Războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.

) a fost o uriaşă încleştare de forţe pentru timpul

când s-a desfăşurat şi s-a deosebit de toate celelalte ciocniri militare obişnuite dintre cetăţile
Helladei, atât prin importanţa istorică, urmările şi durata lui, cât şi prin importanţa operaţilor
militare şi înverşunarea părţilor beligerante. El s-a desfăşurat între cele două mari grupări de
state greceşti – Liga peloponesiacă condusă de Sparta, pe de o parte şi Atena cu Liga ei
maritimă pe de altă parte. În această luptă au fost antrenate şi oraşe din vestul grecesc, din
Italia de Sud şi Sicilia precum şi ţări care nu sunt greceşti, precum statul persan al
Achemenizilor. Aşadar, pentru lumea greacă acesta a fost un război mondial. ‘ În vremea lui –
scria Tukydides – Hellada a suferit mai multe nenorociri decât suferise vreodată înainte în
acelaşi interval de timp. Niciodată nu fuseseră ocupate şi ruinate atâtea oraşe, nu existaseră
atâtea ostracizări şi asasinate provocate de război şi de luptele interne’.
La mijlocul secolului V î.Hr., nu rămăseseră decât puţine state care puteau avea
pretenţii la o situaţie dominantă în viaţa economică a Helladei. Înfrânte de Dareios, care
înăbunise răscoala ioniană, oraşele de pe teritoriul Asiei Mici, odinioară înfloritoare, nu-şi
putuseră menţine vechile lor poziţii în viaţa economică a Greciei. O serie de alte oraşe
greceşti situate în Peninsula Balcanică şi care avea o producţie de mărfuri mai slab dezvoltată
nu erau prea interesate în lărgirea comerţului.
În asemenea condiţii, rolul principal în acest domeniu a revenit celor două state
greceşti rivale – Atena şi Korinthul. Aceste două polisuri păşiseră de multă vreme pe cale
dezvoltării producţiei de mărfuri şi a comeţului pe mare. Ambele erau în egală măsură
interesate să-şi lărgească la maximum sfera de influenţă economică. Pentru Korinth, prezenţa
Atenei în Kephalonia, la Naupaktos – puncte cheie în drumul spre vest – era sufocantă.
corăbii din 120 câte ava în total şi dă un ultimatum democraţilor din cetate, cerându-le
să primească pe refugiaţii aristocraţi şi să trimită acasă pe korinthieni. Epidamnienii, siguri de
ajutorul Korinthului, au respins ultimatumul drept care korkyenii încep asediul cetăţii
Epidamnos. Kkorinthienii încep să pregătească o armată, cerând şi ajutorul aliaţilor.
Korkyra, trezită la realitate de pregătirile febrile ale Korinthului, trimite o solie de
împăcare la Korinth care eşuează. În bătălia navală angajată la gura golfului Ambracic
împotriva a 85 corăbii korinthiene şi aliate, cele 80 de nave ale Korkyrei îi înfrâng pe
korinthieni. Epidamnosul capitulează, iar Korkyra devine victorioasă şi stăpână pe apele din
acea regiune.
În anii 435-433 î.Hr., korinthienii se înarmează cu febrilitate şi trimit o flotă în golful
Ambracic pentru a apăra pe aliaţi de atacurile korkyrienilor. Aceste ample pregătiri de război
au impresionat pe koryrieni, care în iulie 433 î.Hr. încheie o alianţă defensivî cu Atena.
Atragerea Atenei în lupta dintre cei trei beligeranţi arată că conflictul ajunsese la nivelul
cetăţilor fruntaşe.
Pe la mijlocul lunii august 433 î.Hr., Korinthul trimite spre Korkyra o flotă de 150
corăbii, căreia korkyrienii le-au ieşit înainte cu 110 corăbii, la care se adaugă cele 10 nave
ateniene trimise mai mult simbolic. Bătălia s-a dat la jumătatea lunii septembrie. Până la
căderea nopţii, korinthienii scufundaseră 70 corăbii inamice şi luaseră 1000 de prizonieri.
