci dispun de mai
multă maturitate, de mai multă claritate mentală. Bătrâneţea este vârsta la care orice om se
pregăteşte în vederea morţii, iar acesta este examenul suprem, cel care îţi permite călătoria către
necunoscut. Dacă îţi păstrezi interesul faţă de sex la această vârstă, el te va împiedica să te
pregăteşti în vederea morţii. Acest lucru se întâmplă în Occident.

178 din 187

 În Occident oamenii nu acceptă încă moartea ca făcând parte din viaţă. Moartea reprezintă
un tabu, la fel cum era sexul acum o sută de ani. Acum un secol nimeni nu vorbea despre sex. Era
imposibil să vorbeşti sau să scrii ceva despre acest subiect. Era un tabu atât de mare încât în
epoca victoriană doamnele obişnuiau să acopere până şi picioarele scaunelor, căci tot picioare
erau, iar un picior nu ar trebui să fie vreodată descoperit.
Freud a generat o mare revoluţie. Acum, lumea aşteaptă un alt Freud pentru a distruge
tabuul morţii. El a distrus tabuul sexului, şi trebuie să recunoaştem că lumea a devenit mai bună.
Freud a fost unul din marii binefăcători ai umanităţii. Acum avem nevoie de un alt Freud, care să
distrugă tabuul morţii – chiar mai mare decât primul.
Moartea trebuie să fie acceptată. Odată cu acceptarea ei, omul va începe să-şi accepte şi
bătrâneţea. Orice acceptare presupune inclusiv o relaxare interioară. Dacă îţi pierzi interesul faţă
de sex, te poţi concentra mai bine asupra morţii. Reţineţi un lucru: sexul şi moartea sunt două
polarităţi opuse ale aceluiaşi fenomen. Dacă eşti interesat de sex, cum te-ai putea pregăti în
vederea morţii? Atenţia ta va rămâne focalizată asupra sexului, şi astfel vei rata momentul morţii.
Cea mai bună pregătire în vederea morţii o reprezintă meditaţia. De aceea, acesta este
răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră: meditaţi. Pregătiţi-vă pentru moarte. Nu-i nici o
problemă dacă nu mai sunteţi interesat de femei. Deveniţi interesat de propriul sine. Femeia este
exterioară sinelui. A sosit timpul să deveniţi interesat chiar de propria dumneavoastră fiinţă.
Descoperiţi-vă sinele. Porniţi în marea călătorie interioară.
Mă întrebaţi: „Ce trebuie să fac?”
Acceptaţi această pierdere a interesului faţă de femei. Nu încercaţi să forţaţi o revenire.
Dacă se petrece de la sine, este cu totul altceva.
● Am auzit o poveste…
La vârsta de 76 de ani, Max s-a întors într-o noapte în apartamentul său şi a rămas uimit
să găsească aici o fată de 18 ani.
— Hei, fato, precis eşti o hoaţă, i-a strigat el. Am să chem poliţia.
— Domnule, l-a implorat fata, dacă mă arestează iarăşi, mă vor condamna pentru foarte
mulţi ani. Vă rog, nu chemaţi poliţia.
— Îmi pare rău, dar trebuie să o fac! a insistat Max.
— Ascultaţi, a strigat fata. Vă dau orice. Vă ofer trupul meu.
— Bine, a fost de acord bătrânul. Scoate-ţi hainele şi treci în pat.
Fata s-a dezbrăcat, iar Max a urmat-o imediat în pat. A încercat timp de 20 de minute să
facă dragoste cu ea, dar în cele din urmă a renunţat, epuizat.
— Inutil, a oftat el. Mi-e imposibil. N-am ce face, trebuie să chem poliţia.
Iar dumneavoastră mă întrebaţi ce trebuie să faceţi? Ce vreţi să faceţi, să chemaţi poliţia?
Terminaţi cu prostiile. Scăpaţi de obsesie. Orientaţi-vă întreaga energie care v-a mai rămas către
apropierea morţii. Priviţi moartea în faţă. Aceasta este cea mai înaltă experienţă pe care o poate
trăi cineva. Dacă puteţi privi moartea în faţă, veţi descoperi că sunteţi nemuritor. Aceasta este
singura cale de a deveni nemuritor, de a afla că singurul care moare este trupul, că sufletul nu
poate muri. De îndată ce veţi descoperi acest lucru, veţi fi pregătit pentru marea călătorie, iar
atunci când moartea va veni cu adevărat, îi veţi râde în faţă.
Cel care îi poate râde în faţă morţii, care poate cânta şi dansa în faţa ei, într-o stare de
interiorizare profundă, trăieşte un orgasm infinit mai presus de cel sexual. În timpul orgasmului

179 din 187

sexual, o părticică infimă din energia vieţii părăseşte trupul, dar acest lucru este suficient pentru a
simţi o mare relaxare. În procesul morţii, întreaga energie a vieţii părăseşte corpul fizic. Nici un
orgasm sexual nu se va putea compara vreodată cu acest orgasm cosmic.
Nu rataţi momentul morţii. Ea vă va oferi cel mai frumos dar al vieţii, darul de despărţire.
Foarte puţini oameni conştientizează acest dar, căci nimeni nu este pregătit pentru acest moment.
Moartea îi ia prin surprindere. Ei sunt atât de înspăimântaţi, de obsedaţi de sex, încât continuă să
se cramponeze de viaţa pe care o lasă în urmă.
Unul din secretele cunoscute dintotdeauna în Orient a fost acesta: dacă un bărbat care
continuă să fie interesat de sex moare, el moare cu o erecţie. Acest semn arată că bietul om nu era
pregătit pentru moarte. Chiar şi în faţa morţii, el continua să aibă fantezii erotice. Se întâmplă
întotdeauna. Dacă nu veţi învăţa arta meditaţiei, dacă în clipa morţii veţi continua să aveţi fantezii
sexuale, vă veţi trezi că faceţi dragoste în imaginaţie.
Această modalitate de a muri nu este foarte demnă. Este chiar o insultă la adresa morţii, la
adresa lui Dumnezeu, şi chiar la adresa dumneavoastră. Lăsaţi interesul faţă de sex să dispară. A
cam sosit vremea. Relaxaţi-vă şi redescoperiţi absenţa sexualităţii. În acest fel, veţi deveni mai
centrat. Nu mai alergaţi după femei. Începeţi să alergaţi după propriul dumneavoastră sine. Nu
puteţi alerga în ambele direcţii. Pregătiţi-vă. Moartea vă poate bate la uşă în orice moment.
Nimeni nu ştie dinainte când va sosi. Bucuraţi-vă cât mai mult timp de meditaţie. Transformaţi
energia sexuală într-o energie a meditaţiei. Este aceeaşi energie; numai direcţia ei se schimbă. Ea
nu mai curge descendent şi către exterior, ci ascendent şi către interior. Această energie va
deschide pentru dumneavoastră bobocul Florii de Aur. Acesta este marele secret.
Aţi ajuns pe o cale naturală acolo unde trebuie, iar dumneavoastră mă întrebaţi: „Ce
trebuie să fac?” Îmi cereţi o reţetă prin care să regăsiţi accesul la sexualitatea care dispare. Îmi
cereţi o cârjă, un remediu pentru a putea continua să jucaţi acelaşi joc stupid chiar şi la această
vârstă înaintată.
Când eşti tânăr, poţi să-l joci, căci atunci eşti lipsit de minte. Sunt foarte rari tinerii
preocupaţi de meditaţie şi de suflet. Aceştia sunt adevărate genii. Dacă însă nu devii meditativ
nici la bătrâneţe, atunci chiar că îţi dovedeşti prostia.
Este normal să te prosteşti atunci când eşti tânăr. Acest lucru face parte integrantă din
procesul de creştere; te ajută. Partenerul de cuplu devine oglinda în care te poţi privi, pentru a
descoperi cine eşti. Iubirea este foarte utilă din acest punct de vedere. În final va trebui să rămâi
însă cu tine însuţi. Nu te poţi ataşa de reflecţia din oglindă. Trebuie să rămâi singur. Puritatea
acestei stări de singurătate este infinită. Fericirea pe care ţi-o conferă ea este eternă.
A sosit, momentul. Renunţaţi la interesul dumneavoastră faţă de femei şi veţi descoperi,
aproape simultan, un nou interes: interesul faţă de meditaţie. Vă veţi putea bucura astfel de
ultimul dar pe care vi-l poate oferi viaţa; o moarte meditativă, o moarte trăită în starea de
samadhi, în extaz. Veţi cunoaşte astfel experienţa orgasmică supremă. Nu veţi mai dori niciodată
să reveniţi la această viaţă, la acest corp, la această închisoare.
Acesta a fost dintotdeauna scopul suprem al orientalilor: acela de a nu mai renaşte. Toate
aceste renaşteri urmate de moarte sfârşesc prin a deveni un proces plictisitor. În ultimă instanţă,
totul se reduce la un vis. Nici măcar nu este un vis frumos, ci mai degrabă un coşmar.
De aceea, sugestia mea este următoarea: v-aţi trăit viaţa, aţi cunoscut plăcerile trupeşti, aţi
învăţat ce era de învăţat cu ajutorul relaţiilor exterioare – acum a sosit timpul să vă orientaţi
atenţia către interior.