La Atena se înţelegea că războiul cu Liga peloponesiacă era inevitabil. Perikles va
trece la luarea unor măsuri preventive de apărare şi, în iarna anului 433-432 î.Hr., cere
Poteidaiei, colonie a Korinthului, dar membră a Ligii de la Delos, să trimită acasă magistraţii
korinthieni, care, potrivit tradiţiei, guvernau cetate, şi să dărâme zidurile dinspre sud.
Ekklesia ateniană votează un decret prin care interzicea megarienilor accesul la pieţele
Atenei şi ale oricărui polis din Liga de la Delos 1. Toate aceste măsuri preventive, de apărare,

1
Contemporanii au considerat această psefismă drept cauza concretă a începutului războiului. Un personaj dintr-
o comedie a lui Aristophanes se plângea că, din cauza psefismei, el nu mai poate mânca usturoi din Megara.
Tukydides, 1. 67, respinge, pe bună dreptate, această interpretare unilaterală şi tendenţioasă.
vizau sectoarele în care era interesată Atena: Thracia, Golful Korinthic şi Saronic, sudul
Italiei, Sicilia.
Anul 432/431 î.Hr.este ocupat cu evenimentele din Poteidaia. În primăvara anului 432
î.Hr., Atena înarmează o flotă de 30 de corăbii împotriva acesteia, care sfătuită de Perdikkas,
regele Macedoniei, se retrage din Liga de la Delos la sfârşitul lui martie. Korinthienii trimit şi
ei o expediţie de 1600 pedeştri şi 400 soldaţi uşor înarmaţi. În prima jumătate a lunii iunie 432
î.Hr., atenienii încep blocada Poteidaiei.
Evenimentele se agravează considerabil. Acţiunile Atenei erau de natură să îndârjeasă
şi pe cei ami pacifişti dintre membrii Ligii peloponesiace. La finele lui august 432 î.Hr., se
ţine o adunare a aliaţilor la Sparta. La sfârşitul discuţiilor, marea majoritate a aliaţilor hotărăsc
războiul. Zarurile fuseseră aruncate: cele două mari rivale comerciale ale Atenei, Korinthul şi
Megara izbutiseră să determine Sparta să înceapă războiul. Cuvântul de ordine al propagandei
de război spartane: eliberarea hellenilor din robia ateniană şi restaurarea libertăţii şi a
autonomiei.
Iarna anului 432-431 î.Hr. trece cu tratative aparente, înşelătoare. Spartanii şi aliaţii
vroiau ca răscumpărarea pentru începerea războiului, învinuită că şi-a lipsit aliaţii de
autonomie, redobândirea acesteia fiind proclamată scop al războiului. Perikles solicită un
arbitraj pe baza tratatului de pace dintre Atena şi Sparta. Liga peloponesiacă respinge
propunerea, lăsând şi mai dificil de aflat răspunsul la întrebarea ‘Cine vrea războiul?’

Pe măsură ce lu Megara, oraş comercial situat pe Istmul Korinthian, care era foarte
prielnic negoţului. Pe aici trecea drumul de la Golful Korinthic spre Golful Saronic, pelopones
şi Grecia Centrală. Economiceşte, Megara era mult mai slabă decât Atena şi Horinthul. Când
însă în jurul anului 460 î.Hr., Megara a rupt legăturile cu Korinthul ieşind din Liga
peloponesiacă şi intrând în Liga ateniană, negustorii korinthieni nu şi-au mai putut transporta
mărfurile prin portul Megarei. În anul 446 î.Hr., Megara a denunţat tratatul cu Atena şi a intrat
din nou în Liga peloponesiacă, încercând să se apropie de Korinth.