180 din 187

▫ Trebuie oare să le spunem copiilor adevărul în
chestiunile legate de sex, indiferent de vârsta lor? ▫
Dintotdeauna, părinţii şi-au pus problema ce anume să le spună copiilor şi ce să nu le
spună. În trecut, strategia aleasă a fost aceea de a nu le spune nimic despre realităţile vieţii, să
evite aceste fapte cât mai mult timp posibil, tocmai pentru că se temeau atât de tare de ele.
Însăşi expresia „realităţi ale vieţii” reprezintă un eufemism. Ea nu face altceva decât să
ascundă o realitate simplă. Pentru a nu pomeni cuvântul „sex”, oamenii au preferat să folosească
această metaforă: „realităţile vieţii”. Ce realităţi? – ar fi putut spune foarte bine „sex”.
Întreaga istorie a umanităţii a trăit cu această amăgire, dar copiii descoperă mai devreme
sau mai târziu realitatea. De fapt, ei o descoperă chiar mai devreme decât cred părinţii, dar din
păcate o descoperă într-o manieră greşită. Adună singuri informaţii, iar cei responsabili pentru
greşelile pe care le fac sunt părinţii lor. Informaţiile pe care le găsesc provin din surse greşite, de
la oameni perverşi. Poartă apoi cu ei aceste convingeri întreaga viaţă, şi totul numai din vina
voastră. Întreaga lor viaţă ulterioară poate fi afectată de informaţiile greşite pe care le-au primit în
copilărie.
La ora actuală există foarte multe informaţii greşite despre sex. Chiar şi în acest secol XX,
oamenii continuă să trăiască într-o imensă ignoranţă referitoare la acest subiect.
Nici chiar medicii nu ştiu cu adevărat ce este sexul, nu îi cunosc complexitatea. Ar trebui
să ştie aceste lucruri, dar chiar şi ei adună informaţiile care circulă pe piaţă. Sexul nu este predat
ca subiect de sine stătător în nici un colegiu medical, deşi reprezintă un domeniu atât de complex.
Ce-i drept, ei cunosc fiziologia sexului., dar acesta nu poate fi redus la fiziologie. Există şi nivele
mai profunde ale sexualităţii: cel psihologic şi cel spiritual. Există o psihologie şi o spiritualitate a
sexului. Fiziologia nu reprezintă decât aspectul său de suprafaţă. S-au făcut multe cercetări în
ceea ce priveşte fiziologia sexuala, iar în secolul în care trăim se cunosc mai multe informaţii
despre acest subiect decât s-a ştiut vreodată înainte; şi totuşi, această cunoaştere nu este încă
foarte aprofundată.
Oamenii se tem, pentru că şi părinţii lor s-au temut, iar această teamă a ajuns o epidemie.
Voi vă temeţi şi nu doriţi să le spuneţi nimic copiilor în legătură cu acest subiect.
Aveţi datoria de a le vorbi copiilor despre sex. Mai mult decât atât, trebuie să le spuneţi
adevărul. Nu le vorbiţi în metafore şi nu îi amăgiţi. Pe termen lung, adevărul iese întotdeauna la
lumină, iar dezamăgirea provocată de minciună poate fi cruntă.
● — Mami, noi ne primim pâinea de la Dumnezeu?
— O, da, Barbara.
— Şi de Crăciun, Moş Crăciun este cel care ne aduce cadourile?
— Aşa este.
— Şi de ziua mea, cea care îmi aduce daruri este zâna cea bună?
— Îhîm…
— Şi frăţiorul meu a fost adus de barză?
— Corect.
— Atunci la ce naiba mai foloseşte tata?
Cel mai bine este să le spuneţi copiilor adevărul! Nu vreau să spun că trebuie neapărat să
săriţi cu gura asupra lor şi să le spuneţi tot felul de lucruri, indiferent dacă doresc să le ştie sau nu.

181 din 187

La ora actuală, în Occident a început să prevaleze această metodă, din cauza psihologilor.
Oamenii le spun copiilor adevărul indiferent dacă aceştia doresc să-l afle sau nu. Această
atitudine este la fel de greşită ca şi prima. Aşteptaţi! În cazul în care copilul doreşte să afle,
spuneţi-i adevărul. Dacă nu vă întreabă nimic, nu vă grăbiţi să îi spuneţi ceva, căci este evident că
subiectul nu îl interesează încă.
● Toată familia se afla la masă. Tatăl aproape că s-a înecat când băieţelul lui în vârstă de opt
ani l-a întrebat:
— Taţi, eu de unde am venit?
Înroşindu-se tot, tatăl i-a răspuns:
— Păi, cred că a sosit timpul să avem o discuţie ca de la bărbat la bărbat. După cină îţi voi
vorbi despre păsări şi albinuţe.
— Ce păsări şi albinuţe? i-a spus copilul dezamăgit. Frankie, copilul vecinilor, mi-a spus
că el a venit din Chicago. Vreau să ştiu şi eu de unde am venit.
Aşadar, aşteptaţi. Vă vor întreba singuri. Nu trebuie să vă grăbiţi.

• EPILOG •
ÎN CĂUTAREA TOTALITĂŢII •
Motivul pentru care sexul a ajuns atât de condamnat se datorează religiilor, care s-au opus
dintotdeauna tuturor bucuriilor omului. Interese oculte doreau ca omul să fie ţinut în ignoranţă, să
sufere, să nu-şi descopere în nici un fel pacea, seninătatea, liniştea. Scopul lor era să se opună
prin toate mijloacele oricărei posibilităţi ca omul să se bucure.
De ce era acest lucru atât de important pentru aceste interese? Pentru că ele doreau să
focalizeze mintea omului către lumea de dincolo. Dacă omul ar fi cu adevărat fericit în această
lume, ce nevoie ar avea el să se preocupe de lumea de dincolo? Singura raţiune pentru ca el să
accepte o altă lume este suferinţa în lumea actuală. Lumea de dincolo nu există în sine; ea există
însă datorită suferinţelor omului. Religiile au procedat astfel pentru a le face rău oamenilor. Ele
au amplificat această suferinţă, ura, mânia, rănile sufleteşti ale oamenilor – şi totul în numele lui
Dumnezeu, a unor cuvinte frumoase.
Preoţii vorbesc despre iubire, dar distrug orice posibilitate ca oamenii să cunoască această
iubire aici, pe pământ. Ei vorbesc despre pace, dar creează toate premisele pentru ca oamenii să
plece la război. Strategia lor este cât se poate de simplă: le vorbeşti oamenilor despre lucruri
frumoase, despre tot felul de ideologii, şi în timp ce ei se pierd în retorică, le tai rădăcinile şi îi
separi de sol, de energia care îi menţine în viaţă.
Energia vieţii este sinonimă cu energia sexuală.
Toate societăţile au realizat că unica forţă care poate sta în calea teoriilor despre
Dumnezeu este sexul. Dacă omul este împlinit din punct de vedere sexual, el nu mai are nevoie să
vorbească despre Dumnezeu, pentru că îşi simte viaţa deja împlinită. Dacă sexul este însă
reprimat, condamnat, otrăvit, dacă omul se simte vinovat din cauza lui, Dumnezeu poate trăi la
infinit. Conceptul de Dumnezeu îşi trage energia din sinuciderea omului.
Nu este mai puţin adevărat că societăţile care reprimă sexul au devenit civilizate, bogate,
filosofice şi ştiinţifice. Societăţile care se bucură de sex, din care la ora actuală nu au mai rămas