Pe vremea lui Perikles, Atena, care domina Marea Egee datorită Ligii, şi-a extins
considerabil influenţa în vest. Dar comerţul cu oraşele din vest şi în special cu cele din Italia
de Sud şi din Sicilia, care pe vremea aceea se efectua mai ales prin Golful Korinthului,
costituia una dintre principalele surse ale prosperităţii economice a Korinthului. Deci,
interesele vitale ale comerţului korinthic erau serios ameninţate. Korinthul nu putea continua
însă lupta împotriva unei adversare atît de puternice ca Atena, decât cu sprijinul
confederaţiilor din Liga peloponesiacă şi în primul rând, al Spartei.
Temându-se să nu-şi piardă prestigiul politic în ochii celorlalte state din Ligă, Sparta
n-a putut refuza acordarea ajutorului Korinthului, unul dintre membrii cei mai influenţi şi mai
de sseamă ai Ligii. Sparta mai avea şi alte motive să-i sprijine pe korinthieni în lupta
împotriva atenienilor. Contradicţia dintre Sparta şi Atena, care luptau pentru hegemonia
asupra cetăţilor greceşti, apăru atunci mai pronunţată. Tukydides arată că ‘prin întărirea lor,
atenienii au început să inspire temeri lacedemonienilor şi prin aceasta i-au silit să înceapă
războiul’.
Este derept că, în cursul celor 50 de ani care trecuseră de la năvălirea lui Xerxes,
Atena îşi sporise forţele, ameninţând hegemonia spartană chiar şi în Pelopones. Deşi în anul
446-445 î.Hr. încheiaseră pacea cu Sparta, atenienii au continuat să sprijine grupările ostile
acesteia din cetăţile greceşti şi mai cu seamă pe cele democratice. Pe de altă parte, grupările
oligarhice din oraşele greceşti continuau să se orienteze după Sparta.
Aşadar, cele două tabere în care se împărţise helleni înainte de război erau separare nu
numai prin interese economice diferite, ci şi prin năzuinţa statelor din fruntea lor de a obţine
hegemonia, şi, în oarecare măsură, şi prin tendinţe politice diferite.
 Complexul acestor contradicţii şi-a găsit expresia chiar în evenimentele care au
precedat războiul. Pentru încălcarea păcii pe care Atena şi Sparta o încheiaseră pe o perioadă
de 30 de ani au existat mai multe pretexte. Tukydides, 1. 23. 4, după ce arată că războaiele
purtate înaintea războiului peloponesiac n-au avut amploarea acestuia spune ‘atenienii şi
peloponesienii au început războiul rupând tratatul de 30 de ani pe care-l încheiaseră după
cucerirea Eubeei. Am scris la început pentru ce l-au rupt şi am arătat divergenţele dintre ei. Eu
socotesc că cea mai adevărată cauză, dar nearătată de nimeni, a constituit-o faptul că
atenienii ajunseseră puternici şi inspirând teamă lacedemonienilor i-au silit să parte război.
Cauzele declarate pe faţă de fiecare şi din pricina cărora, rupând tratatul, au pornit războiul
sunt următoarele...’(subl. Lica).
În anul 435 î.Hr., a izbucnit un conflict între Korkya şi korinth, pe tema bogatului oraş
comercial Epidamnos, situat pe litoralul Mării Adriatice. În Epidamnos, aristocraţii sunt
răsturnaţi de democraţi. Aristocraţii pornesc incursiuni împotriva cetăţii de pe uscat şi de pe
mare. Democraţii din cetate trimit o suplică la Korkya, dar nu sunt luaţi în seamă. Consultând
oracolul de la Delphi, democraţii epidamnieni au cerut ajutor la Korinth – metropola
Korkyrei.
Korinthienii, fiind de mult iritaţi împotriva Korkyrei – un puternic concurent comercial şi
naval şi care afişa un spirit de independenţă nepotrivit cu relaţiile obişnuite dintre o colonie şi
o metropolă – au trimis în primăvara anului 435 î.Hr. la Epidamnos colonişti şi trupe.
Conflictul se angajase până acum între Korinth şi Epidamnos pe de o parte şi Korkyra pe de
altă parte. Korkyra, la care făceau apel aristocraţii epidamnieni, trimite la Epidamnos 25 pta
dintre Atena şi Korinth se prelungea,o mare importanţă o căpăta