182 din 187

decât foarte puţine – cele aborigene – sunt sărace şi necivilizate. Evoluţia lor a fost diferită de cea
a societăţilor care reprimă sexul. Această realitate le-a dat avânt susţinătorilor religiilor, care au
venit cu argumentul că societăţile în care oamenii se bucură de sex au rămas sărace şi înfometate.
Cu cât sexul este reprimat mai puternic, cu atât mai mare este rafinamentul cultural. Această
realitate a devenit o dovadă în sine a faptului că reprimarea sexului este absolut necesară. În caz
contrar, omul ar fi redus la stadiul de barbar. Dintr-o anumită perspectivă, acest lucru este chiar
adevărat.
Personal, nu am nimic împotriva sexului. Pentru mine, acesta este la fel de sacru ca şi
orice alt element al vieţii. Nu există nimic cu adevărat profan, la fel cum nu există nimic cu
adevărat sacru. Viaţa reprezintă un flux unic; diviziunile de orice fel sunt impuse de mintea
omului şi sunt false. Sexul reprezintă însuşi centrul vieţii. De aceea, trebuie să înţelegeţi ce s-a
întâmplat în decursul timpului.
Începând din clipa în care oamenii au început să îşi reprime sexualitatea, energia lor a
început să îşi caute noi canale de manifestare. Energia nu poate rămâne niciodată statică. Aceasta
este una din legile sale fundamentale. Ea este întotdeauna dinamică. Dacă îi închizi o poartă, ea
va deschide altele, dar nu va rămâne stagnantă. Dacă fluxul ei natural este împiedicat, va continua
să curgă pe alte căi, nenaturale, Aşa se explică de ce societăţile care au reprimat sexul au devenit
bogate.
Atunci când îţi reprimi impulsul sexual, trebuie să găseşti un substitut pentru iubirea ta,
un obiect asupra căruia să ţi-o reverşi. Femeia a devenit periculoasă – poarta iadului. Toate
scripturile au fost scrise de bărbaţi. De aceea, numai femeile au devenit poarta iadului. De ce nu
şi bărbaţii? Dacă femeia este poarta iadului, este evident că numai bărbaţii pot ajunge aici, căci
femeile vor rămâne ceea ce sunt – nişte porţi. Se pare că iadul este plin de bărbaţi, un club
masculin şovin.
În realitate, femeia nu este poarta iadului, dar dacă mintea omului a ajuns să fie
condiţionată astfel încât să creadă acest lucru, omul are nevoie de un obiect asupra căruia să îşi
reverse iubirea. De ce credeţi că există atâta lăcomie în această lume? De ce aleargă oamenii ca
nebunii după bani? Aceştia au devenit obiectul iubirii lor. Energia vieţii şi-a schimbat cursul
firesc, orientându-se către bani. Dacă cineva îi va sili vreodată să renunţe la bani, energia va
trebui să-şi găsească un curs nou.
Alţii şi-au ales drept obiect al iubirii lor politica, ridicarea pe treptele puterii, din ce în ce
mai sus. Un politician îşi doreşte funcţia de preşedinte sau de prim ministru cu aceeaşi ardoare cu
care îşi aşteaptă un îndrăgostit iubita.
Acest lucru este o perversiune. Energia altor persoane este direcţionată către educaţie.
Obiectul iubirii lor devin cărţile. Unii devin religioşi. Obiectul iubirii lor devine Dumnezeu. Dacă
veţi privi cu atenţie vieţile aşa-zişilor sfinţi, veţi rămâne uimiţi. Întotdeauna m-a mirat faptul că
un geniu ca Sigmund Freud nu a observat acest lucru. El ar fi trebuit să studieze viaţa Maicii
Thereza, a Maicii Meera şi a altor sfinte, căci femeile sunt mai directe în această privinţă.
Cântecele Meerei sunt pline de pasiune, căci ea şi-a refuzat orice companie masculină;
Dumnezeu a fost unicul ei iubit. Evident, totul s-a petrecut în imaginaţia ei, dar curios este faptul
că această imaginaţie a căpătat accente de-a dreptul romantice. Ea vorbea cu Krishna, Dumnezeul
în care credea. Dormea cu el. Evident, nu putea dormi cu adevăratul Krishna, aşa că l-a înlocuit
cu o statuetă, pe care o strângea la piept atunci când se culca. Cântecele ei despre Krishna au
conotaţii sexuale; nu există nici o îndoială în această direcţie. O spune cu gura ei: „Sunt măritată
cu tine, Doamne. Nu îţi pot aparţine decât ţie. Nu pot aparţine nimănui altcuiva. Tu eşti inima

183 din 187

mea, iar eu te aştept numai pe tine, şi voi continua să te aştept o întreagă eternitate. Îţi pregătesc
în fiecare seară patul, împodobindu-l cu flori minunate, apoi te aştept, dar tu nu vii”. Mai poate
avea cineva vreo îndoială că în mintea ei, Krishna a devenit obiectul iubirii sale? Dacă Freud ar fi
studiat viaţa Meerei, el ar fi descoperit argumente noi, extrem de puternice, în favoarea tezei sale,
potrivit căreia dacă îţi reprimi energia sexuală, aceasta continuă să curgă, dar pe alte canale.
Energia trebuie să rămână în mişcare. Una din căile pe care o poate lua este cea religioasă,
iar preoţii sunt fericiţi în acest caz. Dacă o ia pe o cale academică, cei fericiţi vor fi oamenii de
ştiinţă. Cert este că energia trebuie să facă ceva; de aceea s-au dezvoltat în atâtea direcţii
societăţile care reprimă sexul.
Da, ele au devenit extrem de civilizate, şlefuite, educate, ştiinţifice, tehnologizate. Dar cu
ce preţ? Oamenii şi-au pierdut complet bucuria de a trăi, pacea interioară. Ei nu mai ştiu ce
înseamnă liniştea. Nu mai ştiu să iubească.
Iubirea poate fi proiectată asupra unui obiect imaginar, dar în acest caz ea nu mai poate
conduce la împlinire. Poţi să scrii poezii despre Krishna sau despre Iisus, dar aceste poezii nu îţi
vor oferi experienţa iubirii. Sufletul tău va rămâne înfometat. De aceea, societatea s-a îmbogăţit
în toate felurile posibile, dar individul a murit. Ce rost mai are o societate civilizată, educată,
rafinată, dacă individul a murit?
Societatea nu mai este altceva decât o sumă de cadavre ambulante, evident, foarte
culturalizate. Toate vorbesc engleza cu un accent de Oxford. Chiar şi aşa, ele rămân tot nişte
cadavre. Devin mari lideri religioşi, mari politicieni, dar dacă priveşti în interiorul acestor
oameni, nu descoperi nimic. Ei nu au nici un fel de substanţă, nici un pic de suflet. Dacă sunt
blocaţi într-o anumită direcţie, o iau în altă direcţie, fără nici un fel de probleme.
Societăţile care nu au reprimat sexul au rămas subdezvoltate, pentru simplul motiv că sunt
fericite. Ele nu au mai avut energie pentru a alerga după bani, pentru politică, pentru Dumnezeu.
Membrii lor cântă şi dansează. Trăiesc în colibe mici, dar cu o arhitectură frumoasă. Duc o viaţă
curată. Criminalitatea este zero în aceste societăţi, căci membrii lor nu mai au energie pentru a
comite crime. Dacă nu există crime, nu există nici nevoia de justiţie, de tribunale, de judecători,
de poliţişti. Dacă toată lumea este fericită şi nu se simte vinovată pentru acest lucru, ce rost ar
mai avea confesiunea în faţa unui preot catolic?
Oamenii care trăiesc în aceste societăţi sunt fericiţi şi nu cunosc sentimentul de vinovăţie,
căci nimeni nu le-a spus vreodată că fericirea este un păcat. De aceea, ei nu au preoţi, catedrale,
temple, sinagogi. Din punctul nostru de vedere, ei nu au cultură. Ceea ce noi înţelegem prin
cultură nu există la ei; de aceea, ei ne apar ca fiind „sălbatici”. Nu au o religie, nu au cărţi sacre,
universităţi, biblioteci – cum ar putea să fie civilizaţi?
În schimb, cunosc o stare profundă de mulţumire interioară.
Am trăit printre asemenea oameni şi nu i-am văzut niciodată plângându-se de ceva.
Practic, ei nu au probleme. Acceptă viaţa aşa cum este şi se bucură cât pot de mult de ea. Trăiesc
fericiţi, mor fericiţi, fără să se teamă de viaţă, dar nici de ceea ce va urma după moarte. Nu le
pasă de toate aceste lucruri, căci nu mai au energie pentru ele. Desigur, din rândurile lor nu se va
naşte niciodată un George Bernard Shaw. Viaţa lor este în sine o poveste atât de frumoasă încât
nu mai au nevoie de un George Bernard Shaw. Pictează, dar picturile lor nu seamănă cu ale lui
Picasso. Nu au energie pentru aşa ceva. Se limitează să picteze mici obiecte pe pereţii caselor lor.
Fac muzică, dar muzica lor este simplă. Singurele lor instrumente muzicale sunt tobele. Din când
în când se adună şi dansează pe aceste ritmuri. Instrumentele lor muzicale nu sunt sofisticate. Din
rândurile lor nu se va naşte niciodată un Yehudi Menuhin sau un Ravi Shankar. Pur şi simplu nu

184 din 187

au nevoie de aşa ceva.
Dorinţa mea ar fi ca voi să deveniţi deopotrivă vii, dar şi bogaţi, în toate privinţele. Nu
doresc să alegeţi între aceste două dimensiuni. Nu îmi propun să vă reduc la stadiul de aborigeni,
dar nici nu mi-ar plăcea să vă văd extrem de civilizaţi, să văd că alergaţi numai după bani, putere
şi prestigiu. Nu îmi doresc ca voi să deveniţi politicieni sau preoţi. Îmi doresc în schimb să aveţi
o viaţă cât mai intensă.
În viziunea mea, adevărata cultură nu se poate naşte decât dintr-o viaţă intens trăită.
Aborigenii trăiesc o viaţă împlinită, dar nu foarte intensă. Societăţile civilizate au creat tot
felul de lucruri, dar omul pentru care le-au creat a dispărut cu mult timp în urmă. Ele construiesc
zgârie-nori, dar au uitat pentru cine o fac. Omul este o fiinţă moartă. De aceea, ar trebui mai
degrabă să îi construiască morminte, nu zgârie-nori. Nimeni nu are nevoie de morminte atât de
înalte. Doi metri pe 0,60 sunt suficienţi.
Aşadar, pe de o parte îi avem pe aborigeni, vii – dar care nu trăiesc foarte intens. Ei nu
ştiu că energia vieţii se poate dilata. Poţi să te mulţumeşti şi cu forma ei naturală, dar foarte multe
dimensiuni îţi vor rămâne necunoscute. Nu vei cunoaşte niciodată zborul pe aripile muzicii,
rafinamentele picturii şi sculpturii, extazul meditaţiei. Vei trăi aproape la fel ca animalele –
mulţumit.
Toate animalele sunt mulţumite. Aţi văzut vreodată un animal nemulţumit, plictisit,
spunându-vă: „Viaţa mea este groaznică. Mă poţi ajuta…?” Nu, ele nu au asemenea probleme.
Ele se limitează să trăiască, şi trăiesc infinit mai bine decât aşa-zişii oameni civilizaţi, căci aceştia
au încetat pur şi simplu să mai trăiască. Ei s-au sacrificat pe sine de dragul civilizaţiei, al culturii
şi tehnologiei.
Opţiunea mea nu se îndreaptă către această direcţie. Eu doresc ca voi să vă ridicaţi mai
presus de animale, şi singura modalitate în acest sens constă în dilatarea energiei de care
dispuneţi. În viziunea mea, adevărata religiozitate constă în expansiunea energiei, pentru a deveni
simultan un Zorba Grecul şi un Buddha.
Zorba este 100% viu, dar nu ştie nimic despre dimensiunile superioare. El se târăşte fericit
la sol, deşi ar putea să-şi deschidă aripile şi să-şi ia zborul. Dar el nu ştie că are aceste aripi.
Şeful lui este un om educat, bogat, cu o vastă cultură – dar se simte absolut mizerabil, este
tot timpul nefericit. Zorba îi spune la un moment dat: „Şefule, ai o problemă: gândeşti prea mult.
De ce nu trăieşti? Nu înţeleg de ce trebuie să te gândeşti tot timpul… La ce te ajută? Trăieşte!
Vino cu mine!”
El îşi ia instrumentul muzical, îşi târăşte şeful pe malul râului şi începe să cânte şi să
danseze. Şeful lui rămâne nemişcat, simţindu-se extrem de stânjenit. Ce vor crede oamenii dacă îl
vor vedea alături de acest nebun? Deşi nu dansează, se teme deja de ce vor spune oamenii…
Zorba îl trage de mânecă şi îi spune: „Hai, dansează!”
Şeful îi răspunde: „Nu ştiu să dansez”.
Zorba: „Nimeni nu ştie să danseze. Dansul nu este ceva ce trebuie învăţat. Mişcă-te în
ritm şi va veni singur la tine. Eu îţi cânt. Tot ce ai tu de făcut este să începi să te mişti”.
Văzând că nu scapă de gura lui, şeful începe să se mişte, iar Zorba continuă să tragă de el.
În cele din urmă, el uită complet de cultură, civilizaţie, educaţie – şi pentru prima dată în viaţă
realizează că este viu, că poate dansa. Picioarele sale nu sunt făcute numai pentru a merge.
Regretul meu este că Zorba a murit înainte ca eu să-l pot cunoaşte. Dacă aş fi avut această
ocazie, l-as fi învăţat ceva în plus: că mai există un fel de dans, chiar mai înalt decât cel pe care îl

185 din 187

practica el. Nu ştiu de ce, dar sunt absolut convins că m-ar fi înţeles, căci el a parcurs deja etapele
inferioare. De aceea, cred că le-ar fi înţeles cu uşurinţă pe cele superioare.
Metodele pe care le aplic eu pentru a vă ajuta să vă dilataţi energia sunt legate de
meditaţie. Energia este la fel ca o sămânţă…
● Mi-am amintit o poveste. Un bătrân foarte bogat avea trei fii. Problema era că cei trei erau
gemeni, aşa că aveau aceeaşi vârstă. În Orient, fiul cel mare moşteneşte întreaga avere a tatălui
său. De aceea, bătrânul nostru îşi punea problema cărui fiu să îi lase averea pe care o adunase
întreaga viaţă.
El s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: „Ce trebuie să fac? Cum îmi pot stabili
moştenitorul?” Înţeleptul i-a spus ce şi cum. Bătrânul s-a întors acasă, le-a dat celor trei fii câte o
mie de monede de argint şi le-a spus:
— Mergeţi la piaţă şi cumpăraţi seminţe de flori.
Cei trei au plecat şi au cumpărat seminţe. Dinspre piaţă au început să se îndrepte către
locuinţa bătrânului o sumedenie de căruţe cu seminţe, căci o mie de monede de argint însemnau o
grămadă de bani, şi să iei numai seminţe de ei… După ce toţi trei şi-au adus seminţele, fiii l-au
întrebat pe tată:
— Şi acum, ce trebuie să facem?
Tatăl le-a răspuns:
— Eu voi pleca într-un pelerinaj. Poate dura un an sau doi, maximum trei. Datoria voastră
este să păstraţi aceste seminţe şi să mi le daţi atunci când mă voi întoarce acasă.
Atenţie! Acesta este un test. Cel care va proceda cel mai înţelept îmi va moşteni întreaga
avere. Aşadar, vedeţi ce faceţi.
După care a plecat în pelerinaj.
Primul fiu s-a gândit: „Ciudat test. Dacă se va întoarce după trei ani, seminţele vor fi
uscate, dar el va dori seminţe vii. De aceea, cel mai bine ar fi să le vând din nou la piaţă şi să
păstrez banii. Când se va întoarce, voi cumpăra alte seminţe, proaspete”. O gândire foarte logică.
Aşa a şi procedat.
Cel de-al doilea fiu s-a gândit: „Nu mi se pare corect felul în care a procedat fratele meu,
căci tata a fost foarte clar: 'Va trebui să-mi înapoiaţi aceleaşi seminţe'. De aceea, mai bine le
păstrez”. După care a dus seminţele în pivniţă şi a încuiat-o, spunându-şi: „Când va veni tata, îi
voi da cheia, iar el va găsi în pivniţă exact seminţele pe care mi le-a lăsat”.
Cel de-al treilea fiu a avut o altă idee. El s-a gândit: „Seminţele păstrate în pivniţă vor
muri. Ele au nevoie de pământ. Când se va întoarce tata, seminţele din pivniţă nu vor mai fi
aceleaşi, căci vor fi moarte. Nu vor mai putea încolţi, deci cum le mai poţi numi aceleaşi
seminţe? Seminţele pe care ni le-a lăsat tata pot încolţi. Din ele pot creşte plante. O singură
sămânţă poate produce un milion de alte seminţe. Tocmai de aceea ni le-a lăsat în grijă. În
schimb, când se va întoarce, din ele nu va putea răsări nici măcar un singur lăstar. Nu cred că
aceasta este calea”.
De aceea, el s-a dus în spatele casei, unde aveau foarte mult pământ, şi a semănat
seminţele. În fiecare an, ele au produs de o mie de ori mai multe seminţe. După trei ani, când s-a
întors tatăl, lui nu i-a venit să-şi creadă ochilor: întregul ţinut era acoperit cu flori! De aceea, el a
spus: „Cel de-al treilea fiu al meu merită moştenirea, căci el va şti cum să o sporească”.
O singură sămânţă poate înverzi întregul pământ.

186 din 187

 Un singur crâmpei din energia voastră poate umple această planetă de cântece şi dansuri.
O singură scânteie este de ajuns. Dacă veţi şti să o cultivaţi, din ea se va naşte un foc de
artificii, chiar dacă la ora actuală nu este decât o flacără micuţă. Meditaţia nu înseamnă altceva
decât efortul de a mări această flacără interioară, pentru ca ea să devină o vâlvătaie.
Scopul meu este de a vă ajuta să redescoperiţi inocenţa lui Zorba, a copiilor mici, a
aborigenilor. Va trebui să fiţi la fel de inocenţi ca şi Adam, înainte de a fi dat afară din Paradis.
Pe de altă parte, va trebui să învăţaţi metode prin care să vă cultivaţi sămânţa conştiinţei, astfel
încât oriunde aţi privi, să nu vedeţi decât florile fiinţei dumneavoastră, pretutindeni, astfel încât să
nu mai simţiţi decât parfumul dumneavoastră, 24 de ore pe zi. Veţi constata atunci că nu veţi
putea păstra acest parfum numai pentru dumneavoastră. Toată lumea se va putea bucura de el.
Atunci când înfloreşte un trandafir, parfumul lui se răspândeşte pretutindeni. Mireasma sa
nu cere permisiunea trandafirului pentru a se răspândi. Nu are de ce. Simpla deschidere a
bobocului de trandafir echivalează cu această permisiune.
În clipa în care conştiinţa voastră va înflori în meditaţie, se va produce o explozie de
proporţii imense.
Muzica va continua să existe, dar ea va căpăta o dimensiune spirituală. Veţi continua să
dansaţi, dar dansul nu va mai avea conotaţii sexuale. Poeziile voastre nu vor mai fi pasionale şi
neîmplinite, ci vor fi pline de iubire. Ele vor semăna cu mantra-ele din Upanishade. Fiecare
cuvânt născut din această împlinire va exprima divinitatea.
Ştiinţa nu va dispărea de pe pământ, dar va deveni creatoare. Ea va susţine viaţa, nu i se
va opune.
Nimic din ceea ce există la ora actuală nu va dispărea, dar totul va căpăta o calitate
diferită.
Până acum nu au existat decât cele două tipuri de societăţi despre care v-am vorbit.
Împreună, noi vom alcătui un nou tip de societate, o alternativă reală, propusă pentru prima oară
pe această planetă. Până acum, nimeni nu a avut curajul să se gândească la om ca la un Zorba-
Buddha. Zorba nu ştie nimic despre Buddha, ia fel cum nici Buddha nu ştie nimic despre
existenţa lui Zorba. Cei doi reprezintă jumătăţi ale fiinţei umane.
Dorinţa mea este să fac din voi nişte oameni totali, reunind într-o singură fiinţă ambele
jumătăţi.

187 din 187